UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI, TIMIŞOARA [301534]

CAPITOLUL I .

[anonimizat], [anonimizat], în tratatul său intitulat “Cours d’ agriculture”, publicat în anul 1884 la Paris.

De-a lungul vremurilor s-au înregistrat mai multe încercări de a defini zootehnia. Astfel, Gasparin (1843), Sanson (1886 – defineau zootehnia ca fiind știința care se ocupă cu cunoașterea și exploatarea animalelor), Cornevin (1891) și Cl. Bernard (1894) [anonimizat], să definească zootehnia.

[anonimizat], [anonimizat].

Emil Sas (2002) [anonimizat], exploatarea, reproducerea, ameliorarea, producțiile, [anonimizat], companie, [anonimizat].

Obiectul de studiu al zootehniei este reprezentat de unele specii de vertebrate (păsări, [anonimizat], cabaline, caprine, ovine, porcine etc.) și artropode (fluturi de mătase și albine), iar metoda de studiu a acestei științe este cea experimentală.

Zootehnia are un caracter aplicativ și este în strânsă legătură cu alte discipline din ramura științelor biologice. Studierea temeinică a acestei discipline se bazează pe cunoștințe de: anatomie, histologie, fiziologie, biochimie, genetică, reproducție, eredopatologie, etologie, ecologie, nutriție și statistică biologică. [anonimizat], [anonimizat], climatologie, [anonimizat].

În perioada când Facultatea de Medicină Veterinară a funcționat la Arad au existat mai multe discipline care studiau creșterea animalelor pe specii. Același mod de predare a fost continuat și în primii ani când Facultatea de Medicină Veterinară s-a mutat la Timișoara. [anonimizat]. [anonimizat]. ing. [anonimizat]. [anonimizat]. Vancu Emil.

Începând cu anul 1968 disciplinele zootehnice au fost concentrate într-o [anonimizat] a predat prof. dr. ing. Fișteag Ioan.

Din 1973, disciplinele zootehnice sunt grupate în două părți: cea de Zootehnie specială și cea de Zootehnie generală și genetică. Disciplinele zootehnice au fost conduse în perioada 1973-1980 de către prof. dr. ing. [anonimizat], autorul a mai multor manuale universitare și monografii. [anonimizat] a fost orientată în mod deosebit spre tehnologiile de creștere a bovinelor, [anonimizat].

Conf. dr. ing. Maria ROȘU (1934-2003) a fost titularul disciplinei în perioada 1980-1990. În această perioadă disciplina a primit o [anonimizat] a cursului și a lucrărilor practice. A fost inițiatoarea unor programe de cercetare interdisciplinare, fiind director de proiecte având ca teme modernizarea platformelor de muls la taurine, introducerea unor metode noi în reproducția animalelor, ameliorarea raselor de ovine și de caprine. Pe durata mandatului a fost introdusă Etologia la speciile majore de animale domestice; studiul animalelor mici (câini și pisici), piscicultură și apicultură, cât și creșterea acestora. În 1983, în Editura Ceres apare un manual unic: Zootehnie generală și tehnologia creșterii animalelor, autori fiind Creța V., Morar R., Roșu Maria, Plămădeală C, Sârbu I. Tot titulara de atunci a disciplinei este si autoarea unor caiete de lucrări practice care constituie baza lucrărilor practice de la disciplina de Zootehnie Generală, prin descrierea exteriorului la animale, determinarea vârstei acestora, cât și măsurătorile corporale.

Prof. dr. Emil SAS a fost titularul disciplinelor între anii 1991-2005. Cercetarea științifică a fost orientată spre tehnologiile de creștere a porcinelor și a continuat introducerea lucrărilor de comportament la animale în studiul cursului predat. Prof. dr. ing. Emil Sas este autorul a mai multe lucrări științifice și manuale universitare, printre care amintim: Curs de zootehnie și etologie (1995), Tratat elementar de zootehnie aplicată (1996), Determinarea vârstei la animalele de fermă și de agrement – manual pentru experți apărut în 1997 – autori E. Sas și D. Gârdan; pentru această lucrare, autorul ei a fost premiat în aul 1997 cu Diploma și Placheta AMVR.

Începând cu anii 2000 disciplinele zootehnice s-au reorganizat în mai multe discipline: Zootehnie generală și ameliorare și Zootehnie specială (1998-2006), Tehnologii de creștere și producție animală (2006-2014), Tehnologii destinate animalelor monogastrice (2008-2014), Etologie (1998-2001),Creșterea și întreținerea animalelor de apartament și divertisment (1999-2003), Instalații zootehnice (2000-2014), Sisteme agricole și agricultura ecologică (master), și, din anul 2013 Producții animale și sănătate publică.

Studiul zootehniei se împarte în două părți distincte: una generală și zootehnia specială.

Zootehnia generală are ca obiect de activitate prezentarea noțiunilor de specie și rasă, originea și formarea speciilor și raselor, caracterele, însușirile și particularitățile de rasă, bazele morfofiziologice și factorii care influențează principalele însușiri productive. De asemenea, zootehnia generală prezintă elementele de bază ale ameliorării (selecția, dirijarea împerecherilor, metodele de ameliorare), precum și tehnica creșterii tineretului animal.

Zootehnia specială se ocupă cu aplicarea principiilor, metodelor și tehnicilor de producere, creștere și ameliorare, exploatare și întreținere stabilind tehnologiile producerii, creșterii, ameliorării și utilizării animalelor din fiecare specie în funcție de particularitățile lor.

Activitatea curentă a disciplinelor zootehnice este consacrată predării, cercetării și extensiei universitare în domeniul producției animaliere; activitatea de cercetare actuală se canalizează spre mediul fermei, eco-economia fermei și spre utilizarea nanotehnologiilor în creșterea animalelor și producțiilor acestora.

Tehnologia exploatării este știința optimizării, organizării și conducerii proceselor tehnologice din fermele de animale, în scopul maximizării producțiilor și a veniturilor obținute în zootehnie (Dinu, 1982).

Cursul de Tehnologii de Creștere și Producție Animală (TCPA) constituie fundamentul științific al practicii și producției animaliere. Importanța studiului tehnologiilor rezultă din însăși definiția și conținutul acestora. Prin studierea principalelor caractere și însușiri ale animalelor de fermă, a legilor care guvernează evoluția, creșterea și dezvoltarea organismului animal, tehnologiile de creștere și producție animală, împreună cu genetica și eredopatologia, precum și cu zootehnia generală, constituie fundamentul științific al practicii producției animaliere.

În acest context, rolul medicului veterinar este, pe de o parte, acela de a menține sănătatea animalelor printr-o abordare corectă a relației animal-tehnologie de creștere și, pe de altă parte, acela de a controla și supraveghea obținerea unor producții animale sănătoase în diferite circumstanțe și tehnologii de exploatare. Metoda de studiu va fi de tip learning by doing, utilizând convergent testări active și conceptualizări abstracte.

I.1. IMPORTANȚA SOCIALĂ A CREȘTERII ANIMALELOR

Din punct de vedere social, creșterea animalelor are mai multe roluri, după cum urmează:

Creșterea animalelor, ramură principală a agriculturii, asigură produsele alimentare de origine animală pentru consumul uman.

În general, produsele de origine animală au o mare valoare nutritivă și biologică și nu se pot înlocui în totalitate din hrana omului cu produse de origine vegetală, situația viceversa fiind de asemenea adevărată. Există recomandări care au în vedere cerințele unei persoane standard, cu o greutate de 70 kg greutate, care efectuează o muncă fizică cu un grad mediu de solicitare, care trebuie să consume 2800-3000 kcal/zi și circa 1,0 g proteină / kg greutate corporală. În principal, necesarul de proteine animale este asigurat din: lapte și produse lactate, carne și produse din carne, ouă, pește și produse din pește.

În țările din Europa de Vest, inclusiv în România, ponderea acestora este: 42% lapte și produse din lapte; 40% carne și produse din carne; 10% ouă; 8% proteine din pește.

La nivel global, producțiile animalelor asigură 477 kcal /zi din rația zilnică a unui om în special prin proteine și lipide.

Procentul de participare al proteinei de origine animală în rație depinde de gradul de dezvoltare al țării și al tehnologiilor zootehnice practicate în aceste țări, după cum urmează:

la nivel mondial, consumul de proteină este de 75,3 g /zi; din aceasta, 24,3 g proteine sunt de origine animală;

în țările puternic dezvoltate, dintr-un consum zilnic total de 106,4 g proteină/om, din care 56,1 g sunt proteine de origine animală. (FAO)

Indiscutabil, pe de o parte, între disponibilitatea biomasei animale (vezi fig. I.1 și fig. I.2), consumul echilibrat de produse de origine animală, nivelul de trai și, pe de altă parte, între unele valori antropometrice și longevitatea biologică a locuitorilor există corelații semnificative. Un exemplu relevant poate fi cel privind corelația pozitivă dintre consumul mediu de alimente de origine animală și speranța de viață (tabelul I.1).

Conform datelor prezentate, lipsa cărnii și laptelui din alimentație sunt corelate negativ cu talia și speranța de viață. Altfel spus, consumul de carne și lapte sunt corelate pozitiv cu longevitatea biologică, respectiv speranța de viață.

Prelucrare după: http://www.fao.org/statistics/yearbook/vol_1_2/index.asp

Creșterea animalelor este o ramură de producție care asigură locuri de muncă; forța de muncă din agricultură asigură stabilitatea socială în mediul rural (fig. I.3). În plan mondial, 20% din populație este implicată activități privind producția animală. Caracteristicile muncii în agricultură se deosebesc fundamental față de celelalte sectoare economice.

Astfel, din punct de vedere tehnic, munca în agricultură prezintă mai multe particularități:

are un caracter diversificat; este necesar ca lucrătorul agricol să stăpânească cunoștințe din diferite domenii; diversitatea și complexitatea operațiunilor solicitate cresc proporțional cu numărul speciilor de animale, culturilor și tehnologiilor utilizate;

are un grad ridicat de dificultate, în sensul că se desfășoară în spații deschise, sub influența directă a factorilor climatici, în condiții grele de lucru, cu temperaturi pozitive sau negative, ceea ce impune adoptarea unor măsuri de organizare a muncii și protecție a lucrătorilor agricoli, în vederea eficientizării muncii lor;

este variabilă în timp – spre exemplu, în sectorul vegetal există perioade de inactivitate; în zootehnie fluxul este continuu.

este subordonată, în mod obiectiv, necesităților ființelor vii – spre exemplu, neefectuarea la timp a mulsului sau neexecutarea la timp a unor tratamente în cultura plantelor poate să compromită definitiv producția animală, respectiv recolta.

Prin îmbinarea armonioasă a producției animaliere cu producția vegetală se permanentizează forța de muncă din fermă și se acoperă cel puțin o unitate de lucru anuală (ULA). La rândul său, permanentizarea oferă posibilitatea specializării lucrătorilor.

Pe plan mondial, 53% din totalul populației este reprezentat de populație rurală. În următorii 20 de ani, acest indicator urmează să scadă la 43%. Diferențele sunt însă foarte mari, de la țară la țară, în funcție de nivelul de dezvoltare al fiecăreia; cu cât agricultura unei țări este mai dezvoltată, cu atât numărul persoanelor care își desfășoară activitatea în acest sector este mai redus. În țările foarte dezvoltate și cu o agricultură foarte bine tehnologizată, 2-5% din populație poate susține și poate asigura necesarul de produse agro-alimentare pentru ceilalți locuitori, chiar și pentru export.

Conform figurii I.3, în SUA, Canada, Europa de Vest și Australia, populația activă implicată în agricultură nu depășește 5 procente. În România, 40-60% din populație este localizată în mediul rural (vezi figura I.4); la aceasta se poate adăuga faptul că în România anului 2014, aproximativ o treime din forța de muncă activă este implicată în activități agricole în mediul rural cu toate că 90% este deja populație îmbătrânită. Având în vedere aceste particularități, agricultura din România și, în cadrul acesteia, creșterea animalelor, trebuie văzute nu doar din perspectiva eficienței economice, ci și din prisma coeziunii socio-economice.

Creșterea animalelor este o îndeletnicire care permite practicarea unor sporturi (sporturi ecvestre), asigură companie, recreație și împlinire sufletească – domenii care au o amploare cuvenită în societățile dezvoltate. Implicarea zootehniei în sfera omului, cu sau fără probleme de sănătate, este cunoscută sub numele de zooterapie; aceasta poate reprezenta o alternativă bună la mijloacele terapeutice clasice, în special în cazul bolilor sistemului nervos; cea mai frecventă activitate zooterapică este hipoterapia.

Hipoterapia – este o formă specială de terapie fizică, care utilizează cabalinele în tratamentul tulburărilor de mișcare asociate afecțiunilor patologice neurologice și neuromusculare întâlnite în paraliziile cerebrale, accidentele vasculare, sclerozele articulare sau traumatismele cerebrale.

Obiectivul este normalizarea tonusului muscular, creșterea circulației sangvine printr-un contact mai strâns dintre călăreț și cal; de regulă, pentru a se simți căldura și mișcările calului, nu se utilizează șaua, ci o blană, cel mai frecvent de oaie.

I.2. IMPORTANȚA ECONOMICĂ A CREȘTERII ANIMALELOR

Din punct de vedere economic, creșterea animalelor asigură un venit și materii prime pentru industria alimentară și ușoară. Producțiile animale – carnea, laptele și ouăle sunt materii prime de bază ale industriei alimentare.

Lâna, pieile, blănurile, subprodusele rezultate prin procesarea produselor animaliere (sânge, ser, extractele diferitelor glande endocrine) sunt, de asemenea, surse de materii prime pentru industria confecțiilor, industria farmaceutică, industria mobilei, industria lemnului etc.

Creșterea animalelor este o ramură care contribuie la valoarea produsului intern brut (PIB). La nivel macroeconomic, valoarea venitului depinde de stadiul de dezvoltare al țării și gradul de tehnicitate al agriculturii (vezi tabelul I.2). În plan mondial, creșterea animalelor contribuie la PIB-ul total cu 1,4%; pentru PIB-ul din agricultură contribuția creșterii animalelor este de 40%. La nivelul fermei, creșterea animalelor asigură uniformizarea și constanța veniturilor; în comparație cu ramura producției vegetale, la care veniturile sunt sezoniere. În zootehnie are loc repartizarea uniformă a veniturilor, creșterea animalelor determinând utilizarea mai bună a capitalului investit.

Creșterea animalelor asigură eficientizarea agriculturii unei țări prin utilizarea superioară a producției vegetale. Practic, animalele valorifică economic o serie de produse vegetale care nu pot fi utilizate în mod direct de către om. Paiele, cocenii de porumb, vrejii de leguminoase, gozurile etc., care reprezintă aproape 3/4 din totalul producției vegetale, sunt valorificate superior prin producția animală.

Principalul indicator care reflectă relația existentă între potențialul agricol animal și cel vegetal și reprezintă aspectul cantitativ al sectorului zootehnic este unitatea șeptel. Unitatea șeptel (LU de la Livestock Unit), sinonim cu Unitate Vită Mare (UVM), este o unitate convențională prin care animalele sunt convertite într-un sistem care poate cuantifica în mod unitar animale din specii diferite, utilizând coeficienți de echivalare. În conformitate cu Anexa 1 a Reglementării CE 2328/91, o unitate șeptel este echivalentă cu o vacă cu vârsta de peste doi ani.

În tabelul I.3. se prezintă echivalența dintre unitatea șeptel pentru celelalte specii și categorii. Nivelul optim al indicatorului încărcătură de animale la 100 ha este de 100 US/100 ha. Media națională a României anilor ‘90 era de 59 UVM/100 ha și cea din mediul rural de 55,3 UVM/100 ha, ceea ce indică un deficit general al sectorului zootehnic. (vezi și tabelul 1.5).

Prin creșterea animalelor se valorifică o serie de reziduuri ale diferitelor industrii care folosesc ca materie primă produse vegetale. Astfel, tăițeii de sfeclă de zahăr, borhoturile de la fabricile de alcool și amidon, colții de malț, melasa, tărâțele, turtele de floarea soarelui, șroturile de soia constituie nutrețuri valoroase pentru hrănirea unor specii de animale.

Creșterea animalelor, prin producția de gunoi, favorizează și susține creșterea producției de cereale, îmbogățește solul în materie organică, reduce eroziunea solului și ajută la multiplicarea microorganismelor din sol. Spre exemplu, prin gunoiul produs pe durata unui an de o vacă, se pot înlocui 600 kg îngrășăminte complexe, dar utilizarea neglijentă și excesivă a îngrășământului natural de origine animală poate avea efecte dezastruoase asupra mediului.

În concluzie și în conformitate cu aspectele prezentate, nivelul dezvoltării zootehniei, poate fi considerat un indicator de reprezentativitate al standardului de viață și, totodată, reprezentă un indicator al eficienței agriculturii unei țări.

I.3. EVOLUȚIA ISTORICĂ A PRODUCȚIEI ANIMALE ȘI A ȘTIINȚELOR IMPLICATE ÎN OBȚINEREA PRODUSULUI ANIMAL

Creșterea animalelor a apărut din cele mai vechi timpuri, odată cu îmblânzirea și domesticirea. Ca urmare a dezvoltării forțelor de producție, creșterea animalelor, împreună cu ramura culturii vegetale, au marcat prima mare diviziune a muncii; biblicele personaje Cain și Abel au fost primii locuitori ai pământului care au marcat această diviziune a muncii (fig.I.6).

Încă din cele mai vechi timpuri, animalele și producțiile acestora au avut interferențe în viața religioasă și culturală a popoarelor; în unele culturi, interferențele continuă să-și manifeste influențele chiar și în secolul XXI.

Mitologia greacă este bogat reprezentată în motive zoomorfe; aici întâlnim minotaurul, centaurul, cerberul sau calul troian. De asemenea, Amalthea și Heracles sunt personaje mitologice de numele cărora se leagă numeroase legende cu caracter zoomorf care au îmbogățit cultura de-a lungul vremurilor.

Iudaismul solicita justificarea păcatelor omului prin sacrificiul unui animal, dependent de natura păcatului săvârșit. În paginile Bibliei, pe întreg Vechiul Testament, sângele animalelor devine jertfa necesară iertării greșelilor. Însăși credința creștină are la bază arhetipul șarpelui de aramă ridicat de către Moise pe o prăjină. Ulterior, în Noul Testament, Însuși, Fiul lui Dumnezeu, fiind jertfit, este ridicat pe o cruce și devine motivul justificării înaintea dreptății lui Dumnezeu, în ideea iertării active și retroactive a creștinului care crede.

Practici și mistici cu motive zoomorfe persistă și în secolul XXI; în India zilelor noastre, vaca este încă considerată un animal sacru – aspectul este intens exploatat în societatea capitalistă care angajează lucrători cu naționalitate indiană fiind binecunoscută blândețea acestora în abordarea, contenția și manipularea taurinelor.

Analizând din punct de vedere istoric dezvoltarea creșterii animalelor se remarcă, în general, un paralelism între aceasta și dezvoltarea societății umane, fiecărei orânduiri sociale delimitate din punct de vedere istoric fiindu-i caracteristic un anumit stadiu de dezvoltare a creșterii animalelor.

În perioada cunoscută în istorie că fiind comuna primitivă, a avut loc domesticirea mai multor animale, proces de o importanță deosebită pentru dezvoltarea societății, în timp ce în sclavagism omul a început să crească animalele nu numai pentru hrană și blănuri, ci le-a utilizat și pentru muncile agricole, iar caii încep să fie întrebuințați ca mijloc de luptă. În această ultimă perioadă s-au format unele rase, au apărut lucrări scrise în legătură cu creșterea animalelor. La unele popoare începe munca de selecție a reproducătorilor, un exemplu concludent în acest sens fiind formarea calului arab.

În feudalism, relațiile de producție au frânat dezvoltarea forțelor de producție și, ca atare, creșterea animalelor a evoluat mai lent, marcând în unele privințe un nivel mai scăzut decât în lumea antică.

În perioada modernă a dezvoltării economiei primului val toflerian, apariția aglomerărilor urbane și a orașelor dezvoltate au crescut necesitățile pentru produsele alimentare de origine animală. Animalele devin din ce în ce mai mult utilizate, atât pentru obținerea producțiilor lor, cât și pentru a furniza materie primă industriei textile, de încălțăminte etc. Avântul cel mai mare al creșterii animalelor se remarcă în Anglia care, datorită comerțului dezvoltat, aducea din coloniile sale cereale la prețuri foarte mici. Din acest motiv, cultura plantelor și-a diminuat din importanță și s-a dezvoltat cu precădere creșterea animalelor, care trebuia să asigure produsele alimentare necesare noilor centre foarte populate. Deși nu exista o îndrumare științifică efectivă, pe baza cercetărilor practice, câțiva crescători englezi folosesc metode de lucru avansate, reușind să obțină rezultate foarte bune. Astfel, Robert Backwell, în secolul al XVIII-lea, a reușit printr-o furajare adecvată, selecție și stabilirea cuplurilor de reproducători, să creeze rase valoroase de oi și de taurine. În Scoția, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Watson a creat rasa Aberdeen-Angus, rasă specializată pentru producția de carne, pe baza efectivelor locale din comitatele Aberdeen și Angus, infuzate cu rasa Shorthorn și cu taurinele akerate, de culoare neagră (Hamli) din țările scandinave. În aceeași perioadă se remarcă frații Colling care au creat rasa Shorthorn, o nouă rasă de taurine cu aptitudini bune pentru producția de carne.

Rasa de taurine Hereford, formată în Anglia, în secolul al XVIII-lea, a fost ameliorată de B. Tomkins și I. Prince în secolul al XIX-lea, prin încrucișarea vitelor Herefordshire (sudul Angliei), cu rasele Devon, Shorthorn, Groning, Aberdeen-Angus și Red Polled.

Metodele de lucru folosite de către crescătorii englezi s-au extins și la cei din alte țări europene cum sunt Olanda, Danemarca sau Elveția, unde de asemenea s-a înregistrat o dezvoltare rapidă a creșterii animalelor, formându-se rase noi aproape la toate speciile. Astfel, au apărut rase noi Simmental, Friză sau Schvyz.

În secolul al XIX-lea apar lucrări bazate nu numai pe observații practice, ci și pe unele cercetări științifice, cum sunt cele ale lui Settegast, Sanson sau Ch. Darwin.

Un impuls deosebit pentru științele zootehnice a fost dat de descoperirea legilor lui Mendel și, ulterior, în secolul XX descoperirea structurii ADN. Aceste descoperiri au permis dezvoltarea geneticii și biotehnologiilor prin care se manipulează structura genotipurilor și apare accelerarea progresului genetic prin biotehnici de reproducție (IA-ul sau inseminarea, IVF-ul sau fecundația in vitro”, ET-ul sau transferul de embrioni).

La sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, sub spectrul filosofic al metodologiei reducționismului științific, creația începe să creeze și pare din ce în ce mai evident faptul că biotehnologiile și tehnicile de manipulare a materialului genetic, precum și hărțile genetice, au permis derularea la scară semnificativă a tehnicilor specifice ingineriei genetice și biotehnologiei; astfel, manipularea genomului, transgeneza sau clonarea reproductivă sau non-reproductivă devin tehnici curent utilizate în laboratoare.

În acest timp, controversele și presiunea bioeticii se fac simțite în mod diferit în funcție de nivelul cultural al fiecărei societăți. Cu toate acestea, primul animal domestic clonat din celule mamare ale unei oi adulte a fost oaia Dolly. Această oaie, creată la institutul din Roslin de către Wilmut și col. (1997), a înregistrat și prima parturiție naturală; fiica acesteia, Bonny, care este primul produs al unui animal clonat, este considerată o creație a omului – ființă creată.

I.4. EVOLUȚIA ISTORICĂ A CREȘTERII ȘI PRODUCȚIILOR ANIMALE ÎN ROMÂNIA

Izvoarele istorice atestă faptul că, încă din cele mai vechi timpuri, creșterea animalelor pe teritoriul țării noaste a fost o îndeletnicire de bază.

Datorită condițiilor pedoclimatice, pe teritoriul țării noastre s-au crescut animale care se pare că au fost apreciate de țările cu care, în acele vremuri, se făcea comerț. Astfel, caii moldovenești și taurinele erau animale apreciate pentru acele timpuri de multe țări europene. Calul românesc a ajuns în secolul al XVIII-lea în Prusia, Austria, Polonia, Turcia, unde era folosit de către armatele acelor vremi sau chiar la formarea unor herghelii cum ar fi: Trakehnen – Germania, Fridericksburg – Danemarca, Mezöheges – Ungaria.

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au crescut în exclusivitate rase primitive autohtone. Caracteristica acestei perioade o constituie creșterea pastorală, întreținerea având loc în condiții naturale, în adăposturi sumare sau chiar fără adăpost, furajarea făcându-se cu masă verde, vara, și grosiere, iarna.

La începutul secolului al XIX-lea, după încheierea tratatului de pace ruso-turc de la Adrianopole (1829), prin care s-a desființat monopolul turcesc asupra comerțului Țării Românești și Moldovei, agricultura țării noastre s-a orientat spre cultura cerealelor solicitate de piața europeană.

Orientarea producțiilor agricole în vederea obținerii cerealelor a determinat scăderea suprafeței bazei furajere și scăderea interesului pentru creșterea animalelor. În această perioadă, sunt desțelenite suprafețe mari de pajiști naturale, fără a se introduce în cultură plante de nutreț valoroase. Ca urmare a taxelor vamale de import mari ale țărilor care au construit până în acel moment piața de desfacere a animalelor din țara noastră, prin care țările respective urmăreau să-și protejeze șeptelul propriu, exportul de animale al țării noastre s-a redus foarte mult. Treptat, creșterea animalelor a început să decadă, astfel că la sfârșitul secolului al XIX – lea s-a înregistrat o degenerare accentuată a raselor locale.

În a doua jumătate a sec. al XIX-lea s-au făcut importuri pentru ameliorarea taurinelor (Simmental, Schwyz, Pinzgauer) și suinelor (în special din Anglia); astfel, s-au făcut ameliorări la rasele locale de taurine (Sură de stepă și Taurinele de Munte), cabaline și suine (Stoci și Palatin). Totuși, impactul acestor importuri, efectuat doar în unele zone ale țării, a avut o contribuție destul de redusă la ameliorarea raselor locale ale acelor timpuri.

În anul 1929, apare Legea creșterii, ameliorării și apărării sănătății animalelor, ocazie cu care s-au importat rase în vederea absorbției efectivelor locale puțin valoroase (fig. I.8). În urma importului raselor Simmental, Schwyz și Pinzgau au rezultat rasele Bălțată românească, Brună de Maramureș și Pinzgau de Transilvania.

În perioada celui de-al doilea război mondial, șeptelul a suferit reduceri importante, ceea ce a accentuat situația grea a țării. În perioada amintită a avut loc și deprecierea calitativă a efectivelor existente, întrucât baza furajeră a fost compromisă, iar acțiunea de reproducție și selecție a fost complet dezorganizată.

La numai două săptămâni de la instaurare, la 23 martie 1945, regimul comunist face, pe considerente populiste, prima reformă agrară; prin aceasta s-au expropriat toate suprafețele arabile mai mari de 50 ha, în total circa 1.468.000 ha.

Din acestea, 1.109, mii ha au fost împărțite la 917,7 mii familii de țărani, lucru care a condus la o ameliorare a condițiilor materiale ale acestei clase sociale, dar 75,6% din pământul arabil intră în categoria proprietăților de sub cinci hectare. În această perioadă creșterea animalelor, cultivarea cerealelor, a legumelor și a plantelor industriale au înregistrat un recul, datorită începerii achitării datoriei către URSS și ca urmare a cotelor obligatorii impuse începând cu anul 1946.

Perioada 1949-1962 a însemnat a doua reformă agrară, respectiv colectivizarea forțată, caracterizată printr-o atitudine ostilă față de proprietar. În anul 1962, după încheierea colectivizării, G.A.C (Gospodăriile Agricole Cooperative, ulterior devenite Cooperativele Agricole de Producție sau CAP-urile) foloseau 96% din suprafața cultivată (circa 9.0 mil. ha) și aveau în folosință 60% din efectivele de cai și vite de pe teritoriul României. Singurele zone necooperativizate sunt cele din munți, acolo unde nu se puteau face culturi intensive. Practic, colectivizarea însemna o întoarcere în timp înainte de 1921, cu deosebirea că, acum, moșierul devine statul.

Perioada 1962-1989 a fost pentru sectorul creșterii animalelor una în care s-au făcut importuri ale unor rase perfecționate, s-au alocat investiții pentru construirea de adăposturi, s-a mărit și s-a ameliorat baza furajeră, s-au luat măsuri pentru îmbunătățirea rețelei de reproducție, extinzându-se la scară largă inseminările la animale. Activitatea de ameliorare a fost pusă pe baze științifice, dezvoltându-se totodată rețeaua de specializare de diferite grade, ceea ce ar fi trebuit, cel puțin teoretic, să asigure asistența tehnică corespunzătoare în creșterea animalelor.

Totuși, lipsa proprietății efective, presiunea coercitivă asupra lucrătorului din sectorul zootehnic, servilismul și minciuna planificată față de puterea politică cu care se confrunta specialistul au făcut ca, odată cu trecerea timpului, caracteristicile psihosociale ale ruralului să schimbe atitudinea față de proprietate și muncă. Rezultatul a fost că, în fermele de tip CAP și mai puțin în fermele de tip IAS (Întreprinderi Agricole de Stat), chiar dacă numărul animalelor era mare, calitatea și productivitatea erau îndoielnice.

Mai mult, în ceea ce privește pământul sau animalele, s-au constatat grave încălcări ale normelor de drept, în special în privința dreptului de proprietate. Pe de o parte, în anii '80, pământul era scos din circuitul civil și pe de altă parte trebuia ca numărul de animale să fie raportat la CAP, animalele neputând fi sacrificate ori vândute decât cu respectarea unor formalități riguroase și numai în cazuri expres prevăzute de lege. De aceea, nu de puține ori, țăranii fie nu declarau animalele nou-născute, fie le declarau moarte.

I.5. SITUAȚIA ACTUALĂ A CREȘTERII ANIMALELOR ÎN ROMÂNIA

După 1989, odată cu reîmproprietărirea țăranilor sau a urmașilor acestora prin Legea fondului funciar (Legea 18 din 19 februarie 1991), putem considera că începe așa-numita perioadă de tranziție; în esența sa, această perioadă a însemnat fărâmițarea proprietății agricole și a fost marcată de reticențe față de orice tip de asociație, ca urmare a traumelor perioadei comuniste și a decapitalizării celor mai multe ferme.

Putem considera că, în această perioadă, semnificația cuvântului afacere se schimbă și se face tranziția de la stadiul de speculă, bișniță, gheșeft, semnificație considerată în regimul comunist, la stadiul de activitate profitabilă economic.

Perioada preaderării României la Uniunea Europeană se caracterizează printr-o serie de aspecte, după cum urmează:

Exploatațiile agricole devin în această perioadă forme de organizare a proprietății, prin care se pun în valoare pământul, animalele și celelalte mijloace de producție; acestea se interconectează într-un sistem unitar, în vederea executării de lucrări, prestării de servicii și obținerii eficiente de produse agricole.

Proprietatea are pondere mare în sectorul privat, care a înregistrat creșteri importante; practic, transferul proprietății de la stat (proprietatea tuturor) spre sectorul privat a favorizat startul în creșterea nivelului producțiilor și calitatea animalelor.

În creșterea porcilor au dispărut multe din complexele industriale de stat, și au apărut pe aceleași amplasamente sau în altele noi, complexe private: un exemplu în acest sens îl constituie compania Smithfield sau Noul Comtim – care are în strategia de dezvoltare pe termen mediu atingerea unui efectiv de 3,6 milioane porci /an.

În sectorul avicol au dispărut marile complexe avicole (Avicola Timiș, Avicola Arad), altele și-au menținut și diversificat producția (Avicola Deva, Avicola Bacău etc.), dar au apărut complexe private care și-au construit brand-uri și au strategii de piață bine puse la punct, cum sunt SC. Ave Impex SA în Satu Mare sau SC. Transavia SA în Alba Iulia etc.

În sectorul creșterii cabalinelor au dispărut câteva dintre hergheliile de stat (Lucina, Balș), dar altele s-au dezvoltat (herghelia Izvin) și au apărut altele noi; mai mult, pentru asigurarea patrimoniului genetic național; cele mai bune exemplare cabaline din fiecare rasă care au susținut probe de calificare pot fi promovate în categoria Herghelia Națională, urmând a fi cumpărate și/sau subvenționate de stat. (vezi Legea Calului).

Reînnoirea legislației naționale pentru sectorul zootehnic a normat dimensiunea exploatațiilor și obiectul de activitate din această ramură de producție:

– Legea zootehniei nr.72 din 16 ianuarie 2002

– Legea calului, nr. 389/2005, publicată în M.Of. partea I nr. 9/5.01.2006

– Legea exploatațiilor agricole nr. 166 și OG nr. 108;

– Legea pășunilor nr. 214/2011

După anii ’90, au apărut noi, s-au restructurat sau chiar desființat noi organisme; unele încearcă să reprezinte interesele crescătorilor în fața executivului guvernamental, iar altele implementează politica guvernamentală la nivelul crescătorilor. Astfel, s-a înființat, s-a restructurat și desființat Agenția Națională de Consultanță în Agricultură (ANCA), fiecare județ având câte un Oficiu Județean de Consultanță în Agricultură (OJCA). La inițiativa fermierilor au apărut o serie de asociații ale crescătorilor și consilii pentru diferite produse sau chiar sindicate (Sindicatul Crescătorilor de Taurine din România); aceste organisme au făcut posibilă reprezentarea interesului crescătorului și mândria de a fi producător.

Spre exemplu, târgurile și manifestările expoziționale cu rol de popularizare a creșterii animalelor au devenit din ce în ce mai frecvente și mai apreciate: Banatagralim, târg expozițional derulat de către Universitatea noastră (TM), Agromalim, târg derulat și desfășurat la Arad cu participarea Asociației Crescătorilor de Taurine (AR), Târgul fermierilor bihoreni (BH), manifestări expoziționale de tipul celei de la Băcia (HD), popularizează și răsplătesc munca și activitățile crescătorului de animale și fac reclamă producțiilor acestuia.

Extensia Universitară, realizată după modelul american, a fost dezvoltată la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului din Timișoara, fiind prima dintre cele patru universități agronomice care a încercat să construiască un pod de legătură între ceea ce statul dorește de la fermier și ceea ce fermierul așteaptă de la stat.

Fără a fi un paragraf destinat studiului economic al rentabilități creșterii animalelor, ideile următoare încearcă să prezinte realitățile românești recent integrate contextului european.

Înzestrarea cu resurse a forței de muncă ocupate în agricultură și productivitatea muncii vii în România relevă un decalaj însemnat față de țările dezvoltate. În perioada 1966 – 1989, investițiile din agricultura românească nu au fost de cele mai multe ori însoțite de creșteri corelate ale productivității muncii. De exemplu, investițiile pe o persoană ocupată au crescut de 5,57 ori, în schimb productivitatea muncii de numai 2,83 ori. Dacă în România anului 1997 reveneau 4,48 ha teren agricol/persoană ocupată și 3 CP tractor, în țările membre ale Uniunii Europene revin 6,9 ha teren agricol/persoană ocupată. (Toderoiu, 1998)

Suprafața agricolă utilizată care a revenit a fost de 13,9 mil ha (din care 8,8 mil arabil) în 2002 și 13,3 mil ha (din care 8,3 mil arabil) în 2010; în medie, în anul 2010, pe o exploatație agricolă a fost de 3,45 ha, comparativ cu 3,11 ha în anul 2002. Pe categorii de exploatații agricole:

– suprafața agricolă utilizată ce a revenit în medie pe o exploatație agricolă fără personalitate juridică a fost de 1,95 ha, comparativ cu 1,73 ha în anul 2002;

– suprafața agricolă utilizată ce a revenit în medie pe o exploatație agricolă cu personalitate juridică a fost de 190,78 ha, comparativ cu 274,43 ha în anul 2002.

Gradul de acoperire și funcționalitatea serviciilor agricole ar permite reducerea investiției de capital din domeniul agriculturii; practic, eficiența serviciilor exemplificate mai jos poate însemna mult în eficientizarea creșterii animalelor:

servicii de mecanizare a agriculturii – permit efectuarea lucrărilor mecanice din fermă, cultivarea pământului sau a bazei furajere;

servicii de inseminare și embriotransfer – înlocuiesc „munca” taurului sau a vierului clandestin;

servicii de colectare și marketing al produselor animale și tradiționale permit valorificarea superioară a producției animale, adăugând, în situația existenței, și valoarea tradițională.

În anul 2010 în România, numărul exploatațiilor agricole a fost de 3,86 milioane, mai mic cu circa 14% față de cel înregistrat la Recensământul general agricol din 2002:

numărul exploatațiilor agricole fără personalitate juridică a fost de 3,83 milioane, cu 14,2% mai mic decât în anul 2002;

numărul exploatațiilor agricole cu personalitate juridică a fost de 30,7 mii, cu 34,8% mai mare decât în anul 2002.

Baza furajeră și strategia pratologică sunt aspecte care asigură furajele pentru o bună parte a animalelor.

Pajiștile artificiale pot fi cultivate cu plante furajere perene și plante xerofite, care pot asigura conveerul verde din luna aprilie până în luna noiembrie. Dacă la aceste pajiști s-ar adăuga o bună gospodărire, îngrășăminte naturale sau amendamente, irigații, precum și parcelarea sau pășunarea dirijată, producția de masă verde ar crește în mod semnificativ, de la cele 10 t masă verde/ha, obținute în prezent, la 40-50 t/ha.

Efectivele de animale și dinamica acestora sunt indicatori care oferă informații privind mărimea și structura șeptelului unei țări. De la o perioadă la alta, dinamica fiecărei specii poate fi explicată dependent de particularitățile biologice ale speciei și realitățile socio-economice ale fiecărei perioade. Spre exemplu, în anii ’90, efectivele de cabaline au înregistrat creșteri importante, datorită posibilității utilizării acestora la muncile agricole și din cauza decapitalizării agriculturii. În același timp, chiar dacă numărul hergheliilor din țară a scăzut, numărul cabalinelor a crescut (vezi figura I.9 și tabelele I.4 și I.5) dar calitatea nu s-a îmbunătățit substanțial.

În anul 2010 efectivele de bovine și porcine au scăzut cu 30,7 %, respectiv cu 35,3%, iar cele de ovine și caprine au crescut cu 16,2 %, respectiv cu 66,8% față de cele înregistrate la Recensământul general agricol 2002.

Reducerea numerică a efectivelor de taurine din România se datorează schimbării formei de proprietate, desființării efectivelor fostelor IAS-uri și reîmproprietăririi țăranilor cu efectivele fostelor CAP-uri, urmată de sacrificarea animalelor care, într-adevăr, aveau producții mici. În ultima perioadă, presiunea eficienței economice, adoptarea sistemului cotelor și importurile de material biologic specializat pentru fiecare producție a redus și mai mult efectivele de taurine.

Date compilate după Anuarele statistice ale României

Diminuarea efectivelor de ovine se datorează în special prețului foarte scăzut al lânii și incapacității industriei textile naționale de a revigora sectorul. În acest context, rasele cu lână fină s-au redus simțitor, făcând ca raportul rase lână fină rase lână groasă să se modifice în favoarea raselor cu lână groasă. Actualmente, peste 80% din ovinele României sunt din rasa Țurcană, rasă cu lână groasă.

Dinamica efectivului de animale exprimat în unități șeptel (tabelul I.5) urmează tendința mondială; o cauză a reducerii efectivelor de animale din țara noastră este aceea că, după desființarea CAP-urilor, crescătorii nu au fost pregătiți să întrețină animalele cu care au fost împroprietăriți, fie ca urmare a vârstei proprietarilor, fie ca urmare a lipsei de experiență sau lipsei mijloacelor. Astfel, cele mai multe dintre aceste animale, adeseori indiferent de valoarea biologică, au ajuns să fie sacrificate.

Comparativ cu anii 2000, în anul 2004 efectivele de păsări au crescut cu 23%, creștere dobândită îndeosebi prin dezvoltarea sectorului creșterii păsărilor pentru carne, unde se poate observa o creștere cu 18 milioane păsări, de la 3,4 la 4,2 UL/km2 (vezi tabelul I.4). În același timp, au apărut ferme de bunici și părinți pentru puii broileri și ferme pentru producerea ouălor de consum și ferme pentru obținerea producțiilor organice.

Dincolo de aceste observații, diminuarea numerică a efectivelor de animale a fost o realitate nu doar a României, ci și a celorlalte state ale Uniunii Europene.

Efectivele de animale pe principalele specii și păsări, la 1 decembrie 2010, au revenit în medie la 100 de exploatații agricole:

– 52 capete bovine, comparativ cu 64 capete bovine în anul 2002;

– 139 capete porcine, comparativ cu 184 capete porcine în anul 2002;

– 250 capete ovine și caprine, comparativ cu 178 capete ovine și caprine în anul 2002;

– 2.052 păsări, comparativ cu 1.837 păsări în anul 2002.

La 1 decembrie 2010, efectivele de animale pe principalele specii și păsări care au revenit în medie la 100 de hectare de teren au fost:

– 16 capete bovine, comparativ cu 21 capete bovine în anul 2002;

– 75 capete ovine și caprine, comparativ cu 59 capete ovine și caprine în anul 2002;

– 64 capete porcine, comparativ cu 94 capete porcine în anul 2002

În Uniunea Europeană, cel mai mare efectiv de animale, exprimat în unități șeptel (unități similare UVM), se înregistrează în Franța și Germania. În această ierarhie, România ocupă locul 10 (vezi figura 1.11). Densitatea efectivului de animale (exprimat în LU), raportată la numărul locuitorilor implicați în ramura agriculturii, oferă însă o perspectivă mult mai exactă asupra poziției României – în această ierarhie ocupăm locul 15, ceea ce denotă în fapt proporția mare de lucrători agricoli și gradul redus al concentrării zootehniei noastre. (vezi figura 1.11).

Rolul medicului veterinar în acest context este acela de educare a clienților-proprietari, de inițiere, formare și susținere a relației specialist-fermier bazată pe utilitatea reciprocă a celor implicați în geneza produsului animal.

I.6. TENDINȚE MONDIALE ȘI EUROPENE ÎN CREȘTEREA ANIMALELOR

Trecerea în revistă a situației mondiale și a dinamicii unităților de creștere a animalelor permite următoarele observații cu caracter general:

numărul de ferme are tendințe descrescătoare în toate țările;

această scădere este acompaniată de creșterea efectivului mediu al unităților;

industriile alimentare ale țărilor cu agricultură dezvoltată devin din ce în ce mai concentrate, mai specializate, iar piețele internaționale încep să fie dominate de marile corporații, în fapt efect al fenomenului de globalizare.

Creșterea convențională presupune exploatarea animalelor în direcția obținerii unor producții animale, cu respectarea principiilor necesare obținerii eficienței economice; această abordare este caracterizată de tendințe mai mult sau mai puțin accentuate spre concentrare, specializare, intensificare și chiar spre industrializarea producției.

Concentrarea producției oferă obținerea unor producții mari/suprafață construită, dar cu optimizarea efectivului de animale/suprafață. Concentrarea, ca obiectiv al creșterii moderne, presupune exploatarea într-o singură fermă a unui număr optim de animale. Ca normă generală, numărul optim de animale este acel număr care este capabil să realizeze producții care să asigure venituri normale pentru proprietar, investiții și modernizări pentru fermă.

Spre exemplu, pentru a produce 1 kg proteină pură de origine animală, suprafața necesară depinde de specie și producție astfel: 82 m2 pentru lapte; 87 m2 pentru ouă; 138 m2 pentru carne de pasăre; 500 m2 pentru carnea de taurine.

Specializarea producției înseamnă, pe de o parte, profilarea fiecărei unități sau sector de producție, pe de altă parte specializarea forței de muncă; rezultatul specializării permite integrarea într-un sistem economic, în condiții de eficiență și productivitate mărită. Specializarea producției presupune profilarea fermelor pe “produs” (carne, purcei, animale de prăsilă etc.). În aceste ferme, numărul muncitorilor este redus la minim, respectiv la câteva persoane care îndeplinesc activități specifice. Indicatorul principal care apreciază specializarea unității este structura producției fizice și marfă, exprimată valoric.

Industrializarea creșterii animalelor imprimă producției și proceselor de producție stabilitate, ritmicitate și uniformitate. Prin industrializare, în zootehnia modernă au apărut complexele specializate și combinatele zootehnice industriale.

Industrializarea propune o serie de activități mecanizate, automatizate și/sau fluxuri tehnologice cum sunt: organizarea producției, evacuarea dejecțiilor, furajarea și optimizarea alimentației, asigurarea microclimatului etc.

Industrializarea producției animale permite: obținerea unui volum ridicat al producției globale, marfă, producției fizice și producției nete, de o manieră constantă și ritmică; creșterea productivității muncii și scăderea costurilor de producție, exploatarea eficientă a materialului biologic și realizarea unei rentabilități superioare.

Intensificarea este un proces de sporire continuă a producției, prin investiții suplimentare pentru creșterea și exteriorizarea potențialului bioeconomic al animalelor, sporirea efectivelor pe seama unor animale productive, perfecționarea tehnologiilor, a organizării raționale a producției și a muncii și obținerea pe această bază a unei producții crescânde, cu costuri reduse pe unitatea de produs. Acest concept presupune două aspecte: intensificarea și intensivizarea.

Prin intensificare se realizează un proces de concentrare succesivă a resurselor de producție pe aceeași unitate, prin asigurarea tuturor condițiilor pentru obținerea de producții cât mai mari, pentru animale foarte productive, pe aceleași spații, cu menținerea la cote ridicate a sănătății animalelor. Intensificarea are drept rezultat obținerea de producții foarte mari pe cap de animal, într-un interval de timp sau pe o anumită suprafață construită (m2 spațiu construit, ha, animal).

Intensivitatea exprimă nivelul atins în concentrarea succesivă a resurselor de producție suplimentare pe unitatea de producție.

Creșterea integrată sau integrarea productivă urmărește eficientizarea producției, eliminarea intermediarilor în valorificarea producțiilor animaliere și creșterea beneficiului unităților zootehnice producătoare, prin desfășurarea întregului ciclu de producție și valorificare (producere, procesare și desfacere) într-o singură unitate (fermă, cooperativă, asociație etc.), fiind cunoscut faptul că procesarea și desfacerea produselor de origine animalieră sunt operațiunile care asigură partea cea mai mare din beneficiu

Agricultura de precizie este un concept agricol nou care presupune implementarea unor tehnologii în timp real în funcție de variabilitatea condițiilor de producție. Aceasta permite adaptarea unei tehnologii la condițiile specifice ale unui loc, de o maniera adecvata factorilor de impact, adecvată în timp real condițiilor exportării. Acest tip de agricultură utilizează noile produse ale tehnologiilor ITC cum sunt GPS (global positioning system) senzorii, sateliți și imaginile aeriene sau GIS (information management tools).

Creșterea organică se diferențiază față de creșterea convențională prin scopurile sale în termenii respectului accentuat asupra mediului, naturii și stării de bine (bunăstării) a animalelor.

Principiile agriculturii organice sunt fondate de către ecologie, știință care privește ca ansamblu interacțiunile dintre organismele vii și mediul lor. În termeni practici, aceasta înseamnă că agricultura organică are principiile de funcționare izvorâte din ecosistemele naturale. Fermierii încearcă să imite la nivelul fermei caracteristicile bazale ale ecosistemelor relevante; în ultimă instanță, se lucrează pentru maximizarea utilizării și reciclării resurselor fermei (furaje, bălegar etc.).

În principial, „ferma organică este concepută ca un agro-ecosistem auto-suficient și sustenabil aflat în echilibru. Acest sistem se bazează cât mai mult posibil pe resurse locale reutilizabile. Creșterea organică se bazează pe o viziune holismică a mediului înconjurător și a aspectelor socio-economice ale producției, ambele din perspectivă locală și globală. Astfel, creșterea organică percepe natura ca o entitate cu valori și puteri depline, omul fiind moral responsabil să guverneze cursul agriculturii astfel ca peisajul cultivat să își aducă o contribuție pozitivă asupra locuitorilor mediului rural”.

Această foarte cuprinzătoare definiție este pusă inter alia în standardele mai multor asociații care practică agricultura organică.

În ceea ce privește creșterea animalelor, se respectă:

integrarea producției animale în ferma agricolă ecologică;

corelația între numărul animalelor și suprafața agricolă – în ideea asigurării unui management integrat al producției animale și a celei agricole; această corelație trebuie să minimizeze orice formă de poluare, în particular a solului și a apei de suprafață sau de adâncime. Unul dintre indicatorii importanți ai stabilirii densității animalelor este cantitatea de azot provenită din dejecțiile animalelor, valoarea maximă stabilită fiind cantitatea de 170 kg N / an și hectar (vezi tabelul I.6)

stabilirea și menținerea interdependenței sol-plantă, plantă-animal și animal-sol; practic, producția animală contribuie la echilibrul productiv al sistemului agricol, prin îmbunătățirea materiei organice din sol și asigurarea nutrienților pentru culturile agricole;

autosustenabilitatea prin utilizarea resurselor naturale (gunoiul de grajd), a sistemelor de pășunat – culturi – creștere animale, astfel încât, pe termen lung, să aibă loc menținerea sau chiar îmbunătățirea fertilității solului.

respectarea unor reguli stricte privind numărul maxim de animale din fermă, densitatea la populare, întreținerea, creșterea, furajarea, transportul, tratamentul animalelor, identificarea animalelor și a producțiilor acestora, procesarea si etichetarea produselor ecologice (figura I.12); în Uniunea Europeană cele mai multe din aceste reguli stabilite prin Reglementarea (EEC) 834/2007.

Prevenția și tratamentul bolilor în creșterea organică se bazează pe următoarele principii:

selecția animalelor robuste capabile să reziste la condițiile locale având în vedere vitalitatea acestora și rezistența la boli;

aplicarea unor practici certe menite să încurajeze rezistența puternică la boli și prevenția infecțiilor cum sunt: inspecții sistematice ale stării de sănătatea a animalelor, dezinfecția materialelor și echipamentelor la intervale regulate, înlocuirea regulată a mătcii albinelor, distrugerea surselor sau a materialelor contaminante etc;

aplicarea practicilor zootehnice apropiate de cerințele fiecărei specii, încurajând prevenția infecțiilor;

utilizarea unor furaje de calitate bună, împreună cu accesul la padocul înierbat, pentru favorizarea protecției oferite de imunitatea naturală;

asigurarea unei densități normale, suprapopularea putând cauza probleme de sănătate.

Specialistul veterinar din ferma organică este obligat să păstreze și să prezinte la dispoziția organismelor de control înscrisurile privind:

mișcarea și originea animalelor, cu referire la specie, sursă și numărul animalelor cumpărate, antece-dentele sanitar-veterinare ale acestora, măsurile de carantină luate și timpul în care s-a realizat conversia organică a acestor animale;

tratamentele veterinare efectuate, cu referire la data achiziționării medicamentelor, numele și cantitate achiziționată, rechizitele-furniturile sanitar-veterinare, identitatea animalelor tratate, numărul tratamentelor, data începerii și terminării tratamentului, cantitatea totală de medicamente utilizate, durata perioadei de eliminare a medicamentelor, data proximă la care animalele sau produsele pot fi vândute de la terminarea tratamentului, numele medicului veterinar care a efectuat tratamentul;

compoziția rațiilor de furaje, cu referire la ingredientele constitutive ale rației furajere, proporția constituenților în rație, substanța uscată și a sursele părților constituente.

Produsele obținute prin tehnologii organice se etichetează cu logo-ul avizat în Uniunea Europeană (vezi figura I.12).

I.7. CREȘTEREA ANIMALELOR ÎN ROMÂNIA DUPĂ ADERAREA LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Creșterea animalelor în contextul României nou aderate la Uniunea Europeană stă sub spectrul politicilor UE, eficienței și concurenței comunitare, dar și al sustenabilității în mediu și acceptării sociale.

La nivelul Uniunii Europene, Politica Agricolă Comună (PAC) a început practic din 1957, când s-a semnat Tratatul de la Roma, embrionul viitoarei UE. Obiectivele PAC, conform celor stabilite în articolul 33 al Tratatului CE, sunt următoarele:

creșterea producției agricole, pe seama progresului tehnic, asigurându-se o dezvoltare rațională a producției agricole, ca și utilizarea optimă a factorilor de producție, în special a forței de muncă;

garantarea nivelului de viață a populației agricole, în special prin intermediul veniturilor individuale a celor care lucrează în agricultură;

garantarea securității depozitării produselor agricole;

asigurarea aprovizionării populației la prețuri rezonabile.

Un moment important cu impact direct în mediul rural îl constituie adoptarea, în 1992, a Reformei PAC (așa-numita reformă McSharry). La acel moment era vorba, de fapt, de transformarea PAC în PARC (Politica Agrară Rurală Comună), în practică, aceasta înseamnă trecerea de la o politică de protecție a prețurilor și a frontierei agricole la o politică având drept obiectiv dezvoltarea rurală, înțeleasă în cel mai amplu sens al său.

Transformarea Politicii Agrare Comună (PAC) în Politica Agrară Rurală Comună (PARC) este considerată un proces de globalizare (deocamdată doar pe anumite componente), care se va accelera în perioada următoare. Între factorii care au determinat o astfel de evoluție un rol major îl are decizia de extindere a UE spre Est, unde potențialul agrar este foarte ridicat, chiar dacă deocamdată statele din această zonă nu pot face față decât parțial concurenței comunitare.

Odată cu lărgirea UE, obiectivele PAC pentru orizontul anului 2020 devin:

1. Concentrarea instrumentelor de sprijin și suport financiar

2. Construirea unor instrumente potrivite pentru gestionarea crizelor

3. Plata verde pentru conservarea pe termen lung a productivității

4. Investiții în cercetare și inovare

5. Lanț alimentar competitiv și echilibrat

6. Încurajarea inițiativelor agro-ecologice

7. Facilitarea instalării tinerilor agricultori

8. Stimularea forței de muncă rurale și a spiritului antreprenorial

9. Susținerea zonelor sensibile și slab productive

10. Politică agricolă simplă și eficientă la nivelul UE.

Majoritatea celor 3,9 milioane ferme (tabelul I.6) sunt mici sau de tip familial, iar ferma românească tradițională este adepta costurilor reduse, pretându-se foarte bine ecologizării. Comisarul pentru agricultură al UE susține că ecologizarea, componentă a noii viziuni UE, va fi una voluntară, spre deosebire de eco-condiționalitatea practicată în recent trecuta perioadă.

După Anuarul Statistic al României 2011, cu referire la efective și suprafețe din anul 2007.

Acordarea a 30% din subvențiile fermei condiționat de respectarea măsurilor de protecție a mediului, de diversificarea culturilor, menținerea pășunilor permanente și alocarea a minimum 7% din terenurile agricole biodiversității nu vor fi măsuri de ecologizare obligatorie, ci măsuri stimulative. Practic, noua politică nu va penaliza agricultura convențională, ci va stimula cu 30% fermele în care au loc acțiuni de ecologizare.

Dincolo de avantaje sau dezavantaje, creșterea și exploatarea animalelor prin orice tip de tehnologie, fie că este una clasică-convențională, fie alternativă, trebuie să fie, în primul rând, viabilă din punct de vedere economic; mai apoi, trebuie să fie sustenabilă în mediu și nu în ultimul rând, trebuie să fie acceptată social (fig. I.13).

Viabilitatea economică și profitabilitatea ramurii de producție sunt forțele primare care trebuie să caracterizeze în mod primordial toate sistemele de producție. Orice inițiativă dezvoltată în ideea obținerii producției animale trebuie privită ca o afacere.

Analiza oricărei inițiative antreprenoriale (afacere) se face atât în relație cu mediul de afacere (analiza externă – reglementările legale, necesarul de producție pe piață, prețul materialului biologic etc. – vezi fig. I.14), cât și în relație cu caracteristicile fermei proprii (analiza internă – disponibilitatea de spațiu, rasa, masă casă, vezi fig. I.15); de regulă, planificarea afacerii, analiza externă, internă și strategiile de dezvoltare a afacerii se fac împreună cu o persoană abilitată – consultant, economist etc.

Din perspectiva presiunilor societății actuale, sistemul de producție trebuie să devină sustenabil în mediu; sustenabilitatea unui sistem de producție este generată de procesele constituente, care sunt menținute / suportate de către mediul înconjurător pe durată nelimitată. Așadar, în durabilitatea fiecărei inițiative în creșterea animalelor, sustenabilitatea începe să devină un factor de extremă importanță, care se situează la același nivel cu eficiența economică.

Pentru a fi acceptat social, sistemul de creștere utilizat trebuie să fie atractiv pentru societate – mai ales în punctele sensibile: spre exemplu, economisirea energiei, păstrarea resurselor, dezvoltarea piețelor de nișă și a celor tradiționale și asigurarea bunăstării animalelor încep să fie aspecte pe care societatea le abordează din ce în ce mai frecvent, cu interes și preocupare.

Altfel, dacă un anumit segment al societății percepe inițiativa antreprenorială, ferma sau tehnologia ca având sau generând probleme, deja există o problemă care trebuie administrată; până la urmă, alegerea modelului acceptat de către societate depinde de gradul de informare și educare al ansamblului proprietar-societate.

Societatea secolului XXI impune, atât pentru specialiști, cât și pentru producători, dezvoltarea sistemelor de producție care manifestă respect față de valorile comunității locale, respectiv a unor tehnologii care sunt prietenoase (friendly) cu animalele și au impact redus asupra mediului. Mai mult și mai curând ca niciodată este nevoie să evaluăm, să rafinăm și să oferim tehnologiile eficiente, cu efecte și costuri minime, atât pentru societate, cât și pentru mediu.

I.8. SISTEME DE PRODUCȚIE ȘI EXPLOATARE ÎN AGRICULTURĂ

De-a lungul vremurilor, modalitatea prin care s-a obținut producțiile animalelor a îmbrăcat mai multe forme, denumite sisteme de exploatare.

Din cele mai vechi timpuri, odată cu dezvoltarea civilizațiilor, sistemele de exploatare agricolă au avut evoluții dintre cele mai diverse, dar întotdeauna în concordanță cu particularitățile fiecărei perioade din istoria omenirii.

Începând cu agricultura itinerantă și terminând cu fermele industriale, toate tipurile de exploatare agricolă, indiferent de caracteristici și perioadă istorică au influențat calitativ și cantitativ produsul și producția animală; în tabelul I.7 sunt prezentate sintetic denumirea sistemelor de exploatare agricolă, particularitățile și legătura acestora cu creșterea și producțiile animaliere.

În România se practică o gamă variată de sisteme de exploatare, inclusiv sistemele de creștere tradiționale.

Spre exemplu, păstorirea animalelor pe pajiști alpine și transhumanța, deși încep să fie disputate chiar și în media românească, sunt practicate și în alte țări UE.

Specificul păstoritului în zonele de munte este reprezentat de:

densitate redusă a animalelor – 5-15 ovine/ha;

târlirea pe aceeași locație timp de 3-5 zile, pentru a preveni eroziunea solului și pentru evitarea atacurilor animalelor sălbatice pe durata nopții.

Pe de altă parte, presiunea ecologică, necesitatea asigurării bunăstării și apariția piețelor de nișă implică și solicită considerarea din ce în ce mai mult a creșterii organice.

Fiecare din aceste tendințe manifestă exemple demne de a fi urmate, niciuna nu este ideală sau completamente greșită, ci doar mai mult sau mai puțin eficientă, sustenabilă sau acceptată social. Fiecare din sistemele de exploatare au factori determinanți interni și externi (piața, politica, informația, tehnologia sau resursele disponibile); alegerea, practicarea și dezvoltarea unei sistem depinde de rezultatul acțiunii tuturor factorilor (vezi fig. I.14 și I.15).

În abordarea modernă, creșterea animalelor trebuie considerată atât în interacțiune cu solul și vegetația pământului, apa, aerul, cât și ca impact asupra biodiversității animale și vegetale.

La nivel mondial, 34 milioane km2 sau 26% din suprafața pământului planetei este utilizată pentru pășuni destinate creșterii animalelor. La acesta se mai adaugă 3 milioane km2 sau 21% din suprafața arabilă care este cultivată pentru asigurarea bazei furajere necesară creșterii animalelor. În același timp, creșterea animalelor produce 13 bilioane tone gunoi; acestea în mare parte sunt împrăștiate pe sol și asigură nutrienți pentru vegetație; în regiunile în care concentrația de animale este foarte mare gunoiul devine un reziduu poluator. De asemenea, emisiile de gaze produse de animale și dejecții pot avea efect poluator la nivel local și global. Pășunatul intensiv poate afecta circuitul apei în natură, cu efecte asupra vegetației și surselor de apă pentru animale.

Din aceste motive, la nivel local, regional sau mondial trebuie susținută buna desfășurare a circuitului între resursele de nutrienți, numărul de animale, producțiile și dejecțiile acestora prin sisteme de producție bine adaptate contextului

Seré and Steinfeld (1996) consideră că, în funcție de interacțiunea cu mediul (terenul agricol), sistemele de producție animală pot fi grupate în trei categorii: sisteme bazate pe pășunat, sisteme mixte și sisteme de producție industrială. Din perspectiva producției animale, sistemul de producție nu este definitoriu; un exemplu edificator este volumul producției de carne obținută în fiecare din cele trei sisteme (vezi fig. I.17).

Sistemele de producție bazate pe pășunat vizează în special utilizarea pășunilor naturale excluzând sau utilizând foarte puțin culturile de cereale. De regulă, aceste sisteme nu solicită input-uri foarte mari și, în general, oferă output-uri energetice reduse/ha.

Cele mai cunoscute sisteme de producție bazate pe pășunat sunt nomadismul, transhumanța și sedentarismul extensiv (rancing-ul).

Sistemele de producție în ferme mixte presupun coexistența și integrarea creșterii animalelor și cultivării cerealelor. Aceste sisteme sunt prietenoase cu mediul, întrucât output-urile fiecărei îndeletniciri asigură input-uri pentru cealaltă. Practic, cultivarea pământului asigură nutrienți pentru animale, iar gunoiul asigură substanțe organice pentru cereale. În acest sistem de producție dependent de modalitatea asigurării hranei putem încadra: pășunatul rațional, utilizarea resturilor/reziduurilor vegetale, furajarea din conveer, furajarea din stoc, furajarea prin achiziții din ferme exterioare, de regulă ferme vegetale.

Sistemele de producție industrială sunt relativ detașate de pământ în termenii asigurării nutrienților pentru animale și împrăștierii gunoiului produs. Practic, atunci când necesarul de producție animalieră este mare, sistemele exemplificate anterior nu pot asigura producția cerută; prin păstrarea legăturii cu solul, concentrarea animalelor ar avea ca efect, pe de o parte, dereglarea echilibrului dintre capacitatea de utilizare a substanțelor organice provenite din gunoi de către sol și, pe de altă parte, cantitatea de nutrienți produsă de sol ar fi insuficientă animalelor; în consecință, nutrienții trebuie asigurați din alte surse exterioare fermei, iar substanțele organice din dejecții pot devenii factori poluatori prin administrarea în volum mare pe suprafețe reduse. În cadrul sistemelor industriale se pot întâlnii: sisteme de procesare a furajelor (FNC-urile), ferme de producție și unități de procesare a produselor.

Creșterea animalelor, preponderentă în spațiul rural, începe să aibă caracteristici noi; se vorbește de rural și noua ruralitate, respectiv ruralitatea care suferă transformări din cauza impactului globalizării tehnologiei, restricțiilor de natură ambientală, evoluțiilor economice și valorilor culturale. Caracteristicile care diferențiază ruralul de noul rural sunt prezentate sintetic în tabelul I.8.

Sisteme de exploatare de tip low input – se caracterizează prin input-uri și costuri reduse și sunt caracteristice fermelor organice, celor tradiționale și fermelor extensive.

Sistemele de exploatare de tip high input sunt, de cele mai multe ori, high tech; aceste sisteme solicită costuri mari și sunt întâlnite în creșterea industrială, în cea intensivă și în fermele specializate pe produs.

Alături de aceste reorientări și caracteristici, integrarea României la spațiul Comunitar European stă sub spectrul complex al eficientizării activităților, sustenabilității în mediu și acceptării sociale.

I.9. BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ

BULGARU, M. 1996, Dreptul de a mânca, Editura Economică, București.

DINESCU, S., 1996, Concepte moderne în zootehnie, Editura Ceres, București.

DINU, I., 1989, Tendințe și perspective în zootehnia mondială, Ed.Ceres, București.

DIXON J., GULLIVER A. GIBBON D., 2001. Farming Systems and Poverty – Improving farmers’ livelihoods in a changing world, FAO and World Bank, Rome and Washington D.C.

ELBERSEN, B.S., ANDERSEN E., 2008. Low-input farming systems: Their general characteristics, identification and quantification în Biala și col., Low Input Farming Systems: an Opportunity to Develop Sustainable Agriculture – Proceedings of the JRC Summer University – Ranco, 2-5 July 2007, Luxembourg

FURTUNESCU, AL., 1965, Zootehnie generală, Editura Agro-Silvică, București.

GEORGESCU, V., 1992. Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București.

GRIGOROIU E. 1988. Zooeconomie, marketing și legislație de ramură, Curs lito, Timișoara.

HOGBERG, M., 2005, Context, history, and perspectives hoop barns and bedded livestock systems for livestock production, Hoop Barns & Bedded Livestock Production Conference, Ames, Iowa.

HUȚU I., GARY. O. 2007 – Tehnologii alternative de creștere a porcilor, Editura Mirton, Timișoara.

JAHNKE, H.E., 1982, Livestock Production Systems and Livestock Development in Tropical Africa. Kieler Wissenschaftsverlag Vauk. Kiel, Germany.

LASLEY, P. 1997. Agricultural Change and Influences on Rural Culture. Swine Conference, College of Veterinary Medicine. University of Minnesota, 24:116-118.

LASLEY, P. 1997. Social Consequences of Environmental Concerns. Dans Environmental Issues in Pork Production. The Allen D. Leman Swine Conference. 20 septembre, pp. 5-8.

ROMAN T., 2006, Sociologie economica rurala, http://www.ase.ro/biblioteca, Editura ASE, București.

SÉRE, C., STEINFELD, H., 1996, World livestock production systems: Current status, issues and trends. Animal Production and Health Paper No. 127. FAO, Rome.

TODEROIU F., 1998, Optimizarea utilizării resurselor materiale și umane în agricultură. Teză de doctorat ASE, 1998.

*** Council Regulation (EEC) No 2092/91, of 24 June 1991 on organic production of agricultural products and indications referring thereto on agricultural products and foodstuffs

*** Document de Poziție al României, Capitolul 7 – Agricultura, Conferința Interguvernamentală pentru aderarea la Uniunea Europeană – România.

***Controlul Producției Animale – Taurine, 2005, Ministerul Agriculturii, Alimentatiei și Padurilor Agentia Nationala Pentru Ameliorare și Reproductie În Zootehnie , http://www.anarz.ro/

***LEGE nr. 150 din 14 aprilie 2003 a creditului agricol pentru producție.

***LEGE nr. 166 din 10 aprilie 2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 108/2001 privind exploatațiile agricole.

***Ordonanța de Urgenta nr. 108 din 27 iunie 2001 privind exploatațiile agricole.

***Organic food and beverages: world supply and major European markets. Product and market development, .International Trade Centre, Geneva1999

***The Eurostat concepts and definition databases – Coded http://forum.europa.eu.int/irc/ dsis/coded/info/ data/ coded /en/.