CAP. I. CARACTERISTICI GENERALE PRIVIND TURISMUL DE NATURĂ RELIGIOASĂ 1.1. SCOPUL ȘI MOTIVAȚIA STUDIULUI Turismul este un fenomen global, cu… [301421]

Licență

CAP. I. CARACTERISTICI GENERALE PRIVIND TURISMUL DE NATURĂ RELIGIOASĂ 1.1. SCOPUL ȘI MOTIVAȚIA STUDIULUI Turismul este un fenomen global, cu… [301421]

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAP. I. CARACTERISTICI GENERALE PRIVIND TURISMUL DE NATURĂ RELIGIOASĂ

1.1. [anonimizat], [anonimizat]: [anonimizat], sociologia, [anonimizat]. Este o [anonimizat], [anonimizat].
[anonimizat], turismul și-a diversificat scopul inițial (cel al cunoașterii și îmbogățirii spirituale), ajungându-se, [anonimizat] o exacerbare a aculturației, [anonimizat], ci chiar și influențe cu rezonanțe mondiale.
[anonimizat] a [anonimizat], chiar dezastrele ce duc la situații irecuperabile privind culturi și civilizații. [anonimizat], cât mai nealterată, a [anonimizat] a-i [anonimizat].
Aceasta a fost cauza care a dus la noua abordare a [anonimizat] a turismului: o [anonimizat]. Conceptul, apărut de mai mult timp, s-a impus acum peste 20 [anonimizat] (1992). Atunci s-a ajuns, [anonimizat]-o exploatare și prelucrare necontrolată și contravenind legilor naturii, a resurselor naturale. Turismul fiind o [anonimizat], cât și ca obiect de „consum”, nu este situat în afara acestui mod de abordare a dezvoltării: [anonimizat], distruge, [anonimizat], anihilându-se, [anonimizat].
În afara scopului în care a [anonimizat] – astăzi turismul a căpătat noi valențe: de promotor al păcii ([anonimizat]) cu atât mai mult în condițiile noii perspective deschisă de globalizare. [anonimizat] s-a soldat cu disfuncționalități și dezechilibre. Poate că viața monahală a fost una dintre cele mai inofensive din această privință.
O formă de turism care s-a [anonimizat], [anonimizat].
Se afirmă că Malreaux ar fi postulat: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Unii dau drept real și sigur ceea ce a spus eminentul om de cultură francez care ar fi negat zicând că el nu a spus niciodată această frază. [anonimizat]: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.”, „(….) va fi spiritual (….)”, și în sfârșit „Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc.”
[anonimizat] a fi prea meticuloși și exclusiviști (lăsăm lucrul acesta celor care doresc să stabilească cu exactitate „matematică” înțelesul acestei comunicări), considerăm că Malreaux a [anonimizat], [anonimizat] a spus că era prea devreme și era imposibil să facă o astfel de profeție.
Toate cele trei cuvinte au sensuri legate de religie: religios – apartenența individului la o religie pe care o acceptă; spiritual – ce aparține spiritului și poate fi asociat sufletului ca element de metamorfozare sub impactul credinței; mistic – credință exacerbată.
Realitatea dovedește că, în toate aceste trei ipostaze, „profeția” se adeverește a fi reală în acest secol al XXI-lea , secol pe care îl trăim.
Implicarea credinței în desfășurarea vieții în întreaga lume este tot mai vizibilă și indubitabil rolul ei crește, cu efecte pozitive, dar și negative. Nu se pot trece cu vederea nici încercările acerbe de secularizare, uneori în mass-media fiind adevărate campanii. Cu certitudine, însă, în țara noastră, cel puțin în zilele noastre, credința, eliberată de constrângeri, se manifestă neîngrădit și numărul credincioșilor este deosebit de mare (cu nuanțe diferite de percepție și trăire). Fenomenul nu poate fi apreciat numai după credincioșii practicanți ci și după cei care, în ocazii speciale, frecventează locașurile și mai ales după mulțimea așezămintelor bisericești, care s-au zidit și care se mai zidesc încă, în special cu contribuția oamenilor (pe majoritatea celor din zona de studiu, le-am descris mai amplu sau mai sumar).
Spre sfârșitul vieții, Malreaux face unele precizări referitoare la celebra sa frază: „În octombrie 1975, cu puțin mai mult de un an înainte de moartea sa, Malreaux, scriind de mână cu cerneală roșie, răspunde întrebării lui André Holleaux cu privire la fraza despre secolul XXI: Secolul viitor ar putea să cunoască o mare schimbare spirituală, o nouă religie, metamorfozarea creștinismului – la fel de imprevizibilă pentru noi precum a fost aceea pentru filozofii Romei, care prevedeau sfârșitul, crezând că succesorul va fi stoicismul, negândindu-se la creștinism.”
Schimbări se produc în fiecare moment în cadrul bisericilor, inclusiv creștine. Dar, în domeniul credinței creștin-ortodoxe, un lucru este sigur: acestea sunt de natură exterioară dogmelor de la care ortodoxia de 2000 de ani nu a făcut rabat niciodată.
Cercetarea noastră a avut drept scop mărturisit dintru început, de a urmări evoluția fenomenului turistic, generat de patrimoniul cultural-religios în partea suceveană a bazinului Moldovei. Pentru aceasta ne-am folosit de bibliografia ce se referă strict la temă și de lucrările generale despre turism. Deoarece fenomenul este de o complexitate deosebită, a fost folosită și o vastă bibliografie conexă. Prin prezenta lucrare ne-am propus o abordare științifică a fenomenului turistic de natură religioasă, prin elucidarea conceptelor legate de acesta și prin analize cantitative și calitative a diferiților parametri.
Alegerea zonei de studiu nu a fost întâmplătoare, deoarece bazinul superior al Moldovei are un pronunțat caracter turistic, zona fiind, în sine, un argument, prin numeroasele oportunități, în special de natură cultural-religioasă. Ceea ce a fost incitant încă de la început și a constituit o adevărată provocare, este relativa noutate a temei în sine, cât și complexitatea acesteia. Turismul de natură religioasă (denumit în multe materiale „turism religios”) este o sintagmă discutabilă pe care o vom analiza și explica în capitolul 1.3.
Literatura străină de specialitate – în special cea de limbă franceză – analizează fenomenul din diferite unghiuri de vedere și ni s-a părut oportună cercetarea acestui fenomen și cu aplicabilitate la condițiile românești, specifice unei zone din Bucovina.
Analiza de teren a constituit o activitate absolut necesară pentru înfățișarea, cât mai veridică, a fenomenului prin anchetele efectuate, suplinind, astfel, lipsa datelor oficiale.
După clarificarea temei, au fost concepute, ca obiective de bază: stabilirea resurselor documentare referitoare la fondul teoretic al problematicii, stabilirea resurselor referitoare la condițiile fizico-geografice ca fundal al fenomenului turistic (cu elemente de favorabilitate și restrictivitate ), a resurselor documentare necesare analizei patrimoniului turistic antropic și a fenomenului turistic de natură religioasă din bazinul Moldovei.
Complexitatea temei a făcut ca elaborarea lucrării să aibă, ca bază, o bibliografie deosebit de variată din punct de vedere tematic, atât în limba română cât și în limbi de circulație internațională, date din surse statistice și din documentarea pe teren. Investigația de teren a permis identificarea problematicii reale, specifice bazinului Moldovei din județul Suceava, privitoare atât la patrimoniul turistic, în general, în spații de natură religioasă, în special, cât și cele legate de valorificarea acestui patrimoniu, în contextul încadrării ei într-o zonă turistică distinctă – a Bucovinei.
Lucrarea cuprinde trei părți, structurate în cincisprezece capitole.
Prima partea a studiului este dedicată analizei problematicii generale privind localizarea arealului de studiu, conceptelor definitorii folosite, metodologiei de cercetare și istoricului cercetării.
Partea a II-a cuprinde analiza factorilor de mediu ca elemente de favorabilitate și restrictivitate a activității turistice. S-a dorit a fi o abordare originală, prin raportarea permanentă a acestora la credința creștină ca elemente de simbol. Acești factori condiționează răspândirea așezămintelor religioase și viața monahală. Resursele umane sunt analizate din perspectiva aparteneței religioase a populației – considerată emițătoare și receptoare de turiști.
În a treia secțiune a lucrării, cea mai amplă, sunt explorate tainele vieții ecleziastice și monahale, prin descifrarea elementelor esențiale ale acestora, ca un mod de trai aparte. Arhitectura bisericească, ca loc de practicare a cultului, pictura, ca modalitate de concretizare a dogmelor religioase sunt abordate din perspectiva turistului dornic de cunoaștere. Au fost cercetate și descrise lăcașurile de cult ale acelor credințe creștine, care le consideră pe acestea locuri sfinte. Este pusă în evidență viața tradițională a comunităților umane din bazinul Moldovei, de pe teritoriul județului Suceava, ca o permanentă raportare la divin, reflectată prin meșteșuguri, obiceiuri și tradiții, elemente de arhitectură și gastronomie (unele păstrate în muzee și colecții).
Într-un capitol distinct sunt analizate elementele care incită credincioșii practicanți să viziteze locuri cu încărcătură spiritual-religioasă, persoane cu trăire duhovnicească intensă, apoi sunt prezentate alte aspecte generatoare a unor forme de turism de natură religioasă (locuri de pelerinaj , hramuri, alte evenimente).
Baza materială pentru activitățile turistice este pusă în evidență în partea a patra a lucrării, prin analiza și sinteza datelor statistice referitoare la infrastructura de transport, ca modalitate de asigurare a fluxurilor turistice, infrastructura și circulația turistică.
Secțiunea a V-a, destinată regionării spațiului din perspectiva turismului de natură religioasă, aduce prezentului studiu un plus de originalitate și aplicabilitate, prin cartografierea axelor turistice, localizarea obiectivelor turistice și descrierea acestora.
Studiul se constituie într-o cercetare detaliată a potențialului cultural – religios din bazinul râului Moldova, de pe teritoriul județului Suceava și marchează modalitățile de valorificare turistică optimă, într-o manieră complementară cu alte tipuri și forme de turism existente, practicate și practicabile în acest spațiu.
Nu în cele din urmă, adresăm calde mulțumiri pentru sprijinul acordat în elaborarea prezentei lucrări instituțiilor religioase și laice – Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, bisericilor parohiale din zona cercetată, conducerii muzeelor și tuturor celor care, prin bunăvoința lor, au înlesnit documentarea și au contribuit la desăvârșirea acestei cercetări.
De asemenea, exprimăm distinsa gratitudine d-lui prof. univ. dr. Mihai Ielenicz, de la Universitatea din București, coordonatorul acestui demers științific, care ne-a jalonat pașii spre împlinirea acestui obiectiv, marcând în mod esențial structura prezentului studiu prin modalitățile de cercetare, abordare și realizare oferite.
1.2. AȘEZAREA GEOGRAFICĂ ȘI LIMITELE BAZINULUI MOLDOVEI PE TERITORIUL JUDEȚULUI SUCEAVA
Ocupă partea centrală a județului Suceava, între bazinele Sucevei și Bistriței (Fig. 1). Are o poziție oblică, fiind direcționat NV-SE, cu extremitățile ce ating latitudinea de 470 48̕ lat. N – Vf. Piscul (1189,6 m) la N și 470 16̕ lat N la S (Cota 1343 m, la NV de Vf. Piatra lui Iepure – 1440 m). Pe longitudine, bazinul se desfășoară de la 250.09̕ long. E, la V – cota 1556,0 m (la SV de Muntele Hrobi – 1507,5 m) până la 260 36̕ long. E, la E, în SE satului Broșteni. Suprafața totală a bazinului Moldovei este de 4326 km2, iar lungimea, de la izvoarele de sub Muntele Lucina și până la Roman, de 205 km. Din lungimea totală, pe teritoriul județului Suceava, Moldova se desfășoară doar în procent de 72,7%, adică 149 km (de la izvoare și până la inclusiv ultimul afluent, Sărata), iar din totalul suprafeței, doar 3035 km2, reprezentând 70,16%. Raportând suprafața bazinului la cea a județului (8555 km2), constatăm că acesta reprezintă 35,5%, iar față de suprafața țării circa 1,3%.
Izvoarele se situează sub Culmea Aluniș (1293,9 m), la altitudinea de 1180 m, dacă am considera că Moldova se formează dintr-un mănunchi de mici pâraie, ce au curs intermitent, de pe Plaiul Moldovei, de pe rama estică a Alunișului. V. Tufescu, situează obârșia cursului la altitudinea de 1100 m, de pe un areal, nu dintr-un punct anume: „Nicăieri nu vezi o vână puternică de apă zvâcnind din pământ. Apa este prezentă pretutindeni: în picăturile de pe ramuri și din iarbă, în tinoave, în șuvițele subțiri ce se preling prin pajiște după ploi sau la topitul zăpezii (….).” Există și păreri, după care Moldova se formează prin unirea p. Lucina cu p. Hrobi. În acest caz, obârșia Moldovei ar fi situată la altitudinea de 1058 m. Pe parcursul dintre zona de izvor și ieșirea din județ, situată la altitudinea de 282 m, râul străbate forme majore de relief reprezentate de Obcinile Bucovinei, Masivul Giumalău-Rarău, Munții Stânișoarei, Subcarpați și mici porțiuni ale zonei de platformă a Podișului Moldovei. Râul Moldova este al doilea afluent, ca importanță, al Siretului, după Bistrița.
Având în vedere tema studiului, modul de abordare a trasării limitelor, trebuie să țină seama de faptul că în spațiul studiat coexistă, fiind în relații strânse, omul și natura. Fiecare din acești doi termeni îmbracă forme variate și complexe, cu localizări, extinderi și arii de acțiune foarte diferite. De aceea, trasarea limitelor – absolut necesară, deoarece instaurează o ordine și precizează marginea unui sistem – este dificilă, deoarece fenomenul turistic nu ține seama de limitele naturale ale bazinului sau de limitele administrative. Din acest motiv, aria se extinde și determină o limită relativ – diferită; este vorba, de fapt, de un spațiu de interferență, uneori destul de vast, care se adaugă din unități din afara bazinului.
Ca atare, arealul luat în studiu poate fi delimitat din trei puncte de vedere: o limită naturală – a bazinului hidrografic, dată de cumpăna apelor, o limită administrativă – a unităților administrative care au, total sau parțial, suprafețe în bazinul hidrografic al Moldovei, și o limită turistică – destul de ambiguă, dată de axele turistice principale și secundare. Din motive ce țin de complexitatea fenomenului turistic și necesitatea analizelor cantitative, este lesne de înțeles că, uneori, respectarea limitelor fizico – geografice și chiar administrative este mai puțin importantă.
Bazinul hidrografic al Moldovei, pe teritoriul județului Suceava, se suprapune peste trei unități distincte de relief: Carpați, Subcarpați, Podișul Moldovei.
Linia cumpenelor de apă desparte bazinul Moldovei, spre SV, de cel al Bistriței, urmărind, în lungul Obcinei Mestecăniș, punctele de maximă altitudine ale unei culmi estice, mai joase: Vf. Aluniș (1294 m), Vf. Lucina (1588 m), Vf. Chițcău (1430 m, Vf. Orata (1379 m), Pasul Mestecăniș (1096 m). Victor Tufescu sesizează:
(….) cumpăna apelor nu se suprapune peste linia celor mai mari înălțimi ci o depășește, ori că pe unele porțiuni se apropie amenințător chiar de albia râului principal.
Pornind din vârful Lucina (1590 m), cu mulțimea poienilor și pășunilor de înălțime din apropierea obârșiilor Moldovei, cumpăna apelor dinspre Bistrița Aurie se aliniază cu mici ocoluri în lungul obcinei Mestecănișului, dar ceea ce apare curios este că ea nu se întinde până la linia celor mai mari înălțimi (Tătarca 1552 m, Dadu 1527 m, Botușul 1475 m), aflată mai la est, ci rămâne pe o culme mai scundă ce se înalță, doar la 1300-1400 m, în vreme ce culmea principală este îmbucătățită de afluenții foarte activi în acest sector al Bistriței. Bazinul Moldovei se află, așadar, în retragere chiar la obârșiile lui.
Traseul cumpenei de apă spre Bistrița continuă cu cele mai mari altitudini Vf. Giumalău (1857 m), Vf. Rarău (1651), Vf. Bâtca Oblânc (1474 m) și Poiana Brazilor.
Spre N, NE și E, limita este dată de cumpăna apelor cu Bazinul Sucevei și Bazinul Șomuzul Mare pe aliniamentul înălțimilor: Vf. Veju Mare (1494 m), Vf. Obcina (1270 m), Vf. Sihloaia, Vf. Hotarul (1137 m), Pasul Ciumârna (1100 m), Poiana Prislop (1180 m), Vf. Cacica (803 m) iar în zona de podiș altitudinile sunt sub 500 m.
Limita sudică a județului se suprapune, în cea mai mare parte, peste cumpăna apelor, cu foarte mici devieri, urmărind altitudinile maxime: Vf. Chițigaia (1194 m), Ceardac (911 m), dar mai la S de Vf. Dadeș (459 m), tăind apoi un afluent al Pârâului Târzia.
În zona montană, bazinul hidrografic al Moldovei se desfășoară, total sau parțial, peste teritoriul a 15 unități administrative (orașe, comune) la care se adaugă tot atâtea unități administrative în zona Subcarpaților și de podiș.
Limita de nord nord-est și est separă zona de studiu de bazinele râurilor Suceava și Șomuzu Mare. Ca aspect specific, se remarcă un mare grad de sinuozitate, determinat de alternanța culmilor largi, de tip obcină, cu masive care descresc altitudinal spre podiș. Reperele altimetrice mai importante sunt: Vf. Hrobi (1507 m), Alunișul (1294 m), Pasul Izvor (1010 m), Culmea Hrebeni – Vf. Hrebeni (1406 m), Vf. Veju Mare (1494 m) – Obcina Cruhla. În continuare, limita urmărește un sector de interfluviu cu alternanță de culmi și înșeuări, cu înălțimi cuprinse între 1000 și 1200 m: Poiana Brazilor – culmi cu relief de tip hogback și stânci (1222 m), Pasul Plaiasca (1010 m), Muntele Dubiusca (1057 m), Vf. Sihloaia (1224 m), Vf. Piscul (1190 m), Vf. Opălnic (1193 m), Poiana Opălnic (1056 m), Vf. Stejuica (1069 m). Pe interfluviul dintre bazinul Putnei și bazinul Moldoviței altitudinile maxime trec de 1100 m – Hotarul Huțanului (1137 m). Pe cumpăna de ape dintre bazinul Moldoviței și Suceviței altitudinile maxime oscilează între 1000 m și 1100 m: Poiana Ovăzului (1132 m), Poiana Prislopului (1180 m), Poiana Târsiciori (1139 m). Interfluviul Soloneț-Humor este marcat prin cotele 1061 m, în Poiana Fagului, 847 m, în Vf. Moșneagului, apoi Dl. Pleșei cu înălțimi ce depășesc ușor 900 m și coboară în înșeuarea de la Pleșa. Urmează culmea Obcinei Cacica – Vf. Călugărița – 805 m și Vf. Cacica – 803 m, limita înscriindu-se apoi în direcția Masivului Ciungi – 688,9 m (altitudinea maximă din Podișul Moldovei).
Limita istorică. Istoric, spațiul studiat se încadrează, în mare parte în Bucovina de Sud.
/
Fig. 2. Poziția bazinului Moldovei în Bucovina istorică.

Provincia a fost separată de austrieci, la finele secolului al XVIII-lea, din nordul Moldovei), (Fig. nr. 2).
Granița dintre Bucovina și Moldova (și respectiv, ulterior, Regatul României) la finele secolului al XVIII-lea, în sectorul care ne interesează, pornea din valea Șomuzu Mare, în satul Liteni (Moara), urmărea valea Lucăcești și apoi Șomuzelul și desparțea Tolva (Tulova), Vorniceni (Dworniczini), Drăgoiești (Dragonesty), Berchișești (Bekesesty), Măzănăești (Mazonoesty) de Horodniceni, Botești și Brădățel – care au rămas în Moldova. De la Cornu Luncii, limita urmează, în amonte, cursul Moldovei pe partea dreaptă, până la confluența cu pârâul Toplița, iar de la confluența acestuia cu pârâul Suha Slatinei (Sucha Slatinj) este trasată pe cumpana apelor dintre cele două pâraie, apoi dintre Suha Slatinii și bazinul Voronețului și cel al Suhei (Bucovinene); de aici, coboară în valea Negrileasa (Vale Niegrileasza) până în confluența cu p. Cucuiș (Vale Kukuis). Urmează linia de creastă (Vf. Băișescu, Tarnița, – Taenyza), Vatra Clefile, Surzi (Surzy) Obârșia Suhei (Obersie Szucha), Vf. Geminei (Vurvu Gemini), Râpa Todirescu (Ripa Todoresculuj) și Culmea Rarăului până la Pietrele Doamnei (Piatra Domnj) și coboară pe p. Valea Arama spre Bistrița Aurie (Goldene Bistritz), în amonte de Chiril (Kirillu).
Față de aceste limite, bazinul Moldovei se află în cea mai mare parte din Bucovina sudică. Unele extensii turistice locale în bazinele hidrografice vecine sunt determinate de dependența mai multor obiective turistice aflate aici, de rețeaua de așezări, căi de comunicație și de interesul vizitatorilor.
Limita administrativă actuală este dată de perimetrele comunelor incluse, total sau parțial, în Bazinul Moldovei, cu teritoriul din exteriorul spațiului de studiu. Trei dintre cele 32 de comune incluse în Bazinul Moldovei de pe teritoriul județului Suceava, au o parte a arealului în bazinul Șomuzului Mare (Horodniceni, Rădășeni și Forăști). Le-am inclus deoarece au o parte apreciabilă în bazinul hidrografic al Moldovei iar obiectivele turistice sunt legate de centrele și axele din acest spațiu.
În acest sens, în zona de studiu, în partea de NV, se află comunele Izvoarele Sucevei și Brodina, în NE și E, Sucevița, Marginea, orașul Solca, Cacica, Pârteștii de Jos, Ciprian Porumbescu, Moara, Bunești, municipiul Fălticeni, Preutești, și Dolhești. În est limita este dată de hotarul cu județul Iași, iar în S de cel cu județul Neamț (prin comunele Broșteni, Crucea și Dorna Arini, iar spre vest orașul Vatra Dornei și comunele Iacobeni și Cârlibaba.
Limitele spațiului turistic. Față de acestea, în raport strict de râul Moldova, limita este dificil de trasat deoarece bazinul se suprapune, parțial, peste zone turistice cu specific natural dominant – masivele Rarău și Giumalău, Munții Stânișoarei și Obcina Mestecăniș și prezintă extinderi din culoarul de vale principal pe afluenți, de unde apar unele interferențe.
Dacă se are în vedere doar distribuția elementelor ce definesc potențialul turistic natural și antropic, raportate doar la bazin, atunci s-ar elimina unele limite, care se extind, treptat, prin dezvoltarea interesului uman spre locuri deosebite, unde se pot practica activități care intră în sfera turismului (drumeție, instrucție, educație ecologică, culturală, religioasă, alpinism, vânătoare etc.). Au fost realizate, pe de o parte, amenajări și, în principal, căi de comunicație, cabane cu un specific aparte etc., iar pe de alta, prin cunoașterea lor, s-a ajuns la organizarea (individuală sau colectivă) de călătorii spre acestea, ceea ce a împins realizarea de legături ce depășesc cumpăna de ape sau limita administrativă a comunelor. Procesul este în plină afirmare, datorită lărgirii sistemului de comunicare, prin șosele transmontane, care folosesc numeroase șei joase. Acesta are la obârșie vechiul sistem al drumurilor pastorale, al schimburilor tradiționale, dar și de apărare a Moldovei, afirmat încă din perioada medievală.
Dacă se are în vedere doar poziția și importanța lăcașelor de cult religios – ce intră ca principal component al subiectului tezei, atunci spațiul activităților cu caracter turistic impuse de acesta ar avea o desfășurare tentaculară, care reflectă o evoluție aparte. Mai întâi sunt așezămintele (ctitoriile) din perioada medievală aflate în așezări sau în puncte cu însemnătate istorică, situate în lungul văilor, ce aveau și multe prelungiri în munți, la ctitorii sihastrice. Apoi, pe măsura extinderii numărului de așezări și a căilor de comunicație, a afirmării ca însemnate, centre de tradiție religioasă, cu valențe culturale deosebite (Suha, Suceava, Bistrița) spațiul s-a extins, noile așezăminte de rang diferit implicând și legături multiple între acestea dar și cu altele din afara Moldovei. Deci, se dezvoltă un sistem complex, ce avea centre de cultură și practică religioasă, ce capătă caracter tradițional și numeroase biserici, schituri, care depășeau cu mult aria bazinului Moldova.
Evenimentele istorice și politicile practicate, mai ales la finele secolului al XVIII-lea, prin ruperea Moldovei de Nord și constituirea de către austrieci a provinciei Bucovina, sau războaiele purtate cu turcii, tătarii, polonii, și în aceste locuri a fost afectat sistemul, dobândit în timp, – multe așezăminte au fost distruse, au fost realizate altele cu specific religios aparte – ca alcătuire, însemnătate a centrelor, dar nu ca extindere.
Dacă ctitoriile din bazinele văilor Suceava și Bistrița rămân sub influența centrelor Suceava și Neamț, cele din bazinul Moldovei vor fi legate, tot mai mult, de Suceava, dar unele vor căpăta o însemnătate locală recunoscută. Sistemul va avea mult de suferit în urma ultimului războiului mondial și mai ales în perioada comunistă, când multe stăreții vor fi închise sau limitate ca funcționare.
După 1990, se revine treptat la ceea ce a fost în perioada interbelică, se amplifică ridicarea de așezăminte nu numai în localități, dar și în afara acestora (inclusiv în munți) ca lăcașe de cult, dar se diversifică și activitățile cultural-religioase și nu numai.
Ca urmare, bazinele Sucevei și Moldovei constituie un spațiu cu strânse interferențe istorice și de cultură religioasă, care se reflectă nu numai în evoluția așezărilor monahale dar și în comportamentul, credința și participarea oamenilor la tradiția creștină etc., încât este dificil a le separav mai ales că sistemul de căi de comunicație transmontane și peste podișul Sucevei este dens și modernizat. Acest aspect nu exclude distingerea în cadrul lui a două subzone: cu un specific evolutiv relativ diferit – una montană, în care elementele tradiționale se îmbină cu influențe limitrofe (ex. din Transilvania) și alta – de podiș, cu o pregnantă afirmare a relațiilor cu Suceava și estul Moldovei.
În concluzie, limitele specificului turistic sunt influențate de axele turistice dirijate pe căile de acces principale și elementele de patrimoniu aflate în proximitate, componente care alcătuiesc interfața spațiului studiat, astfel încât, aceste limite sunt tentaculare și se extind spre bazinul Sucevei (Sucevița, Putna, Solca, Cacica, Arbore, Suceava etc.), spre bazinul Bistriței în vest și nord-vest, dar mai ales spre sud-est, către așezămintele ecleziastice și monahale din Ținutul Neamțului (Neamț, Văratic, Agapia, Sihăstria, Secu, Sihla etc.).

Concepte, definiții, puncte de vedere privind turismul în spații de natură religioasă
Introducere
La sfârșitul mileniului trecut, O. M. T. aprecia că turismul este un fenomen care își va păstra creșterea economică și la începutul actualului mileniu:
Turismul figurează în mod evident printre fenomenele economice și sociale cele mai remarcabile ale secolului care se încheie. Nu este nicio îndoială că își va păstra acest loc în secolul care vine. (… ) În majoritatea țărilor, turismul face acum parte din sectoarele economice cele mai dinamice și al cărui progres este cel mai rapid.
Studiul potențialului de natură religioasă și formele de turism generate de acesta a fost mai puțin abordat în țara noastră. Lucrările existente sunt puține și de cele mai multe ori nu aprofundează problema.
Lucrarea de față a avut drept scop studiul elementelor declanșatoare ale turismului, studiul conceptelor de turism cultural, patrimoniu cultural, patrimoniu cultural-religios și turismul în spațiile religioase.
Ca metodologie de lucru am folosit documentarea bibliografică, analiza, sinteza, metoda istorică, cartografică și comparativă.
În final, s-a urmărit realizarea unei clasificări pertinente a patrimoniului cultural religios și a turismului declanșat de acesta.

Resorturi biologice ale declanșării fenomenului turistic
Evoluția fenomenului turistic și aprofundarea teoretică a acestuia a generat definiții din ce în ce mai complexe.
Turismul – și credem că nu este o exagerare – a apărut odată cu societatea omenească, fiind un mod de manifestare a firii curioase a omului:
Observația este cheia priceperii. De-a lungul istoriei, oamenii au călătorit cu scopul de a descoperi universul înconjurător. Fie că este vorba de înaintașii noștri care și-au lăsat în urmă locurile de baștină, ori de alți bărbați sau femei, de mai târziu, care au explorat, fie că este vorba de călătoriile cu caracter militar. economic sau religios, cu toții au fost stăpâniți de aceeași curiozitate insațiabilă de a cerceta și de a trasa harta unui tărâm necunoscut. Individual ori în grup, omul s-a deplasat din locurile natale, iar „motivația a fost nevoia de hrană ori simpla curiozitate".
Nicolae Iorga sesizează că dorința de a călători este ancestrală dar nu dă explicația fenomenului: Din adâncul istoriei, ca în multe privinți, vine îndemnul nostru de călătorie.
Se pare, că există ceva în structura intimă a omului, care-l determină să caute mai departe, tot mai departe… Modul de manifestare este dictat de tipul temperamental. Cercetările actuale au arătat că există o predestinare genetică și nu oricine simte chemarea necunoscutului:
Astăzi, neuroștiința ne învață că ceea ce alimentează această tânjire după nou sunt mesagerii dopaminei ce se formează în creier. Dorința neobișnuită a exploratorului se naște din acel spectru de comportament, programat genetic, numit temperament. […]. Variațiile temperamentale sunt determinate de diferențe subtile, numite alele, în genele care formează căile principale și sistemele receptoare ale dopaminei. Indivizii care posedă temperamentul iubitor de riscuri au fost identificați ca purtând o variantă a receptorului genei de dopamină, alela D4-7, care diferă de cea existentă în ceilalți oameni (alela D4-4).
Deci, biologic, mecanismul care provoacă temperamentul curios și aventuros a fost explicat.
Ca dovadă concretă, care demonstrează adevărul celor menționate, pot fi invocate rezultatele studiilor care arată că ,,distribuirea tiparelor alelei D4-7 printre popoarele lumii este similară cu cea a căilor de migrație ale strămoșilor noștri”
Dacă pentru epocile istorice îndepărtate, o călătorie însemna, de cele mai multe ori, riscuri care explică antrenarea în fenomenul turistic a posesorilor alelei D4-7, astăzi, siguranța deplasărilor a crescut. De aceea, aceștia, acum, sunt practicanții formelor de turism expediționar în zone cu risc și a turismului pentru sporturi extreme.
Totuși și oamenii obișnuiți efectuează călătorii în scop turistic. De aceea ne propunem să descifrăm mecanismul care îi antrenează în această activitate.

Resorturi psiho-sociale ale practicării turismului
Apariția turismului este indisolubil legată mai ales de fenomenul cultural, dar în același timp a devenit un element al acestuia.
Definirea culturii a constituit o temă de meditație pentru un mare număr de oameni din diferite domenii. De aceea și rezultatele sunt numeroase și diverse: cu un bogat conținut filozofic, tehnicist, cu aplecări spre domeniul de specialitate al emitentului, uneori chiar cu nuanțe poetice. De exemplu, Marlaux a definit cultura ca fiind ,,suma tuturor formelor de artă, de iubire și de gândire, care, pe parcursul secolelor, l-au ajutat pe om să fie tot mai puțin înrobit” și că aceasta ,,nu se moștenește ci se cucerește”.
Cuvântul „cultură” este de origine latină. În sensul apropiat de accepțiunea modernă a fost amintit în scrierile lui Cicero: ,,cultura animi”, însemnând ,,cultura sufletului”. În 1793 a fost înscris într-un dicționar german, iar în secolul al XVIII-lea este folosit cu sensul inițial de educare a spiritului. Cultura se definește prin elementele materiale și imateriale create de om, elemente care alcătuiesc un spațiu specific, antropic.
În stabilirea patrimoniului turistic, de interes cultural, este important să fie specificate elementele materiale și imateriale care definesc cultura. Elementele materiale cu semnificație culturală pot fi: ,,unelte, obiecte și bunuri de consum, artefacte și produse ale activităților specializate și profesionalizate din domeniul artelor.”
Elementele culturale imateriale pot fi grupate astfel:
a). De natură ideatică: valori, norme, mituri, simboluri, obiceiuri, credințe, mentalități, cunoștințe, ideologii;
b). Moduri de manifestare acțională: acțiuni, atitudini, comportamente;
c). Predispoziții de excepție, native sau dobândite: aptitudini, preferințe, abilități;
d). Din domeniul artistic și științific: artă, literatură, știință.
Elementele culturale, materiale și imateriale, reprezintă repere în clasificarea componentelor patrimoniului turistic cultural. Patrimoniul reprezintă ansamblul bunurilor ,,materiale sau spirituale, fără limite de timp și spațiu, care sunt pur și simplu moștenite de ascendenți și strămoși ai generațiilor anterioare, adunate și conservate pentru a fi transmise descendenților și generațiilor viitoare.” Turismul în general și în special turismul cultural reprezintă un mijloc de educare, de îmbogățire culturală a persoanei. Se mai consideră – și pe bună dreptate – că turismul cultural (și nu numai) generează momente de fericire. Turismul însemnând activități legate de timpul liber, nelucrative, este absolut necesar ca să fie generatoare de fericire, căci altfel oamenii nu s-ar angrena în așa ceva.
De ce anume este generată fericirea în cazul acesta?
Aristotel spune că ,,fericirea este o activitate a sufletului conformă cu virtutea”. Virtutea (dianoetică) ,,se naște și se dezvoltă mai ales prin intermediul învățării ”. Spinoza consideră că singura fericire e aceea care rezultă din cunoștințe, presupunând că omul s-a eliberat de elementele afective și de pasiuni, iar Leibniz deduce fericirea din virtute, virtutea fiind identificată cu perfecțiunea, aceasta constând în dobândirea de cunoștințe.
Deci, din cele de mai sus, deducem că fericirea ca nivel este, în ultimă instanță, rezultatul unor acumulări intelectuale. Ori, turismul modern, la începuturile sale, a fost considerat ca o activitate prin excelență intelectuală, scopul final al tinerilor englezi care efectuau Marele tur vizitând monumentele vechi de pe continent, era desăvârșirea educației.
Dobândirea acestor cunoștințe presupunea intrarea în contact cu elementele culturale de artă, de excepție, dar și cu forme ale culturii.
Calitatea vieții își are importanța sa în lărgirea bazei umane a practicării turismului. Turismul este un declanșator al fericirii, dar nu poate fi practicat în afara resurselor materiale.
,,Fericirea are totuși nevoie de bunuri exterioare…; căci este imposibil sau, în orice caz, nu este ușor să înfăptuiești lucruri de seamă, fiind lipsit de resurse”.
Acesta a și fost motivul pentru care, mai întâi, a fost apanajul claselor avute, apoi al clasei mijlocii, ulterior devenind turism de masă. Obținerea fericiri, prin turism, a generat creșterea numerică a practicanților acestei activități, odată cu creșterea nivelului de trai. Trăind în societate, individul își formează ideea de fericire pe baza standardelor sociale datorită interacțiunii individ – societate – cultură. Imitarea modei de a călători este o urmare firească. „Noțiunea de fericire este de natură socială și etică, pentru că individul izolat nu ar avea motive de nemulțumire/mulțumire de natură biologică”.
Un alt mod prin care a crescut numărul de practicanți de turism a fost creșterea duratei timpului liber. Acest lucru a fost posibil odată cu dezvoltarea industriei, perfecționarea mijloacelor de producție și creșterea productivității muncii. Astfel, a fost posibil concediul de odihnă plătit (20 iunie 1938 în Franța și imediat, pe 8 iulie în Belgia, apoi în alte state), însemnând și timp liber și resurse financiare. Dezvoltarea industriei a însemnat, în general, creșterea calității vieții.
În țara noastră, în 1990, s-a înființat Institutul de Cercetare a Calității Vieții, care a avut în vedere studierea mai multor dimensiuni ale calității vieții (domenii), fiecare fiind caracterizată de anumiți indicatori, precum și cercetarea calității vieții percepute. În cele nouă domenii privind calitatea vieții percepute, avute în vedere a fi studiate, domeniul III – calitatea percepută a vieții, cuprinde, printre altele (condiții de viață, de muncă, servicii etc.) și timpul liber, iar domeniul VI se referă la comportamentul de timp liber (tipuri de activități).
Chestionarul de cercetare în teren a calității vieții percepute, în 1999, cere informații și despre excursiile de la sfârșit de săptămână, ca activitate în timpul liber.
Fericirea nu este dată de dimensiunea economică, dar este în strânsă legătură cu calitatea vieții.
Am abordat calitatea vieții din perspectiva timpului liber și a turismului, deoarece reprezintă indicatori ai standardului de dezvoltare și încă din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în raport cu aceasta (n.n. calitatea vieții), s-a pus problema fericirii.
Petre Andrei, în lucrarea menționată, dă fericirii următoarea definiție: ,,Noi vom înțelege prin fericire mulțumirea durabilă a voinței prin împlinirea dorințelor și realizarea scopurilor”. Scopurile individuale sunt conservarea de sine și perfecțiunea. Perfecțiunea, în sine, este un ideal spre care se tinde prin instruire; un mod de instruire poate fi considerat și turismul cultural, organic legat de elementele culturale declanșatoare.
Concluzii:
Cultura este formată dintr-un ansamblu de elementele imateriale și materiale create de om. Patrimoniul cultural stă la baza dezvoltării turismului cultural. Turismul în general și turismul cultural, în special, reprezintă o posibilitate de achiziționare de noi cunoștințe.
Turismul, fiind o activitate desfășurată în timpul liber, este practicat de oameni pentru că este o acțiune care generează plăcere, fericire. S-a pornit de la faptul că filozofii clasici consideră că fericirea este dată de învățare și dobândirea de cunoștințe. Chiar și în zilele noastre, unii gânditori consideră că fericirea este mulțumirea generată de atingerea scopurilor, iar unul dintre acestea este perfecțiunea. Perfecțiunea este un ideal spre care tinde ființa umană și se străduiește să-l atingă, prin achiziționarea de cunoștințe. Acestea sunt luate din zestrea culturală.
Zestrea culturală alcătuiește un patrimoniu care reprezintă un factor declanșator al turismului.
Ansamblul elementelor din orice spațiu de cult religios constituie un mijloc de achiziționare și practicare de noi cunoștințe și poate fi considerat un mijloc de bază al fericirii.

Turismul cultural
Turismul cultural reprezintă astăzi una din formele de manifestare a fenomenului turistic în general, cu o evoluție alert ascendentă. Elementul turismogen este patrimoniul cultural, reprezentat de ansamblul bunurilor (…) materiale sau spirituale, fără limite de timp și spațiu, care sunt pur și simplu moștenite de ascendenți și strămoși ai generațiilor anterioare, adunate și conservate pentru a fi transmise descendenților și generațiilor viitoare.
Inexistența unei definiții clare a turismului cultural – și chiar părerea conform căreia nici nu este posibilă emiterea unei astfel de definiții (Thomasz Studzieniecki) – este un rezultat al diversității exagerate a definirii culturii, datorită multitudinii criteriilor de bază.
Cultura poate fi privită ca un bun universal, dar, în același timp, ca un ansamblu de culturi naționale.
Camelia Teodorescu (2009) consideră că apariția culturii naționale este simultană cu apariția națiunii. Sociologul Petre Andrei consemnează că națiunea este o formă de comunitate socială, cu cel mai mare răsunet spiritual pentru membrii societății :
Dintre toate formele de comunități spirituale cunoscute, nici una nu stăpânește atât de mult sufletul omenesc ca națiunea.
În continuare, același autor, consemnează:
Ea (n.n. națiunea) trăiește intens în conștiința fiecărui individ, imprimându-i adânc caracterele sale și făcându-l să se resimtă toată viața și oriunde ar fi el, căci în limba ca și în judecata lui, în știința ca și în creațiile sale artistice se distinge ușor moștenirea națională pe care a avut-o și fondul spiritual al națiunii sale.
În 1830 Disraeli afirmă că națiunea reprezintă o comunitate civilizată, rezultat al transformării poporului (ca ceva natural, neprelucrat) în urma unei îndelungate perioade de educație. Ca atare, în procesul educării poporului și al devenirii națiunii, au fost create elementele culturale definitorii.
Un alt aspect, care a complicat elaborarea unei definiții este și neclarificarea elementelor componente ale patrimoniului cultural. Dacă, inițial, prin cultură se înțelegea doar ,,arte frumoase”, astăzi sensul este deosebit de larg, cuprinzând tot ceea ce reprezintă un rezultat al activității omenești, relativ peren, atât în aria materialului cât și a imaterialului.
În literatura franceză de specialitate se sesizează o incompatibilitate: pe de o parte se consideră că baza turismului francez este dată de patrimoniul cultural, dar pe de altă parte, se afirmă că veniturile rezultate din practicarea acestui tip de turism sunt modeste. Incompatibilitatea s-ar putea să rezulte din modalitatea de definire, care este deosebit de restrictivă. De exemplu, Observatorul Național al Turismului restrânge, prin definiție, turismul cultural la ,,vizita plătită la monumente și muzee ” (excluzând, în mod explicit festivalurile, parcurile și grădinile).
Definițiile preiau scheletul de bază al definițiilor turismului în general și, apoi, detaliază, pentru a individualiza, conceptul de turism cultural.
Una dintre primele încercări de definire aparține lui Jean François Grunfeld:
Orice deplasare în afara locului de domiciliu pentru mai mult de 24 ore spre o destinație specific culturală, care constă într-un muzeu, patrimoniu sau eveniment.
Deci, prima parte preia două elemente din definiția turismului în general: deplasarea în afara localității de domiciliu și durata minimă de 24 ore, pentru ca, apoi, să facă precizările necesare individualizării: o destinație culturală – muzeu, patrimoniu sau eveniment.
Se mai remarcă faptul că J. F. Grunfeld include în categoria destinațiilor turistice atât elementele patrimoniului material cât și elemente imateriale.
Bernard Faivre D'Arcier, (fost director al festivalului din Avignon), dă o definiție amplă – mai mult o descriere senzorială, justificativă, a impactului turismului cultural:
Turismul este mai întâi de toate o chestiune de curiozitate, un moment deosebit în care oamenii pot fi mai disponibili, schimbându-și ritmul vieții cotidiene, deschizându-se ușor unor noi forme de cunoaștere atât intelectuale cât și emoționale.
Martin Goray consideră că, la început, turismul cultural era doar o parte complementară a turismului de recreere, chiar dacă predomină motivația culturală nu exclude odihna și distracția.
În ,,Programul European despre impactul turismului cultural (Pictura)” este avansată următoarea definiție:
Turismul cultural este o formă de turism centrat pe cultură, pe mediul cultural (incluzând și peisajul destinației), valorile și stilul de viață, patrimoniul local, artele plastice și arta spectacolului, industriile, tradițiile și resursele de timp liber a comunității receptoare.
Poate să cuprindă și participarea la evenimente culturale, vizite la muzee și monumente și întâlnirea cu localnici. Nu trebuie să fie considerată numai o activitate economică identificabilă, ci mai ales ca o activitate care integrează toate experiențele trăite de vizitatorii unei destinații dincolo de universul lor obișnuit; această vizită trebuie să dureze cel puțin o înnoptare și cel mult un an și să aibă loc într-un spațiu de găzduire privat sau comercial de la destinație”.
În aceeași notă se încadrează și definiția cuprinsă în ,, Raportul final al Primului Atelier de lucru, Rimini, Italia, Rețeaua UNESCO/UNITWIN <Cultură, Turism, Dezvoltare>”, redactat de Laure Veirier din octombrie 2007:
Turismul cultural desemnează ansamblul relațiilor între turism și diferitele forme de expresie culturală. Poate fi vorba de a vizita un muzeu, un sit sau monument, de a asista la un spectacol istoric, muzical sau teatral, de a aprecia un peisaj dar și de a participa la sărbători tradiționale sau de a trăi la localnic. Câmpul turismului cultural se întinde și în ceea ce privește analiza efectelor culturale ale întâlnirilor între turiști și populația receptoare.
Din definiție, se observă faptul că inițiatorul caută să specifice, cât mai exact, aria de cuprindere a turismului cultural, dar nu epuizează posibilitățile de precizare; cuprinde expresii cu înțeles general (,,a trăi la localnic”) sau exclude numeroase elemente de interes pentru turismul cultural (activități tradiționale de interes turistic, parcuri de distracție, – parcuri turistice de gen Dysneiland – etc.). Precizează însă importanța turismului pentru fenomenul de aculturație.
Tendințele de pe piața turistică generează revizuiri ale arealului de cuprindere în sfera turismului cultural. În acest sens Rachid Amirou consemnează că:
[…] interesul publicului și al profesioniștilor se îndreaptă din ce în ce mai mult spre patrimonial industrial și științific, spre patrimoniul maritim, spre peisaje, spre edificii militare, spre arte plastice, spre artizanatul de artă, patrimonial muzical și oral (povestiri și legende) și spre tradițiile regionale sau locale (gastronomie și artă culinară). Acest tip de patrimoniu devine astfel una din componentele importante ale turismului numit cultural.
Pentru a nu încurca textul se va îngloba arbitrar, festivul (festivaluri, evenimente culturale, expoziții), evenimentele de viață (etnologie, turism religios etc.), dragostea ,,de pietre” (arheologie, arhitectură, monumente) și aceea de muzee (arte frumoase contemporane, muzee etc.), în denumirea de patrimoniu.
Din cele relatate anterior, se constată necesitatea apriorică de a preciza limitele patrimoniului de interes turistic cultural și apoi conceperea unei definiții succinte.
Philippe Kerourio, pe site-ul pe care îl administrează, a dat următoarea definiție turismului cultural:
Este o deplasare a cărei motivare principală este de a-și lărgi orizonturile intelectuale trecând dincolo de cunoștințele sale și satisfăcându-și curiozitatea pe parcursul descoperirii bunurilor culturale materiale (monumente, muzee, sit ….) sau imateriale (tradiții, evenimente festive,…). Prin definiție, noțiunea de turism cultural, nu este specifică unui tip de spațiu, deoarece Cultura este prezentă pretutindeni: pe litoral ca și la munte, la țară ca și la oraș. Totuși, mediul urban rămâne locul privilegiat al acestei forme de Turism.
Dacă se consideră că prin cultură se înțelege totalitatea rezultatelor acțiunilor omului, înseamnă că toate creațiile materiale și imateriale sunt ipotetice elemente declanșatoare ale turismului cultural. În plus, o finalitate a activității turistice este lărgirea orizontului de cunoaștere, deci o îmbogățire culturală a practicantului de turism. Asta înseamnă că, inclusiv elementele fizico-geografice ale zonei, pot fi elemente declanșatoare ale turismului cultural, idee susținută și de Claude Origet du Cluseau care include în zona de interes a turismului cultural și teritoriul patrimoniului respectiv. Tot Claude Origet du Cluseau consideră că, în categoria turismului cultural pot fi introduse și acele forme de turism care au ,,secvențe culturale”. În final, autoarea dă următoarea definiție:
Turismul cultural reprezintă o deplasare cu cel puțin o înnoptare și a cărei motivație principală este de a-și lărgi orizonturile, de a face investigații privind unele informații și emoțiile în timpul descoperirii unui patrimoniu și a teritoriului său. Prin extensie, se includ aici celelalte forme de turism unde intervin secvențe culturale.
Și care formă de turism nu cuprinde o cât de mică secvență culturală?!
După cum se poate observa, din precizările anterioare, turismul cultural are tendința de a îngloba cvasitotalitatea tipurilor de turism.
„Turism cultural” – expresie pleonastică?
Catherine Dreyfus-Signole apreciază că „Turismul, care presupune întâlnirea, este prin esență cultural”
Această idee ar susține afirmația că turismul, prin excelență, este ,,cultural”. Se face referire la faptul că începutul turismului modern și apariția conceptului respectiv sunt legate de ,,Marele tur” al Europei continentale, efectuat de către aristocrații englezi la majorat. Această acțiune avea conotație culturală, deoarece menirea ei era de a-și îmbogăți experiența și a-și perfecționa educația, vizitând centrele de civilizație. Prin urmare, însuși termenul de ,,turism” este organic legat de cel de ,,cultură”. Chiar dacă, logic, dăm dreptate celor care au urmat acest raționament, ne vedem nevoiți să admitem o realitate lingvistică existentă, și să o consemnăm ca atare.
În definirea turismului cultural, cercetătorii români ai fenomenului au folosit diferite criterii: grupul țintă căruia i se adresează acest tip de turism, locul de destinație, scopul urmărit, timpul acordat activității turistice, distanța etc.
Marea majoritate a autorilor consideră că grupul țintă al acestui tip de turism este constituit în special din intelectuali, studenți, elevi, atât din mediul urban cât și din mediul rural (Mihaela Dinu, 2004, p. 246; P. Cocean, 1996, pp. 207 – 291; Melinda Cândea, G. Erdeli, Tamara Simion, D. Peptenatu, 2003, pp. 292-294). P. Cocean explică de ce preponderența practicanților turismului cultural este din mediul urban, întrucât aceștia beneficiază de timp liber mai mult, nefiind antrenați în activități productive auxiliare, cetățeanul de la sate este ,,antrenat în munci gospodărești”. În lucrarea ,,Potențialul turistic al României și amenajarea turistică a spațiului “ autorii consideră că turism cultural fac și alte grupuri de oameni, ca turiști în tranzit.
Timpul afectat pentru desfășurarea activității turistice este apreciat ambiguu prin expresia ,,durată scurtă sau medie”, acesta fiind și în funcție de poziționarea obiectiv – locul de rezidență al turistului.
Fluxurile turistice sunt îndreptate în special spre marile orașe, acestea concentrând un mare număr de obiective turistice de natură culturală. Scopul este considerat ca fiind vizitarea obiectivelor turistice aparținătoare patrimoniului cultural, instruirea prin îmbogățirea cunoașterii și obținerea unor satisfacții spirituale prin aflarea unor adevăruri. Din ce în ce mai mult, obiectivele turistice de natură religioasă, reprezintă ținta destinației turiștilor.

Patrimoniul cultural-religios, factor turismogen specific
Motivația culturală este una din cele care generează fluxurile turistice cele mai intense. Elementul de atracție îl reprezintă patrimoniul cultural caracteristic.
Fără nici un dubiu, patrimoniul cultural – religios declanșează o activitate turistică, ce are reale șanse de amplificare în viitorul apropiat, ca un component însemnat al turismului cultural, dar care își are individualitatea.
În stabilirea patrimoniului turistic cultural-religios, este important să fie specificate elementele materiale și imateriale care definesc cultura spațiului ecleziastic. Adaptând clasificarea făcută, în general, elementelor culturale materiale și imateriale, elementelor culturale de natură religioasă, putem face următoarea clasificare:
Elementele materiale cu semnificație culturală sunt reprezentate de:
arhitectură;
obiecte necesare practicării cultului;
artefacte și produse ale activităților specializate și profesionalizate din domeniul artelor, realizate în mănăstiri.
Elementele culturale imateriale pot fi grupate în:
Elemente de natură ideatică:
– norme și valori care definesc profilul moral al credinciosului creștin;
– simboluri reprezentative creștine;
– credințe și mentalități specifice;
Moduri de manifestare acțională:
– atitudini și norme statuate tradițional în viața practicantului din mediul ecleziastic și monahal și mediul mirean;
Predispoziții de excepție, native sau dobândite:
predispoziții vocaționale pentru viața ecleziastică și monahală;
Elemente din domeniul artistic și științific:
elemente de natură imaterială emanate de manifestări artistice, produse din domeniul picturii, muzicii, literaturii, științei, realizate în mediul religios sau diverse aspecte cu caracter istoric, religios, ce au caracter tradițional.
Turismul în general și turismul cultural, în special, reprezintă un însemnat mijloc de educare, de îmbogățire culturală a persoanei. Mediul religios din Bucovina este considerat, evolutiv, o frescă a culturii române.
Călătoriile pentru petrecerea timpului liber și destindere, circuitele culturale și pelerinajele pot să antreneze, în deplasare, milioane de oameni, mulți dintre aceștia fixându-și ca obiective de vizitare așezări mănăstirești, biserici, schituri etc.
Acestea constituie mobilul pentru care Comitetul de Miniștri, în răspunsul la recomandarea numărul 1484 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 24-28 septembrie 2001, a sesizat necesitatea „protejării, promovării și întăririi patrimoniului cultural-religios și de a-i recunoaște valorile spirituale pe care acesta le întruchipează, inclusiv sensul apartenenței și identității pentru un popor.”
Chiar dacă s-ar adeveri, sau nu, afirmația făcută de Marlaux că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc“, fără nici un dubiu, patrimoniul cultural – religios declanșează și va declanșa o activitate turistică specifică, ce are reale șanse de dezvoltare în viitor, în condițiile în care sentimentul religios dar și interesul cultural față de acest tip de patrimoniu sunt pe un trend ascendent. Problema teoretică ce își așteaptă rezolvarea imediată este cea a stabilirii unei clasificări clare a formelor de turism declanșate de acest tip de patrimoniu. În majoritatea studiilor pe această temă se consideră că este vorba de turism religios. Dar sintagma este contestată de reprezentanții clerului atât ortodox, cât și catolic.
Pastorala refuză noțiunea de „turism religios”. Acest turism nu există, în sensul că nu există un turism laic (…).
Aspectul enunțat mai sus este sesizat și de Sarah Mirdâmâdi care, într-o notă de subsol a unui articol, scrie:
Această noțiune este în sine discutabilă, știut fiind faptul că nu există cu adevărat un turism laic căruia să i se opună această noțiune.
Literatura franceză, în marea majoritate, folosește totuși această denumire, fără nicio nuanțare. Michel Bauer propune folosirea conceptului de „turism în mediu religios” pentru „a concilia noțiunile de pelerinaj cu cea de turism”.
Cohen, (1998), consideră că turismul religios este practicat de două categorii diferite: pelerini (având ca unic scop venerarea) și turiști vizitatori. Alina Bădulescu și Olimpia Ban afirmă că turismul dezvoltat în legătură cu elementele de natură religioasă poate fi denumit turism cultural-religios, iar călătoriile generate pot avea caracter unifuncțional (când călătoria „are un singur scop de natură religioasă”) sau polifuncțional („care îmbină aspectele religioase ale călătoriei cu cele strict culturale”).
Analizând literatura de specialitate și ținând cont de situația reală a evoluției fenomenului, considerăm că patrimoniul cultural religios generează următoarele forme de turism:
Turismul religios – este turismul efectuat de credincioșii practicanți. Poate fi: de pelerinaj – practicat de laici și ecleziastic – practicat de clerici. (Totuși, este greu de crezut că practicanții unei religii, fie ei și preoți ai unui cult, sau credincioși habotnici într-un pelerinaj, sunt total dezinteresați de aspectul cultural al obiectivelor unde desfășoară ritualul religios).
Turism cultural în mediu religios – turismul practicat de persoane de altă religie decât cea căreia îi este închinat obiectivul respectiv. Se presupune că un vizitator, aparținând unei anumite religii, nu va fi afectat spiritual – religios în timpul vizitării unui sit aparținând altui cult, fiind interesat, exclusiv, de aspectul cultural al sitului .
Turism cultural – religios – este turismul practicat de credincioși la obiective aparținând propriei credințe dar, inițial, având un scop cultural. Chiar dacă turistul nu-și propune să facă un voiaj în scopul practicării cultului propriu, în momentul vizitei se produce o transfigurare spirituală și, pe moment, vizitatorul se transformă în credincios practicant.
La aceste forme ale turismului de natură religioasă trebuie să mai amintim turismul ecumenic (constând în diferite acțiuni subordonate ideii de unificare a credințelor creștine) și turismul pseudoreligios sau turismul ascuns (constând în deplasarea pentru a beneficia de practici precum deschisul cărții, descântece, magia „albă” etc).
În final, se impune o discuție privind momentul apariției turismului generat de patrimoniul de natură religioasă. Sentimentul religios a apărut odată cu societatea omenească. Ca atare, turismul generat de patrimoniul cultural-religios – cu diferitele nuanțe – are un moment al apariției foarte timpuriu. Nu putem fi de acord cu afirmația că:
Turismul de factură religioasă apare în a II-a etapă a evoluției turismului (….) ce coincide perioadei evului mediu timpuriu și mijlociu până în epoca renașterii.
Plasarea momentului începuturilor acestui tip de turism atât de târziu, ne pune în imposibilitatea catalogării pelerinajelor din antichitate (Egipt, Anglia, China, Peru, Grecia) și includerea în această categorie. Părerea că turismul religios este printre primele forme de turism este exprimată și de Catherine Dreyfus-Signoles:
Patrimoniul religios a fost vizitat primul, patrimoniul civil mai târziu (…)
Și Zygmund Knyszewki apreciază vechimea mare la care adaugă trăsătura specifică turismului generat de elementele patrimoniului cultural – religios:
Profesioniștii din turism afirmă că tot ceea ce mișcă este de ordin turistic și ei au ‹‹absorbit›› repede una din cele mai vechi forme de turism care este turismul religios, consumator de prestații turistice certe, dar posedând o specificitate fundamentală: se adresează înainte de toate ‹‹sufletului›› individului.
Autorul menționat a consemnat și la concluzii: „Trebuie să amintim că turismul religios este forma de turism cea mai veche.”
Acest tip de turism este considerat, deci ca fiind printre cele mai vechi și putem aprecia, că are reale posibilități de dezvoltare și în secolul XXI.
Concluzii
Turismul cultural este generat de patrimoniul cultural care, la rândul său, reprezintă o manifestare materială și imaterială a culturii. Inexistența unei definiții clare, unanim acceptate a culturii, face dificilă și definirea turismului cultural. Fenomenul a evoluat în timp și de aceea și încercările de definire sunt din ce în ce mai complexe.
Turismul generat de patrimoniul cultural – religios este impropriu denumit „turism religios” în majoritatea lucrărilor de specialitate. Analiza aprofundată a fenomenului a dus la nuanțări și, deci, la o clasificare a subtipurilor specifice: turism religios (de pelerinaj și ecleziastic), turism cultural în mediu religios și turism cultural-religios.
Apreciat ca fiind un tip de turism foarte vechi, considerăm că va avea o evoluție ascendentă și în secolul actual.

Metodologia de cercetare

Folosirea unei metodologii în procesul de cercetare a fenomenelor științifice dă rigoare și logică demersului. Dacă „metodă” înseamnă modul în sine de cercetare și cunoaștere, „metodologia” presupune un ansamblu de metode și principii de cercetare, bine structurat.
Cercetarea geografică folosește atât metode proprii cât și metode luate din alte științe, sau metode și principii general-valabile. Acest lucru este inerent, având în vedere caracterul de „știință de graniță” pe care îl are geografia și în special geografia turismului.
Prezentul studiu, care a presupus cercetarea patrimoniului cultural-religios din bazinul Moldovei de pe teritoriul județului Suceava și valorificarea lui turistică, a necesitat o gamă variată de metode, principii și mijloace (Fig. nr. 3), pe măsura complexității fenomenului, deoarece face referire nu numai la aspecte pur geografice ci și istorice, arheologice, arhitecturale, teologice, sociologice, de economia turismului, de marketing turistic etc.
/
Figura nr. 3. Schema cercetării în Geografia Regională (după p. Cocean, 2002, p. 100).

Cercetarea a condus la stabilirea etapelor necesare realizării unui astfel de studiu, cu abordarea unor metode, principii și mijloace specifice fiecărui moment.
Etapa de pregătire (etapa de cabinet)
Această etapă a presupus parcurgerea unei bibliografii, în concordanță cu intenția cunoașterii spațiului și a cercetării în teren. Au fost întocmite liste bibliografice și studiată documentația pentru fiecare zonă sau obiectiv cercetat, baza cartografică, imaginile satelitare oferite de Google Earth (unde a fost posibil s-a accesat funcția Street View). Au fost elucidate aspectele teoretice, privind conceptele și noțiunile, ce urmau a fi folosite și s-a elaborat, într-un prim stadiu, cuprinsul lucrării. S-au inventariat obiectivele turistice ce alcătuiesc patrimoniul cultural-religios și au fost întocmite direcții de cercetare în teren, cu itinerariile necesare acoperirii întregii zone. S-au consemnat problemele care urmau a fi studiate și situații deosebite, ce trebuiau elucidate și s-au elaborat chestionarele, ce urmau a fi aplicate. Au fost procurate suporturi cartografice la diferite scări (1:100000; 1:50000; 1:25000). Pentru fiecare etapă, pe baza hărților topografice au fost întocmite schițe pentru itinerarele stabilite. Ca aparatură, am folosit aparatele foto digitale, camera de filmat, busola și reportofonul.
Etapa de teren
Etapa de teren este deosebit de importantă. Eficiența și succesul acesteia au fost cu atât mai mari cu cât au fost mai bine pregătite, anterior. Cercetarea în teren s-a realizat în mai multe etape, pe zone geografice cu oarecare omogenitate, în special pe bazine hidrografice ale afluenților principali ai Moldovei (Putna, Izvorul Giumalăului, Sadova, Moldovița, Humor, Suha (Bucovineană), Suha Mare etc.) și sectoare ale cursul principal (sectorul longitudinal al cursului superior al Moldovei, sectorul transversal, sectorul din dealuri și podiș). Am efectuat o cercetare inițială, urmată, uneori, de reveniri. Acestea au fost determinate de problemele care nu puteau fi elucidate, decât la fața locului și de unele evenimente care impulsionau turismul de natură religioasă (aducerea de moaște, de icoane făcătoare de minuni, sfințiri de lăcașuri de cult, sărbători tradiționale, festivaluri, expoziții).
Cercetarea de teren itinerantăa presupus parcurgerea unor trasee dinainte stabilite, iar cea staționară, prin rămânerea în anumite zone, mai mult timp, folosind, ca loc de rezidență, orașele Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului și Fălticeni. Deplasarea în teren ne-a permis verificarea și corectarea datelor din materialul bibliografic, dar și culegerea de noi informații, care s-au materializat în grafice, diagrame, schițe de hartă, fotografii, filme. Totodată am efectuat anchete în care respondenții chestionarelor au fost preoții, călugării/monahiile, turiștii și localnicii. S-au urmărit opiniile intervievaților cu privire la patrimoniul cultural-religios și la atitudinea pe care o au referitor la turismul generat de acesta.
Etapa de analiză și sinteză
Fiecare etapă de teren s-a concretizat în analiza datelor culese, confruntarea lor cu cele din materialele bibliografice, completarea cu informații noi. S-au utilizat și date furnizate de diferite instituții (Direcția Județeană de Statistică, Primării, D.J.V.P.S, Stația Meteo, O.G.A. etc.), care au fost supuse prelucrării și sintetizării, iar rezultatele au stat la baza concluziilor. Au fost prelucrate datele de ordin statistic – în vederea cuantificării fenomenelor fizico-geografice, ca elemente favorizante sau restrictive ale fenomenului turistic, dar și informațiile care dau măsura anvergurii fenomenului turistic. S-a apreciat, astfel, gradul de permisivitate și atractivitate al cadrului natural și diferiți indicatori care oglindesc dinamica turismului în zonă.
În această etapă a realizării lucrării am recurs la aproape întreaga gamă de metode, principii și mijloace folosite în geografie. Am întrebuințat principiul spațialității, prin utilizarea suporturilor cartografice, obținând, astfel, o imagine clară asupra răspândirii în teritoriu a componentelor de interes turistic ale cadrului natural și al elementelor antropice, cu referire specială la elementele de patrimoniu cultural-religios – biserici, schituri, mănăstiri; principiul cauzalității în explicarea intensității diferitelor aspecte ale turismului, în general, și mai ales ale celui de natură religioasă; principiul istorismului, în evocarea evolutivă a fenomenului monastic, religios și a fenomenului turistic. Datele, astfel obținute, au fost supuse comparației, clasificării și ierarhizării.
Metode, principii și mijloace folosite în elaborarea lucrării
Am folosit metoda observației directe, prin deplasări pe tren, pe diferite trasee sau în diferite locații. Pentru a avea imagini de ansamblu am folosit punctele de belvedere (Pietrele Doamnei, Vf. Rarău, Vf. Giumalău, Pasul Palma etc.), observația directă a diferitelor monumente de arhitectură ecleziastică și monahală. Observația directă s-a realizat în etape planificate, sau cu ocazia unor evenimente generate de activități religioase cum ar fi: marile sărbători creștine, hramuri și sfințiri de biserici, vizitări de muzee din arealul de studiu și Scheii Brașovului (pentru informații privindTetraevangheliarul de la Râșca), Dragomirna și Putna (documentare asupra obiectelor de patrimoniu); s-au vizionat unele activități cu ocazia sărbătorilor religioase: expoziții de ouă încondeiate, colinde, datini și obiceiuri, concerte de muzică religioasă, concursuri și alte manifestări cu tematică religioasă.
Observația indirectă, s-a realizat, în primul rând, prin studiul hărții, apoi cu ajutorul imaginilor reprezentate pe diferite suporturi. Dacă ar fi trebuit să ordonăm cele două tipuri de observare (directă și indirectă), atunci era indicat să începem cu observația indirectă, deoarece „de obicei, orice explorator începe călătoria pe hartă, înainte de a trece la cercetarea naturii.”
Analiza este metoda care se realizează prin descompunerea lucrurilor și fenomenelor în părți componente, și se ajunge, astfel, la cunoașterea profundă a sistemelor. Nu trebuie însă coborât prea mult, în această disociere, în părți constituente, ci doar până la „grupe care joacă rol de părți componente ale acestor sisteme.” Am putut descoperi, astfel, mecanismele care acționează în cadrul sociogeosistemului și care sunt răspunzătoare și de activitatea turistică, de natură religioasă din bazinul Moldovei.
Prin sinteză se recompune sistemul desfăcut în părțile componente, prin analiză, după ce i s-au descifrat mecanismele de acționare. Metoda sintezei formează o unitate dialectică cu metoda analizei. Studiul de față, chiar dacă și-a propus să abordeze patrimoniul cultural-religios din bazinul Moldovei de pe teritoriul județului Suceava și valorificarea lui în turism, nu a putut face abstracție de componentele naturale, care reprezintă mediul genetic al acestui patrimoniu și locul în care se desfășoară fenomenul turistic. De aceea, am analizat toate elementele care alcătuiesc sociogeosistemul din acest bazin, prin prisma fenomenului cultural-religios.
În realizarea prezentului studiu au mai fost utilizate și alte metode: metoda cartografică (pentru a ilustra principiul spațialității), metoda matematică (în special în calcularea diferiților indici), metoda comparativă (pentru a vedea evoluția pozitivă sau negativă a fenomenului turistic în timp).
Întreaga cercetare asupra patrimoniului și turismului de natură religioasă în bazinul Moldovei a stat sub imperativul respectării principiilor care determină cunoașterea geografică și a fenomenului turistic.
Folosirea principiului spațialității a dat posibilitatea localizării spațiale și delimitării întinderii zonei de studiu. Astfel, a fost posibilă inventarierea, cu precizie, a unor elemente de patrimoniu cultural-religios (ex. a locașurile de cult), a elementelor cadrului natural, care au influențat apariția și evoluția lor (în special a fenomenului monastic) și care potențează, prin complementaritate, fenomenul turistic de natură religioasă. A fost posibilă stabilirea regiunilor de contact și a interfețelor de influență și interferență. Dacă au fost mai ușor identificate limitele naturale, administrative și istorice, limita turistică a fost mai dificil de precizat.
Principiul cauzalității a fost cel care a dus la aflarea motivelor creșterii sau involuției fluxurilor turistice, la reliefarea caracteristicilor turismogene și a tipurilor de turism. Au fost determinate diferențierile spațiale și, astfel, s-au delimitat arealele, s-au stabilit axele turistice, au fost determinate disfuncționalitățile mediului antropic și natural, cu impact asupra turismului, în general și mai ales asupra turismului de natură religioasă.
Principiul integrării geografice este principiul care ne obligă să privim fenomenul turistic într-un context de ansamblu, deoarece „Fiecare fapt geografic poate și trebuie privit în contextul unui ansamblu de fapte legate între ele în sisteme de ordine diferite de complexitate.” De aceea, în analiza aspectelor naturale și antropice care dau imaginea turismului în bazinul Moldovei s-au făcut referiri pornindu-se de la obiectivul turistic, localitatea turistică, centrul turistic, areal turistic, zone turistice (ex. Zona turistică naturală Rarău-Giumalău, Zona turistică a Obcinelor Bucovinei), la regiunea turistică Bucovina.
Principiul istorismului a fost folosit pentru a jalona evoluția, în timp, a fenomenului monastic, a evenimentelor care au determinat dezvoltarea patrimoniului cultural-religios și evoluția turismului. Au mai fost analizate, conform acestui principiu, și mutațiile care s-au produs în ceea ce privește evoluția sistemului de așezări, structura etnică și religioasă. Partea bazinului, care a fost sub stăpânire austriacă, a suferit colonizări și, în felul acesta, s-a schimbat și diversificat componența etnico-religioasă.
Principiul regionalismului decurge din faptul că bazinul Moldovei se individualizează ca un teritoriu concret, cu componente socio-naturale determinate de condiții specifice, în interconexiune cu unitățile de rang superior. Faptul că, pentru analiza patrimoniului cultura-religios și valorificarea lui în turism, am ales un bazin hidrografic își are explicația în relativa omogenitatea a arealului, dată de principala axă de acces, râul Moldova.
Principiul sociologic dă posibilitatea descifrării rolului factorilor sociali în influența fenomenelor geografice. În zonă a fost efectuată o cercetare sociologică de către marele sociolog H. H. Stahl, care ne-a descifrat câteva aspecte privind mutațiile religioase din zona superioară a bazinului Moldova.
Principiul ecologic. Omul, în decursul istoriei, a devenit tot mai incisiv în raport cu natura. Un mod de viață care a fost în armonie cu mediul, a fost cel monahal.
În zilele noastre, când se pune problema acută a prezervării naturii, pentru generațiile viitoare, s-a adoptat, tot mai des, principiul dezvoltării durabile. Turismul este o activitate care pune în contact strâns omul și natura și de aceea se promovează, tot mai mult, turismul ecologic. În acest sens, sunt activități turistice care vizează achiziționarea de cunoștințe privind mediul, ocrotirea lui, exploatarea unor resurse, fără a deteriora echilibrul natural. Turismul de natură religioasă susține acest „model” de desfășurare a activității turistice.

1.5. ISTORICUL CERCETĂRILOR

Bazinul hidrografic al râului Moldova, sectorul de pe teritoriul județului Suceava, se suprapune peste părți din unitățile geomorfologice ale Obcinelor Bucovinei, Masivului Giumalău-Rarău, Munților Stânișoarei, Subcarpaților Moldovei și Podișului Fălticenilor. Numeroși cercetători au abordat acest areal, rezultând o bibliografie focalizată pe zone și subzone și o multitudine de subiecte. Arealul mai sus menționat este analizat și în studii geografice, care abordează unități mult mai întinse din Bucovina, județul Suceava sau Moldova.
1.5.1. Studii geologice și din domeniul geografiei fizice care abordează Bazinul hidrografic al râului Moldova
Lucrarea pe care trebuie să o menționăm mai întâi este „Descriptio Moldaviae”, realizare de prestigiu a unuia dintre precursorii geografiei științifice din țara noastră, Dimitrie Cantemir. Acesta a fost unul dintre oamenii de cultură apreciat în întreaga Europă, de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea.
Dintre cele mai vechi cercetări geologice pentru Bazinul Moldovei, suprapus arealului carpatic și a Platformei Moldovenești, au fost elaborate lucrări încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de către austrieci. În această perioadă, D. Stur (1860) și C. Tiete (1875, 1877-1879) realizează studii în regiunea carpatică. Grigore Cobălcescu cercetează, pentru prima dată, depozitele terțiare și scrie, în 1883 „Studii geologice și paleontologice asupra unor tărâmuri terțiare din unele părți ale României”, aducând date și pentru zona noastră de interes. Mai târziu, I. Simionescu (1901, 1903) și S. Atanasiu, în 1913, publică lucrarea „Cercetări geologice în bazinul Moldovei din Bucovina”. Geologia bazinului Moldovei a fost abordată și în lucrări generale privind teritorii mai vaste, așa cum este „Structura geologică a teritoriului României”, publicată, în 1990, de V. Mutihac, G. Bâgu și A. Mocanu, în 1984, au scris studiul „Geologia Moldovei. Stratigrafie și considerații economice”.
Între cercetătorii cu preocupări în domeniul geomorfologiei, în vederea explicării modalităților de formare și evoluție a reliefului, au fost: C. Martiniuc cu „Date noi geomorfologice asupra regiunii Baia-Suceava” (1946), studiu aprofundat în 1956 sub titlul „Cercetări geomorfologice în regiunea Baia-Suceava”; Bica Ionesi cu lucrarea „Stratigrafia depozitelor de platformă dintre Valea Siretului și Valea Moldovei”, din 1968; I. Sîrcu abordează problema teraselor și a suprafețelor de eroziune din nordul Podișului Moldovei (1965), iar în colaborare cu N. Barbu și D. Paulencu în 1971 cercetează Masivul Rarău din punct de vedere geomorfologic („Masivul Rarău. Unele observații geomorfologice”). N. Barbu împreună cu L. Ionesi și Bica Ionesi au elaborat, în 1964, studiul „Masivul Ciungilor – caracterizare geologo-geomorfologică”, iar zece ani mai târziu, în 1974, I. Donisă și I. Hârjoabă, abordează „Problema piemonturilor din Moldova”.
N. Orghidan, în 1969, publică un studiu privind evoluției văilor, intitulat „Văile transversale din România”, în care arată că vechimea văilor transversale din Carpații Orientali este mai mare decât a celor longitudinale.
V. Tufescu este autorul unei lucrări intitulate „Pe valea Moldovei. Priveliști și evocări”, care este o analiză complexă, științifică, scrisă cu vocație literară.
Evoluția reliefului din Obcine a fost studiată și expusă în lucrări care au avut ca obiect de cercetare areale restrânse sau suprafețe mai mari: I. Sîrcu („Contribuții la studiul suprafețelor de nivelare din partea nordică a Carpaților Orientali românești” – 1961), N. Barbu, L. Ionesi („Etapele de evoluție geomorfologică a Obcinelor Bucovinei” – 1973).
Într-un mare număr de studii și chiar lucrări ample cu conținut geomorfologic, sau fizico-geografic de ansamblu, geografii au făcut referiri și la unitățile de relief din bazinului hidrografic al râului Moldova: P. Coteț („Geomorfologia României” – 1973), Gr. Posea, N. Popescu, M. Ielenicz („Relieful României” -1974), V. Băcăuanu, N. Barbu, Maria Pantazică, A. Ungureanu, D. Chiriac („Podișul Moldovei. Natură, om, economie”-1980), I. Bojoi, M. Patrichi, I. Seceleanu („Relieful structural din Podișul Sucevei. Câteva probleme de geomorfologie aplicată” -1983).
N. Barbu, în lucrarea complexă „Obcinele Bucovinei” (1976), face o descriere fizico-geografică și economico-geografică pe întinderea a zece capitole. Ultimul capitol, Turismul în Obcinele Bucovinei analizează „Potențialul turistic natural” și „Fondul turistic de interes cultural”, „Baza tehnico-materială a turismului” și încheie cu „Activitatea turistică”, în care clasifică turismul pe tipuri și analizează „Fluxul turistic” care se dirijează spre această zonă din țară și din afara granițelor.
Tradiția bucovineană în privința arealelor protejate s-a reflectat și într-o lucrare dedicată ocrotirii naturii scrisă de T. G. Seghedin („Rezervațiile naturale din Bucovina” – 1983), o lucrare de referință, cu caracter monografic, în care sunt inventariate și descrise, amănunțit, rezervațiile din județul Suceava. Modalitatea și stilul de abordare a subiectului fac din lucrare un îndrumar ușor abordabil de diferite categorii de cititori, fiind, astfel, un ghid util turiștilor iubitori de natură, dar și celor care sunt dornici de cunoaștere.
Subiectul este reluat de un colectiv extins (C.-A. Grozavu, T. Seghedin, V. Chiriță, C.D. Moroșanu) care elaborează „Ghidul rezervațiilor naturale din Bucovina”, în anul 2000). În această lucrare se face referire la cunoașterea spațiilor protejate din județul Suceava, cu referiri și la arealele din Bazinul superior al Moldovei.
În tratatul „Geografia României, vol. I ” (1983) vegetația din zona studiată este plasată în Regiunea central-eurpeană, Provincia est-carpatică, Subprovincia Carpaților Orientali cu Districtul Obcinele Bucovinei și Munții Stânișoarei și Subprovincia podolico-moldavă cu Districtul Podișul Sucevei.
Un istoric amănunțit al studiului vegetației din zonă a fost făcut la capitolul despre vegetație. Aici amintim doar o realizare deosebită și anume lucrarea „Pajiștile din Bucovina”, concepută de un colectiv: D. Popovici, T. Chifu, C. Ciubotariu, D. Mititelu, G. Lupașcu, G. Davidescu, P. Pascal (1996), abordarea interdiscipinară crescându-i valoarea științifică.
În anul 2006, a apărut „Enciclopedia plantelor medicinale spontane din România” de Mihaela Temelie. Informațiile noi, diverse și bogate, privind plantele medicinale, face din acest studiu o lucrare de interes pentru cei care folosesc plantele medicinale ca remedii naturiste, deci aceasta oferă informații prețioase și pentru turismul de îngrijire a sănătății.
Fauna a fost studiată de numeroși specialiști printre care R. Călinescu („Biogeografia României” – 1969) și I. Simionescu („Fauna României” – 1983). Taras George Seghedin, în scrierea amintită (1983), abordează fauna ocrotită.
Studii din domeniul pedologiei au elaborat S. Mateescu și C. Soracnicky, N. Barbu și colaboratorii (în 1972 întocmesc o hartă a solurilor).

1.5.2. Studii din domeniul geografiei umane
Imaginea domeniului antropic este deosebit de complexă, motiv pentru care în studierea acestui aspect se folosesc atât lucrări geografice propriu-zise, cât și din domenii ale altor științe (cum ar fi istoria, sociologia etc.), culegeri de documente, rapoarte, note de călătorie etc.
În cadrul colecției de studii monografice dedicate județelor patriei este inclus și cel al județului Suceava, semnat de N. Popp,I. Iosep, D. Paulencu, L. Badea, P. Gâștescu, G. Iacob, apărut la Editura Academiei Republicii Socialiste România, în 1973, cu 157 p. În această lucrare este analizat atât potențialul turistic natural cât și cel social-istoric. În 2013, sub semnătura geografilor C. Brânduș și I. Cristea a fost publicată, în aceeași colecție („Județele României”) , o monografie actualizată a județului Suceava.
Al. Ungureanu în „Orașele din Moldova, studiu de geografie economică” scriere apărută la Editura Academiei R.S.R., în 1980, inserează, în cele 164 de pagini, și referiri la turismul din zonă.
Un prolific autor care a studiat zona Obcinelor Bucovinei, I. Iosep, a abordat numeroase aspecte ale acestui areal. A analizat, singur sau în colaborare, fenomenul turistic din cuprinsul orașului Câmpulung Moldovenesc (1978), a fost preocupat de toponimia zonei (1980,1987, 1993, 1994, 1996, 2000, 2001, 2003), de tipologia și răspândirea așezărilor rurale (1983, 1984), de apariția și evoluția în timp a unor localități (1988, 1992), a analizat populația și dinamica acesteia (1972, 1988, 1997, 2003,); a abordat și problematica economiei agrare din ocolul Câmpulungului Moldovenesc (1994) și fenomenul transhumanței (1995) precum și unele aspecte inedite: braniștile (1993) și posibilitatea existenței unor așezări fortificate (1988). Cercetările asupra zonei au fost încununate de lucrarea de doctorat „Studiul geografico-economic al Obcinilor Bucovinei” (1999), în care, subcapitolul VII. 4. abordează potențialul turistic natural și antropic, baza tehnico-materială, tipurile de turism și fluxurile turistice și concluzionează că în zonă predomină turismul itinerant și cel de tranzit.

1.5.3. Lucrări de etnografie și folclor
Bucovina, cu o natură atât de darnică în frumuseți, și-a lăsat amprenta în felul de a fi al oamenilor care au fost creatorii unei culturi pe măsura a ceea ce-i înconjoară. Acest ansamblu natură-cultură se completează și se potențează reciproc. Oamenii și-au cântat bucuriile și și-au exteriorizat bucuria prin joc, și-au cântat necazurile, și-au bocit morții, și-au făcut cu măiestrie veșmintele și chiar unealta cea mai fără valoare a fost însemnată cu pecetea frumosului, astăzi, toate fiind prilej de încântare și îmbogățire culturală pentru turiști. Așa se explică diversitatea scrierilor cu subiect etnografic și folcloric și care au surprins, în diferite etape, modul de viață tradițional al bucovinenilor.
Studii de referință în domeniul etnografiei și folclorului sunt cele semnate de T. Bănățeanu („Arta populară bucovineană”, 1975; 501 p. – o lucrare sintetică, bine documentată și argumentată.), M. Camilar, etnograf și muzeograf la Muzeul din Gura Humorului, în urma unor cercetări laborioase a publicat o serie de studii despre tradițiile și obiceiurile din Bucovina („Cultură și civilizație tradițională în zona etnografică Humor”, 2011, 395 p.; „Zona etnografică Fălticeni”, 2014, 611 p.; „Calendarul popular bucovinean”, 2012, 386 p.). Autorul dă o importanță aparte culturii tradiționale: „Tezaurul culturii tradiționale, cel ce însumează credințe, datini, rituri etc., poate că valorează mai mult decât sute de alte documente scrise, când ne referim la etnicitatea și dăinuirea noastră pe aceste locuri.” I. Vlăduțiu este autorul lucrării „Turism cu manualul de etnografie”, 1976, 364 p.), iar T. Pamfilie, face un studiu etnografic ce are numeroase trimiteri la arealul bazinului Moldovei, intitulat „Industria casnică la români. Trecutul și starea ei de astăzi. Contribuțiuni de artă și tehnică populară” (1910, 504 p.).
Despre ocupații, despre unele meșteșuguri în decursul timpurilor până astăzi, ne-au furnizat informații rapoartele unor săpături arheologice sau lucrări istorice și descrieri ale călătorilor străini (amintite anterior), la care mai adăugăm lucrări care tratează probleme geografico-economice cu referire la agricultură în general (S. A Maurizio – „Historire de l'alimentation v'égétale”, 1933, 294 p.; Z. C. Panțu, „Plantele cunoscute de poporul român”, 1929, 424 p.); sau la agricultura din zonă (I. Iosep, 1994, V. Sfarghiu, 2005); cele care tratează punctual unele aspecte privind cultura unor plante – Prof. dr. doc. Gh. Bîlteanu, Conf. dr. V. Bîrnaure, („Fitotehnie”, 1979, 911 p.), T. Stoianovich, G. C. Haupt (1962), V. Tabără (2009), Ilaria Doucet, M. Doucet (2007).
Datorită ineditului, unele activități meșteșugărești au fost cercetate în amănunțime. De exemplu, prelucrarea osului a fost studiată de către C. Timoc (2007), A. A. Rusu, F. Mărginean (2005), Dr. C. Beldiman, Dr. M. Cârciumaru, L. Dr. Măruia, A. Berzovan, Dr. Diana-Maria Lztancs, Daniela Iamandi (2012).
Activitățile omenești s-au desfășurat sub imperiul credinței și uneori a superstițiior. Descoperirea imboldurilor spirituale care le-au guvernat, a simbolisticii pe care o transmit în timp, a fost facilitată de studii privind cultura spirituală a poporului român, despre datinile, credințele și obiceiurile semnate de V. Butură, (1992) și A. Fochi (1976). O lucrare de referință în domeniu, o monografie regională care adună un vast material folcloric ce surprinde realitățile de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, este intitulată „Datinele și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică” (1903, republicată în 1998), semnată de Elena Niculiță-Voronca.
O personalitate marcantă din acest domeniu de cercetare, cel mai prolific cercetător al folclorului din zonă, a fost S. Fl. Marian, membru al Academiei Române, al Societății geografice române și al Societății istorice române. În lucrările sale a adunat poezii populare (1869, 1873, 1875), a scris despre tradiții, în general (1895), sărbătorile de peste an (1898, 1899, 1901), momentele principale din viața omului – considerate pragurile vieții: despre naștere (1892), nuntă (1890), înmormântare (1892) A mai cules informații cu privire la vrăji și farmece (1893), hore și chiuituri (1910).
Alți folcloriști care au studiat bazinul Moldovei au fost Iraclie Porumbescu și Ion G. Sbiera. Acesta din urmă a publicat poezii populare românești (1886); cu un an înainte editase „Codicele Voronețean”, scriere descoperită, de Grigore Crețu în 1871, la Mănăstirea Voroneț.
Explicații ale unor mituri cu rădăcini în cultura universală dar și a poporului român de pe aceste meleaguri au furnizat scrierile lui V. Kernbach, Miturile esențiale Antologie de texte cu o introducere în mitologie, comentarii critice și note de referință, (1978, 398 p.), R. Vulcănescu, Mitologie română (1985, 712 p) și B. M. Marian, Mitologia oului (1992 , 96 p.).
Sub imboldul dat de Dimitrie Gusti la începutul secolului trecut, au fost alcătuite, în urma cercetărilor de teren, monografii ale unor localități. În urma acestei acțiuni a fost făcută monografia comunei Fundu Moldovei (1928). Majoritatea monografiilor actuale conțin și capitole referitoare la etnografie și folclor (ex. „Moldova Sulița, o comună din munții Bucovinei – studiu monografic”, semnată de I. Aflorei, Maria Mamaischi și Alin Iulian Șorodoc, „Râșca, vatră de istorie și spiritualitate (studiu monografic) de Prof. Elena Petroaia, Prof. Vasile Petroaia – 2003, 196 p., „Monografia comunei Drăgușeni, județul Suceava”, publicată în 2007 sub semnătura lui Luca Gavril – 240 p., „Monografia localității Mănăstirea Humorului” de Prof. dr. Ion Buburuzan – 2014).
1.5.4. Studii din domeniul geografiei turismului
Dintre studiile referitoare strict la geografia turismului, amintim, mai întâi, pe cele care se suprapun unor areale vaste, dar care au un grad mare de generalizare și de aceea sunt, mai mult, ghiduri în privința modului de abordare a cercetării și de jalonare teoretică. În privința potențialului turistic și amenajarea spațiului turistic, menționăm studiile elaborate de M. Grigore („Potențialul natural al turismului” – 1974), M. Ielenicz („Potențialul turistic al României” – 1992), , P. Cocean („Geografia turismului românesc” – 1997; „Potențialul turistic al României” – 2010) P. Cocean și Ș. Dezsi (2001), M. Ielenicz și M. Ghinea (2003), Melinda Cândea, G. Erdeli, Tamara Simon și D. Peptenatu („Potențialul turistic al României și amenajarea turistică a spațiului” – 2003).
M. Ielenicz și Laura Comănescu au publicat în 2006 lucrarea „România. Potențial turistic”, structurată în trei părți. Partea I clarifică noțiunile referitoare la potențialul turistic și îl analizează pe componentele de mediu; partea a II-a reprezintă o amănunțită divizare a teritoriului țării în provincii, regiuni, zone și centre turistice cu caracterizarea acestora, partea a III-a constituie un ghid pertinent în organizarea practică a unei activități turistice și elemente care țin de marketingul turistic.
Au existat și preocupări de a investiga componentele mediului natural ca resurse turistice. În acest sens menționăm lucrarea semnată de Laura Comănescu, M. Ielenicz și A. Nedelea, „Relieful și valorificarea lui în turism”, apărută la Editura „Ars Docendi” a Universității din București, în 2010. Studiul este structurat în patru capitole și începe cu clarificarea problemelor teoretice privind geomorfositurile, continuă cu o analiză a raportului dintre relief și activitățile turistice, apoi face o analiză a geomorfositurilor în funcție de tipurile genetice de relief și se încheie cu o analiză a amenajărilor turistice pentru valorificarea geomorfositurilor. Este o scriere cu trimiteri punctuale și reale valențe practice.
Gr. Posea este autorul studiului „Relieful-resursă de bază a turismului: geomorfodiversitate și geomorfosituri”, apărută în 2012. Lucrarea, constituită din două părți (prima parte intitulată „Aspecte generale privind geografia turismului”, iar partea a doua „Geomorfosituri și turism”), poate constitui un exemplu de abordare, într-un anumit mod, a subiectului.
În condițiile unei dezvoltări sălbatice, activitatea turistică poate agresa mediul, astfel, turismul se autodistruge. Acesta a fost motivul pentru care conceptul de dezvoltare durabilă a fost adoptat și de către turism. Se consideră că anumite forme de organizare a turismului vor provoca o presiune mai mică asupra mediului: ecoturismul, turismul rural, agroturismul. Această problemă a fost tratată fie ca un capitol în lucrări privind potențialul și amenajările turistice, fie în lucrări mai ample, ce tratează problemele generale ale geografiei turismului: P. Cocean, 1996, V. Glăvan, 2000, Mihaela Dinu, 2004, S. Neguț, 2004, D. Bălteanu și colab., 1994.
Deoarece turismul este o activitate economică importantă, reprezintă obiect de studiu și pentru specialiștii în economie. Cercetări în economia turismului au întreprins N. Neacșu, Andreeas Băltărețu și Monica Neacșu. N. Neacșu, în 2011, a scris un studiu interdisciplinar „Geografia și economia turismului”.
Metodologia cercetării folosită în geografia turismului a fost o temă abordată uneori în capitole incluse în lucrări complexe. Așa este, de exemplu, lucrarea „Potențialul natural al turismului” (1974), de M. Grigore, în care ne sunt prezentate metode privind investigarea și posibilități de valorificare a acestuia.
Pompei Cocean, în studiul „Geografia turismului” (1996), ne oferă clarificări privind fenomenul turistic și conceptele folosite pentru analiza turistică.
Problemele privind evoluția fenomenului turistic, organizarea spațiului geografic ca spațiu turistic, au fost analizate de N. Ciangă în „Turismul în Carpații Orientali. Studiu de geografie umană” (1997). Cercetarea face referire și la arealul montan din Bazinul superior al Moldovei.
În 2005, Pompei Cocean, G. Vlăsceanu și B. Negoescu în „Geografia generală a turismului” abordează ca teme, într-o manieră integratoare, noțiuni, concepte, metode și mijloace de studiu, resursele turistice naturale și antropice, tipuri și forme de turism, circulația turistică, impactul turismului și o regionare a țării noastre, din punct de vedere turistic.
„Geografie regională. Evoluție, concepte, metodologie” (ediția a III-a, 2010, autor Pompei Cocean), ne-a fost de un ajutor deosebit, pentru înțelegerea semnificației tipurilor de limite (aplicate și de noi în prezentul studiu) și a spațiului în geografia regională. Cea de a treia ediție, reliefează, într-o formă actualizată și extinsă, „evoluția, etapele și tendințele actuale ale fenomenologiei regionale”.
Recent apărută, lucrarea „Turism. Teorie și metodologie” (2013), de M. Ielenicz și Laura Comănescu, este alcătuită din trei secțiuni. Prima secțiune are caracter teoretic, tratează noțiuni teoretice menite să faciliteze înțelegerea mecanismelor complexe ale turismului. Secțiunea a doua are caracter metodologic și aplicativ și constituie baza abordării analizei potențialului și a unor modalități de valorificare al diferitelor unități regionale din țara noastră. Cea de a treia secțiune prezintă sistemul național turistic, axat pe potențialul turistic existent, dar în interfață cu unele elemente ce vizează formele de valorificare (baza materială, activitățile turistice).
„Geografia turismului. Metode de analiză în turism” apărută în 2008 și semnată de A. Gheorghilaș ne prezintă, în partea I, noțiuni generale de geografia turismului, partea a II-a fiind un ghid practic de cercetare în domeniu.
Dintre lucrările ce tratează problematica amenajării turistice, apărute după anul 2000, amintim „Amenajare turistică” – 2007, de M. Ilieș. Un studiu cu același nume au elaborat și N. Ciangă și Ș. Dezsi, cu aplicabilitate practică.
De folos, sub aspect metodologic, ne-a fost lucrarea „Bazinul râului Suceava pe teritoriul României. Valorificarea potențialului turistic” (2013), un studiu regional în care autorul, C. Cocerhan, realizează o îmbinare corectă dintre componentele geografice cu cele semnificative pentru turism.
În scopul promovării dezvoltării durabile, în ultimul timp, au fost analizate variante de turism, cu impact mai redus asupra mediului: Florina Bran, Tamara Simion, P. Nistoreanu „Ecoturism”, 2000; P. Nistoreanu – „Ecoturism și turism rural”, 1999; Mihaela Dinu – „Ecoturismul în România: vis sau realitate”, 2002; Constanța Trufaș, Florina Bran și Dana Maria Martinescu – „Ecoturism și turism rural”, 2009.
Pentru elementele de bază privind principalele ctitorii bisericești, de un real folos ne-a fost ampla lucrare apărută în anul 1974, la Editurii Mitropoliei Moldovei și Sucevei, „Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei”. Este o „radiografie” a ctitoriilor bisericești care ne asigură viziune de ansamblu a ceea ce înseamnă arhitectura ecleziastică din Moldova.
Pentru pregătirea cercetării de teren, o sursă de documentare în localizarea elementelor patrimoniului cultural (material și imaterial) a constituit-o lucrarea „Patrimoniu 2010”, un buletin de informare publicat de DCCPCN Suceava, coordonator fiind istoricul D. Hrenciuc.
Din domeniile colaterale geografiei, dar care au ca obiecte de activitate turismul, amintim lucrarea lui C. V. Hapenciuc, „Cercetarea statistică în turism. Studiul fenomenului turistic în județul Suceava” (2003). Aceasta ne-a jalonat cercetarea socio – statistică cu elemente de aplicare în domeniul turistic.
Din domeniul sociologiei am folosit metoda chestionarelor, care presupune, nu numai elaborarea ipotezelor, conceperea chestionarelor cât și alegerea eșantioanelor de intervievați și în final prelucrarea și interpretarea rezultatelor, metodă propusă de I. Mărginean – „Metodologia cercetării sociologice” (2007). În același scop, am consultat și lucrarea „Les methodes en sociologie” (2002), de Raymon Boudon și Renaud Fillieule. Jean Stafford în studiul „La Recherche Touristique: introduction à la Recherche Quantitative par Questionnaire”, apărută în 1999 la Editura Presses de l'Université du Québec (186 p.); studiul ne introduce în cercetarea turistică, prin folosirea metodei cantitative, în scopul acumulării unei baze de date științifice care să stea la originea luării deciziilor în planificarea turistică. Prezintă problemele principalele legate de studiul empiric în turism, în vederea găsirii unor soluții posibile. Lucrarea, structurată în cinci capitole, constituie o analiză valoroasă, teoretică și metodologică, a cercetării în domeniul turismului, care ne-a fost utilă pentru realizarea chestionarelor, pentru cuantificarea gradului de satisfacție a turiștilor și de prelucrare a datelor.
Surse documentare importante au fost și monografiile geografice ale unor localități din Bazinul Moldovei sau, cele care abordează regiuni mai întinse. În afară de lucrarea monografică „Obcinele Bucovinei” (1976) scrisă de N. Barbu (pe care am mai amintit-o) și în care autorul prezintă condițiile naturale ca fundament în dezvoltarea economică și turistică, mai menționăm lucrarea „Județul Suceava” semnată de un colectiv de autori (coordonați de G. Ostafi, V. Gabor și Al. Toma), apărută la Editura Sport-Turism, în 1980, în care se fac referiri și la patrimoniul turistic și la activitatea turistică. Astfel de informații ne oferă și „Enciclopedia Geografică a României” (vol. I, II, 1996), în care se fac și descrieri fizico-geografice precum și economico-geografice ale localităților.
1.5.5. Ghidurile.
Unele ghiduri sunt complexe și cu referire la întreg județul, având capitole ce tratează patrimoniul și activitatea turistică: N. Popp, I. Iosep, D. Paulencu, „Județul Suceava”, (Editura Acad. R. S. România, București,1973); Colectiv, „Suceava”, Colecția „Județele patriei”, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1980. Alte ghiduri, au fost scrise cu scopul declarat de a folosi activității turistice (Iosep I. si colab., „Suceava – Ghid turistic al județului”, Editura Sport-Turism, București, 1979). La acestea se adaugă ghidurile turistice apărute la Editura Sport-Turism și care afac parte din colecția „Mic Îndreptar Turistic”: „Mic Îndreptar Turistic – Gura Humorului” (1989), editat de D. Paulencu și Liviu Sârbu, „Mic îndreptar turistic – Câmpulung Moldovenesc” (1978), având ca autori pe I. Iosep și M. Iacobescu.
Mai amintim ghidurile care abordează punctual obiectivele turistice ecleziastice: „Mănăstirea Moldovița”, de Corina Nicolescu (în Colecția „Monumente istorice – mic îndreptar”, Editura Meridiane, București, 1965, 58 p.), „Mănăstirea Voroneț”, de Petru Comarnescu (Editura Meridiane, 1965, 59 p.), „Mănăstirea Slatina”, de Corina Nicolescu (Editura Meridiane, 1967, 58 p.).
1.5.6. Albumele de fotografii sunt surse de informații importante, care, uneori, pot oferi repere ale evoluției în timp a peisajului turistic, sau dezvăluie amănunte care altfel ar scăpa observației. În 2014, a apărut volumul „Bucovina de altădată. Chipuri și locuri” (323 p.), prin strădania Ieromonahului Marcu Petcu de la Mănăstirea Sucevița. Volumul adună între coperțile sale fotografii, care imortalizează chipuri și evenimente. Lucrarea nu are un caracter exclusiv religios și dă repere comparative, importante în privința evoluției lăcașurilor de închinăciune în timp, a modului de manifestare a credincioșilor dinainte de 1940.
Cunoștințe științifice de bază și informații de natură turistică, ne oferă ghidurile turistice din colecția „Munții Noștri”: „Obcinele Bucovinei”, realizat de N. Barbu și L. Ionesi, apărut în anul 1987, în Editura Sport – Turism, cu o hartă turistică concepută de V. Băican, și „Munții Rarău – Giumalău. Ghid turistic”, apărută în 1983, la Editura Sport-Turism, având ca autori pe D. Oancea și C. Swizewski.
Alte lucrări nou apărute, care abordează aspectul turistic al zonei sunt: „Bucovina: pagini de Enciclopedie” – volumele I, II și III, sub coordonarea lui N. Monteoru (2004) și lucrarea semnată de M. Camilar „Bucovina – Ghid turistic”, (2006).
În anul 2009, sub coordonarea prof. univ. dr. V. Efros a fost publicat un ghid-album, care are ca element inedit ilustrarea în același timp în imagini și cuvinte a plaiurilor bucovinene: „Oameni și locuri în Bucovina”. O altă caracteristică este faptul că textul este prezentat în limba română și în limba engleză.
În 2011, sub egida Consiliului Județean Suceava a fost editat „Albumul Bucovina”, care, într-o grafică de excepție, prezintă informații interesante privind patrimoniul turistic din cadrul județului.
1.5.7. Hărțile turistice Hărțile turistice sunt instrumente cu importanță practică deosebită pentru cei care călătoresc. Acestea pun la dispoziție informații care pot fi percepute, în cel mai scurt timp, și dau o imagine de ansamblu zonei vizitate și asupra răspândirii diferitelor elemente în spațiu. În 1979, I. Popescu-Argeșel și N. Popp au conceput, în colecția de „Hărți Turistice Județene” , „Harta județului Suceava”, publicată la Editura Sport Turism, hartă însoțită de un text ce face o descriere geografică a județului în care sunt amintite și aspecte privind potențialul turistic. O hartă care prezintă elemente ale patrimoniului antropic și baza materială a turismului a fost editată sub semnătura Ioanei Nistor și a lui Mihai Spânu.
1.5.8. Scrieri istorice
Pentru înțelegerea unor aspecte specifice obiectivelor de naturi diferite, a fost nevoie de consultarea unei bibliografii din domenii diverse. Fiind vorba, în special, de obiective antropice, studiile istorice au avut un rol important pentru a schița ambianța socio-economică în care au apărut acestea și descrierea evoluției lor, în timp. În acest scop au fost folosite atât lucrări generale de istorie cât și studii care aprofundează punctual unele aspecte sau obiective.
Informații utile privind turismul din Bazinul sucevean al Moldovei se întâlnesc în unele lucrări geografice și istorice complexe, care studiază spații mai mari. De exemplu, lucrarea semnată de C. C. Giurescu, „Târguri, orașe și cetăți moldovene din secolul X până la mijlocul secolului al XVI-lea’’, apărută în prima ediție în 1967, la Editura Enciclopedică, București, cu un număr de 379 p., ne oferă date istorice cu privire la fondarea și evoluția unor localități din zonă (ex. orașul Baia).
Utile ne-au fost lucrările lui N. Iorga referitoare la istoria românilor în general (1905), a istoriei românilor din Moldova (1940), Bucovina (1905) – care îmbină, adeseori, datele aride cu descrieri meșteșugite, sau istoria rescrisă prin ochii călătorilor străini (1981). Am mai folosit „Istoria românilor I Din cele mai vechi timpuri și până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432)”, scrisă de C.C. Giurescu (1946).
Atmosfera de ansamblu a fost reconstituită prin cercetările arheologice făcute de Lia Bătrâna, A. Bătrâna, I. Vătămanu, Ș. Scorțaru, în zona satului Giulești (1986), sau cele ale echipei formate din Eugenia Neamțu, V. Neamțu, Stela Cheptea, în zona Baia (1980). Din aceeași perspectivă, am mai întrebuințat și studiul privind viața în perioada Evului Mediu, aparținând unui colectiv de autori: Valeria Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, (1957) și istoricul dezvoltării meșteșugurilor de Ș. Olteanu, și C. Șerban (1969). Date prețioase ne-a furnizat lucrarea scrisă de N. Apetrei, „Reședințe boierești din Țara Românească și Moldova în secolele XIV – XVI” (2009), ce a constituit tema abordată în teza de doctorat. Aceasta este structurată în șapte capitole. Pentru noi a prezentat interes capitolul patru „Bisericile de curte”, având în vedere faptul că au fost semnalate astfel de biserici și în zona studiată. Autorul le cercetează în privința materialelor din care au fost construite (lemn, piatră, cărămidă) și a planului de construcție. Într-un subcapitol, face referiri și la bisericile din cadrul unor mănăstiri și schituri.
I. Iosep a abordat subiectul referitor la folosirea terenurilor declarate „braniște”, cu un studiu de caz privind braniștea Mănăstirii Voroneț (2009).
Despre istoria creștinismului, apariția și evoluția lui pe teritoriul țării noastre (și respectiv în zona de studiu), au scris Eusebiu din Cezarea (1987), N. Iorga (1909), V. Pârvan (1911, 1926), R. Vulpe (1979), M. G. Ionescu (1905), D. Stănescu (1906), C. Daicoviciu (1948), Arh. F. Scriban, (1871), N. Zugravu (1997), C. Daicoviciu (1944-1945), O. Panait, (2004), G. Moisescu, S. Lupșa și A. Lupașcu (1957), M. Păcurariu (1992) .
1.5.9. Culegeri de documente
Fundamentarea unor afirmații privind aspectele istorice concrete a fost făcută folosind un număr apreciabil de documente selectate din culegerile editate în decursul timpului: „Documente privind Istoria României, Seria A. Moldova”, „Documenta Romaniae Historica, A. Moldova”, „Suceava File de istorie Documente privitoare la istoria orașului 1388 – 1918, Volumul I”, „Catalogul documentelor moldovenești din arhiva istorică centrală a statului. Volumul 1 1387-1620 ”(1957), culegerile editate de I. Bogdan („Documentele lui Ștefan cel Mare”), T. Codrescu (1871), N. Iorga (1899).
1.5.10. Scrieri despre monahism
Originea apostolică a creștinismului românesc a fost abordată de E. Popescu (1994), dar în special de către D. Manolache (2008), în lucrarea de referință „Andrei, Apostolul lupilor”, apărută în Editura „Dacia” (494 p.).
Lumea monahică este o lume aparte. Cunoașterea normelor, a cerințelor pe care trebuie să le respecte un monah, generează, în lumea mirenilor, admirația pentru cei ce se sacrifică pentru credință. În înțelegerea acestei vieți rupte de societate și apropiată de Cer ne-au ajutat în special regulamentele de organizare a obștilor monahale, începând cu Regulile Mari ale Sf. Vasile cel Mare, Regulile monahale ale Cuviosului Pahomie, prezentate de Ierom. N. Sachelarie, Așezământul lui Miron Barnovschi din 26 septembrie 1626, conceput în timpul mitropolitului Anastasie Crimca, Regulamentul pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor, care este în vigoare. Despre viața monahală au mai scris: Arhimandritul V. Puiu (2011), S. Dumitrescu, (2001), A. Pleșu (2006), iar G. Putneanu a consemnat mărturii despre prigoana comunistă împotriva monahismului, în scrierea „Tămâie și exil” (2003; 268 p.).
Din „Pateric egiptean” (2011) am aflat amănunte despre viețile sfinților, care au fost exemple de urmat pentru trăitorii în credință, de pe meleagurile bucovinene, iar „Patericul românesc” (2005) cuprinde viețile cu strădaniile și patimile monahilor din zona studiată.
Credința creștină este supusă Sfintei Scripturi dar și Sfintei Tradiții. Legătura dintre cele două este analizată de Dr. N. Cojocaru în studiul „Tradiții la cultul creștin” (2004 – 362p.).
Unele aspecte privind cultul creștin ortodox au fost clarificate, folosind lucrările de teologie scrise de Pr. prof. E. Braniște (2002), Preot prof, dr. E. Braniște (1993), Pr. prof. dr. I, Todoran, Arhid. prof. dr. I. Zăgrean (1991).
Aspecte complexe ale societății omenești în timpuri istorice au fost surprinse de călători străini, care și-au consemnat impresiile, scrierile fiind selectate în colecția celor zece volume „Călători străini despre Țările Române”, apărută în perioada 1968 – 2011. Acestea au și numeroase referiri la credința și modul de manifestare a locuitorilor Moldovei.
Lucrărilor care descriu, sub multiple aspecte viața din Moldova, li se adaugă și cele semnate de J.-L. Carra (1777) , (Histoire de la Moldavie et de la Valachie avec une dissertation sur l'état actuel de ces deux Provinces, – 224 p.). Autorul a cunoscut, în mod direct, viața cotidiană, atât la curtea domnitorilor, cât și viața oamenilor simpli și a surprins câteva aspecte ale vieții economico-sociale și politice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Din aceeași categorie fac parte și lucrarările „Voyage en Valachie e en Moldavie, avec des observations sur l'histoire, la physique et la politique”, semnată de I. S. Raicevich (1822) și cea publicată de V. A. Urechia, în 1895, o analiză a raportului lui Bandinus, trimis al Papei spre a vedea starea catolicismului în Țările Române (Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierei lui Bandinus dela 1646 urmatu de textu, însoțitu de acte și documente) (CLXXIII; 162 p.).
1.5.11. Studii despre arhitectura și pictura bisericească
Lucrări fundamentale care ne-au servit în descifrarea unor aspecte privind construcțiile și artele conexe sunt: „Îndreptar artistic al monumentelor din nordul Moldovei (Arhitectura și fresca în secolul XV-XVI”, de P., Comarnescu (1961; 350 p.), studiul semnat de P. Henry, intitulat „Les églises de la Moldavie du nord, des origines a la fin du XVI-è siècle Architecture et peinture” (1930; 404 p.) și „Icoana Împărăției. Pictura exterioară a bisericilor Moldovei”, de B. Bratu, (2010; 364 p.).
Un studiu interesant este cel semnat de Mihaela Palade, publicat în 2009, sub titlul „Cărămida în arhitectura sacră bizantină – între material de construcție și element estetic”. Este prezentat un istoric al folosirii cărămizii, ca material de construcție ordinar, cărămida ca simbol în religia creștină și cărămida ca element decorativ în construcțiile ecleziastice.
Pentru a înțelege pictura bisericească este absolut necesar a fi citite lucrări care au stabilit canoanele acestei picturi, lucrări numite „erminii”. Cea mai cunoscută și folosită este „Erminia picturii bizantine”, scrisă de Dionisie din Furna. A fost tradusă și în limba română și publicată, ultima dată, în Editura Sofia (2000 ;403 p.). După sfaturile date tinerilor, ce doresc să devină pictori bisericești, modul de viață și rugăciune pe care trebuie să-l respecte cei ce se apucă să picteze chipuri sfinte, urmează partea cu indicații tehnice legate de pregătirea suportului picturii, rețete și modalități de pregătire a pigmenților și tehnici de pictare, iar ultima parte arată modul de repartizare a icoanelor și scenelor biblice în compartimentele locașului de cult, în conformitate cu trebuințele liturgice, simbolistică și semnificații.
Erminiile în sine au constituit subiect de studiu abordat de către bizantologul V. Grecu (1941) și A. Robu (2012).
Pentru probleme legate de arhitectură am mai consultat lucrarea „Istoria artei europene, vol. I, Epoca Medie”, scrisă de V. Vătășianu (1967; 680 p.), și „Despre arhitectură” de Pollio Marcus Vitruvius (1964; 486 p.).
Despre arte, în general, a mai scris Léonardo de Vinci, „Traité de la peinture, Nouvelle édition, Augmantée de la Vie de l'uteur” (1796; 333 p.), Louis Réau, în 1946 („L̕ art roumain”) (108 p.) și L. Benoist, în 1977, „Histoire de la peinture” (126 p.). Ultimii doi amintesc și de pictura în frescă a bisericilor bucovinene.
1.5.12. Dicționare
În clarificarea unor noțiuni am întrebuințat „Dicționar biblic”, apărut în 1995, la Editura Cartea Creștină (1353 p.), „Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase”, de Pr. Prof. Dr. E. Braniște, Ecaterina Braniște (2001,559 p.), „Dicționar enciclopedic de artă veche a României”, de R. Florescu, H. Daicoviciu, L. Roșu (1980,368 p.), „Dicționar de mitologie generală”, sub semnătura lui V. Kernbach (1983,783 p.) și un dicționar onomastic ortodox: „Numele meu – mic dicționar ortodox”, de L. Magdan (2004, 32 p.). Unele date statistice comparative și informații geografice ne-au fost furnizate de dicționarele geografice „Dicționarul geografic al județului Suceava”, publicat în 1894 de către S. Ionescu și „Marele Dicționar Geografic al României”, apărut sub coordonarea lui G. I. Lahovari.
1.5.13. Lucrări din literatura științifică străină
În afară de studiile amintite punctual, anterior, mai enumerăm o serie de cercetări din literatura străină, pe care le-am consultat și care au constituit un suport în edificarea prezentei lucrări.
Lucrări despre teoria peisajului
O culegere de articole, editată sub coordonarea lui A. Roger, este „La Théorie du paysage en France: 1974-1994”. Studiile sunt semnate de Roger Brunet, Armand Frémont („Les profondeurs des paysages geographiques”), Ives Lacoste (A quoi sert le paysage ? Qu'est ce un beau paysage ?), Michel Foucher (Deșertul, peisajul westernului), G. Bertrand (Peisajul între natură și societate) și alți 22 cercetători.
Cartea este o antologie, care reunește câteva din contribuțiile celor mai buni specialiști din diverse ramuri de activitate la teoria peisajului: geografie, agronomie, ecologie, sociologie, peisagistică, arte plastice, filozofie. Antologia uimește prin multitudinea propunerilor și violența polemicilor, în privința modalităților de abordare și de definire.
Studii de geografia turismului
Marc Boyer este un specialist de origine franceză, cu numeroase studii în domeniul turismului. În anul 1999, a publicat „Le tourisme de l'an 2000”, în editura Press Universitairea Lyon.
Autorul, pe întinderea a 265 de pagini, abordează probleme specifice turismului, pornind de la modalitatea de definire, etimologia cuvântului „turism” și diversificarea formelor și locațiilor turistice datorate „inventatorilor de turism”. Este o scriere ce amestecă o reflecție epistemologică asupra naturii turismului și sensul evoluției lui cu sinteza cunoștințelor utilizabile de către practicienii în turism. Definește turismul și lexicul folosit în această activitate și analizează turismul ca fenomen global, ultimul capitol fiind dedicat turismului mondializat al anului 2000.
În cuprinsul lucrării, autorul, în urma analizării unor chestionare aplicate în cadrul unei anchete, precizează că (pentru Italia), motivațiile turistice în deceniul șapte al secolului al-XX-lea, au fost, în ordine: artistică, istorică și religioasă. La sfârșitul secolului, motivațiile artistice și religioase nu sunt singurele și nici preponderente (p. 163). În afara problematicii teoretice generale, din perspectiva subiectului abordat de noi, interesează raportul pelerinaj-turism tratat în capitolul 2 (pp. 87-90).
„Le tourisme dans le monde” (335 p.), material semnat de Alain Mespelier și Pierre Bloc-Duraffou a apărut în Editura Bréal, (2005). Lucrarea este structurată în patru părți care tratează actvitatea turistică, spațiul turistic, marile ansambluri turistice și caracterizează cîteva țări, orașe sau obiective turistice. Ne-a fost utilă, prin exprimarea unor puncte de vedere asupra evoluției turismului în general, analiza relației turism – factori turismogeni; amintește între domeniile curiozității turistice și sărbătorile religioase (p. 83).
Studii care tratează relația turism-protecția mediului, ecoturismul și turismul durabil
„Tourisme, environnement et aires protégées: Antilles-Guyane, Haïti, Québec”, Editura KARTHALA (2004, 524 p). În peste 500 de pagini sunt reunite scrieri ale unui grup de 24 cercetători în domeniul turismului. Punerea în concordanță a turismului cu mediul a devenit, astăzi, o preocupare actuală datorită degradărilor provocate de turismul de masă, dificil de gestionat. Domeniile abordate sunt diverse, dar toate au ca temă principală ariile protejate: legislația care reglementează atât comportamentul turiștilor, cât și cel al comunității locale în ariile protejate din teritoriile canadiene și franceze, concepte despre natură și experiența ecoturistică ca premise pentru gospodărirea ariilor protejate, agro-ecoturism, mediu și arii protejate, impactul ariilor protejate asupra comunităților locale etc. Prin multitudinea unghiurilor de abordare a problematicii, pune la dispoziție idei teoretice, dar și cu aplicabilitate.
Sub titlul „Développement touristique durable: conciliation des intérêts économiques, culturels, sociaux, scientifiques et environnementaux : actes” au fost reunite expunerile susținute cu ocazia unui colocviu organizat în Maribor (Slovenia) în perioada 12-14 septembrie 1996 și au fost publicate sub egida Consiliului Europei în 1997. În cele 156 pagini sunt cuprinse alocuțiuni cu privire la conceptul de dezvoltare turistică durabilă și aplicarea lui în Slovenia.
„Patrimoine, tourisme, environnement et développement durable: Europe, Caraïbe, Amériques, Maghreb, Proche-Orient, Asie, Océanie” (sub direcția Jean-Marie Breton), Editura KARTHALA, 2010, 444 pagini, reprezintă o culegere de studii, interdisciplinare și care explorează aspectele „politice, economice, juridice socio-culturale, geografice etc, ale protecției conservării și valorizării resurselor patrimoniului (…) ”( Jean-Marie Breton, Cuvânt înainte, p. 11).
Anthony Eliul, publică în anul 2000, sub egida Consiliului Europei, la Strasbourg, „Tourisme et environement dans les pays européens”. Studiul inventariază și răspunsurile unor țări europene, printre care și România, la chestionarele emise de Consiliul Europei, cu privire la măsurile de protecție a mediului, în relația cu turismul.
O lucrare consistentă (424 p.) este cea scrisă de Dominique Auzias și Jean-Paul Labourdette în 2008, cu titlul „Guide de l'écotourisme”. Lucrarea face parte din colecția Petit Futé.
Încă de la început, autorii își expun motivația demersului: distrugerea mediului de către turismul de masă face necesară introducerea altor forme de turism, care să respecte natura și omul, printre care și ecoturismul, astfel încât turiștii „Să nu facă decât fotografii și să nu lase după ei decât urmele pașilor.” (p. 7). Primele 56 de pagini sunt dedicate problematicii generale privind: ecoturismul, formele alternative de turism, turismul durabil etc., într-o prezentare concisă și alertă, cu numeroase referiri practice. Partea cea mai voluminoasă conține descrierea principalelor arii protejate, grupate pe continente și țări (inclusiv din România).
Chiar dacă Jean-Marie Breton este profesor de drept, în numeroase studii abordează gestiunea mediului, turismul durabil și dezvoltarea locală. Sub coordonarea sa, în 2010, la editura Kartala (al cărui director este) a apărut volumul „Patrimoine, tourisme, environnement et développement durable: Europe, Caraïbe, Amériques, Maghreb, Proche-Orient, Asie, Océanie”. Este o culegere de cercetări interdisciplinare, în teritoriile franceze „d'outre mere”, un inventar ca bază conceptuală a teoriei turismului durabil.
În anul 2005, sub semnătura lui Kinvi Logossah, specialist în macroeconomia dezvoltării, a apărut „Tourisme et développement durable” (Editions Publibook, 422 p.), volum care reunește cercetări în domeniul turismului, susținute în cadrul unui colocviu. Culegerea este structurată în trei părți: Partea I: Turism, dezvoltare durabilă: conceptualizare; Partea a II-a: Turism, modelare, impact; Partea a III-a: Dezvoltarea turismului, externalitate, reglementare. Lucrările tratează problematica dezvoltării durabile în diferite contexte.
Scrieri despre turismul cultural și impactul cultură-turism
Doamna Claude Origet du Cluzeau a abordat în studiile sale, în special, tema turismului cultural. Una din lucrări, intitulată chiar „Turismul cultural” (Editura PUF, 2007, 127 p.), arată extraordinara importanță a patrimoniului cultural, în dezvoltarea mișcării turistice, atât pentru inițiați cât și pentru publicul larg și rolul său în dinamica economică și socială a Europei. Descrie și ciclul de viață al produselor turismului cultural și perspectivele de dezvoltare. Lucrarea ne-a fost utilă în clarificări privind acest tip de turism.
„L'impact de la culture sur le tourisme” a apărut în 2009, în Editura OECD Publishing,), 79 p. Studiul este rezultatul cercetărilor Comitetului turismului OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), care a studiat, în amănunțime, impactul culturii asupra atractivității destinațiilor, cu transpuneri în practică de către unele țări, prin politici și programe în favoarea culturii și turismului.
În cuprinsul a 71 de pagini, Consiliul Europei a publicat, în 2005, studiul „Promotion du tourisme culturel en tant que facteur de développement des régions”, promovând formele de turism neagresive în relație cu mediul: „le tourisme doux”, educativ și mai ales turismul cultural, punându-se accent pe necesitatea definirii politicilor în perspectiva dezvoltării durabile.
Ghiduri din colecția „Petit Futé”
Colecția Petit Futé a fost inițiată de Dominique Auzias, în 1976, la Nancy (acestui proiect i s-a alăturat ulterior și J.-P. Labourdette) și astăzi reunește un număr impresionant de scrieri (peste 200 pentru teritoriile franceze și peste 300 pentru străinătate), grupate pe diferite tematici: ghiduri de oraș, departamentele și regiunile Franței, însemnări de călătorie etc. Dintre titlurile care au constituit un exemplu de tratare regională a fenomenului turistic și în care, uneori, este atinsă și problema turismului cultural și a turismului de natură religioasă enumerăm:
„Petit futé Corrèze”, apărut în 2009, scris de J.-P. Labourdette și Domniques Auzias (259 p.), este un exemplu de ghid turistic ce prezintă complex o zonă, cu titluri clare dar incitante, cu fraze scurte și la subiect.
„Petit Futé Lorraine Vosges” (având ca autori pe Dominique Auzias, Muriel Lejeune, Virginie Leporte, Muriel Manciaux, apărut în 2008, cu un număr de 456 p.) este un ghid amănunțit, practic al regiunii. După descrierea generală de la început, este analizat patrimoniul natural și antropic pe mici subdiviziuni al teritoriului studiat, amintind și numeroase obiective religioase.
În aceeași categorie se înscriu și alte scrieri care au ca autori pe J.-P. Labourdette și Dominique Auzias, (uneori alături de alți cercetători), cum ar fi: „Petit Futé Aquitaine” (2010, 564 p.), „Petit Futé Troyes” (2010, 300 p.), „ Provence 2009” (2009, 600 p.) „Petit Futé Normandie” (2009, 540 p.), „Petit Futé Nord-Pas-de-Calais, Picardie” (2010, 480 p.).
O lucrare care a putut fi luată ca exemplu de tratare a unui itinerariu de pelerinaj, a fost „Chemins de Compostelle 2011 – La voie de Vézelay” (285 p.). Aceasta este o descriere a celui mai lung drum istoric francez (aproape 1700 km), care leagă Vézelay de granița cu Spania (spre Santiago de Compostella), prin strâmtoarea Roncevaux. Este un traseu pe care l-au urmat, secole la rând, cohorte de pelerini și pe care, Anthony Serex, J.-P. Labourdette, Dominique Auzias et alter îl descriu, în amănunțime, punctând mai ales obiectivele cultural-religioase.
Ca exemplu în tratarea unor aspecte teoretice cu exemplificări practice au fost și unele ghiduri regionale. Caidan O. a publicat în 2003 un studiu privind turismul în Tibet: „Le tourisme en Tibet” (187 p.). După descrierea geografică și evidențierea valorificării turistice a componentelor naturale (care poate fi un exemplu de urmat în tratarea unui astfel de subiect), sunt descrise căile de comunicație și itinerarii posibile. În ultima parte se face o analiză a turismului tibetan în plină dezvoltare.
În modalitatea de tratare a a problematicii referitoare la economia turismului și hotelărie, a importanței turismului în dezvoltarea economică regională, de un real folos ne-au fost o serie de lucrări precum: „Le tourisme: un phénomène économique” (Documentation française, 2007 – 182 pagini), de Pierre Py; „L'innovation dans l'industrie touristique: enjeux et stratégies”, de Jean-Louis Caccomo și Bernandin Solonandrasana (Editura L'Harmattan, 2006, 176 p., lucrare structurată în două părți: prima parte este dedicată analizei ofertei turistice și partea a doua dinamicii turistice); „L'économie du tourisme” de Béatrice de La Rochefoucaud, Edtion Bréal, 2007, 288 p.; „Histoire de l'hôtellerie”, care este indisolubil legată de deplasările umane, deci și de deplasarea în scop turistic. Este un studiu realizat de Jean-Cristiphe Lefevre și publicat în Edition Publibook, în 2011 și cuprinde 409 pagini.
Studii despre patrimoniul turistic cultural-religios, diferite forme ale turismului de natură religioasă, religie, originile creștinismului, psihologia credinței, antropologie și menirea bisericii în societate.
Sub coordonarea lui Jean-Marie Breton, în 2009, a fost publicată o culegere se studii intitulată „Patrimoine culturel et tourisme alternatif: Afrique, Amérique, Caraïbe, Europe”. Considerând patrimoniul cultural, în general, o oportunitate în dezvoltarea unui turism durabil, autorii militează pentru o gestionare atentă a acestor resurse.
În 2010, sub coordonarea lui J.-M. Breton, a fost publicat volumul de studii „Patrimoine, tourisme, anvironnement et développement durable: Europe, Caraïbe, Amérique, Maghreb, Proche-Orient, Asie, Océanie”, la Editura Karthala, din Paris, (444 p.) Majoritatea dintre ei urmăresc găsirea de soluții pentru o dezvoltare turistică în limitele dezvoltării durabile. În partea întâi, se abordează problema patrimoniului cultural și integrarea identitară, cu exemple concrete din diferite părți ale Globului.
„Vallées de la Jogne et du Javro: les sanctuaires” (Edition Saint –Augustin, 2000, 112 p.) este o carte scrisă de un jurnalist pensionar, Marcel Perret,. Acesta descrie principalele sanctuare ale zonei, le amintește istoricul dar inserează și istoria personajelor biblice cărora le sunt închinate (ex. Capela Sf. Petru din Corbetta pp. 43-44). Este o modalitate de abordare a subiectului legat de patrimoniul cultural-religios. Autorul a vrut să scrie „o carte de călătorie în timp și spațiu. Și de asemenea o mărturie a patrimoniului nostru creștin.” (însemnare de pe coperta a patra a cărții ).
Lucrarea lui Jacques Zeiller „Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de l'empire romain”, (Edizione Anastatica, „L'ERMA” di Bretschneider, Roma, 1967, 671 p) ne dă informații despre originile creștinismului la gurile Dunării și cu precădere asupra rolului Sfântului Andrei în evanghelizarea acestei zone (pp. 20-41).
„Istoria religiilor din Europa: iudaism, creștinism și islam” (Histoire des religions en Europe: Judaïsme, Christianisme, et Islam), carte apărută în editura Hachettte Livre, din Paris (2000, 322p.), realizare a unui grup numeros de autori (Michel Bry, Danièle Delmaire, Jean-Marie Delmaire, C. Ferjani, Karl Graffman, Maurice Meuleau, M. Rejchrt), este sub forma unui manual de istorie și consemnează realități, fără a fi o pledoarie pentru o religie sau alta. Este structurată în opt capitole. De interes pentru tema noastră au fost: capitolul II, care tratează începuturile bisericii creștine, în perioada secolul I-secolul VII (pp.55-91), capitolul IV – Europa creștină: coeziune și rupturi, acoperind perioada 604-1204 (pp. 123-163) și capitolul cinci – Orientul și Occidentul, două Europe?, în perioada 1204-1453 (pp. 163-195).
Dominique Auzias și J.–P. Labourdette publică un ghid, „Sejururi spirituale în Europa” („Sejours spirituels en Europe”), (2005, 216 p), în care pune în fața cititorului cele mai frumoase locuri ale creștinătății catolice, mai vechi și mai noi. Este interesantă, prin conciziune și mod de abordare a problematicii, în strânsă legătură cu scopul de a servi turiștilor interesați de mediul religios. Din România, după câteva fraze care punctează evoluția istorică a țării noastre, este descrisă doar Mănăstirea Sf. Treime, din București (p. 155).
Lucie K. Morisset, Luc Noppen și Thomas Coomans sunt autorii studiului „Quel Avenir Pour Quelles Églises ? / What Future for Which Churches? ” (Edit. PUQ, 2006, 608 p.), unde analizează modalitățile în care biserica poate redeveni patrimoniul întregii colectivități.
Doi dintre autorii amintiți mai sus, Luc Noppen și Lucie K. Morisset, au analizat patrimoniul cultural-religios din zona Quebec și au ajuns la concluzia că este nevoie de intervenția masivă a statului pentru clasificarea și protejarea, sub diferite forme, a patrimoniului religios. Studiul a apărut în anul 2005, la Editura PUQ și conține 456 pagini și poartă titlul „Les Églises du Quebec: Un Patrimoine à Réinventer”.
Lucrarea „Evoluția artei bisericești în parohiile catolice din Ouèbec. Arhitectură, arte, practici, patrimoniu (1965-2002)” – „Le devenir de l'art d'eglise, dans les paroisses catholiques du Québec Architecture, arts, pratiques, patrimoine (1965-2002)”, apărută în Editura Laval (2005, 183 p.), este rezultatul unor cercetări efectuate de R. Gauthier, privind evoluția și mutațiile care au avut loc în arta bisericească catolică din Canada. Având în vedere faptul că în zonă au imigrat populații diferite, diversitatea este explicată prin fenomenul de aculturație.
„Désirs d'ailleurs: essai d'anthropologie des voyages” de Franck Michel analizează fenomenul călătoriilor, prin prisma antropologică (Preses Université Laval, 2004, 366 p.) Etienne Autant, în studiul denumit „D'où viennent les religions?: comprendre le phénomène religieux” (Edition Publibook, 2003, 237 p.), face o incursiune istorico-filozofică, în vederea explicării acestui fenomen.
Diferite forme de turism (care pot constitui uneori, în subsidiar, un prilej de practicare a turismului generat de patrimoniul cultural-religios) sunt analizate de către Claudi Sobry (Le tourisme sportif, Presses Univ. Septentrion, 2004, 384 p.), Marie Lequin și Bruno Sarrasin (Tourisme et Territoires Forestiers: Vers de Nouvelles Perspectives de Mise en Valeur, PUQ, 2008, 250 p.), Maurice Dupuy (Tourisme d'affaires: comprendre, organiser et reussir, Edition TECHNIP, 2006, 120 p.). O lucrare interesantă este cea editată sub coordonarea lui Cristian Jamot și Pierre Vitte, în Editura Presses Univ. Blaise Pascal din Clermont Ferrand, în 1995: „Le tourisme diffus: actes du colloque de Clermont –Ferrand”.
Alte publicații
Publicația „Cahier espaces” nr. 96 din decembrie 2007, merită o mențiune specială. Titlul volumului este „Sites religieux et tourisme”. Din acest volum am selectat studiile „Qu'est-ce qu'un lieu saint?” de Jean-Marc Pinet – (pp.8-15), „Representations touristiques du patrimoine religieux. Les exemples du Finistère et de la Savoie” – (pp. 71-82) de Michel Bauer, „Les voyages religieux. Un marché de niche” (pp. 114-118) scris de Anne-Catherine Simon și „Le pèlerinage. Temps de rencontre entre l'État, l'Église et l'industrie du voyage” (pp. 108-113) studiu semnat de Rverend Berit Lanke.

În concluzie, studiile care cercetează spațiul pe care l-am supus și noi unei abordări din unghiul de vedere al temei propuse, se constituie într-o bază solidă de plecare: analize pertinente a situației existente a potențialului turistic, dar cu propuneri de dezvoltare a unor forme de turism, cât mai puțin agresive asupra mediului, (turismul de natură religioasă reprezintă o alternativă) și intenția dezvoltării comunităților locale cu respect față de trecut și tradiții.
Lucrările din literatura străină au constituit un suport în clarificarea problematicii teoretice, au furnizat date asupra unor probleme istorice dar și de actualitate și au constituit exemple de abordare metodologică a cercetării.

PARTEA a II-a ELEMENTELE MEDIULUI GEOGRAFIC ȘI MANIFESTAREA FENOMENULUI TURISTIC DE NATURĂ RELIGIOASĂ

CAP. II. RELIEFUL – SUPORT ȘI ATRACȚIE TURISTICĂ. ALCĂTUIRE STRUCTURALĂ ȘI OROGRAFICĂ

Din punct de vedere geologic, arealul de studiu se suprapune peste două unități majore specifice întregii Europe: unitatea de orogen și unitatea de platformă, care se individualizează prin apartenența la Carpații Orientali și Podișul Moldovei. Tranziția se face printr-o fâșie de contact, ce îmbină caracteristici genetice și peisagistice de la unitățile vecine.
Pornind de la obârșie, râul Moldova străbate, pe cea mai mare parte a lungimii din județul Suceava, zona de orogen (munții), (fig. 4). Aceasta este reprezentată de un areal cu o suprafață apreciabilă, constituit din porțiuni ale Obcinilor Bucovinei, Masivului Giumalău, Masivului Rarău și Munților Stânișoarei. Orogenul se diferențiază din punct de vedere al componenței petrografice în două fâșii: o fâșie cristalino-mezozoică și o fâșie flișoidă. Zona de platformă (podiș, fig. 4) este acea parte a arealului est-carpatic, ce și-a încheiat, de foarte timpuriu, manifestarea mișcărilor alpine de cutare, devenind o structură cratonizată.
/
Figura nr. 4. Unitățile de relief din bazinul Moldovei – județul Suceava
2.1 Zona de munte
„Din vârful acestor munți Dumnezeu nu se vede, dar de-aici se poate crede în El.”
Grigore Vieru 4.06.1995
Structurile cristaline ale orogenului sunt reprezentate de Obcina Mestecănișului, Masivul Giumalău și Masivul Rarău.
2.1.1. Obcina Mestecăniș este dispusă în partea de nord-vest a arealului, fiind limitată de văile Bistriței Aurii și Cârlibabei la V și NV, Moldovei în E și Putnei în S. Din Obcina Mestecăniș, bazinului Moldovei îi aparține versantul estic, detașat de aliniamentul altitudinilor: Trecătoarea Izvorului-1110 m, Vf. Alunișul-1293,96 m, Hrobi-1507,5 m, Chițcăul Mic – 1367,2 m, Vf. Obcioarei-1251,2 m, Mănăila-1403,1 m, Poiana Mănăilă-1322,9 m, Obcina Mestecănișului-1252 m, Vf. Oiței-1284,3 m, Vf. Mestecăniș-1291,41 m, Pasul Mestecăniș-1094,3 m.
„Obcina, în sine, are în componență o grupare de culmi – ansamblate în subsisteme (n. a.): culmea Mestecăniș și Lucina – Muncel, îmbinate în vf. Lucina, și în partea sudică, cu orientare vest-est, Obcina Arseneasa, culmile alcătuind un triunghi isoscel.
Este alcătuită, predominant, din roci dure din seria de Tulgheș (seria grupului II), roci proterozoice și paleozoice, reprezentate de șisturi sericitoase, clorito-sericite, cuarțite, gnaise de Rarău, calcare cristaline etc. Peste soclul cristalin s-au depus roci sedimentare mezozoice: dolomite, calcare, conglomerate și gresii. Din punct de vedere structural, zona este puternic cutată, cu pânze mai vechi, ce se deversează peste structuri mai noi. Este vorba de trei astfel de pânze: pânza Subbucovinică (Mestecăniș) din zona văii Putna, pânza Bucovinică (la confluența Sadovei cu Moldova) și pânza Transilvană (ofiolitele de la Breaza). Acest ansamblu de pânze acoperă (prin șariaj) părți din flișul ce se dezvoltă în est.
Deoarece structura și componența petrografică dictează morfologia, relieful este reprezentat de culmi prelungi, rotunjite, cu forme larg ondulate, datorită rocilor dure și un relief mai îndrăzneț în culmea Lucina-Muncel, reprezentat de sectoare de chei, abrupturi și „bâtci”. Culmea Mestecăniș, sub raport structural este un anticlinoriu, iar „Culmea Lucina-Muncel, corespunde prelungirii, mult îngustate, a sinclinalului marginal al Rarăului. Calcarele, dolomitele care marchează flancurile sinclinalului se înscriu aici în relief printr-o serie de piscuri, bâtci sau stânci golașe, dispuse pe două aliniamente (Bobeica 1313 m, Lucina 1588 m, Știrbu 1478 m, în vest și, Muncel 1302 m în est) , între care , uneori (între Breaza și Botuș) , eroziunea a sculptat mici depresiuni în umplutura sinclinalului.” Aspectul domol al culmilor pe suportul anticlinoriului cristalin, cu relief modela,t în timp, cu pante, în general, reduse și uneori cu plaiuri (Plaiul Tâmpa, Plaiul Mostici). Plaiurile sunt suprafețe întinse, dispuse la partea superioară a culmilor, având aspectul unor „câmpuri” ușor vălurite. Acestea contrastează cu relieful oarecum spectaculos dat de calcare și dolomite. Pe ansamblu, cele două aspecte s-au îngemănat , într-un tot unitar, care trimit de la zona cu așezări risipite, al celui dintâi, la sălbăticia abrupturilor, celui de-al doilea. Pădurea s-a întins, cu ușurință, pe suprafețe mari, lăsând loc sporadic așezărilor și pășunilor. De pe drumul ce șerpuiește în tandem cu apa Moldovei, îți ridici privirea spre înălțimi și ești încântat de măreția pădurii, îți liniștești ochii pe pajiștile multicolore, punctate din loc în loc, de fânarele ca niște turnuri. Atunci când apele traversează zone cu roci carbonatice, relieful devine brusc, deosebit (între afluentul de pe partea stângă, la ieșirea din Breaza – Pârâul Negru și Gârbele, afluent pe partea dreaptă). Pe acest sector râul traversează roci dolomitice și calcaroase ale flancurilor (intern și extern) ale sinclinalului, ferestuindu-și cheile Breaza și respectiv Botuș. Drumul ce se desprinde spre stânga, din centrul satului Moldova-Sulița, și duce la Herghelia Lucina, la ieșirea din sat și intrarea în munte, trece prin Cheile Lucavei, acolo unde Lucava a străpuns pânza bucovinică; la fel și pe cursul pârâului Tătarca, creatoare a Cheilor Tătarcei. Această îmbinare de antropic și sălbatic a generat un peisaj aparte, care uimește turistul.
2.1.2. Depresiunea Lucina-Fundu Moldovei. Valea Moldovei s-a instalat pe o structură sinclinorie, la contactul cu flișul. Această structură a fost modelată prin eroziune. Prin lărgirea văii pe anumite sectoare, a fost creat un culoar depresionar cu două compartimente, Lucina și Fundu Moldovei, despărțite de Culmea Obcioarei. Valeria Velcea și Al. Savu consideră că zona depresionară se continuă de pe valea Moldovei, pe valea Sadovei și o numesc Culoarul Moldova – Sadova. Existența, de o parte și de alta a numeroase forme de relief proeminente, este explicată de componența petrografică: roci mai dure (calcare, dolomite, serpentine, diabaze), rămase în urma eroziunii selective. Acestea au fost detașate „din masa argilo-grezoasă a wildflișului de umplutură”.
Valea Moldovei a constituit , în timpuri istorice și constituie și astăzi o cale lesnicioasă de acces, legătura cu bazinul Sucevei făcându-se prin Pasul Izvorului, iar dinspre Sadova spre bazinul Moldoviței prin Pasul Curmătura Boului.
2.1.3. Obcina Feredeului. Din totalitatea Obcinei Feredeului bazinului Moldovei îi aparține sectorul de la sud, cu altitudini ce alcătuiesc cumpăna de apă spre bazinul Sucevei: Trecătoarea Izvorului-1110 m, Dealul Hrebeni Izvor-1300,9 m, Dealul Hrebeni-1353 m, Vf. Hrebeni-1406,4 m, Obcina Feredeului-1429 m, Vf. Veju Mare-1493,22 m, Culmea Merișoarelor-1421 m, Obcina Cruhla-1178 m, Vf. Obcinii-1270,26 m, Muntele Bucovinești-1197,4 m, Muntele Roșoșa-1008 m, Vf. Poiana Brazilor-1121,8 m, Dubiusca-1101,24 m, Hrabchi-1111 m, Vf. Sihloaia1223,7 m, Muchia Roșna-1171 m, Muntele Oglinzii-1177 m, Muntele Perecreste-1192,8 m, Poiana Opalnic-1096 m, Vf. Stejuica-1064 m, Vf. Hotarul- 1137,4 m, Poiana Ursului-1129.76 m, La Palma-1136,8 m.
Pe ansamblu, structural, se prezintă ca un hogback, cu abruptul spre est, spre valea Moldoviței și panta domoală spre valea Moldovei. Fruntea hogback-ului crează o diferență de nivel relativă de 300-400 m față de Depresiunea Moldovița. În detaliu însă, este alcătuită dintr-o multitudine de cute solzi. Structura reversului este generatoarea unui relief monoclinal.
2.1.4. Depresiunea Moldovița
Depresiunea Moldovița este de natură tectono-erozivă: tectonica a configurat zona prin ridicarea accentuată a Obcinei Mari din est (reprezentată de sectorul frontal al pânzei de Tarcău), iar prin eroziune fluvială, au fost îndepărtate rocile mai puțin rezistente (gresia de Fusaru, gresia curbicorticală). Din punct de vedere geomorfologic, are în componență trei sectoare: ulucul de contact cu Obcina Feredeului, zona colinară centrală și valea Moldoviței.
Ulucul de contact s-a format, favorizat fiind de structura de tip sinclinal și de rocile mai moi, care au fost mai ușor erodate. Are o lungime de 50 kilometri (între valea Moldovei și valea Sucevei) și o lățime de doar 1-3 km.
Zona colinară centrală a depresiunii este formată din numeroase culmi, dispuse paralel, fragmentate de afluenții de pe partea dreaptă a Moldoviței. Aceste culmi sunt grefate pe structuri sinclinorii, dezvoltând, astfel, forme caracterizate printr-o inversiune de relief. Valea Moldoviței are în bazinul superior două mici bazinete depresionare – unul la contactul cu Obcina Feredeu, iar celălalt în arealul satului Argel. Pe traseul de la ieșirea din Argelul și până la Vama, N. Barbu distinge trei sectoare: un sector nordic, dezvoltat pe un anticlinal (între confluența cu Rașcova și Putna), caracterizat printr-o vale îngustă și terase slab dezvoltate, un sector mijlociu pe o structură sinclinală, cu o vale largă și terase bine dezvoltate și, din nou, un sector pe o structură anticlinală, cu o dezvoltare restrânsă și terase reduse, între Frumosu și Vama,
2.1.5. Obcina Mare
În general, Obcina Mare este considerată a fi un complex de culmi: Obcina Moldovița, Culmea Obcinei Mari, despărțite de ulucul depresionar Ciumârna – Secrieș și Obcinele Humorului. La aceste componente N. Barbu adaugă și Obcina Cacica, detașată de pârâul Humor, pârâu care își croiește o vale „tipic anticlinală”. I. Sârcu nu amintește de Obcina Mestecăniș, incluzând zona în sectorul nordic al munților klippelor calcaroase, dar consideră ca unitate separată Obcina Cacica, alături de Obcina Feredeului și Obcina Mare.
Spre vest, Obcina Mare este separată de Obcina Feredeului, printr-un culoar de vale, culoarul Moldoviței, care, prin anvergura dezvoltării, formează o veritabilă depresiune de eroziune selectivă în straturile flișoide oligocene. Această formațiune muntoasă reprezintă partea terminală estică a pânzei de Tarcău, care s-a deversat peste pânza de Vrancea (apare în semifereastra Humor), peste depozitele miocene și peste marginea Platformei Moldovenești.
Complexul culmilor Obcinei Mari este format dintr-o varietate de roci: marno-calcare cu fucoide și gresii calcaroase, specifice celor două pânze, gresii de Tarcău, Fusaru și Kliwa, calcare, argile miocene și roci bituminoase oligocene.
Evoluția tectonică, structura și componența petrografică au generat un teritoriu cu un aspect morfologic variat. Obcina Mare se prezintă sub forma unui complex de culmi, rezultate prin deversare, căpătând aspect de hogbak, cu versantul vestic mai domol. Culmile sunt paralele, despărțite de culoare depresionare, plasate atât concordant cu structura în zona de sinclinal (culoarul Ciumârna – Secrieș)cât și pe axul anticlinalului, generând inversiuni de relief (Culmea Moldoviței). Prezența, în unele sectoare a roci mai dure, – de tipul gresiilor și calcarelor – a făcut ca acele culmi să se mențină în relief cu altitudini mai mari ( Vf. Scorușețul, 1223 m).
Pe ansamblu, rocile moi, fiind mai răspândite, Obcina Mare este componenta cea mai joasă a Obcinilor Bucovinei, având o altitudine medie de 900 m.
Fragmentarea, destul de mare, a făcut ca zona să fie ușor de circulat, atât în lungul culoarelor de vale (Moldovița, Ciumârna-Secrieș, Humor) cât și prin înșeuări și pasuri de culme (Palma, Pleșa, Strigoaia). Acest lucru a favorizat locuirea și exploatarea economică a zonei și favorizează, actual, implicit și circulația turistică.
Gradul mare de împădurire (aproximativ 90%) creează un peisaj silvestru deosebit de reconfortant.
2.1.6. Munții Giumalău-Rarău
Masivul Giumalău-Rarău se întinde la S de Valea Moldovei, până la Valea Bistriței. Limita vestică este trasată de Bistrița Aurie, iar la est de văile Șandru și Slătioara (ce-l separă de Obcina Voroneț), ca limită spre Munții Stânișoarei. Trebuie să specificăm faptul că, datorită substratului – ce aparține sinclinalului marginal al Rarăului – limita nordică, reprezentată de sectorul depresionar drenat de Moldova, aparține arealului acestor munți.
Cumpăna apelor masivului este accentuat deplasată spre S, ceea ce face ca suprafața aparținătoare Bazinului Moldovei să fie mai mare. Aceasta urmărește punctele de maximă altitudine, pornind din Pasul Mestecăniș – 1094,5 m continuând cu Piciorul Lat – 1232,5 m, Vf. Giumalău – 1856,5 m, Vf. Izvorului – 1460,2 m, Vf. Rarău – 1650,5 m, Vf. Arșița Rea – 1324 m și până la Curmătura Prislop, înșeuare prin care se face trecerea dintre bazinele pâraielor Chiril și Hogea (limita cu Munții Stânișoarei).
Aspectul morfologic al unității montane trădează, fidel, structura geologică și alcătuirea petrografică. Înfățișarea Giumalăului, cu rotunjimea culmilor, cu aspectul greoi, este urmarea alcătuirii din roci cristaline, șisturi și calcare. Altitudinile mari se găsesc în zona străpunsă de dyck-ul porfiroid. Rocile porfiroide, prin duritatea lor sporită, dată de cuarț și feldspați, s-au menținut în relief și au generat altitudini mari.
Rarăul are, în profunzime, o cuvetă ,alcătuită din șisturi cristaline, în care s-au depus roci sedimentare pe o grosime apreciabilă. Ele formează un sinclinal suspendat, care generează o inversiune de relief. Depozitele mezozoice triasice sunt formate, în succesiunea sedimentării, din: „conglomerate, gresii cuarțitice-gălbui sau roșietice și calcare dolomitice.” Calcarele dolomitice, dacă prin conținutul lor redus de metal la tona de minereu, sunt improprii exploatării în scop industrial, în schimb, prin generarea unor forme de relief specifice și aspect, sunt o încântare pentru privitori (Adam și Eva, Piatra Buhii etc.). În triasic s-au mai depus straturi de jaspuri și calcare, iar în jurasic, depozite brecii, calcare și jaspuri. Peste acestea se suprapun sedimentele cretacice, flișoide, formate din gresii și marne argiloase. În masa depozitelor cretacice sunt înglobate klippele calcaroase „provenite pe cale tectonică din fragmentarea cuverturii sedimentare, vestice, mezozoice” și care „a înaintat spre est”, constituind „așa-numitul mezozoic alohton.”
Dacă, așa cum am specificat, pe șisturi, relieful este cu forme rotunjite, masive, relieful generat de substratul de natură calcaroasă este îndrăzneț, cu pante abrupte mergând până la pereți verticali, cu piscuri și țancuri, stânci detașate în peisaj prin înfățișarea lor ca niște turnuri, grohotișuri și microforme carstice. Toată această varietate de forme creează un peisaj de un pitoresc aparte. De aceea, D. Oancea și C. Swizewski apreciază că. „Munții Giumalău-Rarău întrunesc toate condițiile pentru a se înscrie în cadrul ariilor turistice de primă mână.”
2.1.7. Munții Stânișoarei
Din Munții Stânișoarei, Bazinului Moldovei, pe teritoriul județului Suceava, îi aparține o suprafață relativ restrânsă. Cu atât mai mult este necesară o limitare a arealului cât mai exactă. Limita spre Masivul Rarău, la NV, este dată de valea pârâului Hogea și înșeuarea Curmătura Prislop, iar, în continuare, văile Slătioara și Șandru (un mic afluent pe dreapta al Moldovei, ce debușează în aceasta, la capătul estic al municipiului Câmpulung Moldovenesc).
S-a pus problema limitei nordice a Munților Stânișoarei și a apartenenței sau nu a Obcinei Voronețului la aceștia. În acest context, I. Sârcu consideră că Munții Stânișoarei încep de la Muntele Băișescu, dar, majoritatea geografilor dau drept limită nordică Valea Moldovei. I. Ichim acceptă ca limită nordică Valea Moldovei și include, astfel, Obcina Voronețului, dar ca unitate de tranziție, așa cum au catalogat-o și unele cercetări anterioare. Preia, de fapt, ideea lui N. Barbu, care „acceptă punctul de vedere al lui Sava Athanasiu, dar face mențiunea că Obcina Voronețului constituie o zonă de tranziție, între Obcine Bucovinei și Munții Stânișoara.” Argumentul este faptul că, la sud de Moldova, relieful nu mai păstrează concordanța între structură și fragmentare, specifică Obcinelor Bucovinei. Spre NE, limita o reprezintă abruptul cu o energie de relief de 200-300 m, dinspre Subcarpații Moldovei. Pentru arealul de studiu, limitele sunt întregite de granița de județ.
Structural, Culmea Stânișoarei este un sinclinal suspendat. Petrografic, are în componență roci flișoide, generatoare a unui relief fără accente în peisaj. Rareori, conglomeratele de Ceahlău fac să „țâșnească” câte un pisc răzleț (ex. Dealul Comorii – 892 m).
Relieful este reprezentat de două culmi paralele, despărțite de un uluc depresionar alcătuit din bazinetele Ostra – Stulpicani pe Suha Bucovineană, Găinești pe Suha Mică și Iesle pe Suha Mare. Din culmea estică face parte, ca o diviziune a acesteia, Obcina Voroneț.
Pe ansamblu, culmile și văile sunt aproape paralele cu direcția cutelor solzi. Zona aparține, în întregime, unității morfostructurale Suha, cu numeroase cute – solzi și hogback-uri. și are o evoluție mai avansată decât cea de la nord de Valea Moldovei, dovadă fiind mulțimea văilor transversale, care s-au instalat.

2.2. Problema limitei de nord-vest a Subcarpaților Moldovei
I. Sârcu a considerat că Subcarpații Moldovei încep la sud de pârâul Râșca, deoarece, la nord de această limită, formațiunile cutate se găsesc în profunzime (scoase la zi doar pe fundul văilor prin eroziunea apelor), acoperite fiind de depozite necutate. În plus, lățimea foarte mică , de numai 1-2 kilometri nu permite dezvoltarea unui peisaj specific, cu o concordanță strictă a reliefului cu structura. Acesta este motivul pentru care, în porțiunea dintre Păltinoasa și debușeul pârâului Râșca, Valea Moldovei face legătura directă, între orogenul carpatic și Podișul Moldovei (Fig. 4).
N. Barbu mută această limită mai spre nord, considerând că Subcarpații încep la sud de pârâul Suha: „Aici, complexul mai coborât al Obcinei Voronețului se pune în contact, ușor pieziș, cu Culmea unitară a Stânișoarei și, tot de aici, începe și se continuă spre sud-est culmea subcarpatică a Pleșului.”
În sectorul dintre pârâul Râșcuța și Suha Mare, partea de nord-vest a Culmii Pleșu se îngustează atât de mult încât, în acest sector, practic, zona subcarpatică se închide. Ca atare, de aici, spre nord, contactul dintre regiunea de orogen și platformă este făcut de Culoarul Moldovei.
La sud de Suha Mare, dealurile subcarpatice au altitudini de 600-700m: Dl. Plaiul – 662 m, Dl. Pocolescu – 624 m, Dl. Bățului – 628 m, Dl. Slatinei – 736 m și închid mici depresiuni: Găinești, Baia.

2.3. Zona de platformă
Odată cu ieșirea Moldovei din zona de orogen, valea acesteia se lărgește brusc, constituind începutul culoarul Moldovei. Dacă, la ieșirea Moldovei dintre munți, la nivelul culmilor, între vârful Piciorul Înalt (795 m) la nord și Măgura (816 m) la sud, sunt doar 4 km, după un curs de 5 km, lărgimea văii la nivelul culmilor (Obcina Largă – 826,5 m, la sud, și Vârful Ciungilor 672,2 m la nord) este de aproape 6 km, ajungând la 21 km, între Dealul Mare (dinspre obârșia pârâului Valea Seacă) și Dealul Cetății (din preajma orașului Fălticeni).
În unele lucrări, în care se tratează Podișul Moldovei, dau ca limită vestică a acestuia, la sud de Obcina Mare, valea Moldovei, și în consecință, nu o consideră ca subdiviziune aparținătoare.
În studiul „Podișul Moldovei Natură, om, economie”, autorii consideră că, datorită contactului pregnant cu regiunea de orogen, valea Moldovei „în aval de Păltinoasa, aparține în întregime podișului.”
Apartenența la zona de podiș este atribuită de majoritatea autorilor, lucru remarcat de M. Ielenicz: „Culoarul Moldovei, în cele mai multe studii geografice este atribuit Podișului Moldovei. El s-a individualizat pe măsura adâncirii râului Moldova în formațiunile miocene ale podișului, în vecinătatea acestuia, cu anticlinalul subcarpatic din Dealul Pleșu (acesta domină Depresiunea Baia și toată valea cu câteva sute de metri prin versanți relativ abrupți).”
Structural, în zona de platformă, peste cristalinul precambrian, s-au depus, în diferite etape, sedimente transportate de râurile carpatice. Platforma est-europeană se subduce pe sub orogenul carpatic, în zona de subducție, cutele orogenului se deversează spre est. Așa se explică faptul că, în zona de contact, depozitele mai vechi, tortoniene, le acoperă pe cele mai noi, aparținând volhinianului și bessarabianului.
În evoluția și în ce privește aspectul actual al reliefului, depunerile de la suprafață au avut rolul hotărâtor. Cele mai consistente depozite de suprafață, pe coama interfluviului, sunt cele miocene ale volhinianului, formate, preponderent, din marne argiloase și nisipuri, peste care s-au depus, insular, depozite bessarabiene, la sud de Fălticeni.
La baza versanților, pe terase și în luncă, depozitele sunt pleistocene și holocene, formate din pietrișuri și nisipuri. Ca vârstă, depozitele dintre Păltinoasa și Fălticeni aparțin sarmațianului inferior, iar la sud de Fălticeni, sarmațianului mediu.
Zona de platformă, în arealul de studiu, are fragmente din trei subdiviziuni ale Podișului Moldovei: Podișul piemontan Ciungi, Culoarul Moldovei și Podișul Fălticenilor.
Din Podișul piemontan Marginea-Ciungi, desfășurat între văile Moldovei și Sucevei, la limita sudică, se află Masivul Poiana Ciungilor-Dealul Socului, din care, versantul sud-vestic al acestuia, este parte componentă a bazinului Moldovei.
Podișul piemontan Marginea-Ciungi a fost studiat de numeroși specialiști care au exprimat păreri, de multe ori contradictorii. Inclusiv denumirea a fost diferită (N. Popp, 1935, luând ca element determinant reperele extinderii, îl denumește „Piemontul colinar Marginea-Ciungi”, iar, în funcție de locul de amplasare, a fost denumit „Piemontul Obcinei Mari”, de C. Martiniuc -1960 și Piemontul pericarpatic", de V. Băcănanu -1973.
Începutul formării piemontului a fost plasat, în Sarmațianul inferior, când s-a manifestat un intens proces de acumulare fluvio-deltaică (alternanțe de prundișuri, nisipuri, argile și marne).
2.3.1. Masivul Poiana Ciungilor – Dealul Socului, (cu altitudini de 689 m și 614 m), situat între pârâul Ilișești și valea Moldovei, reprezintă o deltă fosilă, alcătuită din pietrișuri eterogene (în grosime de 70-80 m), cu intercalații lenticulare de nisipuri grosiere și argile vinete. Stratele au suferit o bombare ulterioară depunerilor deltaice, ceea ce a determinat formarea unei rețele hidrografice cu format radiar. Înclinarea este mai accentuată pe versantul sudic, unde s-au dezvoltat și mici suprafețe structurale.
Podișul Fălticenilor
Zona de podiș este reprezentată de o fâșie îngustă, dispusă la sud-vest de un interfluviu mult deplasat spre axa Moldovei, constituie cumpăna apelor dintre Moldova și Șomuzu Mare (afluentul direct al Siretului; se varsă la Dolhasca), (Fig. 4). De la Păltinoasa și până la ieșirea din județ are peste 53 km și este franjurat de micii afluenți ai Moldovei de pe partea stângă: p. Stoineasa, la vestul Masivului Ciungi, Dealul Corlatei între Stoieneasa și p. Corlata, Dealul Poștei – p. Sărmășești – Dl Botești – Dl. Porcului – p. Șomuzu Mic – Dl. Ciubotarului – Dl. Crucii. În aval de paralela orașului Fălticeni au fost decupate o serie de dealuri: Dl. Foșa – p. Mediasca – Dl Rușilor – Dl. Răzoarelor – p. Hatia – Dl. Calului – p. Stroiești – Dl. Stroiești.
Atâta timp cât direcția apelor este preponderent NNV-SSE, chiar dacă fac parte din generația a doua de văi, aceste au un profil simetric: Corlata, Stejăroaia, Sărmoșeț – cursul superior al Șomuzului Mare, Șomuzul Mic. Începând cu Mediasca, urmând apoi Hatia și Stroiești, se observă o direcție N-S sau chiar NE-SV. În aceste condiții, se vede exprimarea structurii în relief, prin apariția fronturilor de cuestă pe partea stângă a văilor.
Culoarul Moldovei
Lunca Moldovei este parazitată de conuri de dejecție (cu textură mai grosieră și bine reliefate, pe partea dreaptă, și mai mici și cu textură mai fină, pe stânga).
Râurile dinspre zona de orogen, cu un curs mai viguros, au creat conuri mai bine reliefate și cu o textură grosieră, pe când cele cu obârșia în podiș, cu un curs mai leneș, datorită pantei reduse și dezvoltării mai restrânse, au conuri mai puțin dezvoltate și formate din materiale mai fine.
Râul Moldova, în evoluția lui, și-a creat mai multe niveluri de terasă: terase de luncă (0-2 m, 2-3 m-terasă discontinuă cu urme ale vechii albii și 4-6 m); terase intermediare (5 – 10 m, 10 – 20 m); terase de versant (30-35 m, 50 – 60 m, 80 – 90 m, 100 – 110 m, 120 – 130 m, 150 – 160 m) cu distribuție alternativă.
Urmărind, în general, podul teraselor, în lungul axului Moldovei se desfășoară DN 2E de la Păltinoasa, care la Fălticeni face joncțiunea cu DN 2, spre Roman.
Elementul principal care participă la crearea peisajului, în mod direct sau indirect, este relieful, care, prin caracteristicile sale (altitudine, masivitate, morfologie), îi dă o notă specifică, accentuând efectul atracției turistice.

Geomorfosituri
În zona cercetată există o mare diversitate a geositurilor și geomorfositurilor de interes turistic, fără însă a exista o mare densitate a acestora. Dintre cele existente, câteva sunt de notorietate, emblematice, așa cum ar fi Pietrele Doamnei sau klipele Adam și Eva. Majoritatea acestora se grupează în zona muntoasă, densitatea lor scăzând dramatic în podiș. Compoziția și structura sunt determinante. Relieful cu cele mai mari posibilități în acest sens este cel dezvoltat pe substrat calcaros. Acest substrat generează forme spectaculoase, de tipul klipelor calcaroase, versanților cu pante mari (până la cele verticale), văilor de tip cheie și defileu, elemente pe care le vom aminti, în continuare, și care sunt cartografiate într-o hartă specială (fig. 5).

Figura 5. Harta geomorfositurilor din Bazinul Moldovei – județul Suceava

În arealul cristalino-mezozoic, relieful este mai puțin frapant, dar în Giumalău, rocile porfiroide, care au străpuns axul acestuia, s-au menținut în relief, generând mici zone cu declivitate accentuată, în porțiunea de creastă a vârfului Giumalău, a vârfului Alunu. În zona Obcinelor Bucovinene, relieful de tip hogbak se caracterizează prin pante mai accentuate spre direcția de deversare, iar în sinclinalul suspendat al Stânișoarei rup monotonia doar câteva vârfuri din porțiunile cu roci mai dure. Relieful subcarpatic și cel din zona de platformă este „cuminte”, domol. Însă, își găsește și el locul în dezvoltarea fenomenului turistic tocmai prin aceste caracteristici, potențat și de alte elemente (vegetația forestieră, hidrografie, elemente antropice).

Stânci solitare
În cazul concret al regiunii, majoritatea stâncilor solitare sunt de tipul klippelor, care au rezultat prin translatarea, sub acțiunea forțelor tectonice, a unor straturi calcaroase acoperitoare ale cristalinului, aflate în partea de vest a Rarăului. Acestea sunt alcătuite, preponderent, din calcare triasice de diferite tipuri, pe alocuri calcare cretacice și intercalații de gresii și marne.

Pietrele Doamnei. Cele trei stânci importante prin dimensiune, poziționate în arealul de creastă, impresionează prin măreția lor, indiferent de locul privitorului. Diferența de altitudine de peste 100 m dintre cabana de la bază și vârful lor, pereții verticali, diaclazele, care le fragmentează, aglomerarea haotică de grohotișuri din preajmă, formează un tablou sălbatic și elansat (zvelt). Doar o singură stâncă poate fi escaladată de către turiști, fără a folosi mijloace specifice alpinismului, și doar pe versantul de nord-est. De sus, se deschide o vastă panoramă, putându-se vedea, în zilele senine, spre sud, Munții Bistriței cu vârful Pietrosul, iar spre nord, obcinele de dincolo de apa Moldovei, până departe. Celelalte două blocuri stâncoase, cu pereții verticali de jur-împrejur, prezintă interes pentru alpiniști, care își au aici instalate trasee (Foto 1).
Piatra Șoimului. În preajma Pietrelor Doamnei, se află această stâncă, având pereții verticali spre vest, sud și nord-vest. De aici, se pot vedea, în anumite momente (când plafonul norilor este jos) vârfurile de munți ce se înalță, ca niște insule, deasupra talazurilor de nori. În zilele perfect senine perspectiva se deschide până departe – uneori până spre munții Ceahlău și Rodnei.
Popchii Rarăului (Popii Rarăului) sunt klippe calcaroase sub forma unor turnuri (Foto 2). Sunt alcătuite din calcare triasice (carniene) cu Halobia breugniana. Accesul în prejma acestui obiectiv este destul de ușor, potecile urmărind inflexiunile domoale ale crestei.
Piatra Zimbrului (1628 m) se află la nord-est de vf. Rarău, la marginea sudică a platoului. Această stâncă este alcătuită din calcare, din triasicul superior, (carniene, cu Holobia Tropitum).
Klippele calcaroase Adam și Eva, cu aspectul unor măguri, străjuiesc, spre sud, (la 2 kilometri) localitatea Pojorâta (Foto 3). Sunt limitate la est de Valea Pojorâta iar la vest de pârâul Izvorul Giumalăului. Se înalță, ca niște piramide faraonice, alcătuind un tandem emblematic: vf. Adam este mai înalt (depășește 1000 de metri), iar vf. Eva puțin mai scund. Acești munți sunt alcătuiți din calcare dolomitice și au fost detașați, prin eroziune diferențială, fiind îndepărtate sedimentele mai moi din preajmă. Panta de sud-est a muntelui Eva are zone cu rupturi de pantă și abrupturi.
Piatra Șoimului – de la Gura Humorului reprezintă o ivire de rocă la zi, într-o zonă împădurită (Foto 4). Nu este deosebit de spectaculoasă, dar, prin ivirea stâncii în plin covor vegetal, crează efectul de insulă, spărgând monotonia culorii. Este situată în preajma orașului Gura Humorului și atrage locuitorii care fac mici drumeții.
Piatra Pinului. În arealul municipiului Gura Humorului, peste râul Moldova, la limita nordică a Munților Stânișoarei, există o altă ivire de roci care formează un abrupt, la baza căruia s-a acumulat grohotiș (Foto 5). Zona este împădurită cu un amestec de conifere și foioase. Are importanță științifică, fiind declarată rezervație paleontologică, aici fiind descopeeriți pești fosiliferi din oligocen. Descoperirea este de dată relativ recentă (1960) și a fost făcută de un elev din Gura Humorului, care, ulterior, a ajuns geolog. Student fiind, cu ajutorul profesorului D. Grigorescu a catalogat specia de pește descoperit (o fosilă de 1,80 m), dându-i numele Palegrhynchus humorensis.
Din surse verbale, se știe că acum un secol se mai cunoștea la Piatra Pinului intrarea în coliba unui călugăr.
Klipa calcaroasă triasică de pe Pârâul Cailor.
Este declarat monument al naturii, pentru importanța științifică deosebită pe care o reprezintă (Foto 6). Pentru turism s-ar rezuma la turismul științific, deoarece nu are o înfățișare deosebită și se află în afara unor trasee circulate. În rezervație se ajunge pe un drum forestier care urmărește valea Pârâul Cailor, afluent pe partea stângă a Moldovei, pe care îl primește în arealul satului Fundul Moldovei, de pe versantul vestic al Muncelui (1302 m). Este vorba de un bloc mare, de calcare roșii, triasice. Descoperite de K. Paul, încă din 1874, studiate apoi și de B. Walter și alții, locul este un punct de referință pentru cercetarea faunei paleontologice triasice.
Iviri de stânci care sparg monotonia platoului, se găsesc pe traseul de culme spre est, spre Colții Rarăului și Stâncile Popii, pe traseul ce străbate Moara Dracului spre Platoul Todirescu (Piatra Ioanei, Pietrele Arse)
Importanța pentru turism a stâncilor solitare constă în faptul că acestea creează un peisaj spectaculos, multe din ele se constituie în puncte belvedere, unele reprezintă suportul practicării alpinismului de escaladă. Prezintă interes pentru turismul de cunoaștere, reprezintă o „carte deschisă” a geologiei locurilor. Stâncile, ca niște săgeți spre înălțime, au fost considerate locuri care ne apropie de divinitate și, de aceea, pe multe dintre ele au fost amplasate cruci (Pietrele Doamnei, vf. Giumalău, valea Putnei – în apropierea gării, Hrobi etc.).

2.5.2.Abrupturi
La marginea dinspre nord a platoului Rarău, s-au dezvoltat abrupturi, cu orientare spre nord-est. Vestit este „Peretele” care se poate vedea din valea Moldovei, chiar din Depresiunea Vama. Altitudinea relativă, de la baza versantului și până la limita superioară, atinge aproape 700 m și, astfel, „rivalizează cu abruptul Ocolașului Mare din Ceahlău, al Hăghimașului și chiar cu acela al Bucegilor.” Peretele abruptului este modelat de agenții externi, având o mare varietate de microforme de relief (hornuri, coloane, stânci colțuroase, polițe etc.). La bază, se desfășoară o trenă de grohotiș, o îngrămădire de pietre desprinse din peretele platoului. Dacă în toponimia locului, la partea superioară este un punct numit „Coada Peretelui”- desemnând locul unde se termină peretele spre sud-est, spre platou, la baza versantului este un loc cunoscut de către localnici cu numele de „Piatra Spartă”, acesta desemnând acumularea de grohotiș. Este posibil ca acesta să stea la baza explicației etimologice a cuvântului „Rarău”: grohotișul formând o acumulare de stânci colțuroase, dispuse haotic, pe o suprafață mare, zona era greu de străbătut. Astfel, există posibilitate ca locul să fi fost denumit „La Rău”, de unde ar fi derivat actuala denumire.
Abrupturile sunt căutate pentru turismul de escaladă.

2.5.3. Văi sub formă de chei
Cheile Lucavei
Din preajma bisericii din centrul satului Moldova Sulița, la bifurcația drumului, se merge spre stânga. După aproximativ 2 km, se ajunge la intrarea în cheile Lucavei. Sectorul de chei se dezvoltă între Muntele Găina (1455,2 m) la sud și Muntele Știrbu (1477,2 m) la nord, pe o lungime nu prea mare, dar în continuare, pe o distanță de 3,5 km, valea este foarte îngustă având mici sectoare de lărgire relativă a văii. Pe acest drum, cu un peisaj spectaculos, se ajunge la Herghelia Lucina, iar mai departe, se poate trece în Bazinul Bistriței.
Cheile Moara Dracului
Aceste chei sunt creația pârâului cu același nume, din sectorul superior al bazinului Valea Caselor, afluent pe partea dreaptă al Moldovei, la ieșirea din Câmpulung Moldovenesc spre Suceava (Foto 7). Pârâul Valea Caselor se formează din două mici pâraie: Moara Dracului și Malul. Cheile sunt localizate la câteva sute de metri de confluența acestora, pe versantul nord-estic al Rarăului, la baza platoului Todirescu. Cheile sunt străjuite de cota 1093,2 m în nord-vest și cota 1062 m în sud. Aceste chei au o dezvoltare pe direcția sud-vest – nord-est. În studiul făcut de I. Iosep și D. Paulencu se consideră că evoluția acestor chei a avut loc prin îmbinarea simultană a acțiunii subaeriene a unui râu și acțiunea subterana, în masiv, a apei de infiltrație, în dolomite rezultând o vale cu pereții verticali cu înălțimi impresionante și deosebit de îngustă, având la bază o lățime de doar 4-5 m. Are două sectoare: primul, cum se intră în chei, de 60 m lungime și următorul de 30 m lungime. Mergând în amonte, se poate ajunge la cabana Rarău prin fânețele Todirescu.
Sectoarele de chei impresionează vizitatorul prin frumusețe, sălbăticie, spectaculozitatea pantelor, reprezintă în același timp importanță științifică, fiind declarate areale ocrotite (Fig. 5).
Peșterile
Peștera Liliecilor (Denumirea populară: Borta îngrădită).
Cod IUCN = 1b – rezervație științifică, tipul: rezervație speologică și biospeologică cu o suprafață protejată (din preajma peșterii) de 6 ha.
Peștera se află la aproximativ 1 km nord de Pietrele Doamnei. Este formată dintr-un aven și șase săli de diferite dimensiuni și forme. Importanța acestei rezervații derivă din faptul că adăpostește cea mai mare colonie de lilieci din estul țării. Situl, în sine, a fost cunoscut de specialiști relativ târziu. Deoarece intrarea este un aven cu un grad mare de dificultate, peștera a fost cercetată în 1954 de un grup de alpiniști conduși de Emilian Cristea, antrenor al secției de alpinism clubului de pe lângă Casa Centrală a Armatei. Mai târziu, profesorul Marcian Bleahu, face investigații amănunțite și apreciază geneza peșterii ca fiind „de tracțiune gravitațională”, rezultând, prin fragmentarea blocului calcaros, prăbușirea unor porțiuni, generând goluri subterane, fără a interveni deci procesul de dizolvare a rocii de către apa. Ca atare, peștera este lipsită de formațiunile specifice.
Peștera Cheile Lucavei. Din Moldova Sulița, de la intersecția aflată în preajma bisericii parohiale, se merge pe drumul care duce la herghelia Lucina. La limita localității, pârâul Lucava și-a ferăstruit o vale sub formă de chei, într-o formațiune calcaroasă. Chiar după ce se trece peste podul de peste pârâu, în stânca de pe partea dreaptă a direcției de mers spre Lucina, există o grotă de dimensiuni reduse (aproximativ 5 metri). Continuând drumul, pe partea stângă (partea dreaptă a pârâului), nu departe de intrarea în chei, se găsește un izvor carstic, deosebit de viguros. De la acesta, la aproximativ 100 metri, în amonte, pe versant, se poate vedea o stâncă de calcar, la baza căreia se află intrarea în peșteră. De la intrare, se parcurge o galerie de 12 metri, după care se ajunge într-o sală cvasicirculară cu diametrul de aproximativ 8 metri. Această sală prezintă curgeri parietale și stalactite și stalagmite în stadiu incipient. De aici pornește o galerie în formă de „Z” (practicabilă pe lungimea de 12 metri), iar printr-un tunel de 15 metri se ajunge într-o altă sală. Aceasta are un horn de 9 metri înălțime și un puț de 3,4 metri. De aici pornesc numeroase galerii impracticabile, dar și un tunel prin care, după 5 metri, se ajunge într-o nouă sală (cu dimensiunile: 8,35 m lungime, 4,35 metri lățime, 5,08 metri înălțime) cu podeaua în pantă.
Prima sală reprezintă și habitat pentru lilieci.
Peștera este deosebit de interesantă prin unicitatea ei pentru această zonă.
Peșterile, în spațiul cercetat, sunt puține și de mici dimensiuni. Cele două exemple prezintă un interes turistic deosebit prin raritate, prin importanță lor științifică, deoarece sunt habitate pentru lilieci (Fig. 5).

Pasuri și trecători
Ca funcționalitate turistică de importanță deosebită sunt pasurile Mestecăniș, Ilișești, Vârful Dealului (Strigoaia), Ciumârna (Palma) care asigură legătura zonei cu exteriorul, pe principalele axe turistice (Tabelul nr. 1). Celelalte pasuri au importanță mai mult locală.

Tabelul nr. 1. Pasuri, trecători și alte legături ale Bazinului Moldova cu exteriorul
Nr. crt.
Denumirea pasului
Altitudinea (m)
Localizarea geografică
Legătura asigurată pentru turism
Observații

1.
P. Ilișești
555
Masivul Ciungi, pe cumpăna apelor dintre Bazinul Soloneț, Bazinul Șomuzul Mare și Bazinul Moldova
Bazinul Moldovei – Bazinul Sucevei, cu: Biserica Adormirea Maicii Domnului – adaptare a stilului muntenesc având două turnuri pe pronaos (1709-1714), biserică a fostei mănăstiri de călugări Ilișești desființată de austrieci în 1783.
DN 17

2.
P. Strigoaia (Vf. Dealului)
535
În înșeuarea dintre Obcina Cacica și Masivul Ciungi,
pe interfluviul dintre Bazinul Soloneț și Bazinul Bucovăț (Moldova)
Bazinul Moldovei – Bazinul Sucevei, cu: – Bazilica Minor Cacica (1904);
-Paraclisul Sf. Varvara (în subteran, în Salina Cacica, la 27 m adâncime, coborând 192 trepte);
-Biserica de lemn Sf. Voievozi (1725) din Pârteștii de Sus;
-Biserica „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1612-1622) (ctitorită de Ștefan Tomșa al II-lea) – Solca;
-Biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1502) (pictată în frescă, ctitorită de hatmanul Luca Arbore)
-DN 2E, modernizat
– cale ferată Suceava Nord-Dărmănești-Cacica-Păltinoasa-Gura Humorului.

3.
P. Pleșa
730
Pe interfluviul dintre pârâul Humor și pârâul Solonț, sub vf. Cheremecea din Obcina Cacica
Bazinul Moldovei – Bazinul Soloneț, cu posibilitatea de acces spre Solca sau spre Pârteștii de Sus (cu biserica de lemn, monument istoric, Sfinții Arhangheli, sfințită la data de 8 sept. 1780).
DJ 209 L, nemodernizat

4.
P. Humor
1000
Pe interfluviul Humor – Sucevița, pe înșeuarea dintre cota 1076,5 spre SV și 1018 m spre NE
Bazinul Moldovei-Bazinul Sucevei cu Mănăstirea Sucevița, cu Biserica „Învierea Domnului”, construită spre sfârșitul secolului al XVI-lea de către familia Movilă.; are pictura în frescă bine conservată; este cea mai fortificată mănăstire; a fost inclusă pe lista UNESCO în 2011.
DJ 177 (cu joncțiune în DN 17 A)

5
P. Ciumârna (Palma)
1130
Interfluviul dintre Bazinul pârâului Moldovița și Bazinul Suceviței, pe Obcina Mare
Bazinul Moldovei – spre Mănăstirea Sucevița (vezi nota anterioară); (mai departe spre Marginea -centru meșteșugăresc de ceramică).
DN 17 A

6.
P. Plaiasca (Argel)
1015
Pe înșeuarea de pe interfluviul dintre pârâul Brodina și pârâul Moldovița, la SV de cota 1101,24 m- Dubiusca
Bazinul Moldoviței – Bazinul Sucevei cu acces pe traseul Brodina-Straja, spre Mănăstirea Putna, ctitorie ștefaniană, zidită între 1466 și 1469.
DJ 176

7.
P. Obcina Feredeu
1235
Pe sub vârful Obcina Feredeu (1429 m), între bazinul p. Sulița și bazinul p. Hrobi (afluent al Brodinei)
Bazinul Moldovei – Bazinul superior al Sucevei
Dc 87 (Moldova-Sulița – Brodina)

8.
P. Izvorului
1110
Interfluviul Moldova – Suceava
Bazinul Moldovei – Valea Sucevei cu acces spre Mănăstirea Putna (vezi nota anterioară)
DJ 175, modernizat (cu sectoare nemodernizate)

9.
P. Poiana Hostineț
1295
Pe înșeuarea dintre cotele 1308,9 și 1391,6, în nordul Obcinei Mestecănișului
Bazinul superior al Moldovei – Bazinul pârâului Cârlibaba, afluent al Bistriței cu acces spre mănăstirile din Maramureș: Mănăstirea Prislop (2008), Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului – Moisei (1672), Mănăstirea „Soborul celor 12 Apostoli” din Bârsana .
Dc 86 nemodernizat, joncțiune cu Dc 86 A

10.
P. Obcioarei
1205
Înșeuare pe interfluviul Tătarca Mare (Bazinul Moldovei) – Tătarca Mică (Bazinul Bistriței)
Bazinul Moldovei – Bazinul Bistriței, cu acces spre Maramureș (vezi nota anterioară)
Drumuri de exploatare; joncțiune la Benia cu Dj 175 și la Cârlibaba cu DN 18.

11
P. Obcinei
1180
Înșeuare pe interfluviu dintre Valea Stânei (Baz. Bistriței)- pârâul Botușel (Baz. Moldovei)
Bazinul Moldovei – Bazinul Bistriței (vezi nota de la punctul 8).
Dc .87 B

12
P. Smida
1225
Înșeuare pe interfluviul p. Colacu (Baz. Moldovei) – p. Oița)
Bazinul Moldovei – Bazinul Bistriței (vezi nota de la punctul 8).
Dc. 90 B (Colacu – Ciocănești)

13.
P. Mestecăniș
1094,3
Pe interfluviul dintre p. Putna și Pârâul Pucios, Înșeuare dintre Obcina Mestecănișului și Culmea Giumalău
Bazinul Moldovei – Bazinul Bistriței (acces spre Depr. Maramureșului și Depr. Vatra Dornei
DN 17

14.
P. Rarău
1425
Pe interfluviul dintre p. Izvorul Giumalăului și Pârâul Toancelor – Chiril
Bazinul Moldovei – Bazinul Bistriței (Chiar dacă Schitul Sihăstria Rarăului este dincolo de cumpăna apelor, datorită legăturilor istorice deosebit de strânse, a fost introdus în studiul de față)
Dj. 175 B (Pojorâta – Rarău) – Dj. 175 A (Rarău-Chiril)

15.
P. Tarnița (Puzdra)
1161
p. Holda, afluent pe stânga al Bistriței și p. Brăteasa, afluent pe stânga al p. Suha Bucovineană
Bazinul Moldovei – Bazinul Bistriței
Dj 177 A (Ostra-Holda)

16.
P. Stânișoara (Hălăuca)
1235,1
Înșeuare pe interfluviul p. Suha Mare – p. Sabasa
Bazinul Moldovei – Bazinul Bistriței cu acces spre Mănăstirea Petru Vodă unde viețuiește cel mai vestit monah al timpurilor actuale, Părintele Iustin Pârvu.
Dj 209 B (Mălini Sabasa)

17.
P. Prihodiște
883
Pe interfluviul p. Slătioara-p. Șandru, sub Obcina Boului (1035,6 m)
Valea Moldovei – Depresiunea Slătioara
Dj.177B (Slătioara- Câmpulung Moldovenesc)

18.
P. Curmătura Boului (Trei Movile)
1041,4
Pe Obcina Feredeu
Depresiunea Moldovița cu Mănăstirea Vatra Moldoviței – valea Moldovei, (spre cursul superior)
DN 17 A (Sadova-Paltinu-Vatra Moldoviței)

Alte legături cu exteriorul se realizează pe DN 15C, spre mănăstirile din ținutul Neamțului, și E85 (DN2) , cu trafic internațional spre Pașcani și respectiv Fălticeni – Suceava. De mai mică importanță sunt legăturile spre Dolhești pe Dj 208 B, spre Horodniceni pe Dj 209 A și pe 209 C spre Liteni (Moara).
2.5.6. În general, văile sunt formele de relief care determină direcționarea axelor de circulație și deci și a axelor turistice. Zona văilor fiind și cea mai intens populată, căile de acces sunt practicabile în tot cursul anului. Faciesul litologic determină, în funcție de rezistența la eroziune, crearea unor sectoare de lărgire – depresiunile tectono-erozive – sau de îngustare sub formă de defileuri și chei. Arealele depresionare se individualizează prin formele de relief, care se dezvoltă în cuprinsul lor: lunci terase, conuri de dejecție. Terasele au fost studiate de numeroși geografi. Sintetizând cercetările anterioare și completându-le cu observațiile proprii, N, Barbu consideră că, în sectorul montan al bazinului Moldovei, există nouă niveluri de terasă, care au fost menționate ca sigure pentru cursul Moldovei și cel al Moldoviței. Pentru Sadova nu mai sunt, ca sigure, terase mai înalte de 90 m iar pentru Humor mai sus de cea de 35 metri. (Tabelul 2 ).

Tabelul nr. 2. Terasele din Bazinul montan al Moldovei (după N. Barbu).
Terasa
Moldova
Moldovița
Sadova
Humorul

T1
1-2
1-2
1-2
1-2

T2
2-3(4)
2-3
3-4
3-4

T3
4-5(6)
4-5
5
5-6

T4
7-10
7-10
10
7-10

T5
20
20
15-20(25)
20

T6
30-40
30-35
35
35

T7
50-60
50-60
60
-

T8
80-90
75-80
80-90
-

T9
100-110
100-110
-
-

Cursul superior al Moldovei, pe o lungime de peste 30 km, este longitudinal față de structurile geologice ale celor două obcine, pe care le separă, grefându-se pe umplutura flișului intern, cu roci mai moi, în prima parte, și pe cristalin în partea inferioară a cestui sector. În zona de izvoare, a fost creat un bazin depresionar – Moldova Sulița – ca o mică piață de adunare a apelor (Moldova, Hrobi, Lucava, Sulița). La sud de Breaza, valea prezintă sectoare de îngustare, Cheile Brezei, adâncite în roci cristaline mezozoice. Îngustări similare sunt la Pojorâta, la Prisaca Dornei (între Hurghiș și Prisaca Dornei), pe valea Moldoviței, la „Strâmtură”). Majoritatea arealelor tangente spațiului studiat, prin valoarea lor turistică, contribuie la creșterea atractivității turistice a Bazinului Moldovei, dată atât de peisajele naturale cât și de obiectivele monastice de renume.
Văile concentrează așezări umane cu biserici parohiale, pe afluenții principali se află schituri și mănăstiri și prezintă importanță în orientarea și dirijarea circulației turistice.

Raportul dintre relief și amplasarea locașurilor de cult
Dacă în timpurile străvechi, ca o regiune să fie locuită, trebuia să dispună, în primul rând, de resursele de hrană și posibilități de adăpost, pentru fixarea locului de construire a așezării, trebuiau îndeplinite mai întâi două condiții: resurse de apă și posibilități de apărare. Prin importanța pe care o prezintă, în determinarea celorlalte componente ale cadrului natural, relieful este hotărâtor în răspândirea și evoluția așezărilor omenești. Privit din acest unghi, aceeași importanță a avut-o și în determinarea amplasării construcțiilor monastice sau, în general, a lăcașelor de cult. Un alt element care a influențat alegerea locului de amplasare a fost și momentul istoric: așezările rurale „s-au constituit în funcție de condițiile concret istorice (…).
Aceste condiții puteau fi caracterizate prin liniște sau puteau fi agitate, cu năvăliri și atacuri. De aceea, în spațiile cu pericol, relieful a fost cel care a dat soluția amplasării în vederea sporirii siguranței.
Deci, în decursul vremurilor, amplasarea locașurilor de cult a fost influențată de:
Momentul istoric. În zorii creștinismului, pe teritoriul țării noastre, în perioada prigoanei creștine, lăcașele erau amplasate în locuri retrase, ascunse, în grote naturale sau antropice. Amintim în acest sens, Peștera Sfântului Andrei și bisericile de la Basarabi. În arealul de studiu nu au fost descoperite lăcașuri de cult din această categorie.
Prezența moaștelor: obligativitatea amplasării locașurilor de cult peste mormintele martirilor pentru credință, ale sfinților. Pot fi date ca exemplu, bazilicile din Dobrogea. Această cerință a fost rezolvată în timp, prin punerea unor părți de moaște în piciorul Sfintei Mese și coaserea lor în Sfântul Antimis.
În locurile în care au avut loc bătălii, considerându-se că sângele eroilor vărsat pentru credință și țară a sfințit locul; eroii sunt martiri ai neamului (Biserica Albă de la Baia – 1467).
Viziunile unor pustnici din unele zone retrase (în general în munți) care au fost considerate mesaje divine pentru înălțarea unor locașuri de rugăciune (exemplu, Mănăstirea Slatina).

Sensul abstract al cuvântului „biserică”, îl constituie comunitatea creștinilor practicanți ai cultului. De aceea, locașul de cult a însoțit comunitatea, fiind la loc de cinste, în centrul așezărilor.
În cazul amplasării locașurilor de cult monastice, aceasta a urmărit alte criterii: izolarea față de spațiile aglomerate, dispunerea în afara căilor obișnuite de circulație, în locuri cât mai ascunse (tăinuite) prin caracteristicile oferite de relief (Sihăstria Rarăului, Poiana Arșiței, Schitul Sf. Ana, Schitul Sf. Ioan Botezătorul).
În secolele XIX-XX s-au dezvoltat așezăminte mari, cu numeroși viețuitori, iar bisericile și-au mărit capacitatea. Treptat, a fost abandonată arhitectura din lemn, ea menținându-se doar la comunitățile mici; cele mari își construiau, în general, biserici mai încăpătoare din zid, iar lăcașurile vechi din lemn au fost donate parohiilor mici; a rezultat, de aici, fenomenul de „biserici umblătoare”.
Bisericile au fost amplasate pe terenuri plate, în preajma drumurilor, ce ofereau condiții de acces și înlesneau schimburile. Spre mănăstiri și schituri au fost lărgite drumurile, iar spre cele mai izolate s-au amenajat poteci.
Bisericile de parohie – așa cum am specificat – au urmat criteriile de amplasare a localităților. În zona montană, ele s-au dezvoltat pe traseul văilor principale, în perioade de liniște, în sectoarele largi ale acestora, pe terase și în puncte ridicate ferite de inundații și la care se ajungea din orice loc al obștii. Acesta este motivul pentru care, majoritatea așezărilor, sunt aliniate în lungul albiilor Moldovei, Moldoviței, Humorului, Suhăi. Aici, locuitorii au găsit posibilități de practicare a agriculturii, prin valorificarea terenurilor luncilor și podurilor de terasă și a pășunilor și pădurilor de pe versanții din preajmă. În plus, aveau căi lesnicioase de deplasare, resurse de pește și energia hidraulică, necesară acționării instalațiilor tehnice țărănești (mori de apă, gatere, pive – în Evul Mediu), care erau în proprietatea mănăstirilor și a domniei.
Pe văi, terasele sau fragmente din acestea au fost folosite pentru amplasarea vetrelor de sat. În cadrul acestora, de obicei în zona centrală, era amplasată biserica. De cele mai multe ori, aceasta era dispusă în arealele cele mai înalte. Exemple sunt numeroase: vechea biserică de la Bogdănești, Slătioara, Benia, Roșiori etc.).
Schiturile și mănăstirile, inițial, au fost amplasate în locuri retrase: în zonele depărtate de arealele locuite, de culoarele tradiționale de legătură și, uneori, cu relief accidentat și puternic împădurit ( ex. Mănăstirea Sihăstria Rarăului). În jurul unor mănăstiri, cu timpul, s-au dezvoltat așezări (Voroneț, Vatra Moldoviței, Slatina). Unele au preferat chiar culmile munților (Mănăstirea Rarău, Schitul Putna – Secrieș, Schitul Sf. Ioan Botezătorul – Molid, Mănăstirea Sf. Pantelimon – Mestecăniș, Schitul Înălțarea Domnului – Mestecăniș). Vârfurile de munte au fost și locurile în care au fost amplasate troițe. În aceste cazuri au fost folosite înălțimile, pornindu-se de la relatările biblice în care se constată, că Dumnezeu s-a arătat unor muritori pe vârful munților. De exemplu, Moise este chemat pe munte, cu două table de piatră pe care Dumnezeu a scris cele zece porunci: „Cioplește-ți două table de piatră (…) și suie-te la Mine în munte.” Tot pentru apropierea de Dumnezeu erau folosiți munții înalți spre a aduce jertfe. Atunci când Dumnezeu îi cere lui Avraam, încercându-l, să-și jertfească singurul lui fiu, pe Isaac, tot pe un vârf de munte urma să o facă: „(….) adu-l acolo ardere de tot, pe un munte, pe care ți-l voi arăta Eu!” Construirea unui locaș de cult sau a unei troițe pe un vârf de munte greu accesibil era tot o formă de jertfă adusă de ctitori. Uneori și emisari ai lui Dumnezeu, îngerii, se arătau muritorilor tot pe munte: „(…) îngerul Domnului i s-a arătat în pustiul muntelui Sinai în flacăra focului unui rug.”Această apropiere fizică de Dumnezeu, dată de înălțimea munților, era considerată benefică și pentru rugăciune, considerându-se a fi mai repede și mai bine primită, dar și din motivul că muntele oferea izolarea și liniștea necesară unei rugăciuni profunde. Inclusiv Domnul Iisus a procedat astfel după ce a făcut minunea de a hrăni „cinci mii de bărbați, afară de femei și copii”cu doi pești și cinci pâini: „Iar dând drumul mulțimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur (…).” Schituri si mănăstiri situate pe înălțimi sau la adăpostul versanților împăduriți sunt și Schitul Sfinții Ioachim și Ana, Mănăstirea Sfântul Mina, Mănăstirea Slătioara (stil vechi).
Piatra, stâncile, abrupturile, în sine au constituit și un simbol cu valențe religioase. Reprezintă simbolul solidității, trăiniciei, iar, când are poziție verticală, devine simbol al înălțării. Piatra brută – peștera – a fost adăpost și mormânt. Piatra prelucrată a devenit mormânt, piatră de mormânt, cruce, zid de biserică, toate având menirea de a adăposti și a ascunde ceva în spatele lor. Piatra ca simbol real este echivalentul unei realități altfel aproape insesizabile și inaccesibile.

Relieful ca element turismogen
Relieful ca element turismogen a fost tratat în numeroase lucrări, cu caracter general sau cu referire la anumite zone și forme de relief (P. Cocean, G. Vlăsceanu, B. Negoescu, 2005; S. Negu, 2004; Mihaela Dinu, 2006; V. Glăvan, 2000; P. Cocean, 2010; 1995; 1988; 1970; 1997; N. Ciangă 1997; M. Ielenicz 2008; Melinda Cândea, G. Erdeli, Tamara Simion, D. Peptenatu, 2003.)
Raportul relief – turism a fost studiat sub aspectul favorabilității, ca element de atractivitate, dar au fost punctate și aspectele restrictive, (legate în special de pante) impuse majorității categoriilor de turiști. (vezi și tabelul nr . 3).
Este cazul ca, în condițiile unei dezvoltări peste limita de suportabilitate a zonei, să se precizeze și efectele turismului asupra reliefului. Din punct de vedere geomorfologic, atracția turistică poate fi atât procesul cât și forma. În condiții normale, în zona studiată, nu există procese geomorfologice spectaculoase, în desfășurare (cvasipermanentă) , pentru a constitui un element sigur, pe baza căruia să se organizeze diferite forme de turism. Deoarece relieful este în permanentă modificare, nu se exclude o astfel de posibilitate viitoare. Relația relief-turism are și un sens invers de impact: turismul, prin activități și infrastructură, poate duce la degradarea reliefului ce constituie atracția în sine. Ca atare, acest impact trebuie calculat aprioric „înainte ca turismul să-și omoare propria materie primă: peisajul.” Luând ca reper definiția UNESCO dată peisajului cultural (ca fiind rezultatul unor „acțiuni conjugate ale ființei umane și ale naturii” care exprimă o lungă și intimă relație a populațiilor cu mediul) se poate detașa peisajul
eclesiastic (specific zonei din vatra satului) și peisajul monastic, (așezământul monahal este în afara vetrelor locuite), pe care le vom analiza ulterior.

RELIEFUL
C r i t e r i i
Modalități de manifestare
Forme de
relief
Elemente de relief concrete, din zonă

Caracteristici, specifice reliefului, generatoare ale atractivității turistice
Altitudinea absolută și relativă
Înfățișare (fizionomie)
Structură geologică și alcătuire petrografică
Fenomenul de „memorie a Terrei”
Vârfuri
Creste
Stânci izolate
Abrupturi

Vf. Giumalău, vf. Rarău, creasta Giumalăului, stâncile de pe platoul Rarăului (pietrele Doamnei, Piatra Zimbrului, Popchii Rarăului, Adam și Eva, abruptul Peretele Rarăului, Piatra Șoimului – Rarău

Forme de relief cu atracție turistică deosebită
funcția de panoramare
efectul de margine și de insulă
unicitatea
diversitatea
Relieful carstic
Relieful tectonic
Relieful fluvial
Peștera Liliecilor, Peștera Cheile Lucavei, Cheile Moara Dracului, hogbk-urile obcinelor, defileul Moldovei de la Prisaca Dornei

Accesibilitatea pentru activitatea turistică

Zone favorabile pentru locația utilităților și
facilitarea deplasării turiștilor

Trasee de legătură
Culoare de vale
Depresiuni
Platouri

Pasuri
Trecători
Culoarul Moldovei și ale afluenților acesteia, platoul Rarăului, Depresiunea Moldovița, Pasul Izvor, Pasul Palma (Ciumârna), Pasul Plaiasca, Pasul Poiana Hostineț, Pasul Mestecăniș, Pasul Rarău, Pasul Prihodiște, Pasul Tarnița, Pasul Stânișoara

Tabelul nr. 3. Raportul relief-turism

Concluzii
În ansamblu, spațiul studiat prezintă o diversitate peisagistică, distinctă dată de formele și tipurile genetice de relief. Cea mai mare parte din suprafața teritoriului supus cercetării aparține treptelor hipsometrice de 600 – 800 m, respectiv 800 – 1000 m (o pondere cumulată de 48, 46 %), urmează treptele de 400 -600 m și 1000 -1200 m, fiecare cu peste 16 % și categoria altitudinilor sub 400 m (cca 13%). Altitudinile mai mari de 1200 m ocupă o pondere de doar 5, 63% (Fig. 6), ceea ce denotă că masivitatea este una mai redusă.

/
Figura 6. Histograma treptelor de relief din Bazinul Moldovei, de pe teritoriul jud. Suceava

Această distribuție pe trepte hipsometrice relevă condiții optime pentru umanizarea spațiului, așezările de tipul cătunelor trec adesea de 1000 – 1200 m, și deci există elemente potențiale care sunt și pot fi valorificate, prin diverse activități turistice – drumeții, sporturi de iarnă, turism ecologic ș. a.
Cap. III. Pretabilitatea și restrictivitatea impuse turismului de către condițiile climatice

Clima este rezultatul impus de constanța în spațiu a dispunerii latitudinale și a existenței ariilor de maximă și minimă presiune din preajmă, pe de o parte, și de o multitudine de variabile locale (altitudinea și expoziția reliefului, diversitatea suprafețelor subiacente privind tipul și gradul de acoperire (vegetație, soluri, suprafețe acvatice), pe de altă parte. Variabilele generează topoclimatele, ca specificitate a subdiviziunilor areale.
Existența, în zona de studiu, a mai multor tipuri de relief, determină o varietate accentuată a topoclimatelor.
Obcinele Bucovinei, Masivul Giumalău-Rarău, Munții Stânișoarei, Subcarpații și zona de platformă a Podișului Sucevei se află în cadrul provinciei central-europene, cu un climat temperat continental moderat. Așezarea în extremitatea nord-estică a provinciei și relieful (prin altitudine și expoziție), impun anumite nuanțe și favorizează pătrunderea maselor de aer continentale, din est, și subarctice din nord. Pe ansamblu, se manifestă climatul temperat boreal din etajul dealurilor și din etajul munților, cu predominanța circulației din nord-vest și a influențelor continentale în zonele extracarpatice.
Clima are o importanță decisivă în dezvoltarea unor anumite tipuri și forme de turism, iar manifestările meteorologice sunt hotărâtoare în alegerea momentului, destinației și duratei deplasărilor în scop turistic. Pentru receptori, acestea pun probleme privind cazarea (încălzire, climatizare), procurarea unor echipamente specifice (ex. producerea zăpezii artificiale), sau alimentarea cu apă (protejarea instalațiilor de îngheț).
Privind schimbările climatice, turismul urmează a se adapta, din două puncte de vedere: o transformare a turismului prin fructificarea eventualelor schimbări și o adaptare, în vederea evitării producerii acestor modificări, prin reducerea cantităților de emisii poluante, produse de activitățile ce susțin turismul. Trebuie să se țină seama că schimbările climatice vor determina și o redistribuire a fluxurilor turistice.
Clima influențează turismul sezonier și anotimpual, iar manifestările meteorologice determină alegerea momentului, duratei și locației de către practicanții de turism. Previziunile meteo pe termen scurt (5-8 zile) influențează decizia de alegere a destinațiilor turistice.
Studiul relațiilor meteo-turist a interesat de câteva decenii pe bio-meteorologi. Aceștia au cercetat relația contactului fizic dintre turiști și varietatea variabilelor climatice. Scopul a fost de a identifica intervalul acestor oscilații climatice, favorabil activităților turistice. Se consideră că, în general, energia folosită de un corp în activitatea turistică este minimă sau moderată.
Exigențele și preferințele climatice ale turiștilor pot fi clasificate în două mari categorii: agrementul și confortul.
Cerințele turiștilor referitoare la manifestările meteo s-ar rezuma la: cer senin, lipsa precipitațiilor de lungă durată și, deci, un soare strălucitor.
Strălucirea soarelui are un efect euforizant cu explicații biologice. Minunea răsăritului în fiecare dimineață a astrului strălucitor și cald a făcut să fie asociat vieții, sănătății, fericirii. De aceea, Soarelui i-au fost atribuite valori simbolice. În Biblie, strălucirea Soarelui este asemănată feței lui Dumnezeu: „În mâna Lui cea dreaptă avea șapte stele; și din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, iar fața lui era ca Soarele când strălucește în puterea lui;” Totuși, credincioșii creștini sunt atenționați, că nu Soarele în sine este Dumnezeu și că nu lui trebuie să i se închine. „Și se va duce și se va apuca să slujească altor dumnezei și se va închina acelora, sau soarelui, sau lunii, sau la toată oștirea cerească, ceea ce eu n-am poruncit;” Ca dovadă a importanței majore, care a reprezentat-o soarele în plan spiritual, este utilizarea stilizată a astrului ca ornamentică în arhitectura populară și ecleziastică. Soarele este reprezentat sub forma unor rozete sau „moriști”. „Rozetele sunt stilizări geometrizante ale Soarelui, având un număr variabil de brațe (raze). Când brațele se multiplică și capătă o orientare curbilinie, apare «morișca» (vârtejul) ca altă varietate a geometrismului astrului, de data aceasta în mișcare.”
Altarul bisericilor ortodoxe , conform Constituțiilor Apostolice, este îndreptat totdeauna spre est, adică spre Soarele duhovnicesc, care este Iisus „lumina lumii”, ce vine de la Răsărit.
Percepția turiștilor privind durata de strălucire a soarelui este subiectivă, marea majoritate (73%) consideră că o durată de doar două ore este echivalentă cu o zi neînsorită.
Turiștii resimt precipitațiile, nu atât cantitativ ci ca durată a timpului urât. Cerul înnorat și ploile persistente au un efect psihologic negativ, producând indispoziție, meteosensibilitate, chiar migrene și depresii. Sunt de preferat – diurn – ploile de scurtă durată (maxim o oră), care, pe timp de vară, răcoresc și curăță atmosfera, reîmprospătează peisajul.
***
Dacă pentru agrement durata de strălucire a soarelui și durata precipitațiilor (mai ales lichide) au rol hotărâtor, pentru confortul turiștilor (sau lipsa acestuia) acționează o multitudine de factori în combinații diverse. Acestea au fost analizate pe caracteristici de favorabilitate și disconfort pentru diversele tipuri de activități turistice.
Din lipsa înregistrărilor continue, până în perioada actuală, la toate cele trei stații meteorologice din zonă (Fălticeni, Câmpulung Moldovenesc și Rarău), am folosit, doar intervalul de timp 1961-2000.

Regimul radiației solare și activitatea turistică depind de durata efectivă a zilei, nebulozitate și regimul ceții (care influențează durata de strălucire a Soarelui), de unghiul de incidență a razelor – care este diferit în diferite momente ale zilei și pe suprafețe cu înclinare diversă -, dar și de altitudine – atmosfera absoarbe mai puține radiații UV la altitudine mare. Din spectrul radiativ, importanță pentru sănătatea umană o au radiațiile infraroșii și cele ultraviolete. Radiațiile ultraviolete au efecte benefice asupra corpului omenesc, determinând sintetizarea vitaminei D, iar, ulterior, aceasta este implicată în metabolizarea calciului și fosforului în organism. În cantități mari, radiațiile ultraviolete sunt dăunătoare, provocând cancere de piele sau leziuni oculare. Efectul direct asupra pielii este producerea melaninei, adică bronzarea acesteia. Turismul de masă a avut ca motivație și bronzatul până în deceniul opt al secolului trecut, considerându-se că o piele bronzată era un element de estetică și cu cât era mai bronzată trăda un organism cu atât mai sănătos. Treptat, populația a fost conștientizată că expunerea excesivă la soare este responsabilă de declanșarea cancerului de piele.
Valoarea maximă a radiației solare (din teritoriul studiat) este de 113 kcal/an, fiind ridicată în unitatea de podiș, asociată cu o durată medie multianuală de strălucire a Soarelui de 1975 ore (Fălticeni; 1961-2000). La munte, în perioada de iarnă, nebulozitatea pe ansamblu este mai scăzută și deci insolația este mai mare. Aceasta se accentuează în condițiile existenței unui strat de zăpadă, prin cumularea radiației difuze generată de albedoul mare al substratului. De aceea, practicanții sporturilor de iarnă trebuie să ia măsuri de protecție pentru a preveni insolația.
3.2. Durata de strălucire a Soarelui are valori mai mici de 1700 de ore pe Rarău și 1975 de ore în zona de podiș, la Fălticeni (Tabelul nr. 4.). Durata de strălucire a Soarelui are efecte psihologice deosebite și este percepută relativ. Are o importanță deosebită pentru desfășurarea întregii activități turistice, dar cu predilecție a helioterapiei și balneoterapiei.

Tabelul nr.4. Durata de strălucire a Soarelui înregistrate la Stația Fălticeni în perioada 1961-2000

LUNA
ANOTIMPUL
SEMESTRUL
AN

I
II
II
IV
V
VI
VII
VIII
IX
X
XI
XII
I
P
V
T
R
C

Media
83,6
95,4
134,5
168,7
225,3
243,4
261,1
253,5
194,0
157,2
87,7
70,4
249,4
528,5
758,0
438,9
628,8
1346,0
1974,8

Min.
39,5
37,3
79,4
121,7
131,9
176,9
207,7
195,0
80,2
88,5
35,6
21,0
157,2
356,4
642,6
278,4
485,3
1091,4
1658,3

1996
1984
1963
1982
1991
1969
1969
1996
1996
1972
1968
1969
1996
1991
1991
1996
1977
1991
1991

Max.
134,9
155,7
205,8
248,5
358,4
333,3
324,6
311,6
270,9
210,1
147,8
125,2
339,9
707,9
890,4
569,3
816,0
1628,3
2319,7

1989
1998
1968
1968
2000
1964
1992
2000
1975
1967
1982
1973
1989
2000
2000
1969
1974
2000
2000

3.3 Temperatura aerului este urmarea unui complex de factori între care cantitatea radiației solare este determinantă. Suprafața subiacentă influențează regimul termic printr-o multitudine de elemente: relieful – prin altitudine, înfățișarea formei, expunerea și înclinarea versanților; natura suprafeței subiacente – diferite tipuri de sol, varietatea învelișului vegetal, suprafețele acvatice, toate acționează interdependent și influențează mersul regimului termic.
Confortul termic al turistului este dat de asigurarea unei temperaturi interne, relativ constantă, de aproximativ 370 C. Pentru a sigura această temperatură, turistul trebuie să folosească o cantitate de energie care depinde de condițiile ambientului și presupune, într-o oarecare măsură, oboseală și disconfort. Intervalul termic optim al activităților în aer liber este cuprins între 180 C (ca prag inferior) și 310 C (limita superioară). Mai jos de 180 C, corpul în repaus, resimte senzația de răceală și se pun în funcțiune mecanismele de apărare. Ca limită superioară se poate lua și temperatura de 330 C, care este temperatura medie a pielii fără a fi acoperită cu haine. Dar, în afara faptului că temperatura influențează confortul turistului, ea este cea care determină și diferite tipuri și forme de turism. În principal, nu putem vorbi de practicarea turismului heliomarin sau cel pentru practicarea sporturilor de iarnă, fără a lua în calcul regimul termic al aerului. Numai analizând valorile diferitelor tipuri de temperatură, se poate vedea, dacă zona are condiții favorabile și pentru care dintre activitățile turistice.

Temperatura medie anuală înregistrează o creștere substanțială, dinspre nord-vestul arealului spre sud-estul acestuia. În extremitatea nord-vestică (nordul Obcinei Mestecăniș și al Obcinei Feredeu la altitudini mari) și în zonele înalte ale Masivului Giumalău-Rarău, există perimetre cu temperaturi cuprinse între 0,40 C și 2,50 C. Restul zonelor montane sunt cuprinse în arealul cu temperaturi între 2,60 C și 5,00 C. În depresiuni, pe majoritatea lungimii culoarelor de vale, zonele montane mai joase și Subcarpați sunt temperaturi ce variază de la 5,10 C la 7,50 C. În culoarul Moldovei, la sud de confluența acesteia cu pârâul Suha Mică și în zona de podiș, se întâlnesc temperaturile medii multianuale cele mai ridicate: 7,60 C – 8,10 C. Cea mai mare parte a bazinului are temperaturi de peste 5,10 C. (Fig. 7; Fig. 8.)

/
Fig. 8.Harta temperaturilor medii anuale: Bazinul Moldovei din județul Suceava

Iarna, temperatura medie cea mai scăzută se înregistrează la toate stațiile, în luna ianuarie, fiind descrescătoare, din zona montană înaltă spre ieșirea Moldovei din județul Suceava. În toate lunile de iarnă temperaturile sunt negative. (Tabelul nr. 5., Fig. 8.)

Tabel nr. 5. Temperaturile medii lunare și anuale ale aerului la stațiile meteorologice Rarău, Câmpulung Moldovenesc și Fălticeni

Luna

Stația
Ian
Feb
Mar
Apr
Mai
Iun
Iul
Aug
Sep
Oct
Noe
Dec
Media
anuală

Rarău
-6,9
-6,5
-3,9
1,3
6,6
9,9
11,4
11,3
7,7
3,5
-1,3
-5,4
2,3

C-lung Moldovenesc
-5,0
-4,5
0,8
6,4
11,9
15,1
16,5
15,7
12,1
6,7
1,9
-2,2
6,3

Fălticeni
-3,6
-2,1
1,8
8,6
14,2
17,5
18,8
18,2
14
8,7
3,1
-1,5
8,1

Pentru perioada de vară, media temperaturilor este într-o creștere viguroasă din zonele nord-vestice și cele înalte (10,80 C, la Stația Rarău) spre zonele depresionare (15,90 C, la Stația Câmpulung Moldovenesc), cu o diferență de peste 50 C. Temperaturile cresc – dar totuși moderat – spre zonele de podiș din sud-est, la Fălticeni media temperaturilor verii fiind cea mai ridicată (18,80 C, în iulie).
Evoluția anuală a temperaturilor maxime absolute, realizează o creștere de la începutul anului până în iulie și august, după care urmează o pantă descendentă, până în decembrie.

Aceste valori au evoluat între 29.00 C la Rarău (pe 13 iulie 1984) și 35,50 C la Fălticeni (pe data de 6 iulie 1988 (Fig. 9.).
Tabelul nr. 6. Temperaturile maxime absolute înregistrate la stațiile Rarău, Câmpulung Moldovenesc și Fălticeni (1961-2000)

STAȚIA
Ian
Feb
Mar
Apr
Mai
Iun
Iul
Aug
Sep
Oct
Noe
Dec

Rarău
10,0
11,0
15,7
20,2
23,8
27,0
29,0
27,2
24,8
19,8
16,5
9,7

C-lung M.
13,8
20
25,1
28
31,2
33
33,8
34,6
34,2
28,2
21,8
16,4

Fălticeni
14,9
21,2
24,8
29,3
32,8
34,9
35,5
35,2
32,6
28,2
23,8
18,6

Temperatura minimă absolută, înregistrată în arealul studiat, a fost cuprinsă între -31,0 C la Stația Câmpulung Moldovenesc la data de 22 ianuarie 1963 și -26,90 C la Stația Fălticeni pe 20 ianuarie 1963.
Urmărind în fig. 10. manifestarea temperaturilor minime absolute la Stația Rarău și Stația Câmpulung, putem deduce că, în perioada de iarnă, are loc o inversiune termică, prin cantonarea maselor de aer mai reci pe fundul depresiunii.

Tabelul nr. 7. Temperaturile minime absolute la stațiile Fălticeni, Câmpulung Moldovenesc și Rarău (1961-2000)

STAȚIA
Ian
Feb
Mar
Apr
Mai
Iun
Iul
Aug
Sept
Oct
Noe
Dec

Rarău
-28,0
-27,4
-27,7
-15,0
-8,2
-4,8
0,1
-0,7
-7,4
-14,4
-18,6
-25,1

C-lung M.
-31,7
-29,1
-25,5
-23,6
-8,9
-4,0
0,5
1,4
-5,6
-14,5
-20,8
-31,7

Fălticeni
-26,9
-24,8
-19,1
-9,0
-1,5
3,4
6,3
4,1
-2,9
-8,1
-18,2
-26,4

Temperaturile ambientale, propice activităților în aer liber, fiind de cel puțin 180 C, numai din analiza temperaturilor se poate concluziona că acestea, fără a le corobora cu alte elemente meteorologice, care le distorsionează efectul, sunt favorabile turismului (alpinism, escaladă, drumeții, parapantă, planorism etc.). Temperaturile negative favorizează și susțin activitățile sportive și distractive de iarnă (schi, sanie).
Luând ca element de analiză temperatura medie, constatăm că zona propice din acest punct de vedere în perioada de vară este în sud-est (de podiș), iar pentru perioada de iarnă, cea montană, considerându-se că activitățile turistice de sezon sunt susținute de temperaturi de sub -40 C. Totuși, analiza nu este relevantă, având în vedere că mediile estompează și omogenizează valorile temperaturilor pe durata calculată.
Pentru desfășurarea unor activități turistice în sezonul rece, are importanță și numărul de zile de iarnă (cu temperatura maximă egală sau mai mică de 00 C). La Fălticeni sunt în medie 50 de astfel de zile. Numărul zilelor de iarnă crește spre zonele montane înalte și zona de nord-vest (până la 110 zile).
Zilele considerate „de vară”, conform normelor meteorologice, au temperatura mai mare, sau cel puțin egală cu 250 C. La Fălticeni au fost, în medie, în perioada 1961 – 2000, 54 zile pe an (maxima s-a înregistrat în 1963, fiind 76 zile). Numărul zilelor de vară este descrescător, odată cu creșterea altitudinii, spre bazinul superior al Moldovei fiind sub 10 zile.

Umezeala relativă a aerului
Umiditatea relativă a aerului „măsoară cantitatea de umezeală conținută în aer, exprimată ca procent din cantitatea totală, ce poate exista la o anumită temperatură.” Dar manifestarea acestui element climatic este în strânsă legătură cu evoluția temperaturilor. Temperatura ridicată provoacă o dilatare a aerului și dă posibilitatea acestuia să înglobeze o cantitate mai mare de vapori de apă. De aceea, aerul cald poate conține o cantitate mare de vapori de apă și este mai greu suportabil decât un aer rece și uscat.
Umezeala aerului joacă un rol important în confortul turiștilor prin acțiunea agresivă pe care o exercită asupra organismului. Existența vaporilor de apă în atmosferă condiționează schimbul de gaze între aer și sânge. O atmosferă prea uscată duce la deshidratarea plasmei – cu toate consecințele medicale – deoarece, cu cât umiditatea relativă este mai mică, cu atât tendința de evaporare a lichidelor este mai pronunțată. De aceea este necesar un consum mare de lichide, pentru preîntâmpinarea acestui fenomen. În această situație se mai produc și alte inconveniente: uscarea excesivă a pielii și mucoaselor, iritarea ochilor. Situația inversă – o atmosferă cu umiditate mare – stresează organismul ceea ce duce la o stare de oboseală. La persoanele cu probleme, poate, chiar, să genereze acumularea de apă în plămâni. Umiditatea mare influențează și mecanismul de răcire a organismului deoarece împiedecă transpirația să se evaporeze și aceasta rămâne pe piele generând nu numai disconfort ci și o supraîncălzire a corpului. În condiții normale, transpirația se evaporă și participă la scăderea temperaturii corporale (fenomenul se produce cu consum de energie calorică pe care o ia de la suprafața pielii scăzându-i astfel temperatura). Din cauza acestor aspecte, la fluctuații ale umezelii, omul simte diferit temperatura: la umezeală redusă, în minus, iar la umezeală mare în plus.
Valoarea relației temperatură – umezeală, exprimată prin temperatura efectivă, ne atenționează asupra pragului de producere, iminentă, a unor reacții ale organismului.
Media minimă a umidității relative se înregistrează în luna mai – 71% – și se menține scăzută în perioada primăvară – vară (71- 74%) în zona de podiș din sud – estul arealului și valori de 83% în aceeași lună în zona montană (Tabelul nr. 8.).

Tabelul nr. 8. Evoluția mediilor lunare ale umezelii relative a aerului la stațiile meteorologice Fălticeni, Câmpulung Moldovenesc (1961-2000)

Stația
Ian
Feb
Mar
Apr
Mai
Iun
Iul
Aug
Sept
Oct
Nov
Dec
An

Rarău
85
87
87
85
83
85
86
85
86
84
86
88
86

C-lung Mold.
82
85
83
79
77
77
78
80
84
80
83
87
81

Fălticeni
81
81,3
78
72
71
73
74
76
77
79
82
82
77

Zona depresionară își menține umiditatea relativă, aproximativ, ca medie a extremelor altitudinale Rarău și Fălticeni. În concluzie, umezeala relativă a aerului crește concomitent cu creșterea altitudinală, de la sud-est spre nord-vest.
Dacă pentru interior este recomandată o umiditate relativă de 30-60%, în aer liber, valorile care nu creează disconfort sunt cuprinse între 55 și 85%. Din acest punct de vedere, arealul luat în studiu este aproape în totalitate în plaja favorabilă pe tot parcursul anului, excepție făcând zonele mai înalte (la Stația Rarău), valorile sunt aproape de limita superioară a favorabilității, iar în jumătate din cazuri, depășind 85%. Media anuală este ușor peste limita admisă, fiind de 86% (Tabelul nr. 8., Fig. 11.) .

Când umezeala relativă este maximă (100%), vaporii de apă precipită, condensează, formându-se particule fine care plutesc în aer.
Ceața este o urmare a suprasaturării aerului. Acest fenomen meteorologic, din punct de vedere turistic, are numai efecte negative. Acestea se referă atât la repercusiunile biologice, cât și la cele care privesc activitățile legate de turism. Efectele ceții asupra organismului sunt atât fizice, cât și psihice. Ceața nu numai că deprimă psihic, dar afectează și persoanele cu probleme de respirație sau reumatice. Un alt inconvenient este reducerea vizibilității și deci estomparea peisajelor, făcând aproape imposibilă filmarea și fotografierea lor, lucru dezagreabil pentru turiști. Reducerea vizibilității are repercusiuni și asupra vitezei și siguranței în transport a turiștilor. Umezeala persistentă are efecte negative asupra construcțiilor și în special a monumentelor ecleziastice cu frescă exterioară: Mănăstirea Voroneț, Mănăstirea Humor și Vatra Moldoviței. Procesul de degradare se accelerează în condițiile în care se adaugă poluarea. Desființarea în ultimii douăzeci de ani a unor obiective economice a scăzut gradul de poluare pe valea râului Moldova și a micșorat, în parte, acest pericol.
Fenomenul de ceață are o incidență mai mare în perioada toamnă-iarnă și iarnă-primăvară în zonele depresionare și culoarele de vale, atât ale colectorului principal, cât și ale afluenților.
În Biblie, cuvântul „ceață” este înlocuit cu un arhaism, „negură”, al cărui sens nu este strict meteorologic, referindu-se și la efectul de diminuare a luminii. „Negura” poate genera mister, dar și teamă de necunoscut, fiind asociată cu necazuri și nenorociri (opusă luminii revitalizante).

Nebulozitatea
Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire a cerului cu nori, exprimat în zecimi. Amploarea fenomenului este influențată de mișcările maselor de aer, proveniența și caracteristicele acestora precum și de implicarea reliefului.

Tabelul nr. 9. Nebulozitatea medie înregistrată la stațiile Rarău, Câmpulung Moldovenesc și Fălticeni (1961- 2000)

Stația
Ian
Feb
Mar
Apr
Mai
Iun
Iul
Aug
Sept
Oct
Nov
Dec
Med. an

Rarău
6,9
7,1
7,1
6,8
6,3
6,1
5,8
5,4
5,7
5,8
7,1
7,3
6,5

C-lung. M.
7,0
7,2
7,1
7,0
6,4
6,1
5,9
5,4
5,9
6,0
7,3
7,3
6,6

Fălticeni
6,8
7,0
6,8
6,6
6,1
5,8
5,5
5,0
5,5
5,6
7,0
7,0
6,2

Relieful impune o diferențiere în funcție de orientarea pantelor față de mișcarea maselor de aer sau de posibilitatea manifestării mișcărilor ascensionale sau de coborâre a aerului pe aceste pante, și expunerea față de radiația solară.

Mediile lunare ale nebulozității au valori, în general, crescătoare odată cu altitudinea. Totuși, în zonele montane, nebulozitatea este mai mare în lungul culoarelor de vale, față de culmi. Valori apropiate se înregistrează la stația Câmpulung Moldovenesc și stația Rarău, în cel puțin patru luni acestea fiind identice (Tabelul 9, Fig. 12.). Ca un aspect pozitiv remarcăm faptul că mediile scad sub media anuală, începând din mai până în octombrie, perioadă cu un flux turistic intens în zonă, turism generat, preponderent, de patrimoniul cultural religios. Minima, la toate stațiile se înregistrează în luna august (5.0 zecimi la Fălticeni și 5.4 zecimi la Câmpulung și Rarău)
Nebulozitatea crescuta influențează negativ, în primul rând, activitatea turistică de practicare a helioterapiei, diminuând durata de strălucire a soarelui, dar are efecte și în plan psihologic asupra turiștilor. De acest fenomen depinde și producerea precipitațiilor. Însă, o nebulozitate moderată, care nu obturează Soarele, poate completa un peisaj, devenind astfel un element benefic pentru turism. Aspectul depinde, în mare măsură, și de tipul de nori, aceștia putând crea peisaje nuanțate, de la romantic la apocaliptic.
Norii din grupa „cirus” nu au efecte negative asupra activităților turistice. Pigmentează cerul, având înfățișare filamentoasă sau în smocuri, strălucitori și cu transparență mare, dând un aspect plăcut.
Norii de altitudine mijlocie, altostratus și altocumulus, având o consistență mai mare, sunt mai opaci și fac imposibilă helioterapia. Culorile cu nuanțe de cenușiu până la cenușiu-albăstrui, dau un aspect mohorât și deprimant.
Norii de altitudine mică (sub 2 km), de tipul nimbostratus și stratus, au influență negativă asupra activităților turistice deoarece primii produc ploile de durată, iar ceilalți reduc drastic vizibilitatea. Formațiunile noroase de tipul stratocumulus, când acoperă parțial cerul, fără a acoperi soarele, fiind luminați de acesta, sunt de un alb strălucitor și devin cenușii atunci când acoperă discul solar.
Ca urmare a convecției termice se formează nori cu dezvoltare verticală, de tipul cumuliform, cu baza în etajul inferior (sub 2 km) și cu vârful în etajul superior (peste 5 km). Sunt închiși la culoare și au mase imense. Aspectul sumbru, dezvoltarea mare și faptul că sunt însoțiți de fenomene optice și acustice de o intensitate deosebită, de ploi în averse, căderi de grindină și vânturi în rafale, generează un ambient descurajant, total nepotrivit pentru turism.
Norii stratiformi se formează dimineața, au frecvență mare în primele ore de după amiază. Ei pot să apară și după apusul soarelui, prin transformarea noilor cumuliformi datorită aplatizării în urma mișcărilor descendente ale aerului. Cei cumuliformi apar în preajma amiezii, atunci când în urma încălzirii suprafeței terestre are loc o puternică mișcare de convecție termică.
Intensitatea mare a luminii pune în valoare arhitectura ecleziastică și mai ales pictura frescelor exterioare. Lumina a fost gestionată, într-un mod original, de către arhitectura și pictura bisericească. Pe o inscripție medievală stă scris: ” Lumina este umbra lui Dumnezeu”
Lumina în arta bisericească este tratată sub două aspecte: lumina care vine din exterior și lumina„interioară” adică cea care iradiază (iluminarea). În primul caz, dozarea și dirijarea luminii a pus probleme arhitecturale, care au creat o atmosferă calmă dar, în același timp, generatoare de mister. „Calitatea luminii este legată, în mod evident, de structura spațiului. Ea este clară în spațiu închis și mult mai difuză în spațiu deschis.” Arhitecții construcțiilor ecleziastice au căutat să folosească lumina, pentru a favoriza emoționalul în pofida raționalului, partea sensibilă în detrimentul utilului. În cel de-al doilea caz, au fost folosite materiale și modalități, care să sugereze lumina care vine spre privitor de la ceea ce privește. În primul caz, cantitatea de lumină din locașul de cult depinde de condițiile meteorologice (respectiv gradul de nebulozitate), în cel de-al doilea caz, lumina sugerată a fi iradiată depinde de materialele folosite și talentul pictorului. Pictura ecleziastică, și în cazul luminii, a folosit simbolurile, arta sacră exercitându-și astfel rostul de element de legătură dintre credincios și divinitate. „Prin puterea simbolului, omul trece de la văzut la nevăzut și pătrunde în mister.” Pentru a sugera faptul că „divinul este luminos” se folosește nimbul pentru sfinți (ca persoane îndumnezeite) și mandorla (reprezentată circular, elipsoidal etc., ca o iradiere de lumină împrejurul întregului corp) pentru persoanele dumnezeiești. Nimbul este simbolul sfințeniei, manifestarea lui Dumnezeu în lumină, fiind reprezentat print-un semn circular în jurul capului. Cercetările științifice actuale au demonstrat existența aurei, sub forma unui câmp energetic în jurul corpului și a fost coroborată intensitatea acestuia cu sănătatea fizică și psihică a persoanelor. Deducem, de aici, că este posibilă existența unei aure intense la persoanele cu o viață duhovnicească exemplară. Rămâne de explicat modalitatea în care și momentul când pictorii din vechime au ajuns să conștientizeze existența aurei. Erminiile indică modalitatea de reprezentare a acesteia, dar nu amintesc nimic de momentul inițial al primelor reprezentări și nici cum s-a luat cunoștință de existența ei. Considerăm că acest procedeu pictural cu semnificație simbolică – dar care, după cum s-a văzut, pornește de la un fapt real – a fost o interpretare a unor relatări biblice: Schimbarea la Față a Mântuitorului („Și S-a schimbat la față, înaintea lor, și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”), îndumnezeirea lui Moise când a primit tablele pe muntele Tabor („Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu știa că fața sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el”.) Tradiția cere zugravului, ca prima icoană pe care o face să fie icoana Schimbarea la Față, pentru ca Hristos să strălucească în inima Sa și cu ajutorul Lui să poată dezvălui tainele credinței.
“Să-mi faci locaș sfânt ca să locuiesc în mijlocul lor”- a poruncit Dumnezeu lui Moise (Exod 25,8 trad. G. Galaction). Primind tablele legii și instrucțiunile pentru construirea tabernacolului, Moise s-a coborât de pe munte, iar acesta a fost acoperit de un nor, plin de slavă (Exod 24,16-17). După ridicarea și dedicarea tabernacolului, același nor de slavă s-a mutat și “a acoperit cortul întâlnirii, și slava Domnului a umplut cortul” (Exod 10, 34).
Norii din picturile frescelor ascund privirilor o lume de mister, dezvăluind, uneori doar foarte puțin, restul rămânând ascuns privirilor. Așa, de exemplu, uneori Dumnezeu Tatăl este reprezentat numai „ca o mână ce iese din nori”, astfel doar sugerându-se prezența Lui. Norii reprezintă diafanul, plutesc și însoțesc, de multe ori, venirea Mântuitorului („ Iar Iisus a zis: Eu sunt și veți vedea pe Fiul Omului (…) venind pe norii cerului”.

Precipitațiile
În ansamblul elementelor climatice favorizante sau restrictive în ce privește turismul, o mare importanță o au precipitațiile. Aceste își exercită influența prin tip, durată și cantitate. În funcție de tip și mod de manifestare, acestea pot avea atât importanță pozitivă cât și restrictivă. Precipitațiile lichide de scurtă durată, în anotimpul cald, în zilele toride, curăță, împrospătează și răcoresc atmosfera; precipitațiile torențiale au efect negativ, restrictiv datorită nu numai cantității foarte mari într-un timp scurt, ci și datorită fenomenelor conexe care le însoțesc: grindina, fenomenele electrice și vânturile puternice. Pe culmile înalte – nu numai ale Masivului Giumalău-Rarău – în locuri deschise, (în special Pietrele Doamnei) există pericol de trăsnet. După un astfel de fenomen de amploare, pe cursul afluenților Moldovei cu lățimea medie a bazinului mare, există pericol de viituri (lățimea medie se calculează ca raport dintre suprafața bazinului – F- și lungime bazinului – L). Ca atare, turiștii nu trebuie să campeze în preajma albiei și să circule după ploile torențiale din zonele înalte.
Precipitațiile lichide au urmări restrictive nu numai din punct de vedere cantitativ ci și ca durată. Ploile „mocănești”, în perioada primăvară-toamnă, indispun și împiedică activitățile turistice în aer liber.
Precipitațiile solide, atât cantitativ, ca mod de manifestare, cât și ca durată, au un mare efect asupra turismului în arealul studiat, cu predilecție în perioada rece a anului. Cantitatea de zăpadă asociată cu temperaturile negative influențează grosimea și menținerea stratului de zăpadă, cu efecte benefice privind turismul pentru practicarea sporturilor de iarnă. Pârtiile de schi amenajate la Gura Humorului și Câmpulung Moldovenesc sunt pe substrat cu pășune, fără pietre mari, necesitând un strat de zăpadă bătătorită de cel puțin 25 cm, sau 50-80 cm zăpadă proaspătă, pentru practicarea în condiții optime a schiului. În funcție de substrat, zăpada trebuie să aibă diferite grosimi (Tabelul nr. 10.).

Tabelul nr. 10. Tipuri de suprafețe și necesitățile minime de zăpadă bătătorită (cm) și corespondența în zăpadă proaspătă la -30 C (prelucrare după Gaëlle Serquet, 2011)

Tip de suprafețe
Nevoia minimă de zăpadă pe sol

Zăpadă bătătorită
Zăpadă proaspătă

Pășune uniformă, fără pietre
10-15
20-30

Margine de pădure
15-25
30-50

Pășune fără pietre mari
25-40
50-80

Pășune cu pietre mari
45-60
90-120

Pietrișuri
>60
>120

Căderile masive de zăpadă asociate cu viteza mare a vântului au efecte negative prin manifestarea viscolelor care perturbă transporturile.
Grindina poate fi periculoasă, dar este un fenomen mai rar. Fenomene meteorologice rare sunt și celelalte tipuri de precipitații solide: măzărichea sau acele de gheață. Acele de gheață pot crea un tablou mirific mai ales noaptea, sub razele de Lună.

Tabelul nr. 11. Regimul anual al precipitațiilor medii lunare la stațiile Fălticeni, Câmpulung și Rarău (1961-2000)

STAȚIA
Ian
Feb
Mar
Apr
Mai
Iun
Iul
Aug
Sep
Oct
Nov
Dec
S. an

Rarău
38,7
38,5
46,6
75,9
121,9
144,1
137,8
109,7
70,8
46,0
37,6
39,7
907,2

C-lung M.
25,3
25,4
38,5
54,9
94,7
116,7
107,6
87,5
56,0
38,4
27,4
23,7
696,1

Fălticeni
20,9
22,2
21,6
55,4
79,8
94,7
87,4
67,6
49,3
34,5
29,6
26,8
589,7

Din punct de vedere cantitativ, precipitațiile nu periclitează activitățile turistice – fiind, chiar, de dorit, în anumite condiții – dacă sunt foarte slabe, însumând sub 2 mm/an. Variația cantitativă a precipitațiilor în spațiu (Fig. 11.), urmează o linie ascendentă dinspre zonele joase din SE, pre bazinul superior și zonele înalte dinspre NV. Creșterea este substanțială, având o diferență de peste 317 mm, dintre extremele altitudinale ale stațiilor Fălticeni și Rarău (Tabelul nr. 10.). Arealul cu precipitații medii anuale între 593 și 650 mm/an cuprinde zona de podiș, apoi pătrunde în zona subcarpatică și în zonele mai joase, din lungul văii Moldovei și tentacular pe afluenții acesteia, în aval de Câmpulung Moldovenesc. Versanții zonelor mai joase, valea Moldovei și văile afluenților în amonte de Câmpulung Moldovenesc înregistrează precipitații anuale între 651 și 700 mm/an. Culmile joase formează arealul cu precipitații între 701 și 750 mm/an, iar insular, pe culmile înalte din nordul Obcinei Mestecăniș și Obcinei Feredeu, pe Masivul Giumalău-Rarău și pe mici suprafețe în M-ții Stânișoarei se înregistrează 751-854 mm/an.

Urmărind distribuția anuală a precipitațiilor (Tabelul nr. 11, Fig. 13, Fig. 14.), constatăm că, pe ansamblu, perioada în care se înregistrează cantitatea cea mai mare de precipitații este perioada aprilie-septembrie. Cantitatea maximă de precipitații, la toate cele trei stații se înregistrează în aceeași lună, în iunie: la Stația Fălticeni, 94,7 mm, la Câmpulung 116,7 mm, iar la Stația Rarău 144,1 mm. Cantitatea minimă se înregistrează în luna ianuarie la Fălticeni (20,9 mm) și Câmpulung (25,3 mm), iar la stația Rarău, în februarie (38,5 mm).
Pentru perioada luată în studiu (1961-2000) se poate remarca faptul că, anii cei mai secetoși au fost: 1986, pentru arealul din SE (la Stația Fălticeni s-a însumat o cantitate de 365,3 l/m2); 1994, în zonele depresionare ale Câmpulungului Moldovenesc (o sumă de 235 mm) și 1994 în zonele înalte ale Masivului Giumalău-Rarău (463,9 mm/m2). La cele trei stații cantitățile cele mai mari de precipitații, înregistrate într-un an, au însumat 1345,7 mm în 1981 la Rarău, 988,6 mm la Câmpulung, în același an și 819,1 mm la Fălticeni, în anul 1991.

Figura nr. 14. Harta precipitațiilor medii anuale: Bazinul Moldovei din județul Suceava
O analiză sumară a regimului anual al precipitațiilor medii lunare relevă o creștere progresivă a cantității de precipitații din decembrie (Câmpulung) și ianuarie (Fălticeni și Rarău), până la atingerea maximului, în luna iunie la toate stațiile, după care începe o scădere constantă. Deci, perioada cea mai propice din punct de vedere pluviometric, pentru practicarea turismului în zonă este, pe timpul verii, începând cu luna iulie.
Cea mai mare cantitate de precipitații căzute în 24 ore a fost la Stația Rarău, de 110,6 mm, în data de 29 iunie 1978, reprezentând 9,38% din suma anuală și 86,5 mm, pe 7 august 1972, la Stația Fălticeni. Precipitațiile s-au produs în urma încălzirii excesive a substratului și a mișcărilor convective ale aerului.
În credința creștină, apa este simbolul vieții, curățeniei și curățirii trupești dar și sufletești:
„Să ne apropiem cu inima curată, întru plinătatea credinței, curățindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău, și spălându-ne trupul în apă curată”.
Este mijloc de pierzanie și de curățire a Pământului de fărădelegi, prin potop, mijloc de curățire a trupului pentru preoții ce slujeau în Cortul Sfânt (între Cort și jertfelnic, într-un vas de aramă), de curățire de păcate prin Botez: „Și vă voi stropi cu apă curată și vă veți curăța de toate întinăciunile voastre și de toți idolii voștri vă voi curăța.” Apa este asociată și cu rodnicia „Țarina, când absoarbe ploaia ce se coboară adeseori asupra ei și rodește iarba folositoare celor pentru care a fost muncită, primește binecuvântarea de la Dumnezeu.”
Zăpada este simbol al curățeniei, simbol al sfințeniei. „Stropi-mă-vei cu isop și mă vei curăța, spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi!”
Proroocul Ilie, cel care la naștere a fost îmbrăcat și hrănit cu foc, este cunoscut drept „patron al ploilor”. Este reprezentat mergând pe nori, într-un car de foc. Bibllia ne dă amănuntele spre lămurire….
Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, este cunoscut ca fiind cel care l-a căutat pe Dumnezeu, căruia i s-au supus furtunile cerului și cel care (lucru mai puțin știut) a pedepsit în mod sângeros pe profeții mincinoși.
Unitatea celor douăsprezece triburi izraelite s-a destrămat datorită conducerii samavolnice a lui Roboam, fiul lui Solomon . De aceea, zece seminții ale izraeliților și-au ales împărat pe Ieroboam (fost sclav fugit în Egipt) și formau împărăția lui Israel, dar se închinau aceluiași Dumnezeu și aduceau jertfe, odată pe an, la Templul din Ierusalim. Această revenire continuă la locurile vechii credințe în Dumnezeu – considera Ieroboam – ar fi putut să-i reunească pe israieliți, din nou, în jurul rivalului său Roboam. De aceea el a căutat să-i îndrepte spre credința în idoli făcându-i să se închine la idoli: doi viței de aur, cărora le-a făcut temple și le slujea organizând procesiuni.
Dumnezeu, însă, nu i-a părăsit pe cei care-L părăsiseră și ți-a trimis prorocii pentru a-i întoarce la calea cea dreaptă. Printre aceștia a fost și Ilie, cel care la naștere a fost „înfășat și hrănit cu foc” , după cum glăsuiește vedenia tatălui acestuia. El a fost locaș al luminii lui Dumnezeu iar cuvântul lui va fi foc ce arde și va judeca nemilos poporul ce l-a trădat pe Domnul, lucru ce-l durea nespus. De aceea s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească, vremelnic, pe cei necredincioși ca aceștia să aleagă calea cea dreaptă, dar Domnul întârzia pedeapsa iar Ilie s-a rugat să-i dea voie lui să facă lucrul acesta, pentru îndreptarea semenilor.
Peste Israil, în Samaria, domnea Ahab, cel care s-a căsătorit cu Izabela, fiica regelui din Sidon. Ea a adus pe zeul Baal la care i-a obligat, pe toți, să se închine. Ilie, cu curaj, s-a dus la Ahab să-l mustre, dar acesta nu l-a ascultat. De aceea, cu vrerea lui Dumnezeu, îi comunică: "Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc au; în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu!" De atunci în împărăția lui Ahab nu a mai plouat, iar din cauza secetei, au urmat nenumărate nenorociri iar împăratul îl considera vinovat pe Ilie. De aceea Dumnezeu i-a propus să se ascundă de mânia acestuia și l-a protejat: pe râul Cherit unde a fost hrănit de corbi și la o văduvă care i-a dat apă și hrană care, din darul lui Dumnezeu, nu se mai terminau din vase. Dar catastrofa generată de secetă lua proporții și Dumnezeu l-a trimis la Ahab să-i spună că va da ploaie. Dar Prorocul îi propune împăratului o confruntare, la care sa participe și proorocii mincinoși ai lui Baal, pentru a arăta puterea Domnului. Au făcut două ruguri cu ofrande iar rugul creștinilor a fost udat de trei ori cu câte patru cofe de apă și totuși aceasta s fost cel care s-a aprins. Dar Prorocul Ilie nu se oprește aici : după ce a dovedit atotputernicia lui YAHWEH, își dezvăluie o față mai puțin cunoscută de credincioșii creștini: într-un adevărat carnagiu îi ucide pe toți cei peste 400 de falși profeți. Nu mult după aceea Dumnezeu trimite ploaia cea aducătoare de viață. Ilie este, astfel, privit ca aducător de viață și de moarte, „Ilie cel asemenea focului”.
Poate, însă, acel carnagiu n-a fost decât o parabolă, o alegorie, pentru a arăta că, alegerea Împărăției lui Dumnezeu nu poate fi făcută decât prin jertfe de excepție.

Vânturile
Mișcările maselor de aer în spațiul bazinului râului Moldova sunt, în primul rând, rezultatul activității centrilor barici, care afectează întreaga Europă: Anticiclonul Azorelor, Anticiclonul Euroasiatic, Depresiunea Mediteraneană. La acestea se adaugă condițiile locale, impuse de relief. Relieful poate redirecționa masele de aer și diminua viteza lor (prin expoziție, orientare și morfometrie).
Urmărind constanța manifestării vânturilor, constatăm că la Fălticeni, cea mai mare frecvență medie este cea de NV, de 23,4% (variind între media maximelor de 33,7% și o medie a minimelor de 15,5%).
Tabelul nr. 12. Frecvența și viteza vântului (medii calculate pentru intervalul de timp 1961 – 2000)

STAȚIA
CARACTERISTICI
N
NE
E
SE
S
SV
V
NV
Calm

Fălticeni
Fm (%)
10,3
2,6
2,1
14,4
8,8
3,1
8,3
23,3
27,1

Vm (m/s)
3,8
2,3
2,1
3,4
2,8
2,6
3,4
3,9
3,0

Câmpulung Moldovenesc
Fm (%)
1,8
2,1
6,7
4,3
0,8
3,2
23,9
5,4
51,8

Vm (m/s)
2,3
2,5
2,6
2,4
1,7
4,3
4,4
3,6
3,0

Rarău
Fm (%)
20,0
2,1
1,4
5,5
23,8
4,6
5,2
13,1
24,2

Vm (m/s)
7,3
4,0
3,7
4,2
7,8
3,6
4,2
6,8
5,2

/
Fig. 15. Frecvența și viteza vânturilor la Stația Rarău (1061-2000).
/
Fig. 16. Frecvența și viteza vânturilor la Stația Fălticeni (1061-2000).

Frecvența medie cea mai mare la Câmpulung Moldovenesc este cea de vest, cu 23,9%, iar la Stația Rarău este cea de sud, cu 23,8%, (impunându-se aici, mai mult circulația generală a atmosferei). Circulația preponderent de nord-vest la Fălticeni se datorează redirecționării maselor de aer, în deplasare dinspre nord, nord – est și est, pe rama exterioară a Obcinei Mari. La Câmpulung Moldovenesc, prin redirecționarea în lungul văii Moldovei, predomină frecvența de vest (23,9%), (Tabelul nr. 11, Fig. nr. 15) urmată de cea de est (6.7%). Frecvențele predominante sunt însoțite și de mediile cele mai mari ale vitezei vânturilor: 3,9 m/s la Fălticeni, 4, 4 m/s la Câmpulung și 7,8 m/s la Stația Rarău (Tabelul nr. 12, Fig. 16, Fig. 17, Fig. 15).
Canalizarea pe culoare duce la accelerarea vitezei maselor de aer. De aceea, la Câmpulung Moldovenesc s-au înregistrat și viteze deosebite: 40 m/s (la 2 februarie 1967).
Viteza medie prezintă o creștere substanțială din zonele sud-estice ale arealului și cele depresionare din lungul Moldovei spre zonele înalte. La Fălticeni și Câmpulung Moldovenesc este de 3 m/s, iar pe Rarău aproape se dublează, fiind de 5,2 m/s.
În ceea ce privește viteza vântului, pentru desfășurarea activităților turistice interesează, în mod deosebit, valorile excepționale înregistrate și durata lor de manifestare. Viteze maxime la rafală de 40 m/s au fost înregistrate în 1993, pe 23 și 24 ianuarie, în 1994, pe 24 ianuarie 1993 și pe 10,21 și 22 decembrie 1993, iar la Fălticeni 30 m/s în 1997 pe 30 noiembrie.
Perioada de calm este, în medie, de 27,1% la Fălticeni, 51,8% la Câmpulung Moldovenesc și de doar 24,2% la Stația Rarău. Predominanța calmului la Câmpulung se datorează adăpostului oferit de culmile muntoase.
Datorită altitudinilor relative, în general mari, în zonele depresionare din lungul văii Moldovei și a afluenților mai importanți (Moldovița, Humor, Suha) se manifestă vânturi locale de genul brizelor de munte, cu deplasări diurne ale maselor de aer: ziua dinspre văi spre culmi, iar seara dinspre culmi spre văi. Vânturile dinspre vest și cele dinspre nord-vest, după escaladarea Obcinei Mestecănișului și a Obcinei Feredeului, se foehnizează în sectorul longitudinal al văii Moldovei și spre văile Moldoviței și Humorului.
Influența mișcărilor atmosferice asupra activităților omenești, în general, și asupra celor turistice în special, are o importanța benefică, dar și una restrictivă. Într-o zi călduroasă este plăcută o adiere de vânt ce poate accelera evapotranspirația, generând, prin aceasta, o scădere a temperaturii corpului și deci o senzație de confort. Mișcările ascendente se manifestă pe anumite areale cu orientare sudică și sud-vestică, mai ales, în primele ore ale după amiezii, acestea fiind căutate pentru practicarea zborului cu parapanta.
În zonele depresionare montane și la poalele versanților Subcarpaților, asupra serii, se manifestă briza de culme, care aduce miros de rășină dinspre pădurile de conifere de pe versanți, cu efecte benefice pentru sănătate (aromoterapia).
Până la viteze de 30 km/oră, putem considera că vânturile, în timpul verii, nu au efecte negative. Mișcările aerului sub 1,6 km/oră sunt insesizabile și se consideră perioade de calm. Între 1,6 și 4,8 km/oră vântul este atât de slab încât nu acționează girueta. Abia între 6,4 și 11,3 km/oră adierea vântului poate fi simțită, producând și mișcarea frunzelor. Este intervalul de viteză cu acțiunea cea mai plăcută asupra turiștilor, în zilele calde de vară. Între 12,9 și 19,3 km/oră, când vegetația este într-un continuu freamăt, vântul se face din ce în ce mai mult simțit. Între 20,9 și 29 km/oră, când încep să se balanseze arborii înfrunziți, iar pe suprafața apelor încep să se formeze vălurele cu creastă, vântul devine un inconvenient în desfășurarea activităților turistice. De la peste 40 km/oră, desfășurarea oricărei activități în aer liber este dificilă și uneori chiar periculoasă (Tabelul nr. 13.).
Manifestarea vântului în zilele cu temperaturi scăzute are efecte negative prin accelerarea scăderii temperaturii corporale (fenomenul de „răcire prin vânt”). Vitezele mari ale vântului provoacă pagube materiale, degradând construcții, răvășind vegetația arboricolă sau provocând chiar dezrădăcinări.
În zonele înalte, perioadele cu calm prelungit sunt în intervalul iunie-octombrie, iar în cele de podiș în iulie-octombrie, fiind propice ascensiunilor montane și drumețiilor. Toamna, în zonele joase, farmecul drumețiilor este potențat de peisajul pastelat al pădurilor de amestec.
În Sfânta Scriptură vântul este asociat deșărtăciunii: „M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare și iată, totul este deșertăciune și vânare de vânt”. Dar vântul, ca voință a Domnului, a fost salvator pentru poporul evreu, care fugea din Egipt: „Iar Moise și-a întins mâna sa asupra mării și a alungat Domnul marea toată noaptea cu vânt puternic de la răsărit și s-a făcut marea uscat, că s-au despărțit apele”.

Tabelul nr. 13. Influențele vântului asupra activităților turistice (Prelucrare după A. N. Strahler, 1973, p. 150)

Gradul Beaufort
Denumirea vântului
Caracteristici observabile
Viteza vântu-lui (km/h)
Influențe asupra activităților turistice

0
Calm
Fumul se ridică vertical
<1,6
Timp ideal de desfășurare a activităților turistice în aer liber, dar cu condiția ca temperatura și umezeala aerului să fie în parametrii de pretabilitate.

1
Vânt abea perceptibil
Vântul deviază ușor fumul spre direcția în care bate, dar nu reușește să acționeze girueta.
1,6-4,8
Situația descrisă anterior, se menține.

2
Vânt perceptibil
Se simte adierea pe fata. Girueta începe sa se orienteze. Frunzele foșnesc din când în când. Pânza steagului flutură ușor.
6,4-11,3
Favorizează activitățile în aer liber în zilele mai calde. Devine un ușor factor de stres în zilele geroase.

3
Vânt foarte slab
Steagul fâlfâie. Frunzele se mișcă continuu. Grânele încep să se clatine.
12,9 – 19,3
Este plăcut , vara în zilele însorite, nu deranjează. Iarna, accentuează senzația de frig (temperatura de 00 C este percepută ca -40 C).

4
Vânt slab
Se ridică praful. Ramurile mai mici se mișcă vizibil. Grânele se ondulează. Flamura se întinde, luând o poziție orizontală.
20,9 – 29

Este incomod iarna. La o temperatură de -100C, organismul simte o senzație de frig ca la -190C.

5
Vânt moderat
Se mișcă vârful tuturor arborilor, ramurile și arborii de talie mică .
30,6 – 38,6
Activitățile turistice nu mai pot fi practicate fără riscuri. Iarna, o temperatură de -150C este simțită de organism ca una de -260C;apar degerături la nivelul tegumentelor neacoperite.

6
Vânt tare
Se aude șuieratul vântului. Folosirea unei umbrele devine dificilă.
40,2 – 49,9
Este deosebit de incomod, riscuri crescute.

7
Vânt foarte tare
Toți arborii se mișcă. Înaintarea împotriva vântului se face cu dificultate
51,5 – 61,1
Devine extrem de periculoasă practicarea activităților turistice în aer liber.

8
Vânt extrem de tare
Se leagănă accentuat arborii mari, iar unele ramuri se rup. Este aproape imposibil de înaintat împotriva vântului. La rafale, autovehiculele își pierd direcția.
62,8 – 74,0
Nu se mai poate desfășura nici un fel de activitate în aer liber fără pericol de accidentare. O temperatură de 00 C, este resimțită ca o temperatură de -90 C, iar o temperatură de -150 C este percepută ca având valoarea de -300 C.

9
Furtună
Se produc mici avarii la unele clădiri și sunt antrenate obiecte ușoare de la sol.
75,6- 86,9
Nu mai pot fi desfășurate activități în aer liber.

10
Furtună puternică
Se produc doborâturi de arbori. Sunt afectate și clădirile.
88,5- 101,4
Nu mai pot fi desfășurate activități în aer liber.

11
Furtună extrem de puternică
Vântul rupe sau dezrădăcinează arborii. Clădirile sunt puternic afectate.
103,0 – 120,7
Nu mai pot fi desfășurate activități în aer liber.

12
Uragan
Clădirile sunt distruse pe scară mare.
peste 120,7
Nu mai pot fi desfășurate activități în aer liber.

Vântul putea fi arzător: „Și la răsăritul soarelui a pornit Dumnezeu un vânt arzător de la răsărit și soarele a dogorit capul lui Iona (…)”, sau ca o mângâiere ce-L întrupează pe Dumnezeu: „După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul.”
Indicatori bioclimatici. Intercondiționarea elementelor climatice face ca, luate individual, acestea să nu dea o imagine clară și reală privind pretabilitatea sau restrictivitatea în desfășurarea activităților turistice. Privite însă în interdependență, ne putem apropia mult de situația complexă a realității. În acest scop, am calculat o serie de indici bioclimatici folosind datele celor trei stații meteorologice, caracteristice pentru arealul de podiș și dealuri joase, arealul depresionar montan și arealul zonelor montane înalte.
Folosind formulele din lucrările de specialitate, am coroborat valorile celor mai importante elemente climatice, cu influență majoră asupra organismului, mai ales ale temperaturii, umezelii aerului și vitezei vântului. Aceste trei elemente se intercondiționează creând o ambianță plăcută sau stresantă pentru turiști. Mediul stresant solicită organismul și creează disconfort fizic și psihic. Până la un anumit nivel – care variază de la persoană la persoană – disconfortul poate fi stimulativ, provocând o reacție de adaptare a organismului și deci de fortificare a lui.
Încă din deceniul opt al secolului trecut au existat preocupări de catalogare a condițiilor naturale specifice ambientului zonelor turistice receptoare. În acest sens, australienii Yapp și Mc Donald au realizat o clasificare cu patru tipuri de timp: ploios, cu vânt puternic, noros și însorit. Ulterior, J.-P. Besancenot158 , având ca scop declarat răspunsul la aceeași necesitate pur practică, elaborează o lucrare, care „depășind stadiul unui simplu studiu academic, furnizând responsabililor cu echiparea, amenajarea, planificarea și dezvoltarea, materialele care le vor permite de a decide în perfectă cunoștință de cauză”, și-a atins ținta. Autorul a clasificat timpul în nouă tipuri. Pentru caracterizarea celor nouă tipuri, a fost folosită o serie de șase criterii: timpul de strălucire a Soarelui, precipitațiile, temperatura maximă, răcirea prin vânt, viteza vântului, umiditatea și presiunea vaporilor de apă. Fiecărui tip de timp îi sunt atribuite anumite tipuri de activități turistice (Tabelul nr. 14).
Ulterior au apărut și alte diferențieri și precizări, prin calcularea unor indici climatoturistici.

Tabelul nr.14. Tipuri de timp (după J.-P., Besancenot, 1990)

Tip
Descriere
Activități tip

Timp, foarte frumos, însorit
Băi de soare

Timp frumos, însorit
Activități ușoare

Timp răcoros, însorit
Plimbări și activități similare

Timp frumos cu pătură noroasă parțială
Activități ușoare

Timp frumos cu scurte episoade ploioase
Vizite în oraș

6
Timp cald și sufocant
Activități în preajma apelor

7
Timp frumos cu vânt tare
Plimbări și activități similare

8
Timp nefavorabil
Nefavorabil activităților în aer liber

Timp urât
Activități de interior

În prezenta analiză, pentru a determina favorabilitatea climatică vom folosi indicele de confort termic temperatură – umezeală (ITU) și indicele de stres climatic cutanat.

3.8.1 Indicele de confort termic temperatură-umezeală (ITU)
Indicele de confort termic temperatură-umezeală este dat de o formulă complexă care conține doua variabile, temperatura și umiditatea. Poate fi calculat pe baza relației:
ITU= (Tus*1,8+32)-(0,55-0,55UR/100)[(Tus*1,8+32)-58]
( în care: Tus- temperatura aerului citită la termometrul uscat; UR- umezeala relativă).
Când valoarea indicelui de confort termic temperatură-umezeală este sub 75% aerul este plăcut și ușor respirabil, pe când, dacă aceasta depășește 80 unități, se instalează un riscul de disconfort, cu un aer irespirabil. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când temperaturile sunt ridicate și umiditatea din aer este foarte mare. O umiditate crescută poate face ca un aer, cu o temperatură nu foarte ridicată, să fie, de-a dreptul, irespirabil. Dimpotrivă, un aer uscat, deși foarte fierbinte, poate să fie mai ușor tolerabil de organism. Explicația constă în faptul că „umiditatea” mare din aer împiedică transpirația firească a corpului uman (proces de reacție de adaptare a organismului, care elimină surplusul termic, proces perturbat însă de aerul umed).
Pentru organismul uman, pragul fiziologic de confort termic corespunde unei temperaturi reale a aerului cuprinsă între 22,5 – 23,5°C (sau 18,5 – 19,5°C măsurate la termometrul umezit). Temperaturile măsurate cu termometrul uscat și umezit sunt utilizate în formulele de determinare a temperaturii efective, percepută, în realitate, de organismul uman. Mai precis spus, temperatura efectivă exprimă sintetic atât efectul conjugat al temperaturii aerului, umezelii acestuia și a vitezei vântului asupra intensității proceselor calorice ale echilibrului sau al dezechilibrului dintre componentele bilanțului său energetic (Ionac, Nicoleta, 2000).

Din datele calculate pentru cele trei stații se constată că din acest punct de vedere, arealul avut în vedere, se încadrează în plaja optimă, valorile medii lunare nedepășind pragul de 70 unități. (Fig. 18., Tabelul nr. 15.).

Tabelul nr. 15. Valorile lunare ale indicelui de confort termic temperatură-umezeală(ITU la stațiile meteorologice Fălticeni, Câmpulung Moldovenesc, Rarău (1961-2000).

Statia
Ian
Feb
Mar
Apr
Mai
Iun
Iul
Aug
Sep
Oct
Noe
Dec

Falticeni
28.9
31.3
37.9
49.1
57.6
62.7
64.7
63.9
57.3
48.9
39.6
32.1

C-lung M.
26.5
26.7
35.7
45.2
54.0
59.0
61.3
60.0
54.2
45.6
37.5
30.2

Rarau
22.7
23.0
27.4
36.4
45.2
50.5
53.0
52.8
46.7
40.0
31.8
24.7

4.8.2. Indicele de răcire (IR)si stresul cutanat. Indicele puterii de răcire a vântului (W/m2) a fost formulat pe baza unui experiment efectuat de Paul Siple și Charles Passel, în timpul unei expediții în Antarctica, în iarna anului 1941.
/
Fig. 19. Evoluția indicelui de răcire stațiile Fălticeni, Câmpulung și Rarău (1961-2000).

Tabelul nr. 17. Valorile lunare ale indicelui de răcire (IR)

Statia
Ian
Feb
Mar
Apr
Mai
Iun
Iul
Aug
Sep
Oct
Noe
Dec

Fălticeni
892.4
869.4
760.8
604.4
454.6
368.3
337.4
341.6
438.6
566.6
716.8
819.8

C-lumg
Mold.
948.4
942.7
820.7
682.5
518.6
429.1
392.1
395.2
492.0
624.9
758.3
891.1

Rarău

1020.6
1014.6
928.0
785.3
638.7
540.5
505.6
499.0
599.9
722.6
885.4
975.5

Aceștia au dezvoltat indicele puterii de răcire a vântului, măsurând timpul necesar unei cantități date de pâine umedă, pentru a se congela și, descoperind astfel, că procesul de răcire depinde nemijlocit de viteza vântului. Desigur, procesele de răcire ale corpului omenesc sunt mult mai complexe, din cauza intervenției mai multor factori, ce țin de sensibilitatea sa termică, de starea de sănătate a subiectului uman expus, de vârsta, sexul acestuia etc..
Puterea de răcire a vântului reprezintă un concept meteoro-fiziologic care exprimă în termeni obiectivi, acțiunea combinată a temperaturii aerului și vitezei vântului asupra bilanțului caloric al organismului uman. Valoarea ei exprimă intensitatea pierderilor calorice (W) suferite de unitatea de suprafață corporală (m2) în unitatea de timp, prin combinarea, în proporții diferite, a mai multor procese fizice (radiație, conducție, convecție, evaporare). În esență, vântul creează o stare de disconfort prin răcire, în principal ca urmare a intensificării proceselor de convecție și evaporare de la suprafața pielii expuse. Pentru calcularea Puterii de răcire a vântului (W/m2) se folosește o ecuație empirică, care ține cont de efectul combinat al temperaturii aerului (măsurată la termometrul uscat) (0 C) și vitezei vântului (m/s sau km/h).
În același timp, se poate calcula și temperatura echivalentă puterii de răcire a vântului (°C), care reprezintă temperatura efectivă, pe care ar atinge-o aerul la anumite valori ale vitezei vântului (Tabelul nr. 16.).
Tab. nr. 16. Puterea de răcire a vântului (Pr) și temperatura echivalentă a acesteia (Tpr)

Pr (W/m2)
Tpr (°C)
Efecte fiziologice

Pr = 200 – 400
Tpr > +10
Nici un disconfort (Confort)

Pr = 400 – 600
+10 ≥ Tpr >-1
Ușor disconfort

Pr = 600 – 800
-1 ≥ Tpr > -10
Disconfort accentuat

Pr = 800 – 1000
-10 ≥ Tpr >-18
Foarte frig

Pr = 1000 – 1 200
-18 ≥ Tpr >-29
Stres hipocaloric

Pr = 1200 – 1 400
-29 ≥ Tpr >-50
Risc de degerături în condiții de
expunere prelungită

Pr > 1400
Tpr ≤ -50
Risc de degerături instantanee

Siple P.A., Passel C.F. (1945) Measurements of dry atmospheric cooling în subfreezing temperatures, Proc. Amer. Phill. Soc.

Stresul cutanat este influențat de puterea de răcire a vântului, analizată anterior și care, se poate calcula pe baza mai multor formule, printre care amintim și Indicele de vânt rece, utilizat de de Siple și Passel în 1945 (citat de Beçancenot, 1974):
P = (10+10.45-v)x(33-t),
în care, v – viteza vântului (m/s), t – temperatura aerului (ºC), (33-t) – diferența dintre temperatura pielii și temperatura aerului din adăpostul meteorologic.
În spațiul studiat, indicele de răcire (IR) înregistrează valori maxime în anotimpul rece al anului, cuprinse între 892,4 (la Fălticeni) și 1020,6 (la stația Rarău). În lunile de vară, iulie-august, acesta oscilează între 337,4 (la Fălticeni) și 499 (la stația Rarău), (Tabelul nr. 17; Fig. 19).
Favorabilitatea climatică pentru turism
Folosindu-ne de metodologia de studiu expusă în lucrări de specialitate (S. Ciulache 1972, 1979, S. Ciulache, Nicoleta Ionac, 1995), am realizat scara favorabilității climatice anuală și scara favorabilității climatice de vară (Tabelul nr. 18, Tabelul nr. 19). Au fost folosite datele înregistrate la trei stațiuni meteorologice, cu dispunere în cele trei zone de relief caracteristice arealului studiat: de deal și podiș, zona depresionară montană și zona montană înaltă. Datele referitoare la mediile anuale privind temperatura aerului, numărul de zile cu medii de 200C, durata de strălucire a soarelui, nebulozitatea, umezeala relativă, cantitatea de precipitații, frecvența calmului atmosferic și viteza vântului, au fost transformate în indici, conform unor formule.
Analizând scara favorabilității anuale, se observă că, favorabilitatea climatică are, pentru anumiți parametri, condiții suficient de favorabile și condiții mai puțin favorabile. În general însă, cu un punctaj de 60,6, zona Fălticeni se încadrează în marja condițiilor suficient de favorabile (49-70 puncte). Celelalte două stații – Câmpulung Moldovenesc cu 39,4 puncte și Rarău cu 14,9 puncte – au condiții mai puțin favorabile (sub 49 puncte).

Tabelul nr. 19 Scara favorabilității climatice anuale pentru turism din bazinul râului Moldova pe teritoriul jud. Suceava (Fălticeni, C-lung Moldovenesc și Rarău: 1961-2000)

NNr. crt.
Parametrul climatic
specific (factor de
influență)
Transformarea
unităților de
măsură specifice în unități de
măsură comune (puncte)
Scara favorabilității
exprimată în unități
de măsură specifice
Scara favorabilității
exprimată în unități
de măsură comune (pct.)
Scara favorabilității exprimată calitativ

1
Media anuală a temperaturii aerului (TᵒC)
Media anuală a
temperaturii aerului x 2
>10
>20
c.f.f.

10-9
20-18
c.m.f.

9-8
18-16
c.s.f.

<8
<16
c.m.p.f.

Fălticeni
16.2
8.1
16.2
c.s.f.

C-lung Moldovenesc
12.6
6.3
12.6
c.m.p.f.

Rarău
4.6
2.3
4.6
c.m.p.f.

2
Media anuală a numărului de zile cu temperaturi medii de 20ᵒC
Media anuală a numărului
de zile cu temperaturi
medii de 20ᵒC : 3
>70
>23
c.f.f.

70-45
23-15
c.m.f.

45-20
15-7
c.s.f.

<20
<7
c.m.p.f.

Fălticeni
11
33
11
c.s.f.

C-lung Moldovenesc
2
6
2
c.m.p.f.

Rarău
0
0
0
c.m.p.f.

3
Media anuală a duratei strălucirii Soarelui (ore)
(Media anuală a duratei
strălucirii
Soarelui -1800):20
>2.200
>20
c.f.f.

2.200-2.100
20-15
c.m.f.

2.100-2.000
15-10
c.s.f.

<2.000
<10
c.m.p.f.

Fălticeni
8.7
1974,8
8.7
c.m.p.f.

C-lung Moldovenesc
-0.5
1790,2
-0.5
c.m.p.f.

Rarău
-7.7
1645.7
-7.7
c.m.p.f.

4
Media anuală a nebulozității (zecimi)
10 – media anuală
a nebulozității
<5
>5
c.f.f.

5-6
5-4
c.m.f.

6-7
4-3
c.s.f.

>7
<3
c.m.p.f.

Fălticeni
3.9
6.1
3.9
c.s.f.

C-lung Moldovenesc
3.4
6.6
3.4
c.s.f.

Rarău
3.5
6.5
3.5
c.s.f.

5
Media anuală a umezelii relative a aerului (%)
(100 – media anuală a
umezelii relative a
aerului) :10
<70
>3
c.f.f.

70-80
3-2
c.m.f.

80-90
2-1
c.s.f.

>90
1
c.m.p.f.

Fălticeni
2.3
77
2.3
c.m.f.

C-lung Moldovenesc
1.9
81
1.9
c.s.f.

Rarău
1.4
86
1.4
c.s.f.

6
Media anuală a cantităților de precipitații (mm)
(1500 – media anuală a
cantităților de
precipitații) : 100
<600
>9
c.f.f.

600-700
9-8
c.m.f.

700-800
8-7
c.s.f.

>800
<7
c.m.p.f.

Fălticeni
9.1
620.1
8.8
c.m.f.

C-lung Moldovenesc
8.0
724.4
7.8
c.s.f.

Rarău
5.9
907.3
5.9
c.m.p.f.

7
Media anuală a frecvenței calmului atmosferic (%)
Media anuală a frecvenței
calmului atmosferic : 10
>30
>3
c.f.f.

30-20
3-2
c.m.f.

20-10
2-1
c.s.f.

<10
<1
c.m.p.f.

Fălticeni
2.7
27.1
2.7
c.m.f.

C-lung Moldovenesc
5.2
51.8
5.2
c.f.f.

Rarău
2.4
24.2
2.4
c.s.f.

8
Media anuală a vitezei vântului (m/s)
10 – media anuală a
vitezei vântului (m/s)
<2
>8
c.f.f.

2-4
8-6
c.m.f.

4-6
6-4
c.s.f.

>6
<4
c.m.p.f.

Fălticeni
7.0
3.0
7.0
c.m.f.

C-lung Moldovenesc
7.0
3.0
7.0
c.m.f.

Rarău
4.8
5.2
4.8
c.s.f.

9
Gradul de favorabilitate
climatică anuală pentru
turism în Bazinul hidrografic
al Moldovei pe teritoriul
județului Suceava
Legenda
c.f.f. = Condiții foarte favorabile
>91
c.f.f.

c.m.f. = Condiții mediu favorabile
91-70
c.m.f.

c.s.f. = Condiții suficient de favorabile
70-49
c.s.f.

c.m.p.f. = Condiții mai puțin favorabile
<49
c.m.p.f.

Fălticeni
60.6
c.s.f.

C-lung Moldovenesc
39.4
c.m.p.f

Rarău
14.9
c.m.p.f.

Pentru scara favorabilității climatice de vară s-au folosit aceeași opt parametri climatici, dar mediile au fost calculate anotimpual. Această scară relevă că, dintre toate cele trei zone, zona joasă beneficiază de condiții, în general, mediu favorabile (99 – 73 puncte), cumulându-se 82,2 puncte la Fălticeni. Zona depresionară montană, cu 62,2 puncte însumate, se încadrează în categoria zonelor ce dispun de condiții suficient de favorabile (73 – 47 puncte), iar zonele montane înalte de condiții mai puțin favorabile (sub 47 puncte), la Rarău punctajul fiind de 43,1.
Cei opt parametri însă se manifestă variabil, în funcție de zonă.
Tabelul nr. 18 Scara favorabilității climatice de vară pentru turism din bazinul râului Moldova pe teritoriul jud. Suceava (Fălticeni, C-lung Moldovenesc și Rarău: 1961-2000)

Nr. crt.
Parametrul climatic specific (factor de influență)
Transformarea unităților de măsură specifice în unități de măsură comune (puncte)
Scara favorabilității exprimată în unități de măsură specifice
Scara favorabilității exprimată în unități de măsură comune (pct.)
Scara favorabilității exprimată calitativ

1
Media anotimpuală a temperaturii aerului (TᵒC)
Media anotimpuală a
temperaturii
aerului x 2
>18
>36
c.f.f.

18-17
36-34
c.m.f.

17-16
34-32
c.s.f.

<16
<32
c.m.p.f.

Fălticeni
36.3
18.2
36.0
c.f.f.

C-lung Moldovenesc
31.5
15.8
31.6
c.m.p.f.

Rarău
21.7
10.9
21.8
c.m.p.f.

2
Media anotimpuală a numărului de zile cu temperaturi medii de 20ᵒC
Media anotimpuală a numărului
de zile cu temperaturi medii
de 20ᵒC : 2
>20
>10
c.f.f.

20-10
10-5
c.m.f.

10-0
5-0
c.s.f.

<0
<0
c.m.p.f.

Fălticeni
16.5
18.0
9.0
c.m.f.

C-lung Moldovenesc
7.9
15.8
7.9
c.m.f.

Rarău
5.5
10.9
5.5
c.m.f.

3
Media anotimpuală a duratei strălucirii Sorelui (ore)
(Media anotimpuală a duratei
strălucirii Soarelui -600):10
>800
>20
c.f.f.

800-700
20-10
c.m.f.

700-600
10-0
c.s.f.

<600
0
c.m.p.f.

Fălticeni
15.8
722.6
12.3
c.m.f.

C-lung Moldovenesc
8.0
680.1
8.0
c.s.f.

Rarău
2.5
625.2
2.5
c.s.f.

4
Media anotimpuală a nebulozității (zecimi)
10 – media anotimpuală a
nebulozității
<5
>5
c.f.f.

5-6
5-4
c.m.f.

6-7
4-3
c.s.f.

>7
<3
c.m.p.f.

Fălticeni
5.4
5.5
4.5
c.m.f.

C-lung Moldovenesc
5.8
5.9
4.1
c.m.f.

Rarău
5.8
5.7
4.3
c.m.f.

5
Media anotimpuală a umezelii relative a aerului (%)
(100 – media anotimpuală a umezelii relative a aerului) :10
<70
>3
c.f.f.

70-80
3-2
c.m.f.

80-90
2-1
c.s.f.

>90
1
c.m.p.f.

Fălticeni
7.4
75.4
2.5
c.m.f.

C-lung Moldovenesc
7.8
79.2
2.1
c.m.f.

Rarău
8.5
82.8
1.7
c.s.f.

6
Media anotimpuală a cantităților de precipitații (mm)
(350 – media anotimpuală a cantităților
de precipitații) : 10
<200
>15
c.f.f.

200-250
15-10
c.m.f.

250-300
10-5
c.s.f.

>300
<5
c.m.p.f.

Fălticeni
25.0
277.6
7.2
c.s.f.

C-lung Moldovenesc
31.2
325.6
2.4
c.m.p.f.

Rarău
39.2
348.9
0.1
c.m.p.f.

7
Media anotimpuală a frecvenței calmului atmosferic (%)
Media anotimpuală a frecvenței
calmului atmosferic : 10
>30
>3
c.f.f.

30-20
3-2
c.m.f.

20-10
2-1
c.s.f.

<10
<1
c.m.p.f.

Fălticeni
2.8
29.9
3.0
c.f.f.

C-lung Moldovenesc
4.9
45.2
4.5
c.f.f.

Rarău
3.9
20.5
2.1
c.m.f.

8
Media anotimpuală a
vitezei vântului (m/s)
10 – media anotimpuală a
Vitezei vântului (m/s)
<3
>7
c.f.f.

3-4
7-6
c.m.f.

4-5
6-5
c.s.f.

>5
<5
c.m.p.f.

Fălticeni
7.6
2.6
7.4
c.f.f.

C-lung Moldovenesc
7.5
2.5
7.5
c.f.f.

Rarău
7.7
4.9
5.1
c.s.f.

Concluzii
În arealul de studiu există diferențieri climatice cu valori care îl includ în categoria zonelor cu favorabilitate climatică medie spre valori foarte favorabile. Acestea variază însă atât în cadrul categoriilor de indicatori analizați cât și în funcție de scară (Scara favorabilității climatice anuale și Scara favorabilității climatice de vară).
În concluzie, metoda de lucru folosită, ne permite să considerăm că, în bazinul hidrografic al râului Moldova de pe teritoriul județului Suceava, există condiții propice practicării turismului pe toată durata anului, dar cu favorabilitate optimă în lunile de vară.
În spațiu, se delimitează două areale: arealul montan, în partea de nord-vest, cu influențe climatice caracterizate prin temperaturi mai scăzute, umezeala aerului mai ridicată și precipitații abundente și arealul de deal și podiș în partea de sud-est, cu aer de natură continentală, mai cald și mai uscat.
În spațiul cercetat condițiile climatoturistice generează diverse tipuri și forme de activități turistice, diferențiate pe cele două sectoare. Practicarea turismului în spațiile de natură religioasă este influențată, doar în cazuri extreme, (manifestarea unor riscuri și hazarduri climatice).

CAP. IV. HIDROGRAFIA ȘI ROLUL EI PENTRU TURISM

Spațiul geografic studiat aparține bazinului hidrografic al râului Moldova, afluent de dreapta al Siretului și aparține grupei hidrografice de est. Apele din cuprinsul bazinului aparțin la două tipuri de regim hidrologic: carpatic estic și pericarpatic estic. Primul tip de regim hidrologic se distinge prin ape mari de primăvară-vară și cu alimentare pluvial-moderată Al doilea tip de regim se caracterizează prin ape mici de iarnă, stabile, ape mari nivopluviale în martie, ape scăzute primăvara, viituri accentuate la începutul verii și o perioadă accentuată de ape scăzute vara-toamna. Cercetările efectuate în teren au pus în evidență existența următoarelor categorii de ape: de suprafață, lacuri naturale și antropice și ape subterane, care au fost cartografiate și redate pe o hartă specială în figura nr. 20.
/
Figura nr. 20. Rețeaua hidrografică – Bazinul Moldovei din județul Suceava

4.1. Apele curgătoare
Râul Moldova își are izvoarele la altitudinea de 1116 m, de sub culmea Alunișului, din Obcina Mestecăniș, de pe teritoriul comunei Moldova Sulița. În cursul superior și-a creat un culoar larg – eroziunea fiind favorizată de rocile moi ale flișului cretacic – care desparte Obcina Mestecăniș de Obcina Feredeu.
Întregul bazin al Moldovei, ca formă, se încadrează în tipul II, având bazinul hidrografic dezvoltat în cursul superior, (S = 4326 km2), cu dispunere NV-SE. În sectorul montan, bazinul este simetric, primind afluenți viguroși, atât pe partea stângă (Moldovița, Humor), cât și de pe partea dreaptă (Putna, Suha Bucovineană). În arealul de deal și podiș și culmile nord-estice ale Stânișoarei, acesta capătă o formă asimetrică, primind afluenți mai importanți, de pe partea dreaptă (Suha Mare, Suha Mică, Râșca).
Valea constituie și o limită structurală între formațiunile cristaline și cele sedimentare flișoide, cu intercalații de klipe calcaroase; în aval de Pojorâta, râul și-a creat o depresiune de contact cu forma alungită, de unde derivă și numele, Câmpulung Moldovenesc. Apoi, străpunge flișul paleogen, până la ieșire din munți, la Păltinoasa. Orientarea văii constituie o posibilitate de trecere spre Transilvania, fiind un sector din culoarul transcarpatic Bârgău-Vatra Dornei-Câmpulung-Gura Humorului, axă turistică importantă. După ieșirea din munți, aspectul văii se schimbă, valea lărgindu-se la contactul dintre Subcarpații Moldovei și Podișul Fălticeni.
Pe teritoriul județului Suceava, Moldova curge pe o diferență de nivel de 839 m, panta medie de scurgere fiind de 5,5 m/km, diferențiat pe sectoare. În sectorul montan, bine individualizat, panta medie are valori de 11 m/km la confluența cu Botușelul, la Fundu Moldovei, ajunge la 10 m/ km la confluența cu Putna, 8 m/km în amonte de confluența cu Humorul, iar la ieșirea din județ, la confluența cu pârăul Lețcani, panta medie atinge valori de 5 m/km. Morfologia și profilul longitudinal al albiei râului Moldova este destul de echilibrat în sectorul montan (panta medie fiind de 10,1 m/km), dar în aval de Gura Humorului, odată cu pătrunderea râului în zona subcarpatică, valea se lărgește mult, apar numeroase despletiri.
Pe traseul văii se disting alternanțe de sectoare înguste cu mici bazinete depresionare, care impun varietate în peisaj, iar sub aspect hidrografic, constituie zone de convergență a apelor.
În continuare, prezentăm principalii afluenți ai Moldovei, din amonte în aval.
În depresiunea de la Moldova Sulița se adună primii afluenți ai Moldovei: Lucina, cu izvoarele din munții cu același nume, unde se află și vestita herghelie de cai de rasă Huțul, și Lucava. Până în depresiunea Pojorâta, de pe versantul vestic al văii se strâng apele altor afluenți: Răchitișul, Gârbele, Delnița și Orata. De pe versantul opus sunt de menționat pâraiele: Benia, Breaza și Pârâul Negru. Prima confluență importantă este cea cu pârâul Putna, lung de 20 km, pe al cărui curs inferior, urcă șoseaua spre pasul Mestecăniș (1099 m). Pe acest sector, râul Putna formează limita morfologică între masivele Rarău-Giumalău și Obcina Mestecănișului.
După o îngustare a văii în aval de Pojorâta, Moldova se pregătește să intre în ulucul depresionar Câmpulung – Vama – Frasin – Gura Humorului, unde va primi mai mulți afluenți care îi vor îmbogăți debitul. Astfel, primul afluent la intrarea în depresiune este Sadova, 15 km lungime, care își ia izvoarele din Obcina Feredeului. În depresiunea Câmpulungului este o adevărată „piață” de adunarea a apelor, mai ales de pe versanții Giumalăului și Rarăului, de unde vin mai mulți afluenți: Izvorul Giumalăului sau Colbul, Izvorul Alb, Seaca, P. Caselor și P. Șandru – pârâu de limită spre Obcina Voroneț. Panta de scurgere a acestor ape este accentuată, (Tabelul nr. 19) fiind o reflectare a morfologiei.
Tabelul nr. 20. Principalii afluenți ai Moldovei în județul Suceava

Nr. crt.
Afluentul
Mal
Lungime (km)
Panta (m/km)

Lucina
d
7
33

Lucava
d
9
42

Benia
s
7
59

Tătarca
d
9
37

Răchitiș
d
7
46

Breaza
s
9
39

Pârâul Negru
s
6
37

Gârbele
d
9
64

Botușel
d
8
64

Orata
d
6
62

Delnița
d
6
76

Colac
d
6
85

Timoi
s
4
55

Putna
d
21
37

Izvoru Giumalăului (Colbul)
d
6
71

Sadova
s
15
25

Seaca
d
7
37

Izvoru Alb
d
9
65

Casele
d
6
56

Șandru
d
6
56

Moldovița
s
48
13

Doabra
s
9
48

Sălătruc
d
10
38

Belțag
s
8
63

Tocilă
s
5
90

Suha
d
34
23

Voroneț
d
10
41

Umor
s
26
23

Bucovăț
s
10
19

Isachia
d
10
42

Bălăcoaia
d
6
31

Corlata
s
7
14

Valea Seacă
d
11
27

Suha Mică
d
26
24

Sasca Mare
d
12
26

Bogata
d
8
23

Seaca
d
14
34

Șomuz
s
32
4

Mediasca
s
11
9

Hatia
s
11
7

Lețcani
s
8
8

După un curs de peste 10 km prin depresiunea Câmpulungului, Moldova străpunge zona de la „Strâmtura Roșie” pentru a intra în depresiunea Vama. Aici râul primește cel mai important afluent al său, Moldovița. (Tabelul nr. 20).

Râul Moldovița izvorăște la 1160 m altitudine, de sub muntele Calela (nordul Obcinei Feredeului), unde se formează pârâul Roșoșa. Își adună apele din obcinele flișului (Feredeu și Obcina Mare), rețeaua hidrografică este bogată, are aspect dendritic, iar bazinul are o dezvoltare simetrică. Panta medie este de 13 m/km, mai ridicată pe afluenți, între 30-40 %. Este cel mai important afluent din sectorul montan, o adevărată axă de circulație zonală, cu legături spre zona extracarpatică, peste pasul Palma (Ciumârna), în bazinul Sucevei și depresiunea Rădăuți.

Tabelul nr. 21. Afluenții pârâului Moldovița

Argel
d
13
40

Dudu
s
6
35

Rașcova (Rașca)
s
7
34

Lunguleț
d
6
40

Săcrieș (Putna)
s
12
30

Demăcușa
d
15
35

Petac
s
12
45

Vulcan
d
9
64

Ciumârna
s
13
20

Pârâul Boului
d
12
39

Boul Mic
d
10
56

Dragoșa
s
14
31

Frumosu
s
10
53

Deia
d
9
48

Deița
d
5
96

Acest tronson se constituie ca un traseu deosebit de circulat pentru circuitele turistice prilejuite de turismul religios/ vizitarea mănăstirilor („Turul mănăstirilor din Bucovina”).
Afluenții Moldoviței coboară de pe ambii versanți ai văii și au lungimi care, frecvent, sunt sub 10 km. De pe partea dreaptă amintim cei mai importanți: Argel (13 km), Demăcușa (15 km), P. Boului sau Paltinu și Deia. Afluenții de pe stânga își au izvoarele de pe versanții Obcinei Mari. Au lungimi mai mari, 12-13 km, dintre aceștia se impun: Săcrieșul sau Putna, Ciumârna, Dragoșa și Frumosu (Tabelul 21).
Pe o lungime de 48 de km, Moldovița își croiește loc printre obcini, valea sa se lărgește, treptat, spre vărsare, de o parte și de alta a văii apar frumoase nivele de terase pe care s-au amplasat locuințele și gospodăriile locuitorilor. Locurile și treptele mai înalte au fost, dintotdeauna, căutate și pentru amplasarea lăcașelor de cult (la Argel, Vatra Moldoviței, Moldovița, Paltinu, Ciumârna, Frumosu, Vama).
În aval de confluența cu Moldovița, râul Moldova străpunge sectorul de roci mai dure de la Molid și pătrunde în compartimentul Frasin-Bucșoaia, unde adună doi afluenți din fliș cu văi transversale pe structura generală: Sălătrucul și Suha Bucovineană /Ostra (33 km). Acest râu are și sectoare longitudinale și afluenți longitudinali ca: Negrileasa (20 km), Ursoaia și, parțial, Braniștea. (Tabelul nr. 22). În acest sector mai sunt și pâraie care și-au creat trasee adaptate la tectonica transversală, mai important fiind Slătioara (10 km).

Tabelul nr. 22. Afluenții Suhei (Bucovinene)

Nr. crt.
Afluent
Mal
Lungime (km)
Pantă (m/km)

Brăteasa
s
14
43

Botușan
s
9
79

Muncel
s
8
69

Gemenea
s
15
41

Slătioara
s
9
84

Negrileasa
d
21
23

Ursoaia
s
6
60

Braniștea
d
8
34

Valea Seacă
s
7
50

Tot în sectorul flișului paleogen, Moldova mai primește ca afluent de dreapta, cu orientare longitudinală, pe Voroneț (10 km). În compartimentul depresionar Gura Humorului, ultimul afluent din stânga al Moldovei, tot din zona flișului, este Humorul (26 km), care confluează cu Moldova, în partea centrală a orașului.
În aval de localitatea Păltinoasa începe cursul mijlociu al Moldovei, râul iese din încleștarea cu muntele și pătrunde pe contactul dintre Subcarpați și Podișul Moldovenesc, croindu-și un culoar larg și primește afluenți mici (Tabelul nr. 23.).
Tabelul nr. 23. Afluenții pârâului Suha Mică

Nr. crt.
Afluent
Mal
Lungime (km)
Pantă (m/km)

Ciumărni
s
5
50

Cucalea
s
6
42

Șuvorâta
s
5
54

Peisajul văii se schimbă, albia se lărgește mult, nota dominantă fiind generată de numeroasele despletiri. Bazinul capătă un aspect asimetric, majoritatea afluenților importanți fiind de pe partea dreaptă, cu izvoare în Munții Stânișoarei. Se remarcă, în acest sector, depresiunea de la Baia. Aici se adună câteva pâraie mici – Isachia, Bălcoaia, Bucovăț – dar și unele mai mari, mai ales Suha Mică (24 km) și Suha Mare (29 km), (cu doi afluenți mai importanți pe partea dreaptă: (Tabelul nr. 24.).
Tabelul nr. 24. Afluenții pârâului Suha Mare

Nr. crt.
Afluent
Mal
Lungime (km)
Pantă (m/km)

Nemțișor
(Muncel)
d
5
82

Pădureț
d
5
50

Pentru Moldova urmează alți afluenți, tot de dreapta, între care și cel mai lung din arealul studiat este Râșca (52 km); în Râșca se varsă pe dreapta Râșcuța, Moișa și Bogdănița iar pe dreapta Slătioara. (Tabelul nr. 25. )
Tabelul nr. 25. Afluenții pârâului Râșca

Nr. crt.
Afluent
Mal
Lungime (km)
Pantă (m/km)

1.
Slătioara
s
7
20

2.
Râșcuța
d
16
36

3.
Moișa (Alun)
d
12
18

4.
Bogdănița (Valea Muții)
d
6
6

Pe partea stângă, de la Păltinoasa și până la ieșirea Moldovei de pe teritoriul județului Suceava, se succed o serie de afluenți mai mici: p. Stoineasca, p. Corlata, p. Sărmășești, Șomuzu Mic, iar în aval de linia Fălticeniului, p. Mediasca, p. Hatia, p. Stroiești.
Concluzii
Sub raport turistic, Valea Moldovei se constituie ca o axă importantă pentru căile de transport, în general, și circulație turistică, în special. De asemenea, este poarta de legătură spre Culoarul Siretului și partea de sud a României. În lungul afluenților Moldovei s-au constituit axe turistice secundare, care permit, fie pătrunderea în interiorul Obcinelor (valea Moldoviței, valea Humorului), fie asigură legătura spre depresiunea Transilvaniei, în interiorul țării (valea Putnei, (Fig. 2-0).
Semnificativ de remarcat este și locul de amplasare a bisericilor, mai izolat, pe care l-au găsit ctitorii. Astfel, între Munții Bucovinei sau la poalele Stânișoarei și pe cursurile de apă care le drenează, au fost durate mănăstiri, care și-au luat numele de la acestea: Moldovița, Mănăstirea Humorului, Voroneț, Slatina, Râșca.
Existența mănăstirilor și bisericilor în preajma râurilor s-a făcut din considerente practice, de aprovizionare cu apă, dar poate fi asociată și cu anumite practici religioase: Boboteaza (sfințirea apelor, tăierea crucilor din gheață). De cele mai multe ori fântânile și izvoarele au fost sfințite prin slujbe sau prin însemnarea lor cu semnul crucii: majoritatea acestora au cruci de lemn sau piatră ori sunt scrijelate sau pictate pe ghizduri.

4.2. Lacurile
În Bazinul hidrografic al râului Moldova (pe teritoriul județului Suceava) există un număr redus de lacuri naturale. Nici cele existente nu au o importanță prea mare în susținerea fenomenului turistic prin caracteristici de excepție: geneza chiuvetei lacustre sau a calității apei și a nămolurilor, ce ar putea fi folosite în scopuri terapeutice. În zona de podiș se remarcă prezența amenajărilor antropice. Chiar dacă modestă, prezența lacurilor diversifică peisajul și aduc o anumită contribuție la dezvoltarea și diversificarea formelor de turism posibil de practicat în zona de studiu (Fig. 20.). O caracteristică ce trebuie remarcată este faptul că monahismul a contribuit (și contribuie) la amenajarea de iazuri și heleșteie necesare creșterii peștelui de consum.
Criteriile de clasificare a lacurilor sunt multiple. Deoarece arealul de studiu se suprapune Carpaților Orientali, Subcarpaților Moldovei și Podișului Moldovenesc, amintim ierarhizarea făcută de N. Ciangă și clasificarea cuprinsă în studiul dedicat Podișului Moldovei, studiu coordonat de V. Băcăuanu. N. Ciangă concepe o ierarhizare, analizând efectele acumulărilor acvatice asupra activității turistice. Din această perspectivă, a remarcat mai multe tipuri genetice de lacuri naturale, lacurile sărate din zona masivelor de sare și lacuri de acumulare.
Pentru Podișul Moldovei, V. Băcăuanu și colaboratorii deosebesc, pentru spațiul studiat din bazinul Moldovei, lacuri din lungul apelor curgătoare – bălți (lacuri de albie majoră), lacurile de meandre părăsite, și acumulările antropice – heleșteiele și lacurile de baraj antropic. Pompei Cocean, în Geografia turismului românesc clasifică lacurile din punctul de vedere al importanței turistice și al aportului acestora la dezvoltarea tipurilor de turism, în lacuri cu implicarea în turismul recreeativ și lacuri destinate turismului curativ. Lacurile contribuie și la echilibrarea psihologică a turiștilor prin efectul „de margine” și efectul „de insulă” pe care îl generează, rupând monotonia peisajului.
În baza acestor considerente, în bazinul Moldovei din județul Suceava, separăm (Fig. 18):

4. 2.1. Lacurile naturale
În spațiul geografic aferent studiului nostru nu sunt semnificative cuvetele lacustre de origine naturală care să fie incluse în circuitul turistic. Totuși, un grup de cercetători de la Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava, Departamentul Geografie – M. Mîndrescu, I. Iosep, I.-A. Cristea, D. Forgaci și Daniela-Alexandra Popescu, publică, în anul 2010, studiul „Lacurile Iezer și Bolătău (Obcina Feredeului) – cele mai vechi lacuri de baraj natural formate prin alunecare din România” (Fig. 20.).
Trebuie să mai admitem că, în zona subcarpatică și de podiș din bazinul mijlociu al Moldovei, este posibilă formarea unor mici cuvete lacustre, dar cu regim temporar între valurile de alunecare. În Lunca Moldovei există mici lacuri, sub formă de bălți și meandre părăsite (belciuge), dar fără importanță în valorificarea turistică.
Revenind la problema lacurilor studiate de cercetătorii suceveni prezentăm, succint, câteva caracteristici, nu în ideea de a ne asuma rezultatele cercetărilor, ci cu scopul de a contribui, și pe această cale, la promovarea lor turistică.
Cele două lacuri sunt situate în extremitatea sud-vestică a Obcinei Feredeului, în bazinul hidrografic al Sadovei (afluent de ordinul I, pe stângă a Moldovei,). Ambele lacuri sunt situate pe doi afluenți, de pe stânga Sadovei, în bazinul său superior – Pârâul Iezerului și Pârâul Bolotău (Holohoșca) – la o distanță de cca. 14,5 km de orașul Câmpulung Moldovenesc. Deși, sporadic, au apărut menționări în documentele cartografice ale vremii și informații în unele lucrări de specialitate, o cercetare amănunțită nu a fost efectuată până la prezentul studiu.
Chiuvetele lacurilor s-au format prin bararea cursurilor de apă ale afluenților, prin alunecări de teren produse pe roci flișoide plastice. Formarea acestor lacuri este datată înainte de anul 1594 (în cazul lacului Iezer) și 1806 pentru lacul Bolătău (prima mențiune).
Pentru a avea imaginea completă, redăm comparativ principalele date cantitative ale celor două unități lacustre. (Tabel nr. 26.).

Tabel nr. 26. Date cantitative pentru lacurile Iezerul Feredeu și Bolătăul Feredeu
Variabila
Iezerul Feredeu
Bolătăul Feredeu

Altitudine (m)
930
1137

Suprafața (m2)
7500
2350

Suprafața bazinului în 2010 (ha)
355,2
29,57

Adâncimea maximă (m)
cca. 4
5,2

Măsuri propuse de cercetători pentru protecție și organizare turistică:
includerea celor două lacuri și a unui areal din proximitate în categoria ariilor protejate (rezervații științifice); Lacul Bolătău, așezat la distanță de zonele de activitate antropică și greu accesibil, ar putea fi declarat, mai ușor, ca arie protejată;
aceste lacuri ar putea fi folosite pentru practicarea turismului de masă, ecologic, turismului științific și de cunoaștere (prin organizarea de aplicații la care să participe categorii diverse: elevi, studenți, cadre didactice, organizarea de manifestări științifice);
marcarea traseelor turistice de acces la aceste puncte turistice de către Primărie, Școală sau societăți, care au ca domeniu de activitate turismul, din zona comunei Sadova, sau a municipiului Câmpulung Moldovenesc;
instalarea unor panouri informative care să prezinte date despre obiectiv, schiță de hartă cu amplasarea, distanțe etc.
Personal, considerăm că aceste lacuri prezintă un potențial turistic valoros prin peisajul specific, la depărtare de așezări, valorificabil prin amenajarea unor poteci, cabane de refugiu și includerea lor în trasee de drumeție montană.

4.2.2. Lacurile antropice cuprind iazurile și heleșteele și au fost amenajate în scop piscicol, pentru atenuarea viiturilor și agrement.
Din informațiile statistice obținute de la O.G.A. Suceava, D. A. Siret, în spațiul studiat sunt înregistrate un număr de opt unități lacustre. (Tabelul nr. 27). Suprafața însumată a luciurilor de apă cunoscute depășește 44 de hectare. Aceste lacuri au suprafețe mici, între 1 și 4 ha. Cel mai întins este iazul Antoceni-Smaranda, din localitatea Forăști, situat pe pârâul Hatia, având o suprafață de 14 ha, urmat de lacul Forăști-Andronache, pe Hatia, cu o suprafață de 13,8 ha. Barajele sunt construite din pământ și au înălțimi cuprinse între 3-6,5 m (Tabelul nr. 27).

Tabelul nr. 27. Principalele lacuri de acumulare (antropice) permanente/nepermanente din bazinul hidrografic al râului Moldova pe teritoriul jud. Suceava
Nr.
crt.
Denumirea
lacului
Localitatea
Curs de apă
Vol.
total
(mil. m3)
Volum
brut
(mil. m3)
Înălțime
baraj
(m)
Suprafața
lacului
(ha)
Destinație/
Folosință
Suprafața de bazin
controlată
(km2)

Iezer
Sadova
Iezer
0,0322
0,0216
3,85
2,086
Piscicultură
Atenuare
viituri
3,23

Forăști
Forăști
Hatia
0,225
0,21
4,5
13,8
Piscicultură
Atenuare
viituri
8

Drăgușeni
Drăgușeni
Stroiești
0,148
0,0862
5
6,52
Piscicultură

Manolea 1
Forăști
Hatia
0,03
0,03
3
2,05
Piscicultură
Atenuare
viituri
1,8

Antoceni-Smaranda
Forăști
Hatia
0,21
0,21
4
14
Piscicultură
….*

Antoceni-Prisăcaru
Forăști
Hatia
0,036
0,03
5
1,2
Piscicultură
1,3

Manolea 2
Forăști
Hatia
0,065
0,065
5
4,26
Piscicultură
4,2

Mediasca
Forăști
Mediasca
0,672
0,672
6,5
…*
Piscicultură Atenuare viituri
…*

* lipsă date
Lacurile naturale, iazurile și heleșteiele din bazinul Moldovei (județul Suceava), deși puține ca număr, au importanță turistică, prin posibilități de organizare a turismului de pescuit sportiv, a celui de agrement, sporturi nautice. Dacă în Evul Mediu și în Epoca Modernă mănăstirile aveau în proprietate întinse luciuri de apă, actual doar câteva mai au iazuri de nici dimensiuni (Râșca, Slatina, Schitul „Sf. Ioachim și Ana”). Pentru acestea iazurile înseamnă o resursă de hrană în perioada de post.

4.2.3. Apele subterane
În bazinul Moldovei, caracteristicile litologice au fost favorabile acumulării apelor subterane la diverse adâncimi.
Apele freatice sunt depozitate în complexele argilo-marnoase de vârstă sarmatică, în cele argilo-nisipoase și în prundișurile de terase cuaternare. Regimul lor depinde de condițiile climatice și se diferențiază pe principalele trepte de relief, uneori și în raport de condițiile hidrogeologice. Prezența gresiilor în zona montană a bazinului, (mai ales în arealul Obcinelor), prin gradul mare de fisurare, oferă condiții bune de acumulare și un grad de mineralizare de 500 mg/l.
În sectorul subcarpatic apele freatice sunt cantonate, cu predilecție, în depozitele de terasă și cele deluviale, iar mineralizarea se menține între 200 și 500 mg/l, de tipul carbonatat, iar azonal izvoare cu apă clorurată (Slatina);
În depozitele coluviale și proluviale adâncimea pânzelor freatice se află la 10-20 m, iar debitele sunt mai mari (0,5 l/s). În zonele aluvionare, dominate de pietrișuri și nisipuri, stratul acvifer se află la adâncimi mici (până la 1,5 m), iar nivelul acestuia oscilează în raport cu variația debitului râului Moldova și a afluenților săi.
Izvoarele apar la baza versanților, a frunților de terasă, din depozitele de pietrișuri și nisipuri care conțin lentile de argile. Numeroase linii de izvoare se află în localitățile din bazinul superior al Moldovei la Moldova Sulița, Breaza, Fundu Moldovei, Pojorâta, Câmpulung Moldovenesc, Moldovița, Frasin, dar și în cel mijlociu, la Slătioara, Râșca, Bogdănești.
Din categoria apelor subterane libere fac parte straturile acvifere lipsite de presiune care sunt suprafreatice, freatice și de stratificație. Apele suprafreatice au caracter temporar, prezintă debite mici (sub 0,1 l/s) și sunt influențate de variațiile sezoniere ale climei. Acestea apar pe interfluviile joase din bazinul Moldovei și au fost captate prin fântâni sau izvoare, în vetrele tuturor localităților din zonă.
Rezerve mai mari de apă există în formațiunile de fliș cretacic-paleogen din sectorul superior, iar în zona subcarpatică, rezervele sunt asociate cu formațiunile de vârstă miocenă.
Toate categoriile de ape subterane și izvoare au un grad de mineralizare care le face să fie de bună calitate și potabile, fiind valorificate economic, în activități turistice, pentru alimentarea populației și așezărilor.
Pentru exploatarea turistică și valorificare terapeutică interesează apele cu un grad ridicat de mineralizare. Din punct de vedere a temperaturii, toate apele din zona studiată întră în categoria apelor reci, cu temperatura < 23º C.

4.2.3.1. Ape minerale subterane
Prin apă minerală naturală se înțelege o apă pură din punct de vedere microbiologic (în sensul articolului nr. 11 din Normele Tehnice din 26 iulie 2001 de exploatare și comercializare a apelor minerale naturale), care își are originea într-un zăcământ/acvifer subteran și este exploatată prin una sau mai multe emergențe naturale sau foraje.
Pe teritoriul bazinului Moldovei au fost identificate și cercetate un număr important de manifestări de ape minerale. În cadrul acestora se găsesc ape sulfuroase, sărate, bromurat-iodurate și ape vitriolice.
Caracteristicile fizico-chimice ale apelor minerale indică originea vadoasă.
Apele minerale au luat naștere în cadrul unor circulații cu caracter discontinuu, dictată de permeabilitatea neomogenă a rocilor situate la nivele de profunzime variate, în care se resimt variațiile termice sezoniere și influențele precipitațiilor. Diversitatea hidrochimică a apelor minerale se datorează unui complex întreg de factori, care au intervenit la formarea lor și anume: condițiile litologice, condițiile tectonice și hidrogeologice, prezența CO2 mofetic, prezența materiilor organice precum și acumulărilor salifere și a celor metalifere.
S-au identificat următoarele categorii, raportat la alcătuirea geologică: în zona flișului și, mai rar, în zona centrală a cristalinului sunt prezente apele sulfuroase; la contactul între flișul neogen și depozitele miocene și, mai rar, în fliș sunt tipice apele sărate și iodurat-bromurate, apele vitriolice sunt cantonate în flișul paleogen. Cele mai multe ape se întâlnesc la contactul dintre cristalin și fliș, unele având și importanță pentru turismul balnear.
Apele sulfuroase. Sunt considerate ape minerale sulfuroase acele ape subterane, cu cel puțin 1 mg/l hidrogen sulfurat. Cele mai multe izvoare sulfuroase apar în formațiunile flișului cretacic sau paleogen, în roci marno-calcaroase impregnate cu sulfuri sau hidrocarburi. De obicei, aceste izvoare apar din depozitele deluviale sau din roci fisurate, având debite în general foarte mici (0,01 I/s—0,25 I/s). În zona de studiu, izvoare naturale cu debite mai mari se cunosc la: Lucina și Moldova Sulița. Nu sunt cazuri de folosire pentru balneoterapie.
Calitățile terapeutice valoroase ale acestor tipuri de ape impun aplicarea unor măsuri tehnico-organizatorice pentru conservarea și valorificarea lor.
Ape minerale sărate apar în șisturile negre din flișul curbicortical, în flișul Neogen și la contactul dintre fliș și formațiunile miocene de platformă.
Debitele naturale ale izvoarelor sărate sunt, în general, mici, în medie 0,05 I/s. Apele sărate apar în formațiuni foarte variate ca litologie și vârstă, ceea ce determina o variabilitate a conținutului chimic de la un izvor la altul. Astfel, în unitățile de fliș ele apar în roci care aparțin, barremianului, apțianului (Sadova, Câmpulung, Poiana Mărului) și paleogenului (Păltinoasa).
În zona neogenă, precum și la contactul dintre fliș și platformă, izvoarele sărate se găsesc în legătură cu formațiunile salifere badeniene (Slătioara, Râșca). Apele sărate pot fi utilizate ca sursă de băi, pentru tratarea afecțiunilor reumatice și ca sursă pentru sare. Mineralizația variază intre 2 g/l si 327 g/l. În unele cazuri se remarcă prezența borului și, în numeroase cazuri, a iodului (M. Porof, 2004). Hidrogenul sulfurat (H2S) se găsește în concentrații de sub 1 mg/l. Sunt prezente uneori și hidrocarburi gazoase.
În trecut,(1815) izvoarele sărate de la Slătioara au fost utilizate în scopuri economice, prin construirea unei fabrici de sare huscă, în timpul domnitorului Scarlat Al. Calimah.
Ape bromurate-iodurate. Se considera ape minerale bromurate-iodurate cele cu un conținut minim de 1mg/l iod și 5 mg/l brom. (Anexa 3 a Normelor tehnice ale Hotărârii 760 din 26 iulie 2001) Ele reprezintă un caz tip al apelor clorurate sodice și se cunosc în zona neogenă a Carpaților Orientali. În condițiile litologice și structurale ale flișului și a zonei neogene, prezența acestor elemente este legată de apele de zăcământ. Aceste ape iodurate sunt reprezentate prin doua iviri: una la Podeni (Câmpulung Moldovenesc) și alta la Slătioara (Gemenea), având 1 mg/l, respectiv 1,3 mg/l iod. Izvoarele bromurate sunt mai larg răspândite și prezintă un conținut mai însemnat de brom. Dintre acestea cităm:
– pârâul Petac (Demăcușa), afluent al Moldoviței, cu Br- 40 mg/l;
– pârâul Slătioara, afluent al râului Râșca, cu Br- 125 mg/l.
Valorificarea apelor bromurate și iodurate se poate face pe două căi: ca ape curative recomandate pentru cura externă (boli reumatice, afecțiuni ale sistemului nervos periferic, dermatologic, hipertiroidism) și pentru extragerea iodului și a bromului. (Porof, M., 2004).
Acestea reprezintă oportunități, ce pot fi valorificate în viitor.
Ape vitriolice. În bazinul Moldoviței se cunosc manifestări de ape vitriolice în localitatea Frumosu, prezente în corelație cu flișul oligocen. Caracterul chimic al apelor vitriolice este sulfatat-calcic-magnezian, iar ca particularități specifice este prezența acidului sulfuric liber. Aceste ape au luat naștere în urma proceselor de oxidare a sulfurilor metalice. Până în prezent nu se cunoaște o utilizare practică a apelor vitriolice.
Exploatarea izvoarelor de slatină are o tradiție milenară în zonă. De exemplu, descoperirile arheologice de la Cacica au demonstrat că obținerea sării recristalizate, nu este apanajul civilizației moderne, ci o practică folosită încă de acum peste cinci mii de ani (în perioada Cucuteni). Astfel de indicii nu au fost găsite în zona de studiu, dar se cunoaște că slatina era folosită, ca atare, pentru consumul oamenilor și animalelor. La începuturile dezvoltării industriei românești, „o fabrică de huscă ‹afierosită› Casei Doftorilor se așază în Moldova, cercetând fântânile de slatină pe moșia mănăstirii Râșca, Teodorachi Ciucea reprezentând compania întreprinzătorilor”.
Apa ca simbol religios. Prin proprietățile sale, apa are semnificații multiple atât pozitive cât și negative. Este apa care dă viață prin germinarea semințelor, o întreține și este astfel un simbol al fertilității; apa care purifică, spală, curăță, prin dizolvare și erodare; apa – ca simbol pozitiv – care stinge focul mistuitor al incendiilor și negativ, atunci când stinge focul folositor; apa este și aducătoare de moarte prin inundații și puhoaie; potopul șterge omenirea de pe fața Pământului, datorită păcatelor și astfel reprezintă un nou început, o reîntoarcere la origini.

Cap. V. Resursele biogeografice – componente ale atractivității turistice

5.1. Vegetația
Preocupările pentru studiul florei și faunei din zonă, sau ale unor regiuni limitrofe, au fost timpurii. Încă din 1859, Fr. Herbich publică un studiu referitor la flora Bucovinei, studiu apărut în editura F. Volkmar și publicat la Leipzig. După exact jumătate de secol, Z. C. Panțu și A. Procopiani-Procopovici au publicat, în Bulletin de l̕ herbier de L̕ Institut Botanique de Bucarest, septembrie 1901, o lucrare referitoare la flora din regiunea alpină și subalpină a Ceahlăului. Dar referiri la flora și fauna Moldovei au fost făcute, lapidar, de foarte timpuriu, de unii călători străini iar mai amănunțit de către D. Cantemir în lucrarea de recepție la Academia din Berlin, Descrierea Moldovei. Cu cât ne apropiem de prezent, studiile sunt tot mai numeroase și amănunțite. P. Raclaru și N. Barbu (1959) studiază flora din chiuveta Lucina, V. Leandru (1965) abordează vegetația forestieră dintr-un areal mai larg, cuprinzând bazinul Bistriței și al Moldovei, M. Răvăruț, D. Mititelu și E. Turenschi (1969) studiază vegetația pajiștilor din bazinul Moldovei, V. Panait (1969) cercetează vegetația din bazinul Moldoviței, cu accent pe ameliorarea pajiștilor naturale. Pajiștile au mai fost studiate și de D. Popovici și colaboratorii – 1996. Au fost elaborate studii și pentru unele zone din proximitatea arealului pe care îl avem în vedere: Th. Chifu, N. Ștefan, D. Florea (1973), M. Răvăruț, E. Turenschi D. Mititelu, (1961), (vegetația din bazinul Sucevei). Subiectul a fost abordat și de N. Barbu (1976), în studiul de sinteză privind Obcinele Bucovinei, V. Tufescu – 1970, , C. Brânduș , C. Grasu – 1991, în lucrări ce tratează Valea Moldovei. Referire la rezervațiile naturale au făcut T. Ștefureac (1967) și T. G. Seghedin (1983), iar flora relictă și endemică a Bucovinei a fost analizată de T. Ștefureac (1967, 1970). De o deosebită importanță și pentru zona analizată în prezentul studiu, sunt și lucrările generale elaborate de A. Beldie (1967) (ce se referă la endemismele din flora Carpaților din România), C. Botez și C. Swizevschi – 1964 (industria lemnului), P. Enculescu (1924) (zonarea vegetației lemnoase din România), C. Swizewschi (1974) (resursele naturale din Carpații Orientali), E. Pop (1929, 1960) (analize de polen și mlaștinile de turbă), R. Călinescu (1969) (Biogeografia României). Importante, prin aportul datelor inedite, sunt și lucrările referitoare la pădurile din România, abordate prin prisma documentelor istorice și juridice, sau a specialiștilor din domeniul silvic (C. C. Giurescu -1976, V. Băican – 1987, S. Dimitrovici (1922), R. Ichim – 1988, I. Nistor – 1921, G. T. Kirileanu- 1908, C. Chiriță, – redactor responsabil – 1981). Vegetația forestieră a mai fost abordată, în legătură cu raportul acesteia cu calamitățile, (M. Marcian – 2002) sau sub raportul proprietății (C., G., Leon – 1999).
Răspândirea conceptului de dezvoltare durabilă și avântul turismului, au pus problema gestionării acestui fenomen în ariile protejate ( J., S., Smaranda – 2008).
Relieful nu este numai suportul vegetației ci și un element ce determină repartizarea, în spațiu, a învelișului vegetal. Se cunoaște influența – mai ales indirectă – a reliefului, care determină etajarea vegetației, cu unele sensibile modificări în funcție de dispoziție. Influența directă a reliefului asupra răspândirii vegetației se manifestă doar prin mărimea pantei.
Rolul învelișului vegetal este esențial în menținerea echilibrului natural. Acesta reprezintă un strat protector, ce diminuează multe din efectele negative provocate de omenire.

Tabelul nr. 28. Procentul suprafețelor cu păduri pe unități administrative în anul 2014

Nr.
crt.
Unitatea administrativă
Suprafața (ha)
Suprafața acoperită
de pădure (ha)
Procentaj
(%)

1
C-lung Moldovenesc
14155
7843
55,41

2
Frasin
8731
5371
61,52

3
Gura Humorului
6984
4640
66,44

4
Breaza
8464
4615
54,52

5
Frumosu
9962
7286
73,14

6
Fundu Moldovei
17579
10305
58,62

7
Mânăstirea Humorului
9708
7409
76,32

8
Moldova Sulița
9894
3775
38,15

9
Moldovița
24924
19922
79,93

10
Ostra
10200
8773
86,00

11
Pojorâta
13780
10237
4,28

12
Sadova
6808
4348
63,86

13
Stulpicani
21670
16000
73,83

14
Vama
13628
9453
69,36

15
Vatra Moldoviței
17620
13120
74,46

16
Baia
3977
443
11,13

17
Berchișești
2365
183
7,73

18
Bogdănești
2470
132
5,34

19
Boroaia
7365
2662
36,14

20
Capu Câmpului
5100
4238
78,23

21
Cornu Luncii
8401
3140
37,37

22
Drăgușeni
2903
109
3,75

23
Fântâna Mare
2880
20
0,69

24
Forăști
6553
1301
19,85

25
Horodniceni
5702
103
1,80

26
Mălini
15153
10597
69,93

27
Păltinoasa
367
246
10,76

28
Rădășeni
4038
15
0,37

29
Râșca
20860
7868
37,72

30
Slatina
6806
4348
63.88

31
Vadu Moldovei
5109
132
2,50

32
Valea Moldovei
7719
970
12,56

Zona luată în studiu face parte din Provincia Dacică, Ținutul Carpaților Orientali și se caracterizează printr-o mare diversitate a asociațiilor vegetale de natură cental-europeană cu endemisme dacice. Acestea sunt dispuse altitudinal, începând din zona deluroasă și până în cea subalpină. O caracteristică a arealului studiat o reprezintă predominarea incontestabilă a pădurii. Pădurea ocupă 133097 ha, adică 68, 56% din totalul suprafeței unităților administrative. (Tabelul nr. 28.). De altfel, teritoriul este cvasitotal inclus în arealul Bucovinei istorice, ceea ce îi îndreptățește numele (buc, în limba slavă = fag) și explică mulțimea fitonimelor de sorginte dendrologică sau în legătură cu suprafețele împădurite. Aceasta este specifică, mai ales, zonei montane, ponderea scăzând treptat în Subcarpați și podiș. Partea de vest este arealul pădurii de conifere, apoi a pădurii de amestec, în partea centrală și de amestec cu preponderența fagului spre est – în zona Obcinelor Bucovinei, „a pădurii de foioase la contactul cu pădurile de amestec din munte” cu stejar și gorun, în amestec cu fag și carpen în Subcarpați.
Componența și răspândirea actuală a vegetației este rezultatul evoluției climatice în cuaternar. În linii mari, însă, relieful zonei s-a conturat, deja, în prima parte a sarmațianului, dar clima a avut fluctuații majore și, ulterior, variind de la cea tropicală (în paleogen), la climatul subtropical – când vegetația avea elemente sempervirescente și termofile, cu frunza căzătoare. Pliocenul era caracterizat printr-o climă continentalizată, care duce la generalizarea elementelor de vegetație cu frunze căzătoare.
Cuaternarul a avut modificări climatice severe, reprezentate de perioadele glaciare și interglaciare. În perioadele glaciare zona se afla în proximitatea calotei nord-europene și, deci, era afectată de un climat periglaciar. Vegetația era alcătuită din elemente iubitoare de frig: pin, molid, zadă, cu predominarea netă a pinului, atunci când clima era mai aspră. În fazele de apogeu glaciar, predomina tundra alpină. În interglaciar, pădurea de pin și molid era omniprezentă. Atunci când condițiile termice permiteau, intra în componență și fagul sau chiar stejarul (N. Barbu, 1976, p. 197). Ca urmare a faptului că ultima glaciațiune, Würm, a cunoscut scăderi de temperatură deosebite, Obcinele devin arealul unei vegetații de tundră, pădurea se retrage spre podiș, vegetația de silvotundră, din lungul văilor, făcând trecerea între cele două zone. Acesta este arealul temporal de proveniență a endemismelor glaciare actuale.
Conform regionării efectuate de specialiști, zona se încadrează în Regiunea Central-europeană, Provincia est-carpatică, Subregiunea Carpaților Orientali, ocupând, în totalitate, Districtul Obcinele Bucovinei și Munții Stânișoarei și, parțial, Districtele Subcarpații Moldovei și Podișul Sucevei. Dacă în ce privește componența floristică nu este net deosebită de majoritatea arealului carpatic, nota distinctă o dă multitudinea elementelor endemice daco-carpatice, păstrate în enclave, care au oferit condiții pedoclimatice favorabile perpetuării.
Specific bazinului sucevean al râului Moldova este etajarea altitudinală a vegetației, între cota maximă a Giumalăului (1857 m) și cea minimă, de la ieșirea din județ (286 m). Etajele și subetajele se disting prin structura și compoziția floristică.

5.1.1. Vegetația forestieră
Etajul pădurii de foioase. Valea Moldovei, de la ieșirea din zona montană, la Păltinoasa, este inclusă de unii geografi Podișului Moldovei. C. Martiniuc o consideră unitate cu caracteristici geografice proprii, denumind-o „Podișul piemontan”. Vegetația forestieră este formată din gorun, stejar, fag (Fig. 21.) în diferite proporții, precum și alte foioase: cireș, carpen, paltin.
Subetajul fag-conifere ( molid – Picea excelsa, brad – Abies alba) cu participarea și a altor specii de foioase (carpen – Carpenus betulus, teiul – Tilia tomentosa, gorun – Quercus petraea, stejarul – Quqercus robur) în zona piemontană a Mas. Ciungi și cea subcarpatică Mălini –Râșca (V. Băcăuanu ș.a., 1980, pp.134-135, fig. 30: Vegetația Podișului Moldovei).
Subetajul fagului, preponderent în estul Obcinelor, pe versanții Obcinei Mari (N. Barbu, 1976, pp 200-201 – Harta)., în Munții Stânișoarei, unde „pădurile de amestec (fag-brad-molid) îmbracă, aproape în întregime, lanțul muntos, coborând până în depresiunile marginale estice” (Al. Roșu,1973, p. 213). Fagul formează, uneori, arborete pure, dar cel mai adesea este în amestec cu bradul ori chiar cu molidul în proporții variate.
Subetajul molid-fag este un etaj de tranziție, ceea ce face ca în componență să intre o mare diversitate de elemente floristice. Componentele de bază ale pădurilor sunt molidul, fagul, bradul, care, în funcție de condițiile locale, sunt în diferite proporții, alcătuind păduri cu predominarea molidului în sudul Obcinei Feredeu și o parte a Obcinei Mare, molid-brad-fag, molid-brad sau molid-fag, alcătuind trupuri de pădure, fără o dispunere regulată. Dacă, în general, marja altitudinală a acestui etaj este între 750 și 1150 m, uneori, datorită cantonării maselor de aer rece pe fundul văilor și depresiunilor (inversiune termică), acesta urcă până la 1400 m (Tomnatic din Obcina Feredeu, Plaiul Todirescu, din Rarău).
Etajul molidului ocupă, cu predilecție, versantul vestic al Obcina Feredeului și cel estic al Obcina Mestecănișului, culmile Giumalăului și Rarăului dar, și insular, în alte locuri (Fig. 21.). Ca element complementar apare mai ales bradul, pinul fiind prezent cu predilecție în bazinele afluenților de pe partea dreaptă a Moldovei până la Pojorâta.
Etajul subalpin, pe ansamblu, în Carpații Orientali se desfășoară începând cu altitudinea de 1650 m. În Rarău însă acest etaj începe de la 1550 m și se desfășoară până la altitudinea maximă a zonei, 1857m în munții Giumalău. Specia dominantă este jneapănul (Pinus mugo) în combinație cu ienupărul (Juniperus communis), tufe de afin (Vaccinium myrtillus), merișor (Vaccinium vitis idea)și sacie pitică (Salix).
/
Figura nr. 21. Bazinul Moldovei pe teritoriul județului Suceava – Harta vegetației

5.1.2. Vegetația ierboasă
Vegetația ierboasă alcătuiește pajiști, cu o componență diversă, ce suportă influențele pedoclimatice specifice etajelor forestiere amintite (Fig. 21).
Pajiștile din etajul fagului. În aceste pajiști predomină pirul (Agrostis tenuis), păiușul roșu (Festuca rubra), păiușul (Festuca pratensis), golomățul (Dactylis glomerata), zâzania (Lolium perennis), firuța (Poa pratensis), cu areal de răspândire și pe terasele joase, de pe Valea Humorului și axul Moldovei. Predominanța leguminoaselor în componență, dă valoare nutritivă mare masei furajere.
Pajiștile din etajul fag-conifere. Răspândirea acestor asociații vegetale secundare, rezultate, în general, în urma intervențiilor antropice de despădurire, este, cu predilecție, în arealul Depres. Moldoviței, pe valea Moldovei între Vama și Molid, iar în Obcina Mare sub forma poienilor. Alcătuirea este din păiuș roșu (Festuca rubra) – pe locul vechilor păduri de molid, pir (Agrostis tenuis) pe locul pădurilor de fag și brad. În proporții reduse, cresc țepoșica (Nardus stricta), ovăsciorul (Arrhenaterium elatius) – pe locul pădurilor de fag sau de amestec etc. (N. Barbu, 1976, p. 212).
Pajiștile din etajul molidului.Acest tip de asociație vegetală are frecvență mai mare în culoarul depresionar Moldova-Sadova, pe aliniamentul Izvoarele Moldovei-Moldova Sulița-Benia-Breaza-Măgura-Sadova-Câmpulung Moldovenesc, în depresiunea Lucina și Depres. Botuș și în Cul. Depres. Răchitiș, – Muncel – Pojorâta ( N. Barbu, p.211). Pajiștile sunt formate din păiuș, păiuș roșu țepoșică și adesea pâlcuri de afin (Vaccinium myrttillus), ienupăr (Juniperus communis), mesteacăn (Betula verrucosa).
Calitatea pășunilor este în funcție de solurile care favorizează predominanța anumitor plante. De exemplu, pe rendzinele scheletice sunt propice asociațiilor vegetale cu Poa nemoralis (iarbă deasă) și Carex montana (rogozul de munte), asociații de o calitate nutritivă scăzută (N. Barbu, 1976, p. 212).

5.1.3. Vegetația intrazonală. Vegetația intrazonală nu se supune legilor zonării și etajării. Ea se inserează în areale cu condiții locale specifice, insular și liniar. În această categorie se include vegetația de luncă (ce alcătuiește formațiuni liniare), în lungul râurilor. La acestea se adaugă asociațiile telmatofite (palustre) din zonele mlăștinoase, cele saxicole din perimetrele cu stâncării calcaroase și cele halofile de pe solurile sărăturoase ce formează areale insulare.
Vegetația de luncă.
Vegetația lemnoasă formează zăvoaie, având ca specie dominantă arinul alb (Alnus incana) în amonte de localitatea Molid, în aval acesta apărând din ce în ce mai rar, predominante fiind sălciile (Salix alba) și speciile de răchită (Salix purpureea, Salix viminalis), asociate cu plop alb (Populus alba) și mai puțin cu plop negru (Populus nigra). Pe anumite areale de pe văile Moldovei și Moldoviței apar și formațiuni de cătină-albă-mică (Myricaria germanica).
Vegetația ierboasă formează pajiști cu productivitate influențată de fertilitatea și drenajul solurilor. În zonele de luncă mai înaltă și cu soluri drenate se dezvoltă pajiștile cu păiuș (Festuca pratensis), zâzanie (Lolium perennis).
Vegetația palustră (Asociațiile telmatofite).
În general, suprafețele mlăștinoase sunt reduse ca întindere, din cauza substratului petrografic permeabil. În zona montană, izolat, există câteva mlaștini reduse ca întindere.
Rolul resurselor biologice în declanșarea și susținerea fenomenului turistic nu poate fi apreciat la adevărata valoare, doar dacă este privit în contextul general, dat de ansamblul factorilor geografici naturali și antropici. Aceasta, cu atât mai mult cu cât vegetația este un element determinant în crearea peisajului (funcția estetică fiind indiscutabilă – Fig. 20).) iar fauna punctează favorabil diferite zone.

Fig.22. Funcțiile pădurii

5.1.4. Funcțiile pădurii
În ansamblu, rolul vegetației este multiplu: sursă de hrană, de îmbrăcăminte, combustibil, dar mai ales de materie primă. Totuși, cel mai important rol este transformarea carbonului din dioxidul de carbon atmosferic în materie organică – proces prin care este convertită și stocată energia solară – iar, în același timp, aerul este purificat și îmbogățit în oxigen (Fig. 22..).
Purificarea aerului se face prin consumul dioxidului de carbon, iar îmbogățirea cu oxigen este rezultatul firesc al procesului de fotosinteză, proces care se desfășoară, după următoarea formulă:
6CO2+6H2O+energie solară = C6H12O6+O2
Deci, prin acest proces, energia solară este stocată într-o substanță organică, rezultată prin reacția chimică între apa extrasă de plantă din sol și dioxidul e carbon din aer (glucoza), iar oxigenul este retrocedat atmosferei. Procesul are o importanță dublă pentru viața faunei căreia îi dă hrană și oxigen. Pentru activitățile antropice, putem concluziona că asociațiile cu masă vegetală mare creează disponibilități deosebite: ambianță estetică, de excepție, aer curat, materii prime diverse și o diversitate mare a activităților turistice posibil de organizat (Fig. 22.).
Impactul pădurii asupra privitorului este deosebit:
Când privești munții noștri acoperiți cu păduri, fără să vrei te gândești la veșnicie; mii de rânduri de oameni i-au privit, s-au bucurat de splendida lor înfățișare.
Emil Pop aprecia că, în timpuri străvechi, România era acoperită cu păduri în proporție de 60-70%, iar Dimitrie Cantemir afirma: „Cu păduri Moldova este dăruită din belșug atât cu lemn de lucru, cât și cu lemn de foc și pomi cu roadă”
Răspândirea și componența pădurii este rezultatul unei sume de condiții generate de geosfere, dar la rândul lor, acestea, suferă influențele pădurii.
Biosfera forestieră, influențată, condiționată chiar, de influențele celorlalte geosfere, exercită, la rândul ei, multiple influențe pozitive asupra acestora (asupra atmosferei interioare și exterioare ambiante, apelor, solurilor, substanțelor litologice etc.) și reprezintă resursă și condiții favorabile de viață și conservare, pentru flora și fauna biocenozei ei.
Influențele pădurii se manifestă nu numai în arealul strict de răspândire „ci și în afara acestuia fie el natural sau divers umanizat”

5.1.5. Importanța pădurii în decursul istoriei
Se obișnuiește să se spună că poporul român, în vremuri de restriște, se retrăgea din calea invadatorilor, în munți. C. C. Giurescu face precizarea că nu munții sunt cei care îi adăposteau, ci pădurea.
S-a vorbit mult și se vorbește încă de „retragerea la munte”, de adăpostul pe care l-a oferit Carpații […..] trebuie să se precizeze însă că muntele a fost însemnat, în primul rând, prin pădurile sale care însemnau nu numai adăpost dar și hrană variată(…)
Autorul conchide: „Așadar, nu retragerea la munte, ci retragerea la pădure.”
Străinii care ne vizitau ținuturile, au sesizat întinderea deosebită a pădurii, aceasta făcând o deosebită impresie asupra lor. De exemplu, un călător anonim, consideră întinderile nesfârșite ale codrilor, explicația rezistenței la atacurile tătarilor:
Țara e acoperită cu dealuri și păduri și de aceea fiind întărită natural, s-a putut păzi de invaziile și prădăciunile tătarilor.
Importanța strategică a codrilor pentru români este înfățișată de Paul de Alep, în jurnalul său, consemnând cuvintele de o simplitate deosebită, dar exprimând un mare adevăr, ale marelui vornic al Țării Românești:
Țara noastră n-are castele,(…..). Drept castele și fortărețe avem acești munți și păduri împotriva cărora nici un dușman nu poate birui. Dacă ar fi fost altfel, și dacă am fi avut cetăți pe teritoriul nostru, turcii de mult ne-ar fi scos din el.
Pentru un străin, necunoscător al locurilor, codrii erau nesfârșiți, misterioși și înfricoșători, ceea ce le crea impresia unei călătorii greu de realizat și cu multe primejdii. De exemplu, francezul Blaise de Vigenère, în 1573, vede Moldova ca pe un tărâm greu de traversat: „Este o țară muntoasă împădurită, și deci foarte puternică și anevoioasă < de străbătut>.”
Strategia luptei în păduri era atât de adânc înrădăcinată în uzanța trupelor române, încât a fost folosită și în afara țării. Așa s-a întâmplat în 1422 la Marienburg. Conform tratatului moldo-polon, Alexandru cel Bun trimite un ajutor militar polonilor, în lupta cu teutonii, constând în 400 de călăreți. Aceștia participă la asediul cetății, dar sunt atacați de cavalerii teutoni, care ies în forță din cetate. Moldovenii se retrag în pădurile din apropiere. Cronicarul I. Dlugosz consemnează că teutonii îi urmăresc dar suferă o înfrângere de proporții. Astfel, moldovenii „ au bătut o oaste mare a dușmanului și s-au întors în tabăra oștirii regale învingători și încărcați cu o pradă uriașă”.
Desimea și întinderea nesfârșită a pădurilor din zonă făcea dificilă deplasarea trupelor străine. (Doar localnicii cunoșteau potecile ascunse.) Așa se explică și faptul că însușii descălecatul s-a făcut, folosindu-se Valea Moldovei ca axă de pătrundere, iar prima capitală a Moldovei, Baia, a fost tot pe axa acestui râu.
Referitor la bătălia de la Baia, dintre Ștefan cel Mare și fostul său prieten Matiaș Corvin, tot cronicarul Ian Dlugosz consemnează că, înfrânt fiind, regele se retrage în grabă, dar când ajunge în munți, găsește drumul închis cu arbori tăiați. De aceea se vede nevoit să dea foc carelor cu bagaje și să îngroape cincizeci de tunuri ca să nu cadă în mâinile moldovenilor.
Din cauza împăduririi excesive a zonei, diversele atacuri tătărești se orientau tot în lungul văii principale a Moldovei. În bazinul râului Moldova, aceștia veneau dinspre Solca, pe drumul care urma culmea domoală a Dealului Cojocului, consemnat în tradiția locală cu denumirea de Drumul Chitailor, apoi traversau cumpăna apelor, spre Păltinoasa.

5.1.6. Importanța pădurilor în fenomenul isihast, viața mănăstirilor și turism
„Isihia” înseamnă liniște. Isihasmul presupune a ajunge la liniștea interioară printr-o rugăciune neîntreruptă, pomenind numele Mântuitorului. Pentru a ajunge, însă, la liniștea sufletului, monahii căutau liniștea fizică, retrăgându-se în mijlocul naturii, departe de tumultul vieții comunităților mirene.
La începutul fenomenului monastic, călugării au ales retragerea în pustiurile Egiptului, Siriei, Palestinei. Aceste locuri aveau o deosebită rezonanță spirituală, fiind arealul de desfășurare a numeroase evenimente, consemnate atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament. Retragerea în pustie era un mijloc de autoexilare, pentru a sluji lui Dumnezeu din toată inima, ducând o viață de privațiuni.
Călugării români, au căutat liniștea codrilor și viața austeră în sălbăticia munților, lucru consemnat în numeroase cazuri de patericul românesc. De exemplu, Sf. Daniil Sihastrul, care este apreciat ca „mare dascăl al pustiei și povățuitor al călugărilor” după ce a sihăstrit prin multe locuri, la 1470 –când a fost sfințită Mănăstirea Putna – s-a retras în părțile Voronețului, „unde și-a săpat chilie în piatră, sub stânca Șoimului. Aici se nevoiește singur încă 20 de ani în plăcere de Dumnezeu (…..).”
Despre Cuviosul Iov Sihastrul se spune:
Sihastrul Iov era cu metania din Mănăstirea Bogdănești – Suceava, unde s-a nevoit câțiva ani, la sfârșitul secolului XIV. Apoi, dorind să slăvească neîncetat pe Dumnezeu, s-a retras în pădurile seculare de sub Muntele Pleșu, unde a sihăstrit în mare nevoință peste 40 de ani, răbdând grele ispite de la diavol. (….).
Adunând în jurul său mai mult de 15 călugări, a întemeiat în pădure o mică sihăstrie, cunoscută multă vreme sub numele de „Sihăstria lui Iov”, iar mai târziu, „Poiana Iova”. Aceasta era sihăstria călugărilor din Mănăstirea Bogdănești-Râșca. Secole de-a rândul, până spre zilele noastre, s-au nevoit aici sihaștri cuvioși, neadormiți rugători ai neamului.
Cuviosul Ioan Sihastrul (sec al XVI-lea – sec al XVII-lea), ucenic al Sfântului Arhiepiscop Ioan de la Râșca, după moartea mentorului său, „s-a retras în munte”, pe pârâul Râșcuța, la locul situat la 3 km de mănăstire și cunoscut până astăzi sub numele de „Poiana lui Ioan”. Aici a sihăstrit peste 30 de ani.
„În jurul Mănăstirii Moldovița (ante 1402), altfel ca pretutindeni, se nevoiau, încă din secolele XIII – XIV, câțiva sihaștri uitați de lume. Unii rămâneau necunoscuți până la moarte; alții trăiau un timp ca pustnici în poienile codrilor, apoi din nou se retrăgeau în mănăstire”, scrie Arhim. Ioanichie Balan. De exemplu, Cuviosul Isaia Pustnicul de la Moldovița, după ce a fost sub ascultare la diferite mănăstiri, „râvnind marilor sihaștri de demult, s-a retras la liniște în pădurile din jurul mănăstirii. Acolo, făcându-și o colibă, se nevoia ziua și noaptea în post, în rugăciune și în luare-aminte de sine”.
Întreaga viață a poporului român a fost sub pecetea pădurii: locuința, moara, biserica, mobilierul, uneltele, toate au fost meșterite din lemn, înainte de a se răspândi alte materiale. Se poate vorbi deci, înainte de toate, de „o civilizație românească a lemnului, cu formele ei specifice, timp de circa un mileniu și jumătate (…).
Lemnul a fost materialul din care s-au construit primele biserici ale schiturilor de pe valea Moldovei . „În ținutul Sucevei, arhitectura lemnului este un capitol remarcabil de civilizație tehnică și exprimare artistică, înscriindu-se, cu notele sale personale, în aria națională și europeană de valori”. Aproape la fiecare ctitorie din piatră au fost scoase la iveală urme ale unor construcții mai vechi, din lemn. De altfel, arhitectura bisericilor din lemn a stat la baza conceperii unui stil arhitectonic propriu, stilul moldovenesc. În arealul studiat, există modeste locașuri de cult din lemn. Acestea sunt modeste prin înfățișare dar deosebite prin valoare istorică și artistică (Tabelul nr. 29.).

Tabelul nr. 29. Exemple de biserici din lemn din bazinul sucevean al Moldovei
Nr.
crt.
Denumirea unității administrative
Localitatea
Hramul bisericii
Anul ctitoririi

1.
Com. Bogdănești
Bogdănești
Bis. de lemn Sf. Voievozi
(1805)

2.
Com. Boroaia
Boroaia
Bis. de lemn Adormirea Maicii Domnului
(1808)

3.
Mun. Câmpulung Moldovenesc
Câmpulung Moldovenesc
Bis. De lemn Compania de Pompieri
(în constr.)

4.
Com. Cornu Luncii
Băișești
Bis. De lemn Sf Voievozi
(1778)

5.
Com. Drăgușeni
Brăgușeni
Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului și Sf. Spiridon
(1780)

6.
Com. Forăști
Forăști
Bis. De lemn Sf. Nicolae
(1764)

7.
Com. Fundu Moldovei
Colacu
Bis. De lemn Sf. Nicolae
(1800)

8.
Mun. Gura Humorului
Voroneț
Biserica Schitului
2000

9.
Com. Vama
Vama
Bis. de lemn Înălțarea Domnului
1783

Molid
Schitul Sf. Ana – stil vechi (2000 – în constr.)
2000

Tot lemnul a fost materialul din care s-au făcut sicriele și crucile. Chiar și astăzi, când se fac morminte fastuoase cu cruci și ornamente din marmură, crucea cu care se scoate mortul din casă și care se așează la capul decedatului este tot din lemn. Chiar dacă mormântul este gata pregătit, crucea de lemn se pune lângă cea de marmură.
Codrii au avut un rol deosebit în viața poporului, în general, și în viața monahală în special. Pădurile în care se afundau călugării, pentru a fi departe de lume și aproape de Dumnezeu, le-au oferit adăpost, hrană și liniște.

5.1.7. Arii naturale protejate
Dezvoltarea ascendentă a societății omenești, într-un ritm din ce în ce mai alert, a făcut ca presiunea asupra mediului să fie deosebit de incisivă. Mărirea numărului populației și necesitatea unei mai mari suprafețe de locuire, hrană și diferite alte materiale luate din natură și instituirea unui altfel de mod de viață au dus la degradarea, din ce în ce mai alertă, a mediului. Atitudinea celor responsabili de pe teritoriul țării noastre a fost în consens cu abordarea problemei pe plan mondial. Printre primele modalități de protejare a anumitor areale în Evul Mediu a fost declararea de către proprietari a unor areale drept „braniște”: „<Legea> braniștei, amintită pe vremea lui Matei Basarab, dovedește că această instituție era străveche și făcea parte din <obiceiul pământului>” scrie C. C. Giurescu, iar mai departe definește cuvântul „braniște” astfel:
Braniștile erau locuri oprite sau rezervate, in care nimeni n-avea voie să intre spre a tăia lemne, a cosi fin, a paște vitele, a vâna, a prinde pește sau a culege fructele pădurii, fără voia prealabilă a stăpânului. Cine contravenea, cine călca „legea” braniștei, era pedepsit și pedeapsa varia, de la confiscarea carului cu boi, a securei, a uneltelor de vânat și pescuit și a hainelor până la tăierea mâinii și chiar până la spânzurătoare.
Ca și în vestul Europei, inițial, aceste restricții aveau menirea de a limita accesul maselor largi la produsele naturale oferite de pădure, în special la vânat. Totuși, a fost un prim pas, care a dus la conștientizarea ideii, că resursele sunt limitate iar unele chiar pot dispărea iremediabil.
În Bucovina prima reglementare oficială privind regimul pădurilor a fost dată în 1786 iar în Moldova în 1792.
Chiar dacă în contratimp, România a încercat să țină pasul cu legislația europeană. În 1872 se legiferează vânătoarea, în 1896 se legiferează pescuitul, iar în 1881 se dă primul Cod Silvic al României. Acest prim cod are o importanță deosebită în privința reglementărilor exploatării masei lemnoase. S-a aplicat până în 1910. Chiar și codul republicat în 1910 preia multe din prevederile celui vechi. Printre prevederile progresiste ale acestei legi era implicarea directă și activă a statului în activitatea managerială a suprafețelor silvice. Era acordat sprijin pentru cei care respectau principiile exploatării fondului silvic sau celor care reîmpădureau terenuri (premii, bani pentru reîmpăduriri, reducerea impozitului). Partea mai puțin lăudabilă era regimul discriminator referitor la pădurile din zona de munte și cele din zonele joase. Efectul a fost că marii moșieri, cu păduri în zonele de deal și câmpie, au avut libertatea de a tăia întinse suprafețe de pădure de foioase, mai ales stejărete și făgete, cu consecințe ecologice dezastroase. A fost o intervenție brutală în acea epocă în arealul împădurit.
Ideea de conservare se extinde de la păduri la alte elemente, mai ales după ce, în 1819, Alexander von Humbold introduce sintagma de „monument al naturii”.
Conștient de importanța turistică a Bucegilor și în același timp de necesitatea protejării integrității ecologice, Spiru Haret, în 1900, propune înființarea unui parc național. În Bucovina, Fondul bisericesc, propune în 1907, la solicitarea austriacă, ca zonă protejată, pădurea Slătioara. Definitivarea acestui demers se va face abia în 1925 de către guvernul României
În 1931 s-a înființat Comisia Monumentelor Naturii. Primele monumente ale naturii decretate de aceasta au fost floarea de colț (la propunerea botanistului Alexandru Borza) și nufărul termal.
Pe segmentul conservării mediului ambiant, în timp, iau ființă numeroase organisme guvernamentale sau organizații neguvernamentale. În final, Congresului Internațional de conservare a naturii, în urma elaborării unei rezoluții, a decis înființarea Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii, lucru care s-a petrecut un an mai târziu (1948), la Fontainbleau. Această instituție internațională a pus bazele unui sistem de clasificare a ariilor protejate, în funcție de scopul urmărit, alcătuind zece categorii (1978), sistem care a fost îmbunătățit în 1994, delimitându-se doar șase categorii de arii protejate. Sistemul este aplicabil și în prezent.

Tabel nr. 30. Categorii IUCN și caracteristici
Categoria
Subgrupa
Caracteristici
Exemple din teritoriu

CATEGORIA I
Rezervație naturală strictă /arie sălbatică

I a
Rezervație naturală strictă
Areal terestru sau acvatic cu ecosisteme deosebite, specii deosebite sau reprezentative;
Pentru cercetare sau monitorizare de mediu.
_

I b
Zonă sălbatică
Areal natural nemodificat (sau ușor alterat (mediu terestru sau marin);
Fără locuințe permanente;
Protecție și conservare a caracteristicilor naturale.
Peștera liliecilor (speologică)

CATEGORIA a II-a
Parc Național
-
Se are în vedere:
Protecția integrității ecologice a unuia sau mai multor ecosisteme ca o moștenire a patrimoniului natural pentru generațiile viitoare;
Exclude activitățile ostile mediului;
Reprezintă oportunități pentru activități științifice, de recreere și educaționale.
_

CATEGORIA a III-a
Monument Natural
-
Monumentul Natural
este reprezentat de un areal care conține una sau mai multe trăsături cu valoare deosebită sau de unicitate;
importanță culturală, calități reprezentative sau estetice
-Klippa de calcare triasice Pârâul Cailor (geologic – paleontologică)
-Moara Dracului (geologică)
-Piatra Buhii (geologic-paleontologică)

CATEGORIA a IV-a
Arie de Gestionare a Habitatelor/ Speciilor
-
Arie protejată (areal terestru sau marin) administrată prin intervenții:
asigurarea întreținerii habitatelor;
cunoașterea necesităților specifice speciilor.
-Codrul secular Slătioara
-Codrul secular Giumalău
-Codrul secular Loben
-Cheile Lucavei
-Fânațele montane Todirescu
-Pădurea Roșoșea
-Piatra Pinului și Piatra Șoimului(g-p)
-Pietrele Doamnei
-Stratele cu aptycus de la Pojorâta (paleontologică)
-Tinovul Gâina-Lucina (botanică)
-Rez. Răchitișul Mare

CATEGORIA a V-a
Peisaj / peisaj marin protejat
-
Conservarea peisajului terestru/marin și recreere în areale cu valori estetice ecologice, culturale și diversitate biologică ridicată
-

CATEGORIA a VI-a
Arie protejată cu resurse gestionate
-
Areale protejate în care resursele sunt folosite, dar aplicând principiile dezvoltării durabile
-

(Sursa: J. S. Smaranda, 2008, pp. 44 – 47).
Importanța turistică a zonei este demonstrată și în același timp potențată prin existența a numeroase areale protejate, areale de diferite categorii IUCN și din diferite domenii, conform tabelelor nr. 30, nr. 31 și nr. 32.

Tabelul nr. 31. Arii protejate de interes național
Nr.
crt
Denumire rezervație
Tip rezervație
Custode
Localizare
administrativă
Supr.
(ha)
Sit Natura 2000 care se suprapune peste rezervație

1.
Moara Dracului
Geologică
Direcția Silvică Suceava*
Câmpulung Moldovenesc
1,3
-

2.
Fânețele montane Todirescu
Specii de floră de interes comunitar
DSSv
Stulpicani
38,1
Rarău- Giumalău

3.
Tinovul Găina –Lucina
Mesteacănul pitic
DSSv
Moldova Sulița
1,0
Găina-Lucina

4.
Pietrele Doamnei-Rarău
Formațiuni geologice
Specii de floră de interes comunitar (Peștera cu lilieci)
DSSv
Pojorâta, Crucea
933,0
Rarău- Giumalău

5.
Codrul secular Slătioara
Molidiș secular
Specii de interes comunitar
DSSv
Stulpicani
1064,2
Rarău- Giumalău

6.
Codrul secular Giumalău
Molidiș secular
DSSv
Pojorâta
309,5
Rarău- Giumalău

7.
Răchitișul Mare
Strugurele ursului
DSSv
Breaza
116,4

–

8.
Cheile Lucavei
Chei
Specii de interes comunitar
DSSv
Moldova Sulița
33,0
Găina-Lucina

9.
Piatra Pinului și Piatra Șoimului
Formațiuni geologice
Paleontologică

–
Gura Humorului
0,5
-

10.
Stratele cu Aptychus de la Pojorâta
Paleontologică
DSSv
Pojorâta
1,0
-

11.
Pădurea Roșoșa
Molidiș secular
DSSv
Moldovița
205,0

–

12.
Codrul secular Loben
Molidiș secular
DSSv
Moldovița
483,0
-

13.
Klippa calcare triasice Pârâul Cailor
Formațiune geologică
Paleontologică
-
Breaza
0,1
-

14.
Piatra Buhii
Formațiune geologică
Paleontologică
DSSv
Câmpulung Moldovenesc
2,0
-

*Direcția Silvică Suceava (prescurtat DSSv) (Sursa APM Suceava)
Rezervații naturale
Dintre cele 15 rezervații naturale din zona de studiu, 9 sunt de interes biologic, din care 4 forestiere, 1 floristică, 1 botanică, 1 biospeologică și 2 mixte.
Tabel nr. 32. Rezervații naturale
Nr.
crt.
Denumirea rezervației
Cod.
UICN
Tip
Suprafața

1.
Codrul secular Slătioara
IV Rezervație naturală gestionată pentru habitat
forestieră
1064,2 ha

2.
Codrul secular Giumalău
IV Rezervație naturală gestionată pentru habitat
forestieră
309,5 ha

3.
Codrul secular Loben
IV Rezervație naturală gestionată pentru habitat
forestieră
483 ha

4.
Pădurea Roșoșa
IV Rezervație naturală gestionată pentru habitat
forestieră
205 ha

5.
Fânețele montane Todirescu
IV Rezervație naturală gestionată pentru habitat
floristică
44,30 ha

6.
Tinovul Găina – Lucina
IV Rezervație naturală gestionată pentru habitat
botanică
1 ha

7.
Peștera liliecilor
Ib Rezervație științifică
Speologică – biospeologică
4,8 ha

8.
Chile Lucavei
III Monumente ale naturii
(mixtă)
Geologico-geomorfologică și floristică
33 ha

9.
Pietrele Doamnei – Rarău
III Monumente ale naturii
mixtă
253 ha

5.1.7.1. Codrul Secular Slătioara

În 1907, Ministerul agriculturii și domeniilor din Viena cere administrației Fondului Bisericesc din Bucovina propuneri de suprafețe pentru viitoarele rezervații naturale. Sunt propuse două locații: pădurea seculară de pe Rarău și pădurea Putna. Lucrurile au demarat greu: abia în 1913 a fost delimitat un areal de 408 hectare , dar declararea rezervației s-a făcut de către guvernul României, prin decizie ministerială reactualizată, în 1941, prin H.C.M. 284 și inclusă în Legea nr. 5 din anul 2000, la numărul 2723. Întinderea a suferit fluctuații în timp: 671,11 ha la constituire, 295,28 ha în 1931 la Slătioara, dar i s-au adăugat 292,92 ha pe Muntele Giumalău și 65 ha din fânețele Todirescu ca zonă de tampon. În 1974 avea 609 ha, iar actual (2012) are 1064,20 ha, fiind în arealul comunei Slătioara.
Dacă inițiativa, la începutul secolului al XX-lea a fost a Fondului Religionar din Bucovina, după primul război mondial, lupta pentru includerea unor suprafețe în categoria zonelor protejate a dus-o profesorul Mihail Gușuleac (1887-1960), de la Facultatea de Științe din Cernăuți (membru al Academiei Române).
Codrul secular Slătioara este dispus pe versantul estic al Rarăului, în bazinul p. Slătioara. Acest pârâu se formează prin unirea, câte două, a patru pârâiașe: p. Văiuga cu Valea lui Ion și a Văii Ursului cu Valea Ceargăului. Slătioara este afluent pe partea stângă a p. Suha. Văile enumerate mai sus despart interfluvii aproape paralele, cu altitudini ascendente spre M. Todirescu și Popii Rarăului. Altitudinea arealului este cuprinsă între 790 m și 1353 (cf. hărții de la APM Suceava – 1487 m). Culmile pe care se desfășoară această pădure sunt Bâtca Neagră, Bâtca cu Plai și Bâtca Lesei. În acest areal se găsesc altitudini între 1000 m și peste 1400 m.
Substratul geologic este constituit din flancul extern al sinclinalului Rarău, având la suprafață depunerile de wildflysch (fliș sălbatic). Denumirea de fliș sălbatic este dată unei depuneri haotice de elemente flișoide, în care s-au încastrat elemente străine genetic și temporal: roci vulcanice, klippe calcaroase.

5.1.7.2. Răchitișul Mare
Rezervația ocrotește un element de floră circumpolară nordică – strugurele ursului (Arctostaphylos uva-ursi) , menționat încă din anul 1859, de către cercetătorul austriac Franz Herbich, pe serpentinele și gabbrourile de „pe valea Moldovei la Groapa și Breaza.
Situl se găsește pe versantul estic al Obcinei Mestecăniș, pe Dl. Răchitișul Mare, între p. Tătarca Mare și p. Tătărcuța, afluenți pe dreapta ai Moldovei, între Breaza de Sus și Benia. Altitudinile reliefului depășesc 1000 metri.
A fost declarată rezervație naturală în 1955 (HCM 1625/1955) și este înscrisă în Legea 5/2000 la numărul 2725.
Rezervația adăpostește, pe lângă relictul glaciar de o deosebită importanță floristică, strugurele ursului (Arctostaphylos uva-ursi) și vegetație forestieră (pinul silvestru, molidul, mesteacănul), subarbuști (merișor – Vaccinum vitis-idaea, afin – Vaccinum myrtillus) și o bogată vegetație ierboasă (vulturica – Hieracium transsylvanicum, clopoțelul – Campanula persicifolia, garoafa de munte – Dianthus carthusianorum, curechiul de munte – Ligularia sibirica) ș.a.

5.1.7.3. Fânețele montane de la Plaiul Todirescu
Rezervația este încadrată, administrativ, comunei Stulpicani, satul Slătioara. Aici se poate ajunge fie pe drumul din capătul estic al orașului Câmpulung Moldovenesc, pe un drum spre sud, spre Stulpicani, prin pasul Prihodiște, fie din centrul orașului Frasin pe drumul spre Ostra, prin Stulpicani, Gemenea și Slătioara.
Plaiul Todirescu cu fânețele montane se desfășoară la o altitudine cuprinsă între 1200 m și 1492 m, la partea superioară a pădurii seculare Slătioara, pe interfluviul dintre Bistrița și Moldova, în estul Rarăului.
În 1931 a fost propusă ca zonă tampon pentru Codrii seculari Slătioara, în suprafață de 65 ha. Astăzi suprafața rezervației este de 44 ha.
Pajiștile ajung la un apogeu coloristic mai târziu, prin luna iulie, deoarece climatul face ca ciclul fenologic să fie foarte scurt: mai – septembrie.
Între pădure și pajiștea propriu-zisă există o mini-zonă de interferență, unde pădurea este în expansiune cu exemplare rare de molid ( Picea abies ), fag (Fagus silvatica), scoruș (Sorbus aucuparia).
Pajiștea este alcătuită dintr-o diversitate de plante, multe dintre ele endemice sau ocrotite: arnica (Arnica montana), vinețeaua (Centaurea austriaca), clopoței de diferite feluri ( Campanula abietina, Campanula spatula, Campanula persicifolia), ghințura (Gentiana clussi), omagul (Aconitum anthora), clocotișul (Rhinantus glabra), bulbucul (Trollius europaea) numeroase margarete (Chrysanthemum leucnthemum) și numeroase altele.
Petru Raclaru citează pentru zona Slătioara – Pietrele Doamnei un număr de 54 de taxoni din cadrul endemismelor. De o importanță științifică deosebită și o frumusețe uneori stranie, se bucură gușa porumbelului (Silene zawadzakii), garoafă sălbatecă (Dianthus spiculifoliu), vioreaua (Viola) ș. a.
La începutul secolului XX, pe munții-pereche Adam și Eva, din Pojorâta, a fost descoperită vulturica de stâncă (Hieracium pojorîtensé), de botanistul Woloszczak. Este o plantă cu flori galbene care înflorește în august – septembrie, întâlnită și în codrul secular Slătioara.
Relictele glaciare sunt răspândite atât în rezervații declarate oficial, fie în cadrul vegetației din afara acestora.
Din cadrul vegetației forestiere, amintim ca relicte pinul silvestru, de pe calcarele de la Pojorâta, Breaza, ca și de pe rocile cu serpentin de la Benea (Moldova – Sulița), jnepenișurile zonele subalpine ale Giumalăului, cu importanță reglatorie a regimului hidric al zonei , mesteacănul pitic din mlaștina Găina de la Lucina, unde se mai găsesc și alți mesteceni: cel pufos (Betula pubescens) și unii hibrizii ai acestei specii .
Dintre elementele subarbustive, amintim: argințica (Dryas octopetala) de pe Rarău, Todirescu, tulichina pitică (Daphane cneorum) de pe calcarele dolomitice din Slătioara, coacăzul (Brukenthalia spiculifolia), cu apariție izolată la Breaza, strugurele ursului (Actostaphyllos uva-ursi) de pe dealul Răchitișul Mare ș. a.
Mai trebuie amintite orhideea papucul doamnei (Cypripedium calceolus) de la Slătioara, curechiul de munte (Ligularia sibilica) și vioreaua (Viola epipsila) la Lucina, foaie grasă (Pinguicola vulgaris) de la Slătioara, floarea de colț (Leontopodium alpinum) de pe Rarău, Smida, Botoșana (Stulpicani), Cheia Lucavei, hrenoasa (Cochlearia pyrenaica) din satul Benea (Moldova – Sulița)
Din inițiativa unor oameni inimoși și cu dragoste de natură, au fost organizate, în orașele Câmpulung Moldovenesc și Gura Humorului: pe lângă Liceului Dragoș Vodă, (înființat de fostul Institut de Silvicultură din Câmpulung între 1951 și 1953), și cel din zona Ariniș (cu peste 500 de taxoni, înființat de primarul Petru Țăranu).
***
Rezervațiile naturale prezintă importanță științifică și generează forme și activități turistice specifice. Prin declararea acestor areale ocrotite, se prezervă, pentru viitor, anumite elemente rare și de interes științific. Astfel, se menține biodiversitatea acestor spații. Peisajul puțin modificat de intervenția umană devine atractiv și reconfortant.
Activitățile turistice presupun respectarea unor reguli specifice ariilor protejate. Ca forme de activități turistice practicate și practicabile menționăm: turismul științific, de cunoaștere, silvoturismul, turismul de odihnă și refacere.

5.1.8. Plante protejate
Creșterea demografică, în decursul istoriei, a generat o expansiune a arealului antropizat și o diminuare și invadare a ecosistemelor naturale. Pe plan mondial, fenomenul a fost sesizat destul de timpuriu, chiar dacă în faza inițială prima atributul economic (ex. rezervațiile regale de vânătoare). Odată cu trecerea timpului, au fost sesizate și alte caracteristici pe care puteau să le îndeplinească unele arii protejate: educativ, științific, turistic.
Există numeroase plante care, din cauza unor calități deosebite (medicinale, estetice etc), au fost recoltate, fără a se ține seama de puterea de regenerare a acestora, ca număr de indivizi ai speciei. La aceasta s-a adăugat și creșterea demografică, ce a produs o reacție în lanț: necesitatea de hrană-necesitatea de spațiu – invadarea și distrugerea ecosistemelor. În arealul studiat am identificat numeroase specii de plante ocrotite prin lege: Albumița sau Floarea de colț (Leontopodium alpinum), Arnica (Arnica montana), Bulbucul (Trollius europaeus), Căldărușa (Aquilegia vulgaris), Crinul de pădure (Lilium martagon),Curechiul de munte (Ligularia sibirica), Foaie groasă (Pinguicola montana), Gențiana (Gențiana kochyana), Lăcrămioara (Convallaria majalis), Laleaua pestriță (Fritillaria meleagris), Papucul Doamnei (Cypripedium calceolus), Roua cerului (Drosera rotundifolia), Smârdarul (Rhododendron kotschyi), Tisa (Taxus baccata), Tulichina pitică (Daphne cneorum).
Albumița, (Floarea de colț), (Leontopodium alpinum), mai poartă și alte denumiri specifice unor zone (Foto 8). Denumirea științifică vine de la forma inflorescenței, asemănătoare unei urme a piciorului de leu. A fost prima plantă declarată ca monument al naturii, la propunerea biologului Alexandru Borza (1931). Este simbolul iubitorilor de drumeții montane. „Pentru gingășia și frumusețea ei, a mai fost numită și “floarea reginei”, ca regină între flori.” „Planta își datorează faima înfățișării ei, o minune a naturii. Când o vezi îmbrăcată în scamă argintie (flocoșică îi mai spune românul) printre celelalte plante verzi, fără voie întinzi mâna spre ea.” Trebuie să adăugăm și noi îndemnul lansat de E. Pop și transmis de majoritatea celor care au scris despre acest monument al naturii: „Aviz stăruitor celor care, cu toată opreliștea oficială, nu-și vor birui ispita: să rupă ori să taie numai partea aeriană, să cruțe organul din care va renaște floarea ; păcatul lor va fi mai mic.” Totuși, în zilele noastre, există posibilitatea cultivării acestei flori putând fi astfel eliminat pericolul dispariției vegetației naturale.
Floarea de colț se găsește , în arealul Bazinului Moldova, pe stâncile calcaroase ale Pietrelor Doamnei, în Cheile Lucavei și Cheile Moara Dracului.
Arnica (Arnica montana) înviorează cu florile ei de culoare portocalie pajiștile, în lunile iunie – iulie (Foto 9). Alături de alte plante ocrotite, se găsește și pe Plaiul Todirescu. Are rădăcina sub forma unui rizom și tulpina roșietică. Este o plantă medicinală apreciată pentru calitățile terapeutice deosebite: efect cicatrizant, vasoconstrictor, decongestiv, stimulează imunitatea și are efecte benefice pentru căile respiratorii. Se folosesc pentru terapie doar florile. „Întrucât în județul Suceava această plantă s-a recoltat până în anul 1971 în cantități foarte mari, ca plantă medicinală, prin ocrotirea ei se evită distrugerea ei totală, – și i se asigură perpetuarea. Planta se recoltează pe bazine hidrografice prin rotație, o dată la 2 ani, cu obligația de a se reține cel puțin o floare la mp și de a nu o smulge, cu tot cu rădăcină.”
Bulbucul(Trollius europaeus), pe valea superioară a Moldovei, pe plaiul Todirescu, înflorește în august, având o floare galben-verzuie spre auriu, cu vinișoare verzi, pe partea exterioară (Foto 10). Are și calități terapeutice, folosindu-se în cantități foarte mici (2 g /infuzie), în combinație cu alte plante, pentru cancerul de prostată.
Căldărușa (Aquilegia vulgaris) poate fi găsită atât în sălbăticie cât și cultivată. Preferă locurile însorite și substratul calcaros. Înflorește în iulie, având diverse culori: albe, rozii, albastre, liliachii. Apare frecvent pe tot cursul Moldovei și Moldoviței – cultivată, și în fânațurile însorite (Foto 11).
Crinul de pădure (Lilium martagon) este o specie ocrotită aproape în întreaga Europă. Are o inflorescență cu 3 până la 11 flori rozii – roșiatice, pătate cu puncte de culoare purpuriu – închisă. Se găsește în fânețele Lucinei (Foto 12.).
Curechiul de munte (Ligularia sibirica), plantă studiată încă de la începutul sec. al XIX-lea și amintită de Franz Herbich pentru zona Țapul, Lucina, Cocoșu și Găina. Are până la 150 cm înălțime, rizom scurt, cu rădăcini laterale (Foto 13). Are flori galben-aurii.
Foaie groasă (Pinguicola montana) are frunze dispuse în rozetă, galben-verzui cu vâscozități. Are dimensiuni 5-15 cm, cu frunzele formând o rozetă, care au si o funcție digestiva – secretă o substanță digestivă și lipicioasă si dizolvantă, astfel încât, insectele care se așează pe plantă rămân captive și sunt consumate. Este plantă carnivoră ca adaptare la mediu. Înflorește până în iulie, floarea fiind de culoare albastră-violacee. Se găsește în Codrul secular Slătioara în zona de stâncărie Lătoace (Foto 14). Frunzele au și proprietăți terapeutice (tuse, astm și nu numai)
Gențiana (Gențiana kochyana). În zona Câmpulung, Culmea Oușor și pe platoul Todirescu există o floare denumită popular „ghințură” (Foto 15). Este o plantă de o delicatețe aparte, cu flori de culoarea cerului curat, înflorind în luna mai (Gențiana kochyana) până în septembrie (Gentiana asclepiadea). In afară de nuanțele de albastru, mai poate avea, foarte rar, culoarea galbenă.
Lăcrămioara (Convallaria majalis) Dintr-un rizom ce are poziție orizontală și extremitatea orientată în sus, ies frunze lanceolate și cu nervuri de 8 până la 18 cm, care depășesc florile ce se prezintă sub forma unei inflorescențe: 5-20 flori albe, deosebit de frumos mirositoare (Foto 16). Poate fi găsită în sălbăticie pe culmile din jurul orașului Câmpulung Moldovenesc, pe muntele Măgura, dar și cultivată în grădinile oamenilor.
Laleaua pestriță (Fritillaria meleagris) denumită popular și bibilica în zona Baia – Sasca în locuri cu umiditate mare (Foto 17). Are tija florală de 20 – 30 cm și flori inodore brun-purpurii pătate în carouri.
Papucul Doamnei (Cypripedium calceolus) este o orhidee, de o gingășie deosebită, încât te uimește (Foto 18).

„Când o vezi pentru întâia oară, te oprești în fața ei ca în fața unui tablou vestit, dorit să-l vezi aievea. Deodată nu-ți dai seama: e o bijuterie de safire, rubine și diamante când picătura de rouă se oprește în corola ei? E un fluture rar sau un colibri rătăcit prin plaiurile noastre?”
Crește în zona Câmpulung – Slătioara, de obicei pe locuri calcaroase și cu umbră.
Roua cerului (Drosera rotundifolia). Crește în turbării oligotrofe și, din cauza solului deosebit de sărac, a suferit o modificare, devenind plantă carnivoră pentru a suplini lipsa elementelor nutritive. Micile picături de substanță lipicioasă și frumos mirositoare, care strălucesc în lumina soarelui au făcut să i se atribuie acest nume. Bobițele strălucitoare din vârful perișorilor nu este decât un suc, ce digeră insectele căzute în capcană.
Se găsește în tinovul Găina-Lucina (Foto 19).
Smârdarul (Rhododendron kotschyi). Denumirea derivă din cuvintele grecești „rhodon” = trandafir și „dendron”= arbore.
Are flori roșii – purpurii care înveselesc zona în iulie – august (Foto 20). Se mai numește și bujorul de munte dar nu trebuie confundat cu bujorul propriu-zis = Paeonia officinalis. Are calități terapeutice, din florile lui, cu un miros asemănător vișinelor, putându-se face dulcețuri sau sirop.
Tisa (Taxus baccata). Tisa este un conifer care, altădată, alcătuia pâlcuri de pădure, nu se mai găsește astăzi decât izolat, în zone mai greu accesibile și foarte rar în pâlcuri (Foto 21). Amenințarea dispariției a venit din două părți: exploatarea pentru lemnul foarte dur, mult timp folosit ca material pentru catapetesmele mănăstirilor și distrugerea intenționată. Tăierea deliberată a fost făcută de crescătorii de animale deoarece frunzele acestui arbore conțin o otravă, un alcaloid numit taxină (mai exact un glicozil numit taxcatină).
În arealul studiat, exemplare de tisă se găsesc în rezervația Moara Dracului, pe Valea Putnei, Pojorâta, Câmpulung Moldovenesc, Slătioara. Un exemplar deosebit, cu o vârstă de peste 350 de ani, se găsește La Capul Câmpului.
Tulichina pitică (Daphne cneorum). În iunie – iulie, în Codrul secular Slătioara se pot vedea o floare cu inflorescența de forma unui capitul, de culoare roșie (Foto 22), floare ca un arbust cu înălțimea sub jumătate de metru. Floricelele sunt asemănătoare liliacului, cu miros de migdal. Fructele de culoare neagră sunt otrăvitoare.

Arbori ocrotiți

Importanța turistică a acestor arbori seculari are rezonanțe în timp. Stejarul de la Baia are conotații istorice, fiind asociat cu figura legendară a marelui Ștefan și cu lupta de la Baia (Foto 23); ulmul din orașul Câmpulung Moldovenesc (aflat pe strada Pârâul Morii, spre Sadova) este apreciat pentru vechimea lui (600-700 ani) și ca exemplar unicat prin mărime (Foto 24), fiind, probabil, cel mai mare din țară; arborele de tisă din satul Capul Câmpului are importanță științifică, având o vârstă de peste 200 de ani (Foto 25).

5.1.9. Flora – rezonanțe religioase
Elementele vegetale sunt amintite destul de des în textele liturgice și sunt reprezentate ca elemente decorative – de multe ori cu sensuri simbolice – în pictura bisericească murală sau de șevalet. Ca sens simbolic general „singura semantică ce le-a fost atribuită este (…) cu referire la regnul din care fac parte și la slava pe care acest regn o îndreaptă către Creator.” Deoarece, de cele mai multe ori, nu se cunosc sensurile biblice atribuite inițial, „istoricii se mulțumesc să integreze elementele geometrice și fitomorfe în categoria decorațiilor parietale de inspirație bizantină.”
Unele plante, despre care se face trimitere în textele biblice, sunt frecvente și în bazinul Moldovei. De aceea am considerat ca necesară prezentarea unora în acest context.
Floarea de colț (Leontopodum alpinum)
Gingășia și frumusețea florii a făcut să fie asociată cu un eveniment biblic de excepție: Nașterea Domnului. În folclorul nostru există o legendă care spune că, această floare a apărut, prima dată , pe stâncile Bucegilor. Acest lucru s-a întâmplat după ce Steaua, care i-a călăuzit pe cei trei magi, la locul nașterii. Atunci nu a mai vrut să stea strălucitoare pe cer, pentru a nu induce în eroare oamenii că în fiece seară s-ar naște Fiul. De aceea, a călătorit peste mări și țări, peste ținuturi în care oamenii se războiau fiind mai sălbatici decât fiarele și a ajuns „deasupra unor munți înalți cu spinări îmbrăcate cu o iarbă scundă. Nici chiote sălbatice chemătoare la măceluri, nici vaete, nici plânsete; o tăcere adâncă nesfârșită. Si, desfăcându-se in mii de steluțe, căzu, și se agață de steiuri și ziduri uriașe; fiecare steluță se făcu o floare albă, moale ca lâna.”
Crețișoară (Alchemilla vulgaris)
Simbolistica acestei plante se leagă de „Ziua Trupului Domnului” (Joia Verde – sărbătoare a bisericii catolice, n. tr.), când, în anumite regiuni din țară , se împletesc coronițe din crețișoară. Cu ele se împodobește fruntea Mântuitorului și se așează apoi la icoane.
Drăgaica, sânzienele (Gallium)
Plantă cu semnificații care țin de fertilitate, era folosită, pe timpuri, de către femei pentru ușurarea nașterilor, inclusiv Fecioara Maria a folosit „drăgaica în loc de paie pentru culcușul ei sfânt. Se mai spune că ar fi pus pruncului Iisus drăgaică în loc de pernă moale în iesle”.
Rostopasca (Chelidonium majus). Este menționată în cărțile vechi ca plantă medicinală sub denumirea de „buruiană de cele sfinte” sau „buruiene sfinte”. Astăzi este utilizată, în mod tradițional, pentru bolile hepatice, dar cu prudență, pentru că este „o buruiană otrăvitoare.”
Salvia (Salvia officinalis)
Este o specie preferată a oamenilor, datorită puterilor ei tămăduitoare de orice boală. Legenda spune că însuși Maica Domnului s-a adăpostit cu pruncul Iisus, în fața aprozilor lui Irod, sub frunzele ocrotitoare ale salviei, fiind salvată.
Sunătoarea (Hipericum perforatum)
Mitul sunătoarei este asociat cu răstignirea și moartea Mântuitorului, a cărui picături de sânge au stropit această plantă. Este o floare aromată, cu flori galben-aurii, strălucitoare, de care se leagă anumite momente magice din viața comunităților. Astfel, de Sânziene, fetele împleteau o coroniță din sunătoare și dansau în jurul focului în noaptea de Sânziene pentru a-și afla ursitul, sau „presărau rămurele de sunătoare pe apă, spre a vedea din înflorirea florilor ofilite cum va fi anul cu pețitorul lor”. În alte locuri, sunătoarea era folosită pentru vindecarea de boli a animalelor.
Vâscul (Vâscum album)
Plantă misterioasă, dar și sfântă, leac universal, dar și toxică – vâscul are utilizări ancestrale, ca plantă vindecătoare. Era folosit de pe vremea strămoșilor noștri pentru descântece și farmece, dar și preoții celți o utilizau ca „un leac universal ce putea să înlăture orice rău”.
Salcia (Salix reticulata)
Dacă în antichitatea necreștină salcia a avut un simbol care a deviat de la „viața în castitate” la „distrugătoarea de rod”, iar, împreună cu plopul, străjuiau intrarea pe tărâmul morții, creștinii îi dau cu totul altă semnificație: simbol al bucuriei, vieții, fertilității. În Vechiul testament se spune că, la strângerea roadelor pământului oamenii trebuiau să cinstească Sărbătoarea Domnului șapte zile: „În ziua întâi să luați ramuri de copaci frumoși, ramuri de finici, ramuri de copaci cu frunze late și sălcii de râu și să vă veseliți înaintea Domnului Dumnezeului vostru, șapte zile.”
Floarea Pastelui (Anemone nemorosa)
Înflorește primăvara, destul de timpuriu. Ajunge la o înălțime de 25 cm. Florile sunt inodore, de culoare albă. Legenda spune că aceste flori sunt răsărite din lacrimile lui Iisus Hristos. Culoarea alba, imaculată, simbolizează puritatea si candoarea. Se culeg și se duc la biserică, la slujba din Vinerea Mare.
5.2. Fauna ca bază a dezvoltării unor forme de turism
a. Elemente faunistice din bazinul Moldovei. Fauna, în sine, stă la baza dezvoltării unor forme specifice de turism: turismul cinegetic, turismul de pescuit sportiv, turismul științific. Privită în contextul celorlalte elemente fizico-geografice, poate fi un element stimulant, dând valoare cadrului natural. Din acest punct de vedere este elementul care suscită interesul, putând fi factorul declanșator al unui turism de cunoaștere. Dacă în cazul turismului cinegetic și de pescuit sportiv se afectează acest patrimoniu, urmărindu-se capturarea unor exemplare de trofeu, turismului științific, de cunoaștere, sunt alternative ale unui turism durabil. Turism fac toți cei a căror curiozitatea este ațâțată de necunoscutele și ineditul vieții sălbatice. Animalele sălbatice sunt și elemente care înnobilează estetic mediul, făcându-l interesant și reconfortant. Inclusiv modul de manifestare al acestora în mediul lor natural, poate stârni curiozitatea. Așa, de exemplu, este perioada boncănitului din septembrie-octombrie, când cerbii pot fi ușor reperați și văzuți în adevărata lor măreție, după zgomotul pe care îl fac, „alergatul” căpriorului.
În timp, concomitent cu modificările evolutive ale vegetației, s-a produs și evoluția componenței faunei. Distribuția faunei, în spațiu, urmează zonele și etajele de vegetație, având, totuși, areale mai puțin stabile, datorită mobilității acesteia, amestecurile de faună fiind frecvente, iar delimitările aproximative. Ca și vegetația, s-ar putea spune că și fauna din zona de studiu, face parte din Provincia Dacică, Ținutul Carpaților Orientali.
Fără nici o îndoială, zona muntoasă are cel mai bogat inventar faunistic și cu elementele cele mai spectaculoase.
În zona montană, fauna beneficiază de suprafețe întinse în care este la adăpostul pădurilor de conifere și de amestec, sau profită de pajiști naturale din Obcine, M. Giumalău-Rarău, Munții Stânișoarei, Subcarpați.
Mamiferele cu talie mare, de importanță majoră pentru turismul cinegetic și cu relevanță în peisaj sunt reprezentate de ursul brun (Ursus arctos) cerbul carpatin (Cervus elaphus), căprioara (Capreolus capreolus), lupul (Canis lupusu), vulpea (Canis vulpes), mistrețul (Sus scrofa), veverița (Sciurus vulgaris), jderul (Martes martes). Inexistența unor căi de comunicație de tip autostradă (care sunt protejate de garduri speciale) face ca migrația animalelor să nu fie stingherită. Au loc, uneori, migrații locale, din zonele altitudinale înalte spre cele joase, generate, în special, de condiții climatice deosebite, pe timp de iarnă. Migrează, mai ales, erbivorele mari (cerb, căprior), care generează și migrarea carnivorelor (lupul).
În pădurile de conifere și de amestec, conifere-fag, trăiesc pârșul (Glis glis). râsul (Lynx lynx), și pisica sălbatică (Felis silvestris).
Avifauna. Lumea păsărilor este reprezentată atât de specii sedentare, cum sunt ciocănitoarea, pițigoiul, cioara, unele păsări migratoare, cât și de păsări în pasaj. Stăncuța – migrează uneori spre sud, dar, în majoritate, se adăpostește iarna în zonele locuite și în special la oraș. Sturzul, pupăza, cucul sunt migratoare. Ele vin la începutul primăverii și dau o notă caracteristică pădurilor, completând peisajul reînviat, cu trilurile cântecele lor.
De importanță cinegetică deosebită și atracție turistică pentru turismul științific și de cunoaștere se bucură cocoșul de munte (Tetrao urogallus) și cocoșul de mesteacăn (Lirurx tetrix), cu precădere în zona comunei Moldova Sulița și Moldovița. Primăvara, la sfârșitul lunii aprilie și începutul lunii mai, împătimiții de natură pot urmări fascinantul moment al rotitului cocoșului de munte, un dans ce precede împerecherea și când masculul își etalează penajul cozii. Poate să se desfășoare și „un rotit fals” în perioada de toamnă (septembrie-octombrie), din motive diferite: nesatisfacerea instinctului de reproducere în perioada normală, de primăvară sau declanșarea activității sexuale datorită hranei sau unor elemente climatice. Dar acestea pot fi surprinse doar de cei insistenți, răbdători și pasionați.
Celor menționate mai sus, li se adaugă păsările răpitoare de zi – uliul păsărar, șorecarul (Buteo buteo), șoimul, eretele (Circus macromus), uliul găinilor (Accipiter gentiles), și, cu interes mai scăzut, cele de noapte – huhurezul, cucuveaua(Athene noctua), buha (Bubo bubo).
Zona de deal și podiș, fiind o zonă complementară economic, oferă numeroase oportunități de dezvoltare. Acest lucru a făcut ca intervenția omului în mediu să fie mai agresivă, arealul invadat de acesta să fie mai mare. Ocuparea de spații pentru folosință agricolă (teren arabil, pășuni, fânețe) și construcții s-a făcut în detrimentul faunei sălbatice. Biotopurilor naturale au fost afectate nu numai prin distrugerea efectivă ci și prin simpla apropiere a comunităților omenești, acestea fiind influențate de poluarea de diferite feluri. Urmarea a fost restrângerea arealului și diminuarea numărului de indivizi ale unor specii.
În pădurile de amestec și de foioase din această zona, se întâlnesc cerbul (Cervus elaphus), și căprioara (Capreolus capreolus), carnivore mari – lupul (Canis lupus), și vulpea (Canis vulpes), carnivore mici – Dihorul (Mustella putorius), nevăstuica (Mustella nivalis) jederul (Martes martes) și hermelina (Mustella erminea), rozătoare – pârșul (Muscardinus avellanarius), veverița (Sciurus vulgaris) și numeroase specii de șoareci. În arealul subcarpatic trăiesc și exemplare de urs. În zonele cultivate și cele cu pășuni și fânețe trăiește iepurele de câmp (Lepus europaeus) și cel de vizuină (Oryctolagus cuniculus) (acesta din urmă evită zonele cu păduri compacte, preferând pantele însorite, acoperite cu ierburi și tufișuri).
Dintre păsările acestor zone menționăm: cucul (Cuculus canorus), pupăza (Upupa epops), cinteza (Fringilla coelebs), sturzul (Turdus pilaris), mierla (Turdus merula), lăstunul de mal (Picus viridis), ciocănitoarea de pădure (Dendrocopos major) și omniprezenta vrabie (Passer domesticus). Acestora li se adaugă răpitoarele de zi și de noapte, care au fost menționate și pentru zona montană.
Fauna măruntă este reprezentată de numeroase specii de reptile (șerpi, șopârle, broasca țestoasă), amfibieni (broaște, salamandre, tritoni), insecte.
Condițiile de viață ale faunei piscicole din bazinul râului Moldova sunt generate în special de panta, și componența petrografică a substratului și elementele climatice. Datorită pantei, râurile au o viteză variată de curgere a apei, o anumită turbiditate și o cantitate variabilă de oxigen încorporat. Componența petrografică a substratului îi influențează compoziția chimică. Condițiile climatice dictează, în principal, temperatura și debitul. Complexul condițiilor oferite influențează răspândirea diferitelor specii de pești. Zonele înalte, cu ape repezi, puternic oxigenate și cu temperetură nu prea mare (sub 18 0 C) sunt populate cu păstrăv (Salmo truta fario). Pentru a îmbunătăți cantitatea de oxigen încorporată și a facilita în același timp deplasarea avifaunei, s-au făcut unele amenajări speciale în cadrul albiilor minore (cascade podite sau simple, baraje de pietre, scări de întoarcere etc.). În zonele mai joase, predominante devin lipanul (Thymallus thymallus),moioaga, alături de care mai trăiesc boișteanul, iar în zona de deal și podiș preponderente sunt scobarul (Chondrostoma Nasus)și cleanul (Leuciscus cephalus), și multe alte specii fără importanță economică și pentru pescuitul sportiv. În iazuri, crapul (Cyprinius carpio) are condiții favorabile de creștere, alături de care mai trăiesc șalăul, plătica, bibanul, carasul etc.
În bazinul Moldovei, valorificându-se condițiile naturale propice, au fost amenajate mai multe crecătorii de pești. Aceste amenajări au avut în vedere atât aspectul valorificării producției de pește, în sine, cât și folosirea lor pentru turismul de agrement și pescuit sportiv (Tab. nr. 33.).

Tabelul nr. 33. Amenajări piscicole din bazinul Moldovei, județul Suceava

Nr. crt.
Păstrăvăria
Localitatea
Proprietar

Poarta Raiului
Moldova Sulița
Antonesi Ghiță

Valea Putnei
Valea Putnei, comuna Pojporâta
Ocolul SilvicPojorâta

Izvor Pojorâta
5 km de centrul satului Pojorâta, spre Rarău
Ocolul Silvic Pojorâta

Lacul de Argint
Câmpulung Moldovenesc
Tucu Moroșanu (poet)

Prisaca Dornei
Prisaca Dornei, com. Vama
Ocolul Silvic Vama

Pensiunea „Poiana Bucovăț”
Păltinoasa
S.C.

„In Poiana”
Com Mălini, satul Poiana Mărului
Gică Țigănescu

Gică Apopei
Cornu Luncii
Gică Apopei

Păstrăvăria „Poarta Raiului” este situată în comuna Moldova Sulița, satul Benea, proprietar fiind Ghiță Antonesi (Foto 26). Amenajarea păstrăvăriei a fost făcută începând din 1988. Actual, este populată cu un nou soi de păstrăv obținută prin încrucișare păstrăvului curcubeu cu păstrăvul local. Numele „Poarta Raiului”a fost dat de un turist, care a petrecut aici clipe de neuitat. Așezarea păstrăvăriei benefiază de existența, în apropiere, a unor elemente de atracție turistică deosebite. Cheile Lucavei (cu exemplare de flore de colț), Herghelia Lucina, Rezervația Tinovul Găina-Lucina, Rezervația Răchitișul Mare. În luna iulie are loc „Festivalul Huțulilor”, modalitate de a întârzia dispariția unor elemnte de cultură populară, specifice etniei huțulilor. Toate acestea reprezintă atracții complementare pentru turiști. Cei care sunt oaspeți ai acestei păstrăvării pot alege păstrăvul încă viu pe care doresc să li se prepare în stil tradițional, să pescuiască ei înșiși acest pește și să cumpere pentru acasă. Păstrăvul poate fi livrat proaspăt sau „la cobză”. Cobza de păstrăv este o metodă de ambalare specială a păstrăvului în cetină de brad care, însă, îi potențează și gustul.
Păstrăvăria Valea Putnei este în administrarea Romsilva, Ocolul Silvic Pojorâta (Foto 26). De la intersecția din zona centrală a satului Valea Putnei, se părăsește DN 17 și se urmează, pe distanța de 1 km, drumul local din partea stângă, drum care urmărește pârâul Putna. Această păstrăvărie, (situată la altitudinea de 865 m), este cea mai veche din țară. A fost făcută la inițiativa regelui Carol I, în 1890 cu scopul repopulării râurilor din zona de munte – în special din zona Vatra Dornei și cursul superior al Moldovei- cu puiet de păstrăv. Pe terenurile familiei Antonovici, la început au fost construite câteva bazine de pământ, însumând o suprafață de aproximativ 800 m2. Aceste bazine se aflau în amonte de cele actuale, care au fost făcute mai târziu (1954-1955). Astăzi, unitatea dispune de un număr de 28 de bazine (modernizate mai ales în perioada 1979-1981), cu o suprafață însumată de 4300 m2. Deoarece misiunea de repopulare cu puiet a fost preluată alte păstrăvării, la Valea Putnei se crește păstrăv pentru consum, producția ajungând la 10 tone pe an.
Păstrăvăria „Lacul de argint ”. Se poate ajunge la păstrăvăria Lacul de Argint mergând pe DN 17, cu direcția spre vest, la intrare în Câmpulung Moldovenesc, după ce se trece peste Pârâul Alb și se apucă pe o stradă la drepta (Foto 27). Este amplasată în lunca Moldovei, la altitudinea de 610 m. A fost proprietatea poetului Tucu Moroșanu. Actual, are trei proprietari: Turcu Liliana, Turcu Bogdan și Sahleanu Liviu. Dispune de șase bazine mari de creștere. În incintă se află și Pensiunea Liliana. Are în dotare căsuțe de vacanță, și un spațiu generos în jur, unde au fost amenajate locuri de repaos și luat masa în aer liber. În vecinătate, Moroșan Gheorghe are un bazin în care experimentează creșterea sturionilor.
Păstrăvăria Prisaca Dornei. După ieșirea din satul Vama, dar înainte de a intra în zona construită a satului Prisaca Dornei, dincolo de apa Moldovei, într-un meandru al cursului acesteia, se află, la altitudinea de 560 m, păstrăvăria, gospodărită de Ocolul Silvic Vama (Fig. 29.). De la Câmpulung Moldovenesc sunt 12 km. Este de fapt, un complex amenajat pentru a satisface și nevoile turiștilor dornici să pescuiască sau să savureze delicioase rețete culinare pe bază de păstrăv. Turiștii pot să prindă pește, dar să și participe la pregătirea lui. Are în dotare o pensiune și un restaurant.
Păstrăvăria „În Poiana” se află în Poiana, comuna Mălini, la 410 m altitudine. Se poate ajunge mergând din Mălini pe strada Dispensarului sau starda Prestări sau dinspre satul Pâraie, pe strada Bisericii. Dispune de amenajări pentru agrement și odihnă.
Păstrăvăria „Gică Apopei” din Cornu Luncii. Are bazine pentru reproducție și creșterea puietului și bazine pentru producție de consum.
În afară de păstrăvăriile care posedă o suprafață apreciabilă de luciu de apă, mai sunt și pensiuni care și-au amenajat mici heleșteie cu pește, spre a diversifica oferta turistică. Dăm ca exemplu Pensiunea „Poiana Bucovăț”, situată la ieșirea din Păltinoasa spre Vârfu Dealului și cabana de la ieșirea din Pojorâta, pe pârâul Izvorul Giumalăului.

5.2.1.Valorificarea faunei prin activități turistice
Fauna dă viață peisajului, îl animă. Ea are un rol deosebit în menținerea echilibrului ecologic, dar constituie și o resursă economică importantă, privită atât ca materie primă pentru diferite industrii cât și ca element de interes turistic. Privită din unghiul acestei ultime modalități de abordare, fauna a generat două tipuri specifice de turism: turismul cinegetic și turismul pentru pescuit sportiv. În vederea dezvoltării durabile ar trebui ca fauna să fie privită ca element turismogen și, dintr-o nouă perspectivă, după modelul unor țări, care au deja rezultate practice în această privință. Având ca exemple pozitive foto-safari-ul și turismul de observare a faunei, organizat în special pentru animalele din Africa (și facilitat de numărul mare al acestora), o astfel de activitate a fost demarată cu succes în SUA și Canada și, mai timid, în Europa (Germania, Țările de Jos, Regatul Unit).
În bazinul Moldovei ar putea fi foarte bine valorificată fauna ca o oportunitate pentru organizarea unei astfel forme de turism, care să aibă ca activitate de desfășurare fotografierea, filmarea și observarea faunei în mediul natural. Această formă de turism ar putea fi asociată cu turismul de aventură, în felul acesta putând fi trecută cu vederea lipsa unei infrastructuri turistice moderne, în regiunile izolate, știut fiind faptul că, pentru practicanții turismului de aventură, cu cât o țară este mai îndepărtată, o regiune este mai izolată și mai lipsită de dotări, cu atât este mai căutată.
Organizarea unei astfel de forme mixte turism de aventură – turism de observare a faunei, presupune alegerea unor itinerare cu o anumită dificultate și zone sălbatice; presupune, însă, și o pregătire prealabilă a punctelor de observație. Anterior, trebuie localizată aria și făcut inventarul faunei ce constituie obiectul observării. Apoi aceasta trebuie stabilizată, mai ales prin hrănire suplimentară, periodică în preajma punctelor de observație. Se pune, deci, problema intervenției umane, prin hrănirea artificială, dar, considerăm, că acesta este mai puțin nocivă decât intervenția brutală prin turismul cinegetic.
Se apreciază că numărul practicanților de turism cu scop declarat de observare a faunei este într-o continuă creștere. Conex, acest tip de turism, duce la creșterea producției și distribuției echipamentelor necesare.

Turismul cinegetic.
Din cele nouă ocoale silvice din bazinul Moldovei pe teritoriul județului Suceava, șase au în administrare fonduri de vânătoare (Tabelul nr. 34.).

Tabelul nr. 34. Fondurile de vânătoare din bazinul Moldovei – jud. Suceava

Nr. crt.
Ocolul Silvic
Nr. fondului de vânâtoare
Denumirea fondului de vânătoare

1.
Breaza
Nr. 17
Botuș

2.
Pojorâta
Nr. 20
Valea Putnei

3.
Moldovița
Nr. 27
Moldovița

4.
Stulpicani
Nr. 22
Botoșana

Nr. 23
Negrileasa

5.
Gura Humorului
Nr. 45
Mănăstirea Humorului

6.
Mălini
Nr. 70
Suha Mare

Politica de exploatare a fondurilor de vânătoare este, în conformitate cu prevederile legii care, la articolul 2 prevede că „Fauna de interes cinegetic este resursă naturală regenerabilă, bun public de interes național și internațional.” Ca atare, sunt specificate și scopurile reglementării legale: „Exercitarea vânătorii se face în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării calității populațiilor faunei de interes cinegetic, cercetării științifice, precum și în scop didactic sau recreativ-sportiv”. De aceea, numărul animalelor vânate este strict urmărit, în special vânatul care necesită autorizație specială: urs (Ursus arctos), lup (Canis lupus) și pisica sălbatică (Felis silvestris), toate având, ca sezon de vânătoare, intervalul octombrie-mai. Totuși, planează pericolul afectării directe a vânatului, mai ales prin braconaj, existând o cerere destul de mare de carne pe piața neagră.
Recoltarea exemplarelor pentru trofee, reprezintă și o importantă sursă de venituri pentru fondurile de vânătoare, prețurile (pentru blană) variind între 5000 și 7000 euro la cerb, 400 – 500 de euro pentru lup, 100 -150 euro pentru pisica sălbatică.
Cele mai cătate specii pentru vânat din fauna aviară sunt potârnichea (Perdix perdix), prepelița (Coturnix coturnix), sitarul de pădure (Scolopax rusticola L.), rața (Anas platyrhynchos). Ultima vânătoare la cocoș de munte în județul Suceava a fost organizată în perioada 20 aprilie – 10 mai 2011. În acel an cota de recoltare a fost de 40 de păsări, dintr-un efectiv estimat la 890 exemplare. La acea dată, Direcția Silvică Suceava a încasat, în câteva zile, pentru organizarea aceste vânători, 27000 euro, tariful fiind de 1000 euro pe exemplar. La ora actuală, vânarea cocoșului de munte este interzisă în toată țara, pentru refacerea numerică a acestei specii pe cale de dispariție. În general, taxele mari percepute sunt prohibitive pentru majoritatea românilor. De aceea, turismul cinegetic este un turism de nișă, care se adresează persoanelor cu un venit mare și mai ales străinilor, fiind astfel o modalitate de promovare a turismului românesc în afara granițelor.
Chiar dacă această activitate turistică antrenează un număr redus de persoane și are efect asupra unui număr mic de specii (urs, mistreț, lup, cerb, căprior, iepure, vulpe și unele păsări), trebuie să fie controlată riguros, pentru a se evita dezechilibrele. Această misiune revine organismelor silvice, celor de protecție a mediului precum și Comisiei monumentelor naturii.
Turismul pentru pescuit sportiv
În vederea exploatării judicioase a faunei piscicole din bazinele naturale, teritoriul județului Suceava a fost divizat în fonduri de pescuit. Dintre acestea, unsprezece sunt în arealul studiat, grupând cursurile de apă astfel:
Fondul de pescuit Izvoarele Moldovei (și Sucevei) (nr. 8) – grupează R. Moldova de la izvoare, până ce confluează cu Pr. Botoșel inclusiv, și toți afluenții. Este în administrarea Ocolului Silvic Breaza;
Fondul de pescuit Moldovița Superioară (nr. 14) – pârâul Moldovița de la izvoare, cu toți afluenții, până la confluența cu pârâul Valcan, (exclusiv). Administrat de Ocolul Silvic Moldovița;
Fondul de pescuit Moldovița Inferioară (nr. 15) – cuprinde pârâul Moldovița, de la confluența cu pârâul Valcan, inclusiv, și până la confluența cu Moldova, cu toți afluenții; administrat de Ocolul Silvic Moldovița; în administrarea Ocolului Silvic Moldovița;
Fondul de pescuit Moldova III (nr. 16) – include râul Moldova, de la confluența cu pârâul Hurghiș, exclusiv acesta, în aval, până la confluența cu pârâul Doabra (exclusiv), fără afluenți.
Fondul de pescuit Humor (nr. 17) – include pârâul Humor, în întregime, împreună cu afluenții acstuia; în admionistrarea Ocolului Silvic Gura Humorului;
Fondul de pescuit Moldova I (nr. 18) – de la vărsarea Pr. Botoșel, exclusiv acesta și până la confluența Moldovei cu pârâul Izvorul Giumalău; în administrarea Ocolului Silvic Pojorâta;
Fondul de pescuit Moldova II (nr. 19) – înglobează râul Moldova, de la vărsarea pârâuliui Izvorul Giumalău, exclusiv, până la vărsarea pârâului Hurghiș, împreună cu afluenții : pârâul Valea Pojorâtei, pârâul Valea Seacă, pârâul Izvorul Alb, pârâul Valea Caselor, pârâul Valea Morii și pârâul Sadova; gospodărit de Ocolul Silvic Pojorâta;
Fondul de pescuit Moldova IV (nr. 11) – are în componență Moldova, de la confluența cu pârâul Doabra, (inclusiv), până la confluența cu pârâul Humor, (exclusiv), cu afluenții: pârâul Sălătruc, pârâul Beltag, pârâul Toula, pârâul Cetățuia, pârâul Doabra;
Fondul de pescuit Suha Superioară (nr. 22)- are în componență pârâul Suha de la izvoare și până la confluența cu pârâul Ursoaia; administrat de Ocolul Silvic Stulpicani;
Fondul de pescuit Suha Inferioară (nr. 23) – include pârâul Suha, de la confluența cu pârâul Ursoaia, (inclusiv), până la confluența cu râul Moldova și cu afluenții: pârâul Doroteia, pârâul Braniște, pârâul Valea Seacă și pârâul Ursoaia; Administrat de Ocolul Silvic Frasin;
Fondul de pescuit Râșca Inferioară (nr. 29) – cuprinde pârăul Râșca, de la confluența acestuia cu pârâul Cazacului și cu afluentul Moișa, până la vărsare în Moldova; mai cuprinde pârâul Seaca-Săcuța, de la izvoare , până ce confluează cu pârâul Târzia (la limita județului); în gospodărirea Ocolului Silvic Râșca.
Pescuitul, pentru cei care nu îl practică din rațiuni economice, este considerat o activitate recreativă, de destindere. Condiții favoabile desfășurării pescuitului sportiv oferă, în special, cursul Moldovei și afluenții principali ai acesteia : Putna, Moldovița, Humor, Suha (Bucovineană), Suha Mare, Râșca. Se pecuiește păstrăvul, cleanul și mreana.
Pentru a planifica activitățile de pescuit, Direcția Silvică Suceava intreprinde anual activități de evaluare a fondul piscicol (se apreciază cantitatea de pește în kilograme/kilometru lungime de curs de apă: Tabelul nr. 35). În acest fel se urmărește o exploatare rațională, evitându-se depopulările masive. Aceste evaluări pot constitui, uneori, suportul unor intervenții de repopulare, atunci când, din diverse cauze (naturale, braconaj) se constată o scădere puternică a cantității de pește.
Tabel nr. 35. Productivitatea faunei piscicole în unele fonduri de pescuit din bazinul Moldovei (date din 2011, furnizate de AJVPS, Suceava)

Nr. crt.
Ocolul Silvic
Fond pescuit
Lungime
Km.
Productivitate
Kg/Km

Nr.
denumire

1
2
3
4
5
6

Breaza
8
Izv.Moldovei și Sucevei
14
38

Moldovița
12
Moldovița Superioară
11
39

Pojorâta
21
Valea Putnei
14
22

Pojorâta
-
Lacul Iezer
1,5 ha
22

Stulpicani
25
Afluienții Suhei
15
20

Mălini
27
Suha Mare
5
8

Râșca
28
Râșca Superioară
20
7

Din analiza datelor din tabel, observăm o descreștere a cantității de pește în bazinul Moldovei, din amonte spre aval. Dacă spre izvoarele râului Moldova, la Breaza, cantitatea este estimată la 38 kg/km și 39 kg/km în bazinul superior al Moldoviței, pârâul Râșca are doar 7 kg/km. Asta înseamnă că, implicit pentru turism, atractivitatea exercitată de această resursă este în descreștere din amonte spre aval.

5.2.2. Animalele în credința creștină
Conform credinței creștine, Dumnezeu a creat Universul, cu tot ceea ce cuprinde. A despărțit lumina de întuneric, a creat cerul și pământul, mările și uscatul, luminătorul zilei și luminătorii nopții, a făcut ca pe uscat să răsară plantele. În ziua a cincea, Dumnezeu a creat vietățile apelor și păsările cerului, iar în ziua a șasea, fiarele sălbatice și animalele domestice și, peste toate, omul, „ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul”.
Unele animale, datorită caracteristicilor, au devenit simboluri creștine.
Mielul – simbol al nevinovăției și purității, a întruchipat sacrificiul. Îl simbolizează pe Iisus Hristos care s-a sacrificat pe sine, pentru a ridica păcatele lumii. Sfântul Ioan Botezătorul, văzându-l pe Iisus a exclamat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele Lumii.” Mielul este reprezentat în pictura icoanelor din altar, în apropierea locului unde se face slujba de jertfă. De exemplu, la Humor, reprezentarea acestui simbol este realizată în fresca din nișa ferestrei, în partea de sus. În textul biblic, gingășia, puritatea și nevinovăția mielului reprezintă tot atâtea calități ale omului cuvios, și este pus în antiteză cu ferocitatea lupului, care întruchipează omul lipsit de credință și supus tuturor păcatelor: „Oare se va însoți lupul cu mielul? Așa și cel păcătos cu cel cuvios.”
Și peștele este o vietate care este folosită ca simbol. Mântuitorul Iisus a săvârșit minunea înmulțirii pâinilor și peștilor. Cu cinci pâini și doi pești a hrănit peste cinci mii de oameni. Tema este folosită ca motiv în unele fresce ale bisericilor mai vechi sau mai noi. De exemplu, este reprezentată în pronaosul bisericii parohiale, (biserică nouă) din satul Mănăstirea Humorului, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pe peretele sudic. Peștele a fost folosit și ca semn conspirativ de către creștini, în perioada prigoanei, fiind întâlnit în catacombele Romei. Aceasta deoarece, cuvântul „pește”,în limba greacă – IXTHIS, are literele care alcătuiesc pentagrama ce se traduce prin „Iisus Hristos Dumnezeu Mântuitorul”.
Din lumea păsărilor, cel mai des folosit este simbolul porumbelului, simbol plin de sensuri biblice. Este întruchiparea Sfântului Duh. Îl găsim, de cele mai multe ori, în icoanele care reprezintă Sfânta treime (de exemplu, în Judecata de apoi, sau Imnul Acatist), dar și singur.

În fresca Judecata de apoi, în partea dreaptă a privitorului de la mănăstirea Humor , este reprezentată învierea celor morți în ape și pe uscat, pentru a fi supuși judecății. În acest moment, trupurile se reîntregesc, așa încât, din gurile fiarelor sălbatice ies părți din corpul celor care au fost devorați de acestea. Zugravii au pictat diverse animale: unele imaginare, altele exotice, dar și dintre cele pe care le cunoșteau în mod direct în natura din preajmă. Dintre acestea recunoaștem ursul, lupul, dar și racul, păstrăvul și șarpele (Foto 31-36). Este prezent și un animal gingaș, pictat într-o ipostază care îi pune în evidență nevinovăția – căprioara.

Sub influența versetului 1 din capitolul al 3-lea al Genezei, șarpele a fost întotdeauna asociat șireteniei: „Șarpele a fost cel mai șiret dintre toate fiarele de pe pământ (…).” Sunt analiști care consideră, însă că, cel puțin în privința ispitirii Evei, nu trebuie asociat cu Satana și Răul. Șarpele, de fapt, nu este ispititorul ci doar cel care cunoaște mesajul lui Dumnezeu și i-l face cunoscut Evei: nu vor muri dacă vor mânca din copacul oprit, ci vor cunoaște binele și răul. De aceea, șarpele trebuie privit, „din perspectivă mitologică, simbolul conștiinței treze.” În această postură, șarpele, asociat Arborelui vieții, este reprezentat în fresca absidei sudice a pronaosului bisericii Mănăstirii Humor.
Pentru a fi crezut de semeni că a stat în fața lui Dumnezeu și că a fost cel ales, să conducă poporul afară din Egipt, Domnul a făcut ca toiagul să se preschimbe, în mâna lui Moise, în șarpe. La fel, pentru a arăta puterea lui Dumnezeu, toiegele lui Aaron și Moise se transformă , în fața lui Faraon, în șerpi. În aceste cazuri, șarpele este asociat, simbolic, puterii.
Pentru lipsa de credință, pe drumul de întoarcere din Egipt, israeliții au fost pedepsiți, Dumnezeu trimițându-le „șerpi de foc”. Poporul cere ajutorul lui Moise. Rugăciunile lui Moise au fost primite de Dumnezeu și acesta îl sfătuiește, să facă un șarpe de aramă. Toți cei mușcați de șerpi, care au privit șarpele de aramă, au trăit. Astfel, șarpele întruchipează alte simboluri: este șarpele mântuitor, șarpele vindecător. Așa se explică prezența șarpelui pe emblema farmaciștilor (șarpele încolăcit pe o cruce).
Dar șarpele, în iconografia ortodoxă, mai este reprezentat și ca șarpe-balaur.
Șarpele –balaur este reprezentat în fresca Judecata de apoi, la baza iadului, din gura lui ieșind flăcările care mistuie sufletele păcătoșilor. Astfel, șarpele-balaur este simbolul pedepsei veșnice.
În iconografia ortodoxă românească, Sfântul Gheorghe – sfânt militar, este reprezentat, cel mai adesea, călare, cu o suliță în mână, omorând un balaur. Dacă, în general, balaurul reprezintă răul, pentru români, acest simbol se nuanțează, căpătând valențe specifice: balaurul reprezintă forța opresivă a stăpânitorilor străini.
La reprezentările animaliere în freca bisericilor, amintim și calul, subiect tratat la un alt capitol.

CAP. VI. POPULAȚIA CA RESURSĂ PENTRU TURISMUL DE NATURĂ RELIGIOASĂ

Populația este, în același timp, primitoare și emițătoare de turiști. Orientarea religioasă a comunităților este hotărâtoare atât în privința numărului de turiști primiți cât și a numărului de turiști emiși, mai ales privind practicarea turismului religios propriu-zis (de pelerinaj, ecleziastic). Diferitele religii și mărimea comunităților sunt hotărâtoare în răspândirea și numărul lăcașurilor de cult. De aceea, am considerat oportună o analiză a structurii religioase a populației din arealul de studiu cu menționarea unor caracteristici specifice cultelor.

Structura religioasă a populației
Evoluția structurii religioase a cunoscut o fluctuație mare, în funcție de oportunitățile politico – economice ivite, pentru diferite populații, în aceste teritorii. Chiar dacă la noi, „Creștinismul nostru păduratic a rămas la adăpostul Carpaților mai curat decât al altora, adică mai aproape de simplitatea celui predicat în Galileea”, românii au acceptat diversitatea: „Românul a avut întotdeauna eleganța morală de a-1 tolera pe «fiecare cu legea lui« și de a-1 «lăsa în plata Domnului»”. Această toleranță izvorăște din înțelegerea și apropierea mai strânsă față de transpunerea în fapte a cerințelor credinței creștine, aspect descris în chipul cel mai explicit și de Dimitrie Cantemir care spune: „Căci orice drumeț care se oprește acolo (n.n. în mănăstiri) – fie el dreptcredincios ori evreu, ori turc, ori armean – nu numai că este bine primit, ba chiar, dacă ar voi să zăbovească acolo un an întreg, cu toate carele și dobitoacele sale, i se dă de mâncare și i se poartă de grijă, după puterile mănăstirii, cu cinste, cum se cuvine și fără murmur.”
Resursele economice ale regiunii, oportunitățile generate de trecerea pe valea Moldovei a unei rute comerciale, au determinat politicile statale, fie ale Moldovei, fie cele ale stăpânirilor străine, de a încuraja colonizările cu anumite categorii ocupaționale.
Toate acestea, dublate de permisivitatea de natură religioasă a localnicilor, au facilitat, de timpuriu, pătrunderea și localizarea unor populații de diverse credințe și conviețuirea pașnică. În Bucovina, în decursul vremii, s-au stabilit, alături de băștinașii ortodocși, romano-catolici, greco-catolici, protestanți – cu diferite nuanțe (evangheliști, luterani, calvini, unitarieni, anglicani, prezbiterieni), neoprotestanți (baptiști, adventiști, penticostali etc.), mozaici, armeni etc.
Catolicii – și alte religii vestice – au fost printre cele mai de timpuriu elemente din afara ortodoxiei care au pătruns în zona bazinului Moldovei, în număr mai mare (Fig. 23.). Explicația acestei imigrări constă în faptul că ei au reușit să devină majoritari în Transilvania, în timpul ocupației maghiare, iar oportunitățile oferite de teritoriul de peste munți erau tentante. Concomitent cu cucerirea maghiară și așezarea ulterioară a populației germanice, în Transilvania se organizează și ierarhia catolică: în secolele XI – XII existau episcopiile catolice de la Cenad, Oradea și Alba Iulia. Unii dintre catolicii transilvăneni au migrat peste munți. Uneori, erau chiar doriți, deoarece erau buni meseriași. Un rol important în încercarea de expansiune a catolicismului în Moldova l-au avut soțiile unor domnitori. Să nu uităm că însăși întemeietoarea dinastiei Mușatinilor (Mușata, Margareta) era catolică, la fel, două dintre cele patru soții ale lui Alexandru cel Bun. În timpul său a fost constituită o episcopie la Baia (1418). Petru I Mușat (1374 – 1391) simțind ruptura ce s-ar fi produs între un monarh catolic și poporul său ortodox, se îndepărtează de influența mamei sale, mutând capitala la Suceava. În acest sens, călugărul dominican, Ioan, episcop de Sultanieh, relatează: „Domnul lor (n. n. Petru I) a fost odinioară convertit la credința noastră, și îndeosebi doamna Margareta, de către un frate predicator care era vicar general prin părțile acelea.”
Diferențele dintre romano-catolici și ortodocși se referă la câteva aspecte esențiale: – În „Crez”, care a fost stabilit (în 325) de Sinodul I ecumenic de la Niceea și îmbunătățit de Sinodul de la Constantinopol (381), când s-a prevăzut că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl. Catolicii, nesocotind ceea ce a stabilit sinodul constantinopolitan, consideră că Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl și de la Fiul, doctrină denumită filioque; la ortodocși, capul biserici este Iisus Hristos, catolicii considerându-l pe papă, capul bisericii (supremația papală); papa nu poate greși în ceea ce privește credința (infailibilitatea papală); ortodocșii nu admit existența purgatoriului considerând că nu este specificat nicăieri, în Sfânta Scriptură, existența acestui loc în care ar fi un foc în care se purifică sufletele înainte de a ajunge în rai; pentru împărtășire folosesc azima (ca evreii) și nu pâinea dospită; mai sunt puncte discordante în ceea ce privește imaculata concepție (Maica Domnului ar fi născută de la Duhul Sfânt și nu din Sfinții Părinți Ioachim și Ana), neinvocarea Duhului Sfânt la Sfânta Epicleză, miruirea copiilor la vârsta de șapte ani (și nu după botez), celibatul preoților (contravine hotărârilor sinoadelor ecumenice) etc.

/
Figura nr. 23. Evoluția numărului credincioșilor romano-catolici în Câmpulung
Moldovenesc, Gura Humorului și Frasin la recensămintele din 1930, 1992, 2002, 2011

Tabelul nr. 36. Numărul greco-catolicilor la 1936 (Din Șemanismul anului 1936)

Nr.crt.
Localitatea
Nr. credincioșilor

Câmpulung Moldovenesc
400

Argel
20

Breaza
15

Bucșoaia
10

Ciumârna
5

Dorotea
2

Frasin
32

Frumosu
10

Gemenea
6

Negrileasa
8

Pojorâta
7

Prisaca Dornei
7

Rușii Moldoviței (Moldovița)
200

Rușii pe Boul (Paltin)
10

Stulpicani
4

Valea Putnei
2

Vama
16

Vatra Moldoviței
6

Greco-catolicii. Apariția bisericii greco-catolice a fost o situație de compromis, dintre biserica romano-catolică și unii ortodocși. Se consideră că este rezultatul presiunii făcută de catolicism asupra populației românești din Transilvania care, în dorința de a scăpa de diferite forme de discriminare și pentru avantaje economice, a acceptat principiile catolice de bază: primatul papal, Filioque, purgatoriul și folosirea azimei la împărtășire. În schimbul acceptării acestor principii și a unirii cu Roma, greco-catolicii aveau dreptul să facă slujbele în limbile naționale, conform ritului și tradițiilor proprii. A apărut astfel o biserică ce are în frunte pe papă dar care sărbătorește Paștele odată cu ortodocșii, în care crucea nu se face de la stânga la dreapta ci de la dreapta la stânga, preoții nu au depus jurământ de celibat ci sunt căsătoriți etc. Aceștia sunt ortodocșii (bizantinii) „uniți” cu Roma sau greco-catolicii. Cei mai mulți credincioși ai acestui cult au fost în părțile Bucovinei de sub ocupație austriacă și foarte puțini, sau deloc, în „Regat”. La recensământul din 1930, au fost recenzați 175 credincioși la Câmpulung Moldovenesc, 89 la Moldovița, 50 la Vama, la sud de Cornu Luncii, de cele mai multe ori neînregistrându-se nici o persoană.
Din Șematismul din 1936, aflăm numărul credincioșilor la acea dată (am selectat localitățile din arealul de studiu) în Tabelul nr. 36.
Dinspre est, au pătruns ortodocși, considerați schismatici: armeni și mai târziu, lipoveni.
Armenii, cu o istorie zbuciumată, au venit în Bucovina din cauza prigoanei perșilor și apoi a turcilor selgiucizi, când, la 1064, capitala Ani este cucerită și 150000 de familii emigrează. Alexandru cel Bun dă libertate armenilor să-și constituie o episcopie, la Suceava, în 1401.
Ultimul mare val de imigranți au venit în România, în urma hotărârii Guvernului Otoman din 24 aprilie 1915, care prevedea masacrarea tuturor armenilor.
Diferențele cultului ortodox de tip armean și greco-ortodox sunt minore: armenii nu au acceptat calendarul gregorian, cele mai multe dioceze folosindu-l în continuare pe cel iulian, cu unele elemente specifice (majoritatea sărbătorilor sunt mobile, celebrându-se în zile fixe ale săptămânii și astfel în fiecare an la altă dată; mai mult, calendarul armenilor din România se deosebește de cel al armenilor din alte țări prin faptul că ei au obținut, la 1890, aprobarea Patriarhiei Armenești a Constantinopolului, de care aparțineau pe atunci, ca fixarea zilei Paștelui să fie la fel ca în Biserica Ortodoxă Română; în bisericile armenești lipsește catapeteasma, care este suplinită – pentru ca să se păstreze taina Sfintei Liturghii– de o perdea (la fel ca la Cortul Sfânt, perdeaua care despărțea Sfânta, de Sfânta Sfintelor). Mai ales din cauza organizării ca biserică aparte și a neacceptării hotărârii de a folosi calendarul gregorian, armenii sunt considerați schismatici, fiind în neascultare.
Lipovenii au venit în Moldova începând cu prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Migrarea lipovenilor din părțile Moscovei, sau alte gubernii din prejmă, a fost generată, mai întâi, de acțiunea de modernizare a bisericii ruse întreprinsă de patriarhul Nikon, iar mai apoi de măsurile deosebit de dure luate de țarul Petru I. Dorind să-și păstreze vechea credință și vechiul calendar, aceștia au migrat spre alte zone, între care și Bucovina. Dimitrie Dan avansează ca dată a primelor colonizări anterior 1770, citând și surse care consideră că prima localitate a fost Lipoveni (numită de etnicii lipoveni Socolințî) dar la 1774 (Goelert), iar Dr. Ficker consideră ca primă așezare Climăuțiul la 1774, Mitocul (de fapt satul Lipoveni) fiind întemeiat la 1777. După enumerarea acestor surse de datare, autorul consideră că lipovenii erau în zonă înainte de 1770, bazându-se pe informațiile furnizate de un raport austriac, în care se amintește că în timpul scurtei stăpâniri rusești din 1769, aceștia au prins numeroși dezertori lipoveni. Unii s-au retras temporar în sudul Moldovei, de unde revin după anexarea Bucovinei la 1775. Dar mărturia care, dă cu o oarecare exactitate anul sosirii staroverilor în Bucovina, este un manuscris de la începutul secolului al XVIII-lea, amintit de cercetătorul rus M.I. Lileev care consemnează un conflict între autoritățile locale din Mitocu Dragomirnei și staroverii din Socolințî (Lipoveni). Aceștia sunt nevoiți să se prezinte în fața Divanului și domnului Constantin Mavrocordat (1741 – 1743), pentru a se dezvinovăți de acuzațiile aduse. Delegația era condusă de călugărul Tihon, care arată că ei s-au așezat în Moldova la 1724, deci în timpul lui Mihai Vodă Racoviță (1715-1726).
În satul Manolea, din comuna Forăști, comună parțial dispusă în arealul bazinului Moldova, lipovenii s-au așezat în 1750. Aici au pus bazele așezării în preajma unui schit. Ulterior, familii de lipoveni s-au așezat și în orașe. De exemplu, în Gura Humorului, la 1930, existau 22 de persoane.
Ierarhia bisericească s-a constituit la 26 octombrie 1846, prin constituirea Mitropoliei de Rit Vechi, cu sediul la Fântâna Albă (Bucovina). La 28 iunie 1940, odată cu ocuparea de către sovietici a Bucovinei de Nord, sediul s-a mutat la Brăila. Mitropolitul de la Brăila este recunoscut drept conducător spiritual al tuturor credincioșilor de rit vechi din lume.
Lipovenii habotnici, care și-au părăsit vatra strămoșească, în urma prigoanei, pentru a păstra vechile practici religioase, consideră că adevărata credință ortodoxă și adevăratele rânduieli sunt cele practicate de ei. Pentru oficierea slujbei se folosește limba slavonă.
Diferențele dintre ritul vechi și ortodoxie, la prima vedere, sunt minore: lipovenii folosesc cel puțin șapte prescuri față de cinci cât folosește biserica ortodoxă; pecetea cu care se înseamnă prescurile este rotundă – nu pătrată și are alte simboluri; modul în care se scot din prescuri părticele pentru cetele îngerilor, morți și vii; crucea are opt extremități și nu patru; fac semnul crucii întruchipând Sfânta Treime (cele trei fețe ale lui Dumnezeu: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Sfântul Duh) prin apropierea degetelor unu, patru și cinci (și nu a primelor trei degete), acest lucru fiind considerat de către Sf. Paisie de la Neamț ca cea mai gravă abatere de la dreapta credință; scriu numele Domnului Iisus cu un singur „i”; mai sunt o serie de cuvinte pe care le-au omis s-au schimbat cu altele în desfășurarea slujbei, numărul de repetări ale cuvântului „aliluia”, numărul de închinări și metanii, partea pe care diaconul poartă Sf. Antimis la ieșirea cu Sfintele Daruri (la ritul ortodox se poartă pe umărul stâng, iar la rit vechi pe cel drept) etc. Aceste mici diferențe duc la modificarea rânduielilor Sfintei Liturghii pe care unii teologi o consideră de neacceptat, pe când alții consideră pe lipoveni o ramură a ortodoxiei.
În România existau în 1991 aproximativ 45000 lipoveni, cu 37 parohii, în care existau 57 locașuri de cult deservite de 37 preoți, 5 diaconi și 20 de cântăreți.
În zona studiată de noi există trei locașuri de cult în două parohii (două la Manolea – „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, construită în pripă, după incendiul din 1949 și Biserica „Acoperământul Maicii Domnului” și una la Gura Humorului) și trei locașuri de cult în două așezăminte monahale la Manolea (biserica Schitului de maici cu hramul„Nașterea Maicii Domnului (din Thivin)”, biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” și biserica „SfântulNicolae”, din incinta mănăstirii de călugări.
Biserica lipovenilor, în timp, s-a divizat în mai multe grupări și secte. Prima divizare a fost între gruparea care acceptau preoții – „popiști” și cei care nu-i acceptau – „nepopiști”. Au funcționat ca un cult tolerat până în 1946, când a fost emisă Legea nr. 728, și au fost recunoscuți oficial de statul român.
Creștinii după evanghelie consideră că își duc viața în perfectă concordanță cu perceptele Sfintei Scripturi. Apariția acestui cult este o urmare a reformei, apărând la începutul secolului al XIX-lea în Elveția, Austria, Germania. Prima adunare evanghelică organizată în România a fost pe data de 1 octombrie 1899, la București. Nu au preoți ci prezbiteri, nu oficiază slujbe liturgice ci au un program de citire și interpretare a Evangheliei, practică doar „botezul credinței” (adică a persoanelor adulte), Cina nu este act sacramental ci doar aducere aminte a sacrificiului etc. În țara noastră a apărut și o formă ușor diferită de Creștinii după Evanghelie din străinătate. S-a numit „Creștinii după Scriptură” și a fost organizată de preotul ortodox (ulterior excomunicat) Tudor Popescu, în timpul Primului Război Mondial. Un adept al cultului a fost și Dimitrie Cornilescu, cel care a tradus biblia pentru uzul sectei. Cele două ramuri evanghelice au fost unificate în 1937. După 1989 s-au despărțit. Numeric, cei mai mulți evangheliști au fost înregistrați (în zona studiată) tot în arealul Bucovinei istorice. Cei mai mulți creștini după Evanghelie, în 1930, au fost la Vama – 971, Fundu Moldovei – 474, Pojorâta – 450, Vatra Moldoviței – 286, Câmpulung Moldovenesc – 177 etc. Actual, numărul lor este deosebit de mic.
Cultul unitarian este tot o emanație a protestantismului. Este o inovație atât de aparte, încât, cu greu, poate fi considerată creștină. Se numește creștină doar prin simplu fapt că își exprimă credința în Dumnezeu. A fost inventată de David Francisc (1519-1579), un om care nu și-a găsit locul în nici un cult de la acea vreme: a fost pe rând catolic, luteran, calvin. Baza noii religii s-a pus în 1568, în urma Dietei de la Turda, când s-a proclamat libertatea religioasă.
Această religie nu are dogme ci doar principii: Dumnezeu este unic (care este de fapt și mottoul unitarienilor: „Unus est Deus”) și de aceea resping dogma Sfintei Treimi și nu fac cruce; Iisus a fost un simplu om, este fiul lui Dumnezeu așa cum este orice om; Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu care „lucrează” în oameni; nu cred în minunile Domnului Iisus și ale sfinților și nu consideră biblia o lucrare dumnezeiască; faptele legate de Învierea Domnului, arătarea acestuia în fața apostolilor, pogorârea Sfântului Duh, fapte care s-au petrecut și au fost relatate în Sfânta Scriptură, sunt considerate metafore sau invenții; nu cred în înviere, dar sărbătoresc Paștele ca pe o înviere spirituală; nu cred în păcatul originar și consideră că Iisus nu și-a dat viața pentru a ridica păcatele lumii: el a murit din motive politice și pentru a da credibilitate noii credințe, nu a înviat; nu cred în rai sau iad; botezul nu are nici o legătură cu păcatul originar și este o dovadă a acceptării acestei credințe; caută explicații raționale minunilor întâmplate cu voia lui Dumnezeu, dar se opresc atunci când este vorba de a explica puterea dumnezeiască.
Acest cult, fiind acceptat de însuși principele Transilvaniei de la acea dată, Ioan Sigismund, într-o oarecare măsură se repetă, în Transilvania, ce s-a petrecut în Ungaria, la creștinarea maghiarilor: s-a creștinat regele apoi ierarhia feudală de sus în jos. Așa se explică faptul că unitarienii au fost majoritari în Transilvania un timp. A urmat apoi o perioadă de regres din cauza principilor catolici de la conducerea Transilvaniei. Fiind ruptă atât de Sfânta Scriptură cât și de Sfânta Tradiție, nu este de mirare că declinul a continuat până în prezent, când cultul are mai puțin de 85000 adepți (de aceea, rezultatele preliminare ale recensământului din 2011 consemnează unitarismul la „alte religii”). Din aceleași motive, în zona de studiu acest cult a avut foarte puțini adepți: în 1992 au fost recenzate 17 persoane la Câmpulung Moldovenesc, două la Gura Humorului și câte una la Drăgoiești și Forăști. La recensămintele mai noi nu mai sunt consemnați.
Religia mozaică. Această religie a apărut odată cu unificarea celor 12 seminții în secolul al XIII-lea Î.Hr. și s-a cristalizat până în secolul al VII-lea î. Hr. Cărțile pe care se sprijină religia mozaică sunt Biblia (alcătuită din trei cărți: Tora –„Învățăturile”, cele cinci cărți ale lui Moise, denumite „Pentateuh” de către creștini, Neviim –„Profeții” și Ketuvim – „Scrierile”) și Talmudul (alcătuit din două părți: Mișna și Ghemara) – o carte de interpretare a Bibliei.
Legăturile dintre ortodoxie și mozaism – nu cele dogmatice – sunt mult mai strânse decât se crede la prima vedere. Iisus Hristos a fost evreu, primii creștini au fost evrei, am fost creștinați de Apostolul Andrei care tot evreu era. Biserica ortodoxă folosește Biblia – părți din Tora – care a fost tradusă în limba greacă, în insula Rhodos, de către 70 de evrei în mod independent (Septuaginta), forma finală stabilindu-se în urma confruntărilor. Și evreii au cele 10 porunci, cred în Dumnezeu dar ortodocșii cred în Dumnezeu ca întreită persoană (Tatăl, Fiu, și Sfântul Duh). Mai sunt și alte asemănări, dar, cel mai adesea cu semnificații diferite și unele modificări: ortodocșii au preluat psalmii, hainele preoțești, arhitectura bisericească (a fost tratată atunci când am analizat influența Cortului Sfânt asupra arhitecturii bisericești).
Israel Shahak, un evreu polonez, analizează critic religia mozaică, făcând o adevărată radiografie a acesteia și punctează unele aspecte, criticabile: practicanții acestei religii manifestă un interes redus față de credință în sine și pun bază mai mult pe actul ritualic; dau mai puțină importanță Bibliei, scrierilor sfinte, decât Talmudului, care le interpretează; propovăduiesc dragostea și generozitatea față de „aproapele”, dar acesta trebuie să fie, neapărat, evreu; au o venerație amestecată cu o teamă exacerbată față de corpurile neînsuflețite ale defuncților evrei, dar nici un respect fată de morții și cimitirele altor religii ( „ ….pious Jews have a tremendous magic reverence towards Jewish corpses and Jewish cemeteries, but have no respect towards non- Jewish corpses and cemeteries.”; textul Talmudului care interpretează Biblia (deci nu textul în sine al Bibliei) este obligatoriu de respectat. De aceea, atunci când textul Bibliei a devenit aproape imposibil de respectat, au recurs la dispense. Ne referim aici la faptul că în ziua de sabat evreilor le este interzis să facă treabă. De aceea ei au angajat neevrei – goi (necredincios din punctul de vedere al mozaicilor) în acest scop și pentru că nu le este permis să ceară cuiva să le muncească în zilele de sărbătoare, au apelat la metode aluzive pentru a beneficia de servicii și în aceste zile cu interdicție. De aceea, autorul arată că sistemul dispenselor nu este decât o încercare a rabinilor de a-l înșela pe Dumnezeu, aceștia considerând că au un mod deosebit de rafinat de gândire. Tot prin „înșelarea” lui Dumnezeu au salarizat personalul care slujește și studiază la sinagogă: este plătit ca o compensație a nemuncii din timpul săptămânii (For them an additional dispensation stipulates that their salary is not really a salary at all but „compensation for idleness” (dmey batalah). De altfel, Israel Shahak consideră absurde, în adevăratul sens al cuvântului, majoritatea regulilor talmudice și îl citează pe Tertulian cu celebrul dicton „Cred pentru că este absurd”, dar consideră că trebuie înlocuit cuvântul „cred” cu „practic” („This can serve as a motto for the majority of talmudic rules, with the word "believe" replaced by "practice.").
Locașul de cult, sinagoga, este un loc de adunare a credincioșilor pentru rugăciune și studiul textelor, care trebuie să îndeplinească puține condiții specifice: să fie orientat spre Ierusalim, să aibă numai această destinație și să dispună de un minim de obiecte de cult, printre care Chivotul legii unde se găsesc textele sfinte (Sulurile Torei). Din aceste texte se citesc fragmente, luni, joi, sâmbătă și în zilele de sărbătoare. Sâmbăta (Shabbat – ul) este ziua sfântă în care le este interzis credincioșilor să facă un număr de 39 activități principale (stabilite de rabini).
Deoarece religia iudaică propovăduiește venirea unui mesia, care să răspundă numai intereselor evreiești, iudaismul este o religie națională, acceptată aproape exclusiv de evrei.
În arealul bazinului Moldovei, numărul evreilor a fost destul de mare, mai ales înainte de-al Doilea Război Mondial. Treptat, după înființarea statului Israel (14 mai 1948), aceștia s-au repatriat, așa încât, la recensămintele la care populația a fost recenzată și după religie (începând din 1992), apar doar la Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului și Mălini într-un număr deosebit de mic (respectiv 21, 17 și 7 mozaici).
Numărul cel mai mare de adepți ai religiei mozaice a fost înregistrat în 1930, în localitatea Gura Humorului – 1951 credincioși (Figura nr. 24), reprezentând 29,37%, apoi în Câmpulung Moldovenesc – 1488, Moldovița – 465, Vama – 399, Stulpicani – 176, Frasin – 167, Vatra Moldoviței – 149, Fundu Moldovei – 107. În celelalte comune numărul era sub o sută. Practic, în fiecare unitate administrativă existau evrei (Tabelul nr. 39).
Tabelul nr. 39. Populația de religie mozaică din bazinul Moldovei de pe teritoriul județului Suceava

Nr. crt.
Localitatea
Nr. credincioșilor
1930 / 1992
Populația totală
Pondere (%) din pop. totală

Câmpulung Moldovenesc
1488 / 21
10071
14,77%

Frasin
167
4894
3,41%

Gura Humorului
1951 / 17
6643
16629
29,37%
0,10%

Baia
29
3956
0,73%

Berchișești
25
2453
1,02%

Bogdănești
7
2694
0,26%

Boroaia
30
5236
0,57%

Breaza
94
1581
5,94%

Capu Câmpului
23
1688
1,36%

Cornu Luncii
62
4251
1,46%

Drăgoiești
49
3886
1,26%

Drăgușeni
*
*

Fântâna Mare
7
2424
0.28%

Forăști
*
*

Frumosu
88
2572
3,42%

Fundu Moldovei
107
4288
2,49%

Horodniceni
30
4789
0,62%

Mălini
54 / 7
4544

Mănăstirea Humorului
11
3964
0.28%

Moldova Sulița
67
2067
3,24%

Moldovița
465
3831
12,13%

Ostra
10
1017
0,98%

Păltinoasa
31
3699
0,84%

Pojorâta
79
3212
2,46%

Rădășen i
4
1379
0,29%

Râșca
27
2886
0,93%

Sadova
8
1831
0,43%

Slatina
54
3510
1,54%

Stulpicani
176
5606
1,14%

Vadu Moldovei
*
*

Valea Moldovei
42
2265
1,85%

Vama
399
5315
7,50%

Vatra Moldoviței
149
3804
3,91%

*Lipsă date

Se consideră că evreii au fost prezenți pe teritoriul țării noastre încă din timpul stăpânirii romane, venind odată cu trupele de ocupație. În Evul Mediu, în Moldova, era, cu siguranță, un număr important. Fiind buni comercianți, au profitat de drumurile comerciale care străbăteau țara. Încă de la începutul secolului al XVII-lea, unii domnitorii și-au dorit așezarea acestora, ca un element dinamizator al dezvoltării economice. Moldova a fost, secole la rând, un adevărat tărâm al făgăduinței, fiind un teritoriu mult mai ospitalier decât zonele de emigrație din prejmă, unde au fost prigoniți. Dacă la începuturi au fondat comunități în orașe și târguri, ulterior, s-au așezat și în localitățile rurale, ocupând o nișă de piață în dezvoltarea economică. Relația cu majoritarii a fost secole la rând o relație de coabitare, relativ armonioasă. Se consideră că după 1866 a început o campanie antisemită coordonată de stat, dar imigrația nu a încetat, ceea ce demonstrează că, încă, mai existau oportunități. Chiar dacă li s-a interzis a deține în proprietate moșii, ei erau buni arendași, administratori, vătafi, crâșmari. Nu li se poate nega rolul deosebit în dezvoltarea economică și culturală. La Câmpulung Moldovenesc, în timp, au reușit să ocupe zona centrală a orașului, au acaparat comerțul, activitățile industriale dar și cele liberale (Fig.25.). Și-au practicat nestingherit cultul și au participat activ la conducerea treburilor obștești ale localității: în 1909, din Consiliul Comunal făceau parte și nouă membri de etnie evreiască.
Totuși, li s-a imputat cămătăria și comerțul cu băuturi spirtoase, făcut mai ales în mediul rural, care a dus la degradarea nivelului de trai și a stării de moralitate a populației locale. Majoritatea Condicilor cronicale arată dezastrul provocat de aceste activități în rândul țărănimii. Preotul Ioan Popovici, care în martie 1894 a fost transferat la Negrileasa, consemnează că: „Negrileasa, respectiv pre locuitorii satului i-am aflat într-o stare deplorabilă. Bețivi de frunte, nu numai bărbații ci și femeile, pitreceau și chefăluiau la crâșmele din loc nu numai în zile de sărbători ci și în zilele de lucru. Femeile veneau chiar în zilele de lucru, cu furca în brâu la crâșmă, vezi Doamne, să caute bărbații, precum am avut eu sângur prilej să văd.” Situația i se pare cu atât mai gravă cu cât enoriașii nu prea sunt înclinați a ascultă sfaturile de îndreptare: „Beția, flagelul distrugător de popoare a bântuit și în anul acesta în comună. Cinci crâșme (n.n. la un sătuc ce avea 520 de suflete inclusiv copiii!) parte favorizate de stăpânire, parte tolerate de ea, otrăvesc trupurile și sufletele credincioșilor, care nu ascultă de vocea păstorului. Preotul, la Ipotești a reușit în această campanie antialcoolică, și a comemorat un an de când, o mare parte din enoriași, s-au lăsat de această patimă prin strângerea banilor pentru turnarea unui clopot.
Tabelul nr. 38. Evoluția numărului de credincioși de religie baptistă din bazinul Moldovei de pe teritoriul județului Suceava

Nr. crt.
Localitatea
Recensământul din anul

1930
1992
2002
2011

1
C-lung Moldovenesc
9
82
90
48

2
Gura Humorului
4
6
14
12

3
Drăgușeni
-
-
-
106

4
Fundu Moldovei
3
-
-
-

5
Mălini
-
3
-
-

6
Moldovița
-
-
-
-

7
Păltinoasa
4
-
-
-

8
Pojorâta
3
15
13
10

9
Râșca
-
6
-
-

10
Vadu Moldovei
*
17
9
8

11
Vama
-
18
25
23

TOTAL
23
147
151
207

Baptiștii au fost consemnați sub această denominație în secolul al XVI-lea. Adepții sugerează însă că, originile coboară până în epoca apostolică și astfel ei nu ar fi schismatici, având o evoluție paralelă catolicismului și ortodoxiei.
Bisericile baptiste sunt autonome, nu se supun unor foruri centrale, fapt ce explică numeroasele elemente distinctive ale credinței și practicilor de la o comunitate la alta. Există însă elemente comune, specifice tuturor:
autoritatea absolută a Bibliei, care este infailibilă (principiu numit ineranță); nu acceptă Sfânta Tradiție (care are un rol la fel de important în ortodoxie ca Sfânta Scriptură);
activitatea de bază, în jurul căreia gravitează viața religioasă baptistă, este studierea și descifrarea înțelesurilor Bibliei;
consideră că orice credincios baptist poate fi „preot”, și are acces la mesajele biblice și o legătură fără intermediere cu Dumnezeu;
practică ritualul botezului prin scufundare; acesta are mai mult scopul recunoașterii acceptării religiei baptiste și a mărturisirii lui Iisus Cristos; se consideră că nu are nici un rol în mântuire; practică doar botezul adulților;
un alt act ritualic este „Cina Domnului”, dar consideră pâinea și vinul doar simboluri ale trupului și sângelui Mântuitorului, respingând concepția transubstanțialistă;
în biserică se cântă cântece religioase de către coruri și orchestre, folosindu-se diferite genuri muzicale în funcție de vârsta credincioșilor.
Numele de „baptist” este de origine greacă, înseamnă „botezător” și este cu trimitere directă la Sf. Ioan Botezătorul.
În arealul bazinului Moldova, primii baptiști au fost din rândul populației de origine germanică și au venit ulterior anexării Bucovinei la 1775. Însă, cea dintâi biserică baptistă a fost înființată în Câmpulung Moldovenesc în 1918 (fără a avea locaș de cult propriu), la inițiativa lui Toader Ursache. Acesta a fost convertit la noua credință în timpul prizonieratului în vestul Europei, fiind rebotezat ca baptist, în 1916 în Budapesta. În 1920 celor câțiva credincioși li se mai adaugă cinci bucovineni convertiți în America. Numărul acestora ajunsese în 1952 la 84 dar în acest an se înjumătățește, 40 dintre ei trecând la penticostali.
Numărul baptiștilor din zona de studiu a crescut treptat, astăzi fiind de aproximativ 207 (Tabelul nr. 38; Fig. 26) și având locașuri de cult în Câmpulung, Vama și Gura Humorului.

/

Se consideră că penticostalismul a apărut în 1900, (în America), fondatorul noului cult fiind Charles Parham. Denumirea provine de la „Penticosta”, ceea ce înseamnă ziua cincizecimii. În a cincizecea zi de la Învierea Domnului, s-a pogorât Duhul Sfânt asupra Apostolilor, sub forma unor limbi de foc și aceștia au căpătat darul vorbirii în limbi, astfel că toate națiile care erau în Ierusalim înțelegeau, fiecare în limba lui, ceea ce li se propovăduia. Consideră că asupra credincioșilor mai coboară și acum Duhul Sfânt și aceștia pot să dobândească darul glosolaliei (vorbirii în limbi) – element definitor al noii credințe. În România apare în 1910, se organizează în 1924 și devine cult legal în 1950. Se mai numesc și „pocăiți” deoarece militează pentru căința față de viața trăită în afara perceptelor religioase proprii cultului, schimbarea atitudinii și gândirii și părăsirea păcatului. Nu acceptă botezul copiilor, ci doar al persoanelor adulte, cu apă, printr-o singură scufundare, practică Cina Domnului – simbol al legământului față de jertfa lui Isus (scriu numele Mântuitorului cu un singur „i”), spălatul picioarelor – simbol al umilinței, dau zeciuială și cred în viața veșnică și pedeapsa veșnică. Resping Sfânta Tradiție, fiind adepții principiului „Sola Scriptura”. Spațiul de cult este lipsit de sacralitate.

Tabelul nr. 37. Evoluția numărului de credincioși de religie penticostală din bazinul Moldovei de pe teritoriul județului Suceava

Nr. crt.
Localitatea
Numărul credincioșilor recenzați în anul

1930
1992
2002
2011

1
C-lung Moldovenesc
-
367
433
320

2
Frasin
-
15
19
38

3
Gura Humorului
-
161
323
260

4
Baia
-
-
-
4

5
Bogdănești
-
2
8
11

6
Boroaia
-
12
21
19

7
Breaza
-
3
3
-

8
Capu Câmpului
-
-
*
12

9
Cornu Luncii
-
80
81
90

10
Drăgoiești
-
160
40
58

11
Drăgușeni
-
-
-
-

12
Fântâna Mare
-
-
-
-

13
Forăști
-
-
20
18

14
Frumosu
-
19
11
2

15
Fundu Moldovei
-
112
12
12

16
Horodniceni
-
-
-
-

17
Mălini
-
1
-
-

18
Mănăstirea Humorului
-
2
-
-

19
Moldova Sulița
-
-
7
16

20
Moldovița
-
21
28
53

21
Ostra
-
101
60
69

22
Păltinoasa
-
38
59
80

23
Pojorâta
-
2
22
-

24
Rădășeni
-
1
-
6

25
Râșca
-
-
10
16

26
Sadova
-
9
33
26

27
Slatina
-
5
-
-

28
Stulpicani
-
6
-
2

29
Vadu Moldovei
-
13
11
14

30
Valea Moldovei
-
-
*
34

31
Vama
-
38
75
51

32
Vatra Moldoviței
-
8
49
57

TOTAL

1176
1503
1457

În zona studiată, penticostalii au apărut în 1922, prin desprinderea din grupul baptiștilor din Câmpulung Moldovenesc, sub conducerea lui Toader Ursachi. Totuși, la recensământul din 1930 nu sunt înregistrați separat. Recensămintele ulterioare celui de-al Doilea Război Mondial nu mai consemnează structura populației după religie, așa că avem date doar începând cu 1992. Numărul penticostalilor, după evenimentele din 1989, a crescut destul de abrupt: 1176 în 1992, 1503 în 2002, scăzând, pe seama scăderii demografice generale, la 1457 în 2011. Cei mai mulți credincioși ai acestui cult (în 2011) se găseau în orașele Câmpulung Moldovenesc (320) și Gura Humorului (260), iar în mediul rural, în comuna Berchișești (189) (Tabelul nr. 37.).

În concluzie, oportunitățile economice existente în arealul bazinului Moldovei din județul Suceava au atras diferite populații, din afara teritoriului. Toleranța manifestată de populația receptoare a dat posibilitatea unei colaborări fără conflicte majore, ceea ce a generat o mare diversitate cultural-religioasă, cu o evoluție determinată de împrejurările economico-politice.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: CAP. I. CARACTERISTICI GENERALE PRIVIND TURISMUL DE NATURĂ RELIGIOASĂ 1.1. SCOPUL ȘI MOTIVAȚIA STUDIULUI Turismul este un fenomen global, cu… [301421] (ID: 301421)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

CAP. I. CARACTERISTICI GENERALE PRIVIND TURISMUL DE NATURĂ RELIGIOASĂ 1.1. SCOPUL ȘI MOTIVAȚIA STUDIULUI Turismul este un fenomen global, cu… [301421]

Copyright Notice

Sisteme de comunicații optice infrastructură-autovehicul în spectrul vizibil și infraroșu apropiat [302370]

Proiectarea procesului tehnologic de fabricare pentru produsul PASTILĂ MOBILĂ I-03, a unor echipamente neconvenționale și a unui sistem automat de… [306085]

I. CONCEPTUL DE COMUNICARE … … … 3 [612796]

Forma de învățământ : Zi [614478]

34 New Document 06 May 2017 19 43 14 Text

I.1 Anatomia Sistemului Respirator…..6 [306574]

Copyright Notice

Similar Posts