Moldova și Țara Românească. [301416]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

Departamentul de Științe ale Comunicării

Specializarea Științe ale Informării și Documentării

IOAN BOGDAN ȘI ÎNCEPUTURILE PALEOGRAFIEI ȘI SLAVISTICII ROMÂNEȘTI

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Lect. univ. dr. Laurențiu Avram

ABSOLVENTĂ:

Ioana-Simona Mircea

București

2016

INTRODUCERE

Tema lucrării mele de licență intitulată „Ioan Bogdan și începuturile paleografiei și slavisticii romanești” este rezultatul unei curiozități intelectuale și al unei provocări. Motivul alegerii acestei teme derivă din dorința de documentare cu privire la studierea unei limbi vechi românești importante pentru poporul nostru. Consider că această curiozitate mi s-a format și dezvoltat în cadrul cursurilor universitare din cadrul Facultății de Litere.

[anonimizat].

Conținutul lucrării este structurat în trei capitole astfel: [anonimizat], [anonimizat], ștințiifice și până la cercetările sale asupra documentelor slave vechi sau activitatea la revista Convorbiri Literare sau la Academia Română.

[anonimizat]. [anonimizat]-a [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]. Referitor la descrierile de manuscrise am ales lucrările: [anonimizat], [anonimizat], Evangheliile de la Humor și Voroneț și Pomelnicul mănăstirii Bistrița. Ultimile două lucrări de care m-am ocupat fac referire la limba documentelor vechi și se intitulează astfel: [anonimizat]-lea.

[anonimizat], [anonimizat].

Capitolul I [anonimizat]. Cel care a descoperit, [anonimizat] a fost Ioan Bogdan. „[anonimizat] a [anonimizat].”

Predecesorii săi direcți în acest domeniu au fost: [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], dar și fruntașii Școlii Ardelene care au studiat originea română a poporului român: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ioan Budai-Deleanu.

Cel care s-a ocupat mai pe larg de studiile slave a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu. Acesta a scos la iveală o serie de izvoare polone, rusești și sud-slave privitoare la istoria noastră, considerând știința slavă un domeniu deosebit și bine definit. Cunoscând limba rusă și cea polonă s-a putut folosi de izvoarele slave în cercetările lui de istorie română. Acest lucru se poate spune și despre episcopul Melhisedec, care a făcut studii teologice la Kiev, a învățat limba slavă și s-a folosit de ea în cercetările sale.

Aproape concomitent cu Ioan Bogdan își fac apariția Dimitrie Onciul și Nicolae Iorga, care s-au ocupat în special de originile poporului român și istoria medievală. În ceea ce îl privește pe Alexandru Cihac, dicționarul sau etimologic intitulat Dictionnaire d’étymologie daco-române, a provocat numeroase controverse, fiind plin de greșeli și exagerări. Bogdan Petriceicu Hasdeu își aduce și aici contribuția, fiind atras de valoarea lingvistică documentului.

În concluzie, Ioan Bogdan nu ezită să se declare un continuator al marelui filolog și istoric Bogdan Petriceicu Hașdeu, reamintind-ui totodată, în studiile și edițiile sale de texte și pe ceilalți predecesori.

1.2. Anii de formare

Conform Dicționarului general al literaturaturii române „Ioan Bogdan a descoperit și editat numeroase texte și documente vechi, continuând o viziune mai adecvată asupra istoriei și literaturii vechi românești. Publică ediții și studii privind istoriografia bizantină, precum: Cronica lui Constantin Manasses (1922), Vechile cronici moldovenești până la Ureche (1891), Cronici inedite atingătoare de istoria românilor (1895), Letopisețul lui Azarie (publicat în Analele Academiei Române, 1908-1909), precum și texte literare sau folclorice medievale, o traducere moldovenească a Vieții lui Bertoldo din vecul al XVIII-lea, Vlad Țepeș și narațiunile germane și rusești asupra lui (1896), dar și scrieri legate de relațiile cu alte culturi sau de istorie a vechilor instituții românești.”

Ioan Bogdan s-a născut în anul 1864 într-o familie modestă din Brașov. Tatăl său, era un mic comerciant care din cauza sărăciei a fost nevoit să-și părăsească familia pentru a lucra ca funcționar în Sinaia, iar mama lui Elena, a muncit din greu pentru a-și crește cei unsprezece copii, șapte băieți și patru fete. Aceștia au fost: Ioan Bogdan, cel mai în vârstă dintre frați, Gheorghe Bogdan-Duică, istoric literar, colaborator la Convorbiri Literare, profesor la liceul Mihai Viteazul și profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Cluj, Ștefan Bogdan, profesor la facultatea de farmacie din București, Alexandru Sandi, publicist, filolog și doctor în filologie, Iordan, farmacist, Aurel, general, Elena, Lucia- August, Maria Bogdan, profesoară și Ecaterina Bogdan tot profesoară.

După absolvirea studiilor primare, Ioan Bogdan a urmat Gimnaziul Mare Public român, iar apoi liceul Andrei Șaguna pe care le încheie cu rezultate excelente. Tânărul Ioan Bogdan reușește să se înscrie la Facultatea de Litere din Iași, pe care o încheie cu o lucrare de licență intitulată Istoria coloniei Sarmizegetusa care a fost și publicată.

Încă din facultate Ioan Bogdan a fost pasionat de studiul limbii și literaturii române, limbilor latină, greacă și franceză, dar și de studierea limbii slave vechi sau bulgare vechi.

1.3. Începuturile activității didactice și științifice

Ioan Bogdan, își începe activitatea didactică între anii 1889-1886, când devine profesor de latină și greacă la liceul particular din Pomîrla (Dorohoi). În tot acest tip, tânărul slavist, la acea vreme, își începe colaboararea la Convorbiri Literare, unde se face remarcat cu numeroase lucrări de istorie a literaturii și istorie a României.

Sub îndrumarea lui Bogdan Petriceicu Hașdeu și a lui Ioan Bianu, Ioan Bogdan este trimis de Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor la Universitatea din Viena unde va avea o bursă de studii în domeniul slavisticii. În timpul șederii la Viena Ioan Bogdan trimite în țară spre publicare două lucrări: „Câteva manuscripte slavo-române din Biblioteca imperială de la Viena și Cinci documente istorice slavo-române din Arhiva curții imperiale din Viena, ambele publicate în Analele Academiei Române în 1889. În martie 1889 redactează studiul Diploma bîrlădeană din 1134 și principatul Bîrladului.”

După un an petrecut la Viena, tânărul slavist ajunge în Petersburg, unde se înscrie ca audient la Facultatea de istorie și filologie. Aici frecventează în primul semestru, cursurile de Istoria limbii ruse, Istoria literaturii bulgare și Limba neobulgară, iar în al doilea semestru cursurile de Limba paleoslavă și Istoria limbii literare ruse, precum și Limba lituaniană.

În anul 1889, Ioan Bogdan pleacă pentru cercetări științifice la Moscova, unde studiază documentele românești, în special cele în limba slavonă aflate în bibliotecile și arhivele locale. Tânărul slavist român, participa în Moscova la cel de-al VII-lea Congres Arheologic cu lucrarea Diploma bîrlădeană, iar în urma succesului sau este ales membru al Societății de Istorie și Antichități de la Universitatea din Moscova.

După perioada petrecută în Moscova, Ioan Bogdan, se îndreaptă spre Cracovia, unde urmează câteva cursuri de istorie și literatură polonă. Tot în acest timp, face cercetări în arhive, transcriind Cronica moldo-polonă, după copia găsită în Muzeul Czartoryski, dar și o serie de documente referitoare la istoria Moldovei.

Perioda de pregătire a lui Ioan Bogdan se încheie cu plecarea la Roma unde face cercetări asupra Cronicii lui Manasses, care apre abia după moartea sa.

Întors la București, slavistul este numit profesor la Universitatea din București în anul 1892 la catedra de limbi slave. Cursurile de slavistică predate de Ioan Bogdan începeau cu lecția introductivă numită Însemnătatea studiilor slave pentru români, pe care o publică ulterior în anul 1894 și continuau cu limba paleoslovenică, mediobulgară, rusa veche, vechea literatură slavă, paleografia și diplomatica slavă.

Cursurile ținute de Ioan Bogdan în cadrul Univeritatii din București au fost timp de 28 de ani următoarele: „Limba paleoslovenică, început în 1891, care cuprindea Introducerea, Fonetica, Morfologia și Sintaxa, Istoria veche a slavilor, început în 1892, Paleografia slavo-română, început în 1894, devenit în 1902 Paleografia și diplomatica slavo-română, Cultura veche română, din 1898, Limba mediobilgară, început în 1902 și Limba rusă veche, început în 1914. ”

Ioan Bogdan nu s-a limitat numai la activitatea de la catedră, iar în anul 1898 este ales decan al facultății. În perioada decanatului, slavistul elaborează primul regulament unic al Facultății de Filozofie și Litere, contribuie la realizarea legii învățământului superior din 1912 și organizează biblioteca facultății, fiind considerat creatorul acesteia.

Deși Ioan Bogdan a avut numeroase ocupații, nu s-a îndepărtat însă niciodată de la cercetarea științifică, astfel în tot acest timp slavistul se întoarce de trei ori în Rusia pentru a studia documentele și textele vechi. „În toamna anului 1894 merge la Petersburg pentru a copia Cronica moldo-polonă, în vara anului 1908 parcurge ruta Odesa-Kiev-Petersburg-Nieśwież-Cracovia-Varșovia, pentru a strânge documentele lui Ștefan cel Mare, iar în vara anului 1911, la Moscova face cercetări în vederea tipăririi volumului de documente moldovenești.”

1.4 Activitatea la revista Convorbiri Literare

Activitatea lui Ioan Bogdan a fost apreciată și de colaboratorii revistei Convorbiri Literare, unde slavistul a publicat lucrări încă din timpul facultății. Între anii 1990-1906, când revista a fost preluată de Ioan Bogdan, filologia și istoriografia românească a fost foarte larg discutată, mai ales în operele: Analiza critică a câtorva notițe despre introducerea liturghiei slave la români și Glose române într-un manuscript slavon din secolul al XVI-lea.

Aflat la studii în străinătate, slavistul trimite revistei spre publicare câteva din studiile sale, precum și dări de seamă despre cărți străine referitoare la istoria românilor.

După numirea sa ca profesor la Universitatea din București, Ioan Bogdan continuă să publice regulat articole în Convorbiri Literare, astfel că 1900 intră în comitetul de redacție, iar în 1902 devine director al revistei. În anul 1906, Ioan Bogdan își dă demisia de la conducerea revistei, din motive personale. În aprecierea istoricului, Nicolae Iorga spune următoarele lucruri referitoare la munca depusă de acesta la revista Convorbiri Literare: „Ioan Bogdan, care a fost ceea ce nu se știe îndeajuns – cum a dovedit-o cumintea lui conducere a Convorbirilor Literare și atâtea rapoarte de premii la Academia Română, un om de un gust ales, un înțelegător de literatură și care a scris studii de istorie care se așează printre cele mai frumoase ale epocei sale în toate țările, a început totuși și a rămas în fundul sufletului său, în ceea ce râvna lui avea mai aprins și răbdarea lui mai stăruitor, un filolog.”

Ioan Bogdan a publicat în paginile revistei Convorbiri Literare următoarele lucrări: „Un fragment de cronică moldovenească în limba slavă, Documente moldovenești din secolele XV și XVI în arhivarul Brașovului, Analiza critică a cîtorva notițe despre introducerea liturghiei slave la români, Glose române într-un manuscript slavon din secolul al XVI-lea și Raportul despre reorganizarea facultăților de litere.”

1.5 Activitatea la Academia Română

Ioan Bogdan a devenit membru corespondent al Academiei Române odată cu publicarea lucrării știntifice Vechile Cronice, în anul 1892. Acest lucru a schimbat foarte mult opiniile lumii științifice despre începuturile istoriografiei românești, dar și îmbogățirea patrimoniului științific al țării noastre.

Încă din 1889, Ioan Bogdan a publicat în Analele Academiei Române, lucrări care au atras atenția istoricilor și filologilor: „memoriile asupra manuscriselor și documentelor istorice slavo-române de la Viena, critica Diplomei bârlădene, documente privitoare la istoria românilor culese din arhive și biblioteci polone, Originea voievodatului la români, Despre cnejii români, Documente și registre privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și Ungaria în secolele XV și XVI.”

Activitatea lui Ioan Bogdan la Academia Română este reprezentată prin discursurile referitoare la istoriografia românească, dar și cele care prezintă activitățile unor istorici și filologi. Primul discurs al slavistului la Academia Română a avut loc pe 21 aprilie 1905 și a avut ca temă Istoriografia română și problemele ei actuale. Caracterizând istoriografia românească Ioan Bogdan ajunge la concluzia că „evoluția istorică a unui popor poate fi înțeleasă numai prin factorii interni care au provocat-o, prin studiul claselor sociale ce l-a constituit și al ideilor ce au stăpânit acțiunea lor”, scopul acesteia fiind întelegerea trecutului unui popor.

Dintre comunicările prezentate la Academie se enumeră: „Evangheliile de la Homor și Voroneț, din anul 1907, Documentul Rizenilor din 1484 și organizarea armatei moldovene în sec. XV, din 1908 și Letopisețul lui Azarie din 1909.”

În anul 1910, Ioan Bogdan devine vicepreședinte al Academiei Române, funcție pe care o deține până la sfârșitul vieții.

1.6 Cercetarile lui Ioan Bogdan

În continuare voi prezenta cele mai importante lucrări ale lui Ioan Bogdan publicate în decursul vieții sale sau puse în circulație după moartea sa, în funcție de tematica lor principală.

Lucrări teoretice și de orientare generală

Prima lucrare organizată în funcție de temanica sa, este Cultura veche română, care a apărut în anul 1898 și cuprinde cultura română până în secolul al XVI-lea. Cea de-a doua lucrare reprezintă celebrele Învățături ale lui Neagoe Basarab care subliniază originalitatea, valoarea literară și istorică a acestor scrieri.

Edițiile de documente slavo-române

Edițiile fundamentale de documente au reprezentat o parte importantă a istoriografiei românești prin bogăția materialului inedit pus în circulație. Ioan Bogdan a cuprins în edițiile sale de documente o mare parte din istoria internă a Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei, dar și o parte din relațiile acestora cu alte țări înconjurătoare.

Astfel, pentru Țara Românească, Ioan Bogdan a publicat în anul 1902 volumul de Documente regăsite, iar peste trei ani a publicat un volum din „Documente privitoare la relațile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească în secolul XV și XVI, dar și Patru documente de la Mihai Viteazul ca domn al Țării Românești, al Ardealului și al Moldovei, în anul 1903”. Cea mai importantă lucrare reprezentativă pentru Țara Românească este ediția de Documente privitoare la relațiile Țării Românești, care constituie prima lucrare fundamentală de diplomatică și paleografie slavo-română. În această lucrare sunt prezente o serie de aprecieri asupra limbii documentelor, dar și afirmația că limba slavă este de origine mediobulgară cu elemente sârbești.

Pentru Moldova, reprezentative sunt o serie de articole care cuprind documente însoțite de comentarii legate de istorie politică și socială, dar și măreața ediție a Documentelor lui Ștefan cel Mare care cuprinde două volume, publicate în anul 1913.

Edițiile și studiile asupra istoriografiei bizantine și sud-slave

Contribuțiile lui Ioan Bogdan la istoriografia bizantină și sud-slavă sunt cuprinse în trei ediții. Prima lucrare apărută în anul 1891 cuprinde o parte din textul unui manuscris de origine bizantină care datează din anul 1425, a doua este Cronica universala și analele sârbești din manuscrisul de la Petersburg, care reprezintă o redacție mediobulgară a analelor sârbești din perioada 1355 și 1490, iar a treia lucrare este Cronica lui Constantin Manasses, prima cronică bulgărească redactată la începutul secolului al XV-lea. Deși ediția Cronicii lui Manasses a fost tipărită între 1902-1909, ea nu a fost publicată în cursul vieții lui Ioan Bogdan. Ediția publicată postum, este deosebit de prețioasă pentru istoriografia bizantino-slavă și cultura noastră veche, fiind singura care reproduce integral acest text.

Edițiile și studiile asupra istoriografiei vechi românești

Pentru a scrie lucrările cu privire la istoria țării și culturii noastre, Ioan Bogdan a făcut numeroase deplasări în Rusia și Polonia, în vederea copierii manuscriselor aflate în aceste țări. Astfel, cea mai reprezentativă lucrare, dar nu cea mai veche care s-a păstrat este Cronica sârbo-moldovenească. Următoarea lucrare, Cronica scurtă a Moldovei, cuprinde un scurt rezumat de o pagină a istoriei Moldovei, dar și o lista cu domitori și anii lor de domnie. Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei, descoperit în manuscrisul de la Tulcea, cuprinde lista voievozilor de la Dragoș până la Alexandu cel Bun, dar și domnii de la Alexandru cel Bun până la Ștefan cel Mare. Letopisețul de la Putna, reprezintă un manuscris prezent în două versiuni. Prima versiune, a fost descoperită de Ioan Bogdan la Academia Teologică din Kiev și prezintă descrierea detaliată a unor texte religioase, scrieri bizantino-slave și tratate gramaticale slave. Cea de-a doua versiune, descoperită la Biblioteca publică din Leningrad este ceva mai detaliată decât prima versiune, dar se oprește la cea de-a doua domnie a lui Ștefan cel Tânăr.

Cronica moldo-rusă, cunoscută la noi prin intermediul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, dar retipărită de Ioan Bogdan, prezintă o interesantă legendă despre originea latină a românilor, dar vorbește și despre doi eroi cu numele de Roman și Vlahata. Cronica moldo-polonă și Cronica Țării Moldovei și a Munteniei, reprezintă două manuscrise de origine polonă care au fost studiate de Ioan Bogdan. Cea din urmă și anume Cronica Țării Moldovei și a Munteniei scrisă de Miron Costin în anul 1677 vrea să expună originea română a poporului român, istoria veche a lui și geografia celor două principate menționate încă din titlu: Moldova și Țara Românească.

Cronica moldo-polonă cuprinde istoria Moldovei între 1532, data venirii lui Dragoș și 1564, începutul celei de-a doua donii a lui Alexandru Lăpușneanu, precum și două anexe: Ținuturile Moldovei și Dregătorii voievodului Moldovei. În ceea ce privește autorul acestei cronicii Bogdan Petriceicu Hașdeu, precizează că acesta ar fi Augustin Aichinger, împreună cu alți poloni de la curtea lui Alexandru Lăpușneanu.

Ediții de texte literare și folclorice

Operele literare și folclorice pe care Ioan Bogdan le-a studiat sunt legate de poporul român, iar prima lucrare care s-a făcut remarcată în studiul istoricului se intitulează Vlad Țepeș și narațiunile germane și rusești asupra lui. Celelalte texte care completează tabloul operelor literare și folclorice, dar care aduc elemente noi în studiul literaturii române vechi sunt: „O poveste sârbească despre împăratul Traian, reprodusă în traducere după colecția lui Vuk Stefanovic, Călătoria lui Trifon Corobeinicov prin Moldova la anul 1593, O scrisoare din 1679 a mitropolitului Dosoftei, publicată în original și tradusă ca un document important pentru istoria tipografiilor românești, O traducere moldovenească din veacul al XVIII-lea a Vieții lui Bertoldo.”

Descrieri de manuscrise și carti vechi slavo-romane

Puțini sunt cei care știu că istoricul slavist a avut ca preocupare descrierile de manuscrise slavo-române și românești aflate în bibliotecile străine și cele din țara noastră.

Continuând cercetările începute de Alexandru Odobescu, Ioan Bogdan a realizat numeroase descrieri științifice ale unor importante manuscrise și cărți vechi, în cadrul edițiilor de cronici sau în textele sale literare. Una dintre cele mai cunoscute lucrari este cea intitulata Câteva manuscripte slavo-române din Biblioteca Imperială de la Viena. Lucrarea apărută în anul 1889 prezintă o serie de documente însoție de comentarii asupra limbii: o evanghelie pe, pergament de la Ștefan cel Mare, o psaltire de la Alexandru Iliaș, o Evanghelie de la Petru Rareș, Evanghelia mitropolitului Țării Românești Anania, apostolul lui Anastasie Crimcovici, dar și romanul Varlam și Ioasafat, manuscris care cuprinde 62 de file.

Capitolul II

Operele știintifice ale lui Ioan Bogdan

Creator al unei noi discipline științifice în țara noastră, Ioan Bogdan ne-a lăsat o bogată moștenire științifică în domeniul pe care l-a denumit filologia slavo-română. Lucrările sale, atât cele cu caracter general, cât și cele care se referă la o singură problemă, fac referire la studiul complex al istoriei poporului român și la cultura Evului Mediu până aproape de Epoca Modernă.

Ioan Bogdan a fost preocupat permanent să înfățișeze rezultatele cercetărilor sale științifice într-o formă accesibilă unui public cât mai larg, să facă nu numai o operă de știință, ci și o operă de educație patriotică, întemeiată pe cel mai riguros respect față de adevărul istoric.

„Edițiile sale de texte și lucrările istorice și filologice, bazate pe o profundă cunoaștere a istoriei, limbilor și culturii popoarelor slave, sunt citate ca modele atât de cercetătorii români cât și de cei străini. Prin stilul său exact și în același timp, colorat, Ioan Bogdan a contribuit la cristalizarea limbajului științific românesc în domeniul științelor istorico-filologice. El a fost totodată un om de litere capabil să aprecieze creația literară și să demonstreze prin exemplul propriu posibilitatea îmbinării erudiției cu exprimarea aleasă.”

Conform volulului de Scrieri alese a lui Gheorghe Mihăilă „operele științifiece ale lui Ioan Bogdan au fost grupate după conținut, păstrându-se ordinea cronologică – cu unele mici excepții, dictate de conținutul lucrărilor – în cadrul celor cinci secțiuni: istorie, cronici și texte literare vechi, descrieri de manuscrise, lingvistică și personalia.”

2.1 Istorie

Istoriografia română și problemele ei actuale

În cadrul primei secțiuni a operelor lui Ioan Bogdan, istoricul a ales să vorbească despre Istoriografia română și problemele ei actuale. Acest subiect l-a preocupat pe istoric destul de mult, astfel acesta precizează că istoriografia română se împarte în trei perioade mari: „perioada analiștilor, a cronicarilor și a istoricilor; cea dintâi cuprinde secolele XV-XVI, a doua cuprinde secolele XVII-XVIII, iar a treia începe cu acest din urmă secol și ajunge la înflorire însemnată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.”

Prima perioadă, perioada analistă a început de la Herodod și până în secolul al XVIII-lea, iar cei care au pus bazele acestei perioade au fost „niște călugări modești din mănăstirile Moldovei, nu mai mult după înființarea acestui stat, care în secolele XV și XVI, în urma domniilor lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, se distingea între celelalte țări locuite de români printr-o înaltă cultură literară.” Acest tip de cultură se regăsește în analele românești ale mănăstirilor de la Bistrița, Putna si Slatina, redactate încă din secolele al XV-lea și al XVI-lea.

Aceste anale s-au păstrat în versiunea lor originală doar în Moldova și în Țara Românească, sub o formă mai săracă față de cele din Moldova. Astfel, s-au transmis faptele lui Mircea cel Bătrân, ale lui Vlad Dracul, Vlad Țepeș, iar mai târziu cele ale lui Mihai Viteazul care „au atras atenția unui călugăr prin câteva notițe analistice destul de precise, anexate la niște anale sârbești ce ni s-au păstrat în traducerea latină a lui Pejachevich și care conțin știri din istoria Principatelor până în 1618.” O altă lucrare reprezentativă Țărailor Române este Cronica lui Moxa (Vezi figura 5), o prescurtare în limba română a Cronicii lui Manasses. Această cronică subliniază cumva interesele perioadei analistice din aceea epoca care aveau caracter religios.

Istoriografia română în Ardeal. Ca și Moldova și Țara Românească, Ardealul a avut și el scurte însemnări de istorie locală. Cei care s-au ocupat de istoriografia Ardealului au fost Samuil Clain, Gheorghe Șincai și Petru Maior. Aceștia au realizat istoria bisericii române din Ardeal, pe care au tratat-o foarte amănunțit, dar și istoria întregului popor român, de la Traian până în zilele noastre.

Gheorghe Șincai, unul dintre cei trei istorici ardeleni a vorbit destul de mult cu numerosti învățați străini ce se ocupau de istoria noastră, realizând astfel o lucrare „destul de greoaie ca formă, dar onestă în fond, cele mai bogate izvoare vechi și moderne, naționale și străine, edite și inedite. Această cronică se ocupă de toți românii și pune istoria lor în cursul unei vieți vrednic de admirația și recunoștința noastră.”

Odată cu apariția noii ere în istoriografia românească, a început și publicarea izvoarelor narative și documentare. Izvoarele documentare erau foarte rar folosite de cronicari și istorici, iar valoarea lor era aproape necunoscută. Cel care a dat semanulul acestei mișcări a fost Mihail Kogălniceanu cu opera Arhiva românească.

Cu o activitate istorică desfășurată timp de patruzeci de ani Bogdan Petriceicu Hașdeu a publicat între anii 1872-1875 Istoria critică a românilor, lucrare în care și-a rezumat cercetările supra Țărilor Române.

Alexandru Dimitrie Xenopol, următorul scriitor care publicat în era istoriografiei, a depus în opera sa multă straduință și însemnătate. Astfel, în cele șase volume ale Istoriei românilor din Dacia Traianană, Alexandru Dimitrie Xenopol prezintă originile poporului nostru din toate provinciile tradiționale.

În concluzie, Ioan Bogdan afirmă că „în istoriografie ca și în toate celelalte științe, fiecare epocă e supusă curentelor de idei contemporane. Astfel la noi, faza cea mai veche este reprezentată de Moldova prin analele mănăstirești, iar de Țara Românească prin compilația lui Moxa. Astfel, această fază a istoriografiei noastre am putea-o numi și provincială, întrucât cronicarii, în marea majoritate a cazurilor se ocupă fiecare numai de țara în care scria.”

Diploma bârlădeană și Principatul Bârladului

În prezentarea lucrării Diploma bârlădeană, Ioan Bogdan începe cu afirmația lui Bogdan Petriceicu Hașdeu care spune următoarele: „Pe la 1848-50, tatăl meu, Alexandru Hasdeu, găsi din întâmplare la căpitanul rusesc Vicențiu Rolski un document antic, de o valoare nespusă pentru istoria română, pe care însă proprietarul său nu voi cu nici un preț să-l cedeze cu totul, mărginindu-se numai a permite tragerea unei copii de pe dânsul.”

Astfel, Diploma bârlădeană a fost pentru prima dată editată de Bogdan Petriceicu Hașdeu în revista săptămânală a Moldovei Instrucțiunea publică și considerată de către istoric o mare valoare pentru istoria română, fiind prima lucrare din istoria Moldovei la aceea vreme.

Deși, Bogdan Petriceicu Hașdeu nu mai văzuze documentul original, acesta nu s-a îndoit de autenticitatea lui, deoarece „găsise în hârtiile părintelui său că acesta făcuse copia cu toată exactitatea cerută de un document istoric așa de însemnat, cu toată ortografia, cu toată punctuația, cu toate lipsurile. Despre forma literelor găsise numai că documentul era scris într-o semiunicală foarte neregulată, aceste mărturii înlăturând orice îndoială asupra identității copiei cu originalul.”

În vederea autenticității documentului, mulți cercetători ruși și-au exprimat opiniile. Dintre aceștia, cel care s-a pronunțat destul de clar a fost Ilovaiskij, care „descrie întinderea teritorială a Principatului Galațian între secolele XI și XII, susținând că teritoriul ce formează șesul Moldovei cu centrul în Bârlad și cu orașele secundare Tecuci și Galați, formau o parte din principatul rus Galațian, astfel diploma este o dovadă a acestui fapt.”

Ca o concluzie a cecetărilor aduse acestei diplome, Ioan Bogdan precizează că această lucrare este un fals realizat după alte modele din urmă. Astfel după studiul grafiei, ortografiei și foneticii, Ioan Bogdan ajunge la concluzia că diplomă nu poate fi autentică, deoarece formele de scriere datează din secolul al XII-lea.

Despre cnezii români

„Cuvântul românesc cnez sau cneaz, care astăzi nu s-a păstrat în limba populară română decât sub forma de chinez, în Banat, unde înseamnă primar de sat, a avut în trecut la români două însemnări principale: jude sătesc și țăran liber sau țăran proprietar de pământ. El niciodată n-a însemnat pe șeful statelor române.”

Cercetările făcute de Ioan Bogdan asupra cnezilor români au o importanță deosebită pentru istoria românească, cât și a relațiilor noastre cu popoarele slave. În ceea ce privește cercetările făcute de istorici, aceștia s-au ocupat de istoria cnezilor români din Ungaria și Transilvania între secolele al XIV-lea și al XV-lea, dar mai ales sfârșitul secolului al XVI-lea, secolul de decădere.

Primii cnezi români de care se pomenește în istorie sunt cei care „fac parte din cele două căpetenii ale românilor, din secolul al XVI-lea, din care făceau parte 170 de vlahi, apoi sunt românii dăruiți mănăstirilor sau nobililor sârbești în secolele al XIV-lea și al XV-lea.”

Atribuțiile acestor cnezi erau următoarele: „stângeau de la românii păstori, supuși mănăstirilor sau nobililor, contribuțiile impuse, garantau îndeplinirea despăgubirilor în satele de români agricultori, supravegheau poliția satelor și judecau procesele mărunte ale locuitorilor.” Cnezii români de pe teritoriile românești de la nord de Dunăre și în Ungaria aveau aceleași atribuții.

Începând cu secolul al XIV-lea, știrile despre cnezii români din Ungaria sunt foarte numeroase și precise. Regii Ungariei cedează din drepturile lor cnezilor, acordându-le dreprul de cnezat pe timp dedeterminat. „Aceste acordări se făceau fie prin confirmarea cnezilor existenți în funcțiile lor, fie prin împuternicirea de a întemeia sate noi, pe pământuri fără păduri sau pe locuri părăsite de locuitori. Pe lângă dreptul de a poseda o porțiune de pământ, mai mare decât a celorlalți locuitori, cnezii mai aveau dreptul de a ține o moară, de a se sluji la munca sătenilor pentru cultivarea pământului și în final aveau și un venit de la judecăți.” Cnezii care se aflau pe proprietățile nobililor, clerului sau comunelor nu aveau dreptul cnezial ereditar.

La sfârșitul secolului al XIV-lea o parte din cnezii români devin nobili, iar primul cneaz cunoscut este Carol Robert. Începând cu Carol Robert, nobilimea cnezilor continuă cu Ludovic I, Sigismund, Albert, Vladislav, Hunyadi și Matei Corvin.

Devenind nobili, cnezii trec la catolicism, iar numele de cneaz sau chinez se păstrează astfel până la sfârșitul secolului al XVI-lea, fiind înlocuit în secolul al XVII-lea peste tot, mai puțin în Banat, unde s-a păstrat termenul de jude, județ sau birău.

Despre cnezii din Principatele Române se poate spune că sunt mai cunoscuți. În documentele referitoare la cnezii din Țările Române nu se spune nimic despre atribuțiile lor, dar din documentele moldovenești și muntenești reiese că aceștia sunt cunoscuți ca juzi sătești. „În Moldova, se întâlnește numele de jude, în Muntenia judec, judecie, termen folosit în Moldova pentru atribuțiile judecătorești și administrative și vatman, termen folosit tot în Moldova pentru jude sau administrator al satului.”

În Țara Românească cnezii au fost amintiți în documentele din secolul al XVII-lea fiind întâlniți sub numele de cneji și judeci, cu însemnătatea de țărani liberi. Atribuțiile cnezilor din Țara Românească era judecata satelor, sfătuirea lor, poliția și alegerea țăranilor care trebuiau să plece la oaste.

În Ungaria și Transilvania cnezii trăiau înainte de cucerirea maghiară pe pământuri libere, apoi pe pământuri ocupate de regi și de nobili, fiind considerați slugi credincioase regilor. După ce regii Ungariei adoptă o politică pentru a populariza țara, cnezii fac colonizări asidue, iar după această nouă fază, cnezii se pierd în Transilvania și Ungaria fără a se ridica la treapa boierească.

Originea voievodatului la romani

„Una din particularitățile cele mai interesante în organizarea Țărilor Române din trecut a fost autoritatea supremă în care domnul, purta titlul de voievod. Nicăieri în țările vecine șeful statului nu avea acest titlu: bulgarii, cu care am avut cele mai vechi relații, aveau în fruntea lor hani, cneji, apoi țari, sârbii, vecinii noștrii din sud-vest, aveau jupani, cneji, bani și despoți, iar pentru scurt timp chiar și țari, rușii, cu care ne învecinăm direct în est, aveau cneji, polonii, aveau cneji, apoi, că și ungurii, regi, nicăieri nu găsim voievozi.”

Originea termenului voievod, provine din limba slavo-bulgară, cand apar pentru prima dată în Țările Române, în timpul stăpanirii bulgare primii voievozi.

„La bulgari se folosea termenul de vojevoda, la sârbi tot vojevoda, care însemna supus al marelui jupân, al cneazului, craiului, banului, despotului și țarului, la ruși vojevoda sau tysjackij, care la început era un șef de ostași care comanda 1000 de oameni, apoi era șeful unui district, din care se ridicau 1000 de ostași. La poloni wojewoda, era cel care comanda ostașii sau oastea, iar mai târziu palatinus, era șeful unei provincii.”

În ceea ce privește originea voievodatului, acesta nu a fost împrumutat de la români după construirea statelor slave. Voievodatul s-a împrumutat într-o epocă mult mai veche, înainte de venirea ungurilor, între secolele VI-IX. Ca și cnezatul, voievodatul este una dintre cele mai vechi instituții slave, care împrumutate de timpuriu de români, au primit o dezvoltare particulară, națională, rezultată din împrejurările deosebite ale vieții lor politice. În acest sens, apariția cnezilor înaintea voievozilor în documente, este o pură întâmplare, deoarece aceștia au apărut în același timp.

În trecut, s-a crezut că voievozii erau vasali ai regelui, că aveau autoritate teritorială și că treaba lor de căpetenie era comanda armatelor și ținerea judecăților. Primii voievozi români apar în Ungaria, în Țara Severinului și în Cumania și apar ca supuși ai regelui unguresc.

În vechile izvoare istorice se constată că documentele ungurești nu vorbesc despre existența voievozilor români decât începând cu jumătatea secolului al XII-lea. În aceste izvoare istorice voievozii apar cu aceleași atribute pe care le aveau cnezii. În Țara Maramureșului aceștia aveau atribute ceva mai extinse față de rege sau reprezentanții întregii populații românești.

Cel mai vechi document este cel al lui Bela al IV-lea, care datează din anul 1247, în care se amintesc cele două voievodate românești ale lui Litovoi și Seneslau: „în afară de țara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care le-am lăsat-o acelora, așa cum au stăpânit-o și până acum și întru totul sub acele îndatoriri, rânduite mai sus cu privire la Țara Litua. Însă nu vrem să trecem cu vederea acest lucru, care la intrarea în stăpânire a des-pomeniților frați, timp de douăzeci și cinci de ani, numita casă va strânge toate veniturile țării Cumaniei în întregime, afară de cele din sus-amintită țară a lui Seneslau, din care vor avea numai jumătate din venituri și din foloase.”

În ceea ce privește voievozii români, aceștia sunt prezenți abia în secolul al XVI-lea, în Moldova. Între anii „1342-1343 îl întâlnim pe Bogdan, fost voievod al Maramureșului, Iuga, fratele acestuia și Ioan fiul voievodului. În 1365-1402, apar voievozii Balk și Drag din familia lui Sas, care au fost răsplătiți pentru luptele crâncene duse în Țara Moldovei, împotriva lui Bogdan și a fiilor lui.”

Apariția voievodatului în Țara Românească a dus la numeroase schimbări, astfel voievozii devin stăpâni peste teritorii întinse și peste cnezate, își iau titlul de domni, arătând astfel stăpânirea absolută asupra țărilor, domeniului sau imperiului. „Voievozii își iau o dată cu titlul de domn și formula teoretică: din mila lui Dumnezeu care era cunoscută încă din timpul regilor Ungariei și ai Poloniei. Pe lângă această formulă teoretică, voievozii mai foloseau și formula bulgărească: cel în Hristos Dumneziu credinciosul, întâlnită în documentul lui Mircea din 1387. Titlul de principe apare în timpul lui Matei Basarab în niște tipărituri de la 1642 și 1848.”

Documente privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara

Ungurească în secolele XV și XVI

Documentele referitoare la Țările Române au fost găsite de arhivarul Stenner în urma căutărilor întreprinse în anul 1886. Unul dintre cercetătorii care s-a ocupat de studiul acestor documente a fost Miletić, profesor la școala superioară din Sofia, care s-a ocupat de studiul limbii bulgare. În scurtul timp pe care l-a petrecut la Brașov, „Miletić a reușit să copieze o sută douăzeci și unu de bucăți din ce i s-a părut mai important pentru studiile sale lingvistice și le-a publicat un an mai târziu, în Sbornik-ul Ministerului de Instrucție Publică din Sofia sub titlul: Documente nouă vlaho-bulgare de la Brașov, ca o continuare a studiului sau despre Dacoromâni și literatură lor slavă.” În ceea ce privește studiul limbii bulgare Miletić este unul dintre cei mai cunoscuți cercetători străini care în călătoriile sale prin Transilvania și Brașov a găsit numeroase dovezi istorice cu privire la populația bulgară.

Referitor la Țările Române, Dimitrie Sturdza este primul cercetător care s-a ocupat de aceste documente. „D-l Sturdza găsise anume și cumpărase, înainte de 1888, de la un anticar din Wiesbaden 19 documente, toate domnești și boierești adresate județului și păgânilor din Brașov.” Tot în acel an Dimitrie Sturdza tiparește nouăsprezece scrisori domnești dintre anii 1432-1752.

Următorul cercetător român, care s-a ocupat de aceste manuscrise a fost Gheorghe Tocilescu, profesor al Universității din București. Acesta a fost primul care a văzut aceste documente, iar cu permisiunea Academiei Române le-a fotografiat în câte trei exemplare.

După studiile celor doi români, Ioan Bogdan publică în anul 1902 Documentele referitoare la Țările Române, pe care le studiase în mai multe rânduri. După părerea slavistului aceste documente „oglindesc aproape toate faptele de căpetenie din istoria Țării Românești de la moartea lui Ștefan cel Bătrân până la Mihnea Turcitul, în care avem istoria țării, scrisă de domnii și boierii ei sub impulsul evenimentelor.”

În ceea ce privește particularitățile externe, Documentele privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească sunt scrise pe hârtie și pergament astfel: „scrisorile sunt scrise toate pe hârtie, iar privilegiile comerciale și tratatele mai însemnate pe pergament. Pergamnetul este de obicei de fabrică și e lucrat evident în țară; formatul lui atârnă întodeauna de mărimea textului; tăindu-se câteodată, din greșeală, mai mic decât trebuia, iar partea de text care nu încăpea se adaugă pe marginile documentului.”

Hârtia este cea întrebuințată pe vremea aceea în Transilvania, de proveniență italiană, germană sau săsească, fabricată la Brașov.

Formatul hârtiei este de asemenea foarte variat. „Scrisorile scurte din prima jumătate a secolului al XV-lea sunt scrise pe fâșii înguste și lungi de câte 20-25 cm, iar unele scrisori boierești au format și mai mic. Începand cu secolul al XV-lea, dar mai ales în secolul al XVI-lea, hârtia tinde să ia un format constant, multe scrisori fiind scrise pe o foaie întreagă în format de fabrică, cu o mare parte de hârtie goală.”

Cerneala „este de obicei neagră, dar de un negru deschis, pe care unii îl numesc rădăciniu, foarte puține sunt documentele provenite din secolul al XVI-lea care au cerneală albăstruie ce bate în verde. Cu cerneală roșie sau chinovar se scriau inițialele și monogramele: inițialele mai rar, monogramele aproape întodeauna.”

Formatul documentelor, atât al privilegiilor sau tratatelor, cât și al scrisorilor, este foaia, folium.

Limba în care au fost scrise documentele. „Toate documentele românești de la Brașov sunt scrise în limba chirilică, cele mai vechi, din prima jumătate a secolului al XV-lea, în semiunicală, iar cele din secolul următor în semiunicală amesctecată cu elemente cursive. Cele mai frumoase documente scrise cu semiunicală sunt: scrisoarea lui Ggheorghe Lascăr, scrisoarea lui Antonie, a lui Sinadin, câteva scrisori ale lui Radu al II-lea, Dan al II-lea și Vlad Dracul.”

Trecând la particularitățile interne ale documentelor de la Brașov, se poate spune că limba în care au fost scrise aceste documente, este limba bulgară: „din prima jumătate a secolului al XV-lea, într-o redacție mediobulgară destul de corectă, care merge până la Vlad Dracul, iar de la Vlad Țepeș, începe a se contura mai multe forme neobulgare.”

Influența limbii populare bulgărești este prezența nu numai în fonetică și morfologie, ci și în sintaxa și lexic. Acest lucru a fost studiat de cercetătorul Miletić în ediția sa de documente brașovene care completează lucrarea Dacoromânii și literatura lor slavă. Referitor la studiile cercetătorului, Ioan Bogdan spune următoarele lucruri: „dezvoltările domnului Miletić din aceste două scrieri, istovesc aproape tot materialul lingvistic și filologic al documentelor noastre. Cu o competență desăvârșită în această materie, Miletić a arătat importanța cea mai mare ce o au aceste documente pentru istoria limbii bulgare, mai ales pentru epoca în care scrierea încetase apropae cu totul în Bulgaria între secolele al XV-lea și al XVII-lea.”

Pecețile. O parte esențială a oricărui document vechi este pecetea. Pecetea este dovada cea mai evidentă a autenticității documentului, care aprține unei singure persoane sau colectivități. Astfel, pecetea, pe lângă celelalte avantaje care le are, stabilea mai bine decât orice identitatea celui care data documentul, iar rolul ei nu a încetat nici după ce documentele au început să fie semnate.

Făcând referire la Documentele privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească, Ioan Bogdan a cercetat pecețile în funcție de: materialul folosit, formele pe care le au, legende și emblemele pe care le conțin.

Ceara. Toate pecețile vechi sunt realizate din ceară roșie, neagră și albă. „cea roșie se dădea cerurilor cu chinovar, cea verde cu așa-zisul viride hispanicum și cea neagră cu chinoroz.”

2.2 Cronici și texte literare vechi

Cronica și analele putnene

„Cronica de la Putna este o scriere despre istoria Moldovei, întocmită undeva între anii 1466-1525, posibil de către un călugăr al mănăstirii Putna, pe baza unor notițe ale vremii. În urma cercetării cronicii o serie de specialiști, printre care Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul și Nicolae Iorga, au considerat că aceasta a fost scrisă la Mănăstirea Putna. Textul cronicii s-a păstrat într-un manuscris, alături de Cronica lui Macarie și Cronica lui Eftimie, sub denumirea de Povestire în scurt despre domnii Moldovei.”

În studiului publicat la tipărirea cronicii, Ioan Bogdan împarte conținutul în două părți: prima numită „Cronica de la începutul Moldovei până la Petru Aron (1456), iar a doua Analele de la suirea pe scaun a lui Ștefan cel Mare până la moartea lui Petru, fiul lui Bogdan cel Orb (1457-1526).”

În ceea ce privește Analele putnene, acestea au fost păstrate în „sbornicul de la Slatina, prezentând istoria Moldovei de la urcarea la tron al lui Ștefan Cel Mare (1457), până la moartea lui Petru, fiul lui Bogdan cel Orb (1457). Ele sunt consacrate aproape întregii domnii a lui Ștefan cel Mare, care ocupă treizeci și două de alineate, pe când domniile lui Bogdan și Ștefăniță, împreună cu notițele despre luarea Belgradului de turci și lupta de la Mohaci, sunt tratate numai în șase alineate.” Prin urmare, se poate spune că Analele putnene prezintă istoria contemporană a lui Ștefan cel Mare.

În concluzie, se poate spune că limba în care au fost redactate Analele și Cronica putneana este limba mediobulgară, folosită în Bulgaria începând cu secolul al XII-lea, până la apariția limbii moderne.

Letopisețul Putna I

Letopisețul slav intitulat Putna I (fig1.), este un letopiseț al Moldovei, care cuprinde istoria acestei țări de la întemeierea ei, în anul 1359 până în anul 1526. Letopisețul a fost descoperit de slavistul Ioan Bogdan în cercetările pe care le-a întreprins în Kiev și a fost publicat sub formă de text slav, dar și tradus, în volumul Vechile cronici moldovenești până la Urechia.

În ceea ce privește locul și data publicării letopisețului se poate spune că a fost scris la mănăstirea Putna de către Isaia de la Slatina, „fiind o prelucrare a vechilor anale slave moldovenești din veacul al XV-lea, prelucrare executată la mănăstirea Putna în vremea domniei lui Ștefan cel Tânăr (1517-1527).”

În urma cercetărilor realizate asupra letopisețului s-au găsit numeroase asemănări între acesta și Letopisețul anonim, descoperit tot de Ioan Bogdan în Biblioteca Clubului Bulgar din Tulcea. Din comparația textului Letopisețului Putna I cu cel al Letopisețului anonim, se poate vedea că anumite expresii se întâlnesc în ceea ce privește povestirea sau caracterizarea acelorași fapte. Unele fraze sunt identice, iar pasajele în care se povestesc cucerirea Chiliei din anul 1465, lupta de la Baia și luptele lui Ștefan cel Mare cu Muntenia, au caracterul unui rezumat, față de Letopisețul anonim.

Letopisețul Putna I cuprinde pe lângă unele greșeli în ceea ce privește evenimentele desfășurate, și multe lacune: „Lipsesc din domnia lui Ștefan cel Mare luptele din 1477-1479 cu muntenii, lipsește povestirea luptei de la Codrii Cosminului, iar domnia lui Bogdan al III-lea se mărginește la o simplă amintire a anilor de domnie.” Deși conține multe lipsuri, Letopisețul Putna I conține și o serie de evenimente noi care lipsesc în Letopisețul anonim: „Petru vodă cedează Chilia ungurilor, lupta de la Orbic în 1457, adunarea de la Direptate, alegerea lui Ștefan cel Mare, izbânda lui Ștefan I la Hindov asupra lui Sigismund al Ungariei și sinodul de la Florența”, sunt izvoare prețioase ale istoriei noastre, care fac ca Letopisețul Putna I să fie unic.

Letopisețul Putna II

Letopisețul intitulat Putna II a fost descoperit tot de Ioan Bogdan în biblioteca publică din Sankt Petersburg, fiind publicat în Analele Academiei Române în 1909, împreună cu alte letopisețe. Letopisețul este destul de asemănător cu Letopisețul Putna I în ceea ce privește unele pasaje, dar este mai complex față de primul.

Letopisețul Putna II „începe cu întemeierea Moldovei, din anul 1359 și merge cu povestea până în anul 1518, cu opt ani înainte de terminarea Letopisețului Putna I”. La fel ca primul, Letopisețul Putna II derivă din Letopisețul anonim, dar este mult mai apropiat de Putna I. În textul Letopisețului Putna ÎI „se întâlnesc o sumă de pasaje identice cu cele cele de la Putna I: știrea desprte tăierea capului lui Petru Aron, după plecarea lui de la tron, știrea despre lupta de la Orbic, cea despre doborârea Ciceiului și cetății de Baltă, după lupta de la Baia.” În ceea ce privește clădirea, sfințirea și ridicarea mănăstirii Putna, Letopisețul Putna II relatează mai multe evenimente față de Letopisețul Putna I: „îngroparea doamnei Maria a lui Radu cel Frumos (1500), moartea egumenului Paisie și a duhovnicului Andonie Bolsun (1502) și îngroparea lui Bogdan al II-lea la Putna, în Biserica Mare (1517).”

Letopisețul Putna II este mult mai complet decât Putna I, deoarece nu conține lacunele primului. Astefel, lupta de la Codrii Cosminului care lipsește din Putna I, se află povestită în Putna II. În ceea ce privește părțile care lipsesc în celelalte letopisețe slave ale Moldovei, Letopisețul Putna II cuprinde: „sfințirea lui Theoctist, realizată în timpul lui despot Gheorghe Grancovici, ungerea lui Ștefan la Diereptate și lupta de la Codrii Cosminului în care Ștefan cel Mare a primit ajutor de la Radu cel Mare.”

În concluzie, Letopisețul Putna II nu trebuie văzut ca o copie a Letopisețului Putna I, deoarece nu este o copie amplificată, ci este o prelucrare deosebită. Este imposibil că aceste două letopisețe să fie văzute ca fiind o copie, deoarece frazele, ordinea cuvintelor și unele evenimente sunt de cele mai multe ori realizate cu foarte mari deosebiri.

Cronica anonimă

„ Voskesenskaja letopiś o adunătură de cronici rusești, făcută pe la sfârșitul secolului al XVI-lea în Imperiul Moscovit. Cronica conține treisprezece capitole, ce sunt contopite în corpul acesteia, formând fiecare un întreg, o narațiune intitulată Povestire pe scurt despre domnii moldovenești, de când s-a început Țara Moldovenească. ”

Această povestire a fost văzută de istorici ca o cronică moldovenească din secolul al XVI-lea, care din păcate nu a fost cercetată de niciunul. Cronica a fost găsită în Slatina și a fost nunită anonimă deoarece nu se știe nici locul unde a fost scrisă, nici cine a scris-o.

Cronica începe cu înființarea Moldovei de către doi frați, Roman și Vlahata. Aceștia fug din Veneția din pricina persecutărilor ereticilor asupra creștinilor, se duc în Roma veche, unde zidesc o cetate cu numele de Roman. În acest timp începe un război în care regele Vladislav oferă românilor ținutul Maramureș, unde se naște Dragoș. După această povestire, urmează pornirea lui Dragoș la vânat, trecerea munților, omorul zimbrului, ocuparea țării, alegerea lui ca domn, faptele lui în domnie și moartea acestuia.

După povestirea legată de înființarea Moldovei, urmează a doua parte a cronicii, total diferită de prima, care conține o listă a domnitorilor moldoveni, de la Dragoș până la urcarea la tron a lui Ștefan cel Mare.

Din cercetarea cronicii, Ioan Bogdan observă că aceasta este foarte asemănătoare cu Cronica putneană, astfel încât titlul este cu totul acemanator acesteia, la fel și începutul, cu deosebirea că, cea din urmă se oprește la Bogdan cel Orb.

În concluzie, importanța Cronicii anonime „constă în partea ei de început care ne-a păstrat una din cele mai curioase tradiții moldovenești asupra înființării Moldovei.”

Cronica lui Macarie

Cronica lui Macarie (fig.2.) a fost redactată la curtea lui Ștefan cel Mare și relatează evenimentele din istoria Moldovei între anii 1504-1551. A fost publicată de două ori, după două manuscrise diferite, de la Kiev și Sankt Petersburg de către Ioan Bogdan în anul 1891 și 1901, apoi de Petre P. Panaitescu în anul 1959.

Cronica are ca obiectiv continuarea istorisirilor din vechile cronici, prin prezentarea evenimentelor contemporane, așa după cum spune însuși Macarie: „pentru a duce mai departe șirul povestirii și a-l aduce la domniile vremurilor noastre, nu ca să ne fălim cu umflături retorice, ci să împlinim domneștile porunci ale strălucitului și pentru dușmanii săi înfricoșatului Petru voievod […] pentru a nu lasa ca faptele întâmplate în vremurile și domniile trecute să fie acoperite de mormântul uitării, ci a le reda istoriei”.

„Cu privire la viața lui Macarie se cunoaște că în decada a treia a secolului al XVI-lea ocupă locul de egumen la mănăstirea Neamț, iar în 1531, sub domnia lui Petru Rareș, Macarie devine episcop de Roman. Moare în anul 1557 sau 1558.”

Fiind numit episcop al Romanului, în secolul al XVI-lea Macarie a început să scrie cronica la îndemnul lui Petru Rareș și al marelui logofăt Teodoru. Cronica cuprinde istoria Moldovei de la moartea lui Ștefan cel Mare 1504 și până la instalarea lui Petru Rareș în a doua domnie a sa din anul 1541, fiind o completare a Analelor de la Putna.

Cronica a fost scrisă de Macarie în mai multe rânduri. „A fost începută înaite de anul 1531, deoarece la începutul cronicii autorul este numit ierimonarhul Macarie. Prima formă a cronicii se sfârșește cu anul 1542, dată cu care se termină manuscrisul lui Isaia de la Slatina, iar a doua formă, se sfârșește cu domnia lui Petru Rareș, anul 1551.”

Sursele de informare pe care le-a folosit Macarie în redactarea cronicii sunt diverse. Cronicarul a început să studieze izvoarele istorice ale Moldovei din secolul al XV-lea, numite și anale, a folosit Cronica Moldovei a lui Grigore Ureche, ca model literar, a folosit cronica universală, urmată de istoria Imperiului Bizantin al lui Constantin Manassse și a împrumutat caracterizări dint-o cronică străină, ceea ce a dus la scăderea valorii cronicii.

Prima parte a cronicii 1504-1527, prezintă domniile lui Bogdan cel Orb și ale lui Ștefan cel Tânăr, dar și o serie de notițe din istoria țărilor străine. Așadar, se povestesc: „războiul lui Bogdan cu Radu, incursiunea de la 1513, încercarea lui Trifailă de a apuca tronul și moartea lui Bogdan, apoi războiul boierilor de la 1523, lupta de la Tărsăuți de la 1524 și cele două incursiuni ale lui Ștefan în Muntenia, împotriva lui Radu. Între acestea se intercalează câteva scrieri din istoria contemporană a turcilor, muntenilor și ungurilor.”

Deși narațiunea lui Macarie nu este atât de simplă în comparație cu cea a Analelor de la Putna, ea păstrează totuși lista evenimentelor înșirate una după alta, iar spre deosebire de anale, care au fost scrise de oameni într-un mod obiectiv, Macarie a ales să adune date precise și adevărate în cronica să. Astfel în prima parte a cronicii, Macarie nu spune nimic nou în legătură cu istoria Moldovei, față de Analele Putnei.

Partea a II-a a cronicii începe cu o povestire a vieții mitropolitului Teodosiu, apoi se oprește la domnia lui Petru Rareș, principalul obiectiv fiind fuga domitorului, aventurile prin munți și instalarea acestuia din nou la domnie.

Fragment din partea a II-a a cronicii lui Macarie, în care se prezintă întoarcerea domnitorului Petru Rareș la domnie: „Din nou vedu deci Petru voevodu diua slobodă și din nou lua în milnile sale domnia și cinstea de mai 'nainte. Era atunci alu treilea anu curgetoru de când o perduse. Nestându-i nimenea în potrivă intră în cetatea domnescă Suceva, însoțitu de boerii domnesci. Adunându apoi pe cei ce se resvratiseră, silitu de împrejurări, se pune pe chingiuiri și pe ferecații mai susu numiți îi macelaresce, le belesce fetele și le trimete marelui împaratu, iar pe prințu turcescu ilu daruesce cu daruri forțe bogate. Nu mulțu după aceea își aduse din Ciceu pe inbita sa domna Elena și pe doriții săi fii Iliașu și Ștefanu, odraslele sele alese.”

Cronica lui Eftimie

Cronica lui Eftimie (Vezi fig. 3.) relatează întâmplările petrecute între anii 1541 și 1553, din Moldova, de la instalarea lui Petru Rareș până la Alexandru Lăpușneanul. Aceasta se prezintă ca o continuare a cronicii lui Macarie, care a fost realizată la porunca domnitorului Alexandru Lăpușneanu, din dorința de a nu rămâne uitate faptele petrecute începând cu anul 1541.

Fiind ucenicul lui Macarie, Eftimie a fost influențat într-un fel sau altul de cronica urmașului sau. Spre deosebire de Macarie care era mai aspru în din toate punctele de vedere, Eftimie a ales ca în croninica să să-și expună mai mult faptele decât modul de expunere.

În cronica sa, Eftimie pune foarte mare accentul pe domniile scurte ale fiilor lui Petru Rareș, Iliaș și Ștefan Rareș. Eftimie, povestește foarte detaliat plecarea lui Iliaș la Constantinopol din anul 1544 când se împrietenește cu un anume Iladru, dar și despre „discuțiile lor religioase, despre abținerea lui la vin și carne de porc (un lucru neînțeles de moldoveni), despre persecutarea popilor și călugărilor pe care îi numea dușmani și draci, despre aversiunea lui față de icoane, pe care le numea idoli.”

Domnia lui Alexandru Lăpușneanu în Moldova este înfățișată ca fiind foarte favorabilă, Eftimie numindu-l pe acesta Alexandru cel Viteaz și cel Nou. În acest capitole se povestește cum Alexandru Lăpușneanu, ajutat de polonezi îi înlătură pe Joldea, dar nu se povestește în niciun fel despre tăierea nasului contracandidatul la domnia Moldovei.

În conținutul Cronicii lui Eftimie se vede, la fel ca și în Cronica lui Macarie că autorii au realizat mai mult un portret literar decât cu o istorie. În zugrăvirea portretelor lui Iliaș și al lui Ștefan-Vodă, autorul nu ne da nici o fapta bună, nu vorbește nimic despre evenimentele istorice, iar din domnia lui Alexandru Lăpușneanu se dau numai câteva știri istorice. Ca și Macarie pe care-l imită, Eftimie încearcă să-și scrie opera în cuvinte meșteșugite, într-un stil retoric, cu tendințe moralizatoare. Cronica se termină cu povestea despre zidirea mănăstirii Slatina de către Alexandru Lăpușneanu.

Cronica lui Azarie

„Azarie a fost un călugăr și cronicar moldovean din secolul al XVI-lea, ucenic și continuator al cronicarului Macarie. A scris, din porunca lui Petru Șchiopul, o cronică a Moldovei dintre anii 1551 și 1574, în limba slavonă, care reflectă punctul de vedere al marii boierimi și a clerului. Textul acestei cronici a fost găsit de către profesorul Ion Bogdan într-un manuscris din secolele XVI-XVII, în Biblioteca Imperială din Sankt Petersburg și publicat de acesta sub numele Letopisețul lui Azarie (fig.4.) în Analele Academiei Române în anul 1909.”

Azarie își începe povestirea asupra domnilor Moldovei de unde a lăsat-o Macarie. Acesta continuă domnia lui Ștefan Rareș, arătând cum boierii îl ucid pe acesta la Totora, din teama de a nu ajunge ca fratele sau Iliaș. După acest fapt barbar, este numit la domnie Alexandru, fiul lui Bogdan Orbul. În continuare cronica prezintă foametea din anul 1552, căsătoria lui Alexandru cu Ruxandra, fiica lui Petru Rareș, nașterea celor doi fii ai acestora, Bogdan și Petru, dar și despre zidirea mănăstirii Slatina.

Povestea continuă cu venirea lui despot în Suceava și recunoașterea acestuia ca domn al Țării de Sus. După multe fapte rele pe care le face Despot, este omorât în fața cetății Sucevei, iar la tron urcă din nou Alexandru. Ajuns la bătrânețe acesta se călugărește și lasă domnia fiului sau Bogdan, sub tutela domanei Ruxandra.

După ce Bogdan pierde averea tatălui sau, fiind lingușit de poloni, Suceava ajunge în mâinile lui Ioan. Azarie îl descrie pe Ioan „în cele mai negre culori: tiran crunt și lacom de avere, ucigaș de boieri și de călugări, disprețuitor al legii creștinești și îndeosebi al sfintelor icoane.” În cele din urmă acesta își găsește moartea, ucis de două cămile.

În concluzie, Azarie își scrie cronica după amintirile personale și din auzite, astfel acesta vorbește despre faptele petrecute doar în intervalui de douăzeci de ani, fără a avea niciun izvor scris sau tipărit, cronică sau document.

Cronica lui Constantin Manasses

Ediția lui Ioan Bogdan, publicata in 1922

Lucrarea originală a Cronicii lui Constantin Manasses (fig.6.) a cunoscut o largă răspândire în lumea bizantină și greacă post-bizantină, numărând astăzi 71 de copii, dintre care 20 incomplete, precum și 27 de manuscrise ce cuprind diverse fragmente. Prima traducere din limba greacă în limba latină a Cronicii lui Manasses a fost publicată la Basel în 1573 și a fost realizată de Ioannis Leunclavius, om de cultură cu o excelență pregătire în domeniul filologiei clasice. Cel mai vechi manuscris este cel copiat de papa Filip între anii 1344-1345. Manuscrisul a stat la baza ediției lui Ioan Bogdan, publicată la trei ani după moartea sa. Ediția realizată în slavonă mediobulgară a fost reeditată în anul 1966 la München, în Germania și prezintă o reproducere fotomecanică, fără glosar.

Pentru ediția cronicii bulgărești a lui Manasses, Ioan Bogdan a copiat manuscrisul în Moscova, urmând să meargă la Roma pentru a face o comparație cu cel păstrat la Vatican. Astfel, această ediție a cronicii lui Manasses în varianta bulgară realizată de Ioan Bogdan, a fost tipărită în anul 1900. Așteptând să compare manuscrisul găsit la Moscova cu cel păstrat la Vatican, slavistul Ioan Bogdan nu a reușit să termine introducerea cronici deoarece cuprins de boală a decedat.

Călugărul Macarie, episcop al Romanului a scris povestirea dramatică a primei domnii a lui Petru Rareș într-un stil extraordinar de declamator. Ioan Bogdan a fost îndemnat într-un fel sau altul de către călugărul Macarie să caute originea și scrierea Cronicii lui Manasses. Astfel, slavistul a găsit cronica bizantinului Constantin Manasses într-un colț uitat al unei biblioteci din Rusia, în traducere medio-bulgară realizată în timpul țarului bulgar Ioan Alexandru în anul 1350, după originalul grecesc. Cronica, astfel găsită cuprindea istoria universală de la Facerea Lumii până la moartea lui Nicephoros Botaniates din anul 1081, sub formă de român istoric, conținând toate obiceiurile bizantine din acea epocă.

Ioan Bogdan precizează următoarele lucruri în legătură cu acea cronică: „cunoscută slavilor de sud și rușilor prin traducerea bulgară, ea a devenit una din cele mai favorite cărți de istorie. Ea este cunoscută în redacțiuni sârbești și a dat materialului de căpetenie în tot ce privește istoria universală. Nu mai puțin cunoscută și apreciată a fost în țările noastre, deoarece Macarie și-a luat-o drept model pentru lucrările sale literare. Fără cronica lui Manasses ne-ar fi imposibil a înțelege nu numai limba lui Macarie, dar și o parte din cuprinsul cronicii sale.”

Traducere din greacă în slavon mediobulgară realizată în anul 1344 de un autor necunoscut pentru țarul bulgar Ioan Alexandru

Unul dintre cei mai importanți oameni care a jucat un rol important în dezvoltarea Cronicii lui Manasses este țarul Ioan Alexandru. „Ioan Alexandru a fost un personaj iubitor de cultură, posesor al unei importante biblioteci și sprijinitor al scriitorilor și analiștilor. Pentru biblioteca țarului a fost realizată o copie de lux a cronicii lui Manasses, intitulată Cronograful lui Manasses, scris în original, în versuri și care cuprindea 63 de miniaturi.”

Autorul a împărțit cronica lui Constantin Manasses în 127 de capitole care sunt existente și în manuscrisul original grecesc. În primele capitole ale cronicii autorul anonim vorbește despre cele șapte zile ale Facerii Lumii în care Dumnezeu a creat: în prima zi cerul și pământul, a doua zi Dumnezeu a despărțit cerul de ape, a tria zi a creat uscatul pe care l-a numit pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări, a patra zi Dumnezeu a despărțit ziua de noapte, a creat anotimpurile, zilele și anii, soarele și luna, ziua a patra a creat păsări pe cer și fințe vii în ape, ziua a șasea Dumnezeu a creat animale târâtoare și fiare sălbatice, pe care le-a împărțit în animale sălbatice și animale domestice, iar la sfârșit a creat omul după chipul și asemănarea Lui. În ultima zi, ziua a șaptea Dumnezeu s-a odihnit.

După capitolele referitoare la Facerea Lumii, autorul prezintă Pomul Vieții cu toate frumusețile, cu apele care curgeau în jos și adăpau pomii din grădina Edenului. În acest capitol se vorbește despre porunca pe care Dumnezeu o da lui Adam și Evei, dar și despre apariția celor doi fii ai acestora.

Cronica se sfârșește cu domnia lui Nichifor Botaniates, care este prezentată în perioada în care domnitorul bătrân fiind, se căsătorește cu soția împăratului Mihail.

Vlad Țepeș și narațiunile germane și rusești asupra lui

Domnia lui Vlad Țepeș a avut pentru istoriografia românească o mare importanță, fiind expusă atât în scrierile științifice, cât și în manualele școlare. Vlad Țepeș a fost caracterizat de mulți istorici că fiind „un crunt tiran, un monstru al omenirii, care se transformă treptat într-un mare viteaz și domn, într-un organizator militar al țării, într-un protector al celor săraci și drepți, ba chiar un geniu al națiunii”, iar August Treboniu Laurian, în manualul sau de Istoria Românilor, povestește cum „Vlad Țepeș, numit de dansul Vlad V, a tăiat sub fel de fel de pretexte o suma de oameni și a prădat în mai multe rânduri Transilvania.” Istoricul Ion Heliade Rădulescu îi ia apărarea lui Vlad Țepeș în Prescurtare de historia românilor, spunând că „a aparat țara cum nici o tigresă nu și-a aparat puii mai cu furoare contra inamicilor, poreclit Vlad V și-a apăt românii în genere contra turcilor și altor inamici.” Marin Florentiu, autor de manuale școlare, spune următoarele lucruri despre Vlad Țepeș: „a fost unul dintre cei mai de căpetenie domni ai țării noastre: inimos, drept, vășmaș neîmpăcat al minciunii, hoției, lingușirii și chiar al lenei.”

Dacă părerile referitoare la bunătatea sau tirania lui Vlad Țepeș sunt împărțite, acest lucru se întâmplă și referitor la numele acestuia. La început, Vlad Țepeș a purtat numele de Draculea. În izvoarele latinești și rusești acesta era cunoscut sub numele de Dracula, iar în izvoarele italienești și ungurești sub formă de Draculia. Numele de Țepeș i s-a dat domnitorului mai târziu, astfel în anul 1508 este numit Țepeș într-un document extern, iar în 1550 într-un document intern, publicat de Bogdan Petriceicu Hașdeu. Acest nume i s-a atribuit pornind de la obiceiul acestuia de a trage în țeapă.

Locul și limba în care au fost scrise povestirile au fost foarte larg discutate de cercetători, iar de-a lungul anilor s-au conturat trei ipoteze „Autorul și limba erau de sorginte rusă (Ioan Bogdan, G. Mihăilă, M. Cazacu), autorul era român ardelean cunoscător de slavonă, iar limba, inițial, slavonă de redacție medio-bulgară (N. Smochină, P. P. Panaitescu, A. Balotă), autorul era transilvănean – român sau slav – sau un cleric ortodox cunoscut la curtea din Buda a lui Matei Corvin și care a scris într-o slavonă de redacție carpatică (P.Olteanu) ” .

Narațiunile germane

Primele narațiuni ale domnitorului Vlad Țepeș au fost narațiunile germane. Acestea au început să apară în Germania pe la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea sub forma unor ediții ale unei broșuri. Broșurile aveau ca scop prezentarea poporului a celor mai cunoscute fapte barbare, dar delectarea acestora cu acest tip de lectură. Chiar dacă broșurile prezentau partea mai puțin plăcută a domnitorului, acestea aveau în cele din urmă și o morală care constă în prezentarea convertirii lui Țepeș la catolicism și încurajarea poporului spre viața spirituală.

„Narațiunea germană despre Țepeș nu este o simplă cronică care să povestească numai fapte adevărate, nu este nici o poveste în care ar predomină cu totul fantezia și tendința moralizatoare, ea este și una și alta.” Acest lucru i-a făcut pe foarte mulți cercetători să o considere drept o nuvela în care Vlad Țepeș să fie iertat de toate faptele barbare pe care le-a săvârșit. După studiile bibliografice ale lui Kertbeny se cunosc șase ediții ale acestor povestiri:

„Prima ediție, reprezintă exemplarul din biblioteca contelui Széchényi, reprodus în întregime de Engel în redacția originală și de Kertbeny într-o traducere germană. Exemplarul este o broșură de șase file, tipărite cu litere gotice, fără loc și dată. A doua ediție reprezintă un exemplar fără loc și dată, asemenea celui de mai sus. A treia ediție și cea mai veche, este cea din Bambeg, realizată de Hans Sporer. Titlul tradus în limba română este: O istorie minunată și grozavă despre un mare tiran numit Draculea Vodă. Cea de-a patra este o ediție din anul 1494 tipărită sub formă de broșură. A cincea ediție, datează din anul 1500, realizată la Strassburg, iar ultima este a lui Jobst Gutknecht, care datează din anul 1521.”

Pe teritoriul românesc, o copie a narațiunilor germane ale lui Vlad Țepeș se află la Academia Română. Această copie manuscrisă provine de la Biblioteca mănăstirii Sfântul Gall și are ca izvor documentar o versiune primitivă scrisă de un saș de la Brașov.

Narațiunile rusești

Începând cu secolul al XV-lea și sfârșitul secolului al XVIII-lea aceste narațiuni au fost realizate în foarte multe manuscrise. Alături de alte trei povestiri, Povestea despre Dracula , una dintre cele mai interesante izvoare literare profane ale poporului.

Deși nu foarte cunoscută, Povestea despre Dracula a fost amintită în anul 1825 de Karamazin într-o notă a istoriei sale. Karamazin afirmă despre această narațiune că „străbunii rușilor nu se ocupau numai cu scrieri istorice și teologice, ci și cu române. Povestea despre Dracula este un roman sau nuvelă care dezvoltă ideea că pentru toate lucrurile există un singur leac în lumea asta: moartea.”Aceasta este filosofia povestirii lui Vlad Țepeș pentru Karamazin.

Primul cercetător care s-a ocupat mai amănunțit de această poveste a fost slavistul rus Vostokov, care în urma cercetărilor sale a avut ocazia să-și exprime părerea cu privire la acest manuscris, astfel: „autorul poveștii trebuie să fi fost în Ungaria pe lângă regele Matei, ca să poată intercala în povestea sa notițele ce se află la sfârșitul ei despre petrecerea lui Dracula și a fiilor săi la Buda.”

Cu toate cercetările întreprinse de cei doi ruși, textul povestirii nu a fost publicat, astfel Povestirea despre Dracula este cunoscută doar dintr-o serie de manuscrise: „1. Sbornicul din Muzeul Rumjancev, 2. Sbornicul din colecția de manuscrise ale lui Undolskij, 3. Sbornicul lui Tichonravov din secolul al XVII-lea, care a aparținut odinioară lui Pogodin, 4. Un alt sbornic al profesorului Tichonravov de la sfârșitul secolului al XVII-lea, 5. Un chronograf al lui Kolačev din secolul al XVII-lea, 6. Sbornicul din biblioteca lui Pogodin și 7. Un chrinograf din secolul al XVIII-lea al Societății de istoria și antichitățile rusești de la Universitatea din Moscova.”

Din cercetarea acestor manuscrise Ioan Bogdan ajunge la concluzia că aceste manuscrise sunt aproape asemănătoare, cu deosebirea că: în unele versiuni se povestesc episoadele din viața lui Vlad Țepeș fără a li se da un titlu, iar altele au titulu lor propriu, în unele versiuni Țepeș este numit voievod, iar în altele țar și nu în ultimul rând, cu cât povestea devine mai legendară, cu atât persoana lui Dracula se depărtează de Vlad Țepeș cel istoric.

2.3 Descrieri de manuscrise

Câteva manuscrise salvo-romane din Biblioteca Imperială de la Viena

Ioan Bogdan consideră că manuscrisele slavo-române sunt „acele manuscrise care sunt scrise: a) în limba slavonă în redacțiile ei de mai târziu și b) în una din Țările Române:”

Cele mai vechi manuscrise slavo-române sunt de origine bulgară, astfel cu cât sunt mai vechi aceste manuscrise, cu atât ele se apropie mai mult de redacțiile bulgare. În țara noastră redacția bulgară, folosită la scrierea manuscriselor s-a folosit concomitent cu redacția sârbă și rusească.

Folosirea termenlului slavo-român, spune Ioan Bogdan „este cel mai bun, el este cu toatea acestea un termen impropriu. Pentru a fi propriu ar trebui ca toate manuscrisele care intră în această categorie să poarte un caracter pronunțat românesc pe lângă cel slavon. Aceasta se poate susține cu drept cuvânt numai pentru manuscrisele târzii, cu caracter profan sau diplomatic, în care influența limbii române asupra celui slavon este puternică.”

De-a lungul timpului numeroși cercetători s-au ocupat de studiera manuscriselor slavo-române, astfel în ceea ce privește manuscrisele aflate în Biblioteca Imperială de la Viena, se enumeră: Dobrowsky întemeietorul slavisticii, Stroev și Voskresenskij. „Dobrowsky, a realizat în introducerea gramaticii sale o descriere detaliată a manuscriselor slavo-române și a descris și două manuscrise care aparțin țării noastre: Evanghelia de la Petru Rareș și Apostolul lui Anastasie Crimcovici. Stroev a descris manuscrisele din Viena, în cartea sa asupra manuscriselor slavone destul de sumar și cu foarte multe greșeli. O descriere asupra Evangheliei lui Ștefan cel Mare și Apostolul Crimcovici, a realizat și Voskresenskij, dar tot cu greșeli și incompletă.”

Primul manuscris din seria Câteva manuscrise salvo-române din Biblioteca Imperială de la Viena, de care s-a ocupat slavistul nostru Ioan Bogdan este Evanghelia de la Ștefan cel Mare.

„Manuscrisul este scris pe un pergamnent gros și bine lucrat, înalt de 33,5 cm, lat de 23,5 cm; în text și pe la margini liniat; literele sunt scrise pe linii. Are cu totul 258 file: în cele de la început textul evangheliilor cu prefețele lui Teofilact, arhiepiscopul Ohridei; de la fila 245-247 așa numitul mesjaceslov și la fine indicarea čteniilor; de notat este că din sfinții slavoni nici unul nu se pomenește.”Limba acestui manuscris este de origine paleoslavă, cu forme gramaticale foarte exacte, iar redacția se apropie de cea chirilică, astfel textul întreg este scris cu unicala mare, litere mici, intercalate în text și sub title.

Facsimile din Evanghelia lui Ștefan cel Mare

Psaltirea lui Alexandru Ilias, „manuscris din hârtie, scris la 1586 pentru Alexandru Ilias, principele moldovei, de Pancratius Holtzschuch. Cerneala folosită la scrierea manuscrisului este de culoare neagră, roșie și verde, textul conține până la filă 36 obișnuita redacție bulgară, amestecată cu elemente rusești, iar pe la fila 36, ea este bulgară.”

Fragment din Psaltirea lui Alexandru Iliaș

Din textul psaltirei reiese că Alexandru Iliaș, aflat în Siria avea legături cu un anume Holtzschuch, provenit dintr-o familie istorică din Bavaria. Psaltirea se încheie cu câteva notițe, cu caracter religios scrise de Iliaș.

Iscalitura lui Alexandru Iliaș

Evanghelia de la Petru Rareș, „manuscript de hârtie lucie și groasă, numit de unii hârtie turcească; înalt de 41 cm, lat 27, 5 cm. Unicala mare, dar elegantă. Ornamentația frumoasă. Pe fila 1 o vignetă lungă și închisă, în aur, verde și roșu; înlăuntru ornamente arhitecturale: cercuri ce se întrețes; fila 36 o vignetă mică, 70 una mare, cuadrată în același stil, 101a., 267a.,165a. vignete și chipurile apostolilor; cele dintâi reprezintă mai toate o cruce mai mult sau mai puțin ascunsă sub ornamente. Manuscrisul este realizat cu ajutorul redacției sârbești, scris în cerneală neagră și roșie.”

Evanghelia mitropolitului Anania, „hârtie, format întocmai ca la manuscrisul precedent, inițialele sunt scrise aici și cu roșu și cu vânăt (o culoare ce vine mai des în manuscrisele sîrbești). Vignete se află în filă 8a., 100a., 1622a., 263a., de formă cuadrata și în lanțuri întrețesute. Fila 354b. conține o notiță sîrbească din anul (=7159 =1651), din care se vede că această carte a aparținut unei monarhe Maria, ce a dăruit-o apoi bisericii sff. Arhangeli din Gelgrad pe vremea mitropolitului Ilarion.”

Apostolul Crimcovici, „pergament gros și bine lucrat; înalt 35,5 cm, lat 24 cm. Unicala mare în felul Evangheliei de la Ștefan Cel Mare. Ca și în aceasta, părțile ce nu se țin de textul evangheliilor sunt scrise cu o unicala mai mică și mai rotundă. Inițialele și vignetele sunt în același stil făcute, cu deosebirea că la Crimcovici vin și vignete închise, mai ales cele mai mici.”

Semnatura Apostolului Crimcovici

Ultimul manuscris din cele Câteva manuscrise slavo-române din Biblioteca Imperială de la Viena este Varlam și Iosafat. „ Codex în mic, scris pe hârtie în cursivă modernă. El conține viața lui Iosafat tradusă de boierul Botulescu din limba italiană în cea română. Titlul complet e următorul: Viața sfîntului Iosafat, pe carele Varlaam l-au întors la credință creștinească, tălmăcită din limba italiană românească de Vladul Botulescu, logofătul, aflându-se la închisoare în castelul de la Milan în Italia. Întreg manuscriptul are 62 file. Limba e frumoasă și corectă; ici colea cîte un italienism, acestea însă foarte rare.”

Manuscrise slavo-romane din Kiev

În urma unei călătorii de studii întreprinse în Rusia, Ioan Bogdan descoperă în Biblioteca Academiei Duhovnicești din Kiev, o serie de manuscrise slavone și române privitoare la istoria și literatura noastră veche.

Primul dintre cele șase manuscrise găsite de Ioan Bogdan în Kiev este o carte bisericească din secolul al XVI-lea, care conține o suma de tratate din literatura bulgară și sârbă, dar și primele cronici moldovenești scrise în limba slavonă: Cronica lui Azarie, Cronica lui Macarie și Cronica lui Eftimie.

Cel mai important document este un tetraevangheliar slavon în redacție mediobulgară, scris în timpul domniei lui Petru Șchiopul. „Documentul a fost dăruit mănăstirii Gloria în 1575, de însuși fondatorul acestei mănăstiri, marele logofăt Ioan Gloria. Tetraevangheliarul este scris pe un pergament gros și foarte bine lucrat, folio mare, cu cerneală neagră, iar inițialele, titlurile capitolelor și alte însemnări de pe margini sunt scrise cu aur.”

Următorul document, tot un tetraevangheliar slavon, în redacție mediobulgară, a fost scris de diaconul Mihail. Spre deosebire de primul teraevangheliar, acesta conține patru ilustrații de o rară frumusețe, dar lipsesc chipurile evangheliștilor.

Dintre celelalte manuscrise, „cel mai interesant este un octoih bulgăresc din secolul al XV-lea, în care se află o notiță referitoare la cucerirea Cetății Albe și Chiliei de către turci. Notiță are o importantă deosebită pentru istoria limbii bulgare moderne, fiind una dintre cele mai vecchi însemnări referitoare la particularitățile limbii moderne.”

Următorul document este un „ceaslov scris pe hârtie, în redacție mediobulgara, în zilele lui Petru voievod și a episcopului Anastasie, de un preot Nechifor din Milanca.”

Ultimul manuscris slavo-român este un tetraevangheliar, scris pe hârtie, în redacție mediobulgara, care conține o notiță cu numele celui care l-a cumpărat.

Evangheliile de la Humor și Voroneț din 1473 și 1550

„În cancelaria palatului mitropolitan din Cernăuți se păstrează două exemplare foarte frumoase de evanghelii moldovenești, unul dăruit de Ștefan cel Mare mănăstirii Humorului la 1473, altul dăruit de Grigorie, mitropolitul Moldovei, mănăstirii Voronețului la 1550. ”

Redacția textelor evanghelice din aceste două manuscrise nu prezintă nimic deosebit. „Aceasta este redacția mediobulgară, stabilită în Bulgaria în secolul al XIV-lea și perpetuă la noi fără nici o schimbare esențială în tot timpul cât limba slavă a predominat în slujba dumnezeiască în bisericile și mănăstirile noastre.”

În ceea ce privește caligrafia, miniaturistica și ornamentația manuscriselor, acestea se numără printre cele mai frumoase exemplare, fiind copiate și ilustrate la noi în țară, iar ornamentațiile și miniaturile lor construiesc o parte interesantă din istoria picturii române.

Evangheliarul de la Humor a fost scris și decorat la porunca domnitorului Ștefan cel Mare, manuscrisul a fost realizat de către ieromonarhul Nicodim, la mănăstirea Putna. Evangheliarul este farte interesant în ceea ce privește caligrafierea și decorarea textului, dar și din punct de vedere al faimosului portret votiv ce îl înfățișează pe Ștefan cel Mare. Pe lângă portretul lui Ștefan cel Mare, manuscrisul mai conține miniaturile celor patru evangheliști Matei, Marcu, Luca și Ioan, patru vignete și un chenar foarte interesant, compus din motive luate din țesăturile românești, înăuntru căruia este scris epilogul. Scoarța din față poartă icoana Înălțării Domnului, iar cea din urmă are icoana Adormirii Maicii Domnului, fără niciun titlu. Pe prima scoarță este prezentă o inscripție așezată pe patru rânduri, două deasupra și două dedesuptul icoanei, din traducerea căreia reiese că Ștefan cel Mare este autorul acesteia: „Io Ștefan Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al țerii Moldovei, fiul lui Bogdan Voevod, a ferecat evanghelie în mănăstirea dela Homor, la anul 6995 (=1487), Noemvrie în 20.”

Evangheliarul „conține 278 file de pergament, în folio, scrise în limba slavonă, cu excepția primei și ultimei file, care sunt complet albe. Textul este caligrafiat, în litere semiunciale, cu cerneală neagră, alternată pe alocuri cu cerneală de aur. Pe anumite pagini apar mici frontispicii florale, colorate în roșu, albastru și aur, iar paginile de titlu ale Evangheliilor propriu-zise sunt împodobite cu frontispicii somptuoase în decorul cărora se combină ingenios cercuri înlănțuite, împletituri și stilizări vegetale realizate în aur și cerneluri albastre, roșii, verzi și brune. Titlurile înseși sunt scrise cu litere capitale de aur, iar inițialele capitolelor sunt bogat ornate cu vreji împletiți și înflorituri delicate, trasate, de asemenea, în aur și în cerneluri policrome.” (Vezi figura7)

Portretul lui Ștefan cel Mare (Vezi figura 8) „se regăsește pe fila 266, unde este reprezentat în postura de donator, îngenunchiat la picioarele Fecioarei, care tronează, alături de fiul ei, pe un jilț de lemn sculptat, voievodul îi oferă lui Iisus, cu amândouă mâinile, Tetraevanghelul executat din porunca sa. Portretizat la vârstă deplinei – maturități, Ștefan are chipul rotund și energic, ochii albaștri și ageri, sprâncenele groase și arcuite, nasul drept, mustață plină, pletele blonde și ondulate, fruntea înaltă și boltită.”

Dintr-o notiță găsită de Ioan Bogdan în Evangheliarul de la Humor, reiese faptul că acesta a căzut pe mânile mai multor persoane după ce a fost depus în mănăstirea Humor. „După depunerea acestuia în mănăstire, călugării de la Humor, temându-se că evangheliarul să nu cadă în mâinile turcilor, îl trimit la Ciceu în anul 1538. Petru Rareș îl găsește și îl păstrează, iar în 1541 îl dăruiește din nou mănăstirii. În 1653 cazacii lui Timuș Hmelnitehii vrând să îl scape pe domnul lor de ungurii lui Racoți, se revarsă asupra țării prădând bisericile și mănăstirile. Aceștia pun mâna pe manuscris, dar în mijlocul luptei cu ostașii generalului Kemény, le este furat. Traducătorul Vasile Lupu îl răscumpără de la Kemény și îl depune pe 25 septembrie 1656 în mănăstirea unde a fost realizat. În cele din urmă manuscrisul ajunge la un iubitor de antichități și dus la mitropolia din Cernăuți, astfel el rămânând urmașilor cazacilor lui Hmelnitchii.”

Evangheliarul de la Voroneț „Este mai puțin luxos decât cel de la Humor, vignetele și inițialele obișnuite se găsesc și aici, dar miniaturile evangheliștilor lipsesc. Legătura este însă mult mai frumoasă, realizată în argint aurit, iar pe scoarță din față este reprezentată Învierea lui Hristos, cu simbolurile celor patru evangheliști, în cele patru colțuri, iar pe ultima scoarță este reprezentat sihastrul Danil.”

În ceea ce privește autorul și datarea manuscrisului, Ioan Bogdan prezintă aceste două aspecte, din traducerea primei inscripții a manuscrisului.

„Acest tertraevangheliar l-a făcut kir Grigorie, fost mitropolit și l-a dat în mănăstirea de la Voroneț, unde este hramul sfântului Gheorghe ai al părintelui Daniil cel Nou, ca să-i fie veșnică pomană lui și părinților lui, căci din fragedă copilărie acolo s-a trudit și mănăstirea a întărit-o și acolo a luat cinul îngeresc, în zilele evlaviosului Ioan Alexandru voievod, în anul 7065 (= 1557), luna lui Fevruarie.”

Din studierea manuscrisului Ioan Bogdan observă ceea ce alți învățați sau istorici nu au observat în cercetările lor: „două notițe analistice referitoare la anul 1551, scrise pe ultima filă și rase cu cuțitul. Aceste notițe conțin o introducere a manuscrisului, a cărei terminare este pusă la 28 iunie 1551, în loc de 26 aprilie 1550.” Notiță care atestă acest lucru are următoarea traducere: „acest tetraevangheliar s-a scris din porunca și cheltuiala lui Grigorie, arhiepiscopul și mitropolitul Sucevii, de mâna mult păcătosului diacon Mihail, și s-a sfârșit în anul 7059 (=15510, luna lui Iunie în 28).”

Din notițele referitoare la Iliaș și Ștefan, fii lui Petru Rareș și nepoții lui Ștefan cel Mare, se observă că faptele relatate sunt asemnatoare cu cele din Cronica lui Eftimie, ceea ce reiese că cele două izvoare sunt dependente una de cealaltă.

În concluzie, se poate spune că autorii celor două evanghelii au cunoscut cronicile lui Macarie, Eftimie și Manasses făcând că modul de redactare al tuturor notițelor din cele două evanghelii să fie asemănător celor trei cronicii contemporane.

Pomelnicul mănăstirii Bistrița

„În biblioteca, atât de bogată a Academiei Române se găsește printre manuscrisele, aparținând fondului slav, Pomelnicul mănăstirii modovenești Bistrița (fig.9.). Nu există în întreagă istoriografie românească un izvor vechi care să fi fost atât de mult cercetat și folosit ca Pomelnicul mănăstirii Bistrița.”

Început, continuat și încheiat, la manastirea Bistrita, Pomelnicul conține date despre domni și membri ai familiei acestora, arhierei, arhimandriți, călugări, donatori de tot felul, mari dregători, logofeți, vornici, hatmani, și oșteni de frunte, fiind fără îndoială, o lucrare istoriografică de referință pentru trecutul istoric al Moldovei.

Primul cercetător care s-a ocupat de studierea manuscrisului a fost cronicarul Axinte Uricarul, care într-o cronică a sa din prima jumătate a secolului al XVIII-lea relatează câteva aspecte din viață lui Coste Mușatin Vodă, tatăl lui Român Vodă: „iară pentru Coste Mușatin Vodă, tatul lui Roman Vodă, măcar că la o carte de pomelnic a mănăstirii Bistriții l-am găsit scris a rândul domnilor iară unde ar fi fost domnia lui n-am putut afla.” Prima descriere a Pomelnicului a fost realizată de Dimitrie Sturdza în 1879, când o prezintă Academiei Române, iar mai apoi o donează tot aceleiași instituții. După descrierea lui Dimitrie Sturdza urmează cea a lui Melchisedec, din anul 1885, care dintr-un rezumat succint al prefeței realizează o lista a domnitorilor menționați în pomelnic, până la Alexandru cel Tânăr. Urmează apoi descrierea lui Ioan Bogdan, care în 1895 publică prima parte a cronicii slavo-române, citând pasaje întregi din manuscris.

Referitor la data la care a fost scris Pomelnicul, cerctatorii au păreri împărțite: Dimitrie Sturdza, arată în cercetările sale că manuscrisul a fost scris pe pergament, în anul 1407, Melhisedec afirmă că Pomelnicul datează din anul 6915 (1407), istoricul rus Iacimirskij, susține ideea cum că manuscrisul a fost scris la jumătatea secolului al XV-lea, iar Petre Panaitescu crede că manuscrisul provine din secolul al XVI-lea.

Adevărul referitor la datarea Pomelnicului nu poate fi decât începutul acestuia: „Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea sfântului Duh, s-a început acest pomelnic în anul 6915 indicatorul 15, crugul soarelui 27, al lunii 18.” Astfel, Pomelnicul a fost început în anul 6915 (1407), din îndemnul lui Alexandru cel Bun, după ce mănăstirile Bistrița și neamț au trecut sub conducerea preotului Domentian, care primește titlul de arhimandrit.

„În formatul 11-14,5×18,5-19,5 cm, Pomelnicul cuprinde actualmente 53 file. Inițial însă manuscrisul nostru a cuprins mai multe file, căci din numerotația lui originală-făcută pe caiete, câte 8 file, numerotație ce există în parte și astăzi, se dovedește că Pomelnicul a avut la început cel puțin 57 file și aceasta presupunând faptul că ultimul caiet n-a fost decât numai început prin prima lui filă, iar dacă și ultimul caiet a fost complet atunci manuscrisul a avut 64 file. Pomelnicul posedă însă și o numerotatieposterioara chirilică, după care manuscrisul are numai 51 file omițându-se la numerotare filele 9 și 36; deci această numerotație e făcută atunci când Pomelnicul avea numai 53 file. Aceasta e numerotația care a încurcat ordinea inițială a filelor punând filă disparată 4 între filele 3 și 5, iar filă 52 între filele 51 și 53 când această filă (52) avea locul ei inițial imediat după fila 49.”

În ceea ce privește materialul folosit la scriere, cerneală, tipul de scriere și ornamentarea Pomelnicului, se poate spune că acesta „a fost scris pe un pergament de foarte bună calitate, cu cerneală radacinie, foarte rar cu cerneală neagră sau aur. Titlurile capitolelor, punctele, inițiale și o parte din glose sunt scrise cu cerneală roșie. Tipul de scriere este cel semiunical, cu multe elemente cursive la care se adaugă și cursiva chirilică romanaescă. Ornamentația Pomelnicului o constituie vignetă, cu care începe manuscrisul, formată din împletituri în forme geometrice. Glosele marginale sunt încadrate într-un chenar simplu, care uneori lipsește, alteori este impodeobit, fără gust artistic.”

Textul Pomelnicului este format din capitole, care încep cu sintagma: aici se pomenesc, iar fiecare capitol este împărțit în paragrafe, care încep prin cuvintele: pomenește Doamne. Titlurile capitolelor care alcătuiesc manuscrisul se adresează următoarelor persoane: mitropoliților, arhimandriților, călugărilor, călugărițelor, boierilor Moldovei, muntenilor de la Chilia, credincioșilor creștini morți, iar ultimul capitol este adresat boierilor moldoveni care au căzut în războiul cu turcii.

„Pomelnicul începe cu data anului 1407, după care urmează o prefață care cuprinde caracterul donațiilor care se pot face pentru cei doritori să fie trecuți în Pomelnic. Prefațase sfârșește cu blestemul celor care vor îndrăzni să trecă în Pomelnic pe cineva, fără știrea egumenului sau fraților. Prefața, în forma care se prezintă, nu este identică nici unuia dintre pomelnicele sârbești sau bulgărești cunoscute până acum.”

Primul capitol adresat domnilor, prezintă domnii Moldovei începând cu Bogdan, Latco, Costea, Petru, Roman, Ștefan și se sfârșește cu Iuga. În continuare este prezentat pe larg Alexandru cel Bun împreună cu întreagă familie, apoi Ștefan cel Mare împreună cu mama lui, Bogdan al III-lea și familia lui, iar în final este prezentat Petru Rareș tot împreună cu familia lui. Al doilea capitol, cel al mitropoliților răposați, îi amintește pe Iosif, Ioan, Samuil, Ioanichie și Vasile, exceptându-l pe Macarie și Grigorie Unitul, care nu sunt menționați în Pomelnic. Capitolul următor, al arhimandriților, începe cu conducătorul Bistriței și al neamțului, Dionisie, starețul Grigore, arhimandritul Paisie, egumen al Putnei. Capitolul adresat călugărilor, îl prezintă pe Paisie Uricul scriitor al Moldovei din prima jumătate a secolului al XV-lea, care trăia în mănăstirea Neamțului și care a scris o serie de manuscrise. Următorul capitol, cel al călugărițelor, aflăm pomenirea arhiepiscopului Sucevei, Grigorie Roșca care sfințește mănăstirea Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu. Capitolul adresat pomenirii boierilor țării Moldovei, începe cu Bogdan, Iugșa, Neagoe logofătul, Banciul și mulți alți boieri din vremea lui Alexandru cel Bun. Capitol intitulat Pomenirea muntenilor de la Chilia îi pomenește pe Matei de la Cetatea Albă, Nicoară Sârbescul, boierul lui Ștefan cel Mare, Coste Stroescul, Steful Hrană, Ioan Mușat, Petre Buzureac și Iuga zis Ignatie. Capitolul credincioșilor creștini morți, îl amintește pe Iuga împreună cu soția lui Dușca și ultimul capitol adresat boierilor care au murit în război cu turcii, îi pomenește pe boierii lui Ștefan cel Mare care au murit în lupta de la Vaslui din 10 ianuarie 1475.

Pomelniculul se încheie cu pomenirea logofătul Gavril Trotușan care a zidit biserica Părhăuți și a cărui moarte este relatată de Letopisețul lui Azarie.

2.4 Lingvistică

Cinci documente din Arhiva Curții Imperiale de la Viena

Documentele din Arhiva Curții Imperiale de la Viena sunt de o mare însemnătate pentru istoria românească în ceea ce privește Moldova și domnitorii acesteia. Aceastea au fost scrise în limba slavonă, limba obișnuită cancelariilor moldovenești din acea vreme, numită și limba rusească-apuseană. Dintre cele cinci documente slavone cel de-al patrulea, documentul lui Matei Basarab, este scris în limba bulgară-română specifică secolului al XVII-lea.

Primul document, este documentul lui Petru voievod, fiul Margaretei Mușata și al lui Costea, fiul lui Bogdan I. Acesta datează din anul 1447 și prezintă privilegiile aduse negustorilor Brașoveni în timpul lui Alexandru vodă și a fraților săi Iliaș și Ștefan voievod. Documentul este de o importanță deosebită în ceea ce privește politica comercială din acea vreme, dar și pentru că este primul document în care se vorbește de Petru voievod. Din conținutul documentului reiese că această dispoziție era foarte importantă pentru negustori deoarece aceștia aveau dreptul să cumpere și să vândă în toate târgurile Moldovei și în vama se la Suceava.

Documentul lui Petru voievod

Următoarele două documente fac referire la Bogdan, tatăl lui Ștefan cel Mare. Acestea pe de-o-parte sunt singurele documente în care se vorbește despre acesta, iar pe de altă parte prezintă o nouă lumina asupra istoriei din acea vreme a Moldovei.

Primul document datează din anul 1450 și conține un jurământ de vasalitate al lui Bogdan voievod, al fiului sau Ștefan și al boierilor lui Ioan Corvin, guvernatorul Ungariei. În acest document Bogdan amintește numele dușmanilor săi, iar pe Ioan Corvin îl numește părintele și domnul său.

Al doilea document, datează din anul 1450, iar în cuprinsul sau îl prezintă tot pe Ioan Corvin, numit de Bogdan părintele sau. În continuare Bogdan îi mărturisește credință lui Ioan Corvin și ungurilor, spunând că dorește ca Moldova să fie una cu Țara Ungurească. Din cele două documente în care este prezentată domnia lui Bogdan voievod reiese că acesta trece de partea ungurilor din cauza raportului de vasalitate care era identic cu cel al Moldovei. În acest act Bogdan își propune să nu cucerească niciodată Chilia fără voia lui Ioan Corvin, care la acea vreme era pe mâna ungurilor.

Documentul lui Bogdan voievod

Al patrulea document, cel al lui Alexandru voievod, datează din anul 1453 și prezintă tot un act de închinare față de Ioan Corvin, care este numit locțiitorul craiului Vladislav. Alexandru este prezentat în acest act ca fiind protejatul regelui polon, luptând singur contra lui Bogdan, protejatul ungurilor. „În ultima lui domnie (1451-1456) când s-a scris acest act de închinare către Ioan Corvin, Alexandru voievod da două acte de închinare regilor poloni: unul în anul 1452, când promite credință lui Cazimir, pe care îl recunoaște ca stăpân și domn, iar altul în 1445, în care jură credință coroanei polone.” Alexandru a ajuns să jure credință ungurilor din teama pe care o avea pentru Petru al II-lea, prietenul și candidatul ungurilor, care se lupta pentru tronul și stăpânirea Moldovei.

Documentul lui Alexandru voievod

Ultimul document, al lui Matei Basarab, datează din anul 1645. Acest document nu are vreo semnificație istorică sau politică, dar prezintă unul dintre cele mai vechi obiceiuri din țările noastre: obiceiul înfrățirii de cruce. Astfel, actul de înfrățire prezentat de acest document, a fost făcut între postelnicul Chiriac și Constantin Clucerul. „Aceștia și-au făcut unul altuia daruri: Chiriac postelnicul i-a dăruit lui Constantin Cluceru o moșie de 500 de stânjeni cu tot ce se află pe ea, iar Constantin Cluceru, i-a dăruit fratelui sau de cruce șaptezeci de bani ungurești și un cal.” Acest obicei a fost folosit întâlnit și la românii din Peninsula Balcanică în secolul al XI-lea, dar sub denumirea de frați de sânge. Bogdan Petriceicu Hasdeu a scris un întreg capitol referitor la obiceiul frăției de sânge, în cartea sa Originile Craiovei. În ceea ce privește acest obicei istoricul relatează următoarele: „ mi se pare incontestabil faptul că țăranii români, poate și albanezii, au căpătat acest obicei, de la Cumani, combinând-o însă mai târziu pentru ca s-o apere contra bisericii cu datina, total diferită de frăția prin cruce, pe care am observat-o pură, fără amestec de sânge.”

Acest obicei, la români este înfățișat ca o ceremonie religioasă, care după părerea lui Kekaumenos, „trebuia să se introducă la noi cel puțin cu două, trei veacuri mai înainte”.

Documentul lui Matei Basarab

Despre limba celor mai vechi documente moldovenești

În ceea ce privește limba în care au fost redactate cele mai vechi manuscrise moldovenești, se poate spune că părerile sunt împărțite:

„Jurij Venelin, susține că limba vechilor documentelor este rusă, numind-o într-un mod nu foarte exact rusa de sud. Acest lucru a fost susținut și de învățații români, istorici sau filosofi, care au editat documentele moldovenești, dar majoritatea dintre ei au numit limba documentelor, slavică sau slavă.”

Sobolevskij s-a ocupat și el de limba acestor documente și a ajuns la concluzia că această este bielorusa sau rusa de vest. „Cercetătorul dovedește acest lucru cu ocazia descrierii particularităților fonetice și morfologice ale dialectelor bieloruse și ruse de sud, în dezvoltarea lor istorică.”

În urma cercetărilor lui Sobolevskij, slavistul român Ilie Bărbulescu afirmă în lucrarea Cercetări istorico-filologice, următoarele aspecte: „limba și ortografia textelor moldo-slave este cea bulgaro-slavă, combinată cu sârbo-slavă și ruso-slavă, iar limba vie slavă din Moldova este un triplu compromis literar între limba bulgaro-sârbă și elemente rusești.”

În cele din urmă Ioan Bogdan vine și el cu o serie de argumente în ceea ce privește limba documentelor moldovenești, astfel: „documentele sunt scrise în limba rusă, căci o limbă care posedă toate particularitățile fonetice și morfologice comune dialectelor ruse (velicorusă, malorusa și bielorusă), nu poate fi numită decât rusă. Moldovenii, în special cei din partea nordică a țării, unde se găsea capitală Suceava, erau destul de familiarizați cu pronunțarea malorusă, în timp ce bielorusa le era străină.”

Un lexicon slavo-român din secolul al XII-lea

Aflat la studii în Sankt Petersburg și Moscova, Ioan Bogdan găsește în Biblioteca Imperială din Sankt Petersburg și în colecția Societății Istorice și Arheologice de la Universitatea din Moscova câte un glosar slavo-român din secolul al XVII-lea. Din cauza unei probleme întâmpinate, Ioan Bogdan nu a reușit să studieze exemplarul din Moscova, dar din studiile lui Bogdan Petriceicu Hașdeu reiese că acestea erau aproape identice.

Din cercetările lui Ioan Bogdan, asupra exemplarului găsit în biblioteca din Sankt Petersburg reiese că: „glosarul cuprindea 100 de file, scrise pe hârtie, cu litere cursive, cunoscut sub numele de: Lexicon ce să zice cuvinte pe scurt alese din limba slovenească pre limba românească. Alcătuirea dicționarului datează din anul 1670, aceeași dată pe care a aproximat-o și Bogdan Petriceicu Hasdeu pentru exemplarul din Moscova.”

Dicționarul din Sankt Petersburg este foarte asemănător cu Lexiconul slavo-rusesc al lui Berynda, care „este tradus, parte prescurtat, parte argumentat de autorul lexiconului nostru,” ceea ce reiese că dicționarul este o prelucrare a celui rus. Din comparația celor două exemplare reiese faptul că „traducerea cuvintelor slave în limba română este strâns legată de traducerea lor în limba rusă a lui Berynda, o dovadă evidentă că dicționarul din Sankt Petersburg a fost făcut după cel al lui Berynda, explicațiile unor cuvinte străine, descrierile de pietre scumpe, de plante aromatice sau de anumale miraculoase, sunt împrumutate cuvânt cu cuvânt din dicționarul lui Berinda, iar etimologiile mumelor proprii grecești sau latinești sunt traduse tot din dicționarul lui Berynda.”

În concluzie, dicționarul lui Berynda a mai slujit ca model și lexiconului descris de Bogdan Petriceicu Hașdeu în Cuvinte din bătrâni și a dezvoltat lexicografia în Rusia și în Polonia, ajutând la tipărirea Teologiei morale din 1722 .

Capitolul III Studiile lui Ioan Bogdan referitoare la

slavistica romanească

3.1. Apariția și dezvoltarea limbii slave vechi

Apărută în a doua jumătate a secolului al IX-lea alături de latina și greaca bizantină, slava veche sau paleoslava, a avut la baza formării ei graiurile slave din partea de răsărit a Peninsulei Balcanice și în special cele din jurul orașului Salonic, de unde proveneau și întemeietorii acesteia, frații Constantin Chiril și Metodie.

Terminologia vechii limbi slave: „Termenii paleo-slavă, veche slavă, veche slavă bisericească sau slavonă, denumesc o limbă scrisă, artificială, care are la baza un dialect bulgar vorbit în secolul al IX-lea în jurul Salonicului. Termenul veche slavă nu este echivalent cu veche bulgară, iar termenul de veche slavă bisericească înseamnă așadar limba bisericii ortodoxe slave și românești.”

Slava veche, se numește veche deoarece este cea mai veche expresie a unui dialect slav, fiind limba în care s-au făcut primele traduceri din limba greacă ale textelor religioase din secolul al IX-lea de către Constantin Chiril și Metodiu, primii cărturari slăvi. Aceasta a fost folosită la noi în timpul Evului Mediu și a fost adoptată ca limbă liturgică și ca limbă oficială a cancelariilor voievodale timp de nouă sute de ani.

Istoria scrisului slav vechi a fost împărțit în două perioade. Prima perioada a fost cea chirilo-metodiană, în care activitatea de traducere și răspândire a textelor traduse s-a realizat de către Chiril și Metodie, iar a doua, perioada post-chirilo-metodiană, în care primele traduceri au fost răspândite în copii tot mai numeroase.

Primele texte slave au fost traduse din greacă de către Constantin Chiril și Metodiu începând cu a doua jumătate a secolului al IX-lea în perioada chirilo-metodiană, fiind scrise în două alfabete descoperite de aceștia: alfabetul glagolitic și alfabetul chirilic. Aceste texte nu s-au păstrat în original, ci numai cele de la sfârșitul secolului al X-lea și secolul al XI-lea.

3.2. Alfabetele slave vechi

La baza textelor de origine slavă stau alfabetele glagolitic și chirilic. Aceste două alfabete au făcut obiectul a numeroase cercetări și dispute științifice, astfel încât alfabetul chirilic nu a fost alcătuit de Constantin Chiril așa cum în mod evident numele lui face referire la acest alfabet, ci s-a dezvoltat ulterior pe baza scrierii unciale grecești.

Alfabetul glagolitic

Problema originii și vechimii acestor două alfabete i-a preocupat pe numeroși învățați slaviști, iar pe baza cercetărilor s-au enunțat foarte multe teorii. Cea mai veche teorie cu privire la originea alfabetului glagolitic a fost exprimată încă din anul 1727 de către un cercetător pe nume Frisch care a emis ipoteza conform căreia glagolitica își are originea în limba greacă. Paleograful englez Taylor confirmă ideea că alfabetul glagolitic își are origine în cursiva minusculă bizantină, părere care a fost susținută și de alți specialiști în paleografie. Unul dintre cercetătorii români pe nume Bogdan Petriceicu Hașdeu a făcut și el o serie de afirmații referitoare la alfabetul glagolitic, în tratatul sau de paleografie: „ 1. Există date istorice care designă scrisul glagolitic că alfabet al lui Chiril: notă preotului novgorodean Upir Lihij din 1047, datele din Povestirea despre litere a călugărului Hrabr și știrile contemporanilor calificând alfabetul lui Chiril că o noutate. 2. Particularitarea formelor literelor glagolitice asemenea întregului sistem grafic al acestui alfabet face să se creadă că este acțiunea unui inventator erudit și ingenios, ceea ce concordă cu personalitatea lui Constantin Chiril. 3. Dependența numeroaselor manuscrise slave vechi chirilice de originale glagolitică pledează în favoarea primordialității glagoliticii. 4. Textele glagolitice dovedesc multe trăsături ale unui stadiu mai arhaic din punct de vedere fonetic și morfologic, la fel ca și stilul literar. 5.Dacă glagolitica ar fi derivat din chirilică, ordinea numerică a literelor glagolitice ar fi urmat-o pe cea chirilică. Din cauza luptei între ortodoxism și catolicism, Chiril a creat un alfabet complicat și dificil din punct de vedere al scrisului. A uramat apoi făurirea alfabetului chirilic, care în opoziție cu scrierea glagolitică era mult mai simplu și mai ușor din punct de vedere grafic.”

Alfabetul chirilic

Conform cercetărilor paleografilor români textele româno-slave și slavo-române sunt aproape în întregime scrise cu ajutorul alfabetului chirilic

Despre originea scrierii chirilice s-a vorbit foarte mult, iar cercetătorii au ajuns la concluzia că izvorul alfabetului chirilic este grafia uncială greacă nouă sau de tip liturgic.

Dacă originea scrierii chirilice a fost în cele din urmă lămurită, acest lucru nu se poate spune despre autorul acestui tip de alfabet care a întâmpinat numeroase probleme. Grigorovic susține ideea cum că scrierea chirilică aparține lui Metodiu, fratele lui Chiril, iar alți trei cercetători susțin că alfabetul chirilic a fost creat mai târziu decât cel glagolitic, iar autorul acestuia fiind Clement de Ohrida, urmașul lui Chiril și Metodiu.

Damian P. Bogdan, a vorbit și el despre alfabetele slave vechi, iar în tratatul sau de Paleografie româno-slavă enumeră câteva asemănări și deosebiri ale acestora: „1) două grafeme pentru sunetul i; 2) două caractere grafice pentru sunetul o; 3) litera и este constituită din două grafeme; 4) vocala ы este constituită în ambele alfabete din literele ъ și i; 5) literele sunt formate în ambele alfabete din părți groase și subțiri; 6) în ambele alfabetele, cu unele excepții, liniile verticale oblice sunt groase, iar cele orizontale subțiri; 7) vocalele nazale iotate sunt alcătuite în ambele alfabete din două grafeme; 8) există aceiași identitate fonetică în ambele alfabete, cu excepția lui БА glagolitic; 9) aceeași identitate grafică pentru titlă (~) în redarea grafemelor cu valoare cifrică. Printre deosebiri se enumeră: 1) în alfabetul glagolitic este numai un grafem ce redă sunetele e și ie, pe când în chirilică, pe lângă e ființează și к; 2) în glagolitică s cu două semicurbe însemna dz cifră, pe când în chirilică este numai dz; 3) în alfabetul glagolitic este ti cu sensul de gi, ceea ce nu există în alfabetul chirilic slavo-român; 4) glagolitica are numai o literă ce redă diftongurile ea și ia, pe când în chirilică este și к ; 5) în alfabetul glagolitic w este constituit numai dintr-un grafem, pe când în cel chirilic este format din două grafeme; 6) în glagolitică există numai o literă ce redă nazalele mici: simplă și iotată, pe când în chirilică sunt două litere.”

3.3. Slavona în relație cu limbile naționale

Redacțiile slavone

Fiind o variantă modificată a slavei vechi, slavona s-a aflat în relații tot mai accentuate cu limbile vii vorbite. La început, folosită în scris, prin copii succesive și-a păstrat în bună măsură caracterele ei bulgaro-macedonene, iar influență limbilor vii, vorbite fiind la început s-au manifestat sporadic.

Redacția slavonă ceho-moravă

Este reprezentată prin două manuscrise: Foile de la Kiev, care reprezintă cel mai vechi manuscris slav și Fragmentele de la Praga care este un text liturgic de rit oriental.

Cultura și limba slavilor moravi s-au dezvoltat între secolele al IX- lea și al X-lea, astfel încât textele copiate în Marea Moravie s-au răspândit și la polonezi, croați sau sloveni reprezentând un mare interes pentru istoria limbii și culturii altor popoare slave.

Textele scrise pe teritoriul Bulgariei, la Preslav și Ohrida sunt redactate în slava veche, chirilo-metodiană, dar abia în secolele XII și XIV încep să apară copiile acestor scrieri care vor conține trăsături slavone medio-bulgare, sârbești sau rusești.

Redacția medio-bulgară

Cuprinde texte religioase scrise în Bulgaria între secolele XII și XIV. Cele mai reprezentative dintre creațiile literare ale redacției medio-bulgare nu s-au păstrat în original, ci doar în copii. Dintre acestea fac parte: Psaltirea de la Bologna, este o Psaltire cu tâlc scrisă în Macedonia, în timpul domniei lui Ioan Asan al II-lea, Cuvânt de laudă lui Chiril filozoful, scris de Climent din Ohrida, unul dintre cărturarii școlii chirilo-metodiene și Cronica lui Constantin Manasses, traducere a cronicii istoricului Constantin Manasses realizată între anii 1344 și 1345.

În cadrul redacției medio-bulgare, copiștii au păstrat într-o foarte mare măsură trăsăturile tradiționale vechi slave, iar elementele fonetice și morfologice au pătruns destul de greu, abia în secolele al XII-lea ai al XIV-lea. Un exemplu fiind Psaltirea de la Sofia și Evanghelia lui Ioan Alexandru în care se gasec multe trăsături ale slavei vechi.

Redacția sârbo-croată

Prima atestare a redacției sârbo-croate datează de la sfârșitul secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea. Cele mai importante manuscrise care caracterizează redacția sârbo-croată sunt: Foile de la Viena, fragment dintr-o carte de rugăciuni scrisă în secolul al XII-lea, Evanghelia lui Miroslav, scrisă la sfârșitul secolului al XII-lea de diaconul Grigorie și Nomocanonul de la Ilovica, manuscris care datează din anul 1262 scris de Bogdan din Ilovica.

Există și situații în care textele de mare circulație s-au păstrat în versiuni ale aceleași scrieri, dar în redacții sclavone diferite. Exemplul cel mai concret este Cronica lui Manasses, care a fost păstrată în trei copii mediobulgare, dar și în două copii în redacția sârbo-croată.

Redacția ruso-ucraineană

Este reprezentativă printr-un număr mare de manuscrise. Cel mai vechi text al acestei redacții fiind Evanghelia lui Ostromir care a fost scrisă între anii 1073 și 1057 de catree diaconul Grigorie. Un loc de seama în istoria limbii slave vechi îl ocupă și Sbornicul Uspenski, un manuscris de redacție rusă care s-a păstrat într-o copie din secolul al XII-lea.

Slavona românească

Pe teritoriul românesc, limba slavă veche a fost influențată de limba română, în special în vocabular, ceea ce a dus la apariția unei redacții numită slavona românească.

Spre deosebire de redacțiile slavone: ceho-moravă, mediobulgară, sârbo-croată și ruso-ucraineană, slavona românească este limba în care se regăsesc numeroase caracteristici ale celor patru redacții, mai puțin cea ceho-moravă.

3.4. Slavona românească

Trecerea de la vechea slavă la slavonă s-a realizat în decursul secolelor XI și XII, iar primele atestări ale limbii salve despre originea sa se găsesc în izvoarele istorice și în cronicile vechi slave. Cronica lui Nestor și Cronica lui Cosmas de la Praga sunt două cercetări științifice ale acestei limbi care datează din secolele XI și XII.

Ca limba de cultură, slavonă s-a folosit pe teritoriul României în paralel cu latină și alte limbi vii vorbite. În mediile românești ortodeoxe, mai exact în scrierile religioase, inscripții, însemnări, acte oficiale, dar și în cancelariile feudalilor maghiari, în biserica și în mediile intelectuale: corespondență, scrieri istorice, literare și religioase.

Limba slavonă, varianta modificată a limbii slave vechi a fost folosită la noi calimba de cultură concomitent cu limba vorbită de popor, limba română. Slavona românească este o slavonă eterogenă din două motive: primul moriv ar fi amestecul de particularități slavone (medio-bulgare, sârbo-croate, ruso-ucrainene), dar și prezența elementelor de limba română care apar în textele salvone originale, în cronici și acte de cancelarie.

În textele religioase și mai ales în copii, slavona este sârbă sau ruso-ucraineană. În acest context se poate spune că slavona poate fi considerată românească prin simplul fapt că în ea se găsesc elemente de influență medio-bulgară, sârbă, ruso-ucraineană, dar și prin prezența elementelor de influență din limba română.

Prezența elementelor de limba română apar în textele slavone originale, în cronici și acte de cancelarie din toate provinciile românești, mai puțin în texte relogioase originale în care nu se poate vorbi de prezența slavonei românești. În afara mediului bisericesc elementele de limbă română sunt prezente, deoarece au în vedere reflectarea unei realități specific românești, a unor evenimente istorice de pe teritorul românesc, în care sunt implicați participanți mai ales români. Dintre toate categoriile de texte care au la bază slavon românească sunt documentele de cancelarie. În acest tip de documente se manifestă cel mai clar realitatea românească prin faptul că autorul român alcătuia textul gândindu-l mai întâi în limba română.

3.5 Lucrarea de referință

Însemnatatea studiilor slave pentru români

Ioan Bogdan, întemeietorul limbii slave, și-a început activitatea ca profesor la catedra de limbi slavice a Universității din București cu lecția inaugurală a cursurilor din anul 1891. Lecția intitulată Însemnătatea studiilor slave pentru români a fost publicată în anul 1894, sub forma unei broșuri de patruzeci și unu de pagini, reprezentând o pledoarie solidă și complexă argumentată pentru dezvoltarea studiilor slave la români.

În discursul sau inaugural Ioan Bogdan a dorit să atingă câteva aspecte esențiale cu privire la studierea limbilor slave, astfel: „locul slavilor în istoria universală și în istoria românească, necesitatea studiererii istoriei și limbilor slave de către români, stadiul problemei în istoriografia română, caracterul teoretic al studiilor slave pe care le propune și conținutul studiilor slave.”

În ceea ce privește locul slavilor în istoria universală, Ioan Bogdan a accentuat în discursul sau, faptul că popoarele slave au apărut abia în epoca modernă, când la aceea vreme existau cehii, polonii și rușii. „Datorită acestei întârzieri, susține Ioan Bogdan, popoarele slave nu au prezentat o noutate pentru Europa savantă a ultimilor decenii (secolul al XIX-lea), iar filologia slavă a luat naștere paralel cu cea clasică, germană și română.”

Referitor la domeniile în care s-au manifestat legăturile româno-slave, Ioan Bogdan, consideră că limba slavă a pătruns în: „legăturile istorice cu slavii, slovenii și bulgarii, influența lor în biserică, administrație și cultură, influenț limbilor slave asupra limbii române, obiceiurile, credințele și instituțiile juridice, administrative și politice slave.”

Revenind la lecția introductivă Însemnătatea studiilor slave pentru români, Ioan Bogdan a vrut să imprime un caracter teoretic învățământului slavistic, argumentând următoarea idee: „conștiința practică a limbilor slave nu va intra niciodată în domeniul învățământului nostru universitar. Scopul nostru trebuie să fie exclusiv studiul teoretic al lor și prin aceasta studiul întregii ființi a popoarelor slave.” Deși istoricul a vrut să imprime un caracter teoretic învățământului, acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece marea majoritate a cursurilor s-au desfășurat prin activități practice de seminar.

De-a lungul carierei sale universitare Ioan Bogdan a predat numeroase cursuri referitoare la studiile sale. Printre acestea se numără: „ Limba paleoslovenică, Limba slavă, Istoria veche a slavilor, Cultura română, Paleografia slavo-română, Paleografie și diplomatică slavă, Limba medio-bulgară, Limba veche rusă, Scrierea glagolitică și chirilică până în secolul al XVI-lea, Exerciții de scriere.”

În prima parte a lucrării, Ioan Bogdan acesta a ales să vorbească despre apariția popoarelor slave „de la așezarea acestora în șesuri băltoase, ce se întindeau de la Carpați spre Est, până la așezarea lor în locuințele primitive sau în cele locuite astăzi de bulgari, sârbi, sloveni, cehi, moravi, slovaci, poloni sau ruși.”

În continuare, Ioan Bogdan aduce o serie de precizări referitoare la terminologia limbii slave, care ca și oricare alt domeniu avea nevoie de o lămurire în ceea ce privește terminologia. „Slavistica avea nevoie la sfârșitul secolului al XIX-lea de o terminologie. După ce generația lui Bogdan Petriceicu Hașdeu a folosit cu totul nesistematic termenii care desemnau studiile slave, slavonismul, limbile slave și relațiile slavo-române, Ioan Bogdan a propus un set de termeni care aveau să fie folosiți cu consecvență: slavi, mai rar sloveni, termen învechit care avea să desemneze în continuare doar una dintre naționalitățile sud-slave, slavone, limba paleoslovenica / limba slavonă, filologie slavică, filologie slavo-română.”

În ceea ce privește conducerea statală, Ioan Bogdan mărturisește că aceasta a început de la „voievozi și gospodari până la cnezi de state. Astfel, aristocrația este numită, folosind un nume bulgăresc, boierime, boieri, iar funcțiile pe care le aveau cei de la curtea domnească erau în limba slavonă: vornic, postelnic, cluceriu și stolnic. Mai târziu apar și denumirile românești precum: spătar, portar, jupani și pani .”

După lămuririle făcute asupra apariției popoarelor slave, terminologiei slave și conducerea statală, Ioan Bogdan vorbește despre obiectul studiilor sale pe care îl numește într-un sens larg: filologia slavo-română. Filologia slavo-română, după părerea lui Ioan Bogdan, trebuie să conțină mai întâi de toate studiul limbii paleoslovenice, cea mai veche și mai interesantă din punct de vedere filologic. Această limbă a fost descoperită de către Chiril și Metodiu. După limba paleoslovenică, urmează studiul limbii bulgare vechi, care din punctul de vedere al unor cercetători, este tot limba paleoslovenică. În continuare, „urmează studiul limbii vechi rusești, care se găsește în timpul existenței statului moldovean și care a pătruns abia în secolul al XVII-lea, în cărțile bisericești. Ultima limbă care intră în componența filologiei slavo-române este vechea literatură slavă care a apărut în timpul apostolilor Chiril și Metodiu, în Polonia, fiind împrumutată de bulgari sârbi și români.”

În ultimile pagini ale lecției introductive predate la Universitatea din București, Ioan Bogdan face un apel la promovarea studiilor slave în România, în care care precizează că „studiul limbilor slave pentru noi românii sunt un pericol național, iar după extragerile școlii latiniste, știința istorică română trebuie să iasă cu totul din fașa romantică a copilăriei.”

În concluzie, lucrarea intitulată Însemnătatea studiilor slave pentru români a fost redactată din punctul de vedere al unui istoric care face apel la științele limbii, iar dincolo de importanța metodologică și pragmatică, aceasta a adus o serie de precizări referitoare la apariția slavilor, caracterul teoretic al studiilor slave, dar și terminologia limbii slave.

CONCLUZII

Pentru istoria românească, studiile slave nu au doar o importanță generală, ca pentru germani, francezi sau englezi și una particulară: „o impotanță mai mare decât pentru toate celelalte popoare neslave, deoarece noi suntem singurul popor neslav din Europa care am suferit o înrâurire directă și statornică din partea slavilor”.

Consider că studiile slave au o foarte mare importanță în ceea ce privește istoria română. Deși fundamentale pentru cunoașterea istoriei noaștere culturale, studiile referitoare la limba slavă nu au fost abordate de mult timp. Ioan Bogdan a fost primul cercetător care a denumit domeniul slavisticii filologia slavo-română și primul care a promovat studiile slave în România, nu doar prin studiile sale și prin cercetările făcute ci și prin o serie de cursuri și seminarii predate la Universitatea din București.

În opera științifică a lui Ioan Bogdan se poate descifra o evoluție a opiniilor cu privire la rolul limbii slavone în cultură românească veche. La începutul carieri sale, Ioan Bogdan aprecia această limbă în cu totul alt mod: „Epoca slavonă este o epoca de tristă memorie în istoria țărilor noastre, ea trebuie însă studiată ca toate celelalte, deoarece în ea au trăit românii, în cea mai mare parte a vieții politice și ea a lăsat cele mai multe urme asupra lor.”

Referitor la contemporanii săi, Ioan Bogdan a constatat că celor mai mulți dintre ei le-a lipsit cunoașterea limbilor slave, un aspect pe care Ioan Bogdan îl vede foarte important pentru studierea limbii slave. Fără cunoașterea limbilor slave, studiile istorice și lingvistice românești ar fi imposibile studiile slave: „o cercetare serioasă și aprofundată a materialului lexical al limbii române este cu totul imposibilă fără limbile slave. Românismul, care vrea să se ocupe cu limba română, trebuie să fie până la un oarecare punct și slavist. Limbile slave sunt pentru istoricul român tot așa de indispensabile, cum este limba grecească pentru istoricul bizantin sau limba latinească pentru istoricul Evului Mediu în apusul Europei”, spunea Ioan Bogdan în lecția introductivă Însemnătatea studiilor slave pentru români, predată la Universitatea din București.

BIBLIOGRAFIE

Monografii:

BOGDAN, Ioan. Câteva manuscrise slavo-române din Biblioteca Imperială de la Viena. București: Tipografia Academiei Române, 1889. 29 p.

BOGDAN, Ioan. Cinci documente istorice slavo-române. București: Tipografia Academiei Române, 1889. 62 p.

BOGDAN, Ioan. Cronica lui Constantin Manasses. București: Socec, 1922. 456 p.

BOGDAN, Ioan. Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. București: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1959. 334 p.

BOGDAN, Ioan. Despre cnejii români. București: Institutul de Arte grafice „ Carol Gobl ”, 1903. 32 p.

BOGDAN, Ioan. Evangheliile de la Humor și Voroneț din 1473 și 1550. București: Institutul de Arte grafice „ Carol Gobl ”, 1907. 12 p.

BOGDAN, Ioan. Însemnătatea studiilor slave pentru români. București: Editura Librăriei Socecu & Comp, 1894. 43 p.

BOGDAN, Ioan. Letopisețul lui Azarie. București: Institutul de Arte grafice „ Carol Gobl ”, 1909. 159 p.

BOGDAN, Ioan. Originea voievodatului la români. București: Institutul de Arte grafice „ Carol Gobl ”, 1902. 17 p.

BOGDAN, Ioan. Vechile cronice moldovenesci până la Urechia. Bucurest: Lito-Tipografia Carol Göbl, 1891. 290 p.

BOGDAN, Ioan. Vlad Țepeș și narațiunile germane și rusești asupra lui. București: Editura Librăriei Socecu & Comp, 1896. 170 p.

Buletinul Comisiei istorice a româniei, vol. VII. București: Tiparul așezământului tipografic „Dalina Românească”, 1928. 119 p.

CIOBANU, Ștefan. Istoria literaturii române vechi. București: Editura Eminescu, 1989. 472 p.

DAMIAN, P. Bogdan. Pomelnicul mănăstirii Bistrița. București: București: Fundația Regelui Carol I, 1941. 166 p.

DAMIAN, P. Bogdan. Compediu al Paleografiei româno-chirilice, vol II. București: [s.n.], 1969. 152 p.

Dicționarul general al literaturii române, vol I. București: Univers Enciclopedic, 2004. 732 p.

DRAGNEV, Demir; GUMENAI, Ion. Paleografia slavo-română și româno-chirilică. Chișinău: Editura Civitas, 2003. 111 p.

MANASSES, Constantinus. Cronica lui Constantin Manasses. București: Editura Universității din București, 2015. 360 p.

MIHAILĂ, Gheorghe. Scrieri alese. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968

MITU, Mihai. Slavona românească: studii și text: București: Editura Universității din București, 2002. 84 p.

MUGURESCU, Bogdan. Istoria româniei în texte. București: Editura Corint, 2001. 411 p.

NEGRESCU, I. D. Limba slavă veche. București: Editura Institutului biblic de misiune ortodoxă, 1961.

Resurse web:

Cronica lui Azarie. [online], [accesat16 martie 2016]. Disponibil pe Internet la adresa: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cronica_lui_Azarie.

BOGDAN, Ioan. Buletinul Comisiei istorice a României, vol. 3. București: Institultul de Arte Grafice „Mercur”, 1924. 74 p. [online], [accesat16 martie 2016]. Disponibil pe Internet la adresa: http://digitool.dc.bmms.ro:1801/view/action/singleViewer.do?dvs=1462366478082~810&locale=en_US&VIEWER_URL=/view/action/singleViewer.do?&DELIVERY_RULE_ID=10&search_terms=buletinul%20comisiei%20istorice%20romaniei&adjacency=N&application=DIGITOOL3&frameId=1&usePid1=true&usePid2=true.

Evangheliarul de la Humor. [on-line], [Accesat 16 martie 2016]. Disponibil pe Internet:http://www.crestinortodox.ro/liturgica/tiparul/evangheliarul-la-humor 126299.html.

Romanoslavica. Asociația Slaviștilor din România vol. XLV. București: Editura Universități din București, 2009, p. 155. [online], [accesat16 martie 2016]. Disponibil pe Internet la adresa:https://www.academia.edu/5790585/Recitindui_pe_clasici._Lec%C5%A3iile_inaugurale_ale_lui_Ioan_Bogdan_1891_%C5%9Fi_Ilie_B%C4%83rbulescu_1905_.

Anexa nr. 1.

ANEXE

Figura 1. Începutul Letopisețului Putna I

Anexa nr. 2.

Figura 2. Începutul Cronicii lui Macarie

Anexa nr. 3.

Figura 3. Pagină din Cronica lui Eftimie

Anexa nr. 4

Fig. 4. Cronica lui Azarie

Figura 5. Pagină din studiul lui Manasses ca izvor al lui Moxa

Anexa nr. 5.

Figura 6. Cronica lui Manasses

Anexa nr. 6.

Figura 7. Evangheliarul de la Humor

Figura 8. Evangheliarul de la Humor. Portretul lui Ștefan cel Mare

Anexa nr. 8.

Figura 9. Începutul Pomelnicului mănăstirii Bistrița