Viticultura Ecologica

INTRODUCERE

1. [NUME_REDACTAT] reprezintă o ramură a agronomiei care se ocupă în special de cultura viței de vie. Această știință studiază morfologia, biologia și tehnologia de cultivare a viței de vie, pentru a stabili tehologia de cultivare, în vederea obținerii unei culturi superioare.

Originea termenului provine din limba latină, ”vitis” însemnând viță de vie și ”cultura” însemnând cultivare, îngrijire.

Din punct de vedere biologic, viticultura se ocupă de originile și evoluția viței de vie. Celelalte aspecte, ca fiziologia, anatomia, vița de vie în raport cu factorii externi, alcătuiesc o bază biologică prin care pot fi stabilite fundamentele culturii viței de vie.

Din punct de vedere tehnologic, viticultura analizează tehnologiile de obținere, plantațiile precum și tehnologiile de întreținere.

2. Agricultura ecologică

În fucție de țară și regiune, termenul și conceptul ia diferite forme. De exemplu Franța, Italia și Portugalia folosesc noțiunea de agricultură biologică, Germania, Spania, Danemarca, folosesc termenul de agricultură ecologică, iar [NUME_REDACTAT] de cultură organică.

Datorită disponibilităților materialelor chimice și mecanice, a dezvoltării industriale și a factorilor economico-sociali, cultivarea tradițională a dus la nenumărate schimbări radicale. Dintre cele mai importante amintim, degradarea mediului, inferilitatea solului, producții excesive, folosirea metodelor bazate pe substanțe chimice.

Într-o epocă în care progresul științei își spune cuvântul, agricultura ecologică se dovedește a fi o cale ce înglobează atât tehnologiile tradiționale cât și cele moderne, cu scopul de a proteja resursele pământului, prin urmare, fără a folosi substanțe chimice și erbicide dăunătoare.

CAPITOLUL I

AGRICULTURA ECOLOGICĂ, ISTORIE ȘI EVOLUȚIE

1.1. Filozofia culturii ecologice

De-a lungul istoriei, agricultura ecologică nu a fost luată foarte mult în serios, era considerată nepotrivită pentru producție comercială agricolă mare și mai repede pentru grădinărit. Ar fi fost o sinucidere totală pentru agronomiștii profesioniști.

În ziua de astăzi, metodele și susținătorii agriculturii ecologice, sunt încă luați în derîdere în anumite sectoare, dar cu toate astea datorită măririi consumului de produse bio, această ramură a agronomie a luat o întorsătură majoră din toată istoria ei. Astfel nu numai că impune respect, dar necesită și o nouă arie de cercetare și educare a serviciilor.

Spre sfârșitul anului 2008, sectorul ecologic a cunoscut o creștere rapidă față de celelalte sectoare agricole care au stagnat. Din 1994 sectorul economic agricol ecologic a cunoscut o creștere de 20%. Chiar și în timpul recesiunii creșterea a atins procentul de 17%.

Originile culturii ecologice

[NUME_REDACTAT] Howard, este probabil cel mai

asociat nume cu înființarea agriculturii organice. El a

activat mai bine de jumătate de deceniu în domeniu

agriculturii, iar într-un testament agricol, scris în

1940, a detaliat cu multă grijă esențialul

practicilor ecologice, în special adaosurile de

îngrăsămite naturale adăugate solului.

Crescând la o fermă de mic copil, Howard era

instinctiv sceptic cu privire la modernizarea agriculturii. Considera că introducerea mașinăriilor, a fertilizatorilor sintetici, reprezenta o degradare a calității solului și iar fi diminuat vitalitatea microbiologică. Howard era un savant desăvârșit în laborator, dar și pe teren. Reproducerea

varietăților boabelor de grâu adaptate celor din India, a însemnat pe [NUME_REDACTAT] un succes istoric. Pentru el industrializarea agriculturii, creșterea randamentului și a eficineței muncii, nu ar fi condus în cele din urmă, decât la rezultate diminuate, în special cu privire la atributele nutriționale ale culturilor.

Ca și concept și ideal, cultura ecologică a început la începutul secolului XX, mai întâi în Europa dar și în Statele unite ale Americii. Pionierii primelor mișcări ecologice erau motivați de o dorință de a elimina problemele perene ale agriculturii, eroziuni ale solului, scadența varietății soiurilor, calitatea scăzută a produselor alimentare și nu în ultimul rând sărăcia rurală.

Au plecat de la ideea că sănătatea națiunilor depinde de agricultură și de o vitalitate pe termen lung a solului. Sănătatea solului, precum și vitalitatea s-a erau încorporate în calitățile sale organice și biologice, numite humus.

Astfel, o nouă strategie a managementului agricol, bazată pe îngrijirea humusului,a apărut. Aceasta implica practicile tradiționale de îngrijire a solului, care nu doar il conservau, dar il și regenerau. Aceste practici erau luate, în mare parte din Europa și Asia. Ele presupuneau îngrijirea culturii de reziduri, aplicând îngrășăminte naturale, aleatoriu cu alte tipuri de furaje și minerale.

Din moment ce întreaga strategie avea la bază alimentarea solului, implicit pentru a hrăni cultura, motoul agriculturii ecologice era ” hrăniți pământul”, referindu-se la întreaga rețea de hrană a solului, compusă din bacterii, fungi, râme, insecte și multe alte organisme.

Agricultorii ecologici, evitau folosirea fertilizatorilor sintetici. Evident nu erau încântați de ideea fertilizării culturii prin întreaga rețea de alimentare a solului. Fermierii erau de părere că fertilizatorii solubili duceau la o dezechilibrare a nutriției plantelor, care reduceau hrana și calitatea ei. De asemenea, același pericol se întâmpla și în cazul folosirii pesticidelor.

Totuși unii fermieri au recunoscut că multe pesticide și mulți fertilizatori, ar simplifica rotația culturii și controlul asupra paraziților. Folosirea nitrogenului ca fertilizator sintetic, ar reduce includerea furajelor leguminoase perene și a îngrăsămintelor verzi în etapele cultivării.

Indiferent de rolul pe care îl aveau fertilizatoarele sintetice și pesticidele, ele reduceau mult biodiversitatea humusului, rezultatele fiind exact opuse agriculturii ecologice a solului.

Prin urmare, agriricultura solului, a humusului și nu a plantelor, era o abordare ce presupunea un angajamet față de sustenaibilitatea regenerării solului, ce căuta să evite exploatarea resurselor naturale. Această metodă bineînțeles era în contrast cu multe alte sisteme agricole ale lumii, care în multe cazuri, au condus la declinul națiunilor prin o organizare greșită a resurselor.

Cultura humusului, o cultură ecologică

Termenul de cultură a humusului era

cunoscut în perioada anilor 1940, apoi a fost

înlocuit, în fucție de zona geografică de termenul

culturii ecologice, biologice sau organice. Acești

termeni desemnau un proces în cadrul unui sistem

agricol și nu natura chimică a fertilizatorilor. Cu alte

cuvinte însemna hrănirea solului și nu a plantelor.

Efectul pesticidelor

Una din principalele idei ce stau și au stat la baza dezvoltării agriculturii ecologice, este faptul că produsele obținute sunt mult mai sănătoase, staticticile arată în continuare acesta este principiul fundamental pentru care consumatorii cumpără produsele ecologice.

Pionierii mișcării ecologice au susținut ideea unei societăți sănătoase, plecând de la o alimentație sănătoasă. Cum majoritatea produselor alimentare își au originea în pământ, au promovat metodele bazate pe un sol sănătos, vibrant – metoda culturii humusului.

Justificarea credințelor comunităților ecologice sunt discutabile. Autorii britanici, concluzionează în lucrările lor cu privire la calitatea nutriției, că nu există diferențe majore între calitatea nutrienții biologici și cea a nutrienților convenționali. Acestă afirmație a reprezentat o provocare pentru cercetătorii domeniul ecologic. Rapoartele lor confirmă într-o oarecare măsură afirmațiile britanicilor, dar doar pentru anumite clase de nutrienți, evidențiind calitățile antioxidante ale produselor ecologice.

Totuși conținutul nutrițional nu este singurul factor care intersectează interesul consumatorilor produselor ecologice. Încă din 1960 au fost preocupați de rezidurile pesticidelor, de otrăvirea acută și de posibilele efecte în timp a bioacumulării acestora în sol. Tocmai de aceea ideea unor mai puține reziduri ale pesticidelor, prin adoptarea metodelor agriculturii ecologice, era reconfortantă. Acest fapt s-a confirmat prin studii făcute de-a lungul timpului asupra efectelor rezidurilor.

Cu toate astea, nu este foarte clar în ce măsură efectele negative ale rezidurilor de pesticide, afectează sănătatea oamenilor. Principala preocupare a cercetătoriilor, fiind efectul lor asupra copiiilor. Posibilitatea dezvoltării unor probleme majore în corpurile lor mici, datorită efectelor secundare ale rezidurilor pesticidelor, justifica îngrijorarea acestora. De aceea, studii făcute asupra dietelor cu produse organice, demonstrează reduceri considerabile ale metaboliților de pesticide din organism, față de consumul produselor non-ecologice.

Totuși pericolul, poate apărea înaninte de copilărie. Diferite articole pe această temă sugerau că impactul pesticidelor și a altor chimicale pot afecta copii încă din stadiul de făt în pântecele mamei. Existând tot mai multe dovezi că efectul poluanților și plastifianților, reprezintă un factor major pentru obezitatea infantilă, care a crescut cu 73% din 1980.

Astfel, la începutul anilor 1990, ingineria genetică a devenit o altă chestiune în domeniul alimentării ecologice și a adezbaterilor referitoare la calitatea hranei.

Standardele internaționale interziceau cu desăvârșire folosirea metodele permutărilor genetice, principala preocupare fiind desigur, sănătate consumatorilor și efectele asupra lor.

Rezistența culturilor la pesticide

[NUME_REDACTAT], tatăl agriculturii ecologice, spune că ”sănătatea este lumina viețuietoarelor” și că sănătatea oamenilor, depinde de un lanț al sănătății ce pleacă din sol. Daunele paraziților și bolile atât vegetalelor cât și animalelor, sunt o dovadă vie a lipsei sănătății: Din moment ce plantele, animalele și omul fac parte din același lanț este evident că rezolvarea problemei pleacă de la un sol sănătos. Cu alte cuvinte, paraziții și bolile pot fi considerate situații agroecologice, înduse de fermier. Metoda ecologică, conform lui Howord, reprezenta o metodă de restaurare și susținere a sănătății solului, prin reducerea sau chiar eliminarea dăunătorilor.

Câștigarea credibilității

Deoarece, mișcarea ecologică a agriculturii era criticată și se abătea din tiparele agriculturii tradiționale, a devenit un fel de paria în comunitatea agricultorilor. Puțini cercetători au considerat că aceasta este o arie care trebuie exploatată gratuit, în ciuda ridicului, a izolării față de restul comunității și riscului de a-și pierde cariera. Totuși spre sfârșitul anilor 1970, o schimbare s-a făcut simțită prin intermediul unor studii publicate.

Unul dintre cele mai cunoscute a fost cel publicat de departamentul de agricultură a [NUME_REDACTAT], în anul 1980 sub denumirea de Raport și recomandări pentru agricultura ecologică. Echipa departamentului, a adunat informații din țară, făcând și turul Europei, au chestionat un număr considerabil de fermieri, scriitori din domeniu, promotori, ca rezultat realizând un raport complet, pozitiv care demonstra beneficiile agriculturii ecologice, folosirea înțeleaptă a resurselor, inovația, managementul paraziților și a bolilor, dar nu în ultimul rând necesitatea de a aprofunda aceste studii și de a promova educația în această direcție.

Cam în aceeași perioadă, un alt studiu cu privire la fermele biologice, urma să fie publicat de către Centrul de Biologie a [NUME_REDACTAT], din cadrul [NUME_REDACTAT].

Acest studiu, totuși a fost conceput înanite ca produsele bio să apară pe piață, a selecțiilor culturilor, practicilor agronome sau deciziile economice cu privire la agricultura ecologică.

Studiul a fost făcut pentru culturile de porumb, boabe de soia, grâu sau fân, dovedint că față de agricultura convențională, consumul de energie era cu 40% mai mic. Factorul cheie al acestei constatări era consumul mare de energie folosit de agricultura convențională pentru fertilizarea cu nitrogen.

Aceleași ferme aveau cu 33% mai puțin sol erodat față de cele convenționale. O altă descoperire a studiului era că humusul fermelor biologice, deținea mai mult carbon, iar lipsa fosfatului și a potasiului, nu era deloc simțită.

În patru sau cinci ani, randamentul scăzut al agriculturii ecologice și costurile muncii au fost compensate, returnând un venit echivalet pe acru. Toate aceste constatări au devenit semnificative, în momemntul în care toate vânzările produselor bio erau la prețuri convenționale, în piețe convenționale.

Influența contraculturii anilor 1960, 1970 asupra culturii ecologice

Cultura ecologică a fost asaltată de multe mituri, unul dintre ele fiind cel ce spune că a fost creată de contracultura anilor 1960-1970. Ceea ce nu este adevărat. Ce au făcut tinerii mișcării din aceea perioadă a fost să coopereze, cu ce era pe atunci o mică dezvoltare a agriculturii organice. I-au dat mai degrabă o altă înclinație politică și socială. Un alt lucru care l-au făcut, a fost să participe la grădinărit, să ofere produse organice să popularizeze și să dea o vizibilitate mai mare culturii ecologice. Dar cel mai important, i-a dăruit clienți și o zonă propice de dezvoltare.

Cu alte cuvinte, cel mai

corect ar fi să spunem că influența

contraculturii a avut efect asupra

industriei organice și nu asupra creării

agriculturii.

Prin urmare, mișcarea anilor

1960 a fost strâns legată de agricultura

ecologică. De asemenea această

perioadă a dat naștere unei mișcări

prin care noi generați au pornit diverse activități în cadrul agriculturii ecologice. Din păcate, fiind novici, nu au înțeles adevăratele principii de creștere fără pesticide sau fertilizatori sintetici. Prin urmare au apărut multe produse de calitate proastă, crescute printr-o abordare neglijabilă ce nu puteau fi numite produse ecologice.

Astfel, cultivarea produselor ecologice necesita o zonă de desfacere proprie, mai sofisticată, mai ales datorită faptului că procurarea produselor trebuie să străbată o cale lungă pentru a ajunge la clienți.Tot odată au apărut agenți de certificare, intermediari între producători și beneficiari, care aveau rolul de a certifica autenticitatea produselor bio.

Aceste certificări erau stabilite prin standarde ce defineau practicile, ingredientele, în general cerințele permise în producția și procesarea alimentelor biologice. Agricultorii și cei ce procesau hrana, explicau cum vor îndeplini condițiile standardelor, prezentându-se anual la diferite inspecții și certificări, obținând astfel certificate prin care puteau să-și vândă produsele.

Pe măsură ce standardele au evoluat, spre ani 1970, 1980, deveniseră tot mai exclusiviste în ceea ce privea folosirea pesticidelor și a fertilizatorilor sintetici. Chiar și pentru salvarea câtorva vegetale de paraziți, folosirea substanțelor chimice era interzisă. Pentru acestea, din păcate, agricultura ecologică devenise cunscută mai mult pentru ce interzicea decât pentru beneficiile sale asupra practicilor folosite și asupra mediului înconjurător.

Prin urmare, orice fermă producătoare trebuia să urmeze un plan ca parte a aplicațiilor pentru certificare. Acest plan detalia, cum operațiile sitematice se vor conforma cu standardele impuse. Aceste operații includeau toate materiile prime ce urmau a fi folosite, practicile de producție, strategiile de prevenire a contaminării, monitorizarea procedurilor și arhivarea acestora.

Arhivele, reprezentau documente cu privire la materiile prime, la câmpul activității, la randamentul culturilor și la vânzări. Toate aceste documente trebuiau să coincidă cu planul inițial. De asemenea majoritatea operațiilor trebuiau să fie evaluate printr-un audit de control pentru a ține evidența producției și oferi informații în cazul retragerilor unor produse.

Ca terenul să obțină certificările necesare, era necesar să nu fie contaminat, ferit de orice substanță chimică.

Un alt aspect vizat de standarde, era cel al biodiversității și a protecției resurselor naturale. Acestea fiind nucleul agriculturii humusului. Cultivarea prin rotație era cea mai cerută și indicată metodă de către standarde. Doar că, din moment ce rotire culturilor presupunea cultivarea anuală, sistemele perene erau lăsate fără strategie. Astfel pentru recoltere perene și pentru asigurarea biodiversității, standardele au inclus metode de separare a culturilor prin garduri vii sau alei.

Prin urmare, aceasta reprezenta o metodă de asigurare a biodiversității temporare, cât și petru a asigura spațiul culturilor perene.

Cât despre asigurarea resurselor, producătorilor le era strict interzis să folosească reziduri de substanțe interzise, metale, să contamineze recoltele, solul sau apa prin diferiți nutrienți sau organisme patogene.

Cultura ecologică, astfel, pune accentul pe proiectarea sistemelor și a practicilor culturale, evitând folosirea substituienților – prin simpla strategie de înlocuire a materiilor convenționale cu cele biologice. Totuși la nivelul, fermelor, problema a ce poate fi sau nu, folosit în agricultura ecologică a devenit esențială. Motivul este simplu, o singură folosire a unei substanțe interzise, poate decertifica recolta pentru câțiva ani. Pentru unii producători această greșeală poate fi catastrofală.

Exemplu de sistem ecologic propus de unele standarde.

Standardele ecologice se ocupă cu predilecție de producția ecologică, Promovând un sistem ce produce alimente curate din punct de vedere biologic și implicit sănătoase.

Aceste standarde definesc producția alimentelor ecologice prin respectarea normelor și prin instaurarea anumitor condiții a unor practici culturale, biologice, mecanice care ocrotesc ciclul resurselor, promovează echilibrul ecologic și biodiversitatea.

O definiție mai târzie face referire la o agricultură durabilă, ce combină spiritul humusului tradițional cu viziunea puternică a valorilor dobândite în ultimul deceniu, aceasta reprezentând lupta și sufletul agriculturii organice.

CAPITOLUL II

CULTURA ECOLOGICĂ ÎN ROMÂNIA

2.1.Statistici generale

Datorită exploziei miscării ecologice la nivel mondial din ultimul secol, și în România consumatorii și-au îndreptat atenția către produsele biologice.

Momentan, în România sunt peste 20.000 de producători ecologici, cu o creștere de 10 ori mai mare față de anul 2000. Există peste 300.000 hectare de leguminoase, fructe, cereale, crescute în sistem ecologic. Totuși față de Germania, unde sunt cultivate peste un milion de hectare pe an, țara noastră produce de trei ori mai puțin. Astfel pentru a acoperi cererile, atât interne cât și externe, România ar trebui să mărească aria de cultivare de cel puțin șase ori, din punct de vedere al volumului, producțiile ecologice ar trebu să depășească 250.000 de tone, o creștere considerabilă, ținând cont că la începutul deceniului producea 13.500.

Prin urmare putem spune că România, are un mare potențial pentru agricultura ecologică. Putem observa totuși că ceea ce oferă România în materie de produse organice, sunt materii prime și produse de natură vegetală, în timp ce pe plan global cererea e de produse de natură animalică: ouă, lapte, carne de oaie, de vită, de pasăre.

Exportul produselor este orientant în principal spre

Germania, Austria și Elveția. Se exportă mai ales materii

prime, vândute ulterior, cu valoare adăugată altor țări, inclusiv României.

În 2013, România a căpătat statutul de Țara anului, în cadrul celui mai mare târg de alimente, cosmetice și materie primă orghanică, numit Biofach, eveniment susținut de Ministerul de Agricultură și [NUME_REDACTAT] și de asociația de agricultură ecologică ”[NUME_REDACTAT]”. Țara a fost reprezentată de 55 de expozanți din sectorul agricol ecologic.

Conform unui studiu, în 2013, România a fost printre primele 10 țări, cu rata cea mai mare de creștere a agriculturii ecologice din 2010-2011. De asemnea, numărul celor ce activează în domeniul agricol, a cunscut o creștere spectaculară, numărul fiind de 3,155 în 2010 și de 9,073 în 2011.

În 2011 în România s-au plantat 350.000 de hectare de produse organice. Din păcate multe din aceste produse sunt exportat. Totuși spre bucuria noastră numărul de producători este în creștere.

În momentul de față problema pe care o întâlnesc comercianții produselor organice, este numărul scăzut al producătorilor interni, numărul scăzut de importatori, lipsa de fonduri și lipsa clienților informați vis- a vis de tot ceea ce inseamnă ecologic. Tocmai de aceea, pentru o îmbunătățire a planului de afaceri, o analiză de piață trebuie făcută amănunțit și în cazul pornirii unei noi afaceri în domeniul agriculturii ecologice sau în cazul dezvoltării uneia deja existente.

În octombrie 2008, [NUME_REDACTAT] a înregistrat 3532 de producători, 75 de procesori, 76 de comercianți, 30 de importatori și 47 exportatori.

În 2012, 26.700 de operatori în domeniul agriculturii ecologice au fost înregistrați oficial de către [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], cu 850.000 de hectare certificate de standardele ecologice. Toate aceste cifre au situat România pe locul 5 în [NUME_REDACTAT].

Se estimează că în anii 2014-2020, prin folosirea inteligentă a politicii agriculturii ecologice, România poate fi prima pe plan mondial.

Momentan, majoritatea producătorilor sunt reprezentați de persoane fizice, dar numărul companiilor de tip fermă, este în creștere. Mai bine de 90% din producțiile ecologice din România sunt exportate.

Producătorii din domeniul agrocil ecologic primesc din 2009 bonusuri compensatorii, pentru a acoperi pierderile din timpul conversiei pământului, al humusului. De asemenea pentru promovarea produselor, există programe de finanțare cu 50% contribuția [NUME_REDACTAT] și 30% din bugetul statului.

Veriga slabă a industriei alimentelor ecologice este reprezentată de cei ce le procesează, fiind în număr mic. Aceste slăbiciuni ale industriei sunt în principal determinate de costurile mari ale instalațiilor de ambalare, ce trebuie să îndeplinească anumite standarde pentru agricultura ecologică.

Cum spuneam, în România există o lipsă mare de procesare, în contrast cu cererile din ce în ce mai mari, materia primă biologică este exportată, prin urmare doar o mică parte din produsele obținute prin cultura ecologică își găsesc locul pe piața locală. Doar o parte din produse sunt procesate în România, și acestea sunt produse pe bază de făină, de floarea soarelui, porumb, fasole, boabe de soia și fructe

Prin urmare pentru dezvoltarea agriculturii ecologice în România câteva măsuri ar trebui luate.

Îmbunătățirea și analiza aptitudinilor [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] cu privire la inspecția și certificarea produselor bio în România.

Organizarea și controlarea întregului sistem ecologic, pornind de la producător, până la consumator.

Demararea unor programe de informare a consumatorilor, pentru a elimina confuziile.

Conștientizarea importanței agriculturii ecologice în zonele rurale, ca soluție pentru revitalizarea zonelor rurale.

Traininguri specializate pentru producători, cu privire la tehnologii, standardele de calitate și la anumite chestiuni legate de marketingul produselor organice.

Eliminarea posibilităților falsificării certificatelor.

Obținerea unui suport maxim financiar din partea [NUME_REDACTAT] pentru fermierii di România.

Dezvoltarea unui sistem coerent de subvenționare a producției organice.

Diminuarea TVA-ului cel puțin pentru produsele bio de bază.

Stimularea sectorului de procesare a produselor organice, prin acordarea unui suport financiar

Dezvoltarea unui plan național de acțiune pentru produsele agricole.

De asemenea pentru dezvoltarea și implementarea unei legislații coerente și rapide, este necesară înființarea unei [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT].

2.2. Managementul fermei ecologice

Datorită varietății vaste a programelor detaliate din domeniul agriculturii elaborate de [NUME_REDACTAT], producătorii de produse biologice, au ocazia de a beneficia de multe oferte economice. Rolul acestor programe este de a incorpora, implicit și de a promova calitatea, protecția resurselor naturale, precum și siguranța producției alimentare.

Aceste regulamente și reglementări ale [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], prevăd amănunțit administrarea producției produselor biologice și a etichetării acestora, în statele membre. Ele sunt usor de găsit pe paginile de internet ale [NUME_REDACTAT], de asemenea și pe site-ul [NUME_REDACTAT], Pădurilor și dezvoltării [NUME_REDACTAT] esențial să precizăm că aceste dispoziții sunt elaborate prin prisma unui sistem ce are la bază voluntariatul. Implicit și etichetarea produselor bio, este necesară respectarea regulamentelor comisiei, elaborate în anii precedenți, compuse dintr-un minim de norme ce au în atenție producția, inspecția, procesarea, importarea și nu în ultimul rând marketingul de etichetare. Eticheta stabilită în anul 2000 este folosită în întreaga Europă. Bineînțeles, utilizarea logo-ului și etichetei se poate face doar prin inspecția și certificarea producției.

Logo-uri si etichete eliberate de UE.

Toate aceste sigle garantează puritatea produsului din punct de vedere ecologic. Dreptul de a utiliza o astfel de etichetă îl pot avea doar cei înregistrați la [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] și care au un contract cu organismele de control: producători, importatori, exportatori sau procesatori.

Printre prioritățile Comisiei, exista și elborarea unui concept de urmărie al istoricului unui produs de la concepere până la vânzare sau vice-versa, un concept de trasabilitate. Acest concept a fost adoptat prin regulamentul nr. 178/2002 din ianuarie 2005. Prin acest regulament erau prevăzute procedurile efectuate în vederea asigurării calității alimentului, cerințe și principii generale ale legii alimentului.

Datorită siguranței alimentare, operatorii din industria alimentară au devenit implicit focusați pe acest concept de trasabilitate, prin garantarea originii, cu scopul de a evita cazuri precum [NUME_REDACTAT] Bovină sau infectarea cu alte alimente modificate genetic. Tocmai de aceea importanța unui răspuns sigur în caz de urgență este esențial.

Toate aceste informații ale trasabilității produselor, ce nu țin doar de proveniența produsului din sol și până în mâna consumatorului, ci și de anumite responsabilități umane, sunt stocate printr-un sistem informațional, cu diferite puncte de acces pentru public, personalul tehnic, de asemenea pentru organele de control astfel creându-se un sitem transparent.

Pentru realizarea unui astfel de sistem este necesară obținerea anumitor documente și anume:

Regulamentul tehnic- descrierea trasabilității pas cu pas și bineînțeles respectarea acestora, în vederea garantării lanțului alimentar.

Documentarea sistemului de producție – tehnologii, instrucțiuni de lucru, proceduri operaționale ce trebuie luate în calcul pentru o funcționare optimă a sistemului de urmărire.

Schema de certificare – garantează autencititatea produsului în conformitate cu certificatele obținute

Diagrama procesului – fazele procesului de producție, o schiță unde sunt marcate punctele de posibilă pierdere a trasabilității.

Planul de control – tipul, modul, verificarea operațiunilor, ale produsului în ciclul de producție. Aceste procedure sunt verificate atât de firma producătoare cât și de organelle de certificare și control în conformitate cu manualele de specialitate.

2.2.1. [NUME_REDACTAT] definiție conversia unei ferme înseamnă reechilibrarea solului cu ecositemele biodinamice ale acestuia, toate măsurile luate au în vedere îmbunătățirea fertilității solului.

Tehnic vorbind, conversia presupune perioada în care ferma convențională se adaptează la metodele agroecologice, prin stabilirea și aplicarea corectă a acestora. Datorită faptului că în această perioadă, alimentele obținute nu pot fi considerate în totalitate ecologice, putem numi acestă perioadă de tranzit, conversie birocratică.

Timpul minim de conversie nu poate fi mai mic de un an. Ține de competența organelor de control, prelungirea sau scurtarea termenului inițial, acestă decizie este luată în funcție de documente anterioare și de istoricul firmei.

Planul conversiei trebuie realizat cu atenție și grijă, astfel încât să se țină cont de metodele ecologice și de standardele impuse, ca ulterior ferma să fie supusă unui control al unui organism competent al autorităților. Rolul acestuia este de a îndruma agricultorii spre realizarea obiectivelor. Bineînțeles aceste planuri nu își vor urma cursul decât prin aprobarea organelor competente.

Prin urmare, planul conversiei trebuie să țină cont de următoarele aspecte:

Istoricul terenului – obținerea a cât mai multe informații cu privire la practicile anterioare și la culturile culturile obținute.

Fertilitatea solului – fertilizarea solului prin realizarea unei cartări agrochimice,

Mediul social – informarea producătoriilor despre unitățile agro- ecologice, a puntelor de comercializare a produselor, din împrejurimi.

Pregătirea teoretică și aplicativă – condiție esențială pentru atingerea obiectivelor și motivarea fermierului.

Investițiile – pe lângă implementarea principiilor agriculturii ecologice, echipamentele și investiția sunt de asemenea importante.

Constrângerile – Restricțiile de natură tehnică, organizațională sau ce țin de mediu, pot încetini activitatea fermei spre atingerea scopurilor, de aceea este necesară o deosebită atenție în urmărirea restabilirii echilibrului solului și întregului ecosistem.

2.2.2.Organele de control și certificare

[NUME_REDACTAT] prevede ca toate statele dornice să-și dezvolte o agricultură ecologică să înființeze un sistem propriu de certificare și inspecție care să opereze printr-o autoritate competentă care să verifice organismele de control și să îndeplinească cerințele standardelor de calitate.

Astfel orice operator din industria agricolă are datoria de a prezenta activitatea s-a autorităților din statul membru. Organismul de control are datoria de a solicita producătorului o descriere cât mai detaliată a unității sale, care include spațiile de depozitare, zona de recoltare sau zona de ambalare, tot odată trebuie prezentat și programull annual de producție.

Certificarea în sine, presupune un audit, urmat de aprobarea, sau nu, a întreg procesului producției, apoi de monitorizarea constant a procesului și analiza probelor, atât din producție cât și de la piață. Prin certificare se înțelege oferirea consumatorilor o asigurare independentă și demnă de încredere, în conformitate cu legislațiile curente pentru produsele fermelor agricole.

Activitatea organismelor de control este finanțată taxele de inspecție pe care producătorii trebuie să le plătească în funcție de tipul afacerii, prin urmare taxele plătite acoperă costurile activităților de certificare și control.

Trebuie precizat, totuși faptul că, ” organic, ecologic sau biologic” nu au același sens peste tot, standardele, la nivel global cu privire la agricultura ecologică nu sunt la fel. [NUME_REDACTAT] Internațională a [NUME_REDACTAT], prevede în normele de bază, standard generale prin care sunt definite modalitățile de obținere și prelucrare.

Ele prezintă principiile generale, prin care sunt reflectate stadiile în care se află producțiile ecologice, oferă un cadru amplu, pentru toate organismele de verificare din întreaga lume., având rolul de a ghida și de a împiedica folosirea standardelor naționale ca opreliști comerciale, însă susțin standardele elaborate din obiectivele de bază prezentate de IFOAM, după care standardele regionale se pot armoniza cu cele internaționale.

ONU prin Organizația pentru Alimentație și Agricultură și OMS [NUME_REDACTAT] a Sănătății au elaborate un ghid de armonizare a standardelor naționale, o sursă vastă de planificare a unor reguli pentru producători.

Un standard cunoscut încă din 1991 este [NUME_REDACTAT], cu participarea mai multor organizații , au elaborate un ghid practic pentru o producție agricolă ce include și informații pentru procesare, marketing și etichetarea produselor. De asemnea , urmând acest ghid se poate defini natura producției, evitând eventualele erori din lanțul de producție, câștigându-se încrederea în consumatori. Cerințele acestui standard sunt bineînțeles în acord cu standardele IFOAM și cerințele UE, constituind astfel o bază semnificativă pentru o armonizare a regulilor internaționale. Conform standardului [NUME_REDACTAT], producția și implicit alimentele vor fi supuse unei revizuiri o dată la 4 ani.

Este necesar să menționăm că există state în UE ce au elaborat regulamente și etichete proprii, pentru produsele bio. Asociațiile fermierilor din câteva țări ca Anglia, Italia, Danemarca, Austria, Ungaria, Elveția și Suedia, și-au formulat propriile standarde și etichete, cu mult înaintea regulilor Europene. Ele în mod normal prezintă sufiecientă încredere consumatorilor.

Totuși, pentru ca etichetele private să fie acceptate, toți producătorii străinii, cât și procesatorii sau comercianții, trebuie să se supună cerințelor UE, dar și celor naționale. Etichetarea fiind verificată suplimentar pentru a dovedi competența certificării.

La rândul lor, inspecția europeană este acreditată de [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT] și a Japoniei. Aceaste certificări, NOP- [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT] ale Americii și JAS- [NUME_REDACTAT] de Agricultură, sunt valide, mai ales pentru producătorii care dosresc să exporte produsele ecologice în țările respective.

O altă organizație non-profit, independentă, înregistrată în [NUME_REDACTAT], este [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] – IOAS. Acest serviciu, oferă certificarea ecologică, prin supraveghere internațională. Normele de acreditare ale IOAS au la baza implementării lor, programul IFOAM, mecanismul ce garantează integritatea ecologică la nivel global, făcând abstracție de granițele naționale.

2.2.3. Forma oficială de relaționare a fermei cu organismele de certificare

Pentru a obține certificările necesare, producătorii fermele agricole trebuie să țină cont de multele angajamente ce trebuie luate în cadrul sistemelor agricole ecologice, de asemenea și de dosumentația specifică, ce trebuie prezentată inspecțiilor periodice ale organismelor de acreditate.

Prin urmare, sunt necesare:

Notificarea cu privire la metodele de producție ecologice

Această documentație trebuie prezentată autorităților și organismelor de certificare, iar reactualizarea ei se face ori de câte ori există schimbări, fie la nivel de activitate a producției sau în cazul apariției unor probleme de ordin administrativ

Evaluarea primului document

În cazul în care documentația este incompletă și implicit rezultatul negativ, producătorul este rugat să prezinte într-un timp definit, suplimentul de informații în vederea acceptării sale în sistemul de producție.

Vizita inspecției

Organismul de control are datoria să inspecteze întreagul proces de producție al organizației și de a îndruma fiermierul cu privire la indeplinirea sarcinilor asumate.

Acceptarea în sistemul de producție al agriculturii ecologice

După evaluarea documentației și a inspecției, comisia va decide dacă ferma este suficient de competentă pentru a intra în sistemul de control.

Declararea conformității

Are în vedere data de începerea și încheierea valabilității, precum și date ce țin de înregistrarea în registrul de control sau tipul producției.

Producția anuală

Responsabilul fermei trebuie să prezinte, cel târziu până pe data de 31 ianuarie a fiecărui an, planul anual de producție. Schimbările substanțiale ulterioare, trebuie neapărat precizate organismului de certificare.

Autorizația de etichetare

O dată acceptată de sistemul de inspecție, ferma poate cere emiterea autorizației de etichetare a produselor ecologice. Bineînțeles, operatorul trebuie să permită inspecției, accesul la zona de producție, la toate tipurile de documente, de asemenea trebuie inspectate toate ingredientele adăugate fie de natură vegetală sau animală, pentru o evaluare a modificărilor substanțiale.

2.2.4. Sprijinirea agriculturii ecologice

Grafic1. Zone cultivate ecologic certificate și în conversie, în statele membre UE

(Abrevierea statelor în anexa 1)

Prin măsurile mediului agronomic ale [NUME_REDACTAT] CEE nr. 2078/1992 și 2078/1992 ,[NUME_REDACTAT] sprijină fermele ecologice în cele 15 țări membre. 86000 de ferme au beneficiat de fondurile de dezvoltare din 2003 ceea ce înseamnă un procent de 64%. Prin acceptarea acestui sprijin, practic fermele se angajau să practice agricultura ecologică timp de 5 ani.

2.3.Producția – planificare, monitorizare și control

De-a lungul timpului, omenirea a contribuit considerabil la dispariția treptată a mediilor naturale. Prin urmare, calitatea mediului și teritoriilor locuite de om a scăzut, iar numărul problemelor în cadrul activităților productive , conform teoriilor agricole, au crescut.

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], agricultura ecologică promovează activitea biodinamică a solului, ciclurile biologice, biodiversitatea agrosistemelor, prin intermediul metodelor ecologice, ce facilitează practicile managementului și care exclud folosirea ingredientelor sintetice și chimice asigurând astfel solului o funcționalitate completă.

Prin urmare, agricultura ecologică urmărește refacerea ecosistemelor, optimizând calea sistemică prin biodiversitatea cultutilor, rotația lor și managementul solului. Agricultura ecologică nu reprezintă doar o simplă acțiune, ci o metodă de înlocuire a îngăsămitelor chimice cu cele naturale.

Astfel, aspectele esențiale ce trebuie urmărite pentru planificarea producției sunt:

Îngrăsămintele, erbicidele, pesticidele și alte substanțe folosite în ultimii 4, 5 ani, inclusiv metodele de aplicare a acestora.

Modul în care a fost lucrat solul,

Corelarea culturilor cu condițiile climatice,

Adaptarea genotipurilor cultivate la microclimat,

Burienile,

Agenții patogeni,

Un alt aspect important este urmărirea cerințelor plantelor, prin evaluarea istoriei culturii, lucru ce va ajuta fermierul în elaborarea unui plan adecvat de producție, implicit să stabilească opțiunile agronomice. Ținând cont că orice zonă are proprii săi dăunători, este recomandat ca speciile cultivate să aibă o anumită rezistență la acești paraziți și tot odată este importantă analiza pieței înainte de cultivare.

Prin refacere echilibrului ecosistemului, automat și dezvoltarea dăunătorilor este împiedicată. Tocmai de aceea este necesară o monitorizare constantă a acestora, prin recoltare de probe. Importante sunt și informațiile buletinelor agro-meteorologice ce avertizează fermierii în vederea unei monitorizări satisfăcătoare.

Trebuie să menționăm și faptul că fertilizarea nu presupune doar adăugarea nutrienților, ea se referă și la îmbunătățirea calitativă a vieții solului. Este de preferat o folosire de amelioratori deorece sporesc procesele de humificație, prin urmare dacă asimilarea nutrienților este mai mică în sol, iar calitatea și fertilitatea solului vor crește în timp.

Tehnologia de cultivare a pământurilor nu este foarte complicată. Cu cât terenul dintre rândurile de pomi sau vie este mai înierbat cu atât disponibilitatea nutrienților poate să crească.

Totuși, potasiul și azotul, de exemplu, în exces, împiedică procesele metabolice ce se desfășoară în plantă, ceea ce înseamnă o susceptibilitate mai mare la bolile criptogamice sau la atacul insectelor. Tocmai de aceea este recomandată o examinare atentă a plantelor și a solului de desubt, înainte de fertilizare.

Așadar, scopul agriculturii, ecologice, biologice sau organice, are rolul de a minimiza folosirea ingredientelor sintetice și chimice, sau a oricărui material din afara fermei, evidențiate, pentru a nu avea îndoieli, de către [NUME_REDACTAT] Europeane într-o listă ce prezintă îngrășămintele și pesticidele autorizate prin Regulamentul nr. 2092/91 și cele autorizate în Regulamentul CE nr. 834/2007.

CAPITOLUL III

VITICULTURA ECOLOGICĂ

IFOAM definește agricultura ecologică, inclusiv viticultura ca un sistem de producție holistic, ce promovează și înbunătățește sănătatea ecosistemelor agricole,, inclusiv biodiversitatea, ciclurile biologice și activitatea biologică. Prioritează practicile manageriale în schimbul celor ce folosesc inputuri din afara fermei.

Vinul ecologic, este vinul făcut din struguri crescuți în sistem ecologic fără ajutorul fertilizatorilor sintetici sau al tratamentelor cu erbicide. Strugurii ecologici provin din culturile de viță de vie crescute sub metodele Europene, elaborate de Regulamentele nr. 834/2007 și nr.889/2008 cu privire la produsele organice și etichetarea lor, apoi Regulamentul nr. 479/2008 și nr 1622/2000 ce definesc practicile enologice și tipurile de tratamente îngăduite pentru vinuri în Europa.

Mai mult, agricultorii viticulturii ecologice, au dezvoltat anumite abordări pentru procesarea vinurilor proprii, în conformitate cu pricipiile agriculturii ecologice. Aceste inițiative proprii, specifice țărilor europene, ca Austria, Germania, Grecia, Italia și Spania, au luat forma standardelor grupurilor producătoare și a asocițiilor ecologice certificate sau conectate cu platformele naționale.

Un exemplu de abordare a culturii organice a viței de vie prezintă următoarele principii:

Producerea unor cantități de struguri și vinuri de înaltă calitate.

Funcționarea concomitentă cu ciclurile naturii și cu sitemele naturale a solului.

Conștientizarea impactului ecologic și social al sistemului de procesare și a producției.

Menținerea și înbunătățirea fertilității pe termen lung, de asemenea și a activității biologice a solului folosind culturi locale adaptate, metode mecanice și biologice.

Vinurile ecologice sunt obținute exclusiv prin certificarea vinurilor organice, respectivv prin [NUME_REDACTAT] Europene, nr. 834/2007

Toate ingredientele (zahăr, alcool, concentrați) folosite trebuie să fie extrase din produse naturale.

În procesul de fabricare a vinului sunt excluse orice fel de organism modificat genetic, la fel și în cazul aditivilor.

Procesul de fabricare a vinului trebuie realizat pe cât mai mult posibil prin metode biologice și prin manipulare fizică, implicit prin evitarea proceselor chimice.

În fabricarea vinul trebuie ținut cont pe cât mai mult posibil de energiile și resursele folosite, prin evitarea practicilor ce nu pot fi susținute pe termen lung.

2.1. Viticultura în [NUME_REDACTAT] de grâu, vița de vie a fot cultivată încă din cele mai vechi timpuri, înjurul anului 4000 Î.C, iar în România din anii 3000 Î.C. de la mijlocul epocii neolitice.

Datorită așezării din punct de vedere geografic a României, relieful asigură condiții prielnice dezvoltării culturilor viței de vie. Tocmai de aceea, în România viticultura a căpătat o importață deosebită.

[NUME_REDACTAT] , cu predilecție 8 zone areale ale acestei activități, au fost consacrate de-a lungu timpului, datorită colinelor, zonelor nisipoase, zone ce în general prezintă condiții favorabile. Ele sunt delimitate teritorial pe toată suprafața țării, cuprinzând [NUME_REDACTAT], Munteniei, Oltenie, Banatului, Crișanei, Maramureșului, de asemnea [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Per total în țară sunt în jur de 171 centre viticole și aproximativ 37 de podgorii.

Conform delimitării pe zone viticole, de către [NUME_REDACTAT], în funcție de categoria vinurilor și Romania este împărțită astfel:

Zona B – [NUME_REDACTAT]

Zona CI – Moldova, Banat, Crișana, Maramureș, [NUME_REDACTAT], Ștefănești- Argeș, Sâmburești, Drăgășani, Craiova.

Zona CII – Muntenia, Oltenia, Buzău, [NUME_REDACTAT], Severin, [NUME_REDACTAT], Dobrogea, [NUME_REDACTAT], și alte zone nisipoase din sud.

În urma reconversiei și restructurării plantațiilor viticole din 2008, zona de întindere a viilor tinere a fost cu 6 130 ha, se observă totuși o reducere a viilor de rod, înlocuite cu soiurile de masă, mai exact 10 732 ha,

În 2009 principalale soiuri de vin cultivate au fost: Feteasca regală cu 7,4% procente, Fetesca albă 7,3%, Merlot cu 6,4%, Riesling având 4,2%, Aligote cu 3,9 %, Sauvignon 2,3% [NUME_REDACTAT] 2,2 % , [NUME_REDACTAT]- 2%, [NUME_REDACTAT] cu 1,8%, Roșioară 1,6%, Feteasca neagră 1% și [NUME_REDACTAT] 0,7%

Tabel cu statistici viticole din România conform MAPDR

2.1.1 . Rolul viticulturii în economia națională

Importanța culturii de viță de vie a ocupat întotdeauna un loc important în economia țării, în principal datorită venitului financiar adus prin consumul ridicat de produse viticole.

Social vorbind, viticultura reprizintă o sursă de îmbunătățire al regimului alimentar pentru întreaga populației.

Struguri au calități deosebite, prin conținutul lor vitaminizat și mineralizat, la care putem adăuga și proprietățile terapeutice, intră în categoria produselor de elită. Toate aceste însușiri nu le găsim doar la struguri, ca fructe, ele se mențin în continuare și ăn produsele obținute din struguri, ca stafide, must sau vin, bineînțeles consumate rațional.

Toate aceste valori alimentare, prin componentele lor chimice contribuie la îmbunătățirea organismului uman prin:

Hidratare, conținând aproximativ 80% apă;

Fortificarea structurilor osoase, echilibrarea sucului gastric, asigurarea vitaminelor A, B,C și a sărurilor minerale Ca, K, Fe, Mg.

Adaosul de glucide sub formă de glucide și fructoză, ușor asimilabile, reechilibrarea bilanțului energetic

Prevenirea acidozei prin menținerea echilibrului acido-bazic;

Prevenirea afecțiunilor pulmonare, a bolilor de inimă, de stomac sau rinichi.

De asemenea și vinul prezintă multe proprietăți complexe, fiind considerat o băutură energică cu rol terapeutic. În principal se remarcă fenolii din vin, facilitând circulația sangvină ajută la prevenirea bolilor cardiovasculare și a tulburărilor de vedere.

O altă componentă benefică se găsește în vinurile roșii, procianidinele, au rolul de îndepărtare a surplusului de colesterol din sânge, sporind rezistența pereților vasculari și prevenirea îmbătrânirii premature.

Din punct de vedere al economiei putem spune că suprafața de întindere a zonelor agricole, cel puțin în anul 2010 a fost de 181.343 hectare. Rezultatele bune ale recoltelor, valorifică terenurile nisipoase, pietroase, stancoase.

De asemenea, viticultura prezintă o intensivizare majoră, prin consumul mare al forțelor de muncă, 1 hectar de vița de vie echivalează cu 7 hectare de culturi agricole.

Taxele și valorificarea produselor din struguri aduc o mare contribuție la bugetul statului.

Un alt aspect economic important este comerțul intern și cel internațional, acesta asigurând venituri importante din comercializarea produselor viticole.

2.2.Ecosistemul viței de vie

Ecologia se poate defini ca un raport între ființe vii. Prin acesta putem înțelege influența care există între acestea și mediul ănconjurător. Prin mijloacele folosite de om asupra acestei interacțiuni pot apărea o multitudine de implicații.

Plantația viței de vie poate fi considerat un ecosistem artificial, fiind creat de om, care cu cât este mai mult exploatat prin multitudinea de culturi și animale, cu atât stabilește raporturi mai durabile și atinge un echilibru mai mare, mai natural.

Interdependența dintre mediu și plante, în cazul culturilor viticole, solicită un anumit nivel de dezvoltare și fructificare, în vederea asigurării unei longivități optime.

Într-o altă ordine de idei ecologia viticolă presupune legătura dintre mediu și vița de vie.

Ecosistemul viticol este compus din patru mari sisteme și anume:

Biocenoza viticolă;

Biotopul;

[NUME_REDACTAT]-economic Ecosistemul viticol

B1- factori climatici E1-Concepția științifică T1- Soiuri ameliorate

B2- factori pedologici E2- Baza energetică T2- Lucrări mecanizate

B3- Factori orografici E3- Combustibili T3- Chimizare

E4- Materiale de producție T4 – Irigare

T5-Organizarea și sitematizarea

teritoriului.

De-a lungul timpului, ecosistemele viticole au trecut de la sistemele naturale, la clee ale ecosistemului primiv, la sistemul tradițional și în fine la sistemul de tip industrial. În cadrul ecosistemului viticol se stabilesc legături multiple la nivelul butucului de vie.

În vederea obținerii unor vinuri de calitatea este esențială cultivarea viilor în zone predispuse pentru astfel de culturi, fapt valabil pentru orice fel de sistem. Cultivarea viței de vie în astfel de zone presupune un rezultat prin îmbinarea a multipli factori ca: cei climatici, tehnici, pedologici sau orografici, astfel rezlizându-se un adevărat areal viticol.

În ultimele decenii viticultura s-a dezvoltat ca rezultat al evoluării mecanizării și chimizării. Acestea au simplificat sistemele naturale, dar tot odată au redus biodiversitatea pentru o monocultură mai durabilă (25-30 ani) cu adaosuri externe majore. Astăzi în schimb, datorită PAC – politicii agricole comunitare se acordă tot mai multă atenție protecției mediului înconjurător concomitent cu obținerea unor produse calitative.

2.2.1. Biogeneza din subsistemul biotic al viței de vie

Subsistemul biotic presupune interdependența organismele vii aflate în solul culturii, buruienii, ciuperci, îngrășăminte verzi, etc și cultura viticolă în sine. Ea este limitată printr-o selecție naturală prin acțiunea condițiilor mediului.

Ca în orice ecosistem, vița de vie și restul plantelor existente aflate în biocenoză se află într-o continuă concurență vis-a vis de factorii primordiali ai vieții: lumină, apă și hrană. Tipul buruienilor din jurul butucilor de vie, au o influență mare asupra creșterii și dezvoltării lor. Fiind posibil ca acestea să se tolereze sau nu , intoleranța dintre acestea numindu-se alelopatie.

Elementul de bază al biocenozei îl constituie biosistemul altoi/portaltoi, rezultat prin îmbinările artificiale, mai exact prin altoirea componenților biosistemului.

Biocenoza viței de vie este mai puțin complicată, prin urmare mai stabilă decât cea din flora spontană, fiind vulnerabilă la schimbările climatice, dar mai ales la cele provocate de boli, dăunători.

În cultura ecologică a viței de vie, un rol important il au folosirea optimă a resurselor la plantarea unor noi vițe de vii, reducând sau chiar eliminând, măsurile fitosanitare ce au efecte negative în ecosistem, astfel protejând și sporind organismele antagoniste, prin metode de combatere printr-o selecție cât mai naturală și cu un efect cât mai mic asupra mediului înconjurător.

2.2.2. [NUME_REDACTAT] totalitatea factorilor ce influențează procesele fiziologice și biochimice, implicit și intensitatea cu care aceștia se manifestă. Acești factori sunt cei climatici, edafici și cei orografici.

Condițiile de creștere și fructificare ale fiecărui soi de vin depind de felul în care sunt satisfăcute cerințele fiecărui soi în raportul cu condițiile impuse de biotop. Prin folosirea rațională a tehnologiilor de cultură adecvate, aceste condiții pot fi îmbunătățite. Sistemul culturii se alege în funcție de conectivitatea dintre clima-sol – soi, mai exact condițiile ecopedoclimatice.

2.2.3 Subsistemul social-economic

Se referă la mijloacele mecanizabile și cele de susținere, îngrășăminte sau pesticide, orice ce input adăugat de om pentru menținerea și susținerea echilibrului.

Productivitatea biologică a ecosistemelor viticole se poate spori prin gestionarea rațională a acestor resurse: energie, combustibili, dar mai ales percepția științifică asupra ecosistemelor peransamblu, ținând cont că în ultimele decenii, datorită folosirii, în ecosistemul viticol, a materialelor energointensive, mediul înconjurător a fost poluat semnificativ.

Pentru o optimizare unui ecosistem viticol modern, este esențială cunoșterea raporturile dintre realațiile subsitemelor acestuia. Acest lucru nu urmăreste doar sporirea producției și a profictului, ci mai ales micșorarea pe cât posibil a costurilor și forței de muncă, prin folosirea rațională a resurselor naturale, cât și economice și păstrarea habitatului nepoluat.

Pe lângă acțiunile omului de a menține și regla ecosistemul, o contribuție majoră o au și plantele care, natural mannifestă funcții de autoreglare care ajută la menținerea funcțiilor butucului. Prin schimbarea intensității acțiunilor factorilor de biotop în sistem, butucul viței de vie se poate adapta mai ușor la un nou echilibru, în alte condiții, prin reglarea funcțiilor fiziologice și prin modificarea proceselor biochimice.

Trecerea de la sitemul viticol al monoculturii îndelungate la un ecosistem ecologic s-a datorat în principal numeroaselor inconveniente ce afectau mediul, solul și planta.

Eroziunea terenurilor în principal a celor în pantă;

Reducerea materiei organice din sol;

Degradarea proprităților fizice, chimice și biologice ce favorizează fertilitatea solului;

Creșterea dificilă a plantelor în momentul înlocuirii plantațiilor vechi;

Acumularea de reziduri ale pesticidelor în sol și împactul negativ al îngrăsămitelor chimice

chimice și pesticidelor asupra mediului

Apariția fenomenelor de compactare a solului, sporind dificultatea deplasărlor mașinilor pe vreme ploioasă.

Producția excesivă și scăderea calității;

2.2.4.Subsistemul agrofitotehnic

Înglobează totalitatea acțiunilor pe care le exercită omul asupra ecosistemului viticol, în vederea instaurării unui control permanent, încă de la plantarea viței de vie, tăierea ei și dirijarea producției, până la lucrările efectuate asupra solului de fertilizare, irigare, etc.

2.3.Factorii climatici și influența lor asupra plantației de viță de vie

Fiind o plantă autotrofă, vița de vie se folosește de ambele efecte ale radiației solare, atât cel caloric, cât și cel luminos. Radiația solară fiind principala sursă de energie de la suprafața solului, ea are un rol important în evapotranspirația plantelor.

Captarea acestei energii de către frunzele viței, ține de mai mulți factori, precum înălțimea acesteia, expunerea ei în funcție de panta terenului, forma butucilor, densitatea vițelor în plantație, de fenofază și înălțimea peretelui vegetal.

[NUME_REDACTAT], radiațiile variază în timpul anului, în special în lunile aprilie- septembrie. Valorile fiind mai ridicate de la 80 kcal/cm2 în Transilvania, ajungând la 92 kcal/cm2 în Muntenia, Banat și Moldova, fapt care favorizează sporirea producției și calității prin desfășurarea fenofazelor.

O intensitate mai scăzută a radiațiilor duce la o contrentație mai mică de zaharuri și o creștere a acidității, în special a acidului malic, rezultând o calitate inferioară a culturii.

Pe de altă parte, lumina radiațiilor, reprezintă pricipala sursă de energie ce ajută la fotosinteză, prin sintetizarea substațelor organice . Fiind o plantă pretențioasă la lumină, plasarea viței de vie în locuri expuse luminozității îi favorizează creșterea, struguri devenind mai colorați, iar acumularea de zaharuri va fi în cantități mai mari. Implicit o iluminare joasă, scade procesul de fotosinteză provocând o sensibilitate la boli și la producții scăzute, cantitativ și calitativ. Intensitatea luminoasă optimă la care se realizează fotosinteza este cuprinsă între 30.000 și 50.000 de lucsi. Pentru îmbunătățirea iluminării naturale a plantațiilor, încă de la înființare se folosesc o multitudine de tehnici, ca: expunerea sudică a plantelor, mai exact orientarea rândurilor spre N-S, cu distanțe corespunzătoare între ele.

Însolația reală Σir, se evaluează în funcție de orele efective în care strălucește soarele pe cer. Aproximativ, în țara noastră, acestă perioadă variază între 1200 – 1600 de ore, acest indice climatic favorizează acumularea atocianilor în poama viței de vie, dându-le culoare.

Față de căldură, vița de vie este o plantă relative pretențioasă. Produsele viticole de calitate obținându-se la temperature mai mari de 10º C. Lunile cu temperaturi mai ridicate, iulie și august, cu valori de peste 20º C sunt prielnice culturilor de vinuri albe de masă și bineînțeles pentru maturarea soiurilor timpurii. Soiurile cu maturare târzie, în special pentru strugurii de masă necesită o temperatură favorabilă de 22ºC. Acestea întâlnindu-se în special în sudul țării.

Temperatura optimă pentru înfloritul viței este cuprinsă între 20-25ºC, iar pragul minim

este de 15, 17 ºC.

În climatul temperat continental, pericolul îl prezintă temperaturile scăzute din timpul anotimpurilor reci. Mugurii îngheață la -16-18 ºC, sau la -22-24 ºC în funcție de soi. coardele de

un an îngheață sub -20..-21 ºC, iar lemnul multianual la -22,-24 ºC.