Valorificarea, Comercializarea Si Cerintele de Calitate In Stare Proaspata a Merelor

BIBLIOGRAFIE

Banu C., 2009, Tratat de industrie alimentară. Tehnologii alimentare, colecția Siguranța alimentară vol.2, Editura ASSAB, [NUME_REDACTAT] C., 2010, Alimente funcționale, suplimente alimentare și plante medicinale, colecția Siguranța alimentară, Editura ASSAB, [NUME_REDACTAT] C., 2010, Suveranitate, securitate și siguranța alimentară, colecția Siguranța alimentară, Editura ASSAB, [NUME_REDACTAT] D. [NUME_REDACTAT], 2003, Tehnologia produselor horticole. Valorificare în stare proaspătă, [NUME_REDACTAT]

Berceanu D., 2000, Valorificarea fructelor și legumelor, [NUME_REDACTAT] Ionescu de la Brad, [NUME_REDACTAT] N., 1999, Merceologia produselor alimentare, [NUME_REDACTAT] Print, [NUME_REDACTAT] N., [NUME_REDACTAT], 2006, Merceologie alimentară, [NUME_REDACTAT]

Muste S., 2008, Materii prime vegetale în industria alimentară, [NUME_REDACTAT] Pres, [NUME_REDACTAT] Grigore, 2007, Pomicultura de la A la Z, Editura ASAB, [NUME_REDACTAT] Adrian, [NUME_REDACTAT], 2004, Horticultură generală și specială- Curs, [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT]., 2007, Tehnologia produselor agricole,[NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT] Maria, 2013, Tehnologia și controlul materiilor prime vegetale,[NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT] S., 2008, Biochimie: structura și funcțiile bioconstituienților vegetali, [NUME_REDACTAT] Pres, [NUME_REDACTAT] S., 2008, Chimie organică și biochimie- lucrări practice, [NUME_REDACTAT] Pres, Cluj-Napoca

*** [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], Institutul de Stat pentru testarea și înregistrarea soiurilor, 2012, [NUME_REDACTAT] al soiurilor de plante de cultură din România, București

*** [NUME_REDACTAT], pădurilor și dezvoltării rurale, Direcția generală de inspecții tehnice și control, Inspecția de stat pentru control tehnic în producerea și valorificarea legumelor și fructelor, Scheme tehnice de control al calității pentru fructele și legumele proaspete, București

CUPRINS

CUPRINS

Pagina

INTRODUCERE

‟Un măr pe zi ține doctorul departe” – Aceasta este o zicală foarte veche de care ar trebui să ținem cont pentru a menține organismul sănătos. Mărul este unul dintre cele mai comune fructe fiind înzestrat cu o multitudine de însușiri: gustul bun, aspectul plăcut și un conținut de substanțe nutritive foarte sănătoase. El reprezintă un adevărat izvor de sănătate și vitalitate.

Mărul este fructul care poate rezista cea mai lungă perioadă de timp, păstrându-și toate proprietățile inițiale, mai mult de 4 luni de zile, dacă este păstrat la întuneric și la temperaturi constante și scăzute.

Sunt fructele cele mai consumate la noi în țară în stare proaspătă, pe tot parcursul anului, constituind și o valoroasă materie primă pentru fabricarea marmeladelor, gemurilor, compoturilor sau sucurilor. Alte produse prelucrate din mere, foarte apreciate, sunt: rachiurile, cidrul, distilatele specifice, oțetul sau fructele deshidratate.

Am ales această temă datorită importanței pe care o au merele în alimentația omului și datorită faptului că sunt cele mai consumate fructe pe toată perioada anului.

PARTEA TEORETICĂ

CAPITOLUL I

CULTURA MĂRULUI

I.1. [NUME_REDACTAT] producția mondială de fructe, mărul are o poziție deosebită deoarece, impreună cu bananierul și portocalul, asigură 2/3 din recolta globală, fiecare dintre specii contribuind în măsură aproape egală (câte aprox. 40 milioane tone). Analizate după ponderea componentelor anatomice edibile (consumabile) ale fructelor, mărul ocupă primul loc în producția fructiferă mondială. El este cultivat pe circa 4 500 000 ha răspandite in 80 de țări, dintre care 67 înregistrează recolte anuale mai mari de 1 000 t, iar 13 țări sunt socotite, pe drept, mari producătoare, deoarece, înregistrează recolte de peste 1 000 000 t anual. De subliniat că în rândul acestora din urmă a intrat, relativ recent, și România care ocupă astfel locul al 12-lea din lume si al 6-lea din Europa.

Ponderea pe care o are cultura mărului in economia mondială a producției de fructe se datorează, în primul rând, rolului pe care îl au fructele în alimentația rațională a omului, apoi în prevenirea și combaterea unor maladii, în sporirea venitului național, precum și în ameliorarea condițiilor microclimatice de viață. Merele au o compoziție chimică destul de complexă. Ele conțin: zaharuri, acizi organici, substanțe tanoide, pectice, proteine, celuloză, substanțe fenolice, alcooli, esteri, carbonili, acetali. În alimentație, rol deosebit revine, însă, alături de cele enumerate mai înainte, vitaminelor și sărurilor minerale. Din prima categorie enumerăm, în ordine descrescânda a cantității: vitamina C (0,5-40 mg la 100 g substanță proaspătă); vitamina PP (0,1-0,7 mg la 100 g); vitamina A (-8- caroten 0,02-0,09 mg la 100 g), apoi vitaminele B1, B2, biotină, acid pantotenic (Radu, 1985) și vitamina B6. În privința sărurilor minerale, până în prezent au fost identificate în mare 45 de elemente în cantități diferite. Conținutul în substanțe hrănitoare, precum și echilibrul zahăr/aciditate specific, asociat cu substanțele aromate și cu o colorație variată, face ca mărul să constituie o îmbinare fericită de proprietăți alimentare și organoleptice. Armonia gustului, parfumul subtil și textura plăcută a merelor sunt apreciate unanim și le situează în categoria alimentelor solicitate pe toate meridianele și paralelele globului.

Sunt consumate proaspete, uscate, preparate ca mâncăruri gătite, ca mere murate, ca băuturi nealcoolice (sucuri și nectaruri) sau alcoolice, rachiu de mere și cidru. În privința producției de sucuri este de subliniat că mărul deține primatul cu 21% din totalul consumului mondial. Despre cidru ne limităm să menționăm că este o băutură mult apreciată în Franța, cea mai mare producătoare din lume, unde rezistă „concurenței” vinului (această țară ocupă și locul întâi pe glob la producția de vin), apoi în Germania, Elveția, Anglia, Spania și alte țări. Conținutul merelor face ca, alături de valoarea alimentară, acest fruct să aibă și o serie de proprietăți terapeutice și explică prezența lui nu numai în alimentația omului sănătos ci și în regimuri alimentare recomandate atât de medicina populară cât și de cea științifică multor categorii de bolnavi. Deconstipant renumit, mai ales dacă este consumat la micul dejun, el are rol important în prevenirea cancerului intestinului gros. La nivelul intestinului, mărul manifestă o mare putere absorbantă a toxinelor. Ca urmare, este indicat în infecțiile intestinelor (colibaciloză), iar celuloza lui nu este iritantă. El constituie, de asemenea, unul dintre cele mai bune tratamente ale diareei infantile, acută sau cronică. Mărul are o acțiune favorabilă asupra diurezei și a eliminării acidului uric, fiind recomandat artriticilor, obezilor și reumaticilor. Mulți medici recomandă folosirea cojilor de mere, în același scop, precum și pentru înlăturarea insomniilor. Mărul este, de asemenea, unul din mijloacele cele mai simple de luptă contra hipertensiunii arteriale, preventiv sau curativ.

În legătură cu utilizarea mărului ca aliment-medicament, mai este de subliniat faptul că, datorită existenței unui mare număr de soiuri cu coacerea eșalonată (din iunie-iulie până în iarnă) și datorită capacitații mari de păstrare a fructelor în timpul iernii, această specie este prezentă în consum pe cea mai mare parte a anului și în special în sezonul rece când posibilitățile de aprovizionare a organismului uman cu vitamine sunt reduse. La sporirea importanței mărului ca specie fructiferă mai trebuie adăugate o serie de particularități agrobiologice. Specia este rustică, bine adaptată climatului temperat, ale cărui extreme le suportă mai bine decât toate celelalte specii fructifere dând cele mai mari recolte. Mărul poate fi cultivat în condiții pedoclimatice foarte diferite și se pretează la oricare dintre sistemele de cultură, de la cele cu pomi uriași până la cele cu pomi de vigoare redusă intensive, superintensive și chiar în culturi artistice palisante. Fructele sale suportă transportul cu mai multă ușurință decât alte specii și constituie o materie primă de mare valoare în industria alimentară.

I.2. Aria de răspândire

Cele peste 4 500 000 ha ocupate cu măr sunt răspândite în ambele emisfere ale globului terestru și în toate continentele. În emisfera boreală, în care mărul deține primatul, limita septentrională a acestui areal se situează în nordul Chinei și Siberia (unde temperaturile scad iarna la -40°C), urcă la peste 66° latitudine, aproape de [NUME_REDACTAT], în Norvegia, apoi coboară la latitudini ceva mai mici în Canada. În emisfera australă limita sudică a culturilor de măr este aproximativ paralela 40° – în Chile, Argentina, [NUME_REDACTAT] de Sud, Australia, [NUME_REDACTAT]. Între aceste limite extreme culturile masive formează două centuri amplasate în cele două zone temperate de pe Terra. Cea mai lată este centura boreală, care pornește de la limita nordică a culturii mărului și ajunge la circa 35° latitudinen în nordul Africii pe platourile cu 800-1200 m altitudine ale munțiilor Atlas, precum și în California-S.U.A. În emisfera australă mărul este cultivat între 30 si 40° latitudine sudică. Deși unele țări situate în zone tropicale dau producții care ajung la nivele ce merită a fi menționate în statisticile internaționale (Rep. Malgașă), mărul rămâne specia fructiferă caracteristică zonelor temperate. Recoltele obținute în zonele tropicale sunt de natură să sublinieze marea variabilitate a acestei specii, posibilitățile ei de aclimatizare la condiții de mediu diferite și, ca urmare, de extindere, în continuare, a aerului de cultură. Producția mondială de mere se ridică la 38 940 000 t (1988- F.A.O.). ceea ce reprezintă 38,9% din totalul fructelor de zonă temperată. Din această cantitate, mai bine de o treime (circa 34%) se produce în Europa, care este principalul furnizor de mere. [NUME_REDACTAT] cu 15-18% din totalul mondial, apoi [NUME_REDACTAT] cu 13-16%. Recoltele cele mai mici de mere se obțin în Africa, desigur datorită climatului cald al acestui continent.

Tabel I.1. Producția de mere la nivel mondial (tone)

[NUME_REDACTAT], țări mari producătoare de mere sunt Franța cu 2 424 000 t anual, Italia cu 2 144 000 t, Polonia cu aproape 2 milioane tone urmate de Germania și Spania, fiecare cu puțin peste 1 milion tone și apoi România și Ungaria, ambele cu câte 1 milion tone.

Tabel I.2. Principalele țări producătoare de mere din Europa (tone) FAO 2000

[NUME_REDACTAT] există condiții naturale de climă și sol foarte favorabile pentru cultura mărului care ocupă în prezent 116 mii ha amplasate în principal în regiunile care corespund ariei naturale de răspândire a speciei spontane M. Sylvestris (L.) Mill.- mărul pădureț. Acesta este nelipsit din peisajul pădurilor noastre de stejar și fag cu care se asociază de preferință. Mai rar mărul pădureț se însoțește și cu mesteacănul, în schimb nu urcă în etajul coniferelor. În pădurile din deal el populează coastele însorite, lizierele, poienile și dumbrăvile adăpostite de vânturi. Principalele regiuni producătoare de mere din țara noastră sunt situate în același areal: pe dealurile subcarpatice, în zona pădurilor de ștejar și fag. Din analiza producției pe țară se constată că cinci județe din zonele de deal, enumerate în ordinea volumului producției: Bistrița-Năsăud, Argeș, Maramureș, Vâlcea și Suceava dau aproximativ 40% din recolta totala a țării. Centrele mai importante din aceste județe, în care cultura mărului ocupă primul loc, depășind prunul, sunt: Baia-Mare, Șomcuta, Seini, Beclean, Bistrița, Rădășeni. Alte centre renumite, fără ca mărul să predomine, sunt: Râmnicu-Vâlcea, Horezu, Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeș, Merișani, Mărăcineni. Alte patru județe: Prahova, Dâmbovița, Sibiu și Mureș contribuie la producția națională de mere cu circa 15%, în cadrul lor existând centrele: Posești, Drajna, Măgurele (Prahova), Voinești, Gemenea (Dâmbovița), Cisnădie, Sibișel, Săliște (Sibiu) și Reghin (Mureș). Se mai obțin producții importante de mere în județele: Caraș-Severin, Cluj, Satu-Mare, Brașov, Buzău, Vrancea, Iași, Neamț, Hunedoara si Harghita, în fiecare dintre acestea existând centre importante pentru această cultură.

Tabel I.3. Principalele județe producătoare de mere din România

(Anuarul statistic, 2010)

CAPITOLUL II

BIOLOGIA, MORFOLOGIA ȘI PRODUCȚIA MĂRULUI

Fondul biologic al speciei sintetice M. [NUME_REDACTAT] este alcătuit din peste 10.000 de soiuri cărora li se adaugă noi soiuri, 150-200 anual ([NUME_REDACTAT], 1990) și un număr mare de portaltoi.

II.1. Specii spontane

Principala specie spontană care a contribuit la formarea celor mai multor soiuri este M. Silvestris (L.) Mill.- mărul pădureț. [NUME_REDACTAT], mărul pădureț se găsește într-o mare diversitate deosebindu-se după forma coroanei, forma, dimensiunile, coloritul, epoca de coacere și gustul fructelor. Ca trăsături comune a formelor spontane, se evidențiază prin vigoare mare de creștere, intrarea relativ târzie pe rod și rezistență la temperaturi scăzute. Aceste caracteristici ale speciei M. Silvestris se regăsesc la numeroase soiuri pe care le-a generat direct sau la a căror formare a participat, alcătuind grupele:

– calvilelor, care au fructele cu 5 coaste înguste marcate pe toată lungimea fructului, au pulpa fină și cu aromă puternică de fragi sau zmeură (Calvil alb de iarnă, Gravenstein, Calvil roșu de toamnă și iarnă);

– rambourelor, au coaste largi și pulpă nearomată, motiv pentru care sunt folosite mai mult pentru industrializare;

– merelor trandafirii, au coaste înguste dar sunt marcate numai în apropierea cavității caliceale (opus codiței), iar pulpa lor are o puternică aromă de trandafir (Astrahan alb și roșu, Roz de virginia, Napoleon, Wagener premiat).

Malus pumilla Mill zis și mărul pitic este o altă specie spontană care a participat la formarea unora dintre actualele soiuri. Arealul acestuia se suprapune cu cel al mărului pădureț, începând din partea de sud-est a Europei și până în estul [NUME_REDACTAT], ajungând spre centrul Asiei până pe dealurile din jurul munților Tian-Șan și Altai. Comparativ cu mărul pădureț, acesta are o vigoare mai scăzută și o neuniformitate mai accentuată. Aceasta a făcut pe mulți botaniști să identifice niște varietăți în cadrul speciei (var. praecox, var. paradisiaca), iar pe alții să le considere chiar specii independente.

M. pumilla var. praecox Pall (dusenul) are vigoare mijlocie, crește ca arbustoid, se înmulțește vegetativ, începe să rodească timpuriu la 3-4 ani dând fructe dulci și fade ce se coc timpuriu.

M. pumilla var. paradisiaca Medik (paradisul) are vigoare redusă, crește ca arbust, se înmulțește vegetativ, este sensibil la ger și la secetă, începe să rodească foarte timpuriu la 2-3 ani, fructele lui sunt de mărime mică, lung pedunculate și se coc târziu.

Specia M. Pumilla, reprezentată prin cele două varietăți, are cerințe mai mari față de căldură decât M. Silvestris și este sensibilă la seceta pedologică și atmosferică. Se consideră că această specie a participat la formarea multor soiuri alături de mărul pădureț: „Astrahan alb”, „Calvil alb de vară”, „Ananas”, „Clar alb”, „Galben nobil”.

Mărul siberian Malus baccata Borkh este a treia specie spontană cu rol de genitoare a unor soiuri cultivate. Ca și în cazul speciilor anterioare, la mărul siberian au fost identificate varietăți adaptate unor condiții specifice de viață: var. sibirica, var. manchurica și var. himalaica (N. Constantinescu, 1957). Mărul siberian este foarte productiv, foarte rezistent la temperaturi scăzute și ger, rezistând până la -40°C, dar suferă de secetă în verile calde. A dat în cultură mai multe soiuri răspândite în Siberia, denumite „global” – „mere crabe”, caracterizate printr-o mare rezistență la ger. Acestea au fructe mici sau mijlocii, cu caliciul caduc formate pe lăstari de 7-10 cm. Fructele sunt acrișoare, astringente și rămân bine prinse în pom până primăvara.

Mărul chinezesc Malus prunifolia (Wild) Borkh are o contribuție însemnată la formarea unor soiuri cultivate nefiind găsit în stare spontană, fapt pentru care unii botaniști nu-l consideră specie independentă. Are caracteristici intermediare între mărul pitic și cel siberian și apropiate de mărul cultivat. Prezintă rezistență la ger, fiind destul de rezistent la secetă și are fructe relativ mici, variate ca formă și cu gust în general bun. În cultură este reprezentat de soiurile Kitaica. Mărul oriental Malus orientalis Uglitz crește spontan în Crimeea, Caucaz și [NUME_REDACTAT]. Caractere și însușiri ale mărului oriental combinate cu ale mărului pădureț se regasesc la soiurile „Renet ananas” și „Rozmarin alb”, în timp ce soiurile „Aport” și „Renet de Orleans” reunesc particularități provenite de la trei specii: mărul pădureț, mărul oriental și mărul siberian.

Mărul lui Silver s, M. silversii Lab., care formează păduri întregi în [NUME_REDACTAT], a participat la formarea soiurilor: „Borovinka”, „[NUME_REDACTAT]” și „Wealthy”.

Existența acestor 6 specii în spațiul geografic amintit, precum și regăsirea la soiurile prezente în cultură a caracteristicilor lor biologice, în cele mai variate, uneori chiar bizare combinații, au determinat pe mulți oameni de știință ca: [NUME_REDACTAT] lle (1896), Vavilov (1903), Schiemann (1932), Wilcox (1963) și Westwood (1978) să considere că originea geografică a mărului cultivat este Euro-Asiatică și că principalii strămoși ai actualelor soiuri existente în cultură sunt speciile enumerate mai înainte. Unele particularități biologice comune majorității speciilor ce aparțin genului Malus, cum sunt numarul de cromozomi (2n=34) și posibilitatea de polenizare și fecundare încrucișată, au făcut ca hibridările naturale între speciile ce trăiesc pe acelasi teritoriu să fie mult facilitate. Ca urmare, în zonele de suprapunere a arealelor, între cele 6 specii principale precum și între fiecare dintre ele luate în parte și alte specii din cele peste 30 ale genului Malus care mai viețuiesc în același spațiu, au apărut multe forme intermediare. Numărul acestora culminează în zonele de suprapunere a arealelor speciilor M. silvestris cu M. pumilla, precum și în [NUME_REDACTAT]. În regiunea Caucazului, în răsăritul [NUME_REDACTAT] (Turcmenia) și în nord-vestul [NUME_REDACTAT] există păduri întinse în care mărul este dominant, fiind reprezentat printr-o mare diversitate de forme. Un argument de toponimie legat de marea densitate a mărului în zonă este faptul că Alma-Alta, capitala Kasahstanului, situată pe prelungirile nordice ale [NUME_REDACTAT]-Șan din [NUME_REDACTAT], înseamnă „tatăl merilor”. Alte specii spontane ale genului Malus sunt folosite în prezent în lucrările de ameliorare, atât la noi cât și în alte țări cultivatoare, pentru crearea de soiuri rezistente la boli. Dintre acestea, enumerăm:

Malus ioensis (Wood) Britt – este o specie spontană, nord-americană și este folosită pentru obținerea soiurilor adaptate la condițiile din regiunea nord-vestică a preeriilor din America de Nord.

Mărul coronat, Malus coronaria (L) Mill – este o specie spontană tetraploidă tot din America de Nord, are fructele asemănătoare mărului pădureț de la noi, este răspândit ca plantă ornamentală în toate parcurile din zona temperată în atmosfera cărora degajă un puternic și plăcut parfum în timpul înfloririi. A fost folosit pentru obținerea unor soiuri americane.

Mărul ornamental, Malus floribunda Sieb – este originar din Japonia. În prezent constituie podoaba parcurilor din zonee temperate, au florile extrem de abundente de culoare roșie la început și roz-pal înainte de scuturarea petalelor. Crește ca arbust sau arbustoid, are fructe mici și o mare rezistență la rapăn (cea mai păgubitoare dintre boliile care atacă frunzele, fructele și lăstarii majorității soiurilor existente în cultură). Din această cauză, în toate țările, inclusiv în România, se desfășoară o activitate intensă pentru obținerea de soiuri rezistente la rapăn prin încrucișarea soiurilor existente cu mărul ornamental.

Mărul japonez Malus zumi (Redh) – specie hibridă de vigoare redusă cu fructe mici, lung-pedunculate, este și el mult utilizat în hibridări datorită rezistenței la boli, în special la făinarea mărului, cea de-a doua boală în ordinea descrescândă a pagubelor provocate mărului. Tot în scopul creării de soiuri rezistente la boli, se mai folosesc în lucrările de ameliorare: [NUME_REDACTAT], M. toringo, M. spectabilis.

II.2. Sortimentul de soiuri

Din cele peste 10 000 de soiuri care alcătuiesc specia Malus domestica Borkh, în mod paradoxal, se cultivă pe suprafețe mari un număr foarte mic. Fenomenul este mai evident, în mod deosebit, în țările mari cultivatoare. Astfel, fosta U.R.S.S.- țara cu cea mai mare producție de mere de pe glob, obținea în 1987 peste 70% din recolta anuală de la nouă soiuri. Dintre acestea, cinci soiuri („Antonovka”, „Anis”, „Clar alb”, „Coricinoe polesatoe” și „Osenie polesatoe”) au dat 50% din recoltă, iar următoarele patru („Melba”, „Borovinka”, „[NUME_REDACTAT]” și „Wealthy”) au produs 21% din total (Kamarașova, citată de Way, 1990). În S.U.A.- cel de-al doilea mare producător de mere, sunt considerate importante 15 soiuri, dar aproape 80% din recoltă este obținută de la 5 soiuri: grupul „Delicios roșu” (39%), „Delicios auriu” (17%), „[NUME_REDACTAT]” (11%), „[NUME_REDACTAT]” (6%) și „Jonathan” (5%) (Way). [NUME_REDACTAT], deținătoarea locului întâi la producția europeană de mere, unde din cele 6 soiuri înregistrate distinct, recoltele au fost și mai sunt dominate de doua: „Delicios auriu” și mutantele lui (54,8%) și grupul „Delicios roșu”, tipurile standard și spur 12,9% (Way, 1990). Din producția de mere anuală a Italiei, care se situează imediat după Franța în ierarhia europeană, aproape 78% este obținută din 3 soiuri: „Delicios auriu” (41,9%), grupul „Delicios roșu” (25,8%) și „Morgenduft” (10,2%). (Ellinger, citat de Wagner, 1985). Din categoria țărilor mari producătoare, mai amintim: Germania, unde jumătate (51%) din producție este dată de 3 soiuri: „Delicios auriu”(20,1%), „Cox’s [NUME_REDACTAT]” (16,4%) și „Frumos de Boskoop” (14,5%) și apoi circa o cincime de alte 4 soiuri. Concentrarea atenției cultivatorilor pe un număr restrâns de soiuri s-a produs și în țări cu recolte sub 1 milion de tone anual, adică a acelora care nu intră în rândul marilor producători. Japonia, de exemplu, recoltează 65% din producția anuală de la 2 soiuri: „Fuji” (38%) și „Starking delicious” (27%) (Way, 1990). [NUME_REDACTAT], 76,1% din recoltă o dă grupul „Delicios roșu”, în Belgia peste 70% din recoltă se obține de la „Delicios auriu” (37,5%), „Frumos de Boskoop” (20,2%) și „Jonagold” (15,7%), în Olanda, peste 60% se recoltează de la „Delicios auriu” (24,9%), „Frumos de Boskoop” (21,1%) și „Cox’s orange” (16,7%), iar în Anglia peste 57% din recoltă este asigurată de „Cox’s orange”. (St. Wagner, 1985). O privire asupra acestor aspecte în principalele zone de cultură a mărului de pe glob care asigură, practic, jumătate din producția mondială de mere, permite ajungerea la concluzii valabile pe întreg globul. Orânduind după pondere numai soiurile care au fost înregistrate cu minimum 100 000 tone anual în aceste zone, rezultă că recordul absolut revine soiului „Delicios auriu” (cu peste 3 500 000 t, ceea ce îl detașează la mare distanță cu peste 1 200 000 t de grupa „Delicios roșu”). Locul doi revine grupului „Delicios roșu”, care deține primatul în S.U.A. și Grecia. Pe locul al treilea trebuie așezate alături soiul „Antonovka”, specific iernilor aspre din fosta U.R.S.S. și „Cox’s orange peppin”, specific Angliei și răspândit în vestul Europei. Acesta din urmă, în afară de calitățile gustative mult apreciate, beneficiază și de o rezistență medie la rapăn. Locul al patrulea revine soiului „[NUME_REDACTAT]”, cultivat mai ales în S.U.A. și vestul Europei. În funcție de producțiile apropiate, locul al cincilea este ocupat de patru soiuri: „Jonathan”, „Frumos de Boskoop”, „[NUME_REDACTAT]” și „Fuji”. În legătură cu sortimentul soiurilor de măr care, este în continuă creștere, mai subliniem două aspecte:

Primul se referă la orientarea către crearea de soiuri rezistente la principalele boli: rapăn (Endostigme inaequalis (Cooke) Syd.) și făinare (Podosphaera leucotricha (Ell et Ev) Salm). Începând din deceniul al 4-lea al secolului nostru, în S.U.A. au fost depuse eforturi pentru obținerea unor soiuri cu rezistență la rapăn. Ca rezultat, în 1970 a fost omologat soiul „Prima” care deține prioritatea absolută în domeniu, urmat de „Priscilla” în 1972. Canada și Franța au omologat în 1974 soiurile rezistente la rapăn „Mcfree” și respectiv „Priam”, după care, până în 1987, numărul soiurilor din această categorie a ajuns la 9 în S.U.A., 9 în Canada, câte două în Anglia și Franța și 6 în România. De subliniat că țara noastră ocupă în acest domeniu locul al 3-lea pe glob, după S.U.A. și Canada, ca număr de soiuri rezistente create și locul al 4-lea pe glob după S.U.A., Canada și Franța, ca dată a omologării primului soi cu aceste caracteristici. În prezent, soiurile nou create cunoscute sunt în jur a 30, ele câștigă teren în producție iar cercetările continuă nu numai în țările enumerate mai înainte ci și în alte țări cultivatoare: Italia, Germania, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria, etc. Cele mai complexe programe întreprinse în domeniul rezistenței la boli și dăunători se desfășoară, însă, în Franța.

Cea de-a doua orientare în activitatea de creare de noi soiuri, pe care o amintim, este legată de tendința mondială de extindere a culturilor superintensive de măr. În acest scop se urmărește crearea de noi soiuri care să poată fi cultivate în livezi de foarte mare densitate. În această direcție este de semnalat că, în Canada (Columbia britanică), la începutul deceniului 60-70, a fost descoperită mutația naturală a soiului „[NUME_REDACTAT]”, care a devenit actualul soi „Wijcik”. Acesta are internoduri foarte scurte și este lipsit total de ramificații de schelet sau formează ramificații laterale extrem de puține și scurte. Mugurii de rod se formează în principal pe „țepușe” inserate pe unica tijă, cu excepția cazurilor când aceasta este deteriorată accidental sau tăiată. Se pare că mugurele terminal manifestă o dominanță aplicală deosebită. An de an tija se prelungește vertical printr-un scurt lăstar, fără a forma alte ramificații de schelet.

II.3. Portaltoii mărului

Fondul biologic al speciei Malus domestica Borkh mai cuprinde și un număr impresionant de portaltoi care depășește totalul portaltoilor tuturor celorlalte specii luate împreună. În secolul trecut erau folosiți ca portaltoi generativi: mărul sălbatic (M. silvestris) și mărul franc (obținut din semințele unor soiuri cultivate), iar ca portaltoi vegetativi de vogoare mai scăzută: dusenul (M. pumilla-praecox) și paradisul (M. pumilla-paradissiaca).

Asocierea diferitelor soiuri cu unul din numeroșii portaltoi conduce la obținerea de pomi ale căror particularități biologice constituie rezultatul interacțiunii celor doi parteneri și sunt diferite de ale fiecăruia luat separat. Aceasta sporește diversitatea speciei și îi conferă o mare amplitudine ecologică, precum și posibilitatea de cultivare în forme și sisteme variate.

II.4. Habitusul și ritmul de creștere al rădăcinilor

Marea masă a organelor hipogee ale merilor altoiți sunt repartizate în sol de la 15 la 70-80 cm adâncime, fiind în corelație cu comportarea portaltoiului utilizat. Extinderea organelor hipogee este mai mare și mult mai rapidă decât a coroanei, ajungându-se ca merii maturi să aibă sistemul radicular de 2-3 ori mai extins decâ raza proiecției coroanei. În timpul căldurilor mari creșterea rădăcinilor încetinește, spre toamnă se înregistrează un nou maxim, după care activitatea rădăcinilor se prelungește mult toamna în ritm încetinit după căderea frunzelor dacă solul are temperaturi pozitive.

II.5. Habitusul și ritmul de creștere al organelor epigee

Forma și dimensiunile coroanei sunt caracteristice soiului. Coroanele pot fi: sferice sau globuloase („Crețesc”, „Pătul”, „Jonathan”); sferic-turtite („Domnesc”, „Banană de iarnă”, „Frumos galben”); larg-piramidale („Starking delicious”); invers-piramidale („Parmen auriu”, „Wagener premiat”); îngust-piramidale („Sari-Sinap”, „[NUME_REDACTAT]”); plângătoare („[NUME_REDACTAT]”, „[NUME_REDACTAT]”, „Rubra precoce Brevilieri”) sau chiar columnară („Wijcik”, „Walz”, „Bolero”, „Polka”).

II.6. Vigoarea merilor cultivați

Este determinată de asociația soi-portaltoi, de factorii de mediu și tehnologia de cultură. Condițiile favorabile de mediu și agrotehnica superioară conduc la dimensiuni mai mari ale pomilor în comparație cu un mediu nefavorabil, sol sărac și absența lucrărilor de îngrijire. În condiții identice de climă și tehnologie, dimensiunile pe care le ating organele epigee sunt determinate de particularitățile asociației soi-portaltoi. Vigoarea foarte diferită a soiurilor existente în cultură a permis ordonarea lor în cinci grupe. În ultima vreme sunt preferate soiurile de vigoare redusă, submijlocie și mijlocie și în mod deosebit cele de „tip spur”.

Datorită influenței fiziologice pe care o exercită portaltoiul, diferențele de vigoare dintre soiuri se pot accentua sau pot fi nivelate. Soiurile viguroase de măr, altoite pe portaltoi viguroși (măr sălbatic, măr franc A-2, M-109, M-16, etc.) formează pomi de talie mare, de 8-12 m înălțime și coroane de 10-12 m diametru. Altoirea pe portaltoi de vigoare mijlocie (ca M-4, M-7, M-106, M-104) conduce la obținerea de pomi de talie mijlocie cu înălțimea și diametrul coroanei de 5-6 m. Vigoarea pomilor din aceleași soiuri altoiți pe M-9, M-26, M-27 etc. este și mai mică, în acest caz pomii au talie mică atingând o înălțime de 2,5-4 m și formează coroane de 2-3 m diametru.

Tabel 2.1. Clasificarea soiurilor de măr în funcție de vigoare

Ritmul de creștere al ramurilor de schelet și, implicit, al volumului coroanei este destul de mare în tinerețea pomilor și scade pe măsura înaintării în vârstă. În perioada de tinerețe nivelul creșterii anuale a lăstarilor de prelungire a ramurilor de schelet, denumiți în ultima vreme și lăstari indicatori, trebuie să fie cuprins între 60 și 80 cm (A. Negrilă). Pentru perioada de maturitate în care domină procesul de rodire, lăstarii indicatori trebuie să atingă lungimi de 20-35 cm la merii altoiți pe portaltoi viguroși cu coroane globuloase și de cel puțin 30-40 cm la merii altoiți pe portaltoi vegetativi de vigoare mijlocie (Dotti, Childers), pentru a împiedica apariția fenomenelor de rodire neregulată.

Dacă în perioada de rodire maximă, lăstarii indicatori ating doar 10-15 cm este semn că echilibrul creștere-rodire a fost deranjat, că recoltele vor începe să scadă și că se instalează alternanța de rodire, chiar și pe agrofond superior.

II.7. [NUME_REDACTAT] acest punct de vedere soiurile de măr se deosebesc între ele prin nivelul la care apar ramificațiile, gradul de ramificare, unghiul de inserție și vigoarea lor. La unele soiuri predomină ramurile de rod lungi („Jonathan”, „Roșu de Cluj”, „Borivinka”), care, adesea, fiind situate pe ramuri de schelet subțiri și flexibile atârnă sub greutatea fructelor și determină umbrirea lor. La aceste soiuri, în perioada de rodire, trebuie efectuate scurtări ale ramurilor de semischelet pentru a se permite accesul luminii în coroană. La alte soiuri predomină ramurile de rod scurte: „Wagener premiat”, „Parmen auriu”, „Renet de Champagne”, „Starkrimson”, „Wellspur”, „[NUME_REDACTAT]”, etc. La aceste soiuri pericolul umbririi reciproce a ramurilor este mult redus, fapt pentru care sunt indicate distanțe mai mici între șarpante pe ax decât la soiurile cu formațiuni de rod lungi. Unghiul de inserție a ramurilor de rod cu verticala încărcate cu fructe (deci înainte de cules) diferă și el mult de la un soi la altul și influențează direct lucrările de întreținere, în special tăierile de fructificare. La soiurile cu unghiuri mici de inserție a ramurilor de rod („Parmen auriu”, „Starkrimson”) regenerarea acestora este mai puțin stringentă decât în cazul celor cu unghiuri medii („Delicios auriu”, „Gala”) și în mod deosebit a celor cu unghiuri mai mari de 90° („[NUME_REDACTAT]”, „Florina-Querina”).

II.8. Tipul de fructificare

Este caracterizat prin volumul zonei productive, prin amplasarea ramurilor de rod pe lemn (ramuri purtătoare de schelet sau semischelet) mai tânăr sau mai în vârstă, unghiul ramurilor de rod față de verticală, precum și prin evoluția zonei productive în coroană. Pe baza acestor criterii au fost determinate patru tipuri distincte de fructificare la măr.

Tipul I de fructificare cuprinde soiurile cunoscute și sub denumirea de „tip spur”. Acestea sunt puțin numeroase: „Starkrimson” e considerat soiul tipic, apoi „Wellspur”, „[NUME_REDACTAT]”, „[NUME_REDACTAT]”, „Wagener premiat” și altele. Fructificarea tipurilor spur are următoarele particularități:

– volumul zonei productive de pe fiecare șarpantă este redus datorită absenței sau numărului redus de ramificații;

– ramurile de rod caracteristice sunt țepușele; nuielușele și mlădițele lipsesc sau apar numai în mod excepțional; ramurile de rod sunt foarte apropiate între ele datorită internodurilor scurte caracteristice pentru spur;

– ramurile de rod sunt situate pe lemn bătrân de 2-5 ani sau chiar mai bătrân, direct pe șarpante;

– zona productivă rămâne apropiată de ramura de schelet, nu se îndepărtează de centrul coroanei, șarpantele nu se degarnisesc, în schimb se manifestă, mai pregnant, alternanța de rodire;

– internodurile scurte înseamnă un număr mai mare de frunze/m de lăstar, deci suprafață mai mare de fotosinteză. Westwood, citat de Esclapon, a găsit 20% spor de frunze. În plus, același autor a constatat o colorație mai intensă a frunzelor (datorită unei cantități mai mari de clorofilă) și un conținut mai ridicat de substanță uscată, azot și calciu. Aceste particularități explică potențialul ridicat de producție;

– ramificarea la aceste soiuri este săracă, ele manifestă, însă, tendința de a emite creșteri noi, puternice, în treimea bazală a șarpantelor. Această tendință basitonă se manifestă mai puternic pe portaltoi viguroși și este mai redusă pe portaltoi de vigoare scăzută, predominanța axului central nu este întotdeauna evidentă, ramurile bazale concurează axul devenind egale cu el sau, în unele cazuri, chiar îl depășesc.

Tipul II de fructificare are ca soi caracteristic „Parmen auriu”, alături de care mai există: mutațiie lui „Parmen auriu”, „Renet gri de Canada”, „Renet alb de Canada”, „Glochard”, „Belle de Boskoop”, etc. La soiurile din această grupă se constată:

– inserția șarpantelor pe trunchi se face sub unghiuri deschise și este foarte rezistentă;

– sunt caracteristice ramurile de rod scurte ce sunt inserate pe ramuri în vârstă de 2-5 ani;

– volumul zonei de fructificare este ceva mai mare și mai depărtată de șarpantă, situându-se pe ramificații de schelet puternice (2-5 ani) care nu-și modifică poziția sub greutatea rodului și nu se degarnisesc; soiurile de această grupă prezintă o netă dominanță a axului central dar și o puternică tendință basitonică, mai ales pe portaltoi viguroși și semi-viguroși, în schimb, pe portaltoii de vigoare scăzută basitonia este atenuată, dar se menține predominanța axului.

Tipul III de fructificare, denumit și „standard”, are ca soi caracteristic „Golden delicious” și cuprinde marea majoritate a soiurilor cultivate, intreaga familie „Golden delicious”, cu excepția tipurilor spur, familia „Jonathan”, „Mutsu”, „Idared”, „Starking delicious”, „Richared”, „[NUME_REDACTAT]”, familia „Cox’s orange”, „Prima”, „Gala”, etc. Aceste soiuri au următoarele particularități:

– volumul zonei productive de pe fiecare șarpantă este mare datorită ramificațiilor;

– ramurile de rod cele mai frecvente sunt nuielușele și mlădițele și sunt situate pe lemn tânăr (schelet și semischelet) de 1-3 ani și lipsesc pe lemnul mai bătrân;

– zona productivă se depărtează rapid de centrul pomului și de ramurile purtătoare, ramurile de semischelet se apleacă iar șarpantele se degarnisesc;

– la soiurile din această grupă ramurile nu ajung să concureze axul (ca la tipul spur), creșterea axului și ramificarea fiind bine echilibrate și dând pomului un aspect de trunchi de con.

Tipul IV de fructificare are ca soiuri caracteristice „[NUME_REDACTAT]” și cuprinde puține soiuri, ca: „Rome beauty”, „Rubra precoce Brevi-lieri”, etc. Ca particularități, menționăm:

– volumul zonei productive de pe fiecare șarpantă este mare datorită ramificațiilor numeroase și lungi, ramurile de rod caracteristice sunt nuielușele și mlădițele ce sunt situate pe lemn tânăr de 1-3 ani și lipsesc de pe ramurile mai bătrâne care sunt degarnisite;

– zona productivă se depărtează rapid spre vârful ramificațiilor lungi situate în treimea superioară a șarpantelor;

– la soiurile din această grupă se manifestă o accentuată tendință acrotonă, pomul având aspect cilindric.

II.9. [NUME_REDACTAT] datorat în principal înclinării șarpantelor față de verticală în coroanele lăsate libere și poate fi: dresat, semi-dresat, semi-etalat sau etalat. Soiurile cu port semi-dresat și semi-etalat prezintă un bun echilibru între creștere/rodire, iar regenerarea ramurilor de semischelet se realizează fără dificultăți după aplecarea lor sub greutatea fructelor. Soiurile cu port dresat se formează mai greu și, în general, intră mai târziu pe rod. Diferitele tipuri de fructificare și de ramificare modifică portul pomului în decursul anilor.

Tabel 2.2. Exemple de soiuri cu port diferit (după Lespinasse)

II.10. Vârsta intrării pe rod

Este în funcție de soi și portaltoi, precum și de agrotehnica aplicată (tăieri, îngrășăminte, etc.). Din acest punct de vedere, se disting trei grupe de soiuri.

În primii ani, fructificarea este determinată, într-o bună măsură, de însușirea soiurilor de a diferenția mugurii floriferi în anul formării ramurilor de rod și chiar pe ramurile anuale de prelungire a scheletului („Wagener premiat”, „Golden delicious”, „[NUME_REDACTAT]”).

În perioada de mare producție, în coroana merilor există un foarte mare număr de ramuri care pot asigura producții excepționale. Dintre soiurile cu cel mai mare potențial de producție, sunt: „Delicios auriu”, „Starkrimson”, „Jonathan”, „Rome beauty”, „[NUME_REDACTAT]”, „Starking delicious”, etc.

Din analiza modului de comportare a ramurilor de rod în procesul de fructificare, în perioada de mare producție, s-a ajuns la concluzia că există diferențe considerabile în funcție de vigoarea acestora. Childes (citat de Negrilă) demonstrează că ramurile de rod groase dau producții de 10 ori mai mari decât cele slabe. D’ Esclapon prezintă date din care rezultă, de asemenea, că ramurile de rod mai puternice dau fructe mai multe, de dimensiuni mai mari și mai bine colorate. În general, ramurile de rod slabe se situează în partea inferioară și în interiorul coroanei merilor. D’ Esclapon mai subliniază că suprimarea acestora stimulează formarea ramurilor de rod puternice, producătoare de fructe de calitate. Dintre portaltoi, cei care conferă soiurilor altoite o productivitate sporită sunt: M-26, M-106, M-4, M-104. Dimpotrivă, aceleași soiuri altoite pe M-7 dau recolte mai scăzute.

Tabel 2.3. Vârsta intrării pe rod a soiurilor de măr

Tabel 2.4. Producția obținută pe diferite categorii de rmuri de rod

Mărul este una din speciile cu pronunțată tendință de rodire alternativă, care se manifestă mai accentuat la unele soiuri, cum sunt: „Wagener premiat”, „Pătul”, etc. La alte soiuri, însă, această tendință este mai mică.

II.11. Calitatea fructelor

În această privință, rolul primordial revine soiului. În diverse asociații soi-portaltoi s-a observat, însă, că și portaltoiul poate influența. Astfel, portaltoii de vigoare scăzută M-9, M-26 influențează soiul altoit, în sensul că acesta dă fructe de dimensiuni mai mari și cu maturizare ceva mai timpurie. Portaltoii viguroși influențează în sensul reducerii dimensiunilor fructului: M-7 favorizează o bună colorație a fructelor; M-2, dimpotrivă, conduce la o slabă colorație a lor.

II.12. [NUME_REDACTAT] soiurilor de măr sunt autosterile și numai câteva se autopolenizează. Polenizarea încrucișată este necesară și sporește mult legarea. Există perechi de soiuri între care polenizarea este mai bună. Fenomenul de intersterilitate este rar întâlnit la măr. Florile legate la soiurile de măr reprezintă 5-10 % din total, ceea ce asigură o producție mare.

II.13. Căderea fiziologică a fructelor de măr

Are loc în două etape: prima, la două săptămâni după fecundare și a doua la începutul lunii iunie când fructele au mărimea unei alune. Cu această ocazie unele soiuri își autoreglează încărcătura de fructe („Starkminson”). În cazul când pomii nu sunt încă bine aprovizionați cu substanțe hrănitoare și apă, are loc o cădere fiziologică accentuată a fructelor.

II.14. Epoca de coacere a merelor

Se eșalonează pe o perioadă mare de timp, începând din iunie-iulie, când fructele se află pe pom (la soiurile de vară) și până în decembrie (la soiurile de iarnă), în care caz maturitatea de consum are loc în depozitul de păstrare.

CAPITOLUL III

CERINȚELE MĂRULUI FAȚĂ DE FACTORII DE VEGETAȚIE ȘI PARTICULARITĂȚI TEHNOLOGICE

III.1. Cerințele față de lumină

Mărul face parte din grupa speciilor pomicole cu cerințe moderate care sunt satisfăcute pe teritoriul întregii noastre țări. O luminare bună a frunzelor și fructelor asigură o colorație mai atrăgătoare și un conținut mai bogat în hidrați de carbon, deci o valoare comercială mai ridicată. Acest lucru trebuie avut în vedere la stabilirea distanțelor de plantare și la formarea coroanelor astfel încât toate organele să fie bine expuse la soare. Lumina are rol esențial în formarea pigmenților în ultimele 4 săptămâni înainte de recoltare. Din această cauză, tăierea în verde favorizează colorarea fructelor în regiuni cu toamne însorite.

III.2. Cerințele față de căldură

Mărul poate crește și rodi în regiuni cu temperaturi medii anuale cuprinse între 7,5 și 11°C (A.Negrilă). Desigur, exigențele soiurilor față de media anuală a trmperaturii nu sunt identice. În privința temperaturilor din perioada de repaus, două aspecte interesează în mod deosebit: rezistența la gerurile caracteristice climatului temperat și satisfacerea cerințelor de frig ale soiurilor. Nevoile de căldură ale pomilor și arbuștilor fructiferi sunt foarte variate. Cei mai pretențioși față de căldură sunt în ordine descrescândă: migdalul, caisul, piersicul, gutuiul, cireșul, alunul, castanul și nucul. Mai puțin pretențioși sunt: părul, prunul european, vișinul și mărul, iar în urmă se plasează căpșunul, coacăzul, agrișul și zmeurul. Cunoașterea comportării speciilor și soiurilor de pomi și arbuști fructiferi la acțiunea temperaturilor scăzute are o mare importanță pentru procesul de producție pomicolă din zona temperată. Rezistența la ger a pomilor depinde de însușirile ereditare ale genotipului, de vârsta pomilor, faza de vegetație, portaltoi, agrotehnica aplicată, etc. Înghețurile timpurii din toamnă provoacă căderea prematură a frunzelor și degerarea vârfurilor lăstarilor împiedicând maturarea țesuturilor și pregătirea pomilor pentru iarnă. Capacitatea de rezistență la ger a speciilor pomicole este redata în tabelul 3.1.

Tabel 3.1. Temperaturile minime de rezistență la ger a pomilor

Înghețurile de primăvară pot provoca pagube importante atunci când mugurii floriferi au ajuns într-un anumit stadiu în care devin sensibili. Limitele de rezistență în acest stadiu fenologic se redau în tabelul 3.2.

Tabel 3.2. Limitele de rezistență la ger a pomilor în primele faze de vegetație la câteva specii pomicole

III.3. Cerințele față de apă

Mărul se situeaza printre cele mai pretențioase specii pomicole atât față de umiditatea din sol, cât și față de umiditatea relativă a aerului. El prosperă în condițiile în care apa din sol reprezintă 70-75% din capacitatea de câmp a solului pentru ea, nu suportă seceta și nici excesul de apă. În asemenea situații merii altoiți pe portaltoi sălbatic se comportă mai bine decât pe alți portaltoi. Mărul, chiar altoit pe sălbatic, nu suportă stagnarea apei în sol mai mult de 10 zile (maximum 2 săptămâni) în timpul repausului și cel mult 4-5 zile în timpul vegetației. În ceea ce privește umiditatea atmosferică, s-a constatat că majoritatea soiurilor au nevoie de umiditate relativă a aerului cuprinsă între 70 și 80°%. În caz contrar, soiurile respective dau fructe de calitate inferioară. În mod fericit, unele dintre soiurile noi americane răspândite în ultima vreme: „Delicios auriu”, grupa „Delicios roșu” și soiurile de măr de vară se comportă bine și la o umiditate relativă de 65-70%. Pretențiile mărului față de umiditatea din sol și atmosferă sunt satisfăcute în zonele cu precipitații de 650-700nm/an, iar temperatura medie anuală nu depășește 9,5-10°C. Pentru recolte foarte mari este necesară apă echivalentă cu 800-900 nm/an. Cerințele față de precipitații variază și în funcție de soi, cele timpurii au nevoie de mai puțină umiditate (550-600 nm), pe când cerințele celor de toamnă se situează la limita superioară. În cazul când sunt altoiți pe portaltoi de vigoare slabă, cum este M-9, merii formează sistemul radicular superficial și, ca urmare, sunt mai sensibili la secetă. Aceleași soiuri altoite pe portaltoi de vigoare mare sunt mult mai rezistente la secetă prin faptul că formează sistemul radicular la adâncime.

III.4. Cerințele față de sol și expoziție

Mărul are nevoie de soluri cu fertilitate ridicată și un pH cuprins între 6,8 si 7,3 cu precizarea că pe soiurile nisipoase pH-ul să nu depășească 7. În special soiurile altoite pe sălbatic nu suportă solurile alcaline. În privința elementelor hrănitoare s-a stabilit că în soiurile cultivate cu măr, calciul asimilabil trebuie să atingă nivelul de 120 mg la 100 g sol, iar pentru soiurile sensibile la „bitter-pit” („Jonathan”, „[NUME_REDACTAT]”) trebuie să ajungă chiar la 130-140 mg la 100 g sol, nivelul optim al potasiului asimilabil este cuprins între 25 și 30 mg la 100 g sol, al fosforului mobil între 20 și 30 mg la 100 g sol, iar al magneziului asimilabil între 15 și 20 mg la 100 g sol. Dintre microelemente, este necesară prezența borului 30-40 mg la 1000 g sol și 3,5-3,7 mg zinc solubil/l. În solurile cultivate cu măr este necesar ca materia organică, calculată în C organic, să depășească 0,9 mg la 100 g în cazul solurilor lutoase și luto-nisipoase și 1,2 mg/100g pe soluri nisipoase. În privința nivelului azotului, s-a ajuns la concluzia că mărul are condiții optime atunci când sunt asigurate creșteri de prelungire a ramurilor de schelet de 0,6-0,8 m în perioada de tinerețe și 0,3-0,4 m în perioada de maturitate. Cerințele mărului față de sol pot fi satisfăcute pe o gamă variată de soluri, atât ca textură (luto-argiloase, lutoase, luto-nisipoase), cât și ca tip de sol (podzoluri, soluri de pădure, cernoziomuri, aluviuni, soluri negre de fâneață). Această specie poate fi cultivată și pe soluri mai grele dacă acestea au un substrat bine drenat – pietriș sau nisip la minimum 0,8 m, precum și pe nisipuri. Nu sunt convenabile pentru măr solurile compacte, slab aerisite, cu exces de umiditate și nici cele cu exces de săruri. Existența a peste 0,1% săruri în stratul de 25 cm de la suprafața solului sau 0,25% în orizontul 25-50 cm, precum și 0,4% la adâncime mai mare de 50 cm, înlătură posibilitatea de cultură a mărului.

III.5. Combaterea bolilor și dăunătorilor

Mărul, cea mai importantă specie fructiferă de pe glob, are un număr extrem de mare de organisme vegetale și animale adverse care îi provoacă daune. Parker (1979), citat de Way (1988), a întocmit o listă cuprinzând 80 de boli (provocate de virusuri, micoplasme, bacterii și ciuperci) și dezechilibre fiziologice cărora li se adaugă 64 specii de insecte și acarieni, precum și 8 specii de nematozi. „Beneficiind” de această copleșitoare listă de organisme adverse și „dezordini fiziologice”, cultura mărului și obținerea de recolte de calitate sunt imposibile fără preocupări susținute de diminuare sau combatere a agenților care produc daune. În condițiile actuale de tehnologie, când principalul accent se pune pe combaterea chimică a bolilor și dăunătorilor animali, există chiar pericol ca merele, ale căror virtuți alimenatre și terapeutice sunt unanim recunoscute încă din antichitate, să devină o sursă de poluare a mediului și a alimentației, dacă dozarea substanțelor active folosite în tratamentele antiparazitare nu este făcută cu maximă atenție. Din fericire, nu toate organismele adverse catalogate până la data actuală nu sunt prezente în toate zonele de cultură a mărului și nici acolo unde există nu provoacă pierderi economice importante. Mai adăugăm că destul de numeroase organisme nocive pot fi combătute prin una și aceași substanță activă, astfel că nu este nevoie să se aplice tratamente chimice pentru fiecare în parte. În climatul nostru, dintre boli provoaca mari pagube economice în special rapănul (Venturia inaequalis) și făinarea (Podosphaera leuco-tricha), iar dintre dăunătorii animali viermele merelor (Carpocapsa pomonella), păduchele din [NUME_REDACTAT] (Aspidiotus perniciosus) și, relativ recent, molia „minieră”, alături de alte diverse specii. Mai există multe specii care, în general, provoacă daune mici, dar care, în anumite regiuni și condiții climatice pot cauza pierderi economice importante. Pentru diminuarea pierderilor provocate de organismele dăunătoare, în tehnologia culturii mărului, intervențiile antiparazitare trebuie să aibă o pondere mai mare decât în alte culturi fructifere. Desigur, în concepția modernă, este necesar să se aplice combaterea integrată a bolilor și dăunătorilor animali, prin utilizarea mijloacelor agrotehnice, fizice, chimice și biologice. Merită să subliniem că, în ultima vreme, în țara noastră s-a dezvoltat utilizarea feromonilor în combaterea dăunătorilor. Astfel, Institutul de [NUME_REDACTAT] și Catedra de protecția plantelor de la [NUME_REDACTAT] din Cluj-Napoca au reușit să rezolve, în colaborare, problema combaterii viermelui merelor prin utilizarea capcanelor cu pheromone – metodă care, după difuzarea în producție, va contribui în mare măsură la micșorarea pagubelor produse de acest dăunător.

III.6. Boli parazitare la fructe în perioada păstrării în depozite

III.6.1. Putrezirea umedă

Parazit întâlnit frecvent pe diferite specii de fructe: mere , pere, gutui, cireșe, vișine, struguri, prune, agrișe, în timpul tranzitării, păstrării sau comercializării. Este cea mai păgubitoare dintre bolile care produc putreziri merelor pe timpul păstrării și se găsește cu frecvență mare la toate soiurile. Infecția are loc în livadă sau depozit prin răni produse de insecte, boli sau în timpul manipulării transportului. În timpul păstrării poate infecta fructele și prin lenticele.

Modul de manifestare- la mere apare sub formă de pete moi, apoase, de culoare galben-pal până la brun. La început petele sunt superficiale, de culoare deschisă dar se extind foarte repede în profunzime. Pe măsură ce cresc în suprafață, se adâncesc în pulpă sub forma unui con cu vârful spre camera seminală și baza la suprafață. Țesuturile bolnave se desprind cu ușurință de cele sănătoase. Țesuturile bolnave sunt apoase, cu aspect translucid. Pielița este pergamentoasă și cedează ușor la atingere. Putrezirea, la început, are miros de borhot, cu gust acrișor iar într-un stadiu avansat emană miros putenic de mucegai. Pe suprafața fructului putrezit se formează fructificații sub forma unor pernițe alb-verzui-albăstrui. Fructele bolnave conțin un antibiotic toxic pe care îl secretă ciuperca denumit palutina sau expansina. Această boală foarte păgubitoare progresează lent în prima perioadă a păstrării când merele sunt tari și rezistente. Are o frecvență mai mare în depozite după 2 luni de păstrare. Răspândirea agentului patogen este favorizată de încărcătura de spori pe fructe, starea de sănătate a fructului și condițiile de mediu.

Prevenire și combatere- executarea corectă a acțiunilor fitosanitare în livadă conform celor relatate anterior, recoltarea corectă a fructelor fără a le rănii sau lovii, curățirea și dezinfectarea spațiilor de depozitare, asigurarea condițiilor climatice constante în depozitele frigorifice de 0-1°C și umiditatea relativă de 80-95%, deoarece, temperaturile scăzute împiedică dezvoltarea rapidă a bolii.

III.6.2. Putregaiul cenușiu

Este frecvent la struguri, căpșuni, cireșe, piersici, caise, mere și pere. Soiurile sensibile de mere sunt cele cu cavitatea calicială deschisă și cele cu pielița subțire. Este frecventă în depozitele cu temperatura scăzută și umiditatea ridicată. Infecția este foarte păgubitoare pe fructele în curs de maturare în livadă și depozit. Fructele din apropierea solului sunt mai ușor infectate.

Manifestarea bolii- la fructele din depozit variază în funcție de mai mulți factori, dar cel mai semnificativ este colorația epicarpului. La soiurile verzi și galbene se colorează în maro deschis spre galben iar în jurul lenticelelor sunt pete mici (1-2 mm) de culoare închisă, aspect după care se poate deosebi de putrezirea produsă de Penicillium exp., dacă nu sunt fructificații. Soiurile roșii se colorează în maro închis-mat, zona de putrezire este ușor adâncită și valurată față de punctul de inoculare. Țesutul bolnav nu se separă net de cel sănătos. Pulpa putrezită are gust dulceag acrișor, plăcut, cu miros de fermentație acetică. Fructificațiile (conidioforii și conidiile) apar destul de repede în cavitatea calicială și pedunculară, apoi pe întreaga suprafață a fructului putrezit sub forma unei pâsle de culoare gri-cenușie. Printre filamentele miceliene se formează sclerotic ajutând la transmiterea bolii în anul următor.

Prevenire și combatere- la fel ca la putrezirea umedă.

III.6.3. Antracnoza merelor

Parazit cu răpândire geografică largă întâlnit frecvent la mere și pere. Este tipică paraziților lenticelari, latenți. Din această grupă fac parte și Pătarea lenticelară și Putregaiul amar al merelor. Prezintă importanță deosebită pentru păstrarea merelor o perioadă mai îndelungată. Contaminarea fructelor se face de la stadiul de formare a lenticelelor (iunie-iulie) până la recoltare. Sunt predispuse la contaminare soiurile tardive cu maturitate și recoltare întârziată. Infecțiile sunt mai frecvente la fructele din interiorul coroanei sau partea de jos, unde temperatura este mai scăzută și umiditatea mai ridicată. În cazul infecției lenticelare, ciuperca pătrunde în cavitatea lenticelei și rămâne în stadiul latent o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp în funcție de condițiile de mediu. În aceste condiții, fructele la depozitare au aspectul fructelor sănătoase.

Manifestarea bolii- la început, lenticelele infectate se colorează în brun, apoi trec la țesutul înconjurător, iar petele se extind circular având centrul mai deschis la culoare decât marginile. Ajung la diametrul de 2-4 cm și sunt cufundate în pulpă cu marginea bine delimitată la anumite soiuri și mai puțin definite și necufundate la alte soiuri ca Delicios roșu. În pulpă se extinde sub forma unei calote sferice, țesutul afectat are culoare brun-deschis la început iar mai târziu brun-închis, mai puțin apos, cu gust amar. Apar foarte frecvent mai multe zone de putrezire pe același fruct. Fructificațiile apar în ultima perioadă a păstrării sub formă de mici mameloane (acervuli) albe-cenușii așezate împraștiat la suprafața petei. Formarea fructificațiilor este favorizată de umiditatea atmosferică și substanțele volatile din depozit (etilena).

Prevenire și combatere- executarea întregului complex de tratamente fitosanitare. Ultimul tratament să se aplice cât mai aproape de recoltare, cu un amestec de fungicide pe bază de Captan (Merpan) sau cu fungicide pe bază de Milietiofanat (Topsin sau Benomil). Cerarea fructelor sau învelirea lor. În depozit, pe lângă temperatura de 1-3°C și umiditatea relativă de 80-95%, să se asigure o circulație continuă a aerului din interior.

III.6.4. Putrezirea apoasă

Această boală este frecventă pe diferite specii de fructe: mere, pere, caise, piersici, prune, cireșe, struguri, căpșune, zmeură, mure, etc. Apare în timpul transportului și păstrării. În general, contaminarea are loc dupa recoltare, în timpul sortării, ambalării, transportului, păstrării, pe fructe cu răni mari, răni produse de rozătoare. Poate pătrunde în fruct prin cavitățile pedunculare sau caliciale, suprapusă peste alte boli, ea fiind considerată o specie saprofită.

Modul de manifestare- pe mere apare ca o putrezire foarte umedă, cu pulpa lichefiată, fructul se sparge ușor. Putrezirea incipientă are formă circulară, culoare cafenie și afectează fructul în totalitate în câteva ore, la temperatura de peste 7°C. Țesutul putrezit are miros puternic de fermentație și gust amărui. Fructificațiile ciupercii apar la scurt timp sub forma unor filamente lungi, cenușii, care se termină cu măciulii negre. În depozitele bine întreținute, cu fructe de calitate, nu este întâlnită.

Prevenire și combatere- depozitarea de fructe sănătoase, făra răni și sigurarea de condiții optime pentru păstrare.

III.6.5. Putregaiul inimii – mucegaiul roz

Ciuperca se întâlnește frecvent ca saprofită dar poate infecta merele și perele la nivelul lojelor carpelare, ca parazit principal și în jurul petelor de rapăn, ca parazit secundar. Contaminarea se realizează în perioada recoltării, la fructele cu cavitățile pedunculare și caliciale deschise, uneori și prin lenticele. Se întâlnește mai frecvent în livezile fertilizate abundent cu gunoi de grajd și în exces cu azot.

Modul de manifestare- la exterior fructul are culoarea caracteristică soiului, foarte sănătos. În secțiune, în jurul lojelor carpelare, țesutul are o culoare maro închis la interior și mai deschis spre țesutul sănătos. Zona putredă este apoasă și are gust foarte amar, la fel și țesutul sănătos din apropiere are gust amar. În lojele seminale se formează o pâslă densă alb-rozie. După 100-110 zile de păstrare, țesutul putred este mai uscat și mai închis la culoare.

III.6.6. Putrezirea neagră

Mai multe specii din genul Alternaria au fost semnalate la fructele putrezite, în timpul păstrării la mere și pere, sunt mai frecvente Alternaria tennissima și Alternaria chartarum. Se întâlnește cu precădere la soiurile cu pielița roșie. Contaminarea se reazlizează înainte de recoltare prin cavitățile pedunculare, caliciale și lenticele, mai rar prin răni. De obicei, intervine ca parazit secundar.

Modul de manifestare- la infecțiile lenticelare apare ca o pată neagră care evoluează lent când fructul a ajuns la maturitatea de consum. Se întâlnește frecvent pe merele prăbușite. Când infecția a fost pedunculară sau calicială, evoluează circular prin zone mai închise și mai deschise, în jurul punctului de infecție. În condiții optime se formează conidioforii și conidiile care se găsesc la suprafața țesuturilor infectate sub forma unor aglomerări de culoare închisă.

CAPITOLUL IV

VALORIFICAREA, COMERCIALIZAREA ȘI CERINȚELE DE CALITATE ÎN STARE PROASPĂTĂ A MERELOR

Soiurile de mere se grupează în trei categorii:

superioare (grupa A),

mijlocii (grupa B),

obișnuite (grupa C).

Merele din primele două grupe se valorifică în trei clase de calitate: extra, a I-a și a II-a, dar la păstrare se vor introduce numai fructele de la soiurile de toamnă și iarnă, de calitate extra și I.

Tabel 4.1. Soiuri de măr în funcție de categoria din care face parte

Recoltarea merelor se face la momentul optim care se stabilește după mai multe criterii și indici fenologici (culoarea fructelor, suma gradelor de temperatură și numărul de zile parcurs de la înflorit la recoltare), fizici (fermitatea pulpei și conținutul în substanță uscată solubilă determinată refractometric) și biochimici (testul amidonului cu iod în iodură de potasiu). Dacă fructele se recoltează prea devreme nu realizează ulterior o maturare desăvârșită, mai ales organoleptic, fiind mai sensibile la Bitter pit (pătarea amară) și la arsuri specifice. Întârzierea recoltării duce la apariția unor riscuri la fructele depozitate care se maturează accelerat și devin tot mai sensibile la manipulare și bolile de depozit. Recoltarea merelor se face manual, cu peduncul, fără smulgere, printr-o ușoară răsucire a fructului, ferindu-l de lovituri sau leziuni. Ca ambalaje de recoltare se recomandă folosirea sacilor cu fund mobil (rabatabil) sau a găleților din material plastic, deversându-se în lăzi din material plastic sau cel mai adesea în lăzi de lemn, acestea urmând a servi la transport și depozitare.

Presortarea se poate realiza concomitent cu recoltarea alegând fructe întregi, normal dezvoltate, sănătoase, curate, în timp ce fructele căzute și deteriorate se colectează separat. Din momentul recoltării și până la introducerea fructelor în spațiile de păstrare nu trebuie să treacă mai mult de 2-3 zile pentru a nu influența negativ păstrarea acestora.

În depozite, pentru păstrarea pe o perioadă mai lungă de timp se vor introduce numai mere din soiuri cu o valoare economică ridicată și o bună capacitate de păstrare, cum ar fi: Golden delicious, Jonathan, Starking delicious, Starkminson, Wagener premiat, Jonagold, Florina, Idared. Păstrarea merelor în stare proaspătă se poate efectua în depozite frigorifice cu temperatură normală sau controlată, în depozite cu ventilație naturală sau artificială.

IV.1. Păstrarea merelor în depozite frigorifice cu atmosferă normală

Pentru acest tip de depozite, mărimea optimă a celulelor este cuprinsă între 250 și 500 t, în care se păstrează numai mere (nu împreună cu alte specii) și pe cât posibil aparținând aceluiași soi. Se admite și păstrarea a două soiuri numai dacă au același grad de maturare și cerințe identice față de factorii de păstrare.

Se recomandă ca următoarele categorii de mere să nu fie introduse în depozite pentru păstrarea de lungă durată:

soiurile cu o capacitate redusă de păstrare (Parmen auriu, Pionier, etc.);

fructele provenite din plantații tinere, aflate în primii ani de rodire;

fructele de dimensiuni prea mari (peste 75 mm în diametru);

fructele recoltate prea devreme sau prea târziu față de momentul optim de păstrare;

loturile de fructe menținute în livadă după recoltare o durată mai mare de 3 zile, fără a fi depozitate;

fructele provenite din plantații fertilizate unilateral cu azot, irigate cu 2-3 săptămâni înaintea recoltării sau cu tratamente fitosanitare deficitare.

Dintre măsurile preliminare depozitării merelor o importanță foarte mare o are dezinfectarea spațiilor de păstrare, care se realizează prin pulverizarea pe pereți a unei soluții de lapte de var 20%+CuSO4 1% și vaporizarea a 1,71 formol/100m³ spațiu liber, cu expunere timp de 24 ore. Vaporizarea poate fi înlocuită de fumigații cu SO2 prin ardere de sulf 2,5 g/m³ spațiu liber, Ortofenilfenol (OPP), Fumispore etc. De asemenea ambalajele se recomandă a fi spălate cu o soluție de sodă calcinată 4%, apoi clătite cu apă și uscate la soare sau dezinfectarea cu o soluție de CuSO4 1% prin stropire sau imersie. Pentru prevenirea unor boli criptogamice în timpul păstrării, se pot efectiua tratamente postrecoltare.

Ca ambalaje de depozitare se folosesc lăzile paletă și lăzile din lemn. Lăzile paletă se depozitează în stive bloc compacte, la distanța de 20-50 cm față de pereți și 5-10 cm între ele. Pe verticală, lăzile paletă noi sau aflate în stare foarte bună se stivuiesc pe nivele până la înălțimea de aproximativ 6 m.

Umplerea unei celule se recomandă să nu depășească 4-5 zile, dar pe timpul nopții instalația de refrigerare a funcționa pentru a reduce temperatura fructelor sub 8°C. După umplerea celulelor ușile se vor închide cât mai etanș și se va trece apoi la asigurarea regimului de păstrare.

Condițiile de păstare- temperatura optimă de păstrare a merelor variază cu soiul sau grupa de soiuri și, în funcție de sensibilitatea acestora la temperaturile scăzute care provoacă dereglări fiziologice (brunificare intensă, respirația anaerobă). Astfel, soiurile rezistente la frig, cu fructe dulci și lipsite de aciditate cum sunt: Golden delicious, Red delicious, Starkrimson, etc. se păstrează la temperatura de 0°C…+1°C. Soiurile acide, mai sensibile la frig, se păstrează la temperatura de 3-4°C, din această categorie făcând parte: Jonathan, Wagener premiat, Idared, Renet de Canada, Winter banana, etc.

Aceste temperaturi trebuie atinse în maximum o săptămână, iar limitele de oscilație admise nu vor depășii ±1°C.

Pentru prevenirea dereglărilor fiziologice la soiurile sensibile la frig, tehnologiile moderne prevăd păstrarea fructelor în prima parte a depozitării lor, la temperatura optima de 3-4°C, după care în partea a 2-a, temperatura se coboară la +1,5°C…+2°C, pentru prelungirea duratei de păstrare, fară ca efectul temperaturilor scăzute să mai influențeze negativ. Umiditatea relativă a aerului se va menține în limitele optime de 90-95% la toate soiurile, iar circulația aerului va avea o viteză de aproximativ 0,25 m/s, cu un coeficient de 30 de recirculări/oră. Durata economică de păstrare este de 5-7 luni, soiurile din grupa Jonathan situându-se spre limita inferioară menționată.

IV.2. Păstrarea merelor în depozite frigorifice cu atmosferă controlată

Atmosfera controlată, ca tehnică de păstrare, a fost experimentata cel mai mult la această specie de fruct și prin urmare, dintre toate produsele horticole la mere este cel mai mult aplicată în practică. În celulele cu atmosferă controlată, compoziția optimă se poate obține fără convertizor în 20-25 de zile, prin respirația fructelor (pe cale biologică) sau în 3 zile cu ajutorul echipamentelor specifice (pe cale abiogenă).

Cercetările realizate în ultimii ani au evidențiat o diferențiere a compoziției gazoase optime, pe soiuri, în unele situații (soiul Golden delicious și [NUME_REDACTAT]) nivelul de O2 fiind redus chiar până la 1%, ceea ce definește așa numita tehnică ULO (ultra low oxygen).

Din datele prezentate în tabelul următor observăm care sunt parametrii optimi de păstrare recomandați pentru mere în condiții de atmosferă controlată. Desigur, datele prezentate nu au caracter de standard, însă analizându-le se observă foarte clar efectul reducerii concentrației de O2 asupra prelungirii duratei de păstrare cu o lună la soiurile prezentate.

De menționat faptul că temperatura prea scăzută (0-1°C) poate determina toxicitatea datorată CO2 la concentrații relativ ridicate, fapt pentru care în atmosfera controlată temperatura de păstrare poate fi ușor mai ridicată, cu 0,5-1°C, comparativ cu depozitul frigorific cu atmosfera normală.

Tabel 4.2. Parametrii optimi de păstrare a merelor în atmosferă controlată și durata de păstrare (Regulamentul de producție integrată, Italia, 1999)

Pe durata păstrării merelor, verificarea parametrilor de păstrare se face zilnic, iar controlul calității fructelor depozitate se face lunar în perioada octombrie-decembrie și săptămânal în perioada următoare. Un lucru foarte important trebuie reținut și anume: compoziția gazoasă specifică atmosferei controlate realizate la păstrarea produselor horticole în stare proaspătă este nocivă pentru om (determină moartea), fapt pentru care accesul personalului în celulele depozitului este interzis, supravegherea și controlul fiind asigurat de la distanță.

IV.3. Păstrarea merelor în depozite cu ventilație naturală

Fructele transportate din livadă se sortează pe măsura intrării lor în depozit, făcându-se concomitent și calibrarea lor, sau această operațiune se face la scoaterea fructelor de la păstrare. Lăzile cu mere se transferă apoi în spațiul de sortare unde se așează compartimentul pe soiuri și proveniențe. Într-o cameră de păstrare se recomandă să se păstreze fructe din același soi sau să se grupeze soiurile după gradul de coacere sau cerințele comune față de factorii ambientali.

Așezarea lăzilor se recomandă să se facă după sistemul „în cruce” care permite o bună circulație a aerului în toate direcțiile. În cazul utilizării lăzilor tip P se poate folosi și sistemul „compact”, dar înălțimea de stivuire să nu depășească 2 m. Stivuirea lăzilor se face lăsând spații libere de acces pe lângă pereți de 0,8 m dacă nu sunt bine izolați și aerisirea se face numai prin ferestre. Dacă pereții sunt bine izolați, între stiva de ambalaje și aceștia se lasă un spațiu redus de 10-20 cm și un culoar central în dreptul ușii pentru acces de circa 0,8 m. În funcție de caracteristicile construcției lăzile se stivuiesc astfel încât sub tavan să rămână un spațiu de 60-80 cm.

Practica a demonstrat că în depozitele simple temperatura variază în funcție de zonă, între 15°C la începutul perioadei de păstrare și 0°C în timpul iernii. Scăderea temperaturii ridicate, înregistrată mai ales în octombrie-noiembrie și în martie, se face printr-o aerisire puternică în timpul nopții când aerul este mai rece. Pe timp de îngheț se închide bine și se izolează ferestrele, gurile de aerisire și ușile care nu se folosesc.

Durata economică de păstrare a merelor este 110-140 zile iar pierderile în medie sunt de 11-17%. Dacă se recurge la păstrarea în beciuri, fructele se așează în vrac, în straturi groase de 1-1,5 m sau în boxe. Acolo unde se mai practică păstrarea pe stelaje, merele se depozitează în vrac în straturi de 0,40-0,50 m grosime.

Umiditatea relativă a aerului trebuie menținută între limitele optime de 90-95%, valori destul de greu de realizat în acest tip de spațiu. Corectarea ei se face prin stropirea pardoselii și umezirea unor rogojini sau a unor snopi de papură etc. În cazul unui exces de umiditate se fac aerisiri prelungite (dacă umiditatea exterioară este scăzută) sau se introduc în spațiile de depozitare bulgări de var (200-300 g/m³).

IV.4. Păstrarea improvizată a merelor pentru industrializare

O mare cantitate de mere se valorifică prin prelucrarea industrială dar nu tot ce se recoltează într-o campanie poate intra imediat la procesare, fapt ce impune păstrarea lor o anumită perioadă de timp. Dintre variantele posibile, verificate în practică menționăm:

depozitarea merelor în aer liber, în stive de lăzi P cu latura de 10-12 m, pe 6 nivele în centru și pe înalțime descrescândă pe părțile laterale, protejate cu folie de polietilenă inclusiv pe laturile stivelor. După 3 luni de păstrare, pierderile în greutate au fost de 4-7,6%, iar declasările calitative de 4-14%.

depozitarea merelor în șoproane, la temperaturi între 0-12°C, cu o umiditate relativă a aerului de 72-84%, timp de 100 de zile așezate în stive de lăzi tip P neacoperite sau în vrac.

stivele protejate cu baloți de paie și rogojini, amenajate cu spații de ventilare și control, acoperite ulterior și cu folie de polietilenă, au avut pierderi mai mici cu 4,5-5,6% față de varianta neacoperită.

IV.5. Sistarea păstrării și livrarea merelor

Scoaterea de la păstrare în vederea livrării se face în funcție de cerințele pieții și starea de sănătate a fructelor. Livrarea unei celule poate dura mai multe săptămâni și se execută prin intermediul unui spațiu de trecere, la o temperatură de acomodare de 8°C, pentru prevenirea condensului.

Condiționarea merelor se realizează manual, semimecanic și mecanic. Sortarea manuală se efectuează la mese speciale înclinate cu suporți metalici. Condiționarea semimecanică se realizează prin sortarea la banda cu trei căi, urmată de preambalare. Condiționarea mecanică se face cu instalații diferite, ca de exemplu tipurile: RODA, GREFA, ITO, DOKEX etc., unele dintre ele fiin echipate cu dispozitive electrice optice ([NUME_REDACTAT]), care efectuează sortarea după culoare (elimină și fructele pătate, vătămate, etc.), după greutate și calibru (până la 10-12 categorii). Ca element de noutate întâlnit la instalația RODA, de exemplu, întregul proces de condiționare, de la răsturnarea ambalajului cu mere și până la încărcarea lui cu merele condiționate este automată și se defășoară în flux de apă, pentru a proteja fructele de vătămările mecanice la contactul dintre ele sau cu echipamentul tehnologic.

Pentru consum intern, merele se livrează în lăzi P sau M2 și M3 din material plastic. Se practică și preambalarea în săculeți din plasă textilă sau fibre sintetice, precum și prin metode moderne, în pelicule de mase plastice contractibile, pe suporturi speciale.

Pentru export, fructele se ambalează în lăzi din lemn tipul I sau lăzi din carton ondulat, merele fiind aranjate în rânduri ordonate, separate cu foi de hârtie. Merele scoase de la depozitare se vor livra în termen de 10 zile.

Conceptul de calitate pentru fructe este o noțiune complexă care poate fi analizată sub următoarele aspecte: agronomic, comercial, organoleptic, nutrițional și sanitar. Conform standardului ISO 9000 al [NUME_REDACTAT] de Standardizare, calitatea reprezintă ansamblul de proprietăți și caracteristici ale unui produs sau serviciu care în conferă acestuia aptitudinea de a satisface cerințele exprimate sau implicite ale clientului. În cadrul Reglementării tehnice „Cerințe de calitate și comercializare pentru fructe și legume proaspete” aprobată prin Hotărârea de Guvern al [NUME_REDACTAT] Nr. 929 din 31.12.2009, conceptul de calitate este determinat de aspectul comercial al produselor proaspete prezentate la vânzare, prin proprietăți fizice (prospețime, calibru, formă și culoare, substanțe uscate, temperatura produsului) și de condiționare (sortare, ambalare, etichetare și prezentare) ale acestora.

Calitatea și siguranța fructelor este asigurată de producător câ și de ex-portator, de aceea controlul de conformitate realizat conform prevederilor acestei reglementări tehnice asigură respectarea parametrilor comerciali pe care trebuie să le întrunească fructele proaspete până la consumatorul final. Producătorii de mere trebuie să se conformeze cerințelor de siguranță alimentară prevăzute de țara de producere și cerințele de siguranță alimentară prevăzute de țara de export. Conform reglementării tehnice cerințele de calitate pe care trebuie să le prezinte soiurile și varietățile provenite din Malus domestica Borkh, după condiționare și ambalare, destinate livrării în stare proaspătă către consumatori, cu excepția merelor destinate prelucrării industriale. Se disting soiuri de mere:

Soi de culoare roșie: [NUME_REDACTAT];

Soi de culoare roșie mixt: Braeburn;

Soi cu nuanțe de culoare roșie-înroșit sau cu dungi: Pinova;

Soi fără culoare de suprafață: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT];

Soi cu înroșire tipică: [NUME_REDACTAT].

IV.6. Cerințe minime de calitate

Ținând cont de dispozițiile speciale prevăzute pentru fiecare categorie și de toleranțele admise, caracteristicile minime ale merelor trebuie să fie: întregi, sănătoase, sunt excluse produsele atinse de putregai sau cu alterări din cauza cărora ar devenii improprii pentru consum, curate, lipsite de materii străine vizibile, lipsite de paraziți (dăunători), lipsite de atacuri ale paraziților, fără boli, să nu prezinte umiditate exterioară anormală, să fie lipsite de mirosuri și/sau gusturi străine, să fie culese cu atenție. Merele care prezintă semne vizibile de ofilire sau ridare sunt excluse. Dezvoltarea și starea merelor trebuie să permită continuarea procesului de maturație, pentru a putea atinge gradul de maturitate adecvat în funcție de caracteristicile soiului respectiv. În scopul continuării procesului de maturație pe durata transportării, merele trebuie să prezinte: un conținut de substanțe solubile și un grad de fermitate satisfăcătoare, rezistență la transport și manipulare, sosirea în condiții satisfăcătoare la locul de destinație.

PARTEA PRACTICĂ

CAPITOLUL V

MATERIALE ȘI METODE

V.1. Scopul și obiectivele lucrării

Scopul lucrării intitulată „Cercetări privind comportarea unor soiuri de măr folosiți în alimentație”, l-a constituit studiul comparativ al unor soiuri de măr ce constă în efectuarea diferitelor analize organoleptice, fizice și chimice pentru compararea rezultatelor. Aceste analize au fost efectuate în laboratorul de specialitate al Facultății de [NUME_REDACTAT] pe platforma de cercetare de la S.C.D.A. Oradea.

Probele folosite în determinarea analizelor s-au efectuat în câte trei repetiții și au fost luate din patru soiuri diferite de măr, care sunt: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Jonathan și Idared.

La analize s-a luat ca și proba martor Jonathanul care este cel mai căutat soi în consum datorită păstrării îndelungate și a însușirilor organoleptice.

Fig. 5.1. Soiurile de măr luate în studiu

Obiectivele lucrării sunt:

Determinarea calibrului prin măsurarea volumului și a greutății;

Determinarea zahărului cu refractometrul Zeiss;

Determinarea substanței uscate prin metoda refractometrică;

Determinarea vitaminei C din mărul proaspăt prin metoda titrimetrică;

Determinarea acidității prin titrare si cu pH-metrul.

V.2. Determinările efectuate în laborator

V.2.1. Determinarea calibrului prin măsurarea volumului și a greutății

Calibrul este determinat de diametrul maxim al secțiunii ecuatoriale sau de greutate. La toate soiurile și la toate categoriile, calibrul minim este de 60 mm, dacă se determină după diametru, sau de 90 g, dacă se determină după greutate.

Pentru determinarea volumului merelor s-a folosit metoda scufundării în apă.

Materiale necesare: un corp (măr), cilindru gradat (mensura), apă.

Mod de lucru:

Punem apă în mensură, iar apoi citim volumul apei (Vi).

Introducem corpul în cilindrul gradat și citim noul volum (Vf).

Calculăm volumul corpului astfel:

V= Vf – [NUME_REDACTAT]. 5.2. Aspecte determinare volum

V.2.2. Determinarea zahărului și a substanței uscate prin metoda refractometrică

Cantitatea de zahăr din fructele sau sucurile corespunzătoare se poate determina cel mai ușor cu ajutorul refractometrului. În continuare este descris modul de lucru pentru determinarea cantității de zahăr.

Modul de lucru

Pasul 1. Se ridică placa de plastic și se pune 2-3 picături de apă distilată pe prisma refractometrului. Se închide placa de plastic în așa fel încât apa să se întindă pe toată suprafața prismei, fără a se forma bule de aer sau pete uscate. Înainte de a se trece la pasul 2, se așteaptă aproximativ 30 de secunde până când aparatul se calibrează.

Pasul 2. Se orientează prisma refractometrului în direcția sursei de lumină și se privește în ocular. Se vede un câmp circular cu scală (după caz se poate ajusta ocularul pentru a obține o imagine clară). Partea superioară a câmpului trebuie să fie de culoare albastră, în timp ce, partea inferioară de culoare albă.

Pasul 3. Utilizând apa distilată ca și lichid de probă, se privește în ocular și se rotește șurubul de calibrare până când limita dintre partea superioară albastră și cea inferioară albă se așează pe scala zero. Acesta este sfârșitul calibrării. Se asigură ca temperatura mediului să fie corectă pentru testarea soluției (lichidului) de măsurat (calibrarea din fabrică se efectuează la temperatura de 20°C).

Pasul 4. Se efectuează pasul 1 substituind apa distilată cu lichidul testat. După aceea, urmează pasul 2 și 3. La pasul 3 se va observa linia de delimitare dintre spațiul albastru și alb, astfel se va putea citi direct de pe suprafața gradată, concentrația lichidului.

Fig .5.3. [NUME_REDACTAT]

Fig. 5.4. Determinarea conținutului de zahăr

[NUME_REDACTAT] reprezintă unitatea de măsură a cantității de zaharuri dizolvate într-un lichid. Instrumentul de măsură folosit este refractometrul. De exemplu, o soluție care are 30° Bx conține 30% materie uscată zaharuri în lichid, cu alte cuvinte conține 30g de zahăr la 100g de soluție. Rezultatul măsurătorii Brix indică și alte elemente solide dizolvate în lichid, precum minerale și vitamine.

Pentru o alimentație sănătoasă trebuie să se consume fructe și legume având un conținut mare de zaharuri. Acest fapt denotă că fructele și legumele consumate sunt coapte, deci cu conținut maxim de zaharoză. Fructele și legumele crescute în solar sau seră, sau cele culese înainte de a se coace au conținut de zaharuri mult inferior celor crescute în mod natural (în câmp deschis) și culese la maturitate. Acest fapt se datorează razelor ultraviolete care nu pătrund într-o seră sau un solar, acestea fiind blocate de sticlă sau folia de polietilenă. Lipsa gustului legumelor și fructelor întâlnite aproape peste tot în comerț este datorită lipsei zaharurilor.

[NUME_REDACTAT] 5.1. sunt redate gradele Brix pentru fructe și legume, cu calificativele aferente.

Tabelul 5.1.

[NUME_REDACTAT] (°Bx) pentru fructe și legume

V.2.3. Determinarea vitaminei C din mărul proaspăt prin metoda titrimetrică

Fructele proaspete sunt pentru om aproape singurele surse naturale de vitamina C. Conținutul de vitamina C al fructelor variază în limite foarte largi. Cel mai mare conținut de vitamina C au : căpșunile, coacăzele negre, fructele citrice, măceșele, etc. Restul fructelor au un conținut mediu de vitamina C cuprin între 4-50 mg/100g.

Vitamina C

Structura moleculară:

Vitamina C sau acidul ascorbic are formula moleculară: C6H8O6 , care sub aspect structural este: y-lactona acidului 2,3-dienol-L-gulonic.

Răspândire în natură:

Vitamina C este cea mai răspândită vitamină din natură. Se găsește în toate organismele vegetale. Conținutul acidului ascorbic în fructele de pădure este redat în Tabelul nr.6.2.

Tabelul 5.2.

Conținutul acidului ascorbic în fructele de pădure

Rol și activitate biologică:

Vitamina C are un rol multiplu și complex în organismele animale și vegetale:

Stimulează metabolismul glucidelor, lipidelor, glicoproteidelor și a numeroși aminoacizi;

Are o acțiune antioxidantă de apărare a vitaminelor liposolubile și a glutationului;

Îndeplinește rolul de activator general al metabolismului celular;

Contribuie la formarea colagenului și a substanțelor intercelulare;

Un rol important în stimularea sau inhibarea unor sisteme enzimatice, în lanțul oxidărilor celulare;

Intervine în metabolismul fierului.

Acidul ascorbic este utilizat în industria alimentară, atât pentru valoarea sa nutrițională, cât și pentru contribuțiile sale funcționale la calitatea produselor. Acționând ca un antioxidant, vitamina C poate îmbunătății culoarea și gustul a numeroase produse alimentare. În prezența oxigenului, acidul ascorbic din forma redusă trece în forma sa oxidată (acidul dehidroascorbic).

Figura 5.5. Acidul ascorbic și dehidroascorbic

Adăugarea vitaminei C în produsele alimentare, în special în băuturile din fructe, este larg utilizată. Vitamina C poate fi adăugată în timpul proceselor de stoarcere, filtrare sau proceselor de presare pentru a preveni brunificarea enzimatică a fructelor. Procesul de brunificare apare în momentul în care enzimele polifenolaze (care sunt prezente în mod natural în țesuturile fructelor) catalizează oxidarea fenolilor (prezenți și ei în mod natural în fructe) cu formarea chinonelor. Chinonele pot apoi să polimerizeze cu formare de melanine, care reprezintă pigmenții bruni. În prezența oxigenului sau a ionilor metalici, fenolii sunt rapid convertiți la chinone. Acidul ascorbic poate inhiba reacția de brunificare prin transformarea chinonelor în compușii fenolici originali. Prin chelatarea ionilor metalici și reducerea oxigenului, vitamina C face ca acești compuși să nu mai fie disponibili pentru fenoli și astfel inhibă transformarea lor în chinone. Polifenoloxidaza, este o enzimă a cărei activitate enzimatică este maximă pe un domeniu de pH cuprins între 6 și 7. Astfel adăugarea de vitamina C (sau a acidului citric sau malic) are ca efect scăderea pH-ului mediului și astfel diminuarea activității enzimatice a acestei enzime. De asemenea, tratamentele termice și pasteurizarea din timpul procesării fructelor poate să inactiveze polifenoloxidaza și astfel să prevină brunificarea enzimatică a produselor alimentare finale.

Principiul metodei

Determinarea vitaminei C din sucuri de fructe sau din diferite materiale vegetale, se realizează prin titrarea acesteia cu o soluție de iod, în prezența amidonului ca și indicator. În prezența iodului, vitamina C se oxidează (pierde electroni), iar iodul se reduce (acceptă electroni). Iodul redus nu dă reacție de culoare cu amidonul. În momentul în care toată cantitatea de acid ascorbic a reacționat, surplusul de iod va da reacție de culoare cu amidonul, indicând astfel sfâșitul reacției de titrare. Reacțiile care au loc sunt:

I2 + acid ascorbic → acid ascorbic oxidat + 2Γ

Γ + I2 + amidon → I3ˉ + complex amidon-iod (de culoare violet la albastru închis)

Reactivi necesari:

Soluție standard de vitamină C (1g/ml) – 100 mg de vitamină C se dizolvă în 75 ml apă distilată, iar după dizolvarea completă se transvazează într-un balon cotat de 100 ml și se aduce la semn cu apă distilată.

Soluție de amidon 1% – se cântărește 1 g de amidon solubil și se amestecă cu 100 ml apă distilată fierbinte. Se fierbe timp de un minut și apoi se răcește.

Soluție de iod – se dizolvă 0,6 g KI în 500 ml apă distilată. Apoi se dizolvă 0,6 g iod în 50 ml alcool etilic. Se amestecă cele două soluții și se transvazează într-un balon cotat de 1 litru și se completează până la semn cu apă distilată.

Soluție HCl 1 M (se pipetează 8,3 ml acid clorhidric concentrat în 50 ml apă distilată, se transvazează apoi soluția într-un balon cotat de 100 ml și se aduce la semn cu apă distilată).

Soluție de acid metafosforic 5%.

Extracția vitaminei C din proba solidă: S-a cântărit 10,02 g de probă (măr), s-a mojarat și s-a adăugat apoi 100 ml soluție HCl 2%. Proba s-a agitat cu ajutorul agitatorului magnetic timp de 20 de minute, apoi s-a filtrat, iar din filtrat s-a determinat conținutul în vitamina C din proba de măr.

Fig. 5.6. Extracția vitaminei C din proba de măr

Modul de lucru:

Într-un pahar Erlenmayer se adaugă 10 ml soluție standard de vitamină C, 20 ml apă distilată, 2 picături soluție de HCl 1 M și 15 picături din soluția de amidon 1%.

Se titrează proba cu soluție de iod, până la apariția culorii violet-albastru, culoare care trebuie să persiste mai mult de 15 secunde. Se notează volumul de iod folosit la titrare (Vstd).

Se repetă procedura de mai sus dar în loc de soluția standard de vitamină C se va adăuga în paharul Erlenmayer 10 ml din proba de suc sau 10 ml din proba obținută din materialul vegetal. Se va titra proba cu soluție de iod până la apariția culorii violet-albastru. Se va nota volumul de iod folosit la titrare (Vprb).

Atât în cazul vitaminei C standard cât și în cazul probelor, titrarea se va realiza în triplicat, utilizându-se pentru calcularea cantității de vitamină C, valoriile medii ale volumelor de iod folosite la titrare.

Fig. 5.7. Titrarea probei

Calculul rezultatului:

Pentru a determina cantitatea de vitamina C din probe se va folosi următoarea formulă:

Unde:

Vprb – reprezintă media volumului de iod folosit la titrarea probelor

Vstd – reprezintă media volumului de iod folosit la titrarea vitaminei C standard

10 mg – reprezintă cantitatea de vitamină C prezentă în cei 10 ml folosiți la titrare

g – grame luate în calcul

În cazul probelor din material vegetal se va ține seama și de diluțiile realizate.

V.2.4. Determinarea acidității

Determinarea acidității titrabile

Modul de lucru:

Într-un pahar Berzelius, se cântăresc 20g probă, se mojarează și se adaugă 50 ml apă distilată;

Se agită timp de 3 minute;

Se adaugă 2-3 picături de fenoftelaină apoi se titrează cu hidroxid de sodiu până la apariția unei colorații roz care trebuie sa persiste 30 de secunde;

Numărul de ml de hidroxid de sodiu folosit la titrare reprezintă aciditatea mărului, exprimat în grade de aciditate.

Caluculul rezultatului:

Unde:

V- volumul folosit la titrare

f- factorul

g- grame luate în calcul

v- volumul soluției

Fig. 5.8. Titrarea probei

Determinarea acidității cu ajutorul pH-metrului

Mod de lucru:

Am etalonat aparatul (pH-metrul) cu etaloane cuprinse între 4 și 7 unități de pH după care am spălat electrodul cu apă distilată iar apoi am făcut citirile probelor.

Fig. 5.9. Determinarea pH-ul

CAPITOLUL VI

REZULTATE ȘI DISCUȚII

VI.1. Analiza masei și volumului a diferitelor soiuri de măr

Rezultatele obținute în urma determinării greutății sunt prezentate și detaliate în tabelul și figura 6.1. :

Tabel 6.1.

Diferențe de masă la diferite soiuri de măr

Din aceste rezultate reiese că [NUME_REDACTAT] precum și Idaredul au valori medii apropiate în ceea ce privește analiza masei si sunt cu aproximativ 1 respectiv 2% mai mare decât Jonathanul luat ca proba martor, iar [NUME_REDACTAT] are valoare mai mică decât proba martor luată la analizat, cu diferență de 14%.

Fig.6.1. Gramajul obținut în urma cântăririi merelor

Analizele au fost efectuate în trei repetiții atât pentru determinarea masei cât și pentru determinarea volumului. Rezultatele obținute în urma determinării volumului sunt prezentate în tabelul și figura 6.2. :

Tabel 6.2.

Diferențele de volum la diferite soiuri de măr

În urma determinării volumului reiese că soiul [NUME_REDACTAT] are același volum cu Jonathanul care este proba martor. [NUME_REDACTAT] este mai mare ca proba martor cu 4% iar Idaredul are un volum mai mic cu 17% față de proba martor Jonathn.

Fig. 6.2. Volumul măsurat în ml

VI.2. Analiza zahărului și a substanței uscate prin metoda refractometrică

Analiza conținutului de zahăr cu refractometrul [NUME_REDACTAT] Brix reprezintă o unitate ce arată conținutul în zahăr dintr-o soluție apoasă. Un grad Brix corespunde la un gram de zahăr în 100 grame soluție (% g/g). În cazul în care soluția conține alte substanțe solide, altele decât zaharoză, de exemplu, alte glucide, minerale, etc., atunci gradele Brix reprezintă aproximativ conținutul în substanțe solide.

Rezultatele obținute în urma determinării zahărului, cu ajutorul refractometrului sunt prezentate în tabelul și figura 6.3. :

Tabel 6.3.

Diferențele conținutului de zahăr prin grade Brix la diferite soiuri de măr

Dintre soiurile studiate, cel mai mare conținut de zahăr îl cuprinde soiul [NUME_REDACTAT] cu 16,3 , urmat de Jonathan 12,16. [NUME_REDACTAT] și Idaredul au un conținut mai mic de zahăr față de proba martor, diferețe negative 0,63 respectiv 1,63 grade Brix.

Fig. 6.3. [NUME_REDACTAT] obținute în cazul merelor proaspete

Analiza substanței uscate prin refractometrie

Rezultatele obținute în urma determinării substanței uscate cu ajutorul refractometrului sunt prezentate în tabelul și figura 6.4. :

Tabelul 6.4.

Diferențe în conținutul de substanță uscată la diferite soiuri de măr

Aceste analize arată că soiurile studiate au un conținut de substanță uscată apropiate. Fața de proba martor, Idaredul are o valoare mai mică cu diferență de 3%, [NUME_REDACTAT] cu diferența de 16% iar [NUME_REDACTAT] cu diferența de 8%.

Fig. 6.4 Substanța uscată

VI.3. Analiza vitaminei C din mărul proaspăt prin metoda titrimetrică

Vitamina C este utilizată în industria alimentară atât pentru valoarea sa nutrițioanală cât și pentru contribuțiile sale funcționale la calitatea produselor. Acționând ca un antioxidant, vitamina C poate imbunătății culoarea și gustul a numeroase produse alimentare.

Tabelul 6.5. Rezultate de analize la Vitamina C a soiurilor studiate

Fig. 6.5. Vitamina C (mg/100g produs)

VI.4. Analiza acidității din diferite soiuri de măr

Fructele pot fi clasificate în fructe acide, fructe mai puțin acide și fructe dulci cu un conținut și mai mic de aciditate. Prezența acidului citric în diferite fructe determină gradul de aciditate al acestora și în același timp dă gustul acru al fructelor și ajută la aprecierea gradului de prospețime.

În tabelul 6.6. Analiza acidității cu pH-metru

Aciditatea determinată cu pH-metru are valori cuprinse între 3,7 și 4 unități. Diferențele între soiurile studiate sunt de la 71% față de proba martor până la 86%, deci calculat statistic diferențele sunt foarte semnificative la soiul Idared față de Jonathan (Tab.6.6.).

Tabel 6.7. Analiza acidității titrabile

Aciditatea titrabilă efectuată în laborator are valori cuprinse intre 0,9 la soiul [NUME_REDACTAT] și 1,1 la [NUME_REDACTAT], ceea ce indică că valorile sunt cuprinse între standardele date cu valori de la 0,16 la 1,27 . Procentual valorile sunt cuprinse de la 25% la [NUME_REDACTAT] la 52% [NUME_REDACTAT], ceea ce rezultă că statistic valorile sunt faorte semnificative față de Jonathan la toate soiurile studiate (ceea ce este peste 25% este considerat valoare foarte semnificativă).

Fig. 6.6. Aciditatea titrabilă

CONCLUZII

Structura merelor interesează sub multiple aspecte (morfologică, internă și externă, anatomică sau microscopică și ultramicroscopică) când sunt luate în considerare la păstrarea și prelucrarea acestora. Din punct de vedere morfologic și anatomic, merele, la recoltare, prezintă o mare variabilitate.

Textura este dată de gruparea celulelor în țesuturi și a țesuturilor între ele pentru a forma organe sau masa produsului respectiv. Țesuturile se deosebesc între ele după rolul lor fiziologic și după importanța ce o au în viața plantei.

De structura și textura merelor mai sunt strâns legate și alte însușiri ca: fragilitatea, elasticitatea și îndeosebi gradul de perisabilitate.

Calitatea merelor este condiționate de caracteristicile prevăzute în standardele în vigoare, norme interne, note de comandă, etc. folosindu-se analiza organoleptică iar pentru unele proprietăți cu analize fizice, chimice, fitopatologice, etc.

În aprecierea calității ca și a valorii nutritiv-alimentare a merelor se iau în considerare următoarele caracteristici și care pot fi grupate astfel:

Fizice și senzoriale: mărime, formă, culoare, greutate specifică, fermitate structo-texturală, aromă, gust, etc. Acestea sunt stabilite pe bază de măsurători, cântăriri, determinări organoleptice, etc.

Chimice: conținutul în apă, substanță uscată, zahăr, acizi, celuloză, vitamine, pigmenți, săruri minerale, care se stabilesc prin determinări de laborator, folosindu-se metode de analiză specifice.

Tehnologice: capacitatea de păstrare, rezistență la transport, manipulări, prezența atacurilor de boli sau dăunători și substanțe de combatere. Pentru loturi determinate de produse se apreciază și uniformitatea, modul lor de prezentare, aspect, etc.

Principalele proprietăți fizice care caracterizează merele și prezintă un rol tehnologic important sunt: forma, mărimea, masa specifică, masa volumetrică, căldura specifică, conductivitatea termică și rezistența la străpungere.

Forma reprezintă o caracteristică a soiurilor și poate fi: sferică ușor alungită, ușor costată, sfero-conice costate ovoidală, sferică spre tronconică, sferic turtit, sferică ușor aplatizată. De asemenea, se constată că există diferențe mari în privința formei, în cadrul speciei, între soiuri.

Mărimea produselor horticole este reprezentată de masa, volumul și dimensiunile acestora. Masa se exprimă în grame, ea diferă în funcție de soi, de condițiile pedoclimatice, agrotehnica aplicată și exprimă numărul de bucăți ce intră într-un kilogram, fiind utilizată ca indice de precizare a calității merelor.

Volumul produselor horticole se exprimă în cm³ și se determină prin măsurarea cantității de apă deslocuită de către acestea.

Dimensiunile produselor horticole referitoare la mărime sunt exprimate prin: diametrul mare, diametrul mic și înalțime, acestea constituind elemente necesare în vederea stabilirii calibrului, la lucrările de condiționare, ambalare și prelucrare.

Tabel 8. Masa specifică a merelor de diferite mărimi la soiul [NUME_REDACTAT] sunt compuși organici cu structură complexă care participă la reacțiile caracteristice metabolismului din produsele horticole. De asemenea, vitaminele mai au și rol de activatori ai activității enzimatice sau de transportori de electroni, rol de biocatalizatori, ori construind direct sau indirect coenzime ale unor sisteme enzimatice. În mere au fost identificate vitaminele hidrosolubile (vitamina C, vitaminele din grupul B, mezoinozitol, vitamina PP) cât și vitamine liposolubile (E,K).

Tabel 9. Conținutul mediu în principalele vitamine ale merelor

BIBLIOGRAFIE

Banu C., 2009, Tratat de industrie alimentară. Tehnologii alimentare, colecția Siguranța alimentară vol.2, Editura ASSAB, [NUME_REDACTAT] C., 2010, Alimente funcționale, suplimente alimentare și plante medicinale, colecția Siguranța alimentară, Editura ASSAB, [NUME_REDACTAT] C., 2010, Suveranitate, securitate și siguranța alimentară, colecția Siguranța alimentară, Editura ASSAB, [NUME_REDACTAT] D. [NUME_REDACTAT], 2003, Tehnologia produselor horticole. Valorificare în stare proaspătă, [NUME_REDACTAT]

Berceanu D., 2000, Valorificarea fructelor și legumelor, [NUME_REDACTAT] Ionescu de la Brad, [NUME_REDACTAT] N., 1999, Merceologia produselor alimentare, [NUME_REDACTAT] Print, [NUME_REDACTAT] N., [NUME_REDACTAT], 2006, Merceologie alimentară, [NUME_REDACTAT]

Muste S., 2008, Materii prime vegetale în industria alimentară, [NUME_REDACTAT] Pres, [NUME_REDACTAT] Grigore, 2007, Pomicultura de la A la Z, Editura ASAB, [NUME_REDACTAT] Adrian, [NUME_REDACTAT], 2004, Horticultură generală și specială- Curs, [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT]., 2007, Tehnologia produselor agricole,[NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT] Maria, 2013, Tehnologia și controlul materiilor prime vegetale,[NUME_REDACTAT] din Oradea, [NUME_REDACTAT] S., 2008, Biochimie: structura și funcțiile bioconstituienților vegetali, [NUME_REDACTAT] Pres, [NUME_REDACTAT] S., 2008, Chimie organică și biochimie- lucrări practice, [NUME_REDACTAT] Pres, Cluj-Napoca

*** [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], Institutul de Stat pentru testarea și înregistrarea soiurilor, 2012, [NUME_REDACTAT] al soiurilor de plante de cultură din România, București

*** [NUME_REDACTAT], pădurilor și dezvoltării rurale, Direcția generală de inspecții tehnice și control, Inspecția de stat pentru control tehnic în producerea și valorificarea legumelor și fructelor, Scheme tehnice de control al calității pentru fructele și legumele proaspete, București