Tehnologia de Cultivare a Florii Soarelui

CUPRINS

INTRODUCERE

Analiza materiilor prime vegetale din punct de vedere calitativ reprezintă o activitate complexă și responsabilă întrucât direct, sau indirect, ea se găsește în produsele alimentare și implicit în sănătatea omului.

Plantele oleaginoase au capacitatea de a acumula ulei în diverse părți ale plantei.

Floarea-soarelui face parte din [NUME_REDACTAT], care este cel mai mare ordin vegetal și apoi din [NUME_REDACTAT], care este cea mai mare familie de plante angiosperme dicotiledonate, care cuprinde 20000 de specii, răspândite în diferite zone ale Globului. Cea mai mare parte dintre plantele acestei familii sunt ierboase mai ales în zonele temperate, iar în zonele tropicale pot fi arbuști, arbori sau plante suculente.

Floarea-soarelui este una dintre cele mai importante plante uleioase cultivate pe glob (13% din producția mondială de ulei) și cea mai importantă plantă uleioasă pentru România. Uleiul extras din achenele de floarea-soarelui este semisicativ și se caracterizează prin culoare, gust și miros plăcute, conținut ridicat în vitamine (A, D, E, K) și substanțe aromatice; în plus, uleiul de floarea-soarelui se conservă foarte bine pe perioadă îndelungată.

Uleiul de floarea-soarelui este unul dintre cel mai bine echilibrat sub aspectul acizilor grași pe care îi conține. El este utilizabil atât „la rece” cât și gătit și este bogat în acid linoleic – acid gras esențial pentru alimentația umană.

Continuele modificări și apariția noutăților, în utilizarea, importanța și folosirea florii soarelui este bine să se aibe în vedere studiul acestora, mai precis controlul tehnologic al acesteia, fapt pentru care lucrarea de față are tema centrală bazată pe determinări calitative ale unor hibrizi de floarea soarelui.

CAPITOLUL I

FLOAREA SOARELUI, MATERIE PRIMĂ OLEAGINOASĂ

1.1. Plantele oleaginoase. [NUME_REDACTAT] oleaginoase au capacitatea de a acumula ulei în diverse părți ale plantei. Aceste specii sunt plante ierboase sau arborescente, anuale sau perene care aparțin la familii botanice diferite.

După utilizarea lor, Muntean L.S. și colab., 2003 împart plantele oleaginoase în:

Tipice pentru ulei – rapiță, floarea soarelui, soia, șofrănelul, măslinul, inul pentru ulei, alunele de pământ și altele.

Cu utilizare mixtă – soia, alunele de pământ se obține ulei și proteină, bumbacul, cânepa, inul de ulei și fibre, cerealele porumbul și sorgul alimente și ulei, dovleacul furaj și ulei.

Părțile plantelor în care se acumulează ulei:

în sămânță, la rapiță, soia, ricin, mac, muștar, șofrănel, porumb (germeni), sorg,

în fructe, la măslin și palmier

în tuberculi, la alune de pământ.

Sursa de materii prime oleaginoase.

Alături de proteine și hidrați de carbon, lipidele sunt componenți structurali principali ai tuturor celulelor vii, precum și componentul majoritar al tuturor țesuturilor adipoase ale animalelor și omului.

Lipidele de origine naturală, 99% sunt esteri ai glicerinei cu acizii grași.

După o clasificare tradițională lipidele sunt amestecuri complexe de natură vegetală- uleiurule (lichide) sau animală grăsimi (solide), excepție untul de cacao care este grăsime vegetală solidă, sau uleiul de pește ulei de origine animală.

Industria uleiurilor și a grăsimilor naturale, este aprovizionată cu materii prime ce provin din 2 surse: – regnul animal și regnul vegetal.

Compoziția chimică a materiilor grase vegetale.

În general 96-99% din grăsimi conțin gliceride și 1-4% substanțe de însoțire a gliceridelor.

Gliceridele sunt esteri ai glicerinei cu acizi alifatici monocarboxilici superiori.

Glicerina este un lichid siropos, gust dulce, foarte higroscopică, se află în proporție de 9,3-14,5% în gliceride

Proprietățile fizice ale grăsimilor.

– Vâscozitatea uleiului este redusă, excepție uleiul de ricin care are vâscozitatea mare, motiv pentru care se folosește ca lubrefiant pentru motoare în amestec cu uleiuri minerale sau sintetice.

– Densitatea uleiului este 0,91-0,97

– Căldura de combustie 9000 kcal/kg

– Indicele de refracție a luminii 1,467 și 1,526

– Punctul de fumegare 189-242oC

– Punctul de aprindere 314-333oC

– Solubilitatea în eter etilic, benzină, chloroform

– La rece insolubile în alcool.

Proprietățile chimice determinate analitic sunt-indicele de aciditate, indicele de soponificare, indicile de iod cu valori cuprinse între 78-206.

Se pot determina de asemenea și.

conținutul de apă și substanțe volatile

impuritățile insolubile în eter etilic

substanțele organice nesaponificate

metalele grele

aciditatea liberă

indicele de peroxid.

Cele mai valoroase uleiuri alimentare sunt cele care au un conținut ridicat de acid oleic și linoleic obținute din:

floarea soarelui (acid oleic și linoleic),

șofrănel (acid linoleic),

porumb (acid oleic),

arahidele (acid oleic și arahidonic).

Conținutul mai ridicat în acid linoleic al unor uleiuri vegetale le dă acestora stabilitate și calitate. Uleiurile bogate în acid erucic (crucifere) provoacă iritări ale aparatului respirator și afecțiuni grave ale aparatului circulator.

Principalele specii de plante oleaginoase.

Există peste 100 de plante oleaginoase pe plan mondial, importanță au cca. 40, aparținătoare la 14 familii botanice:

Compositae – floarea soarelui, șofrănelul

Leguminoase – soia

Cruciferae – rapița, muștar

Malvaceae – bumbacul

Papavaraceae – macul

Rozaceae – alun, migdal

Pedaliaceae – susan

Vitaceae – sâmburi de struguri

Jungladaceae – nucul

Palmaceae – palmier de ulei, cocotierul

Linaceae – in

Oleaceae (foleaceae) măslin

Euforbiaceae (lenfabiaceae) ricin

Solanaceae – sâmburii de roșii, tutun.

Materiile prime oleaginoase se clasifică în felul următor:

semințe ale plantelor oleaginoase cultivate

semințe ale plantelor textile oleaginoase cultivate

semințe ale plantelor necultivate

fructe oleaginoase ale arborilor cultivați

fructe oleaginoase ale arborilor de pădure

– semințe și sâmburi oleaginoși, germeni oleaginoși.

1.2. Floarea soarelui ca materie primă

Tabel 1.1

Compoziția chimică a semințelor și a turtelor de floarea-soarelui (%)

Tabel 1.2

Componența acizilor grași din uleiul de floarea-soarelui (%)

Din punct de vedere nutrițional, uleiul de floarea-soarelui are caracteristici excelente, mai ales prin conținutul ridicat în acid linoleic. Acest acid gras polinesaturat este esențial în hrana omului, deoarece organismul uman nu-1 poate sintetiza.

S-a constatat că, în general, în climatele mai răcoroase (cum este climatul temperat), uleiurile conțin înjur de 70% acid linoleic, în timp ce uleiurile produse la latitudinile cu temperaturi ridicate, conțin numai 30% acid linoleic (în favoarea creșterii conținutului în acid oleic).

Uleiul de floarea-soarelui este considerat, în prezent, și un aliment care poate participa la controlul nivelului colesterolului din sânge. El nu-și pierde caracteristicile la prăjit, în condiții normale de utilizare, fiind astfel unul dintre uleiurile alimentare principale.

Uleiul de floarea-soarelui conține cantități mici de fosfolipide și de ceară. Conținutul său în steroli este inferior uleiurilor de soia și de porumb, iar conținutul în tocoferoli – antioxidanti importanți – este inferior celui din soia, dar superior uleiului din arahide, răpită sau porumb.

Proteinele din semințele de floarea-soarelui au valoare biologică ridicată, în compoziția lor chimică intrând toți aminoacizii esențiali.

Turtele rezultate după extragerea uleiului, în cantitate apreciabilă (circa 300 kg pentru o tonă de sămânță) conțin, în medie, 19 – 22% glucide, 6 – 10% ulei, 15 – 20% celuloză, 5 – 10% săruri minerale și 30 – 35% proteine. Proporția de proteine și compoziția acestora dau turtelor o importanță deosebită, acestea reprezentând o sursă valoroasă de proteine pentru furajarea animalelor (bovine, porci, iepuri, păsări) (după V. Bîrnaure, 1991).

Compoziția chimică a turtelor de floarea-soarelui relevă, ca defecte singulare, conținutul ridicat în celuloză și în cenușă, care tind sa reducă energia metabolizabilă; de asemenea, sunt carențate în Uzină, dar mai bogate decât turtele de soia în metionina și cistină. Turtele obținute din semințe de floarea-soarelui nedecorticate sunt calitativ inferioare; acestea nu pot fi folosite ca furaj pentru crescătoriile intensive de animale, în acest scop se cer turte bine decorticate, cu 40 – 45% proteină brută și doar 14% celuloză (tabel 1.3, după A.Bonjean, 1986).

Tabel 1.3

Valoarea furajeră a turtelor de floarea – soarelui

Sistematică. Origine. Soiuri și hibrizi

Floarea-soarelui este originară din America de Nord și aparține ordinului Compositales (Asterales), familia Compositae (Asteraceae), subfamilia Tubuliflorae, genul Helianthus (de la grec. helios – soare, anthos = floare).

Clasificările moderne ale genului Helianthus admit existența a 68 specii, divizate în două grupe mari: 50 specii nord-americane (Mexic, SUA, Canada), dintre care 14 aparțin secțiunii annui (din care face parte specia Helianthus annuus – floarea-soarelui) și 36 specii aparțin secțiunii divaricati (din care face parte specia Helianthus tuberosus – topinamburul); 18 specii sud-americane cuprinse în secțiunea ciliares, majoritatea fiind arbuști tropicali.

Formele cultivate pentru semințe aparțin speciei Helianthus annuus L. var, macrocarpus (DC) Ckll. și se caracterizează prin: plante anuale, monocefalice (cu o singură inflorescență), cu foliole involucrale mai late de 8,5 mm, cu flori galbene-portocalii și cu fructe (achene) mari.

În prezent, sortimentul din lista oficială cuprinde 58 forme, în principal creații ale amelioratorilor români de floarea-soarelui (soiul Record și 19 hibrizi, simpli sau triliniari) (tabelul 1.4).

În etapa actuală, obiectivele ameliorării florii-soarelui pe plan mondial sunt: îmbunătățirea omogenității, în special pentru a facilita recoltarea mecanizată; creșterea producției de semințe la hectar și a conținutului în ulei; creșterea rezistenței la boli; creșterea rezistenței la cădere și la decorticarea achenelor la manipulări mecanice.

Tabel 1.4

Zonarea hibrizilor de floarea-soarelui cultivați în România*

*Alex, Beril, Florom 249,Rapid, Sunny 1, Apetil – XF 941, Eladil – 6433 – XF 411, Nabil – 6482 – XF411, Eden, Fleuret, Floralie, Florina, Floyd, Fly, India, Laguna, Magnum, Rigasol, Sena, Splendor.

1.2.4. Particularități biologice

Floarea-soarelui este o plantă anuală, cu o mare dezvoltare vegetativă, cu tulpini de 1,5 – 4 m înălțime și frunze mari.

Sistemul radicular este de tip pivotant, care atunci când condițiile de sol permit (fără „hardpan”) poate explora orizonturile profunde, mai bine ca alte culturi; ajunge în sol până la 2 m adâncime și formează numeroase ramificații laterale active, pe o rază de 75 – 150 cm de pivot. Masa principală a rădăcinilor se găsește, în general, până la 50 – 70 cm adâncime.

Pivotul rădăcinii de florea-soarelui se caracterizează printr-o slabă putere de penetrare în sol, creșterea sa fiind împiedicată de cel mai mic obstacol (straturi compactate). De aceea, trebuie acordată o atenție specială lucrărilor solului, evitându-se mai ales formarea hardpanului, care poate limita dezvoltarea sistemului radicular, cu consecințe dăunătoare asupra culturii.

La începutul vegetației, rădăcina crește într-un ritm mult mai pronunțat decât tulpina. mai ales până în faza de 10 – 12 frunze. Ritmul de creștere a rădăcinii este influențat favorabil de fertilizare, și îndeosebi de îngrășarea cu fosfor (efect favorabil asupra masei rădăcinilor și asupra suprafeței de absorbție), precum și de executarea afânărilor adânci, pentru distrugerea hardpanului.

Planta de floarea-soarelui are capacitatea de a se adapta, prin creșterea sistemului radicular, la rezervele de apă din sol: înrădăcinare mai superficiala, când straturile superioare sunt bogate în apă și înrădăcinare mai adâncă în caz de secetă, valorificând astfel rezervele de umiditate din straturile profunde ale solului și rezistând la secetă.

Tulpina de floarea-soarelui crește foarte încet la începutul vegetației, apoi într-un ritm intens până la înflorit, după care creșterea practic încetează. Tulpina este acoperită cu peri scurți și aspri, iar în interior are un țesut medular, în care poate înmagazina apă. Ambele caracteristici conferă plantei rezistență fa secetă.

Sunt considerate mai valoroase formele care au tulpina de înălțime mijlocie (140 – 160 cm) și groasă (până la 2,5 cm în diametru la l m înălțime), pentru a rezista mai bine la frângere și cădere.

Frunzele, în număr de 25 – 40 (corelat cu tardivitatea hibrizilor), dispuse altern, sunt cordiforme, cu marginea dințată, acoperite cu perișori, bine dezvoltate, asigurând o bună asimilație clorofiliană. Aparatul foliar se formează până la apariția inflorescenței (38 – 50 zile de la semănat), dar creșterea intensă continuă până la înflorit. Indicele foliar la densitatea normală a culturii, este de 3,2, în condiții de irigare putând fi de 3,8 – 4,0. Creșterea suprafeței foliare totale este foarte rapidă, începând de la 30 zile după răsărit. Suprafața foliară maximă este 4.000 – 7.000 cm3/plantă.

Actualmente, se intenționează crearea de hibrizi cu 25 – 30 frunze, cu limbul mare și gofrat, pentru a obține un indice al suprafeței foliare de peste 4,0. cu pețiol diferențiat ca lungime pe verticala plantei, realizându-se astfel o arhitectonică a aparatului foliar cu o suprafață activă mult mai mare.

Inflorescența este un calatidiu foarte lat (diametru 12 – 40 cm), specific compositelor, protejat de frunze modificate, involucrale (fig.4.3); cuprinde la exterior un rând de flori ligulate, galbele-aurii (asexuate sau unisexuate de tip femei) și numeroase flori tubuloase hermafrodite, fertile (de regulă, 1.200 – 2.000 Ia o inflorescență), ce înfloresc succesiv, în 6 – 8 zone concentrice a câte 2 rânduri. Diametrul calatidiului, foarte variabil genetic, depinde în mare măsură de condițiile de cultură (în primul rând de densitate).

Sunt valoroase formele fără semințe seci în mijlocul calatidiului, cu peduncul strâns curbat (corelare cu rezistența la frângere), cu Inflorescența plată sau ușor convexă, cu 1800 – 2000 semințe bine formate.

Înfloritul debutează după 65 – 70 zile de la răsărit și este centripet; organele mascule (staminele) apar înaintea celor femele (stigmatele). înflorirea durează până la 21 zile (sfârșit de iunie-mijlocul lunii iulie, mai mult în cazul soiurilor și mai puțin, chiar 7-8 zile, în cazul hibrizilor și reprezintă perioada cea mai sensibilă la factorii de mediu, în special la asigurarea apei. Ofilirea florilor ligulate indică încheierea înfloritului (Muntean L.S. și colab., 2003).

Planta este autofertilă, tipic alogamă și entomofilă; o fecundare bună se realizează dacă în apropierea lanului sunt aduși stupi de albine.

Fructul este o achenă de culori diferite (de la albă până la neagră, adesea striată), de 7,5 – 17 mm lungime, 3,5 – 9 mm lățime și 2,5 – 5 mm grosime. Achena atinge lungimea normală la circa 9 zile după fecundare, iar grosimea la 14 zile. Pericarpul se dezvoltă și fără fecundare (de aceea se pot găsi adeseori „semințe seci”). Sămânța propriu-zisă (miezul) reprezintă, la hibrizii din țara noastră, circa 75% din greutatea fructului și își atinge mărimea și consistența caracteristice în 14 – 18 zile.

După fecundare, faza de umplere a achenelor se caracterizează, în principal, prin procese de sinteză a lipidelor și de redistribuire a proteinelor.

Uleiurile se acumulează în sămânță în ritm susținut în primele 20 – 25 zile de formare a seminței, în timp ce proteinele se acumulează mai târziu. După îngălbenirea receptaculelor, depunerea de substanță uscată, practic, încetează, constatându-se doar schimbări ale raportului între acizii oleic și linoleic. Acumularea uleiului este favorizată de temperaturile moderate, o bună aprovizionare cu apă și un raport de nutriție echilibrat (excesul de azot favorizează acumularea de proteine).

În procesul de ameliorare se scontează pe obținerea de hibrizi cu semințe mari (MMB = 80-85 g) și uniforme, însușiri corelate pozitiv cu rezistența la șiștăvire, al căror procent de ulei să crească până la 56.

1.2.5. Cerințe față de climă și sol

Floarea-soarelui este o plantă la care principalele caractere morfologice și fiziologice cum ar fi talia, diametrul calatidiului, mărimea semințelor, durata ciclului vegetativ etc. Sunt foarte sensibile la condițiile pedoclimatice de cultivare: temperatură, fotoperioadă, disponibilitatea apei, compoziția chimică a solului ș.a.

Temperatura. Sub aspectul cerințelor față de căldură, floarea-soarelui este o plantă mezotermă. Suma temperaturilor medii la formele semitardive (cultivate în România) este de 1.450 – 1.600°C temperaturi mai mari de 7°C (considerat pragul biologic pentru floarea-soarelui) sau 2.350°C temperaturi mai mari de 0°C.

Semințele de floarea-soarelui încep să germineze, izolat, la 4°C, dar semănatul se face numai la temperaturi de minimum 7°C în sol, pentru a obține o răsărire rapidă, viguroasă, uniformă și o înrădăcinare puternică. La plantele tinere afectate de temperaturi sub 0°C (- 2°C), vârful de creștere este distrus; ca urmare, planta ramifică și formează mai multe inflorescențe mici, cu semințe seci în proporție foarte mare.

În intervalul de la răsărire la apariția inflorescenței, planta crește bine la 15 – 17°C. S-a determinat că inițierea florală este mai puțin afectată de deficitul hidric și mai mult de factorul termic; cel mai bine se petrece la temperaturi de 18°C ziua și 8 – 9°C noaptea, în perioada de înflorire și formare a fructelor, temperaturi optime sunt cele de 22 – 24°C. La înflorire plantele de floarea-soarelui rezistă la temperaturi mai mari de 30°C, fără să se producă avortarea unui număr semnificativ de flori, în perioada de umplere a semințelor, temperatura ridicată influențează negativ acumularea acidului linoleic, în favoarea acidului oleic, contribuind direct la deprecierea calității uleiului.

La căldură excesivă (mai ales asociată cu seceta) sunt afectate polenizarea și fecundarea, scade procentul de ulei (în special conținutul în acid linoleic), crește consumul specific și global de apă (prin intensificarea respirației), scade rata fotosintezei nete, este încetinit transferul de substanțe asimilate spre fructe.

Cerințe față de umiditate. Floarea-soarelui consumă multă apă (650 mm sau chiar mai mult), pe întreaga perioadă de vegetație.

Pentru a-și satisface nevoile de apă, floarea-soarelui poate utiliza intensiv rezervele de apă acumulate în sol în sezonul rece, grație ritmului de dezvoltare a sistemului său radicular. De altfel (după O. Berbecel, 1967), în condiții de stepă (Bărăgan, Dobrogea, sud-estul Moldovei), producția de floarea-soarelui se corelează cu precipitațiile din sezonul rece. Devine, deci, imperios necesar să se ia măsuri de a avea rezervele de apă în sol în primăvară, la nivelul capacității de câmp.

Consumul specific înregistrat în diferite condiții de cultură pe glob este variabil (de la 360 la 765), dar producții mari se obțin mai ales la valorile 400 -450, ceea ce înseamnă că floarea-soarelui are cerințe medii față de umiditate. Suportă seceta mai bine decât alte plante cultivate, fapt explicabil prin sistemul radicular activ și profund, prin reducerea transpirației, prin revenirea rapidă la starea de turgescență a frunzelor ofilite, dar producția scade în funcție de intensitatea și durata secetelor.

Floarea-soarelui prezintă o fază de sensibilitate la secetă care durează înjur de 40 zile, înainte și după înflorit. Consecințele stress-ului hidric asupra producției de semințe și asupra conținutului în ulei depind de stadiul fenologic în care este surprinsă planta: perioada de maximă sensibilitate pentru masa semințelor este situată în stadiul de buton floral de 3 cm și până la sfârșitul înfloritului; perioada de sensibilitate maximă pentru conținutul în ulei se situează de la faza de înflorire deplină și până la începutul maturității boabelor.

În prezent, se consideră că, indiferent de perioada când survine stress-ul hidric, numărul total de achene format pe m2 afectează mai mult mărimea producției, decât valorile masei a 1000 de boabe.

În condițiile din România, în culturile neirigate, insuficiența precipitațiilor în a doua jumătate a lunii iulie și în luna august (deosebit de frecventă) duce la producții mici și la folosirea neeficientă a îngrășămintelor.

Cerințe față de lumină. Floarea-soarelui este pretențioasă față de lumină, în special după formarea inflorescenței. S-a determinat că heliotropismul frunzelor poate avea ca rezultat o creștere cu 10 – 23% a activității fotosintetice. Nivelul de iluminare saturat pentru floarea-soarelui este foarte ridicat (> 150.000 lucși) prin comparație cu alte culturi agricole (50 – 100.000 lucși).

Cerințe față de sol. Floarea-soarelui preferă solurile profunde, fără hardpan, mediu aerate, cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă, cu mare capacitate de înmagazinare a apei, fără exces de umiditate (un drenaj bun al solului este favorabil florii-soarelui), bogate în humus și elemente nutritive. Plantele de floarea-soarelui cresc și se dezvoltă bine dacă solurile au reacția neutră, slab acidă sau slab alcalină (pH = 6,4 – 7,2) (Ciobanu, 2007).

Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, solurile brun-roșcate, solurile aluviale (pânza freatică sub 2,5 m), solurile brune negleizate. Se vor evita terenurile nisipoase, cele erodate, precum și solurile acide neamendate.

1.2.6. Zone ecologice

Zona I (figura 1.1): terenurile irigate din [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], precum și [NUME_REDACTAT], caracterizate prin prezența cernoziomurilor ca soluri dominante, iar din punct de vedere climatic, temperatura, lumina și uneori precipitațiile (350 – 600 mm) corespund cerințelor unor producții ridicate. Factorii limitativi sunt: compactarea secundară și sărăturarea solurilor, excesul de apă în ariile depresionare, unele perioade de arșiță, care survin în fazele de înflorire și umplerea semințelor.

Zona 2: Lunca și [NUME_REDACTAT], însușirile solurilor aluviale și microclimatul specific oferă condiții favorabile pentru creșterea și dezvoltarea fior ii- soare Iu i. Factorii limitativi sunt reprezentați de deficitul de apă și arșițele din partea a doua a verii.

Zona 3: terenurile neirigate din [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Arealele respective sunt situate în partea de nord a zonei irgiate și sunt apreciate ca mijlociu de favorabile, îndeosebi din cauza deficitului de apă și prezenței solurilor brun-roșcate, în [NUME_REDACTAT].

Zona 4: [NUME_REDACTAT]-Burdea, [NUME_REDACTAT]-Rotunda și [NUME_REDACTAT]. Condițiile au un grad mijlociu de favorabilitate pentru floarea-soarelui, datorită prezenței vertiso l urilor, a solurilor brun-roșcate și a precipitațiilor care depășesc 450 mm. Factorii limitativi sunt textura grea, eroziunea, aprovizionarea insuficientă cu humus, fosfor și potasiu, și deficitul sau excesul temporar de umiditate.

Zona 5: [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Din punct de vedere al condițiilor naturale, aceste teritorii se află la limita inferioară de favorabilitate pentru cultura florii-soarelui: nivel foarte scăzut de favorabilitate al solurilor, determinat de procesele de eroziune; deficitul de apă din perioada de vegetație pentru arealele din Moldova; excesul temporar de umiditate, temperatura scăzută și, în anumite sole, aciditatea solului în Transilvania.

Figura 1.1. Aria răspândirii în cultură a florii-soarelui în România

(după Muntean L.S. și colab., 2003)

Zona 6: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Oferă condiții puțin propice culturilor de floarea-soarelui, potențialul natural fiind apreciat ca apropiat de nefavorabil. Solurile existente în aceste areale sunt brune luvice, luvisoluri și erodisoluri, iar clima este destul de umedă și răcoroasă. Cele mai frecvente fenomene negative sunt: aciditatea și aprovizionarea slabă a solului cu humus și elemente nutritive, eroziunea, excesul de apă, compactarea.

CAPITOLUL II

TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A FLORII-SOARELUI

[NUME_REDACTAT] favorabile pentru floarea-soarelui sunt culturile cu recoltare timpurie (cerealele păioase de toamnă și, în primul rând, grâul de toamnă), precum și unele culturi recoltate toamna, cum este porumbul (cu condiția să nu se folosească la porumb mai mult de 1,5 kg Atrazin/ha și să se facă tratamente contra rățișoarei); rezultate bune se obțin și după mazăre.

Sunt contraindicate ca premergătoare pentru floarea-soarelui culturile cu boli comune și, în special, cele care contribuie la propagarea putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) dintre care soia, fasolea și răpită, care ocupă suprafețe mari în zonele de cultură a florii-soarelui (tabel 2.1). Totodată, trebuie evitate ca premergătoare cânepa și tutunul (din cauza atacului de lupoaie). în cazul atacurilor puternice de putregai cenușiu, cartoful și inul sunt, de asemenea, culturi ce nu pot preceda culturile de floarea-soarelui.

Sensibilitatea ridicată a florii-soarelui la diferite boli care sunt greu de combătut pe cale chimică, manifestată prin pierderi mari de recoltă, cere luarea unor măsuri drastice pentru reducerea frecvenței și intensității atacului. Prevenirea eficientă a bolilor se face prin evitarea cultivării florii-soarelui pe același loc un număr cât mai mare de ani, interval de timp în care se produce o epuizare a formelor de rezistență a patogenului în sol.

Tabel 2.1.

Atacul de putregai alb și producțiile la floarea-soarelui,

în funcție de rotație și fertilizare

(după Bîrnaure V., 1991)

După floarea-soarelui se cultivă, cu rezultate bune, toate culturile neafectate de boli comune; se pot obține producții mari și la grâul cultivat după floarea-soarelui, cu condiția recoltării florii-soarelui până la 15 septembrie, tocării și încorporării adânci a resturilor vegetale și aplicării unor doze ceva mai mari de îngrășăminte cu azot.

[NUME_REDACTAT] fiecare tonă de semințe, floarea-soarelui extrage din sol 18 – 35 kg azot, 2,9 – 7,0 kg fosfor, 3,8 – 16,5 kg potasiu, 1,1 kg calciu, 1,8 – 2,3 kg magneziu. Produsele secundare (calatidii, tulpini, frunze) conțin, de asemenea, cantități apreciabile de elemente minerale, îndeosebi potasiu (1,51%), calciu (1,10%\ azot (1,3%), magneziu (0,58%), sodiu.

Consumurile sunt mai mici decât cele menționate în literatura mai veche. justificat de raportul îmbunătățit între masa totală a plantei și producția de sămânță (indicele de recoltă a crescut de la 0,16 – 0,25 la 0,33 – 0,40) (V. Bîrnaure, 1991),

Absorbția elementelor nutritive este rapidă la floarea-soarelui, în legătură cu ritmul de producere a substanței uscate în timpul primelor stadii de dezvoltare (V. Bârnaure, 1991). Concentrația în elemente nutritive este, de aceea, foarte ridicată în plantele tinere și descrește spre maturitate. Gachon (1972) a arătat că 66% din N, P și Ca, 75% din K și 90% din Mg sunt absorbite într-un interval de 2 luni, și anume de la apariția butonului floral și până la înflorire (tabel 2.2.).

O particularitate a plantei de floarea-soarelui este de a nu putea compensa carențele de elemente nutritive din fazele inițiale de creștere; dacă, de exemplu, floarea-soarelui nu este bine aprovizionată în perioada formării primordiilor florale (3-5 săptămâni după răsărire), se formează puține flori și producția rămâne mică, chiar dacă, ulterior, condițiile de vegetație sunt mult mai bune.

Tabel 2.2.

Ritmul de acumulare a substanței uscate și a elementelor

nutritive N, P, K la floarea-soarelui

Azotul. Floarea-soarelui este o plantă exigentă față de aprovizionarea cu azot, mijlociu pretențioasă la fosfor și foarte exigentă la potasiu. Îngrășarea de baza trebuie gândită ținând cont de gradul de fertilitate al solului, rotație, cantitățile de fosfor și potasiu extrase din sol prin recoltă (Muntean L.S. și colab., 2003).

Pentru floarea-soarelui, atât deficitul cât și excesul de azot, în special în fazele timpurii, au repercusiuni negative asupra proceselor de creștere și dezvoltare și, implicit, asupra producției de semințe și a conținutului de ulei. Pe măsură ce avansează în vegetație, plantele subnutrite cu azot au frunzele îmbătrânite, de culoare galbenă, iar la recoltare au calatidii mici și cu multe semințe seci.

Bine înrădăcinată, planta de floarea-soarelui este capabilă de a absorbi azotul levigat în straturile mai profunde ale solului. Din acest motiv, adesea se constată că floarea-soarelui valorifică puțin eficient azotul din îngrășăminte.

În timpul înfloritului, floarea-soarelui poate absorbi cel puțin 3 – 4 kg azot/ha/zi; absorbția tardivă de azot nu corectează efectele insuficienței azotului în fazele precoce.

Pe toate tipurile de sol, excesul de azot provoacă scăderea accentuată a conținutului de ulei, iar pe solurile brune și brune podzolite diminuează cu 14 -28% producția de semințe, în toate fazele de vegetație, excesul de azot provoacă creșterea luxuriantă și prelungirea vegetației plantelor în detrimentul producției de semințe și al conținutului în ulei și, desigur, al rezistenței la atacul de boli și la secetă.

La evitarea excesului de azot (pe toată suprafața sau în vetre) contribuie: folosirea în primăvară de îngrășăminte chimice complexe sau nitrocalcar; fracționarea cantităților de azot: o parte se administrează la pregătirea patului germinativ și restul în timpul vegetației.

Cantitățile de azot ce trebuie aplicate la floarea-soare lui se stabilesc, în primul rând, în funcție de producțiile planificate și de indicele de azot al solului (Muntean L.S. și colab., 2003). Dozele astfel stabilite se măresc cu 10 kg/ha după premergătoare ca porumb, cartof de toamnă, sfeclă; se măresc cu 10 kg/ha dacă solul are în primăvară apă la nivelul capacității de câmp; se micșorează cu 0,75 – 1,5 kg pentru fiecare tonă de gunoi administrată la planta premergătoare sau direct la cultura de floarea-soarelui și cu circa 10 kg dacă la semănat este secetă relativă (mai puțin de 80 m3/ha apă, sub capacitatea de câmp).

Azotul se administrează o jumătate la pregătirea patului germinativ (sau concomitent cu semănatul), sub formă de azotat de amoniu, îngrășăminte lichide sau îngrășăminte complexe; cealaltă jumătate, concomitent cu prașila I sau, sub formă nitrică, la prașilele I și a II-a.

Fosforul influențează puternic procentul de ulei, iar în anumite condiții determină și o sporire a producției de sămânță, chiar mai accentuată decât azotul. Floarea-soarelui nu se poate cultiva în nici un caz fără fertilizare cu fosfor, deși este citată de numeroși autori ca având o capacitate mare de folosire a fosfaților din sol; acest lucru nu este valabil pentru fazele inițiale de creștere. Pe de altă parte, în țara noastră regimul precipitațiilor și temperatura (în cultură neirigată) din perioada de înflorire și fructificare nu permit o valorificare superioară a rezervelor de fosfor din sol.

Absorbția fosforului urmează un ritm apropiat de cel al azotului și depinde mai mult de explorare a solului de către rădăcinile florii-soarelui.

Pentru floarea-soarelui cele mai indicate îngrășăminte cu fosfor sunt cele complexe. Dintre îngrășămintele simple se va folosi, cu mai bune rezultate, superfosfatul concentrat pe soluri ușor acide și superfosfatul simplu pe soluri neutre și alcaline (V. Bârnaure, 1991).

Epoca de administrare este vara sau toamna, înainte de arătura de bază, cu încorporare sub brazdă. O parte din fosfor (circa 1/3 din doză) se poate aplica pe rând, odată cu semănatul, cel mai bine sub formă de îngrășăminte NP. Acest mod de fertilizare favorizează o bună înrădăcinare și creștere inițială a plantei, conferindu-i rezistență la secetă și făcând posibile economii la cantitatea de fosfor, de 15-20%.

Tabel 2.3.

Doze de azot (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui

Dozele de fosfor recomandate în tehnologia actuală de cultivare a florii-soarelui sunt prezentate în tabelul 2.4 (după Muntean L.S. și colab., 2003).

Tabel 2.4.

Doze de fosfor (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui

Potasiul. Floarea-soarelui absoarbe mult potasiu, pe care îl restituie în proporție de 90%, prin resturile vegetale rămase după recoltare.

Potasiul are influențe pozitive prin utilizarea mai bună a apei de către floarea-soarelui, sporirea rezistenței la frângere, la atacul diferitelor boli. La insuficiența potasiului, plantele de floarea-soarelui rămân mai mici și capătă aspect de tufa (cu internodii scurte și frunze dese). Suprafața foliară se reduce drastic la carența de potasiu.

Pe solurile cu mai puțin de 15 mg K2O/100 g sol) (soluri brune, soluri podzolite și podzolice) trebuie folosite 60 – 80 kg potasiu/ha, în cultură irigată, potasiul trebuie folosit în toate condițiile.

Ca îngrășăminte cu potasiu, produse industrial, se recomandă sarea potasică, administrată toamna (sub arătură), îngrășăminte l e complexe de tip NPK (înainte sau concomitent cu semănatul).

Gunoiul de grajd aduce sporuri de producție mai mari (700 – 800 kg/ha) pe soluri carbonatate și pe cele podzolite. Se realizează o mai bună valorificare a gunoiului de grajd pe ansamblul rotațiilor, dacă acesta se administrează la planta premergătoare (porumb, sfeclă, cartof – în condiții de irigare). Floarea-soarelui valorifică superior efectul remanent al gunoiului de grajd.

Plantele de floarea-soarelui prezintă, uneori, semne de suferință specifice dezechilibrului de nutriție cu microelemente, mai frecventă fiind carența de molibden (în primăverile răcoroase, pe solurile acide) și cea de bor (în anii cu primăveri secetoase), carențe care se combat prin încorporarea, o dată cu lucrările solului, a 0,55 – 1,1 kg/ha molibdat de amoniu sau 0,75 – 1,5 kg/ha molibdat de sodiu (după recomandările I.C.C.P.T. Fundulea, 1990).

Lucrările solului

Floarea-soarelui necesită un sol bine afânat, fără hardpan și structurat, care să permită o răsărire rapidă și uniformă, o înrădăcinare profundă și un control eficient aî buruienilor. Aceasta este o garanție a unei bune alimentări cu apă și elemente nutritive a plantelor și o mai bună rezistență la cădere.

Cele mai frecvente consecințe ale unei pregătiri neglijente a solului pentru floarea-soarelui sunt: stagnarea seminței în sol, care nu reușește să străbată crusta compactă de la suprafața solului; tendința pivotului rădăcinii de a se dezvolta superficial atunci când întâlnește o zonă prea compactă; concurența cu buruienile până în stadiul de 5 perechi de frunze:

Lucrarea de dezmiriștit se realizează cât mai devreme posibil după recoltarea premergătoarei și este urmată de arătura adâncă, efectuată pe un sol scurs bine, evitând, pe cât posibil, patinarea care netezește și compactează fundul brazdei. Adâncimea arăturii pentru floarea-soare lui trebuie să fie de 22 – 25 cm; lucrarea mai adâncă este necesară pe terenurile puternic îmburuienate sau cu cantități mai mari de resturi vegetale rămase pe teren și pe solurile compactate.

În zonele mai umede și pe solurile mai grele, îmbunătățirea regimului aerohidric al solului, prin scarificare la 60 cm, aduce sporuri de producție de până la 28%.

În primăvară, pentru a obține un pat germinativ cât mai aproape de aceste cerințe ideale, trebuie limitat numărul de treceri pe teren cu utilajele agricole la un minim care să evite tasarea excesivă. In plus, trebuie să nu se lucreze pe un sol insuficient scurs în adâncime; în asemenea situații, este de preferat, să se întârzie câteva zile data semănatului. La umiditate ridicată, tasarea produsă de roțile tractorului determină deteriorarea însușirilor fizice ale solului, iar utilajul cu care se lucrează nu realizează o mărunțire a solului, ci o fragmentare în felii a acestuia, care îngreunează și întârzie pregătirea patului germinativ și favorizează pierderea umidității din sol.

Suprafețele lucrate bine încă din toamnă și care la desprimăvărare se prezintă fără resturi vegetale și nivelate se lucrează cu combinatorul, iar cele arate în toamnă, care prezintă denivelări și unele resturi vegetale incomplet încorporate, se lucrează cu grapa cu discuri ușoară în agregat cu grapa cu colți și lamă nivelatoare.

Calitatea patului germinativ este asigurată de reglarea corectă a agregatelor de lucru si de evitarea lucrării când solul este prea umed. Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ se execută cu combinatorul, în ziua sau preziua semănatului, și nu mai devreme, pentru a nu favoriza îmburuienarea terenului înaintea răsăririi culturii.

Pentru a realiza un pat germinativ corect trebuie folosite agregate complexe, cu scopul de a evita numărul de treceri prea mare (combinatoare). Prin ultimele lucrări sunt încorporate erbicidele și îngrășămintele.

Conservarea apei în sol constituie un obiectiv esențial care trebuie avut în vedere la pregătirea patului germinativ. Pentru aceasta, solul trebuie lucrat superficial, printr-un număr cât mai redus de lucrări.

Se va evita afânarea excesivă, întoarcerea și răscolirea energică a solului, prin care se favorizează pierderea apei prin evaporare într-o perioadă în care aceasta este accelerată de temperaturile în creștere și vânturile care bat cu intensitate (Cr. Hera și colab., 1989).

Sămânța și semănatul

Obținerea de plante viguroase printr-o răsărire uniformă și rapidă este determinată de folosirea la semănat a unui material semincer cu indici calitativi superiori: valoare biologică și culturală ridicată (puritate fizică minimum 98%, germinație minimum 85%), integritate fizică, fără spărturi sau fisuri, lipsa bolilor. Sămânța trebuie sa fie din anul precedent și să aparțină unor categorii biologice superioare, în cazul soiurilor, și să fie din fi, în cazul hibrizilor.

O atenție deosebită trebuie acordată folosirii de semințe mari și omogene; în cazul folosirii de semințe mici, pierderile de la semănat la răsărit pot ajunge Ia 25 – 40%, în anumite condiții, și nu se realizează o distribuție uniformă a plantelor pe teren.

O lucrare efectuată de unii cultivatorii de floarea-soarelui de la noi (și care se justifică adesea) este alegerea semințelor la masă. Prin această operațiune sunt îndepărtate semințele mici, fisurate, decojite, atacate de boli (pătate). Puritatea fizică crește până la 100% și capacitatea de germinație peste 95%. asigurându-se o răsărire rapidă (explozivă), uniformă (fără goluri), lanuri mai puțin atacate de boli și sporuri de producție. Semințele germinabile intacte dau germeni normali în proporție de 95%, cele fisurate – 85%, iar cele decojite și cu miez parțial lipsă sub 75% (uneori sub 50%) (V. Bîrnaure, 1991).

Tratarea seminței de floarea-soarelui înainte de semănat, contra bolilor și dăunătorilor este obligatorie. Se recomandă să se efectueze tratamente contra manei (Plasmopara helianthi) cu Apron 35 SD, 4 kg/t de sămânță sau Wakil PTS, 2 kg/t de sămânță; la hibrizii nerezistenți (Fundulea 206, Felix). împotriva putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) și a putregaiului cenușiu (Botrytis tinerea) se fac tratamente cu unul dintre produsele: Sumilex 50 PU, l kg/t de sămânță, Rovral 50 PU, 2,0 kg/t de sămânță, Konker SC, 1,25 l/t de sămânță, Mancoben 60 PTS, 2 kg/t de sămânță, Tiramet 60 PTS, 2,5 kg/t de sămânță.

Pentru controlul dăunătorilor (rățișoara porumbului – Tanymecus dilaticollis și viermilor sârmă – Agriotes sp.) se recomandă tratamente cu carbofuran (Furadan 35 ST sau Carbodan 35 ST sau Diafuran 35 ST, 28 l/t de sămânță) efectuate centralizat, de specialiști, deoarece aceste produse sunt foarte toxice (Al. Barbulescu și colab., 1993)

Epoca de semănat. Semănatul culturilor de floarea-soarelui începe atunci când în sol se realizează pragul minim de 7°C la adâncimea de încorporare a seminței (și vremea este în curs de încălzire); sunt asigurate, astfel, condiții favorabile pentru germinarea rapidă și uniformă a semințelor și răsărirea plantelor.

Calendaristic, momentul semănatului florii-soarelui este determinat de evoluția condițiilor climatice în primăvară, perioada optimă de semănat începând, după unele estimări, la circa 15 zile de la desprimăvărare (Gh. V. Roman și col. 1992); în primăverile secetoase se recomandă semănatul la începutul intervalului, iar în cele umede și reci se poate semăna ceva mai târziu.

Calendaristic, semănatul se face, de regulă, între 25 martie (zone cu desprimăvărare mai timpurie) și 15 aprilie. Durata optimă de semănat în fiecare an este de 5 – 6 zile. întârzierea semănatului în a doua jumătate a lunii aprilie sau începutul lunii mai determină scăderi importante de producție.

Densitatea. În condiții bune de vegetație, la formele existente în prezent în cultură în România, producțiile cele mai mari se obțin dacă la recoltare există 45.000 – 50.000 plante/ha în cultură neirigată și 50.000 – 60.000 plante/ha în cultură irigată.

Cantitatea de sămânță la hectar, corespunzătoare densităților optime, variază, obișnuit, între 4,0 si 5,5 kg/ha.

Distanța dintre rânduri, în condiții de cultură neirigată sau irigată prin aspersiune, este generalizat semănatul florii-soarelui la distanța de 70 cm între rânduri, prin care sunt asigurate posibilitățile de combatere a buruienilor prin prașile mecanice.

Adâncimea de semănat este de 5 – 7 cm; se poate semăna la 4 – 5 cm adâncime pe soluri mai grele, umede și numai dacă nu se folosesc erbicide triazinice, care la adâncimi mici de semănat vin în contact cu sămânța în curs de germinare și provoacă pagube (efecte fitotoxice – cu atât mai mari, cu cât solul este mai ușor).

Respectarea vitezei de semănat este, de asemenea, o condiție importantă; o viteza redusă (4,5 km/h) permite o repartiție optimă a semințelor pe rând și uniformitatea adâncimii, ceea ce va asigura o răsărire uniformă a plantelor.

Lucrările de îngrijire

Floarea-soarelui este foarte sensibilă la concurența buruienilor până în stadiul de 5 perechi de frunze, într-un interval de 30 – 40 zile, floarea-soarelui trebuie, deci, sa fie protejată prin tratamente cu erbicide și prin prășit.

Erbicidarea. Alegerea erbicidelor și a asociațiilor de erbicide depinde de buruienile prezente în parcela în care se cultivă floarea-soarelui.

Prășitul are un rol dublu: de a completa acțiunea erbicidelor (în numeroase cazuri erbicidele nu asigură distrugerea completă a buruienilor) și de a ameliora structura solului și a favoriza dezvoltarea culturii. Prășitul culturii influențează hotărâtor creșterea plantelor și nivelul recoltei. Floarea-soarelui se prășește de 2 – 3 ori mecanic între rânduri.

Prima prășilă se face imediat ce rândurile de floarea-soarelui se disting bine și s-au format primele două frunze adevărate. A doua prășilă mecanică trebuie făcută la interval scurt (10 – 12 zile), imediat ce apar buruienile. La interval de circa 15 zile se face a treia prășilă mecanică.

Zona de protecție la prășit crește de la 8 – 10 cm la prima prășilă, până la 14 – 15 cm la ultima (frunzele sunt rigide și se rup cu ușurință). Este indicat să se folosească la primele lucrări discuri de protecție a rândurilor, plantele fiind sensibile și la acoperirea cu pământ. Viteza de lucru se stabilește astfel ca să nu se arunce pământul pe rând: de regulă, viteza I la prima lucrare și vitezele II și a III-a la următoarele.

Polenizarea suplimentară a florii-soarelui, prin instalare de stupi de albine (1,5-2 stupi/ha) înainte de înflorire, în vecinătatea culturilor, aduce sporuri de producție de 300 – 600 kg/ha (I. Cârnu și colab., 1982, citat de Muntean L.S. și colab., 2003).

Tratamentele, la avertizare, contra bolilor pot aduce sporuri substanțiale de producție (plus 30 – 56%).

Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) este o boală care poate apărea pe orice parte a plantei (se manifestă ca un putregai alb), în toate fazele de vegetație. Pieirea plantelor și reducerea drastică a densității lanurilor pot conduce la scăderi de producție foarte importante. Sensibilitatea maximă a plantelor se înregistrează la răsărire și la formarea calatidiului. Agentul patogen se conservă în sol sub formă de scleroți o durată mare de timp, de ordinul a 7 – 8 ani. Contaminarea se face la nivelul solului, umiditatea favorizând atacul (atac timpuriu frecvent), în anii secetoși, atacul este mai puțin amplu și dăunător; în anii cu veri ploioase, pe solurile unde apare exces de umiditate (așa cum este solul brun-roșcat), este favorizat atacul târziu, iar pierderile de plante pot depăși 30% (C. Gheorghieș, Gh. V. Roman, 1984).

Putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea) este o ciupercă care se poate dezvolta pe majoritatea organelor plantei de floarea-soarelui, acoperind țesuturile senescente cu o cuvertură cenușie (apare mai ales pe calatidiu, spre sfârșitul verii). Pagubele cele mai importante se observă cel mai mult după înflorit. Boala se propagă prin conidii în timpul vegetației și prin miceliu și scleroți de la un an la altul (C. Bărbulescu și colab., 1993).

în cazul ambelor boli, tratamentele la sămânță sunt eficiente. Dacă predomină atacul pe calatidiu, se recomandă 2 tratamente, primul în intervalul de la diferențierea netă calatidiului, până la apariția florilor ligulate, al doilea la 10 -15 zile după sfârșitul înfloritului, folosind unul din produsele: Rovral 50 PU, l kg/ha, Ronilan 50 WP, l kg/ha, Sumilex 50 WP, l kg/ha, Benlate 50 WP, 1,5 kg/ha, Bavistin 50 WP, 2 kg/ha; Punch 40 EC, 0,4 l/ha; Calidan SC, 2 l/ha.

Cultivarea hibrizilor Super, Select, Festiv, Felix, cu rezistență la putregaiul alb, este o soluție pentru limitarea infestării.

Phomopsis (Phomopsis helianthi este o ciupercă care se conservă pe resturile de cultură infestate rămase la suprafața solului. Infestarea se face în primăvară, și, în situația în care umiditatea persistă, se poate ajunge la distrugerea țesuturilor tulpinii și căderea în masă a plantelor (reducerea producției, deprecierea calității, pierderi mari la recoltare sau imposibilitatea recoltării mecanizate).

Boala a apărut în 1981 în județele din vestul României și s-a extins foarte repede, îndeosebi în zonele mai umede, cu exces temporar de umiditate; pe solului brun-roșcat din [NUME_REDACTAT], cu frecvente porțiuni depresionare (crovuri) boala a fost semnalată pentru prima dată în 1984 (C. Gheorghieș, Gh. V. Roman). Eficiente sunt măsurile preventive: distrugerea resturilor vegetale, cultivarea hibrizilor toleranți, Felix și Select, evitarea amplasării culturilor de floarea-soarelui pe solele unde apare excesul de umiditate. În vegetație se recomandă două tratamente: primul în faza de 6 – 8 perechi de frunze, al doilea la diferențierea calatidiului, până la apariția fiorilor ligulate, folosind preparate pe bază de fusilazol, carbendazin, vinclozolin + carbendazim, iprodione+carbendazim (după recomandările de la combaterea putregai urilor), sau produse conținând trifumizol (Trifmine 30 WP, l kg/ha), nuarimol (Trimidal 9 EC, l I/ha), bioxazol (Baycor 300 EC, 2 l/ha).

Mana florii-soarelui (Plasmopara helianthi) este o boală răspândită în toată țara și considerată, până nu demult, cea mai păgubitoare boală a florii-soarelui. în prezent, importanța ei s-a redus prin măsurile preventive care se iau (extinderea cultivării hibrizilor rezistenți – Festiv, Super, Select, respectarea rotației de 6 ani, tratarea semințelor înainte de semănat). Transmiterea bolii de la un an la altul se face prin resturile de plante rămase în sol, simptomele de atac manifestându-se încă de la începutul vegetației. O mare atenție trebuie acordată distrugerii samulastrei de floarea-soarelui și a resturilor vegetale (Al. Barbulescu și colab., 1993).

Combaterea dăunătorilor. Cei mai importanți sunt gărgărița porumbului sau rățișoara (Tanymecus dilaticollis) și viermi sârmă (Agriotes sp.) dăunători foarte păgubitori pe majoritatea terenurilor agricole de la noi. Atacul de rățișoara este mai puternic în sudul și estul țării, după porumb și în primăverile calde și secetoase; viermii sârmă creează probleme pe terenurile cu încărcare mare de păioase, pe solurile mai grele și în primăverile umede și răcoroase, când răsărirea și dezvoltarea plantulelor se desfășoară mai lent. Sunt obligatorii tratamentele la sămânță cu produse conținând carbofuran. În anumite situații, când nu s-au efectuat aceste tratamente, dar și în unele primăveri, secetoase și calde, sau când floarea-soarelui urmează după porumb, sunt necesare tratamente, în perioada răsăririi flori i-soarelui, cu dimetoat+deltametrin (Dimecis 300, 3,5 l/ha), sau, în lipsa acestuia, cu dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha) în amestec cu deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,25 l/ha).

Irigarea. Consumul de apă al florii-soarelui este asemănător cu cel al porumbului, dar planta utilizează mai bine rezervele de apă din sol la desprimăvărare și precipitațiile din cursul vegetației.

Printr-o prognoză corectă a irigației se va menține rezerva de apă pe adâncimea de udare, între plafonul minim și capacitatea de câmp.

[NUME_REDACTAT] poate fi considerată atinsă atunci când 80 – 85 % din calatidii au culoarea brună și brună-gălbuie (numai 15-20 % sunt încă galbene), resturile de flori de pe calatidiu cad singure, florile de la baza și mijlocul tulpinii sunt uscate. O dezvoltare uniformă a culturii și o coacere cât mai omogenă sunt condiții importante pentru recoltarea cu pierderi minime. In caz contrar, unele calatidii intră în supracoacere și pierderile de semințe prin scuturare pot ajunge chiar la 1.000 kg/ha.

Recoltarea mecanizată a culturilor de floarea-soarelui se poate începe de la 15 % umiditate și trebuie să se încheie cel mai târziu la 9 – 10% umiditate; în caz contrar, se produc pierderi mari prin scuturare.

Recoltarea se face cu combina pentru cereale, prevăzută cu echipamentul special pentru recoltarea florii-soarelui și reglată corespunzător.

Recoltarea prea devreme a culturilor înseamnă un conținut ridicat de impurități umede, pericolul deprecierii recoltei și cheltuieli mari de uscare. Din contră, un recoltat prea târziu sporește pierderile prin atacul păsărilor, căderea plantelor, decojirea semințelor la treierat, scuturare, dezvoltarea bolilor.

Defolierea chimică este recomandată în cazul maturării întârziate a florii-soarelui sau când recolta este amenințată de atacul agenților patogeni Botrytis sau Sclerotinia. Se folosește diquat (Reglone 20 LS, 3 – 10 l/ha), când 50% din plante au calatidiile galbene cu început de brunificare și umiditatea semințelor a scăzut la 30 – 35%; după 9 zile de la tratament, umiditatea semințelor scade la 15 – 17% și se poate recolta (N. Gumaniuc și colab., citat de V. Bârnaure, 1991).

Producții. Floarea-soarelui este o plantă cu mare capacitate de producție, care depășește 4.500 kg semințe/ha la hibrizii românești existenți în cultură. Producțiile medii în țara noastră se situează în jur de 1.500 kg/ha. Pe plan mondial, producțiile medii în țările mari cultivatoare se situează între l .300 si 2.000 kg/ha.

CAPITOLUL III

MATERIALUL ȘI METODA DE CERCETARE

3.1. Condițiile de studiu

Câmpul de cercetare este amplasat la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] pe un preluvosol cu următorul profil: Ap = 0-24 cm; El = 24-34 cm; Bt1 = 34-54 cm; Bt2 = 54-78 cm; bt/c = 78-95 cm. Se remarcă faptul că migrarea argilei coloidale a determinat apariția orizontului. El cu 31, 6% argilă coloidală și a două orizonturi de acumulare a argilei coloidale Bt1 și Bt2 cu 39,8% și 39,3 % argilă coloidală.

3.2. [NUME_REDACTAT] din câmpul de cercetare se caracterizează printr-o hidrostabilitate foarte mare a agregatelor de sol mai mari de 0,25 mm (47,55) pe stratul de 0-20 cm.

Solul are o porozitate totala mijlocie pe adâncimile 0-20 cm, 20-40 cm, 40-60 cm și mai mică pe adâncimile 60-80 cm, 80-100 cm și 100-150 cm. Valorile porozității totale scad profilul solului de la suprafață la adâncime.

Conductivitatea hidraulică este mai mare de adâncimea 0-20 cm, mijlocie pe adâncimile 20-40 cm, , mică și foarte mică pe următoarele adâncimi studiate (tabelul nr. 3.1).

Densitatea aparentă – 1,41 g/cm – caracterizează un sol slab tasat pe adâncimea 0-20 cm. Pe celelalte adâncimi studiate greutatea aparentă evidențiază un sol moderat și puternic tasat. Pe adâncimile de udare (0-50 cm, 0-75 cm) și pe 0-150 cm solul este puternic tasat.

Capacitatea de câmp are o valoare mijlocie pe întreg profilul la sol, iar coeficientul de ofilire are, de asemenea, valoare mijlocie până la adâncimea de 80 cm și mai mare sub această adâncime.

Intervalul umidității active IUA sau capacitatea de apă utilă are valoare mare pe adâncimea 0-80 cm și mijlocie pe adâncimea 80-150 cm. Pe adâncimile de udare folosite în câmpul de cercetare intervalul umidității active are valoare mare (tabelul nr. 3.1).

Proprietăți chimice

Solul din câmpul de cercetare are o reacție slab acidă pe întreaga adâncime studiată, cu valori crescătoare de la suprafață spre adâncime (tabelul nr. 3.2).

Aprovizionarea cu humus este slabă, iar cea cu azot totală, slabă – mijlocie, pe întreaga adâncime cercetată. Raportul C/N are o valoare mai mare pe adâncimea + – 20 cm (8,01) și scade cu adâncimea de determinare (tabelul nr. 3.2).

Fertilizarea an de an cu doze de fosfor specifice agrotehnici solurilor irigate, a determinat ridicarea nivelului fosfatic al preluvosolului din câmpul de cercetare încât după 18 ani de cercetări staționare cantitatea de fosfor mobil din sol a crescut pe stratul arat de la 22,0 ppm (sol mijlociu aprovizionat) la 150,8 ppm (sol foarte bine aprovizionat).

Conținutul solului în potasiu mobil este mic – mijlociu, cu valori ce cresc de la stratul arat (124,5 ppm pe 0 – 2 cm) spre profunzime (145,4 ppm pe 100 – 150 cm).

Conținutul solului în magneziu schimbabil pe profilul solului are o evoluție similară cu a potasiului solului fiind mijlociu aprovizionat cu acest element pe întregul profil.

Manganul activ caracterizează solul din câmpul de cercetare ca sol cu un conținut mijlociu pe adâncimile 0-20 cm și 20-40 cm și mic pe adâncimile următoare. Solul este moderat submezobazic pe întreaga adâncime studiată (tabelul nr. 3.2).

Tabelul nr. 3.1

Principalele proprietăți fizice și hidrofizice ale preluvosolului de la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]

În funcție de textura solului plafonul minim a fost stabilit la 2-3.

Tabelul nr. 3.2

Principalele proprietăți chimice ale preluvosolului de la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]

3.3. Materialul biologic utilizat

În scopul realizării cercetărilor s-au luat în studiu următorii hibrizi de floarea soarelui:

Alex (martor);

ZP;

Favorit;

Brio;

SO1;

SO5

Probe analizate

3.4. [NUME_REDACTAT] biometrice în câmp și laborator

În câmp s-au făcut determinări privind numărul de plante la mp, înălțimea și diametrul calatidiului, iar după recoltare s-au individualizat probe medii din fiecare variantă. La recoltare s-au cântărit producțiile principale și secundare realizate pe fiecare parcelă, s-au determinat umiditățile probelor medii, făcându-se ulterior corecțiile necesare pentru recalcularea producțiilor la STAS.

MMB ( masa 1000 de boabe) – din probele preliminate MMB – ul (masa 1000 de boabe) s- determinat prin cântărirea a 100 boabe, din fiecare probă în trei repetiții, duă care s-a cântărit fiecare probă, pe balanță, s-a înmulțit cu 10 și s-a aflat masa 1000 de boabe MH – masa hectolitrică – s-a determinat cu Samovarul prin cântărire.

Masa a 1000 boabe

Masa relativă a 1000 boabe reprezintă greutatea acestora, exprimată în g, la umiditatea existentă în momentul determinării.

Masa absolută a 1000 boabe reprezintă greutatea acestora, exprimată în g, raportată la substanța uscată, calculată în funcție de conținutul de umiditate al boabelor în momentul analizării.

Masa a 1000 boabe este influențată de condițiile pedoclimatice, de gradul de maturizare al boabelor. Valorile ridicate ale acestei caracteristici fizice indică o calitate superioară a boabelor.

Modul de determinare conform STAS 6123/1 – 73. principiul metodei.

Se cântărește o cantitate de cerealee și apoi se numără boabele întregi. Pregătirea probelor conform SR ISO 2170-1996.

Modul de lucru

Proba de analiză, care trebuie să corespundă aproximativ masei a 500 cereale, se cântărește cu precizia de 0,01 g. Din această probă se aleg boabele întregi, apoi se cântărește cu aceeași precizie, restul rămas reprezentându-l impuritățile, boabele sparte. Se scade masa acestora din masa inițială a probei luate pentru determinare. Se numără boabele întregi separate. Se determină umiditatea cerealelor analizate. Pentru fiecare probă se vor face două determinări.

Calculul și exprimarea rezultatelor

Masa relativă a 1000 boabe se determină cu relația: Mr= (M-m)/nx1000, g în care:

M= masa probei de anliză cântărită pentru determinare,

m= masa restului rămas după separarea boabelor întregi din proba de analiză, g

n= numărul boabelor întregi separate.

Masa absolută 1000 boabe se calculează cu relația:

Ma= Mrx (100-u)/100, g

în care :

Mr= masa relativă a 1000 boabe, g,

u= umiditatea boabelor, %.

Rezultatul se exprimă cu 2 zecimale dacă masa a 1000 boabe este mai mică de 10 g, cu o zecimală dacă masa este cuprinsă între 10…50 g și fără zecimală dacă masa este mai mare de 50 g.

Figura 3.1. [NUME_REDACTAT] hectolitrică, a cărei schemă este prezentată în figura de mai sus, are următoarele părți componente:

▪ platan (1)

▪ cilindru (2) cu baza perforată, prevăzut cu o brățară de agățat,

▪ cilindru (3) a cărui parte inferioară se poate îmbina cu partea superioară a cilindrului (2),

▪ cilindru (4) prevăzut la bază cu o clapetă de deschidere, necesar pentru luarea probei și scurgerea cerealelor în cilindrul (3),

▪ greutate în formă de disc (5) care se așează în partea superioară a cilindrului (2), deasupra cuțitului (6),

▪ cuțit (6) de formă specială, care se intercalează între cilindrii (3) și (2), prin secțiunea făcută la capătul superior al cilindrului (2),

▪ lăcaș (7) special pentru fixarea cilindrului (2).

Pregătirea probelor conform SR ISO 13690/2001.

Proba de laborator se omogenizează și se pregătește pentru determinarea masei hectolitrice, eliminându-se corpurile străine mari, care stânjenesc efectuarea analizei (tulpini de plantă, bulgări mari de pământ etc.).

Modul de lucru

Se fixează cilindrul (2) în lăcașul (7). Se introduce cuțitul (6) prin secțiunea cilindrului (2), iar peste cuțit se așează greutatea în formă de disc(5).

Se îmbină apoi cilindrul (3) cu cilindrul (2), iar peste cuțit se așează greutatea în formă de disc (5). Se umple cilindrul (4) cu proba de analizat bine omogenizată și se îmbină cu cilindrul(3). După golirea cilindrului (4) și umplerea cilindrului (3) se trage repede cuțitul (6); greutatea (5) căzând în cilindrul (2) și antrenând în același timp cerealele din cilindrul (3). În timpul căderii cerealelor, cilindrul (4) nu trebuie acoperit, nici mișcat. Se introduce apoi la loc cuțitul (6).

Se îndepărtează cilindrul (4) și se elimină surplusul de cereale rămas pe cuțit, apoi se îndepărtează cilindrul (3) și cuțitul (6). Cilindrul (2) plin cu cereale se agață la balanță și se cântărește punând platanul (1) greutățile necesare până la echilibrarea pârghiilor. Pentru fiecare probă se vor face două determinări.

Calculul și exprimarea rezultatelor

Se calculează masa hectolitrică corespunzătoare greutăților de pe platanul (1) și se face media aritmetică a celor două determinări, dacă diferența dintre ele nu depășește 0,5 kg/hl.

La ovăz și floarea-soarelui se admite o diferență între două determinări de 1kg/hl.

CAPITOLUL IV

REZULTATE ȘI DISCUȚII

În această lucrare s-au făcut determinări calitative în laborator, la producția medie a unor hibrizi de floarea-soarelui cultivați în perioada 2013-2014 la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]: Alex (martor), ZP, Favorit, Brio, SO1, SO5, la care s-a urmărit influența condițiilor tehnologice asupra unor analize fizice importante (masa a 1000 de boabe – MMB, masa hecolitrică – MH), conținutului de proteină și azot total.

4.1. Influența condițiilor tehnologice asupra masei a 1000 de boabe a unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

[NUME_REDACTAT] (martor) a avut masa a 1000 de boabe de 65,2 g, valoarea cea mai mică. Hibridul ZP a avut masa a 1000 de boabe mai mare cu 9,2%, iar hibridul Favorit cu 6,2%. [NUME_REDACTAT] a avut masa a 1000 de boabe de 72,0 g, mai mare cu 6,8 g comparativ cu martorul. În ce privește hibrizi SO1 și SO5, aceștia au avut masa a 1000 de boabe de 73,2 g, respectiv 79,0 g. Diferențele înregistrate față de hibridul Alex au fost mai mari cu 12,3% în cazul hibridului SO1, respectiv cu 21,5% în cazul hibridului SO5 (tabelul 4.1, figura 4.1).

Tabelul 4.1.

Influența condițiilor tehnologice asupra masei a 1000 de boabe (MMB) a unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

Figura 4.1. Reprezentarea grafică a masei a 1000 de boabe (MMB) a unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

4.2. Influența condițiilor tehnologice asupra masei hectolitrice a unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

Cea mai mică valoare a masei hectolitrice l-a avut hibridul Alex, 40,8 kg/hl. Cea mai ridicată masă hectolitrică s-a înregistrat în cazul hibridului Brio, 48,7 kg/hl, mai mare cu 19,4% decât hibridul Alex. Ceilalți hibrizi au avut masa hectolitrică cuprinsă între 43,2 – 48,1 kg/hl. Diferențele înregistrate față de martor au fost mai mari cu 5,9% (hibridul SO5), 7,8% (hibridul SO1), 12,5% (hibridul Favorit) și 17,9% (hibridul ZP).

Tabelul 4.2.

Influența condițiilor tehnologice asupra masei hectolitrice (MH) a unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

Figura 4.2. Reprezentarea grafică a masei hectolitrice (MH) a unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

4.3. Influența condițiilor tehnologice asupra conținutului de ulei al semințelor unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

[NUME_REDACTAT] a avut cea mai mare valoare în conținutul de ulei, 51,10 %, cu 38,8% mai mult decât hibridul Alex ales ca martor, care a avut cel scăzut conținut în ulei 36,82%.

Hibridul ZP a avut conținutul de ulei, cu 2,8% mai mult ca hibridul Alex, iar hibridul Brio a avut valoarea conținutului de ulei de 42,40%, mai mare cu 15,2%.

Hibrizii SO1 și SO5 au avut conținutul în ulei de 48,45% (hibridul SO1), respectiv 47,35% (hibridul SO5).

Tabelul 4.3.

Influența condițiilor tehnologice asupra conținutului de ulei a semințelor unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

Figura 4.3. Reprezentarea grafică a conținutului de ulei a semințelor unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

4.4. Influența condițiilor tehnologice asupra conținutului de proteină al semințelor unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

Proteina brută în semințele hibrizilor studiați sunt redate în tabelul 4.3, respectiv figura 4.3. [NUME_REDACTAT] a înregistrat un conținut de proteină de 28,84%. Procentul de proteină al semințelor provenite de la hibrizii Favorit și ZP au avut valori de 22,16%, mai mici comparativ cu martorul cu 23,2%. [NUME_REDACTAT] și SO1 au avut valorile cele mai ridicate, comparativ cu hibridul Alex, 35,62% și 32,55%, mai mari cu 23,5%, respectiv 12,9%. Hibridul SO1 a avut un conținut în proteină de 23%, mai mic cu 20,2% față de martor.

Tabelul 4.4.

Influența condițiilor tehnologice asupra conținutului de proteină a semințelor unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

Figura 4.4. Reprezentarea grafică a conținutului de proteină a semințelor unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

4.5. Influența condițiilor tehnologice asupra conținutului de azot total al semințelor unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

Conținutul de azot la hibridul Alex, martor în studiul realizat a fost de 5,57%, cu 24,4% și cu 24,1% mai mare decât hibridul ZP, respectiv Favorit.

[NUME_REDACTAT] a avut conținutul cel mai ridicat de azot total, 6,77% cu 21,5% mai mare decât hibridul Alex. Hibrizii SO1 și SO5 au avut valori ale azotului total cuprinse între 6,19% și 4,36%. Diferența înregistrată în cazul hibridului SO1 a fost mai mare cu 11,1% decât martorul, iar în cazul hibridului SO5 mai mică cu 21,7%.

Rezultatele obținute sunt redate în tabelul 4.5, respectiv figura 4.5.

Tabelul 4.5.

Influența condițiilor tehnologice asupra conținutului de azot total a semințelor unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

Figura 4.5. Reprezentarea grafică a conținutului de azot total al semințelor unor hibrizi de floarea soarelui (2013-2014)

CONCLUZII

În urma cercetărilor efectuate la cei șase hibrizi de floarea soarelui, s-au desprins următoarele concluzii:

[NUME_REDACTAT] a avut masa a 1000 de boabe, 65,2 g, cea mai mică. Cea mai mare diferență față de acesta s-a înregistrat în cazul hibridului SO5, aceasta fiind cu 21,5% mai mare, valoarea MMB fiind de 79,0 g. Și ceilalți hibrizi studiați au avut masa a 1000 de boabe mai mare decât martorul, hibridul Favorit 68,9 g, hibridul ZP 71,1 g, hibridul Brio 72 g, respectiv hibridul SO1 73,2 g.

Hibridul cu valoarea cea mai mică a masei hectolitrice a fost Alex, 40,8 kg/hl. Toți ceilalți hibrizi studiați au avut masa hectolitrică mai mare comparativ cu martorul, cea mai mare diferență înregistrându-se în cazul hibridului Brio, care a fost cu 19,4% mai mare având valoarea de 48,7 kg/hl.

Semințele hibridului Favorit a avut cel mai mare conținut în ulei, 51,10%, urmat de hibrizii SO1 și SO5 cu un conținut în ulei de 48,45%, respectiv 47,35%, hibridul Brio cu 48,4%, hibridul ZP cu 37,85% și hibridul Alex (martor) cu 36,82%.

Proteina brută în semințele hibrizilor studiați a variat între 22,16% în cazul hibrizilor ZP și Favorit și 35,20% în cazul hibridului Brio. [NUME_REDACTAT] a avut un conținut de proteină de 28,84%.

Conținutul de azot total în cazul hibridului Alex a fost de 5,57 %. Cel mai ridicat conținut în azot total a fost înregistrat în cazul hibridului Brio, 6,77%, iar cel mai scăzut în cazul hibridului ZP, 4,21%.

În ceea ce privește cultura de floarea soarelui putem afirma faptul că hibridul cultivat are o importanță deosebită în obținerea de producții superioare din punct de vedere calitativ.

BIBLIOGRAFIE

[NUME_REDACTAT]., Bîrnaure V., 1991 – Fitotehnie. E.D.P. București, pp. 178-198.

Cakmak I., 2002 – Plant nutrition research: Priorities to meet human needs for food in sustainable ways Plant and Soil, Volume 247, Number 1, pp. 3-24 (22)

Cakmak, I., 2003 – The role of potassium in alleviating detrimental effects of abiotic stresses in plants. In: Proceedings of the IPI [NUME_REDACTAT] Congress, October 8-10, 2002, Basel, Switzerland, pp. 325-343.

Ciobanu G., I. Toncea, [NUME_REDACTAT], 1989 – Cercetări privind sistemului optim de fertilizare la floarea soarelui în condițiile preluvosolului de la Oradea. Analele I.C.C.P.T. Fundulea.

Ciobanu G., 2003 – Agrochimie. [NUME_REDACTAT] din Oradea.

Ciobanu G., 2007 – Agrochimia ingrasamintelor. [NUME_REDACTAT] din Oradea.

Ciobanu G., ,2007– Fertilizarea preluvosolurilor din nord – vestul României. [NUME_REDACTAT] din Oradea. ISBN 978-973-759-267-5. pp.320

Ciobanu G., Ciobanu C., Vușcan A., Albu R., Cosma C., 2011 – The influence of potassium fertilizers applied on different NP backgrounds on sunflower yield and seed potassium content in  preluvosoil conditions from North – West of Romania. [NUME_REDACTAT] Oradea, [NUME_REDACTAT] Mediului.Vol. XVI . ISSN 1224-6255

Ciobanu G., C. Domuța, 2003 – Cercetări agricole în Crișana. [NUME_REDACTAT] din Oradea.

Domuța C., 2006 – Agrotehnica diferențiată. [NUME_REDACTAT] din Oradea.

[NUME_REDACTAT]., Domuța C, 2010 – Materii prime vegetale. [NUME_REDACTAT] Universitații din Oradea, pp. 112-146.

Hera C., Sin G., Toncea I., 1989 – Cultura florii soarelui. [NUME_REDACTAT] București.

Lichev S., Gushevilov J., Kuzmanov A., 1974 – The influence of fertilizers on sunflower yield and quality. Proc. 6th Intern. [NUME_REDACTAT]., Bucharest, Romania. pp 449 – 504

Lukashev A. I., Pryadko N.N.,and all, 1976 – Application of mineral fertilizer under sunflower. Proc. 7th Intern. [NUME_REDACTAT]., Krasnodar, URSS. Pp. 79 – 82.

Mathers A.C., Stewart B.A., 1981 – Sunflower nutrient uptake, growth and yield as affected by nitrogen fertilization and plant population. Rec. [NUME_REDACTAT] Abstr.

Munteanu L.S. și colab., 2003 – Fitotehnie, Editura “[NUME_REDACTAT] de la Brad” Iași, pp. 223 – 248.

Muste S., 2002 – Materii prime vegetale, vol. II. [NUME_REDACTAT] Cluj-Napoca, pp. 147 – 178.

Rajkovic Z., and all, 1980 – Method of nitrogen fertilization and yield of sunflower hybrid. IX Conf. Intern. [NUME_REDACTAT], Espana, pp. 192 – 198.

Samui R. C., Ghosh A., 1988 – Effect of nitrogen, phosphorus and plant population on sunflower and subsequent residual effect on mung and rice crops. Proc. 12th Intern. [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT], pp. 227 – 283.

Șandor M. – Lucrări practice de control tehnologic al materiior prime vegetale, [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2008

Șandor M. – Tehnologia și controlul materiilor prime, [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2008

Toncea I., Popârlan G., 1985 – Unele aspecte privind fertilizarea florii soarelui. Probleme de [NUME_REDACTAT] și Aplicată, I.C.C.P.T. Fundulea, pp. 39 – 59.

Villalobos F. J., Hall A.J., 1992 – Oilcrop – sun: a growth and development simulation model of the sunflower (Helianthus annuus L.) crop. Proc. 13th Intern. [NUME_REDACTAT]. Pisa, Italy, pp. 453 – 458.

Vrânceanu A.V., 2000 – Floarea soarelui hibridă. [NUME_REDACTAT] București.

Zăhan P., Csep N., …, Ciobanu G., 1984 – Contribuții la tehnologia de cultivare a florii soarelui în condiții ecologice din zona centrală a Câmpiei de Vest. Probl. Agrofit. Teoretică și Aplicată, pp. 209 – 239.

Zubriski J. C., Zimmerman D.C., 1974 – Effect of nitrogen, phosphorus and plant density on sunflower. [NUME_REDACTAT]. Pp. 475 – 476.