Substantele Bioactive Si Rolul Lor In Viata Plantelor

CUPRINS

PARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL 1. IMPORTANȚA CULTIVĂRII TOMATELOR

Importanța alimentară a tomatelor

Imprtanța economică a tomatelor

Suprafețe cultivate și producții obținute

CAPITOLUL 2. PARTICULARITĂȚI BOTANICE,BIOLOGICE ȘI ECOLOGICE ALE TOMATELOR

2.1. Sistemul radicular

2.2. Tulpina

2.3. Frunza

2.4. Floarea

2.5. Fructul

2.6. Sămânța

2.7. Particularități ecologice

2.7.1. Cerințe față de temperatură

2.7.2. Cerințe față de umiditate

2.7.3. Cerințe față de lumină

2.7.4. Cerințe față de aer

2.7.5. Cerințe față de sol

2.7.6. Regimul de substanțe nutritive

PARTEA a-II-a- Contribuții proprii

CAPITOLUL 3. PREZENTAREA UNITĂȚII

3.1. Așezarea geografică

3.2. Caracterizarea reliefului

3.3. Caracterizarea hidrologică

3.4. Caracterizarea pedologică

3.5. Caracterizarea agroclimatică

3.6. Dotarea unității horticole

CAPITOLUL 4. TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A TOMATELOR ÎN SOLARII

4.1. Planta premergătoare

4.2. Producerea răsadurilor

4.2.1. Pregătirea spațiilor pentru producerea răsadurilor

4.2.2. Pregătirea substratului nutritiv pentru producerea răsadurilor

4.2.3. Semănatul

4.2.4. Repicatul răsadurilor

4.2.5. Îngrijirea răsadurilor de tomate

4.3. Soiuri recomandate

4.4. Pregătirea solarului și terenului în vederea înființării culturii

4.4.1. Pregătirea solarului

4.4.2. Pregătirea terenului

4.5. Plantarea

4.6. Lucrări de întreținere

4.6.1. Lucrări de întreținere cu caracter general

4.6.2. Lucrări de întreținere cu caracter special

4.7. Recoltarea

CAPITOLUL 5. SUBSTANȚELE BIOACTIVE ȘI ROLUL LOR ÎN VIAȚA PLANTELOR

5.1. Tipuri de hormoni sintetizați în plante

5.1.1. Auxinele

5.1.2. Giberelinele

5.1.3. Citochininele

5.1.4. Substanțele retardante

5.1.5. Substanțele inhibitoare

5.1.6. Etilenul

5.2. Măsuri care condiționează utilizarea corectă a substanțelor inhibitoare

5.3. Toxicologie și protecția mediului

CAPITOLUL 6. OBIECTIVELE URMĂRITE ȘI METODA DE CERCETARE

6.1. Obiectivele urmărite

6.2. Locul unde s-a desfășurat experiența

6.3. Materialul biologic și substanțele bioactive utilizate în cadrul experienței

6.4. Metoda de cercetare

6.5. Observații efectuate în timpul perioadei de vegetație

CAPITOLUL 7. REZULTATE OBȚINUTE

7.1. Dinamica de creștere în înălțime a plantelor

7.2. Diametrul la colet al plantelor

7.3. Numărul de frunze pe plantă

7.4. Numărul de fructe pe plantă

7.5. Greutatea medie a fructelor

7.6. Producții obținute

7.6.1. Producția extratimpurie

7.6.2. Producția timpurie

7.6.3. Producția totală

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

PARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL 1. IMPORTANȚA CULTIVĂRII TOMATELOR

Importanța alimentară a tomatelor

Tomatele se cultivă pentru fructele lor, care se consumă la maturitatea fiziologică,în stare proaspătă sau conservată. În stare proaspătă, fructele se consumă sub formă de salate simple sau asortate cu alte legume. Fructele proaspete se folosesc și la obținerea unei multitudini diverse de preparate culinare, cum ar fi: supe, ciorbe, borșuri, ghiveciuri, tocane, sosuri, tomate umplute ș.a. Se cunosc peste 125 feluri de preparate culinare (Patron,1989).

O mare cantitate de fructe de tomate-circa 60-65% (Beceanu,2000)- se folosește la obținerea unei largi palete de conserve: suc, pastă, bulion, tomate depelate, diverse sosuri, făină de tomate, ghiveciuri, tocane ș.a. Compoziția chimică a fructelor proaspete de tomate are aproximativ următoarele limite de variație: substanță uscată 4-9 %, zaharuri 2,5-4,5 %, celuloză 0,25-0,90 %, hemiceluloză 0,1-0,2 %, substanțe proteice brute 0,6-1,5 %, lipide 0,25-0,35 %, acizi totali 0,6-1,0 %, cenușă 0,5-0,6 %, vitamine, pigmenți, substanțe pectice ș.a.

Conținutul fructelor de tomate în macroelemente la 100 grame produs proaspăt este următorul: potasiu 226 mg, fosfor 24,7 mg, sodiu 17,9 mg, magneziu 11,3 mg și calciu 8,3 mg; microelementele cele mai importante, tot la 100 g produs proaspăt sunt: aluminiu 1,80 mg, fier 0,55 mg, mangan 0,15 mg, cupru 0,12 mg și zinc 0,09 mg (Enăchescu, 1984).

Vitaminele sunt diverse, dar în cantități modeste. La 100 grame de fructe proaspete, vitaminele au următoarele valori: vitamina A 0,8-0,9 mg, complexul de vitamine B 0,12-0,13 mg, vitamina C 20-60 mg, vitamina PP 0,10-0,25 mg ș.a. Valoarea energetică a tomatelor este relativ redusă, un kilogram de tomate proaspete asigurând circa 190 kcal (Beceanu și Balint, 2000).

O anumită valoare alimentară, mai ales în tradiția culinară românească, o au și fructele verzi (imature, dar de mărime asemănatoare fructelor ajunse la maturitatea fiziologică), care se folosesc în prepararea murăturilor simple sau asortate.

Suprafețele cultivate cu tomate au crescut în permanență, chiar și în ultima decadă a secolului trecut, de la 3,1 milioane ha în 1991 la peste 3,3 milioane ha în anul 2000, reprezentând circa 9% din suprafața mondială cultivată cu legume; în această decadă, producția medie a fost de peste 27 t/ha, ceea ce înseamnă o producție totală de peste 85 milioane tone.

[NUME_REDACTAT], suprafața cultivată cu tomate a crescut spectaculos în perioada 1938-1980, de circa nouă ori, adică de la 8,4 mii ha la 74,6 mii ha.

Tab 1.1.

Importanța economică

Din punct de vedere economic, cultura de tomate asigură venituri dintre cele mai mari, într-un raport bine echilibrat cu cheltuielile. Uneori, rentabilitatea recoltei scade în perioadele cu vârfuri de ofertă, dar recoltele timpurii și cele din afara sezonului asigură recuperarea cheltuielilor din perioadele mai puțin favorabile economic. Recolta este destul de perisabilă, dar există soluții tehnice pentru păstrare și transport pe distanțe mari.

Consumul de forță de muncă variază în limite foarte largi: 212 ore/om/ha la tomatele pentru industrie complet mecanizate și peste 4500 ore/om/ha la tomatele de vară-toamnă palisate.

Suprafețe cultivate și producții obținute

Cultura tomatelor are o largă răspândire pe glob. În anii 1980-1990 suprafața ocupată cu tomate era în medie de 2,4 milioane hectare, dupa 1991 s-a mărit la 2,8 milioane hectare pentru ca în anii 2000 să se ajungă la 3,3 milioane hectare.

Mari suprafețe cultivate cu tomate se găsesc în următoarele zone geografice: (după FAO Statistics, 2003)- Asia=1,1 mil ha

-Africa=0,42 mil ha

-Europa=0,39 mil ha

-America de Nord=0,32 mil ha

-America de Sud=0,15 mil ha

Producția obținută este ridicată și continuă să crească pe măsura introducerii în practica cultivării a tehnicilor și tehnologiilor avansate care conferă acestei culturi o mare eficiență economică. În producția mondială de tomate pe primul loc se situează Asia cu peste 25000 mil tone anual, urmată de Europa cu circa 15000 mil tone anual, America de Nord, Africa și America de Sud.

Structura culturilor de legume din România atât în trecut cât și în prezent este reprezentată de un număr restrâns de specii cultivate, dintre care principalele sunt: tomatele, ceapa, varza, mazărea de grădină, ardeii, usturoiul, castraveți, rădăcinoase, fasole de grădină, pepeni verzi și galbeni. În decursul timpului, modificările survenite în structura culturilor de legume din România se referă în primul rând la faptul că dintre principalele legume, tomatele dețin ponderea cu 23,52% din totalul suprafețelor cultivate cu legume, urmate de varză (14,35%), mazăre de grădină (12,81%), ceapă (12,55%), ardei (9,37%) și în al doilea rând la faptul că treptat sortimentul de legume s-a îmbogățit prin introducerea în cultură în țara noastră a unor specii noi.

[NUME_REDACTAT] suprafețele cultivate cu tomate au crescut până în 1990, apoi s-au redus cu 17% după care în 1996 procentul s-a mărit ( tab 1.2.).

Evoluția suprafețelor și a producției la cultura de tomate în [NUME_REDACTAT] 1.2.

Raportându-ne la [NUME_REDACTAT] și țările din centrul Europei din punct de vedere al suprafeței totale cultivate cu legume se remarcă faptul că România se situează pe locul cinci, după Spania, Italia, Franța și Iugoslavia. Structura culturilor legumicole și producțiile medii obținute în România și în județul Vaslui din ultimii ani sunt prezentate în tabelul 1.3, dina care rezultă faptul că aproximativ 20% din suprafața cultivată cu legume o reprezintă tomatele, cu o producție de 25,5% din total. La nivelul țării și al județului Vaslui, cultura tomatelor este situată pe primul loc atât ca suprafață cât și ca producție.

CAPITOLUL 2. PARTICULARITĂȚILE BOTANICE, BIOLOGICE ȘI ECOLOGICE ALE TOMATELOR

Tomatele sunt plante anuale în condiții de cultură, deși în locurile de origine, ca și în zonele climatice asemănătoare, se comportă ca plante perene. Plantele sunt ierboase, dar în a doua perioadă a ciclului de viață dintr-un an încep să se lemnifice în zona tulpinii principale sau a ramificațiilor de ordin inferior, precum și în zona rădăcinilor.

2.1. [NUME_REDACTAT] principală, în condiții naturale este pivotantă. Pe ea se formează numeroase ramificații laterale, care explorează un volum mare de sol. Rădăcinile se caracterizează printr-un ritm rapid de creștere. Astfel, plantele tinere în condiții normale de temperatură cresc cu 2-7 mm pe zi (după I. Ceaușescu și colab.,1980).

La 30 de zile după răsărirea plantelor rădăcina principală ajumge la 50 cm lungime (după I. Maier, 1969). Creșterea rădăcinei după plantare pe un sol bine lucrat se apreciază la 20 cm după două săptămâni, 100 cm la patru săptămâni și 125 cm după cinci săptămâni. La plantele obținute prin răsad sistemul radicular este mai puțin profund dar cu mai multe ramificații laterale, răspândite la suprafața solului la o adâncime de 40-60 cm. Majoritatea acestor ramificații se întâlnesc însă până la 25 cm adâncime.

Unele cercetări efectuate în țara noastră la tomatele cultivate în seră, arată că masa principală a rădăcinilor se dezvoltă între 18-50 cm, dar o parte ajunge la peste 1 m adâncime, iar în plan orizontal se întind pe o rază de 50-80 cm (Maier-1969). La plantele copilite, sistemul radicular este de 2-4 ori mai redus decât la cele necopilite (Dumitrescu M. și colab.-1977). În aceste condiții favorabile plantele formează și rădăcini adventive de pe tulpină.

2.2. [NUME_REDACTAT] început tulpina este erbacee și erectă, iar spre sfârșitul perioadei de vegetație axul principal are tendința de a se lignifica. Majoritatea soiurilor pitice au tulpina semilignificată, erectă, înaltă de 40-50 cm. La soiurile înalte, datorită greutății frunzelor, lăstarilor și fructelor, tulpina devine târâtoare, culcată la pământ și de aceea trebuie susținută pe araci, șpalieri etc. Lungimea tulpinii la soiurile înalte ajunge la 2,5-3 m și chiar mai mult. Din mugurii axilari se formează lăstari ce poartă denumirea de copili. Ei au o creștere asemănătoare cu a tulpinii principale, formând la rândul lor inflorescențe și lăstari. În condiții naturale, de creștere liberă, plantele formează tufe mari cu numeroși lăstari care înfloresc abundent, producând multe fructe de dimensiuni reduse și care se maturează târziu. De aceea, pentru a mări dimensiunile fructelor și a se grăbi maturarea lor, se intervine cu lucrarea de îndepărtare totală sau parțială a lăstarilor, operație denumită copilit. Tulpina este acoperită cu peri scurți, glanduloși, în amestec cu peri simpli, lungi.

2.3. [NUME_REDACTAT] este simplă, pețiolată, alternă, cu limbul ovat sau lanceolat, de regulă mai lungă de 20 cm. Limbul este întrerupt imparipena-sectat de obicei cu segmente mari, alternând cu altele mai mici, neperechi.

Segmentele sunt mai mult sau mai puțin pețiolate ori sesile, ovate sau lanceolate, cu baza asimetrică, întregi sau din nou penat-partite și cu marginile răsucite sau nu. Fețele limbului sunt netede sau gofrate. Pe fața inferioară limbul este verde-albăstrui sau verde-cenușiu. La cele mai multe soiuri frunzele sunt inserate perpendicular pe tulpină și odată cu senectutea, unghiul de inserție devine obtuz. Alte soiuri au frunzele cu poziție mai verticală și unghiul de inserție ascuțit.

Frunzele, ca și tulpinile, sunt acoperite cu peri simpli, lungi, în amestec cu perii glandulari care secretă un suc acrișor, cu miros puternic, caracteristic.

2.4. [NUME_REDACTAT] la plantele de tomate sunt actinomorfe, hermafrodite, grupate în inflorescențe cimoase simple sau compuse situate pe internoduri.

În unele lucrări de specialitate ( Ceaușescu și colab., 1981) se afirmă că inflorescența este de tip racem. Pedicelii florali sunt articulați. Numărul florilor într-o inflorescență variază de la 2 la 20 chiar mai mult.

La o floare deosebim: caliciul format din 5-10 sepale unite, persistente; corola este rotată cu diametrul de 1-2,5 cm, formată din 5-10 petale galbene ca lămâia; androceul alcătuit din 5-10 stamine cu filamente foarte scurte, libere dar unite la bază cu tubul corolei; gineceul format din 2-7 carpele unite, prezintă ovarul superior continuat cu un stil lung și se termină cu un stigmat capitat, puțin aparent.

Înflorirea începe de obicei la 45-60 zile de la semănat. Deschiderea bobocilor florali are loc eșalonat, începând de la baza inflorescenței, motiv pentru care în aceeași inflorescență se găsesc simultan fructe, flori și boboci. Polenizarea este directă.

2.5. [NUME_REDACTAT] este o bacă de formă, mărime și cuuloare variabile după soi. Astfel, forma poate fi mai mult sau mai puțin sferică, turtită, ovată, piriformă, etc.

Culoarea fructelor crude este verde, la maturitate devine roșie, roz, galbenă, portocalie, uneori albă. Culoarea este dată de conținutul și de raportul dintre licopen și caroten.

Greutatea fructelor variază în limite foarte largi, de la 30-40 g la 300-500 g, în funcție de soi, dar și de condițiile de cultură ( Ceaușescu I. și colab., 1980 ).

Fructul prezintă epicarpul membranos, incolor sau galben, elastic, glabru, lucios; mezocarpul foarte zemos, divers colorat, bogat în glucide, vitamine și săruri minerale; lojele seminale ( 2,3,4,sau mai multe ) care adăpostesc semințele sunt acoperite uneori de un endocarp membranos.

2.6. [NUME_REDACTAT] mică, de culoare gălbuie-cenușie, reniformă, comprimată, de 2-4 mm în diametru, mătăsos-păroasă. Într-un fruct se găsesc după soi 150-300 de semințe.

2.7. Particularități ecologice

2.7.1. Cerințe față de temperatură

Tomatele sunt plante termofile, temperatura optimă necesară dezvoltării acestora fiind de 22º C, în condițiile în care și ceilalți factori de vegetație sunt asigurați tot la nivel optim.

Temperaturi sub 10-12º C sunt deja dăunătoare plantelor, iar cele sub -1-3º C chiar și pentru o perioadă scurtă de timp provoacă înghețul plantei.

Temperaturile prea ridicate sunt, de asemenea, dăunătoare. Peste 30º C plantele nu mai fructifică deoarece polenul nu mai germinează. De la 35º C plantele încetează să mai crească, iar peste 40º C ele mor.

Temperatura minimă de germinare a semințelor este de 10º C, iar cea optimă, la cele mai multe soiuri este de 26-33º C ( Aung, 1979 ). La temperatura minimă germinația are loc în 10-15 zile, iar la cea optimă în 5-6 zile. În perioada imediat următoare expandării frunzelor cotiledonale, răsadul de tomate este foarte sensibil față de acest factor climatic. Ritmul de inițiere al primordiilor frunzelor este grăbit și creșterea conținutului în substanță uscată este mai mare la temperatura constantă de 25º C ziua față de 15º C noaptea. La 15º C se formează mai puține frunze decât la 25º C.

Când creșterea tomatelor are loc la temperaturi fluctuante de 26,5º C ziua și 19-20º C noaptea, ritmul de alungire a tulpinii este mai mare. Nu toate soiurile cultivate manifestă aceeași sensibilitate la alternanța de temperatură. Tinerele plante cresc mai bine la temperatură constantă ziua și noaptea, decât la fluctuațiile de temperatură.

Temperaturile nefavorabile din timpul zilei sunt mai puțin dăunătoare decât cele din timpul nopții. Temperaturile optime de crștere și dezvoltare la tomate în diferite faze de vegetație sunt prezentate în tabelul 2.1.

Temperaturile optime de creștere și dezvoltare la tomate în diferite faze de vegetație

Tab 2.1.

Temperaturile scăzute din timpul creșterii răsadurilor cresc producția finală, dar cea mai ridicată producție timpurie a fost asociată cu valori mai ridicate ( 16º C ) ale temperaturii, în timpul primelor stadii de creștere. Temperaturi de 11º C noaptea, de la înflorire la maturarea fructelor are un efect pozitiv marcant asupra producției totale.

2.7.2. Cerințe față de umiditate

Desfășurarea normală a proceselor fiziologice și biochimice, în esență creșterea și dezvoltarea plantelor, nu poate avea loc decât în prezența unei anumite cantități de apă. Din totalitatea substanțelor care intră în componeța corpului plantelor, apa ajunge la tomate , până la 92-94% din greutatea totală, reprezentând elementul predominant, ceea ce explică de ce cultura acestei plante legumicole este strâns legată de prezența apei, care poate deveni un factor limitativ.

Creșterea tomatelor se desfășoară în condiții optime când umiditatea solului este de 60-70% din capacitatea de câmp. Pentru parcurgerea normală a etapelor în dezvoltarea mugurilor florali, regimul de umiditate trebuie să fie de 60-80% din capacitatea de câmp. Deficitul de umiditate provoacă o alungire a stilului, care depășește nivelul anterelor și ca atare polenizarea nu mai are loc, sau dacă se produce, este mult diminuată ( Mănescu B., 1972 ).

Cantitatea de apă consumată de plante este în general invers proporțională cu cantitatea substanțelor minerale din sol și direct proporțională cu intensitatea luminii. Relația este importantă pentru că ajută la stabilirea coeficientului de transpirație, care, la tomate are valoarea de 306+ 2 g apă/ 1 g substanță uscată, ceea ce face să fie incluse în grupa speciilor cu cerințe moderate față de apă.

Consumul de apă variază în funcție de faza de vegetație, fiind în creștere treptată de la germinare și până la recoltare. La început, consumul zilnic pe plantă este redus (10-30 g), dar crește după formarea deplină a aparatului de absorbție și de asimilație, ajungând la valori maxime în perioada de vară.

Cerințele față de apă la tomate se apreciază în funcție de evapotranspirația potențială, fenofaze, precum și de protejarea sau neprotejarea culturii ( tab. 2.2.).

Variația cerințelor față de apă la tomatele cultivate în câmp și în seră

(după Wacquant și colab., 1974)

Tab.2.2.

Deficitul de apă în sol în perioada de înflorire afectează cel mai mult lungimea rădăcinii și tulpinii, numărul de frunze și suprafața foliară, în timp ce deficitul de apă în perioada de fructificare inhibă cel mai mult creșterea în greutate uscată a organelor plantei. Evoluția normală a organelor florale, mărimea și aspectul lor sunt diferite în regim hidric optim, față de secetă. În cazul în care apa este în deficit, florile se ofilesc, anterele se usucă, polenul este neviabil sau în cantitate insuficientă.

Din acestea rezultă, deci, că o atenție deosebită trebuie să se acorde controlului regimului de irigații în perioada formării bobocilor florali și dezvoltării florilor, când este necesar să se aplice la timp normele de apă stabilite, în așa fel încât umiditatea solului să fie menținută la plafonul optim de 75% din capacitatea de câmp.

În ceea ce privește umiditatea relativă a aerului, aceasta, la plantele de tomate, trebuie să fie de 60-70% până la plantare și de 55-65% de la plantare până la începutul fructificării. Umiditatea relativă ridicată a aerului împiedică crăparea anterelor și eliberarea grăunciorilor de polen, fapt ce duce la avortarea unui număr mare de flori datorită lipsei polenizării. Sub o valoare de 45% apare fenomenul de longistilie, stilul depășind nivelul conului anterial înainte ca polenul sa fie matur, ceea ce duce de asemenea la avortarea florilor ( Cayne, 1970).

2.7.3. Cerințe față de lumină

Dacă în condiții de seră, temperatura și umiditatea se pot dirija cu mai mare ușurință, lumina constituie factorul cel mai puțin dirijabil și în consecință, în unele zone devine un element limitativ de cultură.

Lumina este necesară plantelor pentru sintetizarea hidraților de carbon, pentru diferențierea organelor, fructificare și coacerea fructelor (Kretchman D.W., 1970). Pentru înflorire tomatele au nevoie de 8000-10000 lucși, iar pentru fructificare de 15000-20000 lucși. Cerințele tomatelor față de acest factor variază în funcție de faza de vegetație, acțiunea luminii asupra plantelor fiind în corelație directă cu durata, intensitatea și calitatea acesteia.

Insuficiența luminii provoacă unele deficiente pe faze de vegetație, în schimb abundența creează avantaje înalte (Tab 2.3.).

Perioada în care plantele solicită o iluminare puternică începe cu a 8-10 a zi de la răsărire. Insuficiența luminii în această fază duce la alungirea plantulelor și la obținerea de răsaduri firave. Având în vedere faptul că în perioada producerii răsadurilor de tomate în sere lumina este în deficit, iar pretențiile față de acest factor sunt maxime, pentru prevenirea apariției efectelor negative este necesară reducerea temperaturii sau iluminarea suplimentară până la 16 ore, care după cercetările lui Folster (1963) asigură o acumulare de substanță uscată de 25% și în consecință, o creștere viguroasă a răsadurilor.

Cercetările lui Calvert A. și Cooper A.J.,1964, au stabilit că perioada sensibilă când lumina influențează numărul de flori, corespunde cu perioada critică pentru temperatură, adică între a-10-a și a -20-a zi de la germinarea semințelor. Din această cauză atunci când diferențierea primei inflorescențe are loc în zilele cele mai scurte din an, dezvoltarea ei se întrerupe în momentul formării primordiilor florale sau imediat ce mugurii au devenit vizibili cu ochiul liber.

Când lungimea zilei este mai mare decât lungimea nopții (peste 12 ore) fenomenul nu mai are loc. În general, creșterea intensității luminii se reflectă în formarea mai timpurie a primei inflorescențe și în același timp, durata mai mare de iluminare are efecte similare.

Calvert (1969) explică căderea florilor și a bobocilor florali crescuți în condiții insuficiente de lumină prin lipsa de asimilație și insuficiența sintetizării hidraților de carbon. Atunci când există rezerve de hidrați de carbon, chiar și în condiții de iluminare slabă apar flori cu polen viabil și ovule care leagă fructul.

În ceea ce privește calitatea luminii, radiațiile roșii și portocalii au efect favorabil asupra creșterii, ca și cele galbene și verzi, dar care influențează mai ales înflorirea tomatelor. Radiațiile albastre, violete și galbene-verzi condiționează formarea organelor vegetative.

Tomatele suportă mai bine lumina săracă în radiații albastre și violete, aspect favorabil pentru cultura protejată din timpul iernii, ccând emisia acestora este mai redusă. Efectul luminii asupra creșterii și dezvoltării tomatelor este în mare măsură condiționat de ceilalți factori de mediu.

Fazele înfloritului și legării fructelor pot fi puternic afectate de insuficiența luminii, mai ales la culturile din seră, în perioada de iarnă. În aceste faze, ca și în celelalte prezentate, o reglare eficientă a factorului lumină se poate realiza prin alegerea corectă a schemelor și desimilor de cultivare, ca și prin aplicarea unor lucrări în verde, care reglează habitusul și foliajul plantelor.

După unii autori (Kristoferson, 1963), în ceea ce privește influența luminii în corelație cu temperatura s-a stabilit o creștere maxim- a răsadurilor în primele trei săptămâni, la o iluminare de 16-18 ore/zi și la o temperatură de 23-25º C.

Efectele luminii pe faze de vegetație asupra plantelor de tomate

( după Bălasa M., 1973)

2.7.4. Cerințe față de aer

Studiul relației tomatelor cu aerul devine important atunci când cantitatea și calitatea acestuia sunt modificate. Dintre componentele sale, dioxidul de carbon se află la baza sintezei substanțelor organice prin procesul de fotosinteză. În timpul unei perioade de vegetație plantele asimilează o cantitate enormă de dioxid de carbon din aer, circa 3-9 tone pentru 200 tone recoltă.

Concentrația optimă de dioxid de carbon din aer pentru plantele de tomate este determinată și de ceilalși factori ai mediului, cum ar fi: intensitatea luminii, temperatura și umiditatea.

Folosirea îngrășămintelor organice, stimularea activității microorganismelor, asigurarea schimbului de gaze dintre sol și atmosferă, distrugerea plantelor concurente din cultură, constituie căi pentru menținerea concentrației optime a aerului în dioxid de carbon.

Prezența altor gaze poluante în atmosferă a început să devină o problemă pentru culturile din jurul centrelor industriale. Astfel, dioxidul de sulf, amoniacul etc. chiar și în concentrații reduse pot cauza arsuri pe frunzele plantelor.

2.7.5. Cerințe față de sol

Tomatele sunt plante foarte pretențioase față de sol, în special față de structura acestuia și fertilitate. Rezultate foarte bune se obțin în culturile de tomate pe soluri adânci, afânate, cu structură bună, ușoare, respectiv nisipo-lutoase, permeabile, cu umiditate constantă, calde și bogate în substanțe nutritive ușor asimilabile.

Rezultate foarte bune se obțin pe soluri foarte ușoare, chiar nisipoase, care se îngrașă din abundență cu îngrășăminte organice și minerale și pe care se irigă cu norme nu prea mari, dar des. În schimb, pe solurile mai grele, argiloase, dacă se aplică o agrotehnică corespunzătoare se pot obține producții mari dar tardive.

Plantele de tomate suportă o ușoară aciditate în sol, totuși se recomandă ca solul să aibă o reacție echivalentă cu un pH=5,5-6,5 dar în niciun caz sub 5.

Având în vedere faptul că tomatele sunt plante iubitoare de căldură, pentru cultura lor se impune alegerea terenurilor însorite, adăpostite și ferite de vânturi.

2.7.6. Regimul de nutriție

Un regim de nutriție echilibrat constituie unul din factorii principali care contribuie la reușita unei culturi de tomate. Aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive este în strânsă corelație cu cu câțiva factori mai importanți și care pot varia: starea plantelor, soiul cultivat, fertilitatea terenului și condițiile meteorologice.

Tomatele au anumite perioade critice de nutriție și anume: apariția primelor frunze adevărate, începutul formării bobocilor florali, înflorirea și începutul coacerii fructelor din prima inflorescență. Elementele nutritive acționează asupra diferențierii mugurilor floriferi în funcție de proporția în care se află față de alte elemente, modul de aplicare și forma în care se găsesc în îngrășământ. Dintre macroelemente o importanță deosebită prezintă azotul, fosforul, potasiul și calciul.

٭ Azotul este elementul nutritiv de bază și trebuie administrat cu multă atenție. În exces provoacă o creștere excesivă a masei vegetative în dauna fructificării și micșorează rezistența plantelor față de boli și frig. Între prezența azotului într-o anumită cantitate și durata luminii există o interdependență. S-a constatat că plantele fertilizate cu o anumită cantitate de azot și ținute în condiții de zi de 14 ore lumină înfloresc și fructifică bine (după Bălasa M., 1973). Teorii mai vechi susțin că raportul ridicat C/N stimulează înflorirea iar cel scăzut favorizează creșterea vegetativă.

٭ Fosforul stimulează creșterea țesuturilor și coacerea fructelor numai pe un agrofond bogat în azot. În prima perioadă a vieții plantelor de tomate se administrează cantități mai mari de îngrășăminte cu fosfor într-o forma ușor accesibilă. Prin aceasta se stimulează creșterea sistemului radicular, se grăbește mult înflorirea și coacerea fructelor, se mărește producția totală și se sporește conținutul procentual de zaharuri și substanță uscată în fructe.

Fosforul, acumulându-se mai ales în organele tinere și în semințe, trebuie să fie asigurat în primul rând în perioada de formare a florilor și fructelor. Îngrășămintele cu fosfor au un rol stimulator asupra înfloririi, invers celui atribuit azotului, de unde și teoria că raportul P/N ridicat ar stimula înflorirea.

٭ Potasiul este un element indispensabil vieții plantelor, acumulându-se îndeosebi în țesuturile cu metabolism intens și cu creștere rapidă, contribuind la formarea tulpinilor și a organelor florii. Carența în potasiu se remarcă după petele brune care apar pe marginea frunzelor, începând cu cele bătrâne. În general frunzele au o culoare mai deschisă iar la tulpină apare lemnificarea de timpuriu. Fructele, de asemenea, se pătează în timpul maturării.

٭ Calciul influențează creșterea sistemului radicular și a părților aeriene ale plantelor de tomate. Carența în calciu se remarcă prin stagnarea creșterii plantelor și necrozarea țesuturilor tinere, iar pe frunze apar pete clorotice cafenii-albicioase. Calciul în exces imobilizează unele microelemente cum suntt fierul și manganul.

٭ Borul are o mare însemnătate fiziologică deoarece stimulează creșterea rădăcinilor, formarea organelor de reproducere, activitatatea unor enzime sau absorbția unor ioni. Are, de asemenea, efect favorabil asupra înfloririi și fructificării deoarece stimulează germinația rapidă a polenului. Insuficiența acestui microelement provoacă stagnarea creșterii sau chiar moartea vârfurilor de creștere împreună cu bobocii florali.

٭ Manganul în cantitate insuficientă duce la o creștere înceată a vârfurilor de creștere care capătă o culoare galben-deschis, la căderea butonilor florali care devin maronii iar fecundarea florilor nu mai are loc.

Asigurarea culturilor de tomate cu elemente minerale constituie una dintre cele mai importante verigi ale tehnologiei de cultură.

CAPITOLUL 3. PREZENTAREA UNITĂȚII

3.1. Așezarea geografică

Intreprinderea individuală “[NUME_REDACTAT]” este situată în comuna Solești, județul Vaslui.

[NUME_REDACTAT] este asezată în [NUME_REDACTAT] Moldovenesc, pe malul stâng al râului Vasluieț. Relieful se prezintă sub formă de dealuri,mai abrupte in zona Știoborănilor și mai line spre Șerbotești,străbătute de câmpia îngustă a Vasluiețului.

Din punct de vedere teritorial administrativ intreprinderea face parte din teritoriul cadastral al județului Vaslui fiind delimitat de următoarele unități:

-la nord vest cu comuna Codăești;

-la nord est cu comuna Miclești;

-la est cu comuna Boțești;

-la sud cu comuna Tanacu;

-la vest cu comuna Văleni;

3.2. Caracterizarea reliefului

[NUME_REDACTAT] este situat pe [NUME_REDACTAT], în aria de confluență a râului Vasluieț, în zona de contact dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] Moldovenesc.

Relieful este format din interfluvii cu altitudinea de 350 – 400 m, cu aspect de dealuri, fiind despărțite de văi largi, însoțite de terase bine dezvoltate și de versanți cu intense procese geomorfologice, în special alunecări.

3.3. Caracterizarea hidrologică

Hidrologia este reprezentată prin apele subterane care sunt repartizate neuniform și au debite mici și de suprafață (pânza de apă freatică este la 10 – 15 m). În timpul verii și iernii apele râurilor scad, dar deficitul de apă este acoperit de lacul de acumulare Solești.

Rețeaua hidrografică cu caracter permanent și semipermanent are o densitate cu valori destul de mici datorită climatului continental. Sub raportul rezervelor de apă [NUME_REDACTAT] este în general deficitar datorită regimului termo-pluviometric al regiunii, substratului geologic și celorlalți factori ai mediului.

[NUME_REDACTAT] este traversat de următoarele cursuri de apă: Prutul pe o distanta de 138 km, Bârladul pe o distanta de 123 km, Tutova pe 67 km, Crasna 47 km, Vaslui 35 km.

Hidrografia de suprafață este reprezentată în primul rând de râul Bârlad cu un mare număr de afluenți cum sunt: Tutova, Simila, Racova, Vaslui, Crasna, Idrici, Jaravăț. De asemenea râurile din [NUME_REDACTAT] sunt cuprinse în tipul de regim pericarpatic estic, caracterizat printr-o scurgere variată în timpul anului, determinată de așezarea sa în partea de est a țării, la adăpostul [NUME_REDACTAT], ceea ce asigură un plus de continentalizare surselor de alimentare.

În funcție de caracteristicile locale de scurgeri, impuse de condițiile fizico-geografice și de alimentare diferite, în [NUME_REDACTAT] se individualizează două subtipuri: subtipul Vaslui și subtipul Tutova-Elan.

[NUME_REDACTAT] include râurile din [NUME_REDACTAT] Moldovenesc, se caracterizează printr-un regim instabil în scurgere de iarna (se transportă între 13-20% din volumul anual), aceasta face ca deseori primavara, perioada apelor mari să apară atenuată. Toamna se înregistrează scurgerea minimă, reprezentând între 8-13 % din volumul anual.

[NUME_REDACTAT]-Elan include râurile din [NUME_REDACTAT], din Dealurile și [NUME_REDACTAT], caracterizându-se prin creșterea instabilității regimului de iarnă și atenuarea apelor mari de primavară (înregistrate în cca 40% cazuri). Volumul scurgerii de iarnă se apropie de cel de vară (reprezentând între 16 si 22 % și respectiv între 21 si 23 % din volumul anual). Scurgerea de toamnă transportă 15% din volumul anual.

Debitele mari din timpul primăverii măresc considerabil puterea de eroziune în adâncime și laterală a râurilor, subminând versanții văilor și determinând apariția proceselor de alunecare.

3.4. Caracterizarea pedologică

Pe teritoriul județului Vaslui, prezența orizontului A molic, constituie diagnosticul pentru clasa molisoluri, care se datorește procesului caracteristic de formare, determinat de condițiile specific de solificare.

Cernoziomurile: (tipice, calcarice, kastanice, cambice) sunt soluri cu orizont A molic, orizont intermediar (AC, Bv, Bt) cu culori mai deschise, orizont C calcic sau concentrări de pudră friabilă de carbonați secundari în primii 125 cm. Sunt soluri a căror răspândire este practic asociată depozitelor relativ recente, bogate în carbonați cum sunt: loessurile, depozitele loessoide, depozite nisipoase, alături de un relief acumulativ tânăr, covor vegetal ierbos și condiții climatice reprezentate printr-un bilanț radiativ ridicat, evapotranspirație cu valori

mari și precipitații moderate. Reprezintă zonele cele mai fertile cu o suprafață de circa

78 000 ha,adica (19,48%).

Faeoziomurile sunt soluri formate in condiții relativ apropiate cernoziomurilor, materiale parentale asemănătoare, dar de regula mai puțin carbonatice, un regim climatic ceva mai umed și o vegetație specifică zonelor de silvostepă cu o suprafață de aproximativ 100 000 ha (25,10%).

Spre deosebire de cernoziomuri, carbonații de calciu lipsesc din profilul de

sol, însă levigarea nu este atât de puternică încât să îndeparteze complet bazele, ceea ce este demonstrat de saturația în baze ridicată și o activitate biologică intensă, fapt ce determină formarea unui orizont mediu profund bogat în humus.

În general se întalnesc în asociere cu cernoziomurile. Morfologic prezintă următoarea succesiune de orizonturi: Am, orizont intermediar Bt, Bv, AC si orizont Cca care poate să apară la adâncimi mai mari de 125 cm. Orizontul de bioacumulare este brun închis la culoare și are grosimi de 30-40 cm sau chiar mai mult.

3.5. Caracterizarea agro-climatică

Clima județului Vaslui prezintă caracter continental moderat. Temperaturile medii anuale au valori de 9,2º C la Negrești, 9,5º C la Vaslui, 9,6º C la Huși și 9.7 º C la Bârlad.

Precipitațiile atmosferice sunt neuniform repartizate atât spațial cât și în timp. În sectoarele cu masive deluroase din nordul, nord vestul, vestul și nord estul județului cantitatea medie anuală de precipitații este de aproximativ 600 mm, pe când în sectoarele cu relief mai jos (depresiunile Huși și Elan) acestea au valori cuprinse între 400-500 mm anual.

Cele mai însemnate cantități de precipitații se înregistrează în lunile mai, iunie și iulie (aproximativ 36% din totalul anual); lunile februarie și martie sunt cele mai sărace în precipitații (aproximativ 17% din totalul anual).

Determinante pentru procesele de eroziune a solului sunt cantitățile maxime de precipitații înregistrate în lunile mai și iunie, sub formă de ploi torențiale cu agresivitate pluvială importantă.

Temperaturile medii lunare înregistrate în 2010 la [NUME_REDACTAT]. 3.1.

Precipitațiile medii lunare înregistrate în 2010 la [NUME_REDACTAT]. 3.2.

٭Umiditatea relativă a aerului

Aceasta înregistrează în lunile de iarnă circa 80% iar în perioada de vară, în lunile aprilie-august nu depășește 60%.

٭Luminozitatea și nebulozitatea

[NUME_REDACTAT], prin poziția sa geografică benefiziază de condiții bune din punct de vedere a radiației solare. În general, cantitatea de radiații care ajunge la nivelul solului nu depinde doar de strălucirea soarelui ci și de nebulozitatea specifică acestei zone.

Gradul de luminozitate se apreciază prin suma orelor de strălucire a soarelui. Astfel, la nivelul anului 2010 aceasta a fost de 2027,8 ore iar luna cea mai însorită a fost luna august cu 307,4 ore insolație.

Nebulozitatea are valori ridicate începând cu luna noiembrie și tot crește până în luna februarie, apoi începe să scadă ușor.

٭ Regimul eolian

Datele climatice avute la dispoziție cu privire la vânt arată că în această zonă, vântul bate din toate direcțiile, cu dominanță dinspre N-V, cu o viteză medie de 4,2 m/s și o frecvență de 21,5%. Viteza maxima a vântului se înregistrează în lunile de iarnă, ajungând la 20 m/s.

Direcția, frecvența și viteza vântului la Stațiunea meteorological Vaslui,

valori medii multianuale

Tab. 3.3.

3.6. Dotarea întreprinderii

În scopul realizării planului de producție, întreprinderea individuală “[NUME_REDACTAT]” are în dotare: un motocultor, o semănătoare manuală, instalație prin picurare și o motopompă.

Ca și personal permanent este realizatorul proiectului carea poartă numele intreprinderii și soțul acesteia iar ca și personal sezonier, s-a lucrat, în general, cu o medie de 8 muncitori sezonieri.

CAPITOLUL 4. TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A TOMATELOR

4.1. Planta premergătoare

Cultura de tomate se dezvoltă cel mai bine pe terenurile, pe care, în anul precedent au fost cultivate: lucernă, mazăre, fasole, castraveți, pepeni, morcov, pătrunjel etc. Alternanța corectă a culturilor este cea mai simplă și eficientă măsură pentru o cultură sănătoasă și un rod bogat la tomate.

Cultura de tomate înființată pentru experiență a facut parte dintr-un asolament după: castraveți în cultură protejată și varză de toamnă în cultură neprotejată.

4.2. Producerea răsadurilor

4.2.1. Pregătirea spațiilor pentru producerea răsadurilor

Înaintea fiecărui ciclu de producere a răsadurilor, spațiile pentru producerea răsadului se pregătesc în vederea asigurării condițiilor optime pentru obținerea unor răsaduri de bună calitate.

Principalele lucrări de pregătire sunt: verificarea și repararea elementelor de construcție și a instalațiilor, mobilizarea solului, dezinfecția solului și a scheletului.

Pregătirea construcțiilor este o lucrare cu caracter general, care începe din toamnă după desființarea culturii anterioare și se finalizează în primăvară prin montarea foliei de polietilenă și fixarea acesteia.

Mobilizarea solului se face cu MMS-1,4+ V 445 la adâncimea de 30 cm, iar pe porțiunile unde mașina nu poate intra, lucrarea se face cu cazmaua.

Mărunțirea solului se execută cu FPP-1,3 sau cu FPV-1,5+ V 445 iar dezinfecția solului se poate face pe cale chimică sau termică.

4.2.2. Pregătirea substratului nutritiv pentru producerea răsadurilor

Substratul nutritiv joacă un rol foarte important în reușita obținerii unor răsaduri de bună calitate, de aceea este necesar ca el să fie afânat, permeabil, cu capacitate mare de reținere a apei, bogat în elemente nutritive, cu pH corespunzător plantelor de tomate, neinfestat de boli și dăunători. (V. Popescu, 1996)

Pregătirea amestecului de pământ folosit la producerea răsadurilor de tomate de face folosind în diferite proporții turbă, mraniță, pământ de țelină și nisip.

Amestecul de pământ în care se va face semănatul va avea următoarea compoziție: 50% mraniță, 25% pământ de țelină și 25% nisip.

4.2.3. [NUME_REDACTAT] folosită la obținerea răsadurilor unui anumit tip de cultură trebuie să aparțină soiurilor sau hibrizilor care corespund prin caracteristicile lor realizării tipului respectiv de cultură. Cantitatea de sămânță necesară pentru realizarea răsadului în vederea înființării unui hectar depinde de densitatea viitoarei culturi și are valori cuprinse între 150-300 g.

Înainte se semănat semințele vor fi dezinfectate prin tratament chimic sau termic. Semănatul se poate executa pe strat nutritiv, prin împrăștiere sau în rânduri, în lădițe sau direct în ghivece iar în acest caz, repicatul nu mai este necesar.

Epoca de semănat este cuprinsă între 20-25 februarie.

4.2.4. Repicatul răsadurilor

Repicatul reprezintă lucrarea de transplantare provizorie a răsadurilor din semănătura deasă, la distanțe mai mari, pentru a crea condiții mai bune în ceea ce privește regimul de lumină și nutriție. Repicatul se face la 6-7 zile de la răsărire, în faza de plante cu cotiledoane, în cuburi nutritive cu latura de 7 sau 10 cm, sau în ghivece din material plastic.

4.2.5. Îngrijirea răsadurilor de tomate

Dirijarea factorilor de microclimat: dirijarea regimului de temperatură, lumină și umiditate se face ținând cont de faza de creștere a răsadurilor.

Dezinfecția solului și a substratului de cultură destinat culturilor de legume timpurii în spații închise;

Dezinfecția amestecului de pământ necesar producerii de răsaduri sau repicatului;

Dezinfecția semințelor necesare producerii răsadurilor;

Tratamente preventive împotriva bolilor de la semănat și până la transplantare;

Combaterea dăunătorilor care atacă aparatul foliar sau partea subterană cu produse specifice.

Condiții de microclimat în răsadnițe pentru producerea răsadurilor de tomate

(după datele din revista HORTINFORM)

Tab.4.1.

Fertilizări faziale- prima fertilizare se face la 10-12 zile de la repicat iar cea de-a doua repicare se face la 12 zile după prima fertilizare. Se folosesc îngrășăminte foliare în concentrații de 0,3-0,5%.

Combaterea buruienilor se face prin plivit manual sau prin utilizarea erbicidelor.

Combaterea bolilor și dăunătorilor se face prin aplicarea de tratamente preventive și curative împotriva bolii Phytium de Baryanum și a dăunătorilor.

Călirea răsadurilor se face cu 7-8 zile înainte de plantare și constă în scăderea temperaturii și reducerea udărilor. În perioada de călire frunzele devin mai aspre și de culoare verde-închis iar la colet plantele capătă culoarea violacee.

4.3. Soiuri recomandate

Pentru cultura tomatelor în solarii se folosesc soiuri și hibrizi cu creștere nedeterminată. Ca soiuri recomandate sunt: Export II, Solara, Arletta, Lucia.

Export II- are perioadă de vegetație de 104-110 zile. Plantele au port înalt cu ramificare pronunțată. Fructul este globulos sau ușor turtit, colorat în verde albicios, iar la maturitatea fiziologică este colorat în roșu aprins. Greutatea fructului este în medie de 70-80 g. Este rezistent la transport și la păstrare în stare proaspătă.

Solara- are perioadă de vegetație de 170 zile. Fructul este globulos, ușor plat, colorat în roșu intens, cu o discretă zonă verde în jurul pedunculului. În secțiune prezintă 2-3 loji, cu placenta roșie.

Lucia- are perioadă de vegetație de 170 zile. Fructul are culoare roșu aprins, prezintă în secțiune uneori goluri și 3-4 loji, placenta roșie. Are capacitate bună de păstrare.

Arletta- este un hibrid timpuriu, cu creștere nedeterminată. Planta este viguroasă. Fructul este mare, de 90-150 g, rotund, de culoare roșu aprins la maturitatea de consum. Prezintă în secțiune 7 loji seminale. Pulpa este roșie, suculentă, având gust plăcut. Este rezistent la virusul mozaicului tomatelor, Verticiliium și nematozi. Are, de asemenea, rezistență la transport, la crăpare și depozitare.

4.4. Pregătirea solarului și terenului în vederea înființării culturii

4.4.1. Pregătirea solarului

Înlăturarea foliei se face în toamna anului precedent prin strângerea cu grijă a foliei, spălarea, uscarea și depozitarea acesteia. În cursul iernii se repară scheletul și la sfârșitul lunii februarie se acoperă cu folie nouă sau cu cea veche dacă este păstrată în condiții bune.

Frontoanele se lasă deschise pentru ca pământul să se zvânte și pentru a se putea circula cu agregatele mecanice.

4.4.2. Pregătirea terenului

Toamna, terenul se curăță de resturile culturii anterioare și se discuiește, apoi se nivelează, se aplică fertilizanții de bază și se lucrează adânc solul la adâncimea de 25-30 cm cu mașina de săpat solul sau cu plugul cultivator pentru vie.

Primăvara, imediat după acoperirea solarului cu folie, se realizează un „pachet” de trei lucrări: dezinsecție, fertilizare și erbicidare. Dezinsecția solului se face cu Sinoratox 5G sau 10G în cantitate de 25-30 kg/ha sau, respectiv, 10-15 kg/ha ori Galithion 20-25 kg/ha.

Urmează fertilizarea starter cu azotat de amoniu 200 kg/ha sau cu un îngrășământ complex NPK 200-250 kg/ha (Dumitrescu și colab.), după care se aplică unul din erbicidele Treflan 5 l/ha sau Dual 5 l/ha.

Ultima lucrare de pregătire a terenului este mobilizarea solului la adâncimea de 15-18 cm, cu freza, în vederea încălzirii în adâncime. Modelarea terenului se execută imediat după mobilizarea la adâncime, în straturi înălțate, folosind mașina de modelat solul MMS-2,8.

4.5. [NUME_REDACTAT] răsadurilor de tomate se face în perioada 15-17 aprilie, folosind răsad în vârstă de 55 zile. Plantatul se execută manual, în cuiburi sau rigole deschise cu sapa în ziua plantării. Pe linia de marcare a rândurilor și la distanțe egale între plante pe rând. Plantatul s-a efectuat după următoarea schemă: 60+50+80+50+60/33 (40400 de plante/ha).

Adâncimea de plantare este cu 2-3 cm mai mare astfel încât cuiburile să fie bine acoperite cu pământ care se tasează. După plantare se face o udare locală cu 1-1,5 l apă pentru fiecare plantă.

4.6. Lucrări de întreținere

4.6.1. Lucrări de întreținere cu caracter general

٭Completarea golurilor se face la 3-4 zile de la plantare, folosind răsaduri de aceeași vârstă și calitate din rezerva de răsad, pentru a asigura culturi complete.

٭ Afânarea solului se face prin prașile repetate pentru distrugerea buruienilor și crearea condițiilor corespunzătoare pentru dezvoltarea sistemului radicular. Numărul prașilelor este în funcție de gradul de tasare și îmburuienare a solului. Prașilele se fac manual.

٭ Fertilizarea fazială se face de 2-3 ori, începând cu momentul formării fructelor în primul etaj, la intervale de 3-4 săptămâni, folosind: 100-150 kg azotat de amoniu; 150-200 kg superfosfat și 50-100 kg sulfat de potasiu.

٭ Irigarea culturii se face astfel: prima udare se aplică la 12-15 zile de la plantare. La început se folosesc norme de 200-250 metri cubi de apă iar pe măsură ce plantele cresc normele de udare se măresc la 300-400 metri cubi. Udările se aplică la interval de 7-9 zile.

٭ Combaterea bolilor și dăunătorilor joacă un rol deosebit, deoarece în solarii se creează condiții favorabile pentru dezvoltarea acestora, iar pagubele produse pot fi mult mai mari decât în culturile de câmp.

În continuare, sunt prezentate principalele boli și modul de prevenire și combatere a acestora, precum și principalii dăunători ai culturii de tomate în solarii.

Boli ale tomatelor

Mana tomatelor ( Phytophtora infestans)

În condiții favorabile atacului, pierderile de producție ajumg la 10-30%, iar dacă nu se iau măsuri de combatere, culturile pot fi compromise total. Boala se manifestă pe organele aeriene ale plantelor, indiferent de faza fenologică. La vârful frunzelor sau pe marginea acestora apar pete mari, cu aspect neregulat, de culoare verzuie, cu aspect opărit. În condiții de umiditate atmosferică ridicată și temperaturi moderate, la zona de contact dintre țesuturile atacate și cele sănătoase apare un puf alb-cenușiu care reprezintă conidioforii și conidiile ciupercii, ulterior țesuturile din dreptul petelor se brunifică și se necrozează, iar frunzele se usucă.

Pe tulpini boala apare sub forma unor pete mici, la început ovale, cenușiu-brun, care apoi se extind și înconjoară tulpina pe porțiuni mari. De cele mai multe ori tulpinile atacate putrezesc și se rup.

Cea mai frecventă și păgubitoare este forma de atac pe fructele de tomate, care pot fi infectate în toate fazele de dezvoltare. Pe suprafața fructelor apar pete mici, de formă neregulată, ușor cufundate în pulpă, de culoare verde măslinie, care, în scurtă vreme devin măslinii inchis, se extind și cuprind porțiuni mari din fruct. Fructele atacate se desprind și cad de timpuriu.

Apariția și evoluția manei tomatelor este favorizată de precipitații dese, urmate de o perioadă cu cerul acoperit, cu atmosfera saturată în vapori de apă și de o temperatură cuprinsă între 10-25º C.

Pătarea albă a frunzelor de tomate (Septoria lycopersici)

În anii cu precipitații abundente se întâlnește frecvent, în majoritatea județelor în care se cultivă tomate. În condiții favorabile atacului, datorită defolierii rapide a plantelor, pierderile de recoltă produse de acest agent patogen pot ajunge până la 35-70%.

Plantele pot fi atacate în toate stadiile de dezvoltare. Primele simptome se manifestă pe frunze, prin apariția unor pete circulare cu diametrul de 0,5-1 mm, de culoare brună. Țesutul din centrul petelor are culoare cenușie, iar marginea acestora este brodată de un inel de culoare brună.

La suprafața țesuturilor atacate, pe partea superioară a frunzelor apar formațiuni punctiforme de culoare neagră, care reprezintă picnidiile ciupercii.

Ca măsuri de prevenire și combatere: măsurile agrofitotehnice au un rol deosebit în prevenirea apariției și extinderii atacului,

strângerea și îndepărtarea resturilor vegetale, arătura adâncă de toamnă, rotația culturilor, distrugerea buruienilor, folosirea la plantare a unui răsad sănătos.

Tratamentele chimice se vor face cu fungicide

sistemice ca Benlate, Fundazol în concentrație

de 0,05-0,1%.

Putrezirea coletului și căderea plantulelor (Phythium de Baryanum)

Este una dintre cele mai răspândite și păgubitoare boli care apar în sere înmulțitor și răsadnițe.

Boala se manifestă prin apariția unor pete la baza tulpiniței, la început brune apoi brun-negricioase, care se adâncesc și se extind repede, cuprinzând coletul de jur-împrejur. În porțiunea atacată, tulpinița se subțiază, devine ca un fir negru și se zbârcește, cade la pământ , unde este invadată de diverse microorganisme saprofite și putrezește.

Boala apare în vetre, extinzându-se foarte repede. În condiții favorabile (20-30º C și peste 90% umiditate), în 2-3 zile toate plantele pot fi atacate și distruse, în caz că nu se iau măsuri

corespunzătoare.

Ca măsuri de combatere, preventiv se recomandă dezinfectarea

pământului din răsadniță cu aburi sau chimic, cu Dazomet 200 g/m³.

Se va diminua excesul de umiditate și se va asigura o bună aerisire a plantelor. Concomitent cu acestea, se vor stropi pământul și răsadul la interval de 3-4 zile cu una din substanțele:

Captan 0,3-0,5%, Tiuram 0,2%.

Pătarea brună a frunzelor de tomate (Alternaria porri, f. Sp. Solani)

Boala produce pagube însemnate culturilor din câmp și solarii. Plantele pot fi atacate în toate fazele de dezvoltare, boala localizându-se pe frunze, tulpini și fructe.

Pe frunze, atacate cel mai frecvent, apar pete circulare, cenușii brune, de 2-20 mm în diametru, cu suprafața zonată concentric. După o perioadă de timp, pe suprafața petelor apare un mucegai fin, de culoare brun închisă, constituin conidioforii și conidiile ciupercii. Țesuturile din dreptul petelor se necrozează, se subțiază și devin transparente iar limbul foliar rămâne perforat.

Pe fructe apar numeroase pete mici adâncite, care treptat își măresc suprafața prezentând zone concentrice asemănătoare cu cele de pe frunze. Ploile de lungă durată determină infecții de proporții mari, ceea ce poate duce la compromiterea culturilor de tomate.

Pentru a preveni și reduce atacul acestei ciuperci, se vor lua următoarele măsuri: se va aplica rotația culturilor la 3-4 ani, se vor strânge și distruge prin ardere sau îngropare resturile vegetale; cultivarea de soiuri rezistente. Tratamente chimice se vor face cu Benlate 0,1%, Dithane M-45 0,2%, Maneb 0,3%, ș.a.

Dintre dăunătorii care provoacă pagube în culturile de tomate din spații protejate cei mai importanți sunt: Musculița albă de seră (Trialeurodes vaporariorum), Coropișnița ( Gryllotalpa gryllotapla), afidele. Acești dăunători se vor combate prin tratamente cu insecticide, în momentul când apar și încep a produce pagube.

Lucrări de întreținere cu caracter special

Palisarea este o lucrare obligatorie, deoarece se folosesc cultivare cu creștere nedeterminată. Prin această lucrare se asigură o mai bună etalare și conducerea plantelor pe verticală care permit o mai bună iluminare și aerisire. Susținerea plantelor se face cu sfori legate de sârma condusă deasupra rândului și de la baza fiecărei plante.

Legătura la baza plantei trebuie să fie mai slabă pentru a nu strangula planta când tulpina va crește în diametru.

Copilitul se face radical, la intervale de 6-8 zile, înlăturându-se toți copilii înainte ca lungimea acestora să depășească 5 cm.

Cârnitul se efectuează la 3-5 inflorescențe și are ca scop oprirea creșterii în înălțime a plantelor și dirijarea sevei elaborate către fructe prin îndepărtarea vârfului de creștere deasupra ultimei inflorescențe.

Defolierea constă în îndepărtarea frunzelor îmbătrânite și eventual bolnave de la baza plantelor. Lucrarea se efectuează treptat, până la nivelul inflorescenței la care începe maturarea primelor fructe.

[NUME_REDACTAT] se execută în momentul când fructele de tomate au ajuns la maturitatea tehnologică. Lucrarea se face manual, așezând fructele după ce sunt culese, în lădițe speciale, după care acestea sunt încărcate în mijloace de transport și transportate la beneficiari sau eventual în depozite cu atmosferă controlată pentru a se păstra câteva zile.

CAPITOLUL 5. SUBSTANȚELE BIOACTIVE ȘI ROLUL LOR ÎN VIAȚA

PLANTELOR

Pe parcursul timpului, s-au acumulat și s-au perfecționat continuu practicile de cultivare a plantelor, iar pe măsura lărgirii cunoștințelor au evoluat și metodele de cultivare, procedeele empirice fiind înlocuite cu tehnologii de mare randament.

Pentru sporirea producției legumicole, pe lângă îmbunătațirea, prin ameliorare, a calității fructelor, utilizarea de tehnici moderne de producție bazate pe asigurarea în optim a factorilor concurenți în obținerea recoltelor, tehnicile de aplicare eficientă a mecanizării, chimizării, irigării, au un rol determinant.

Utilizarea substanțelor bioactive în procesul tehnologic de producție a legumelor devine important cu scopul unui mai eficient control și influențări a creșterii și dezvoltării plantelor. Bioregulatorii vegetali (substanțe bioactive) sunt substanțe organice naturale sau de sinteză, care modifică creșterea, nutriția sau rezistența organismului sau organelor plantelor la diferite condiții de stres, prin inducerea unor modificări în procesele vitale în așa fel încât să se ajungă la o schimbare care conduce la o îmbunătățire a calității și cantității recoltei.

În practica agricolă, substanțele bioactive sunt utilizate în cantități mici (de ordinul părților pe milion-p.p.m.) și au efect pronunțat asupra proceselor de creștere și dezvoltare ale plantelor în special la organismele tinere dacă sunt aplicate în perioadele unor faze de vegetație specifice (germinare, înflorire, fecundare, coacere) contribuind la îmbunătățirea cantității și calității produselor.

Pentru ca acțiunea fitoregulatorilor să fie cât mai eficientă, este necesar ca aceștia să se administreze la momentele optime, în concentrații fiziologic active, să fie ușor absorbiți și transportați la locul de reacție, să aibă o influență specifică asupra unor procese biochimice și fiziologice.

Fără îndoială, în cadrul preocupărilor multiple de a realiza o agricultură modernă, intensivă și eficientă, cu obținerea de produse înalt calitative, fitoregulatorilor de creștere le revine un rol însemnat. Utilizarea lor în cadrul unei agriculturi moderne, de mare eficiență biologică și economică, devine o necesitate.

5.1. Tipuri de fitohormoni sintetizați în plante

Fitohormonii sunt considerați produși ai plantelor, bioregulatori, extrași și utilizați în dirijarea unor procese fiziologice, ei cunoscând în plantă rolul de reglare a creșterii și dezvoltării în toate etapele fenologice.

Se cunosc șase clase de fitohormoni și anume: auxinele, giberelinele, citochininele, substanțele retardante, substanțele inhibitoare și etilenul.

5.1.1. [NUME_REDACTAT] sunt primele substanțe bioactive descoperite și descrise concomitent de savanții N.G.Holodnii și F.W.Went, în anul 1928.

Acestea sunt compuși naturali, fiziologic polivalenți, care, în doze extrem de reduse, direct sau indirect, pot afecta atât creșterea cât și dezvoltarea plantelor, respectiv formarea organelor vegetative și generative.

Cercetările au pus în evidență prezența auxinelor naturale, în concentrații extrem de reduse, în diferite organe ale plantelor, acumulându-se, îndeosebi, în organele cu creștere activă (muguri, rădăcini, frunze tinere, vârfuri de tulpină, polen, cotiledoane, semințe încolțite). La tomate, în toate organele aflate în creștere intensă, s-a stabilit prezența heteroauxinei, precum și a formelor intermediare rezultate din transformarea triptofanului.

٭ Biogeneza auxinelor

Compusul auxinic natural, găsit în diferite țesuturi vegetale, a fost denumit heteroauxină și a fost identificat ca acid beta-indolilacetic.

Auxinele naturale se sintetizează, în principal, în frunzele tinere, de unde migrează spre vârfurile de creștere ale tulpinii și lăstarilor, sub formă de proauxină inactivă, în stare legată de anumite proteine. În vârfurile vegetative auxinele inactive se desprind de proteine sub acțiunea enzimelor proteolitice și devin libere și active.

٭ Circulația auxinelor în plantă

Cercetările efectuate au arătat că în țesuturile cu creștere activă mișcarea auxinelor endogene și a celor aplicate extern se face într-o singură direcție, mai mult bazipetal (de la apex spre bază) și mai puțin de la bază spre vârf. În rădăcinile primare transportul auxinelor este predominant de la bază spre vârf. Aceasta permite explicarea mecanismului de creștere a rădăcinilor.

În frunze, circulația se face prin nervuri, respectiv prin liber, iar în tulpiniare loc odată cu curentul de transpirație. După ce ajung în apexul tulpinii, auxinele circulă descendent în toată planta prin intermediul vaselor de liber și mai puțin prin țesuturile parenchimatice, adiacente vaselor conducătoare.

٭ Acțiuni fiziologice ale auxinelor

– Auxinele naturale și sintetice exercită diferite acțiuni fiziologice, în urma cărora se manifestă o serie de reacții particulare de creștere, dezvoltare și metabolism la plante;

-Tratamentul cu auxine intensifică alungirea membranei ceelulare și stimulează depunerea de noi substanțe formative, acestea ducând în final la creșterea prin extensie a celulelor;

-Auxinele naturale din plantele de tomate au rol esențial în dezvoltarea embrionului, în hidrolizarea substanțelor din endosperm și în creșterea plantulei;

-În timpul înfloririi, o mare parte din auxine se sintetizează în ovar și contribuie efectiv la polenizare și fecundare;

-Auxinele intervin în reglarea proceselor de diferențiere a organelor plantei, intensificând alungirea axei principale a rădăcinii, alungirea tulpinii și stimulând formarea rădăcinilor laterale;

-Cercetările au arătat că auxinele pot avea rol de accelerare a germinării;

-Aplicarea auxinelor determină stimularea înfloririi speciilor de zi lungă și inhibă ănflorirea speciilor de zi scurtă;

-Intervin în creșterea fructelor deoarece sunt sintetizate și în zona semințelor;

-Exercită influență benefică asupra metabolismului proteic al plantei;

-Stimulează fotosinteza, fixarea și transformarea dioxidului de carbon în substanțe organice, migrarea sevei elaborate din frunze în alte organe ale plantelor.

5.1.2. [NUME_REDACTAT] sunt stimulatori naturali ai creșterii și dezvoltării plantelor, iar descoperirea lor este legată de numele fitopatologului japonez E.Kurosawa în 1926.

Au fost identificate într-un număr mare de specii de plante, în diferite organe cu ar fi: vârful tulpinii, rădăcini, muguri, flori, semințe germinate etc. Numărul mare al tipurilor de gibereline descoperite până în prezent a impus elaborarea unui sistem de clasificare și înregistrare. Inițial s-a făcut o primă împărțire în două mari grupe: gibereline și substanțe similare giberelinelor.

Pentru aceasta s-a avut în vedere structura chimică a substaanțelor și activitatea lor specifică. În 1955 s-a adoptat sistemul de înregistrare numeric având la bază ordinea cronologică a descoperirii diferitelor tipuri de gibereline (GA-1…..GA-52). Compusul cel mai studiat și cel mai activ în stimularea diferitelor procese fiziologice din plante s-a dovedit a fi GA-3, denumit inițial giberelina X sau acid giberelic.

٭ Biosinteza giberelinelor în plante

Primele trepte de sintetizare a giberelinelor în plante se realizează în cloroplastele frunzelor tinere. Alte experiențe arată că biosinteza giberelinelor s-ar realiza în alte părți ale plantei, în afara frunzelor, respectiv în apexul tulpinii, în organele florale și în embrionul semințelor în curs de germinare. Din aceste zone de sintetizare, giberelinele ar circula în toate sensurile prin plantă, atât prin xilem cât, mai ales, prin floem.

În plantele de tomate, giberelinele naturale se acumulează în doze ridicate în timpul germinării semințelor, în timpul creșterii plantelor și în perioada înfloririi, frunzele având un rol esențial în reglarea transportului prin diferite țesuturi.

٭ Acțiunea fiziologică a giberelinelor

-Cercetările efectuate prin aplicarea giberelinelor la diferite specii de plante au arătat că există

largi posibilități de folosire în dependența de fazele de vegetație și de reacțiile de metabolism caracteristice;

-La nivel celular, principala acțiune a giberelinelor constă în stimularea elongației celulare, respectiv întinderea membranelor și mărirea volumului celular;

-Numeroase cercetări au pus în evidență efectul stimulator al giberelinelor asupra energiei și facultății germinative a semințelor și scoaterea acestora din starea de repaus;

-Stimulează procesele de creștere. Aceasta constituie cea mai evidentă acțiune fiziologică a giberelinelor care se manifestă prin alungirea tulpinii, mărirea masei foliare prin supra-creșteri laterale și schimbarea habitusului general al plantelor;

-Nanismul sau piticirea genetică și fiziologică sunt înlăturate prin aplicarea exogenă a giberelinelor; plantele cresc rapid ajungând să depășească de 5-10 ori mai mult creșterea plantelor netratate.

-Stimulează înflorirea și fructificarea;

Pentru tomate în special, giberelinele au următoarele efecte:

-determină o stimulare a creșterii tulpinii principale, a mugurilor și lăstarilor laterali;

-în doze moderate giberelinele determină formarea unui număr sporit de frunze, o colorație verde intens a limbului și ccreșterea suprafeței foliare;

-prin stropirea plantelor cu soluții de gibereline se anticipează înflorirea cu circa 4-5 zile mai devreme, iar florile sunt mai mari și mai larg deschise;

-tratamentele cu acid giberelic, înainte de înflorire, acționează prin creșterea greutății și a diametrului fructelor cu mai mult de 50%, precum și a numărului de fructe pe plantă.

5.1.3. [NUME_REDACTAT] anul 1955, C.O.Miller și colaboratorii, au sintetizat un compus organic denumit inițial chinetină sau chinină. Acest compus sintetic s-a dovedit eficace în stimularea diviziunii celulare din țesuturile calusului extras din măduva tulpinii de Nicotiana. Ulterior substanțele asemănătoare chininei au fost denumite citochinine.

Citochininele cunoscute în prezent sunt atât în forme naturale, prezente în țesuturile speciilor vegetale, cât și în forme sintetice, cu structuri și proprietăți asemănătoare celor endogene. La plante, citochininele au fost detectate în semințele în curs de germinare, în fructele nematurate, în rădăcini, muguri și în seva circulantă.

٭ Biosinteza citochininelor

Biosinteza citochininelor are loc în rădăcini, de unde circulă spre apex, prin țesuturile vasculare ale tulpinii, respectiv prin xilem și mai puțin prin floem. Între xilem și floem are loc un schimb hormonal permanent, care asigură continuitatea circulației acropetale, spre partea superioară a plantei.

Pentru a participa la reglarea proceselor de creștere și dezvoltare a unui organ vegetal, citochininele naturale pot fi sintetizate, parțial sau total, în țesutul respectiv, cu participarea unui activator enzimatic sau pot fi vehiculate din alte țesuturi.

٭ Efectele citochininelor asupra creșterii și dezvoltării

-Primul test biologic care a pus în evidență rolul chinetinei a fost bazat pe capacitatea de a stimula diviziunea celulară în țesuturile de calusare;

-Începând de la germinare și până la maturarea fiziologică, citochininele exercită acțiuni stimulatoare asupra proceselor de creștere și de reglare generală a formelor caracteristice. Astfel, stimulează germinarea semințelor și întrerup starea de repaus;

-Efectele stimulatoare a citochininelor au fost stabilite și în creșterea cotiledoanelor, a tulpinilor și a frunzelor la diferite specii de plante, determinând modificarea tipului de crștere a tulpinii și alungirea limbului foliar, cu un pețiol foarte scurt;

– Activitatea citochininelor este mai intensă spre sfârșitul perioadei de vegetație;

-Citochininele au rol în stimularea diferențierii mugurilor vegetativi, în modificarea raportului dintre florile mascule și cele femele;

-Sub acțiunea citochininelor naturale sau sintetice este indusă formarea fructelor partenocarpice, se stimulează legarea fructelor, creșterea fructelor și semințelor în fruct;

-Frânează ritmul de îmbătrânire a țesuturilor din frunze, tulpini, petale și fructe;

-Au acțiune stimulatoare în sinteza proteinelor și a acizilor nucleici. La tomate, citochininele sunt sintetizate, în principal, în vârful rădăcinilor și circulă în cursul vegetației după un sens acropetal. La nivelul fructelor, conținutul de citochinine naturale scade treptat pe măsura maturării.

5.1.4. Substanțe retardante

Dirijarea proceselor de creștere, dezvoltare și fructificare a plantelor a devnit tot mai eficientă odată cu descoperirea unui nou grup de substanțe chimice, cu proprietăți fizico-chimice și biologice caracteristice.

Aceste substanțe cu denumirea generală de “ retardanți” au rol esențial în reducerea proceselor de diviziune și elongație celulară din țesuturile tulpinilor și lăstarilor în creștere. Prin aceasta se reglează înălțimea plantelor și lungimea ramificațiilor laterale aeriene, ritmul de formare și alungire a organelor vegetative fiind frânat pe o anumită perioadă.

Prin particularitățile lor de acțiune, substanțele retardante se deosebesc net de grupul stimulatorilor de creștere deși, în majoritatea cazurilor, stimulează înflorirea și determină sporuri ridicate de producție.

Se deosebesc și de grupul substanțelor inhibitoare deoarece nu blochează ireversibil procesele metabolice vitale ale plantelor, nu provoacă malformații la nivelul diferitelor organe vegetative sau reproductive, iar viabilitatea întregii plante nu este diminuată.

Începând din 1949 și până în zilele noastre au fost sintetizați numeroși compuși cu acțiuni retardante care, pe baza unei înscrieri numerice sunt desemnate prin denumiri de Compusul I, II,….etc.

٭ Acțiuni fiziologice ale retardanților

-Efectul principal al substanțelor retardante constă în frânarea pe o anumită perioadă de timp a proceselor de creștere în lungime a tulpinilor și lăstarilor;

-La plantele legumicole se pot obține răsaduri de bună calitate, ca urmare a efectului retardant asupra alungirii apexului tulpinii și a efectului stimulator asupra formării rădăcinilor și îngroșării limbului foliar;

-Au rol în transformarea mugurilor vegetativi în muguri florali și grăbirea înfloririi la diferite specii;

-Retardanții influențează modul de desfășurare a unor procese fiziologice, în sensul accelerării lor, ceea ce duce la creșterea productivității și la prelungirea viabilității plantelor;

-La gerurile din timpul iernii, frig sau brumele de primăvară și de toamnă, crește în mod semnificativ rezistența plantelor în urma tratamentelor preventive cu substanțe retardante;

-Rezistența la secetă și arșiță crește sub influența retardanților, rol esențial având clorura de clorcolină (Cycocel);

-Mărind presiunea osmotică a sucului celular, retardanții determină o creștere a toleranței plantelor la excesul de săruri din sol, contribuind la o valorificare superioară a terenurilor sărăturoase;

-Tratarea semințelor cu retardanți, înainte de semănat, determină o rezistență sporită a plantelor cultivate la erbicide;

-Aplicarea retardanților, îndeosebi Cycocel, s-a dovedit eficace în lupta cu diferite boli și dăunători.

٭ Efectele retardanților asupra plantelor de tomate:

-compusul Cycocel este eficace în scurtarea internodurilor și reducerea înălțimii tulpinii;

-tratamente cu Cycocel duc la intensificarea colorației verzi a limbului;

– tratamentele cu Cycocel măresc numărul florilor din primele inflorescențe și scad procentul de avortare a florilor;

-stropirile cu soluții de Alar-85 aplicate în faza apariției primei frunze adevărate, au efecte asupra grăbirii înfloririi;

-de asemenea, tratamente efectuate cu retardanți duc la sporirea producției;

-tratamentele cu Ethrel măresc compactitatea țesuturilor, ceea ce asigură o mai bună păstrare a fructelor după recoltare.

5.1.5. Substanțe inhibitoare

La toate organismele vii, există fenomene de autoinhibare, care cuprind integral organismul sau anumite organe (semințe, muguri), eventual numai unele funcții fiziologice vitale (respirație, fotosinteză etc).

Existența în stare naturală a substanțelor endogene, care provoacă asemenea inhibări, a fost stabilită cu mare întârziere datorită prezenței concomitente, în aceleași țesuturi și organe, atât a substanțelor inhibitoare cât și a celor stimulatoare, cu acțiuni antagoniste.

Principalii inhibitori naturali sunt: inhibitorul beta, acidul abscisic, florizimul, cumarina, scopoletina, acidul cinamic.

٭ Inhibitorul beta inhibă germinarea semințelor în fruct sau în perioada de rapaus;

٭ Acidul abscisic este principalul inhibitor natural care, împreună cu substanțele stimulatoare endogene, controlează procesele fiziologice de creștere și dezvoltare a plantelor. Influențează căderea frunzelor și fructelor, repausul mugural și repausul seminal (inhibă germinarea semințelor).

Sinteza acestuia se face în diferite părți ale plantelor ca: frunze, tulpini, cotiledoane, fructe. Deplasarea din zona de sinteză în cea de acțiune se face prin floem, iar prin difuzarea radiară de la celulă la celulă din țesutul parenchimatic se extinde în seva xilemului cu care circulă prin plantă, mai ales de la frunzele mature spre rădăcinile și vârful tulpinii.

٭ Florizimul are proprietăți biologice asemănătoare cu acidul abscisic;

٭ Cumarina se sintetizează mai ales în frunze și se acumulează în fructe și semințe. Se folosește ca inhibitor al încolțirii semințelor;

٭ Scopoletina se acumulează în aproape toate organele vegetale, mai ales în rădăcini, fie sub formă liberă, fie sub formă de glicozidă.

Inhibitori sintetici

٭ Hidrazina maleică acționează prin frânarea diviziunii celulare din apexul tulpinii și din toate țesuturile meristematice active;

٭ Cloramfenicolul este un puternic inhibitor metabolic, cu efecte antigiberelice și antichinetinice;

٭ Puromicina inactivează o anumită enzimă cu rol esențial în formarea antocianilor, ceea ce duce la blocarea sintezei antocianilor.

5.1.6. [NUME_REDACTAT] este o hidrocarbură nesaturată, aflată sub formă gazoasă, descoperită în 1901 de D.Neljubow ca substanță naturală cu rol hormonal în țesuturile vegetale.

Este un produs natural al metabolismului, aflat în strânse relații corelative sau antagoniste cu alți compuși hormonali endogeni. Este sintetizat în cantități extrem de reduse de către toate organele plantei.

Formarea și degradarea etilenului din țesuturile vegetale se află în strânsă relație cu acțiunea unor factori externi fizico-chimici sau cu prezența altor compuși hormonali endogeni sau exogeni.

Auxinele endogene sau cele aplicate exogen stimulează degajarea de etilen de către țesuturile tinere ale plantelor.

Citochininele exercită acțiuni de stimulare a producerii de etilen ca urmare a unei intensificări în absorbția auxinelor, substanțe active în formarea de etilen.

Acidul abscisic, ca și alte substanțe inhibitoare, prezintă efecte de reducere a cantității de etilen produse de țesut.

٭ Efectele etilenului asupra plantelor

Deși descoperit de puțin timp ca hormon al plantelor, totuși s-au acumulat numeroase date cu referire la acțiunea stimulatoare sau inhibatoare a etilenului asupra diferitelor procese fiziologice și biochimice din țesuturile și organele vegetale.

-etilenul este considerat ca un hormon declanșator al coacerii și maturării fructelor la numeroase specii de plante și ușurează desprinderea fructelor de pe plantă;

-provoacă îmbătrânirea, decolorarea și căderea frunzelor începând cu cele bătrâne, bazale;

-în concentrații mari, etilenul provoacă întârzierea înfloririi;

-în doze foarte scăzute, etilenul este un stimulator al creșterii, dar la doze mai mari de 0,5 ppm inhibă diviziunea celulară din vârful apical;

-datorită interacțiunii dintre etilen și unii factori interni (hormoni) sau externi (lumina, bioxidul de carbon), influența etilenului asupra germinației semințelor și asupra repausului seminal poate fi de stimulare și inhibare.

5.2. Măsuri care condiționează utilizarea corectă a substanțelor bioactive

Substanțele biostimulatoare contribuie la devansarea producției (precocitate), creșterea producției totale și îmbunătățirea calității fructelor. Dar, pentru utilizarea corectă a produselor se impune atenție la prepararea soluțiilor, tehnica de aplicare (perioade, doze) și condiții de aplicare.

Preapararea soluțiilor se face în vase de lemn sau material plastic într-un spațiu ferit de rasele solare. La prepararea soluțiilor se folosește numai apă distilată sau apă potabilă cu densitate scăzută. Se va introduce în vas jumătate din cantitatea de apă și apoi produsul, măsurat exact, după care se omogenizează bine. La sfârșit se adaugă treptat și restul de apă. Se va prepara numai cantitatea de soluție care se administrează în 4-6 ore.

Pentru unele produse (Atonik) la soluțiile astfel pregătite se controlează pH-ul care nu trebuie să fie mai mic de 3,5 și mai mare de 5.

٭ Tehnica de aplicare

-tratamentele cu substanțe bioactive pe părțile aeriene ale plantelor se efectuează prin pulverizare fină pe frunze, utilizând vermorele, climaxuri, pompe pentru tratamente fitosanitare, curate, echipate cu duze care să asigure o pulverizare fină și uniformă;

-momentul aplicării tratamentului depinde de condițiile climatice în timpul și după aplicarea produsului;

-tratamentele se efectuează numai dupa orele 16 în zilele însorite sau în timpul zilei, dacă cerul este înnorat și la temperaturi cuprine între 15-16º C; nu se vor efectua tratamente dimineața sau în condiții de insolație puternică;

-se recomandă ca tratamentele să se efectueze când umiditatea relativă a aerului este ridicată; -soluția aplicată pe frunze trebuie să se evapore lent, în aceste condiții fiind asigurată pătrunderea produsului în plantă.;

-nu se efectuează tratamente pe frunzele umezite de rouă;

-în momentul aplicării soluției solul trebuie să fie suficient de umed pentru ca plantele să fie turgescente și nu în condiții de stres;

-nu se recomandă aplicarea tratamentului pe plantele ofilite, care suferă de secetă și de căldură; în aceste condiții, absorbția substanțelor bioactive se face defectuos iar efectele sunt total necorespunzătoare.

5.3. Toxicologia și protecția mediului

Din punct de vedere al toxicității bioregulatorilor, aceștia sunt priviți ca și pesticidele, cu atât mai mult cu cât aplicarea unora dintre ei se face cu puțin timp înainte de recoltare comparativ cu alte pesticide (erbicide, fungicide, insecticide).

Încă din anul 1970 S.U.A. a îneput o campanie de investigare a posibilelor efecte toxice ale unor bioregulatori, ajungându-se la concluzia că aceștia pot fi cancerigeni, cauzând aberații cromozomiale la șoareci și la plante și că pot fi toxice pentru pești și alți amfibieni.

Pentru celelalte substanțe bioactive sintetice, din studiile efectuate rezultă că acestea nu sunt cancerigene, ele fiind absorbite și asimilate, în plante rămânând o concentrație foarte mică din produs în organele comestibile, fără repercusiuni asupra organismului uman.

Substanțele folosite în experiența noastră nu sunt toxice pentru organismul uman datorită faptului că Procaina este un anestezic local folosit în medicina umană și veterinară, iar pentru produsul Tomato-Stim, Institutul de Chimie din Cluj-Napoca a obținut avizul favorabil de la [NUME_REDACTAT] a Sănătății, pentru producerea lui.

PARTEA A DOUA

CAPITOLUL 6. OBIECTIVELE URMĂRITE ȘI METODA DE CRECETARE

6.1. Obiectivele urmărite

Scopul experienței efectuate a fost de a determina gradul de influență a unor substanțe bioactive autohtone (Procaină, Revital, Tomato-Stim) și a produsului de import Atonik, asupra creșterii și dezvoltării plantelor de tomate, cu referire în special asupra calității și cantității producției obținute.

6.2. Locul unde s-a desfășurat experiența

Experiența a fost efectuată într-un solar bloc I.C.P.L.F. amplasat în comuna Solești, județul Vaslui.

Solarul bloc tip I.C.P.L.F. are suprafața de 0,5 ha, fiind alcătuit dintr-un număr de 50 de travei. Solarul are 150 m lungime și 33 m lățime. Înălțimea la dolie este de 1,8 m iar la coamă de 2,35 m. Traveea are lățimea de 3 m.

Acoperișul și pereții sunt din folie de polietilenă. Prelatele de polietilenă sunt așezate la acoperiș perpendicular pe lungimea traveelor și fixate de dolie cu ajutorul unor șipci din lemn.

6.3. Materialul biologic și substanțele bioactive utilizate în cadrul experienței

٭Materialul biologic folosit

Pentru experiență a fost utilizat răsad produs în răsadnița proprie, răsadul folosit fiind din hibridul de tomate Export II.

Export II

-Genealogia: hibrid F1 creat prin hibridare între Linia XXIV și Temnokrasnai, la I.A.N.B. București,

-Caractere morfologice: planta este viguroasă, semiînaltă, de 100-200 cm, cu creștere nedeterminată. Frunza este de tip obișnuit, ușor gofrată, de culoare verde, cu luciu. Inflorescența este neramificată, rar apare ramificată. Fructul este rotund, de culoare verde-albicios, uneori cu zona verde în regiunea pedunculară pe 1/3 din fruct. Suprafața fructului este netedă.

Un fruct are în medie o greutate de 80 g. La maturitatea tehnologică fructul este de culoare roșu aprins, cu luciu caracteristic. Prezintă în secțiune 2-3 loji seminale.

-Însușiri fiziologice: este un soi timpuriu, cu perioadă de vegetație de 110-114 zile. Fructele rezistă bine la transport. Hibridul are rusticitate și adaptabilitate bună la condițiile de sol și climă. Fructul are gust dulce, ușor acidulat, cu aromă plăcută.

Destinația este pentru consum în stare proaspătă și pentru export.

Producția este de 15-20 tone/ha fructe și se consumă în toate zonele de cultură a tomatelor.

٭ Substanțele bioactive utilizate în cadrul experienței au fost: Atonik, Revital, Procaina, Tomato-Stim. Acestea au fost folosite în diferite concentrații, la anumite intervale de timp, făcându-se tratamente atât asupra aparatului foliar cât și asupra inflorescențelor.

٭ Atonik

-este produs de firma [NUME_REDACTAT] (Japonia). Produsul se prezintă sub formă de soluție apoasă concentrată, de culoare cafenie, cu miros caracteristic iar substanța activă este o combinație de fenolați;

Modul de acțiune: produsul Atonik este un stimulator biochimic de creștere, soluția fiind absorbită cu ușurință de către plante, determinând activitatea fluxului citoplasmatic, translocarea rapidă a sevei brute și elaborate, precum și o creștere a conținutului de clrofilă în plante;

-produsul stimulează înrădăcinarea, germinația semințelor și a polenului, elongația tubului polinic, proliferarea și creșterea lăstarilor, fertilitatea florilor și formarea fructelor; în același timp, stimulează multiplicarea organismelor din sol și accelerează descompunerea materiei organice, ameliorând, în mod indirect, fertilitatea solului;

Modul de utilizare: produsul este utilizat sub formă de soluție în concentrație de 1/2000 (0,005%), 1/4000 (0,025%) pentru tratarea semințelor, răsadurilor și a plantelor în cursul perioadei de vegetație;

-este utilizat pentru tratarea semințelor înainte de semănat, prin imersie timp de 12 ore cu soluție 1/2000. Produsul poate fi aplicat pe plante în toate fazele de dezvoltare ale acestora;

-pentru tratarea răsadurilor de tomate cu soluție de Atonik 1/2000 și 1/4000 se efectuează 2-3 tratamente în decurs de o lună, începând cu 4-5 zile de la repicat și respectiv, de la răsărit;

-tratamentele se aplică prin pulverizare fină pe plante;

-în cursul perioadei de vegetație se poate folosi sub formă de soluție în concentrație de 1/4000, prin 2-3 tratamente înaintea înfloritului și legatului.

٭Procaina

-este un produs care acționează în scopul stimulării germinării semințelor de tomate, a controlării creșterii în lungime și călirii răsadului, realizării de producții superioare cantitativ și calitativ;

-se prezintă sub formă incoloră, ca pulbere cristalină, fără miros, cu gust amar, producând pe limbă o anestezie trecătoare. Este solubilă în apă în proporție de 1/1, soluția în concentrație de 2% având un pH cuprins între 5-5,6;

Modul de utilizare: se folosește pentru umectarea semințelor de tomate înainte de semănat, timp de 4 ore, în soluție cu o concentrație de 10 ppm (0,001%). Tratamentul la sămânță determină răsărirea plantelor cu 3-4 zile mai devreme, comparativ cu martorul;

-cu soluție de Procaină 1 ppm se tratează răsadurile de tomate, la 10 și 20 de zile după repicat iar în cursul perioadei de vegetație se utilizează soluție cu concentrația de 1 ppm;

-în aceste perioade sunt necesare 2-3 tratamente săptămânal începând de la înflorire.

٭Revital

-este o substanță bioactivă sintetizată la Institutul de Chimie dinCluj-Napoca și face parte din grupa produselor cu acțiune specifică, cu efect stimulator asupra apariției și creșterii rădăcinilor tinere la plantele cultivate;

Modul de utilizare: produsul se utilizează în concentrație de 0,1% în scopul prinderii la transplantare a răsadurilor;

-aplicat foliar în timpul perioadei de vegetație, determină o dezvoltare mai bună prin creșterea vigorii plantei, ceea ce se răsfrânge asupra aspectelor calitative și cantitative a recoltei;

-aplicat în concentrație de 0,1% la culturile de tomate în solarii, cu 4 tratamente: un tratament la transplantare și 3 tratamente în perioada de vegetație (primul tratament la 8-10 zile de la plantare, al doilea tratament la 7 zile după primul, al treilea la o săptămână după al doilea, cu Revital 0,05-0,1%), poate realiza producții superioare cu până la 20%.

٭Tomato-Stim

-este o substanță bioactivă sintetizată la Institutul de Chimie din Cluj-Napoca și conține produși pe bază de auxine sintetice;

-se prezintă sub formă de lichid limpede incolor sau slab gălbui, cu miros caracteristic;

Modul de acțiune: produsul Tomato-Stim se folosește pentru stimularea legării fructelor la tomatele de seră și solar;

-se aplică în special când nu există condiții naturale favorabile pentru polenizare, când zilele sunt scurte și au nebulozitate ridicată, când sunt diferențe mari de temperatură între zi și noapte;

-în urma tratamentelor cu Tomato-Stim, florile de tomate nepolenizate nu mai avortează, ci reușesc să lege rod chiar și în condițiile vitrege din prima parte a sezonului, înregistrându-se și ritmuri superioare de creștere a fructelor;

Modul de utilizare: se administrează în concentrație de 3,3% (33 ml soluție la 1 l apă);

-pentru culturile de tomate timpurii în solarii, se pulverizează inflorescențele cu soluție de Tomato-Stim în concentrație de 3,3% protejându-se vârful de creștere;

-tratamentele efectuate cu Tomato-Stim asigură creșterea accentuată a procentului de flori legate (190%), nu produc deformări ale fructelor, fenomen des întâlnit la alte produse din import (Tomaset, Trylone);

-aplicarea tratamentelor cu substanțe bioactive, combinate la sămânță, răsaduri și în cursul perioadei de vegetație, asigură obținerea unor producții mai timpurii cu 5-14 zile și o producție totală cu 10-20% mai mare comparativ cu cea obținută la plantele netratate.

6.4. Metoda de cercetare

Experiența a inclus 10 variante, așezate în blocuri randomizate, după cum urmează:

٭Variantele experimentale

V1-martor (netratat);

V2-tratat plantele săptămânal cu Procaină 1 ppm;

V3-tratat plantele la două săptămâni cu Procaină 1ppm;

V4-tratat plantele săptămânal cu Procaină 2 ppm;

V5-tratat plantele la două săptămâni cu Procaină 2 ppm;

V6-tratat plantele la două săptămâni cu Procaină 4 ppm;

V7-tratat plantele săptămânal cu Atonik 0,05%;

V8-tratat inflorescențele 1-3 cu Atonik 0,05%;

V9-tratat inflorescențele 1-3 [NUME_REDACTAT]-Stim 3,3%;

V10-tratat plantele săptămânal cu Revital 0,1% – 3 tratamente.

Tratamentele s-au realizat în funcție de substanța bioactivă folosită. Astfel, aplicarea tratamentelor cu Procaină (V2-V6), Atonik (V7), Revital (V10), s-a realizat prin pulverizare fină și uniformă pe plante, după 10 zile de la plantare, folosind pulverizatoare de mână, special concepute în acest scop.

Tratarea primelor 3 inflorescențe cu Atonik (V8) și Tomato-Stim (V9), s-a realizat prin pulverizarea fină și uniformă a soluției pe inflorescențe, când s-au deschis minim 1-2 flori din acestea. Pentru fiecare inflorescență s-a făcut un singur tratament.

6.5. [NUME_REDACTAT] urmărirea efectului substanțelor bioactive utilizate în vederea creșterii și dezvoltării plantelor de tomate în timpul perioadei de vegetație s-au realizat observații fenologice, măsurători biometrice, precum și dinamica apariției producției după cum urmează:

-creșterea în înălțime a plantelor;

-diametrul tulpinii la colet;

-numărul de frunze pe plantă;

-numărul și greutatea fructelor pe plantă;

-producțiile extratimpurii;

-producțiile timpurii;

– producțiile totale.

CAPITOLUL 7. REZULTATE OBȚINUTE

7.1. Dinamica de creștere în înălțime a plantelor

Analizând măsurătorile realizate asupra creșterii în înălțime a plantelor (Tab. 7.1.), se constată că plantele tratate cu substanțe bioactive stimulatoare au avut un ritm mai intens de crștere față de varianta martor, fenomenul fiind cel mai evident la circa o lună de la începerea tratamentelor (100 de zile de la răsărire), când plantele tratate sunt mai înalte cu până la 19 cm (V6).

Efectele cele mai evidente asupra acestui indice de creștere le-au avut tratamentele cu Procaină 4 ppm, Atonik 0,05% (V7) și Procaină 2 ppm (V5).

Dinamica de crștere în înălțime a plantelor (cm) de tomate

Tab 7.1.

7.2. Diametrul la colet al plantelor

Diametrul la colet al plantelor (Tab. 7.2.) a prezentat în primele faze de creștere valori mai apropiate între variantele experimentale. Diferențieri evidente apar atunci când plantele au vârsta de 80 de zile, când în urma tratamentelor aplicate parametrul urmărit atinge valori de 13,9 mm față de 12,0 mm la varianta martor.

La vârsta de 100 de zile, valoarea cea mai ridicată se evidențiază la V7, tratată cu Atonik 0,05%, plantele din această variană au 15,9 mm la colet față de varianta martor, unde plantele au 13,1 mm la colet.

Diametru la colet al plantelor (mm) de tomate

Tab. 7.2.

7.3. Numărul mediu de frunze pe plantă

Numărul mediu de frunze pe plantă a fost mai mare la variantele tratate, acest lucru începând să fie evident la 100 de zile de la răsărire (30 de zile de la primul tratament). Efectul cel mai evident asupra numărului de frunze pe plantă l-a avut tratarea plantelor cu Procaină 4 ppm (V6) și tratarea plantelor săptămânal cu Procaină 2 ppm (V4).

Numărul mediu de frunze pe plantă

Tab. 7.3.

7.4. Numărul de fructe pe plante

Acțiunea substanțelor bioactive stimulatoare asupra numărului de fructe pe plantă este foarte evidentă. Numărul de fructe mature pe plantă, în momentul înregistrării producției extratimpurii, timpurii și totale este superior față de martor (V1) la toate variantele tratate în toți cei trei ani de observații.

Numărul mediu cumulat de fructe pe plantă în anul 2013

Tab. 7.4.

Numărul mediu cumulat de fructe pe plantă în anul 2014

Tab. 7.5.

Numărul mediu cumulat de fructe pe plantă în anul 2015

Tab. 7.6.

În anul 2014, numărul cel mai mare de fructe s-a înregistrat la variantele V4 (plante tratate săptămânal cu Procaină 2 ppm) și V9 (tratate inflorescențele 1-3 cu Tomato-Stim 3,3%).

7.5. Greutatea medie a fructelor

Greutatea medie a fructelor influențează evoluția cantitativă a recoltei pe plantă. Analizând datele din tabelele 7.7, 7.8 și 7.9 referitoare la cantitatea de fructe pe plantă se constată următoarele:

-în perioada cuprinsă între 15 iulie (producție extratimpurie) și 30 iulie (producție timpurie) se constată o dublare a cantității de fructe pe plantă, lucru valabil pentru toate variantele experimentale;

-valori net superioare față de martor (V1) au realizat variantele V9 (tratat inflorescențele 1-3 cu Tomato-Stim 3,3%) și V10 (tratat plantele săptămânal cu Revital 0,1%-3 tratamente) în cadrul producției extratimpurii pentru anul 2013;

-în anul 2014 valori superioare față de martor au realizat variantele V2 (tratat plantele săptămânal cu Procaină 1 ppm) și V3 ( tratat plantele la două săptămâni cu Procaină 1 ppm) și V10 (tratat plantele săptămânal cu Revital 0,1%- 3 tratamente);

-în anul 2015 valori superioare martorului au realizat V2, V3, V8 (tratat inflorescențele cu Atonik 0,05%);

-la data de 30 iulie (producția timpurie), pentru anul 2013 rezultatele cele mai bune privind cantitatea de fructe pe plantă s-au obținut la variantele V2,V3 și V10. Pentru anul 2014 rezultate bune au dat variantele V3 (tratat plantele la două săptămâni cu Procaină 1 ppm); V5 (tratat plantele la două săptămâni cu Procaină 2 ppm) și V9 ( tratat inflorescențele 1-3 cu Tomato-Stim 3,3%);

-pentru anul 2015 cele mai evidente diferențe au realizat variantele V7 (tratat săptămânal plantele cu Atonik 0,05%) și V8 (tratat inflorescențele 1-3 cu 0,01%);

-la data de 2-09 (producția totală) cantitatea de fructe pe plantă a fost evident superioară față de martor (V1) la variantele V2, V3 și V7 pentru anul 2013, variantele V3, V7 și V9 pentru anul 2014 și variantele V2, V3 și V6 pentru anul 2015.

Cantitatea de fructe pe plantă în anul 2013 (g)

Tab. 7.7.

Cantitatea de fructe pe plantă în anul 2014 (g)

Tab. 7.8.

Cantitatea de fructe pe plantă în anul 2015 (g)

Tab. 7.9.

7.6. Producții obținute

7.6.1. Producția extratimpurie

În ceea ce privește producția extratimpurie (tab. 7.10.) toate variantele asupra cărora s-au aplicat tratamente cu substanțe bioactive stimulatoare realizează o recoltă de fructe superioară martorului V1.

Comparând rezultatele obținute din tabelul 7.10 se observă că în anul 2013, în urma diferențelor de producție față de martor, foarte semnificativă a fost varianta V9 (tratat inflorescența 1-3 cu Tomato-Stim 3,3%), iar la variantele V8 (tratat inflorescențele 1-3 cu Atonik 0,05%) și V10 (tratat plantele săptămânal cu Revital 0,1%- 3 tratamente), diferențele față de martor au fost semnificative.

În anul 2014 diferențele de producție au fost semnificative pentru V3 (tratat plantele la două săptămâni cu Procaină 1 ppm) și V10 (tratat plantele săptămânal cu Revital 0,1%-3 tratamente).

În anul 2015 diferențele de producție au fost foarte semnificative pentru V2 (tratat plantele săptămânal cu Procaină 1 ppm) și V8 (tratat inflorescențele 1-3 cu Atonik 0,05%).

Producția extratimpurie de tomate

Tab. 7.10.

7.6.2. Producția timpurie de tomate

În ceea ce privește producția timpurie, pentru anul 2013, rezultate demne de luat în seamă s-au obținut la V2 (tratat săptămânal cu Procaină 1 ppm) 60,23 t/ha, unde diferențele de producție au fost foarte semnificative, distinct semnificative la V8 (tratat inflorescențele 1-3 cu Atonik 0,05%, 55,3 t/ha și la V3 (53,65 t/ha), V6 (53,86 t/ha) și V10 (54,62 t/ha) din tabelul 7.11.

Pentru anul 2014, diferențe foarte semnificative s-au obținut la V3 (58,49 t/ha), distinct semnificative la V5 (53,99 t/ha) și V9 (54,44 t/ha) și semnificative la V2 (52t/ha) și

V10 (49,6 t /ha), toate acestea după o producție a martorului de 36,47 t/ha.

Pentru anul 2015 s-au obținut următoarele rezultate: diferențe foarte semnificative la V7 (54,23 t/ha), diferențe distinct semnificative la V2 (50,56 t/ha) și V8 (48,96 t/ha) și semnificative la V3 (44,4 t/ha) la o producție de 32,45 t/ha a martorului.

Producția timpurie de tomate

Tab. 7.11.

7.6.3. Producția totală

Pentru anul 2013, producția totală la data de 2-09, a fost superioară martorului cu până la 19,37% (V2). Diferențele de producție au fost distinct semnificative pentru V2 (tratat săptămânal cu Procaină 1 ppm) și semnificativ pentru V3 (tratat plantele la două săptămâni cu Procaină 2 ppm) și V7 (tratat plantele săptămânal cu Atonik 0,05%).

În anul 2014 s-au înregistrat diferențe de producție pozitive, distinct semnificative pentru V3 cu 25,88 t/ha mai mult decât varianta martor V1 și semnificative pentru V7 (100,76 t/ha).

În anul 2015 producțiile totale cele mai mari s-au realizat în cazul tratării plantelor săptămânal cu Procaină 1 ppm (111, 56 t/ha).

În tabelul 7.12. sunt prezentate producțiile totale pe cei trei ani: 2013, 2014, 2015.

Producția totală de tomate

Tab. 7.12.

CONCLUZII

Influența substanțelor bioactive stimulatoare asupra creșterii și dezvoltării plantelor de tomate cultivate în solaria s-a manifestat prin accelerarea ritmului de creștere în înălțime a plantelor, prin numărul mai mare de frunze de pe plantă, precum și prin sporirea numărului de fructe, parametru aflat în corelație directă cu greutatea fructelor.

Pentru sporirea producției extratimpurii, benefice s-au dovedit a fi tratamentele cu Tomato-Stim la inflorescențe (V9), tratamente cu Procaină la două săptămâni 1 ppm (V3), tratarea plantelor săptămânal cu Procaină 2 ppm (V2), tratat inflorescențele 1-3 cu Atonik 0,05% (V8). Sporurile de producție obținute în cazul tratării cu substanțe biostimulatoare au fost de 29% în anul 2013 la varianta V9, de 45% în anul 2014 la varianta V3 și de 41,5% în anul 2015 la variant V8.

În cazul producțiilor timpurii, valorile cele mai ridicate s-au obținut după cum urmează: în anul 2013 la varianta V2 unde sporul de producție a fost de 33%; în anul 2014 varianta V3 a asigurat un spor de producție de 58%; în anul 2015, varianta V7 a dat un spor de producție de 54% față de varianta martor netratată V1.

În ceea ce privește producțiile totale, rezultatele cele mai bune le-au dat tratamentele săptămânale cu Procaină 1 ppm (V2) când sporurile de producție au fost de 25% în 2013 și de 33,8% în 2015. De asemenea, rezultate bune s-au obținut și la variantele V3 (spor de producție de 31,7% în 2014), V6, V7, V8, V10 (care au dat în 2015 sporuri de producție cuprinse între 24,7% și 26,7%).

BIBLIOGRAFIE

1. Abdalla A., Verkek K.- Growth, flowering and fruiting in tomatoes in relation to temperature, Cycocel and G. A. Neth J. agric. Sci, 18, pp 105-110

2. Aliev D.A.- The effect of a combination of microelement and N and P on the Yield and quality of tomatoes. Trudy a zerb. Naucissled, 2, pp 175-178

3. Andronicescu D. (1967)- Tomatele, Ed. Agro-Silvică, București

4. Atanasiu L., [NUME_REDACTAT] (1985)- Temperatura și înflorirea plantelor, Ed. Ceres, București

5. Aung L. (1970)- Modificarea creșterii vegetative și a înfloririi la tomate prin aplicarea giberelinei

6. Balașa M. (1973)- Legumicultură. Ed. Didactică și Pedagogică, București

7. Butnariu H., Indrea D., Petrescu C. Și colab. (1993)- Legumicultură. Ed. Didactică și Pedagogică, București

8. Ceaușescu I. și colab. (1980)- Legumicultură generală și specială. Ed. Didactică și Pedagogică, București

9. [NUME_REDACTAT] și colab. (1988)- Biostimulatorii și influența acestora în cultura legumelor. [NUME_REDACTAT], București

10. Dumitrescu M. și colab. (1972)- Efectul utilizării unor substanțe bioactive în cultura tomatelor timpurii. Analele I.C.L.F., vol II

11. Dumitrescu M., Rojanovski V. Și colab. (1984)- Influența cantitativă și calitativă a utilizării substanțelor regulatoare de creștere românești în cultura tomatelor. Analele I.C.L.F., vol II

12. Dumitrescu M. (1994)- Legumicultură- trecut, prezent, viitor. Hortinform, nr. 1/18

13. Hatman M., Bobeș I. și colab. (1989)- Fitopatologie. Ed. Didactică și Pedagogică, București

14. [NUME_REDACTAT] (1994)- Protecția plantelor horticole, [NUME_REDACTAT] “[NUME_REDACTAT] de la Brad” Iași

15. Indrea D. (1974)- Curs de legumicultură. Atelierele de material didactic, [NUME_REDACTAT] Cluj

16. Maier M. (1969)- Cultura legumelor. Ed. Agro-Silvică, București

17. Milică C., [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Liliana (1983)- Substanțe bioactive în horticultură. Ed. Ceres, București

18. Miron V. și colab. (1997)- Folosirea unor substanțe bioactive în legumicultură II, Rev. Fermierul, iunie

19. Munteanu N. (1998)- Note de curs, U.A.M.V.-Iași

20. Neamțu G., Irimie F. (1991)- Fitoregulatorii de creștere, Ed. Ceres, București

21. Stan N. (1975)- Influența temperaturii și a duratei de iluminare asupra plantelor de tomate. Cercetări agronomice în Moldova, Iași

22. Stan N. (1992)- Legumicultură generală, vol. I și II. Uz intern, U.A.M.V. –Iași

23. Stan N. (1997)- Note de curs, U.A.M.V.- Iași

24. Stan N., Stan T. (1999)- Legumicultură, Vol I, Ed. “[NUME_REDACTAT] de la Brad” Iași

25. Stan N., Munteanu N., Stan T. (2003)- [NUME_REDACTAT]. III, Ed. “[NUME_REDACTAT] de la Brad” Iași

26. Zanoschi V., Toma C. (1985)- Morfologia și anatomia plantelor cultivate, Ed. Ceres, București

٭٭٭(1980)- Soiuri și hibrizi de plante agricole cultivate în România. Plante hortiviticole, vol. II, Ed. Ceres, București

٭٭٭(2003)- Anuarul statistic F.A.O.

٭٭٭- Atlasul climatologic al României