Starea Fitosanitara a Culturii de Vita de Vie

Cuprins

INTRODUCERE

Vița de vie (Vitis vinifera L.) este o specie de plante din genul Vitis, familia Vitaceae, originară din regiunea mediteraneană, [NUME_REDACTAT] și sud-vestul Asiei, din Maroc și Spania până în sudul Germaniei în nord și în est până în nordul Iranului.

Viță de vie este o liană, care poate atinge o lungime de 35 m. Frunzele alternează, sunt palmat lobate și au o lungime și lărgime de 5–20 cm. Fructul este bacă, dezvoltându-se într-un ciorchine cunoscut sub numele de strugure. Boabele, la specia sălbatică au un diametru de circa 6 mm, iar când se coc dobândesc o culoare purpurie închis spre negru; la speciile cultivate, de regulă, boabele sunt mult mai mari, de până la 30 mm lungime și pot avea diverse culori: albe, alb-verzui, roșii sau purpurii. Specia sălbatică crește de obicei în păduri umede și pe malurile apelor curgătoare.Vița-de-vie cultivată are flori hermafrodite, dar subspecia silvestris este dioecică (are flori masculine și feminine pe plante separate) și pentru ca fructul să se dezvolte este necesară polenizarea.

În prezent, soiurile de viță de vie se împart în două mari categorii:

– vițe portaltoi (folosite pentru producerea de coarde), constituite din specii de proveniență americană (Vitis riparia, Vitis berlandieri, Vitis rupestris etc) sau hibrizi între acestea ori cu soiuri din Vitis vinifera;

– vițe roditoare (folosite prioritar pentru producția de struguri), constituite fie din soiuri nobile (europene) provenite numai din Vitis vinifera, fie din soiuri de proveniență americană (îndeosebi vechii hibrizi direct producători), fie din aceste soiuri încrucișate cu unele provenind din Vitis vinifera.

România ocupă locul 5 în lume la suprafețele cultivate cu viță de vie, respectiv 182.000 de hectare, după Cehia, SUA, Argentina și Chile, conform datelor MInisterului Agriculturii.

Vita de vie este una dintre plantele cele mai sensibile la bolile provocate de ciuperci, ce ameninta recolta.

Bolile ȋntȃlnite la vița de vie sunt :

Viroze : – scurt-nodarea – Grape fanleaf virus

– mozaicul nervurian – Grape vein mosaic virus

– rasucirea frunzelor – Grape leaf roll virus

Micoplasmoze : – ȋngălbenirea aurie – [NUME_REDACTAT] : – cancerul bacterian – Agrobacterium tumefaciens

Micoze : – mana viței de vie – Plasmopara viticola

– făinarea viței de vie – Uncinula necator

– putregaiul cenușiu al strugurilor – Botryotinia fuckeliana

– putregaiul alb al strugurilor – Coniella diplodiella

– antracnoza viței de vie – Elsinoë ampelina

– putregaiul alb al rădăcinilor – Rosellinia necatrix

– putregaiul fibros al rădăcinilor – Armillaria mellea

– eutipoza viței de vie – Eutypa lata

– excorioza viței de vie – Phomopsis viticola

– esca sau apoplexia viței de vie – Stereum hirsutum, Phellinus igniarius

CAPITOLUL I

Importanța culturii viței de vie

Generalități privind cultura de viță de vie

Vița de vie este atestată pe teritoriul țării noaste încă din antichitate.
Se cultivă pentru fructele sale, strugurii, care prin compoziția lor chimică exercită o influență pozitivă asupra organismului îndeplinind un rol energetic, vitaminizant, alcalinizant, diuretic.
Vița de vie se cultivă pe terenuri improprii altor culturi valorificând superior terenurile în pantă mare și nisipurile. Strugurii și vinul sunt produse deosebit de apreciate atât pe piața internă cât și la export aducând venituri importante unităților cultivatoare.
Din punct de vedere social, viticultura oferă activitate multor oameni în tot timpul anului iar prin specificul ei contribuie la ridicarea nivelului profesional al cultivatorilor.

Vița de vie este o plantă originară din regiunea Mediteraneană, [NUME_REDACTAT] și Sud- [NUME_REDACTAT] și este de fapt o liană care poate atinge o înălțime de 35 de metri, cultivată pentru fructul său, strugurele, cu proprietăți culinare. Specia sălbatică se găsește în păduri umede și pe malurile apelor curgătoare. De mii de ani fructul este recoltat pentru proprietățile sale nutriționale dar și medicinale, istoria sa fiind strâns legată de cea a vinului.

În scopuri terapeutice s-au folosit din cele mai vechi timpuri seva viței-de-vie pentru tratarea bolilor de ochi și de piele, frunzele pentru oprirea sângerărilor, strugurii necopți pentru inflamațiile gâtului, bolilor infecțioase, stafidele în tratarea tuberculozei iar strugurii copți cu rol nutritiv, vitaminizant, mineralizant, antitumoral.

Frunzele de viță de vie conțin: taninuri catehice, antociani, esteri ai acizilor hidroxicinamici, acid tartric, săruri minerale.

Fructele (strugurii) conțin acizi volatili, taninuri, acid malic, tartric, rășini, enocianină (pigmentul din strugurii închiși la culoare), vitamine A,C,E, grupul B, minerale.

Vita de vie este un arbust cu rădăcini bine dezvoltate care pot atinge lungimi de circa 10 metri, tulpina principală se îngroașă în timp și formează un mic trunchi cu aspect răsucit, acoperit de o scoarță fină. Tulpina principală formează ramificații care au aspectul unor corzi cu lungimi diferite, frunzele sunt lobate; după mărimea și forma lor se poate identifica soiul cultivat. Florile formează inflorescențe, care se transformă în fructe grupate pe ciorchine de diferite culori în funcție de soiul cultivat.

Vița de vie se cultivă pentru strugurii de masă; roșii, roz sau albi, sau pentru strugurii de vin care la rândul lor au culori diferite. Principalele soiuri pentru producerea vinurilor sunt Chardonny, Pinots, Muscat și Rieslig la care se pot adăuga soiurile rustice autohtone. Pentru realizarea unei mici plantații pe rânduri acestea trebuie să fie orientate de la nord la sud cu o bună expoziție la soare. Spațiul între rânduri trebuie să fie de 2,5 metri pentru a permite accesul ușor la efectuarea lucrărilor de întreținere. Lucrările pregătitore constau în nivelarea terenului, arat sau săpat adânc, 35-40 de centimetri sau dacă e posibil chiar și mai mult, fertilizare abundentă cu gunoi de grajd bine maturat, circa 400 de kilograme pentru 100 de metri pătrați, încorporat în sol la săpat.

Toamna spre sfârșitul lunii octombrie după ce terenul e bine pregătit se pot trasa punctele de plantare (pichetarea) și se poate trece la plantarea butașilor de viță de vie. Butașii trebuie să aibă rădăcinile formate și eventual să fie altoiți. Distanța între butași pe rând este de 2,5 metri(pichetarea). Se sapă gropi cu un diametru de circa 20 de centimetri și o adâncime de circa 30 de centimetri si se plantează butașii. Dacă butașii sunt altoiți, nodul de altoire trebuie să rămână  puțin  mai sus decât nivelul solului sau la nivelul solului, în nici un caz nu se îngroapă. După plantare se face mulcirea cu efecte pozitive mai ales în primii ani de viață a plantației de viță de vie. Pentru a construi o structură solidă de susținere se îngroapă în pământ pari de circa 2, 5 metri înălțime la o adâncime minimă de 50 de centimetri. Distanța între pari este de 4-5 metri; parii pot fi din lemn , din fier sau din beton armat. Sârmele se întind pe pari începând de la înălțimea primul nod de vegetație, formând 3-4 rânduri pe verticală care vor fi etajele de rodire în viitorii ani. Viața medie a unei plantații de viță de vie este de circa 30 de ani, după care productivitatea scade și crește riscul îmbolnăvirilor.

Situația viticulturii pe plan mondial

Vița de vie, plantă de cultură fructiferă, lemnoasă, perenă cu cea mai mare răspandire pe glob, cu o mare plasticitate ecologică, găsește condiții favorabile de creștere și fructificare pe mari suprafețe cuprinse, ȋn general, ȋntre 20 și 500 latitudine nordica si 20-400 latitudine sudică.

Potrivit datelor [NUME_REDACTAT] a Viei si Vinului, suprafața cultivată cu viță de vie pe glob ȋn anul 2008 era de 7.742.000 ha. Evoluția pe termen lung indică o creștere continuă după cel de-al doilea război mondial, ȋn anul 1964 depășindu-se suprafața de 10.000.000 ha. Suprafața maximă a fost ȋnregistrată ȋn anul 1976(10,3 mil ha) după care a scăzut continuu pȃnă ȋn anul 1998. Ȋn ultimii ani s-a constatat o relativă stabilizare ȋn jurul valorii de 7,8mil ha.

Repartizarea pe continente a suprafetei viticole mondiale :

[NUME_REDACTAT] culturii viței de vie în [NUME_REDACTAT] deosebit de favorabile de climă și relief, pe care vița de vie le ȋntrunește aproape ȋn toate regiunile țării, au determinat ca viticultura sa reprezinte o ocupație tradițională ȋn Romȃnia. Suprafața ocupată cu viță de vie, diferite, ȋn funcție de condițiile social-economice ale perioadelor istorice parcurse, de evoluția cunoștințelor despre viticultură, de problemele ȋntȃmpinate. Atacul filoxerei de la sfarșitul secolului XIX-lea, la care s-au asociat cele două boli criptogamice de origine americană, respectiv mana și făinarea, au determinat o criză puternică ȋn evoluția viticulturii, criză care, ȋn cele din urmă, a fost depașită prin altoirea soiurilor europene pe portaltoi de origine americană și modificarea tehnologiilor de cultura. După anul 1900 ȋncepe refacerea și dezvoltarea viticulturii, suprafață cultivată cu viță de vie crește treptat, atingȃnd un maxim de 300400 ha in anul 1971, după care aceasta s-a redus treptat, ajungȃnd ȋn anul 1990 la 223600.

Viticultura este o ramură de productie intensivă a agriculturii, caracterizată printr-un coeficient ridicat de valorificare a terenurilor. Valoarea productiei ce se realizeaza la 1 ha cultură de viță de vie echivalează cu cca 10-15 ha culturi cerealiere. Vizează aspecte economice si sociale ca si cele prezentate in continuare.

Valorificarea ratională a fondului funciar. Vița de vie se cultivă cu rezultate foarte bune pe terenurile ȋn pantă, pe nisipuri și solurile nisipoase slab solificate considerate improprii pentru culturile de cereale si plante tehnice.

Pe glob, 47-50% din plantațiile de vii sunt situate pe terenuri ȋn pantă. În țara noastră, mai mult de 85% din plantațiile de vii se găsesc pe terenurile ȋn pantă și anume: 34% pe terenuri cu pnate mici (4-14%); 39% pe terenuri cu pante mari (14-24%); iar 12% pe terenuri cu pante foarte mari (peste 24%). În ceea ce privește plantațiile de vii pe nisipuri, acestea reprezintă 7-8%. Prin cultura viței de vie se asigură valorificarea superioară a acestor categorii de terenuri agricole, cu o contribuție substanțială la realizarea venitului național.

Bază de producție pentru economia națională. Strugurii reprezintă materia primă pentru obținerea vinurilor și distilatelor pentru coniac, băuturi alcoolice cu pondere ȋnsemnată ȋn consumul populației. Anual se vinifică cca 1 milion tone de struguri, din care rezultă 7-8 milioane hectolitri vin. Cantităti importante de struguri sunt prelucrate ȋn industria alimentară, la fabricarea compoturilor, gemurilor, dulcețurilor, stafidelor, sucului de struguri, mustului concentrat și altor produse.

Sursă de produse pentru export. Produsele viti-vinicole (strugurii de masă, vinul, coniacul, șampania, sucul de struguri, stafidele), sunt solicitate la export. Pot fi exemplificate multe țări viticole ca Spania, Italia, Franța, Grecia și altele care ȋși asigură importante resurse valutare prin exportul de produse rezultate din cultura de viță de vie.

Țara noastră exportă aproximativ aproximativ 10-15% din prducția anuală viti-vinicolă, situȃndu-se printre primele 10-12 țări viticole exportatoare din lume. Deschiderea economiei către piața liberă europeană, oferă posibilități largi pentru exportul produselor viti-vinicole.

Sursă de venituri pentru populație. Cultura viței de vie asigură venituri importante pentru o mare parte a populației care trăiește ȋn regiunile de deal, subcarpatice, constituind unul din factorii de stabilitate a populației respective. Surse mari de venituri se obțin de la plantațiile de vii pentru struguri de masă, ȋn special cele situate ȋn zonele preorășenești. Pe nisipuri, plantațiile de vii asigură veniturile populației și contribuie la ameliorarea cadrului natural de habitat.

Îmbunătățirea alimentației. Strugurii și vinul au o contribuție importantă ȋn alimentația omului. Prin compoziția lor chimică, strugurii constituie un aliment valoros, alături de celelalte fructe care se consumă ȋn stare proaspătă. La rȃndul său vinul reprezintă băutura alcoolică naturală cea mai sănătoasă și solicitată mult de către consumatori.

Strugurii conțin o substanțe nutritive necesare pentru organismul uman, cum sunt: zaharuri ușor asimilabile (glucoză, fructoză) 12-25% ; acizi organici (tartric, malic, citric) ȋn proporție de pȃnă la 2% ; săruri minerale (de K, Ca, Mg, P, Fe) circa 1% ; compuși azotați 0,17-0,20%, vitamine (C, B1, B2, PP, A, E), enzime, polifenoli etc. Aceste substanțe au rol energetic, mineralizant, alcalinizant, reconfortant și chiar terapeutic pentru organism. Un kilogram de struguri proaspeți furnizează 700-1200 calorii, ceea ce echivalează cu valoarea energetică a următoarelor alimente : 300g pȃine, 500-700g carne de vită, 1,150 l de lapte, 1,200 kg cartofi, 2 kg mere, 3,5 kg tomate etc. De aici necesitatea consumului de struguri proaspeți pe o perioadă cȃt mai ȋndelungată a anului.

Cura de struguri sau de suc de struguri, are efecte dietetice și terapeutice fiind indicată ȋn afecțiunile hepatice, renale, cardiovasculare, anemii și altele. Prin acțiunea combinată, diuretică și laxativă, strugurii contribuie la dezintoxicarea organismului.

La rȃndul său vinul ca produsul principal obținut din struguri, consumat rațional, este necesar organismului uman.

Prin consumul de vin se luptă ȋmpotriva alcoolismului, care ȋn multe țări din lume ia proporții ȋngrijorătoare datorită consumului mare de băuturi spirtoase (brandy, vodcă).

Întrucȃt vinul are o pondere mare ȋn alimentația populației globului (235 mil. hl/an), există ȋn prezent mai multă preocupare pentru protecția sănătății consumatorului, ȋn sensul că se militează către „viticultura biologică” fără ȋngrășăminte chimice și pesticide, care să asigure vinuri sănătoase „biologice”.

Locuri de muncă și calificare profesională. Cultura viței de vie necesită mai multă forță de muncă, comparativ cu alte culturi agricole, ȋn medie 80-100 de zile de muncă/ha. La aceasta se adaugă, forța de muncă folosită ȋn sectorul pepinieristic viticol, ȋn unitățile de prelucrare a strugurilor, de ȋmbuteliere a vinurilor etc.

Tehnologiile folosite ȋn viticultură necesită o serie de calificări profesionale (altoiri, mecanizatori, tăietori, vinificatori etc.), ceea ce contribuie la instruirea forței de muncă și oferta unor posibilități mai mari de cȃștig.

Importanța protecției viței de vie

Vița de vie cunoaște un număr ȋnsemnat de boli și dăunători, de aceea măsurile de protecție fitosanitară ocupă un loc important ȋn tehnologiile de cultură. Întrucȃt ȋn momentul de față se remarcă o tendință clară de „ecologizare” a tuturor măsurilor tehnologice ce depind de mediul ȋnconjurător, și protecția fitosanitară ȋn viticultură este orientată ȋn această direcție. Accentul se pune pe elaborarea sistemelor de combatere integrată, ȋn care metodele biologice să capete o mai largă utilizare, ȋn scopul eliminării pesticidelor foarte toxice și poluante. Este ȋnsă nevoie de sisteme de combatere integrată sigure, care să evite eșecurile.

În structura sistemului de combatere integrată a bolilor viței de vie intră :

Bolile criptogamice : mana viței de vie ( Plasmopara viticola), făinarea (Uncinula necator), putregaiul cenușiu al strugurilor ( fuckeliana), antracnoza viței de vie (Phomopsis viticola), eutipoza(Eutypa lata), apoplexia sau esca (Stereum hirsutum).

Virozele și micoplasmele : scurt-nodarea (Grapevine fanleaf), marmorarea frunzelor (Grapevine fleck), boala lemnului striat (Grapevine stem pitting), răsucirea frunzelor (Grapevine leafroll), ȋngălbenirea aurie (Mycoplasma).

Bacteriozele : cancerul bacterian ( Agrobacterium tumefaciens), boala lui Oléron (Xylophilum ampelinus), boala lui Pierce (Xylella fastidiosa).

Combaterea bolilor criptogamice reprezintă problema cea mai complexă a protecției fitosanitare a viței de vie, ȋncepȃnd cu mana, făinarea și putregaiul cenușiu al strugurilor. O dată cu promovarea culturii viței de vie pe tulpini ȋnalte, prin prezența lemnului multianual ȋn cantitate mare pe butuc, s-a favorizat atacul bolilor criptogamice ca eutipoza si esca sa apoplexia viței de vie.

În strategia actuală de combatere integrată a bolilor criprogamice, metodele chimice rămȃn ȋncă cele mai eficiente. Pentru a se limita cantitățile de pesticide, s-a introdus ȋn tehnologie noțiunea de „prag economic de dăunare”(PED). Prin aceasta se ințelege nivelul de atac de la care trebuie aplicat tratamentul, pierderea de recoltă fiind echivalentă cu costul tratamentului(3-5% pierdere de recoltă).

Combaterea virozelor și microplasmelor. Pȃnă ȋn anul 1950, virozele la vița de vie nu erau cunoscute și se denumeau generic „degenerescența infecțioasă” a viței. În ultimii ani au fost identificate 20 de boli datorate virusurilor și agenților patogeni care se comportă analog cu virusurile (viroizii). Cele mai nocive sunt nepovirusurile, adică virusurile transmise de către nematozii din sol, din familiile Xiphinema și Longidorus.

Virozele au devenit boli endemice ȋn plantațiile viticole. Ele cauzează tulburări metabolice la vița de vie, slăbește vigoarea de creștere, perturbă funcționalitatea organelor de reproducere și diminuează substanțial randamentele de producție. Dintre virozele cunoscute, cele mai păgubitoare pentru podgoriile noastre sunt următoarele : scurt-nodarea, răsucirea frunzelor, strierea lemnului, mozaicul nervurian, necrozarea nervurilor și mozaicul galben.

Strategia de combatere a virozelor este bazată pe metodele indirecte și anume : selecția fitosanitară riguroasă, ȋn plantațiile de vițe portaltoi și ȋn plantațiile furnizoare de coarde altoi; repausul terenului minimum 4 ani, de preferat 10 ani; alegerea combinațiilor soi vinifera-portaltoi, tolerante la viroze; individualizarea de material genetic, rezistent sau imun la viroze; devirozarea materialului săditor viticol, prin termoterapie; tratarea vițelor cu substanțe chimice antivirale care inhibă replicarea virusurilor, cum este Ribovirina (ribosid sintetic) ȋn concentrație de µg/ml; producerea materialului săditor viticol liber de viroze și de micoplasme prin culturi „in vitro”.

Termoterapia, ca metodă de eliberare a vițelor de virusuri, constă din supunerea plantelor la un regim termic riguros controlat de 380C timp de 100-120 de zile. Metoda se aplică ȋn mai multe variante :

varianta californiană (Giffard și Hewitt, 1961,citati de …..), prin care vițele, cultivate la ghivece ȋn seră, sunt menținute la temperatura de 380C timp de 120 zile. Durata tratamentului termic se calculează de la introducerea vițelor ȋn seră și pȃnă la recoltarea butașilor verzi (vȃrfurile de lăstari, de 3-5 cm lungime), pentru ȋnmulțire;

varianta franceză (R. Galzy, 1961), care constă din ȋnmulțirea vițelor prin butași verzi (fragmente de lăstari, cu 1 mugure) pe medii sterile, și supunerea lor la regim termic de 380C timp de 120 de zile;

varianta italiană (M.Rives, 1970 de cautat in bibliografia cartii citate ), care folosește viee ȋnrădăcinate la ghivece ȋn vȃrstă de 1 an, tratate termic ȋn camere climatizate la 380C, umiditatea relativă a aerului 70% și durata de iluminare 16 h/zi, timp de 100 de zile.

Combaterea bacteriozelor la vița de vie. În zonele cu climat temperat, vița de vie este afectată de o bacterie care trăiește ȋn sol și produce cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens). Caracterul patogen al bacteriei este purtat de o plasmidă numită Ti (tumor inducing), care se integrează stabil ȋn genomul vegetal și determină formarea tumorilor sau galelor.

1.4. Scopul lucrării

În lucrarea de față este prezentată tehnologia de cultură a viței de vie, stadiul actual al cunoștințelor privind bolile culturii viței de vie, metodele de identificare a acestor boli, stabilirea gradului de atac și a pagubelor provocate de unele dintre acestea (făinare, mană și septorioză), precum și concluziile și recomandările personale în vederea menținerii la un nivel cât mai scăzut al atacului cu boli.

Observațiile vizuale au fost efectuate în Oltenița, județul Călărași, locul de desfășurare a studiului, vița de vie ocupând o suprafață mică, fiind cultivată pe … și este folosită …

CAPITOLUL II

STADIUL ACTUAL AL CUNOAȘTERII ÎN DOMENIUL BOLILOR VIȚEI DE VIE ȘI A COMBATERII LOR

Producția plantelor agricole inclusiv a viței de vie, înregistrează pagube datorită diferitelor boli infecțioase și neinfecțioase. Bolile infecțioase sunt produse de agenți patogeni, îndeosebi de ciuperci. Bolile neinfecțioase (neparazitare, fiziologice) sunt produse de factorii nefavorabili ai mediului ambiant (factori climatici, pedologici, de nutriție, agenți poluanți).

Agenții patogeni ai bolilor infecțioase ale viței de vie sunt virusurile, microplasmele, bacteriile și ciupercile. Pagubele cele mai mari sunt produse de ciuperci, după care urmează cele cauzate de virusuri, bacterii și micoplasme.

Lupta împotriva agenților care produc bolile infecțioase ale viței de vie se duce prin metode chimice, biologice, genetice și prin combinarea acestor metode cu metode agrofitotehnice constituind lupta integrată.

Cele mai eficace și mai economice metode de combatere sunt cele genetice dar in cazul anumitor boli este foarte dificilă crearea unor soiuri rezistente. Pe de altă parte, unele boli pot fi ușor combătute prin metode chimice. De aceea lupta integrată constituie în prezent calea cea mai bună de prevenire și combatere a paraziților vegetali ai viței de vie.

Pentru stabilirea strategiei de luptă împotriva agenților pategeni este necesar să se cunoască îndeaproape morfologia, biologia și ecologia acestora precum și simptomatologia bolii. De mare importanță este cunoașterea spectrului și a frecvențelor raselor fiziologice precum și a evoluției acestora.

2.1. Mana viței de vie (Plasmopara viticola)

Pagubele produse de mană sunt foarte mari, nu numai ȋn anul de maximă intensitate a bolii, dar și ȋn anii următori. Pierderile de recoltă datorită manei variază de la 10% pȃnă la 70-80%, ȋn funcție de condițiile climatice care determină gradul de atac al bolii.

Simptomele bolii. Boala se manifestă pe toate organele aeriene ale viței de vie : frunze, lăstari, inflorescențe, cȃrcei, ciorchini tineri, boabe. Pe frunze, ȋndeosebi pe cele tinere din jumatatea superioară a lăstarului, apar pete verzi-galbui cu contur nedelimitat, pete untdelemnii. După cȃteva zile, dacă condițiile de temperatură și umiditate sunt favorabile evoluției ciupercii. Cȃnd condițiile sunt foarte favorabile, fructificațiile pot apărea fără prezența petelor untdelemnii. Ulterior țesuturile din dreptul petelor se necrozează, se usucă devenind brunii-ruginii. Cȃnd atacul este intens zone mari din frunze sunt afectate, ȋntreg limbul se brunifică și se usucă. Toamna pe frunzele mature, apar pete mici de 1-2 mm diametru, colțuroase, brune, care prin contrast cu țesuturile verzi dau frunzei aspect mozaicat.

Lăstarii verzi, foarte tineri, prezintă pete alungite de culoare brună-roșiatică, care pe timp umed se acoperă cu un puf albicios. Adesea partea superioară a lăstarului, de deasupra atacului, se usuca. Cȃrceii sunt atacați numai ȋn stadiul erbaceu.

Pe ciorchinii tineri si pe inflorescențe, boala este cea mai păgubitoare. Boabele pot fi infectate ȋndată după formarea lor, pȃnă la pȃrguire. Bobițele mici la ȋnceput se acoperă cu un puf albicios și se desprind de pe ciorchini. Pe boabele mai dezvoltate nu apare niciodata puful albicios, de obicei pe acestea se formează pete adȃncite, de culoare vineție murdară. Ȋn funcție de gradul de infecție, pot apărea boabe izolate, iar dacă atacul este puternic, strugurele pierde toate boabele. Acest tip de atac este cunoscut sub denumirea de putregai brun.

Ciuperca formeaza pe țesuturile atacate un puf albicios format din fructificații. Toamna, ȋn frunzele mozaicate, se formează oospori, spori sexuati de iarna.

Ciuperca ierneaza sub formă de oospori, care primăvara dau naștere la un filament la capătul căruia se formează una sau două conidii (spori vegetativi). Oosporii pot germina numai dacă au trecut peste rigorile iernii, cu temperaturi scăzute și ȋn condiții de umiditate abundentă. Oosporii din frunzele rămase suspendate pe butuci sau ȋn locuri uscate, nu germineaza. Primăvara, cȃnd temperaturile medii zilnice sunt de 10-110 C și există umiditate ȋn exces ȋn sol, oosporii ȋncep să germineze. La 20-30 0 C, oosporii germinează ȋn 7-8zile, iar temperaturi de 30 0 C sau sub 15 0 C, durata germinării se prelungește la 12-14 zile și chiar mai mult. Macroconidia la rȃndul ei, ajunsă ȋntr-o picătură de apă, germinează dȃnd naștere la zoospori reniformi sau piriformi, cu doi flageli, cu ajutorul cărora se deplaseaza in apă. Atrași de osteole prin acțiune de chimiotropism, pierd cilii și emit un filament care pătrunde ȋn stomate, unde evoluează ȋn miceliu care se răspȃndește ȋn spațiile intercelulare. Din acest moment, ciuperca nu mai este dependentă de umiditate, ci numai de temperatură și bineȋnțeles de reacția soiului. Apariția fructificațiilor ȋncepe la 7-8 0 C, iar temperaturile care depășesc 30 0 C sunt letale pentru conidii. Conidiile sunt luate de vȃnt și ploaie și transportate pe alte țesuturi, unde ȋn picătura de apă germinează și produc noi infecții( dupa Cristea, 2001).

Cea mai scurtă perioadă de incubație este de 4 zile la temperatura cuprinsa intre 18-26 0 C. Durata incubației diferă și ȋn funcție de soi și vȃrsta frunzelor. Astfel, la aceeași temperatură, pe frunzele din treimea inferioară a lăstarului, incubația este de 8-10 zile, pe cele din mijlocul lăstarului , de 7-8 zile, iar la treimea superioară de 6-7 zile.

Spre toamnă, ciuperca formează ȋn frunze oospori, care rezistă peste iarnă(Gheorghies, 2000).

Agentul patogen – Plasmopara viticola, din fam. Peronosporaceae, ord. Peronosporales, cls. Oomycetes, subȋncr. Mastigomycotina.

Miceliul ciupercii (sifonoplast) se dezvoltă ȋn spațiile intercelulare ale țesuturilor infectate, trimițȃnd prin stomata, la exterior, pe fața inferioară a limbului foliar, conidioforii, pe care se formează conidii.

Conidioforii sunt incolori, ramificați monopodial ȋn treimea superioară, avȃnd ramificațiile perpendicular un ape alta. Pe ramificațiile terminale apar 2-3 vȃrfuri conice (sterigme), pe care se formează conidiile, numite microconidii sau conidia de vară. Conidiile sunt ovoide, incolore, unicelulare, avȃnd dimensiuni de 14-30 x 10-18 µm. Prin germinare, conidiile eliberează 5-8 zoospori biflagelați.

Toamna, ȋn frunzele mozaicate se formează anteridii și oogoane și, prin copularea lor, rezultă oosporii sferici, galben-bruni, care servesc ca organe de rezistență ale ciupercii. Transmiterea ciupercii peste iarnă se face prin frunzele căzute, care conțin oospori. Mai rar, oosporii se pot forma ȋn țesuturile atacate ale lăstarilor și chiar ȋn boabe atacate.

Primăvara, cȃnd temperatura apei care băltește ȋn vie, depășește 10-110 C, oosporii ȋncep să germineze, formȃnd cȃte un filament, la vȃrful căruia apare o macroconidie. Aceasta, germinȃnd, pune ȋn libertate 15-18 zoospori, care, ȋmproșcați de picăturile de ploaie pe organele verzi ale plantei, provoacă infecțiile primare. După trecerea perioadei de incubație, a cărei lungime este cuprinsă ȋntre 13 zile, cȃnd temperatura este apropiată de pragul inferior de dezvoltare a ciupercii și 4 zile, la temperatura optima, apar petele untdelemdii, cu conidiofori și microconidii pe fața inferioară a limbului. Zoosporii rezultați din germinarea microconidiilor provoacă infecții secundare. Ȋndată de există pete de mană ȋn vie, fiecare ploaie aduce o altă infecție. Ȋn anii ploioși, ȋn cursul unei perioade de vegetație se succed peste 20-25 de infecții.

Ecologia bolii. Condițiile necesare pentru germinarea oosporilor sunt: temperatura-minimum 100 C și prezența apei pe suprafața solului. Pentru ca infecțiile să se producă este necesar ca pe frunze să existe picături de apă, timp de cel puțin o oră și via să fie pornită in vegetație. Pentru infecțiile secundare, temperatura optimă este de 22-240 C. Ȋn condițiile de seccetă și la temperaturi peste 30 0 C, infecțiile nu se mai produc.

Condițiile favorabile declanșării epidemiilor de mană sunt ȋntrunite atunci cȃnd vremea ploioasă, cu cer acoperit, se menține mai multe zile la rȃnd. Cele mai expuse atacului sunt parcelele de la baza plantelor, cu expoziție nordică sau nord-vestică, plantat cu soiuri sensibile, care dezvoltă o vegetație bogată (Aligote, Feteasca regală, Muscat de Hamburg, Burgund, etc.). Mai slab atacate sunt vițele din parcelele situate pe pante ȋnsorite, cu teren sărac, plantate cu soiuri mai puțin sensibile (Merlot, [NUME_REDACTAT], Cadarcă, etc.).

Prevenire și combatere. Prevenirea și combaterea manei se realizează printr-un complex de măsuri culturale și chimice. Știind că mana este mai intensă ȋn viile neȋngrijite, se vor aplica urmatoarele măsuri agrofitotehnice : evitarea ȋnfiintării de plantații dese, cu slabe posibilități de aerisire; drenarea terenurilor care rețin puternic apa.

Ca măsuri profilactice, sunt importante următoarele: frunzele căzute vor fi adunate și arse, ȋnainte de pornirea vegetației. Frunzele risipite prin vie, vor fi ȋngropate prin lucrările solului. Terenul să fie menținut curat de buruieni. Conducerea corzilor și a lăstarilor este, de preferat să se facă pe spalieri, cȃt mai răsfirat, pentru a facilita zvȃntarea frunzelor după ploaie. Lucrările de agrotehnică a plantei să fie efectuate la timpul optim.

Protecție chimică. Soiurile nobile, fiind sensibile la mană, trebuie protejate cu ajutorul fungicidelor antiperonosporice. Tratamentele se fac la avertizare. Primul tratament se efectuează ȋndată ce s-a semnalat prima pată de mană ȋn vie. La stabilirea diagnozei, se va evita confuzia cu atacul de erinoză, produs de păianjenul Eriophyes vitis, care se manifestă primăvara de timpuriu și la frunze foarte mici, prin bășicare, pe fața superioară și puf presistent, dens, roșcat, pe fața inferioară a limbului foliar.

Tratamentele ȋnainte și după ȋnflorit, pentru protejarea ciorchinilor și a boabelor tinere, trebuie considerate obligatorii. Numărul total de tratamente ȋntr-o perioadă de vegetație, este variabil, ȋn funcție de condițiile concrete din fiecare parcelă. Ȋn general, ȋn anii normali, sunt necesare 4-7 tratamente; ȋn anii secetoși, 2-3, pentru ca ȋn anii cu multe ploi, acestea să depășească 12-15. Ȋn școlile de viță, tratamentele se fac la acoperire, la interval de 7-10 zile, pentru produsele de contact și 12-14 zile, pentru cele sistemice, exceptȃnd perioadele de secetă, cȃnd tratamentele nu sunt necesare.

Ȋn țara noastră, pentru combaterea manei viței de vie sunt omologate zeci de produse, cu substanțe active din diferite grupe chimice: produse cuprice, produse organice de contact, pe bază de mancozeb, metiram, ftalmide, produse sistemice.

Ȋn toate cazurile, ultimul tratament se va face cu produse cuprice, care, avȃnd o remanență mai bună, asigură protecția frunzelor și lăstarilor ȋmpotriva infecțiilor tȃrzii, favorizȃnd coacerea lemnului și formarea mugurilor pentru anul următor.

2.2. Făinarea viței de vie (Uncinula necator)

Boala este de mare importanță pentru cele mai renumite podgorii ale țării, atacuri puternice ȋnregistrȃndu-se ȋn județele Iași, Vȃlcea, Vrancea, Constanța, Timiș, Arad, Argeș, Alba, Prahova, unde frecvența atacului a ajuns pȃnă la 60-80 % și, chiar 100%, ȋn parcelele netratate sau tratate necorespunzător ([NUME_REDACTAT] și colab.,1988). Ȋn anii secetoși, pierderile provocate de făinare trec cu mult ȋnaintea celor produse de mană.

Simpomele bolii. Pe toate organele verzi ale viței de vie, apare o pȃslă fină, albă-cenușie, care devine pulverulentă odata cu formarea conidiilor. Țesuturile atacate se brunifică, frunzele se răsucesc spre fața superioară. Lăstarii se brunifică ȋn porțiunea atacată și nu se maturează normal. Ȋn parcelele cu atac din anul precedent, făinarea apare foarte timpuriu, acoperind ciorchinii și florile, care se brunifică și se usucă.

Spre sfȃrșitul vegetației, ȋn anumiți ani, ȋn pȃsla miceliană se formează punctișoare negricioase – cleistoteciile ciupercii.

Boabele atacate, avȃnd pielița brunificată, crapă, mustul se scurge și semințele devin aparente. Ȋn final, ciorchinii puternic atacați sunt complet uscați.

La strugurii intrați ȋn pȃrgă, prin fisurile apărute ȋn pieliță, se fac infecții cu Botrytis, sau alte microorganisme, care duc la putrezirea boabelor. Ȋn parcelele cu atac puternic de făinare se simte miros de mucegai sau de pește usor alterat.

Depistarea la timp a bolii este dificilă ȋn zonele cu multe pulberi ȋn atmosferă (Murfatlar), care, depunȃndu-se pe plante, maschează atacul de făinare, astfel că acesta este observat abia cȃnd boabele s-au brunificat și a apărut fisurarea pieliței.

Din parcelele cu atac puternic de făinare se obțin cantități mici de must (ȋn presă, lichidul fiind absorbit de ciorchinii uscați), iar vinul obținut nu se pretează la ȋnvechire și tragerea la sticle.

Agentul patogen – Uncinula necator (Schw.) Burr., din fam. Erysiphaceae, ord. Erysiphales, cls. Pyrenomycetes subȋncr. Ascomycotina. F.c. – Oidium tuckeri Berk.

Ciuperca formează miceliu septat, incolor, care se dezvoltă ectoparazit, pe organele verzi ale plantei. Perpendicular pe miceliu apar conidiofori scurți, simpli, geniculați, pe care se diferențiază conidii, prinse ȋn lanțuri scurte (3-5 conidii). Conidiile sunt cilindrice sau ovoidale, incolore, avȃnd la maturitate dimensiunile de 28-40 x 14-16 µm.

Cleistoteciile sunt sferice sau globuloase, brune, poliasce, cu apendici lungi, răsuciți la vȃrf, dispuși de jur ȋmprejur, pe un brȃu situat ȋn zona ecuatorială.

Transmiterea la anul următor se face, ȋn special prin miceliul localizat ȋn muguri sau la suprafața lăstarilor infectați și, ȋn cea mai mică măsură, prin ascele și ascosporii din cleistotecii.

Ecologia bolii. Făinarea este o boală de vreme uscată. Ploile spală miceliul și conidiile de pe frunze și lăstari; prezența picăturilor de apă pe frunze, stȃnjenește dezvoltarea miceliului și evoluția bolii.

Infecțiile sunt favorizate de temperaturi situate ȋn jur de 220 C, dar limitele sunt foarte largi (de la 7-80 C, pȃnă la 29-300 C. Temperatura de 370 C este letală, pentru miceliu). Umiditatea relativă, optimă, este situată la 70-75%, dar ciuperca se dezvoltă bine de la 50 la 80%.

Excesul de azot sensibilizează plantele; vegetație luxuriantă, ȋmburuienare, ca și băltirea apei la suprafața solului, duc la atacuri puternice de făinare.

Prevenire și combatere. Plantațiile noi se vor ȋnființa cu cultivare rezistente sau tolerante. Ȋn viile cu atac de făinare, se impune o evidență clară a parcelelor afectate ȋn anul precedent, pentru a nu pierde de sub control evoluția bolii. Ȋn aceste parcele, cu ocazia tăierilor de ușurare din toamnă, cȃt și primăvara, la definitivarea acestora, se vor ȋnlatura porțiunile de lăstari infectate. Dezgropatul și cercuitul se fac cȃt mai timpuriu, spre a da posibilitate efectuării unui tratament cu zeamă sulfocalcică (10%), ȋnainte de deschiderea mugurilor. Tot ȋn aceste parcele, după lucrarea și nivelarea solului, se recomandă prăfuirea cu sulf, de-a lungul rȃndului, astfel ca să se depună pulberea fungicidă pe butuci, pe brațele bătrȃne și pe sol (sulful, ȋncălzit de razele solare, degajă vapori care țin sub control ciuperca Oidium). De asemenea, ȋn parcelele respective se fac tratamente repetate, cu diferite produse antioidice.

Parcelele care nu au prezentat atac de făinare ȋn anul precedent, vor fi atent supravegheate, pentru ca, la apariția bolii, sa se ȋnceapă tratamentele de combatere.

Ȋn toate parcelele se vor lua măsurile generale de prevenire (fertilizare echilibrată, rărirea lăstarilor, copilitul, legatul, cȃrnitul, defolierea ȋn zona ciorchinilor, combaterea buruienilor).

Protecția chimică ȋn timpul vegetației se asigură prin tratamente cu produse pe bază de sulf, produse organice de contact, produse sistemice carbendazimice (Bavistin, Derosal), Rubigan, Afugan, sau produse sistemice din grupa triazolilor (Anvil, Punch, Tilt, Vectra) sau amestecuri (Antracol BT, [NUME_REDACTAT], Folicur E), respectȃnd dozele sau concentrațiile date, precum și intervalul de pauză recomandat. Actualizate dupA CODEX

Cȃnd a apărut atacul pe boabe, ȋn lipsa unui produs sistemic cu efect curativ, se recomandă stropirea strugurilor cu soluție de hipermanganat de potasiu, ȋn concentrație de 0,125 % (12,5 g/ 10 litri), urmată, imediat, de prăfuirea cu sulf, ȋnainte de zvȃntarea boabelor. Efectul cumulat al celor două substanțe distruge miceliul ciupercii, ȋmpiedicȃnd agravarea bolii.

2.3. Putregaiul cenușiu al strugurilor ( Botryotinia fuckeliana)

Este o boală frecventă, care produce pierderi imense de recoltă ȋn toamnele ploioase și calde. Ȋn unele podgorii, atacul a ajuns pȃnă la 100% ([NUME_REDACTAT] și colab., 1988). Atacă și butașii altoiți, puși la forțat.

Simptome: Rareori, boala poate să apară și pe frunze și chiar pe flori, ducȃnd la apariția pe suprafață a mucegaiului cenușiu, urmată de brunificare și uscarea acestora.

Pe lăstarii atacați apar zone de decolorare, albicioase sau gălbui. Sub scoarță, lemnul este colorat ȋn brun. Pe suprafața petelor, și ȋn acest caz, se formează mucegai cenușiu și, uneori, scleroți mici (1-5mm diametru), ovoizi.

La butașii altoiți, ȋn timpul forțării, se constată ȋnnegrirea secțiunilor și formarea de scleroți la punctul de altoire, astfel ȋncȃt, calusarea este ȋmpiedicată. Lăstarii porniți ȋn timpul forțării, ca urmare a infecției, se brunifică și putrezesc, acoperiți fiind de mucegaiul cenușiu.

Cea mai gravă formă de atac se intȃlnește la boabe, ȋn perioada coacerii, transportului și depozitării. Primele infecții se fac prin leziunile produse de pielița boabelor de către larvele moliilor, păsări, viespi, albine, furnici, lovituri de grindină, ca și prin fisurile apărute ȋn pieliță, ȋn urma atacului de făinare. Ciuperca se dezvoltă la ȋnceput, saprofit, ȋn picăturile de must care apar din țesuturile lezate, apoi miceliul, devenit parazit, se extinde, cuprinzȃnd pielița bobului, care se brunifică, se acoperă cu mucegai cenușiu, crapă, se răsfrȃnge, se desface de pe pulpă. Ca urmare a atacului, boabele se desprind și cad pe sol. Procesul de putrezire continuă, cuprinzȃnd și pulpa bobului. Pe vreme ploioasă, cȃnd ȋntre boabe se găsește pelicula de apă, miceliul trece ușor de la un bob la altul și infecția cuprinde porțiuni mari de ciorchine. Ȋn asemenea condiții sunt atacate și ramificațiile ciorchinilor și, ca urmare, din strugure se rup bucăți care cad pe sol, recolta fiind compromisă. Pe strugurii atacați de putregai cenușiu se pot instala și alte mucegaiuri, precum și bacterii acetice.

Vinurile obținute din strugurii atacați sunt de calitate inferioară, au alcool puțin, casează, se oțețesc, motive pentru care nu se pretează la ȋnvechire și tragere la sticle. Pentru vinotecă și partizi de mare marcă se vor păstra vinurile obținute ȋn toamnele secetoase.

Agentul patogen – Botryotinia fuckeliana ( de Bary ) Whetzel (sin. Sclerotinia fuckeliana), din fam. Sclerotiniaceae, ord. Helotiales, cls. Discomycetes, subȋncr. Ascomycotina. F.c.- Botrytis cinerea Pers. (sin Botrytis fuckeliana Buchw.)

Pe organele atacate, ciuperca formează conidiofori lungi (1-3 mm) septați, bruni la bază. La vȃrful acestora, pe 2-3 ramificații scurte, se formează numeroase conidia, unicelulare, elipsoidale sau ovoide, gălbui la maturitate, prinse sub formă de ciorchini. Conidiile au dimensiunile de 9-15 x 6-10 µm

Transmiterea peste iarnă se face sub formă de scleroți pe organele atacate sau ca miceliu ȋn lăstarii și ciorchinii atacați, rămași ȋn vie. Apoteciile apar destul de rar, primăvara, din germinarea scleroților. Acestea au formă de cupă, cu diametrul de 1,3-3 mm și sunt lung-pedunculate.

Ecologia bolii. Condițiile favorabile pentru apariția epidemiilor sunt : nebulozitate mare, vremea ploioasă, timp de mai multe zile; temperature ȋn jur de 22-230 C, umiditatea relative a aerului cuprinsă ȋntre 80% și 100%; prezența leziunilor pe boabe, umbrirea. Ȋn depozite, putregaiul este favorizat de lipsa aerisirii și temperature ridicată.

Dintre soiuri, cele cu pieliță groasă și boabe rare (Coarnă neagră, Cabernet saugvignon) sunt mai puțin atacate, ȋn timp ce soiurile cu boabe dese și pieliță subțire sunt foarte sensibile (Lămpău, [NUME_REDACTAT], Tămȃioasă romȃnească, [NUME_REDACTAT], Aligote, Fetească alba).

Prevenire și combatere. Ca măsuri profilactice, se vor avea ȋn vedere : combaterea la timp a insectelor dăunătoare și a făinării, efectuarea lucrărilor de copilot, legat, defolierea ȋn zona ciorchinilor (măsuri prin care se asigură o mai bună ventilație și pătrunderea razelor solare).

Protecția chimică, la nevoie, se poate ȋncepe după apariția ciorchinilor sau la sfȃrșitul ȋnfloritului, folosind produsele carbendazimice (Bavistin, Benlate, Derosal, Metoben, Topsin). Ȋn mod obișnuit, primele tratamente pentru controlul ciupercii Botrytis se fac cȃnd bobițele ating 3-5 mm diametru, folosind produse din rȃndul ftalimidelor (Captadin, Captan, Folpan, Merpan), care sunt eficace și ȋmpotriva manei. Ȋn continuare se pot allege diferite produse din gama celor omologate, cum ar fi : Punch, Folicur E, care combat și făinarea, sau produse pe bază de mancozeb (Dithane M45, Nemispor, Vondozeb), care combat și mana. La intrarea ȋn pȃrgă se vor utiliza produse antibotritice, specific (Euparen, Rovral, Sumilex, Calidan)

Ultimul tratament, ȋn apropierea recoltării, se poate face cu produsul biologic Trichodex – 0,2 %, care dă rezultate bune, dacă presiunea de infecție este medie și anterior s-au aplicat tratamentele meționate mai sus.

La atac puternic, cȃnd a ȋnceput căderea pe sol a ciorchinilor, se va declanșa culesul, pentru a salva, cȃt se mai poate din recoltă.

Pentru prevenirea atacului de putregai cenușiu la vițele altoite, ȋn timpul forțării, corzile folosite la altoire vor fi alese cu grijă, eliminȃndu-le pe cele cu pete și lemn brunificat. Materialul destinat altoirii se dezinfectează prin ȋmbăiere ȋn soluție de Chinosol W – 0,5 %. Ȋn timpul forțării, se aplică soluție din fungicidul respective, ȋn concentrație de 0,15 %.

2.4. Alte boli

Cancerul bacterian – Agrobacterium tumefaciens

Simptome. Ȋn pepinieră, la vițele altoite, apar tumori ȋn zona punctului de altoire sau la baza portaltoiului. Ȋn plantații, mai ales ȋn viile bătrȃne, pe butuc și pe rădăcini apar tumori globuloase, de diferite dimensiuni, iar pe corzile bătrȃne, apar șiruri de tumori mici, fenomen numit „ariceală”.

La apariție, tumorile sunt mici, moi, cu suprafața netedă și de culoare deschisă (albicioasă, galbenă deschisă sau roz-pal). Tumorile cresc, se ȋntăresc; suprafața lor capătă aspect coraliform, neregulat, iar culoarea devine brună. Butucii atacați au creșteri din an ȋn an mai reduse, dau recolte mici și după cȃțiva ani, se usucă.

Agentul patogen – Agrobacterium tumefaciens

Atacul sub formă de ariceală este favorizat de temperaturile foarte scăzute din timpul iernii. Ca soiuri sensibile sunt cunoscute: Afuz-Ali, Italia, Muscat de Hamburg, Cardinal, Merlot, [NUME_REDACTAT]. Mai rezistente s-au dovedit a fi soiurile: Pinot gris, Fetească regală, Coarnă neagră.

Prevenire și combatere. Materialul destinat altoirii se va dezinfecta ȋnainte, prin ȋmbăiere, ȋn soluție de sulfat de cupru- 1%. La scoaterea din pepinieră, vițele depistate cu tumori se ȋndepătează și se distrug prin ardere. Trenul contaminat va fi cultivat cu cereale, timp de 4-6 ani.

Ȋn plantațiile tinere, vițele bolnave se scot și se ard, iar locul se dezinfectează cu formalină 2-3%, dȃnd 8-10 litrii de soluție, la fiecare groapă.

Ȋn viile batrȃne, corzile atacate se taie, la fel și tumorile de pe butuci, dezinfectȃnd rănile cu soluție de sulfat de cupru, după care se ung cu vopsea. Ȋnainte de pornirea ȋn vegetație, după efectuarea tăierilor, ȋn parcela respectivă se tratează corzile cu soluție de sulfat de cupru 1-2%.

Mozaicul nervurian – Grape vein mosaic virus

Boala este prezentă ȋn țara noastră, atȃt ȋn pepiniere, cȃt și ȋn plantațiile pe rod.

Simptome. La butucii infectați, nervurile frunzelor se ȋngălbenesc, prezentȃndu-se ca o rețea distinctă. După aceea, pe mezofil apar pete gălbui, cu aspect de mozaic. Butucii infectați se dezvoltă slab și produc puțin.

Prevenire și combatere. Se recomandă alegerea unui teren favorabil viței de vie. Solele contaminate vor fi cultivate cu lucernă, timp de 4-5 ani, după care se pot replanta cu viță de vie. La altoit se folosește numai material provenit de la plantele neinfectate. Butucii cu simptome de atac vor fi scoși și distruși prin ardere. După defrișarea plantației, ȋn timpul efectuării arăturii, se adună și se ard rădăcinile care apar. Pe suprafețe restrȃnse se poate proceda la tratarea solului cu produse fumigante, urmărind distrugerea nematozilor vectori.

Antracnoza viței de vie – Elsinoë ampelina

Boala este frecventă la hibrzii producători direcți, ȋntȃlnindu-se și la unele soiuri nobile.

Simptome. Pe frunze apar pete albe-cenușii, cu bordură brună-violacee. Țesuturile atacate se necrozează și se mărunțesc, ca urmare, frunzele apar ciuruite, zdrențuite.

Pe lăstari, apar pete alungite, cenușii violacee, cu bordură negricioasă, adȃncite. Lăstarii se frȃng ușor ȋn dreptul leziunilor. La atac puternic, petele conflueză, vȃrful lăstarilor se ȋndoaie, se răsucește și pare carbonizat. Pe boabe, ȋnainte de a intra ȋn pȃrgă, apar pete circulare, adȃncite, cenușii roșcate, cu bordură brună-negricioasă. Bobul atacat este deformat, parțial sau total distrus, uscat.

La suprafața petelor de pe organele atacate, apar punctișoare negricioase- lagăre de conidiofori cu conidii.

Agentul patogen – Elsinoë ampelina, din familia Elsinoaceae, ord. Dothideales, cls. Loculascomycetes, subȋncrengătura Ascomycotina. F.c.- Sphaceloma ampelinum.

Subcuticular, pe miceliu se formează lagăre de conidiofori cu conidii unicelulare, ovoidale sau cilindric-ovoidale, hialine, cu două picături uleioase la extremități. Conidiile au dimensiuni reduse: 2-8 x 2-3 µm.

Transmiterea la anul următor se face prin miceliul și scleroții care se formează pe organele atacate.

Ecologia bolii. Infecțiile se pot produce și la temperaturi scăzute, fapt care explică atacurile timpurii și puternice, care survin ȋn primăverile reci și ploioase.

Prevenire și combatere. Ca măsuri profilactice se recomandă igiena culturală, tăierea, adunarea și distrugerea prin ardere a organelor puternic atacate. Ȋnainte de pornirea ȋn vegetație, se aplică un tratament cu zeamă bordeleză – 2%. După dezmugurire și ȋnainte de ȋnflorit, se fac alte tratamente, folosind produse cuprice, iar după ȋnflorit, se aplică Folpan 50-0,2%, Mancozeb 0,2 %, Polyram 0,2 %, produse care se utilizează și pentru combaterea manei, la soiurile nobile.

Scurt-nodarea – Grape fanleaf virus este o boală frecventă la vițele altoite și la hibrizi, ȋn special pe terenuri grele, argiloase, umede. La infecții cu tulpini virulente, recolta este abia 20 % din aceea a butucilor sănătoși.

Simptome. La butucii infectați se formează lăstari numeroși, cu internodii scurte, crescute ȋn zig-zag, care au frunzele apropiate, deformate și clorozate. Simptomele se agravează din an ȋn an, pornind de la pete inelare și mozaicate, ȋn primul an se ajunge la aspectul de tufă clorozată și ȋn final, la uscarea plantei. Bola se extinde treptat, ȋn parcelă apar vetre de formă eliptica. Infecția cuprinde noi butuci la marginea vetrei de plante atacate, astfel ȋncat, ȋn parcelă găsim, după cȃțiva ani, toate gradele de manifestare. La butucii clorozati, florile nu leagă, strugurii meiază, bobițele nu maturează normal.

Agentul patogen – Grape fanleaf virus din grupa Nepovirus. Este un virus de formă sferică, avȃnd particule cu diametrul de 30 µm. Transmiterea se face prin material vegetativ recoltat de la butucii infectați. Răspȃndirea, de la o plantă la alta, este realizată de către nematozii din sol, care produc leziuni rădacinilor viței de vie, inoculȃnd virusul pe care ȋl păstreaza ȋn locul lor pȃnă la 3 și, chiar 8 luni, din momentul achiziției patogenului de la o plantă bolnavă. Virusul rămȃne infecțios, timp de mai mulți ani, ȋn rădăcinile rămase ȋn sol după defrișarea plantelor atacate.

Prevenire si combatere. Se recomandă alegerea unui teren favorabil viței de vie. Solele contaminate vor fi cultivate cu lucerna, timp de 4-5 ani, după care se pot replanta plante neinfectate. Butucii cu simptome de atac vor fi scoși și distruși prin ardere. După defrișarea plantației, ȋn timpul efectuării arăturii, se adună și se ard rădăcinile care apar. Pe suprafețe restrȃnse, se poate proceda la tratarea arăturii, se aduna si se ard rădăcinile care apar. Pe suprafețe restrȃnse, se poate proceda la tratarea solului cu produse fumigante, urmărind distrugerea nematozilor vectori.

Pentru a obține plante libere de virus, se poate practica termoterapia și cultivarea in vitro a meristemelor și a vȃrfurilor de creștere.

CAPITOLUL III

MATERIAL ȘI METODA de lucru

( va rog sa adaptati acest capitol in functie de tema aleasa)

3.1. Criterii de apreciere a atacului bolilor

Semnalarea atacului agenților fitopatogeni se poate evalua valoric prin următorii parametrii ecologici: frecvența (F%), intensitatea (I%) și gradul de atac (G.A.%).

Efectul atacului agenților fitopatogeni asupra plantei gazdă se manifestă prin diminuarea cantitativă și calitativă a producției.

Determinarea și cunoașterea gradului de atac și a pagubelor produse de agenții patogeni asupra plantelor prezintă importanță deosebită pentru stabilirea eficienței economice, a aplicării diferitelor verigi ale tehnologiei culturii, cu implicații directe asupra producției (Cristea.S., colab, 2005).

Activitatea biologică a agenților fitopatogeni este concretizată prin: atacul patogenilor, dauna și paguba produsă de catre acestia.

Atacul reprezintă gradul de agresivitate al agenților fitopatogeni față de planta gazdă, în urma căruia planta atacată suferă daune sau pagube.

Dauna este rezultatul unui atac în urma căruia planta manifestă simptome de boală care se finalizează prin diminuarea producției.

Paguba sau pierderea este rezultatul unui atac puternic, în urma căruia se înregistrează pierderi evaluabile de recoltă, prin anumite metode.

Gradul de atac se stabiliște printr-o expresie matematică reprezentată de produsul dintre frecvența (F%) și intensitatea (I%) raportat procentual (%).

Dauna se exprimă prin grad de dăunare (G.d.%), paguba se exprimă prin pierderea cantitativă de recoltă (P kg). reformulare

În concluzie, gradul de dăunare reprezintă gradul de îmbolnăvire a plantei exprimat procentual, în funcție de frecvența și intensitatea atacului, pe când paguba reprezintă pierderea în greutate la unitatea de măsură.

3.2. Evaluarea atacului agenților fitopatogeni

Frecvența atacului (F%) reprezintă procentual valoarea relativă a numărului de plante sau organe ale unei plante atacate (N), raportat la numărul total de plante sau organe analizate (Nt).

În vederea obținerii valorilor frecvenței, pe baza observațiilor efectuate direct în cultură se folosește formula:

N = numărul de plante (organe atacate)

Nt = numărul total de plante (organe) observate (analizate)

Intensitatea atacului (I%) agentului fitopatogen reprezintă valoarea relativă a gradului de acoperire a plantei sau organului examinat, față de suprafața totală a acestora. Această intensitate se notează pentru fiecare organ sau plantă în parte, prin note sau procente, iar în final se calculează intensitatea medie a atacului.

Pentru calculul intensității medii a atacului se folosește formula:

i = procentul notei acordate

f = numărul de organe (plante) notate cu nota respectivă

n = numărul total de organe (plante) atacate analizate

Gradul de atac (%) exprimă gravitatea atacului în cultura respectivă. Se calculează pe baza datelor asupra frecvenței (%) și a intensității (%):

3.3. Examinarea microscopică a ciupercilor fitopatogene

Acest examen joacă un rol important în diagnosticarea cu precizie a unei boli, cunoscând agentul patogen responsabil cu respectiva boală.

Preparatul microscopic simplu se efectuează cu ajutorul bisturiului sau a unui ac spatulat și constă în desprinderea unei porțiuni de puf, mucegai, pustulă și trecerea acesteia în picătura de apă. Pentru dispersarea materialului biologic (filamente miceliene, fructificații), fără însă a fi tocat sau tăiat, înainte de a se fixa lamela, acesta se destramă prin fixare cu vârful bisturiului din mâna stângă și desfacerea în toate direcțiile cu un ac ascuțit ținut în mâna dreaptă.

Pentru efectuarea preparatelor microscopice sunt necesare următoarele operații:

înainte de folosirea microscopului este necesară curățirea acestuia cu o cârpă uscată și curată (se șterg ocularele, obiectivele, condensatorul);

conectarea microscopului electric la transformator, după ce acesta a fost conectat la priză;

examinarea preparatului între lamă și lamelă, mai întâi cu un obiectiv mic (cu putere de mărire slabă 10x, 20x) urmărind toată lamela, folosind viza macrometrică;

se alegere porțiunea din preparat cea mai reprezentativă, care se fixează central în câmpul microscopic și se aduce obiectivul mare (cu putere de mărire de 40x);

pentru iluminarea mai intensă a câmpului microscopic se apropie condensatorul de măsuța microscopului;

pentru clarificarea imaginii se folosește viza micrometrică.

3.4. Stabilirea punctelor de notare

În funcție de cultură și de suprafață, pe suprafețele de producție se iau mai multe puncte, cu un anumit număr de plante, (tabelul 3.5.1.).

Tabelul 3.5.1.

Norme privind notarea atacului bolilor pe suprafețe de producție

sursa

Punctele în care se fac observațiile se stabilesc la distanțe egale, mergând în zig-zag; pe două diagonale sau pe diagonala cea mai lungă a lanului, astfel încât notările să reflecte cât mai clar situația existentă în cultura respectivă. Focarele se vor nota obligatoriu.

3.5. Detalii despre tehnologia utilizată de către fermier

CAPITOLUL IV

CADRUL GEOGRAFIC ÎN ZONA DE AMPLASARE

4.1 Scurtă descriere a orașului Oltenița, județul [NUME_REDACTAT] este un munincipiu din județul Călărași, Muntenia, Romȃnia. Are o populație de 24.822 locuitori (2011). Localitatea reprezintă al doilea centru urban ca mărime și importanță a județului Călărași (după reședința de județ) și este port la [NUME_REDACTAT] se află pe malul stâng al Dunării, la vărsarea râului Argeș în fluviu și este așezată în [NUME_REDACTAT], în dreptul kilometrului 430, în aval de confluența Dunării cu rȃul Argeș. Este punctul terminus al șoselei naționale DN41, care o leagă de București. [NUME_REDACTAT], din acest drum se ramifică șoselele naționale DN31, care duce spre est la Călărași și DN41 care duce spre vest la Giurgiu. [NUME_REDACTAT] orașul este legat și prin calea ferată Oltenița-București.

4.2. Factori pedo-climatici.

În general,arealul pe care se află situat orașul Oltenița aparține zonei de climă continentală, mai puțin moderată decât a altor regiuni din România, cu ierni reci și veri călduroase. Temperatura medie anuală este de +11,2° C (în luna iulie media termică oscilează în jurul valorii de 23 °C, iar în ianuarie se înregistrează o medie de -3 °C). Cea mai scăzută temperatură înregistrată la Oltenița datează de la 8 ianuarie 1938 când s-a înregistrat -30 °C, iar cea mai ridicată, de +41,4 °C, la 10 august 1951. Calculele de specialitate arată că municipiul Oltenița beneficiază de un potențial caloric ridicat, a cărui valoare ajunge la 125 kcal/cm2.

În ceea ce privește vânturile, zona în care se află localizat orașul este sub influența celor de nord-est (Crivățul), a celor de sud-est (Austrul) și a celor de sud (Băltărețul). Vânturile reci accentuează frigul în lunile de iarnă, iar cele secetoase (Austrul în special) intensifică arșița și uscăciunea din timpul verii.

Caracterul continental al climei este reliefat și de cantitățile anuale de precipitații ce cad pe teritoriul orașului și în împrejurimile sale. Astfel, cantitatea medie anuală de precipitații este de numai 500 mm. Anual se înregistrează un maxim în lunile mai-iunie și un minim în lunile iulie-august, perioadă în care cerul este predominant senin, ceea ce favorizează arșița și seceta, pentru a cărei combatere se folosesc pe scară largă irigațiile.

Stratul de zăpadă persistă mai puțin datorită încălzirilor ce se produc în timpul iernii; în medie zăpada începe să se topească la începutul lunii martie. Numărul anual de zile cu strat de zăpadă oscilează în jurul cifrei de 30.

În timpul sezonului rece, stratul de zăpadă atinge cea mai mare grosime la sfârșitul lunii ianuarie și începutul lunii februarie. În mod obișnuit, grosimile stratului de zăpadă sunt relativ reduse, totuși în ultimii ani, condițiile atmosferice au determinat producerea unor ninsori abundente și așternerea unui strat deosebit de gros care a depășit 1,5 metri (1954).

Necesitătile viței de vie față de factorii de mediu variază foarte mult ȋn raport cu soiul, portaltoiul folosit, vȃrsta butucilor, faza de vegetație, prezența sau absența strugurilor pe butuc. Se cunoaște ca principalii factori restrictivi ȋn ceea ce privește cultura viței de vie sunt factorii climatici.

Principala sursă de energie este radiația solară, primită de suprafață terestră și prin efectul ei caloric și luminos influențează creșterea și dezvoltarea viței de vie, aceasta se exprimă ȋn calorii/cm/minut.

În faza de vegetație a viței de vie (aprilie-septembrie) valorile radiației globale ȋn regiunile viticole ale tării noastre sunt cuprinse ȋntre 80-92 kcal/cm. Valorile minime ȋnregistrȃndu-se ȋn regiunile viticole ale Transilvaniei, iar cele maxime pe [NUME_REDACTAT] și ȋn Dobrogea. O radiație solară mai mică de 80 kcal / cm2 este restrictivă pentru cultivarea viței de vie.

În regiunile viticole cu aflux redus de radiație solară este necesară cultivarea soiurilor de struguri cu frunze mici, care permit pătrunderea mai ușoară a radiației solare ȋn interiorul butucului. Cantitatea de radiație solară reținută de vița de vie este influențată de: expoziția terenului, latitudine, panta terenului, forma de conducere a viței de vie, orientarea rȃndurilor, densitatea de plantare și faza de vegetație a viței de vie. Reducerea radiației globale implica reducerea concentrației de zaharuri a mustului și creșterea acidității totale a acestuia. Nu toate radiațiile solare contribuie la procesul de fotosinteză, ci numai cele cu lungimile de undă cuprinse intre 0,7 si 0,3 mm.

4.3. Relația plantă factori de vegetatie

Lumina ca factor de vegetație. Vița de vie este o plantă cu pretenții mari fată de lumină, ea folosește energia luminoasă mult mai bine decȃt alte plante. Prin fotosinteză, lumina devine principala sursă ȋn sintetizarea substanțelor organice.

Sub acțiunea directă a luminii, asimilația clorofiliană este mult mai intensă decȃt la umbră, strugurii sunt mai colorați și acumulează cantități mai mari de zaharuri.

Influența luminii se exercită prin intensitate, durată și calitatea acesteia.

Fotosinteza se realizează ȋn optimum la intensități luminoase cuprinse ȋntre 30000-50000 de lucși. În condiții normale de iluminare, lăstarii prezintă meritale scurte și groase, frunzele au mezofilul gros și de culoare verde intens.

Insuficiența luminii determină reducerea procesului de fotosinteză, debilitarea butucilor, sensibilizarea lor la atacul bolilor, diferențierea redusă a mugurilor, producții scăzute, struguri de calitate inferioară.

În podgoriile din Romȃnia pentru a se asigura condiții optime de iluminare se ȋntreprind o serie de măsuri ca: alegerea versanților cu expoziții sudice, sud-estice sau sud-vestice; orientarea rȃndurilor ȋn plantații, pe terenurile cu pantă redusă, pe direcția nord-sud; conducerea vițelor pe tulpini semiȋnalte sau ȋnalte; dirijarea lăstarilor pe mijloacele de susținere ȋn timpul perioadei de vegetație.

Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de strălucire globală a soarelui din perioada de vegetație (insolația globală – Σig) și după suma orelor de strălucire efectivă a soarelui ȋn perioada de vegetație (insolația reală – Σir).

Insolația globală rezultă din ȋnsumarea zilnică a orelor de strălucire a soarelui, de la răsaritul și pȃnă la apusul soarelui, considerȃndu-se teoretic că toate zilele din perioada de vegetație sunt senine.

Acest indicator păstrează valori relativ constante, pentru o anumită podgorie, el variind doar ȋn funcție de latitudine.

Insolația reală rezultă din ȋnsumarea orelor de strălucire efectivă a soarelui, ȋn perioada de vegetație activă a viței de vie; ȋn condițiile din țara noastră ea este cuprinsă ȋntre 1200-1600 ore.

Valorile ridicate ale acestui indicator climatic favorizează acumularea antocianilor ȋn boabele soiurilor pentru vinuri roșii. Sub raportul cerințelor față de durata zilei de lumină ȋn țara noastră se cultivă atȃt soiuri de zi lungă cȃt și de zi scurtă.

Calitatea luminii este dată de spectrul radiațiilor luminoase care acționează asupra viței de vie: radiațiile ultra violete asigură creșterea normală a lăstarilor, cu meritale scurte si groase, favorizează acumularea substanțelor azotoase ȋn struguri; radiațiile violete și albastre au rolul cel mai important ȋn reacția fotoperiodică a soiurilor, favorizează formarea pigmenților antocianici din struguri și a vitaminei C; radiațiile galbene-portocalii provoacă alungirea și etiolarea lăstarilor, slăbesc pigmentația antocianică a strugurilor.

Temperatura ca factor de vegetație. Temperatura determină aria de răspȃndire a culturii viței de vie, sistemul de cultură, declanșarea și parcurgerea fazelor de vegetație, cantitatea și calitatea producției.

Vița de vie se cultivă ȋn zone cu temperatură medie anuală mai mare de 9°C; cȃnd aceasta depășește 10°C se pot obține produse viti-vinicole de calitate.

Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie sau august), cu valori ce depășesc 17-18°C indică existența unor condiții favorabile pentru producerea vinurilor albe de consum curent și a celor spumante; la valori peste 19°C – pentru vinuri de calitate superioară și peste 21°C – pentru vinuri de calitate superioară cu denumire de origine.

Reușita culturii soiurilor de struguri pentru masă cu maturare tȃrzie este asigurată ȋn condițiile ȋn care temperatura medie ȋn luna cea mai caldă depășește 22°C; aceste condiții se ȋntȃlnesc numai ȋn zonele sudice ale tării.

Influența temperaturii se exercită atȃt prin nivel (care poate fi minim, optim și maxim), cȃt și prin suma gradelor de temperatură (Σt°C) dintr-o anumită perioadă.

Se consideră optimă pentru activitatea fotosintezei temperatura de 25-30°C. Nivelul minim de temperatură pentru fotosinteza este reprezentat de valorile de 6±2°C, iar cel maxim 40-42°C; depășirea acestor praguri determină stagnarea procesului.

Declanșarea și desfășurarea fenofazelor din perioada de vegetație sunt determinate de depășirea anumitor praguri de temperatură. Cel mai important este pragul biologic de 10°C, care delimitează lungimea perioadei bioactive a aerului.

Pragul biologic inferior pentru ȋnflorit este cuprins ȋntre 15-17°C. Temperatura optimă pentru desfășurarea acestei fenofaze este de 20-25°C. La valori de 12-13°C la ȋnflorit legarea boabelor se realizează defectuos, cu formarea unui număr mare de boabe meiate și mărgeluite.

În condițiile climatului temperat continental, reprezintă importanță deosebită pentru cultura viței de vie temperaturile minime nocive. În perioada de repaus, mugurii viței de vie ȋngheață la temperaturi cuprinse ȋntre –16…-18°C (Cardinal) si –22…-24°C (Rkatiteli), soiurile de vin fiind mai rezistente decat cele de masa.

Cȃnd frecvența temperaturilor minime nocive depășește 30%, vița de vie trebuie protejată peste iarnă.

Pentru diminuarea pagubelor produse de temperaturile minime nocive se recomandă :

Plantarea soiurilor rezistente cu dezmugurire tȃrzie;

Folosirea fumigației sau ceței artificiale ;

Protejarea parțiala sau totală cu pămȃnt ȋn timpul iernii.

Evaluarea resurselor termice ale unei podgorii se realizează prin suma gradelor de temperatură globală, suma gradelor de temperatură activă și prin suma gradelor de temperatură utilă. În podgoriile din țara noastră se inregistrează un bilant termic global cuprins ȋntre 2700-3600°C, cel activ ȋntre 2600-3500°C iar cel util ȋntre 1000-1700°C.

Aerul ca factor de vegetație. Aerul influențează procesele metabolice ale plantelor prin componentele sale și în primul rând prin oxigen și dioxidul de carbon, apoi prin azot și amoniac. Oxigenul este indispensabil vieții plantelor fiind folosit în procesul de
respirație. Părțile aeriene ale plantelor sunt în general bine asigurate cu oxigen.

Apa ca factor de vegetație. Vița de vie este o plantă care se adapteaza atȃt la condițiile de umiditate ridicată, cȃt și la cele de secetă. Pentru obținerea unor butuci cu vigoare normală, capabili să producă recolte susținute ȋn fiecare an, vița de vie are nevoie de cantități mari de apă, pe care și le procură datorită sistemului radicular profund și bine dezvoltat.

Cerințele viței de vie față de umiditate sunt mai mari la soiurile de masă față de cele de vin.

În țara noastră cultura viței de vie este posibilă la o sumă a precipitațiilor cuprinsă ȋntre 500-700 mm, din care cel puțin 250-350 mm repartizate uniform ȋn perioada de vegetație sub formă de ploi utile (mai mari de 10 mm).

Procesele de creștere și fructificare ale viței de vie se desfășoară ȋn optim ȋn condițiile unei umidități relative a aerului de 60-80%.

Excesul de precipitații influențează negativ creșterea și fructificarea viței de vie, țesuturile sunt mai puțin dense și au o rezistență mai scăzută la acțiunea temperaturilor scăzute din timpul iernii; frecvența atacurilor de boli este mai mare, deci sunt necesare mai multe tratamente; calitatea strugurilor este deficitară atȃt din cauza acumulării unor cantități mai reduse de zaharuri, colorații necorespunzătoare, cȃt și datorită fisurării boabelor și instalării putregaiului cenușiu.

În condiții de secetă prelungită, creșterile sunt reduse, este afectată diferențierea mugurilor, cantitatea și calitatea producției.

Cȃnd suma anuală a precipitațiilor este mai mică de 500 mm sunt necesare irigații.

4.4. Tehnologia de cultivare a viței de vie

Preagătirea terenului. Mai ȋntȃi se delimitează suprafața locului de plantat, prin tăruși. Terenul respectiv se curăță de pietre, rădăcini, cioturi, se nivelează dacă este cazul și se fertilizează cu circa 5 kg de gunoi de grajd la 1 metru pătrat sau, cȃnd solul nu este suficient de fertil, cu 0.03 kg de amestec de ȋngrășămȃnt fosfatic și potasic, la fiecare metru pătrat. Toamna se sapă cu cazmaua la 60 cm adȃncime și se inversează straturile de sol.

La începutul lunii aprilie se sădește vița de vie altoită și nealtoită în locurile definitive și se finalizează copcitul și tăierile.

În fiecare săptămână se face controlul mușuroaielor de la vița plantată în primăvară și se udă regulat până la apariția lăstarilor. La sfârșitul lunii aprilie se face grăparea solului între rânduri, iar fâșia de pământ ocupată de rândul de vie este săpată manual, la adâncimea de 12-15 cm, cu mărunțirea solului, în scopul de a preîntâmpina evaporarea excesivă a apei. În cazul în care sunt sectoare îmburuienite cu pir se recomandă acoperirea lor cu o folie de polietilenă neagră și într-un an această buruiană este distrusă. Dacă aceasta ocupă suprafețe mai mari, atunci se recomandă tratamente chimice. Ele pot fi administrate mecanizat sau manual cu stropitoarea de spate.

În luna mai se începe plivitul lăstarilor fără rod, pentru echilibrarea butucilor. Înlăturarea acestora se face atunci când vegetația butucilor este prea abundentă. Lăstarii se taie cu foarfeca de vie de la punctul lor de inserție pe coarde, pentru ca butucii să fie mai „aerisiți“. Se elimină mai ales lăstarii slab dezvoltați. Dintre lăstarii gemeni, crescuți din același ochi de iarnă, se înlătură cel steril sau cel care are o vigoare mai mică. De asemenea, se înlătură o parte din lăstarii porniți din lemnul vechi, lăsându-se în vegetație cei mai bine plasați, din care se vor forma cepii de înlocuire.

Acum se execută și primele tratamente împotriva manei și a moliilor de struguri. Tratamentele de prevenire se aplică alternativ săptămânal. Înainte de înflorire se administrează îngrășăminte chimice azotoase. Tot acum, dacă lăstarii au atins lungimea de aproape 40 cm, se face prima legare a viței. În preajma înfloritului se face ciupitul lăstarilor. Ciupitul constă în suprimarea vârfurilor de creștere sau coronița celor fertili. Lucrarea se aplică cu 1-2 zile înaintea începerii înfloritului și se face pentru a întrerupe creșterea lor în lungime în perioada înfloritului, care durează 8-12 zile. Scopul acestei lucrări este de a realiza o redistribuire a substanțelor hrănitoare, favorizându-se procesul de fecundare a florilor și diferențierea mugurilor florali. ( dupa C. Ciocan)

Stabilirea distanțelor de plantare. Distanțele de plantare se stabilesc ȋn funcție de fertilizarea și vigoarea solului, de ȋnaltimea tulpinii și forma de conducere. Soiurile mai puțin viguroase (Chasselas, Muscat de Hamburg – dintre soiurile de masă; [NUME_REDACTAT] și Riesling italian – dintre soiurile de vin) necesită distanțe mai mici, iar cele viguroase (Coarna neagră, Afuz-Ali – dintre soiurile de masă; Aligote, Feteasca regala – soiuri de vin) distanțe mari.
Pe terenurile mai bogate, distanțele vor fi mai mari. Dacă temperatura nu coboară sub -18C și vița poate rămȃne neȋngropată peste iarnă, vițele se pot conduce pe tulpini semiȋnalte și ȋnalte (70-80 cm pana la 1,5-2 m) și se plantează la distanțe mai mari ȋntre rȃnduri (1,8-2,2 m); ȋn zonele unde vița de vie se protejează peste iarnă iar tulpinile sunt scurte de 10-30 cm, și distanțele ȋntre rȃnduri vor fi mai mici, de 1,6 – 1,8 m.
Distanțele de plantare sunt mari ȋn cazul conducerii lor ȋn forme ȋnalte care pot ajunge pȃnă la 2,5 m. Pe rȃnd, distanțele dintre vițe variază ȋntre 1 m și 1,2 m, ȋn funcție de aceiași factori.
Se ȋnsemnează cu un tăruș locul unde urmează să se planteze fiecare viță. În cazul ȋn care rȃndurile se orientează paralel cu unul din zidurile casei, ȋntre acesta și primul rȃnd de viță de vie se lasă o distanță de circa 1,5 m. Dacă vița de vie se plantează paralel cu gardul, distanța trebuie sa fie de 75 cm pȃnă la 1 m.

Plantarea. Pregatirea vițelor pentru plantat constă ȋn fasonare și mocirlire.
Fasonarea presupune operația de scurtare a rădăcinilor de la bază cu circa 10 cm ȋn lungime și a codiței care este cea mai dezvoltată tot cu 10 cm (4-5 ochi).
Mocirlirea constă ȋn introducerea rădăcinilor fasonate și a bazei portaltoiului ȋntr-o pastă de consistența smȃntȃnii, preparată din apă, bălegar proaspăt și pămȃnt galben, bine amestecate.
Plantarea vițelor se face adesea primăvara, mai rar toamna.
Gropile ȋn care se plantează vița de vie trebuie să fie adȃnci de circa 40 cm și largi de 30 cm, lȃngă țăruș; se scobeste puțin pămȃnt și se face un mușuroi. Pe terenurile plane, vițele se planteaza cu punctul de altoire la nivelul solului; pe terenurile ȋn pantă la 4-5 cm sub nivelul solului și cu 4-5 cm mai sus de nivelul solului la baza plantei.
În groapa pregătită, se așează vița ȋnspre țăruș, cu rădăcinile răsfirate pe mușuroiul din fundul gropii; se acopera 1/3 din groapă cu pămȃnt reavăn și se calcă bine pămȃntul, după care se adaugă 2-3 kg bălegar bine putrezit. Se toarnă o găleată de apa, dacă pămȃntul nu este jilav și după infiltrarea apei se umple groapa cu pămȃnt pȃnă la suprafață. Dacă punctul de altoire și cordița nu au fost trecute prin parafina topită se face un mușuroi din pămȃntul reavăn, care să depășească vȃrful codiței. Pentru evitarea atacului dăunătorilor se presară insecticide pe peretele gropii și ȋn pămȃntul cu care se face mușuroiul.

Amplasarea culturii.

Amplasarea unui sortiment cât mai corespunzător are consecințe asupra potențialului și calității producției. Pentru aceasta se are în vedere alegerea celor mai potrivite soiuri pentru anumite însușiri fizico-chimice ale solului și pentru condițiile climatice specifice locului. La amplasarea soiurilor pe teren se iau în considerare raportul între ele, sistemul de cultură și tipul plantației de vie, iar în cazul versanților se va ține cont de variația factorilor de vegetație de-a lungul lor și de expoziția pantei. 

Zone de favorabilitate de creștere a viței de vie ȋn țara noastră :

1. Zonă foarte favorabilă :

– Regiunea viticolă a [NUME_REDACTAT]

– Regiunea viticolă a [NUME_REDACTAT]

– Regiunea viticolă a [NUME_REDACTAT] și Olteniei

2. Zonă favorabilă :

– Regiunea viticolă a [NUME_REDACTAT]

– Regiunea viticolă a Banatului

– Regiunea viticolă a Nisipurilor și altor terenuri favorabile din sudul țării

– Regiunea viticolă a Crișanei si Maramureșului

– Regiunea viticolă a [NUME_REDACTAT]

Terenul ales poate fi amplasat pe loc drept, plan sau pe pantă. Mai favorabile pentru vița de vie sunt terenurile de pantă. În aceste cazuri se iau în considerație expoziția și gradul de înclinație a pantei, care poate fi:

neînsemnat, cu înclinații mai mici de 8º;

slab înclinate, 8-12º;

medii înclinate, de la 12 până la 18º;

puternic înclinate, de la 18 – la 25º;

foarte înclinate > de 25º

Utilizând terenurile cu înclinație neînsemnată, mai mică de 8º, n-are rost de luat în considerație expoziția. În caz de înclinații mai însemnate expoziția pantelor are importanță mare. În zonele cu căldură nesatisfăcătoare sunt preferate pantele calde, cu expoziție sudică. În funcție de vectorul vânturilor în unele locuri mai preferate pot fi pantele de sud-vest sau sud-est. În zonele mai călduroase pot fi favorabile pentru vița de vie și pantele mai reci: de nord-vest, nord și nord-est.

Pantele mai calde se folosesc pentru cultivarea soiurilor tardive și în cazurile când se urmărește acumularea mai mare a zahărului în boabe. Pantele mai reci se utilizează pentru soiurile, care dezmuguresc mai devreme, pentru a micșora riscul de afectare a lor de înghețuri târzii de primăvară. Locurile joase, văgăunile nu sunt utile pentru cultivarea viței de vie, fiindcă pe ele se adună aerul rece de pe dealuri și apare primejdia înghețurilor de iarnă, timpurii de toamnă sau târzii de primăvară. În afară de aceasta, pe locurile joase și în văgăuni, de regulă, aerația este scăzută și sporește pericolul dezvoltării puternice a bolilor criptogamice.

Lucrările de îngrijire:

Ianuarie
– se procură materialele necesare pentru plantarea viței de vie : araci, sarma;
– se repară principalele unelte necesare lucrărilor viticole;
– se desfundă terenul pentru plantările din primăvară;
– se procură ȋngrășămintele chimice necesare pentru plantarea viei.

Februarie
– se face controlul viabilităților ochilor ȋn viile roditoare și celelalte lucrări din luna ianuarie care nu s-au facut.

Martie
– dacă timpul permite, se face dezgropatul timpuriu, dezmușuroitul sau debilonatul butucilor;
– se verifică spalierul, aracii;
– se controlează starea de viabilitate a mugurilor la cultura viței de vie ȋn forma joasă și ȋnalta;
– se ȋncepe tăiatul și copcitul viței de vie;
– se ȋncepe dirijarea și legatul coardelor tăiate;
– se face completarea golurilor din plantațiile de viță de vie;
– se asigură mraniță necesară pentru plantatul vițelor de vie;
– se aplică ȋngrășămintele organice și chimice de bază;
– se execută arătura adanca sau sapa mare.

Aprilie
– se plantează vița de vie altoită și nealtoită ȋn locul definitiv;
– se termină tăiatul și copcitul viței, după care se execută aratul sau sapa mare;
– se face controlul săptămȃnal al mușuroaielor de la vița de vie plantată ȋn primăvară și se ȋntrețin pȃnă la apariția tuturor lăstarilor.

Mai
– se continuă controlul mușuroaielor și spargerea crustei ȋn plantațiile nou ȋnființate;
– se face plivitul lăstarilor de viță de vie fără rod, pentru echilibrarea butucilor;
– se execută primele tratamente ȋmpotriva manei, făinării, precum și pentru moliile de struguri. În anii cu precipitații normale și infectii numeroase de mană, tratamentele de prevenire se execută saptamanal (cȃnd se termină un tratament, ȋncepe celălalt);
– se sapă pămȃntul și se administrează ȋngrășămintele chimice azotoase ȋnainte de ȋnflorire;
– se face prima legare a viței de vie, dacă lăstarii au atins lungimea de circa 40 de cm;
– se aplică ciupitul lăstarilor ȋn preajma ȋnfloritului.

Iunie
– se continuă tratamentul ȋmpotriva manei și făinării;
– ȋncep tratamentele ȋmpotriva putregaiului cenușiu după ȋnflorire și legare;
– se face primul copcit ȋn plantațiile tinere;
– se face legatul al 2-lea al lăstarilor;
– realizarea prașilelor, pe rȃnd și ȋntre rȃnduri, cu administrarea fazială a ȋngrășămintelor chimice;
– se continuă cu plivitul, ciupitul si legatul lăstarilor;
– se aplică primul copilit;
– se poate executa prima ȋngrașare foliară.

Iulie
– se continuă legarea lăstarilor;
– se continuă tratamentele ȋmpotriva manei, a făinării, a putregaiului cenușiu, a moliilor și a celorlalți dăunători;
– cȃrnitul la soiurile de masă cu coacere timpurie și extratimpurie;
– repetarea prașilelor de vară;
– copcitul al 2-lea la viile tinere;
– se continuă copcitul;
– se aplică a 2-a și a 3-a ȋngrășare foliară;
– ȋncepe recoltatul strugurilor la soiurile de masă extratimpurii.

August
– se aplică ultimele tratamente ȋn plantațiile de vii;
– se execută ultimele prașile;
– se efectuează ultimul legat;
– se face cȃrnitul viilor roditoare prin ȋndepărtarea vȃrfului cu 8-10 frunze;
– se face al 3-lea copcit ȋn plantațiile tinere, copca rămȃnȃnd deschisă;
– se execută desfrunzitul partial al soiurilor de masă;
– se recoltează strugurii de masă la soiurile cu coacere mijlocie;
– se pregătește inventarul pentru culegerea strugurilor și pentru prelucrarea lor;
– se desfundă terenul pentru noile plantații de viță de vie.

Septembrie
– se continuă recoltarea strugurilor de masă și ȋncepe culesul celor de vin;
– soiurile de struguri roșii se culeg la circa 10-15 zile după cele albe, iar cele aromate se culeg cu circa 10 zile mai tȃrziu decat cele rosii;
– culegerea strugurilor se face pe timp frumos și uscat, după ce s-a ridicat roua, separȃndu-se strugurii sănătoși de cei stricați.

Octombrie
– se face arătura de toamnă sau sapa mare și ȋngrășarea de bază cu ȋngrășăminte organice, cu superfosfat și sare fosfatică;
– se desprind coardele de pe araci sau spaliere și se ȋngroașă butucii la cultura clasică, ca și coardele de pe cepii de siguranță la butucii conduși pe forme semiȋnalte și ȋnalte.

Noiembrie
– se execută aratura de toamnă sau sapa mare, cu administrarea concomitentă a ȋngrășămintelor organice și chimice;
– se termină ȋngropatul, mușuroitul sau bilonatul butucilor;
– se face plantarea de toamnă a viței de vie.

Decembrie
– se transportă aracii, stȃlpii, sȃrmele pentru instalarea mijloacelor de susținere și se plantează stȃlpii și ancorele;
– se continuă transportul gunoiului de grajd.

Combaterea bolilor:

Măsuri profilactice:

– igiena culturală: selecția fitosanitară riguroasă în plantațiile de portaltoi și altoi;

– sporirea rezistenței plantelor prin fertilizări echilibrate;

– aplicarea lucrărilor solului sunt în prezent cele mai importante măsuri agrotehnice de combatere directă a buruienilor;

-efectuarea corectă și la timp a lucrărilor în verde:legatul lăstarilor, plivitul lăstarilor sterili, copilitul, desfrunzitul, cârnitul sporesc aerisirea la nivelul butucului, precum și luminarea, având un efect preventiv favorabil;

– combaterea buruienilor, pentru a evita astfel atmosfera umedă din apropierea solului propice infecțiilor fungice.

Scurt-nodarea vitei de vie Măsuri de prevenire și combatere:
– plantarea pe un teren care nu a mai fost plantat cu viță de vie ȋn ultimii 3-5 ani sau tratați ȋmpotriva nematozilor vectori;
– plantarea de material sănătos.

Cancerul bacterian Măsuri de prevenire și combatere :
– folosirea de material săditor sănătos;
– evitarea producerii rănilor ȋn timpul lucrărilor de ȋntreținere.

Mana vitei de vie Măsuri de prevenire și combatere :
– drenarea terenurilor care rețin puternic apă;
– tratamente chimice cu Zeamă bordeleză, Dithane M45.

Fainarea vitei de vie Măsuri de prevenire și combatere :
– tratamente cu Zeamă bordeleză, Shavit F.

Putregaiul cenusiu al strugurilor Măsuri de prevenire și combatere:
– cultivarea de soiuri si hibrizi rezistenți;
– combaterea insectelor care produc răni pe fructe;
– tratamente cu Rovral, Topsin. Teldor.

Recoltarea.

Strugurii pentru masa se culeg esalonat, pe soiuri si, numai pe masura ce ajung la faza respectiva. Culesul si valorificarea strugurilor de masa presupun o serie de masuri organizatorice si tehnice desfasurate intr-o succesiune bine definita, dupa cum urmeaza: evaluarea productiei, asigurarea conditiilor materiale necesare, stabilirea momentului declansarii culesului diferentiat pe soiuri sau grupe de soiuri, recoltarea si conditionarea prin sortare, cizelare si ambalare, pastrare temporara, transportul, eventual conservarea si pastrarea acestora pe timp mai indelungat.

Culesul strugurilor pentru vin se executa la maturitatea tehnologica care difera in functie de tipul de vin care urmeaza a se obtine. Intre parametrii specifici In baza carora se stabileste momentul culesului, importanta au continutul strugurilor in zahar, aciditate, antociani, compusi de aroma s.a. Pentru stabilirea datei de cules se utilizeaza momentul maturarii (coacerii) depline a strugurilor. Dupa maturarea deplina strugurii parcurg perioada de supramaturare (supracoacere).

Pentru obtinerea vinurilor pentru consum curent recoltarea strugurilor incepe atunci cand continutul in zahar depasete 136-140 g/l Pentru vinuri superioare (VS), recoltarea strugurilor incepe atunci cand continutul in zahar este la 160-170 g/l. Pentru vinurile superioare cu denumire de origine (VDOC), recoltarea strugurilor incepe atunci cand continutul in zahar este de peste 190 g/l. Pentru vinurile superioare cu denumire de origine si trepte de calitate, recoltarea are loc diferentiat pe soiuri si epoci de supramaturare, respectiv VDOCC III la 220 g/l; la VDOCC II la 240 g/l si VDOCC I la 260 g/l.

Recoltarea strugurilor pentru vin are loc intr-o singura etapa, cu esalonare pe o perioada de timp cat mai scurta. Ca regula generala recoltatul strugurilor de vin se face pe soiuri cu pastrarea integritatii strugurilor, intr-un ritm corelat cu capacitatea de prelucrare la crama si in conditii adecvate de igiena. Recoltarea se face manual, semimecanizat si mecanizat.

Pastrarea strugurilor cu ciorchinele uscat nu cere instalatii costisitoare.
Strugurii se pot pastra in incaperi pe rafturi, plase, in podul casei, magazii, soproane, fanare etc, fiind pusi la pastrare vor fi astfel asezati incat sa nu se atinga unul de altul. Recoltarea strugurilor se face fara coarda, sau cu o portiune mica de coarda (5- 10 cm) in partea inferioara, astfel incat aceasta sa formeze cu axul ciorchinelui un carlig.

In cazul pastrarii strugurilor cu ciorchinele uscat, care au fost recoltati cu portiune de coarda, se fac cadre de lemn lungi de 3 m, inalte de 2,5 m si late de 30 cm. Pe aceste cadre se intind vertical sarme galvanizate, puse la o distanta de 15 cm una de alta. Pe toata lungimea, sarmele sunt prevazute cu ochiuri distantate la circa 15 cm unul de altul. Portiunea de coarda, care are rolul de carlig, se agata de ochiurile sarmelor verticale sau de ochiurile sarmelor orizontale.

In cazul recoltarii strugurilor fara portiunea de coarda (carlig), acestia se prind de sarme cu ajutorul unor carlige in forma de clame sau in forma de S.

Pentru a preveni dezvoltarea mucegaiului, o data pe saptamana se afuma, timp de 2-3 ore, camera sau depozitul, cu fum de sulf (3-5 g floare de sulf, la mc spatiu). Dupa dezinfectare, incaperile se aerisesc prin deschiderea usilor, ferestrelor sau folosind ventilatoare.

Pastrarea strugurilor cu ciorchinele verde se poate face folosind unul din urmatoarele procedee:

– strugurii se culeg cu o portiune de coarda (10-15 cm), taieturile se ung cu ceara sau parafina, dupa care strugurii se atarna in cuie;

– strugurii se culeg cu o portiune de coarda in capatul careia se pune un cartof, morcov, sfecla;

– strugurii se culeg cu o portiune de coarda, unul din capetele corzii se unge cu ceara sau parafina, iar celalalt se pune intr-un borcan cu apa; se poate ca ambele sa se inveleasca cu vata uda, dupa care se leaga cu pergament sau scoci.

Apa trebuie sa fie in prealabil sterilizata (prin fierbere sau prin adaugare de SO2 solutie 2%). In fiecare saptamana se completeaza apa din vase si se face controlul strugurilor pusi la pastrare, inclusiv afumatul permanent al spatiului cu SO2 sub forma de sare de metabisulfit, care se pune in saculete de panza sau pungi de hartie perforate din loc in loc, pe stelaje sau in carlige, ca din ele sa se degaje mereu SO2 necesar dezinfectarii spatiului si evitarii mucegaiului.

Pentru pastrare, strugurii se recolteaza toamna, la maturitatea de consum, sau cu cel mult 2- 3 zile inainte, adica atunci când bobitele au capatat culoarea, gustul si aroma caracteristice soiurilor de masa, sunt destul de tari si crocante (adica troznesc când sunt mâncate).

Recoltarea se face pe timp uscat si racoros, dupa ce s-a ridicat roua, sau la 1-2 zile dupa ploaie.

Daca strugurii se culeg pe timp ploios, sau foarte calduros, se pastreaza mai greu si cu pierderi mari.

Precizam ca se pot pastra struguri din soiurile de masa cu coacere mai târzie si cu pielita bobitelor groasa, miezul carnos, procentul de seminte mic. Astfel de struguri rezista mai bine la pastrare, spre exemplu [NUME_REDACTAT], Coarna neagra, Italia, Muscat de Adda, Bicane, Greaca etc.

Pentru recoltare si pastrare sunt necesare foarfeci sau cosoare de recoltat, forfecute pentru cizelatul strugurilor (indepartarea boabelor verzi, stricate, crapate, muiate, necoapte).

CAPITOLUL V

REZULTATE OBȚINUTE

Pe parcursul anului 2011 am efectuat notări la câte ,,,,,,,,,

Tabelul 5.1.

Prezența patogenilor în cultura de grâu

Rezultatele medii obținute (citirile efective) sunt prezentate în tabelele 5.2.- 5.5. pentru soiul Flamura 85, iar pentru soiul Boemia 1 în tabelele 5.6.- 5.9.

Pentru calcula gradul de atac în pagubă am înmulțit rezultatul G.A. (%) cu un coeficient stabilit experimental de I. Bobeș în valoare de 0,3 pentru Septoria sp. și 0,1 pentru Erysiphe graminis și Puccinia sp.

Tabelul 5.2.

Notarea și aprecierea atacului de Erysiphe graminis, Flamura 85

Se vor face tabele si notari la pentru toate bolile identificate in cultura

CAPITOLUL VI

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

6.1.CONCLUZII

6.2. RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

Spor la treaba!

http://www.scvblaj.ro/documente/Ghidul_fitosanitar_al_viticultorului_Tomoiaga.pdf

http://www.gazetadeagricultura.info/struguri-vita-de-vie/1985-pastrarea-ciorchinelor-de-struguri.html

http://www.gradinamea.ro/Calendarul_lucrarilor_la_vita_de_vie_3804_537_1.html

http://www.acsa.md/public/files/produse/struguri/GHID_PENTRU_PRODUCATORII_DE_STRUGURI_DE_MASA.pdf

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vi%C8%9B%C4%83_de_vie

http://www.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/vita-de-vie-vitis-vinifera-11515039/

http://gradinadeacasa.com/Cultivarea-vitei-de-vie.php

Cerintele vitei de vie fata de mediu

http://www.gradinamea.ro/Cultivarea_vitei_de_vie_2997_537_1.html#