Screeningul Dependetei Alimentare

Screeningul dependeței alimentare

INTRODUCERE

Preocuparea pentru un stil de viață sănătos, care să includă o alimentație naturală, a căpătat amploare în societatea contemporană, ca răspuns la consecințele stilului de viață „industrializat”: creșterea ratelor obezității, scăderea longevității și riscul dezvoltării unor boli grave, cum ar fi cancerul sau afecțiunile cardiace.

Ce și cât mâncăm depinde de o gamă largă de factori. Aceștia pot include factori legați de agreabilitate și gust, învățare, influențe sociale și culturale, factori de mediu și mecanisme fiziologice. Comportamentele de ingestie a hranei joacă un rol primar în menținerea homeostaziei și a balanței energetice. Ingestia alimentelor și a băuturilor reprezintă comportamente intermitente, complexe și redundante: se reînnoiesc permanent și anticipează senzația de epuizare a resurselor energetice.

În limbajul comun se vehiculează deja termeni ce fac legătura între dependență și alimente (de exemplu, un termen nou împrumutat din limba engleză: „ciocoholic”). Oamenii, în special cei ce încearcă să țină o dietă, vorbesc despre pofte pentru anume gustări, sau despre stări de indispoziție datorate eliminării anumitor alimente din consumul zilnic. Însă, problema dietelor, dar și a tratamentelor pentru obezitate, este aceea că nu sunt sustenabile pe termen lung, majoritatea celor care urmează o dietă revenind în scurt timp la greutatea inițială.

Conceptul de dependență alimentară este cunoscut, acceptat și înțeles în limbajul comun. Chiar și reclamele din domeniul industriei alimentare îl speculează, promițând, la ore de maximă audiență, gusturi care vor satisface orice poftă. Acestor reclame li se opun avertismentele de interes public, care ne îndeamnă la un stil de viață sănătos, pentru care trebuie să reducem consumul de „sare, zahăr și grăsimi” și să facem 30 minute de mișcare zilnic.

„Limbajul adicției” este bine cunoscut de către profesioniștii din domeniul clinic. Indivizii cu probleme alimentare folosesc deseori termeni din domeniul adicției pentru a descrie relația pe care o au cu mâncarea: vorbesc despre sine ca și când ar fi dependenți și uneori se și poară ca atare. Mâncatul compulsiv, în ciuda consecințelor neplăcute, imposibilitatea de a se opri și o serie de alte patternuri comportamentale reprezintă indicii ce ar putea sugera efectele adictive ale unor alimente. Cu toate acestea, conceptul de dependență alimentară necesită o validare științifică pentru a putea deveni un concept viabil în cercetările din acest domeniu.

Validarea acestui concept ar putea aduce un plus de cunoștinte necesar înțelegerii comportamentului alimentar, atât al persoanelor care suferă de tulburări în această sferă, cât și în rândul populației generale: impactul pe care îl au anumite alimente asupra creierului în viața de zi cu zi. De asemenea, această conștientizare poate servi la dezvoltarea unor programe de prevenție și tratament mai eficiente pentru tulburările alimentare, dar și pentru educația nutrițională în rândul întregii populații.

Lucrarea este structurată în două părți: fundamentarea teoretică și metodologia cercetării. Partea de fundamentare teoretică cuprinde 4 capitole ce descriu delimitările conceptuale ale domeniului adictiv, plauzibilitatea adicției alimentare, cercetări din domeniu și principii de tratament. Metodologia cercetării cuprinde obiectivele, ipotezele, analiza statistică a datelor culese în studiu și interpretarea acestora.

CAPITOLUL I: ADICȚIA ALIMENTARĂ

I.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE:

ADICȚIE, DEPENDENȚĂ, TOXICOMANIE

În literatura de specialitate sunt utilizați mai mulți termeni pentru a denumi starea de dependență: termenul propriu-zis de dependență, farmaco-dependență, adicție, toxicomanie.

Dependența denumește o stare patologică, o „tulburare gravă a comportamentului, definită printr-o motivație puternică obsesiv-compulsivă de consumare a unui drog a cărei suprimare provoacă o indispoziție psihică și/sau tulburări fizice” (Bălăceanu – Stolnici & colab, 2012). Termenul implică atât un raport de subordonare (față de drog), dar și la o relație de reciprociate, de corelație (suprimarea drogului produce stări de indispoziție).

Această tulburare a comportamentului se desfășoară pe două dimensiuni: aceea a activității de căutare și obținere a substanței și, respectiv, patternul de utilizare a substanței respective.

Din punct de vedere medical, dependența reprezintă „o stare de intoxicație cronică rezultând din absorbția repetată a unui drog sau medicament și care se manifestă prin nevoia de a continua această absorbție”, având proveniența din ~fr. dépendance. Rămânând în sfera medicală, definim și farmaco-dependența, care este „condiția clinică de dependență de o substanță folosită inițial pentru profilul său terapeutic”. În terminologia franceză întâlnim termenul de toxicomanie, care sugerează „dorința de a-și face rău”. Filiera anglo-saxonă atribuie subiectului dependent statutul de „sclav al unei singure soluții pentru a scăpa de durerea mentală” (Marinov & colab).

La statutul de sclavie ne trimite, printre altele, și sensul cuvântului adicție, care provine din lat. ~ addictus. Astfel, acesta este „sclavul pentru datorie; sclavul prin corpul său; faptul de a-și lăsa gaj corpul pentru o datorie neplătită”. Cu alte cuvinte, se poate spune și că starea de sclavie reprezintă o formă de datorie psihică ce implică organismul în totalitatea lui (idem).

Un mit mai puțin cunoscut vine să adauge o dimensiune ancestrală acestei definiții. Acesta este mitul lui Addictus, a cărui sursă pare să fie dispărută în negura vremii. Addictus fusese sclav toată viața sa, dar la un moment dat, stăpânul său s-a simțit generos și i-a oferit libertatea. [NUME_REDACTAT] era atât de obișnuit cu sclavia, cu lanțurile sale și cu durerea pe care i-o provocau acestea, încât atunci când stăpânul său l-a lăsat să umble liber, acesta nu s-a lepădat de lanțuri, ci a continuat să le poarte, ca și când nu și-ar fi putut imagina identitatea sa fără ele. În tot acest timp, lanțurile sale nu erau fixate în niciun fel, și eroul mitului ar fi putut în orice moment să le dea jos, dar fiind atât de obișnuit cu ele și, mai ales, cu ce îl făceau acestea să simtă, el a ales să le poarte în continuare.

Un alt sens al termenului addictus este acela de a „da propria voce altcuiva” („ad” – către, „dicere” – a vorbi). O persoană adictivă nu are voce; vocea sa este dată, cedată altcuiva, unei persoane, unui loc, unui obiect sau chiar unui proces. Adicția este actul dăruirii de sine altcuiva, care este stăpân.

Sensul original al lui addictus se pare, totuși, că era unul spiritual, referindu-se la o persoană care se dedica zeilor, una a cărei voce era cedată divinității. Astfel, sensul inerent al adictiei era sensul devoțiunii, al dedicării energiilor creatoare. Este cunoscut dealtfel, consumul, de către șamani, al plantelor halucinogene ce le mijloceau călătoria în lumea spiritelor.

Termenul de adicție reprezintă denumirea generală ce se poate atribui domeniului fixărilor comportamentale adictive, deoarece surprinde esența acestuia, si anume, aderarea la plăcerea consumului oricăreia dintre substanțele denumite droguri.

I.2. PLAUZIBILITATEA ADICȚIEI ALIMENTARE

I.2.1. Plauzibilitate clinică și evoluționistă

În ultima perioadă a început să crească numărul dovezilor științifice cu privire la proprietățile adictive ale hranei. O primă evidență în acest sens o oferă perspectiva evoluționistă, explicând poftele pentru alimente cu aport energetic ridicat și mâncatul excesiv ca pe un instinct de autoconservare în eventualitatea perspectivei foametei. La începuturile existenței omului, consumul excesiv de alimente cu aport energetic mare era rareori dezadaptativ, deoarece hrana se obținea cu efort fizic considerabil. În epoca modernă lucrurile stau diferit, deoarece obținerea hranei nu mai presupune un consum mare de energie, iar marea majoritate a profesiilor predispun la sedentarism. O diferență importantă în alimentația omului actual o constituie și hrana înalt procesată, prezentă din abundență și la costuri accesibile, ceea ce a dus la escaladarea ratelor obezității. De asemenea, prezența „potențiatorilor de arome” fac din alimente produse cu gust intens ce stimulează consumul ridicat al acestora (Iamandescu, 2006).

La baza teoriei controversate conform căreia anumite alimente pot favoriza instalarea adicției alimentare stau atât cercetări din domeniul alimentar, cât și din domeniul adicțiilor, ce au relevat similarități ale modelelor de comportament alimentar și adictiv. Consumul de alimente și cel a drogurilor de abuz activează aceleași circuite neuronale cunoscute sub denumirea de „sistem de recompensă”.

Sistemul de recompensă este responsabil cu promovarea supraviețuirii, atât la oameni, cât și la animale, prin întărirea pozitivă a comportamentelor alimentare și a activității sexuale, cu sentimente de plăcere, stare de bine, satisfacție. Drogurile de abuz stimulează excesiv căile neuronale ale sistemului de recompensă, determinând orientarea comportamentului de căutare a recompensei în defavoarea satisfacerii altor necesități. Anticiparea valorii de recompensă asociată cu eliberarea de dopamină și opioizi endogeni în cazul abuzului de substanțe și alcool este similară cu cea apărută în cazul consumului anumitor alimente.

Relevante în acest sens sunt rezultatele mai multor studii publicate între 1999 și 2008 (Avena, Rada și Hoebel, Gosnell, Widerman, Nadzam, Murphy, McCarty, etc ), care au evidențiat efectele comportamentale și neurochimice ale consumului de zahăr la animale. Zahărul favorizează eliberarea de opioide și de dopamină, având astfel un potențial adictiv. Cercetătorii au analizat patru componente ale comportamentului adictiv: consumul excesiv („bingeing”), sevrajul, cravingul și sensibilizarea încrucișată, acestea fiind corelate cu modificări neurochimice ce apar în cazul dependențelor. Concluziile acestor studii au arătat că, în anumite circumstanțe, accesul intermitent la zahăr poate duce la schimbări comportamentale și neurochimice asemănătoare abuzului de substanțe. Printre acestea se numără: apariția fenomenului de toleranță, manifestat prin consum crescut de zahăr, scăderea temperaturii corpului, agitație, mișcări anxioase, asociate în mod tipic sevrajului, motivație crescută pentru consumul de amfetamine și cocaină, ca rezultat al sensibilizării încrucișate. Aceste studii realizate pe animale au furnizat informații prețioase privind indicatorii biologici și comportamentali ai adicției alimentare.

Cercetările derulate pe subiecți umani s-au axat în principal pe activitatea neuronală, evaluată prin intermediul metodelor imagistice – rezonanță magnetică nucleară, emisie de pozitroni, tomografii computerizate. Acestea au evidențiat imagistic zonele cerebrale care se activează în cazul adicției alimentare, descoperind similarități cu patternurile de activare neuronală din cazul adicției de substanțe (Gearhardt et al).

CAPITOLUL II: CERCETĂRI PRIVIND DOMENIUL ADICȚIEI ALIMENTARE

II.1. RECOMPENSA ALIMENTARĂ

Definirea conceptului de recompensă a constituit subiectul multor conflicte între oamenii de știință și filozofii tuturor vremurilor. Plăcerea, ca principiu de bază al organizării comportamentului, își are originile în filosofia hedonistă a antichității, având ecouri puternice de-a lungul istoriei, cu precădere în definirea de către Freud a ”principiului plăcerii” (Small, 2012). Pe de altă parte, plăcerea a putut fi cuantificată, prin intermediul experimentelor psihofizice, datorită capacității umane de introspecție a senzațiilor ce produc plăcere și de gradare a acestor senzații după diferite intensități.

În ceea ce privește alimentația, există o legătură clară între senzația de plăcere produsă de anumite alimente și consumul alimentar. [NUME_REDACTAT], profesor de psihiatrie asociat Centrului de sănătate mintală Conneticut, a propus următoarea definiție pentru recompensa alimentară: ”însumarea unor nivele de recompensă relativ independente, care acționează în sensul susținerii pozitive a balanței energetice”. Cele trei nivele propuse sunt:

Semnalele proximale asociate consumului alimentar (gustul, aroma);

Semnalele distale asociate efectelor post-ingestie ale nutrienților;

Efectele preingestive – indicii olfactivi care predicționează recompensele proximale și distale.

De exemplu, zahărul este un aliment ce aduce o recompensă dublu nivelară, pentru că are un conținut ridicat de calorii (semnalul distal) și are și un gust plăcut (semnalul proximal).

Dana M. Small propune un nivel nou acestui model:

Semnalele descendente – marca, prețul și stimulul identitar al alimentelor, pentru că ”oamenii trăiesc în epoca neuromarketingului, iar acest lucru poate constitui un nou nivel al recompensei” .

Autoarea semnalează importanța luării în considerare a acestui nivel în urma rezultatelor obținute de experimentele ce implică marca și prețul anumitor alimente. Astfel, se pare că percepția brandului sau a prețului crescut are capacitatea de a anula semnalele senzoriale și controlul comportamentului. Descoperirile în acest sens au arătat că plăcerea percepută crește atunci când subiectului experimental i se oferă un produs cu eticheta unui brand cunoscut, spre deosebire de situațiile în care același produs este prezentat ca fiind produs de o marcă anonimă. Marca anonimă produce răspunsuri în zona medio-ventrală a cortexului prefrontal, pe când brandul cunoscut produce răspunsuri în ariile laterale ale lobului frontal, care este implicat în procesele cognitive superioare ce privesc luarea deciziilor.

Semnalele descendente sunt generate de expectațiile și credințele oamenilor cu privire la consumul alimentar și modulează percepția acestora și, implicit, impactul recompensei. Încă nu s-a descoperit dacă aceste modificări sunt asociate și cu mecanismele dopaminergice, iar acesta ar putea reprezenta o direcție importantă pentru viitoarele cercetări privind epidemiologia obezității, dat fiind că aceasta a fost asociată cu modificări ale acestor mecanisme.

II.2. STIMULII AMBIENTALI AI CONSUMULUI ALIMENTAR CRESCUT

O serie de studii destinate descoperirii factorilor care determină consumul alimentar excesiv incriminează stimulii ambientali (Wansink et al, apud Brownell & Gold, 2012). Cantitatea de mâncare pe care o consumăm se pare că este datorată în mare parte nu foamei pe care o resimțim, ci a mediului în care ne ducem viața, mediu ce include familia și prietenii, dimensiunea veselei și a porțiilor, a reclamelor pentru produse alimentare, etc. Se pare că acești stimuli, pe cât sunt de mulți și aparent vizibili, pe atât ne scapă conștientizarea lor. Modul în care mediul influențează consumul alimentar a primit o mai scăzută atenție decât mecanismele psihologice care stau la baza consumului, celor din urmă fiindu-le acordate mai multe resurse de timp și bani pentru cercetare. Parțial, acest lucru se datorează faptului că oamenii au impresia că mânâncă în mare parte datorită foamei, plăcerii produse de un aliment anume sau de dispoziția sufletească pe care o au și trec cu vederea faptul că modul și cantitatea în care le sunt înfățișate produsele alimentare ar avea vreo influență. Chiar dacă avem impresia că suntem suficient de inteligenți pentru a nu fi influențați de proprietățile organoleptice ale alimentelor, se pare că acestea, totuși, ne influențează la un nivel de care nu suntem conștienți.

Golitul farfuriilor este o reminiscență a ”educației alimentare” pe care o primim în copilărie – trebuie să mâncăm tot ca să creștem mari – și devine , mai târziu, o formă de apreciere a efortului bucătarului, sau de a nu face risipă de mâncare, însă, de multe ori asta înseamnă mâncat mult peste nivelul de sațietate doar pentru a nu încălca normele. Pe de altă parte, ”mărimea” porțiilor sugerează belșugul, dar nu justifică în mod automat și consumarea întregii cantități servite pe masă. Mărimea porțiilor crează norma de consum și se pare că avem tendința de a subestima numărul caloriilor din porțiile mari.

Experimentele realizate de Wansink și van Ittersum, Kahn, Chandon au relevat modul în care mărimea vaselor din care sevim mâncarea și băutura, dar și modalitatea în care stocăm în casele noastre produsele alimentare cumpărate ”la ofertă” influențează cantitatea de alimente pe care o consumăm.

În ceea ce privește paharele și cantitatea de lichid pe care o turnăm în ele, suntem influențați de iluzia vertical-orizontal, cu alte cuvinte, avem tendința să luăm în considerare înălțimea lichidului din pahar și mai puțin lățimea lui. Acest bias vizual a fost demonstrat într-o tabără de slăbit pentru adolescenți. Acestora le-au fost puse la dispoziție două tipuri de pahare: tip sondă, adică înalte și înguste, și pahare joase și cu fundul mai larg. Atunci când își turnau suc în sonde, tinerii și-au pus cu cca 80% mai mult decât atunci când foloseau paharele joase. Experimentul a fost repetat și cu barmani, crezându-se că experiența și încrederea în propria estimare a lichidului dintr-un pahar îi va face să nu cadă ”victime” ale acestui bias. Și în cazul acestora, iluzia vertical-orizontal și-a spus cuvântul, barmanii turnând în medie cu 26% mai mult lichid în paharele înalte.

Asemănătoare este situația în cazul farfuriilor din care mâncăm. Dacă punem aceeași cantitate de mâncare într-o farfurie mare și într-una mică, vom avea tendința să subestimăm cantitatea din farfuria mare și să o supraestimăm pe cea din farfuria de mici dimensiuni. Acest lucru se datorează faptului că în prima farfurie spațiul negativ este mai mare, realizând un contrast mai puternic al mărimii față de farfuria cea mică. Acest fapt a fost demonstrat cu experimente, dintre care unul privind consumul de înghețată. Oamenilor li s-a oferit înghețată în boluri de 600 g și respectiv 300 g. Cei care au primit bolurile mari au consumat cu 15 până la 38% mai multă înghețată decât ceilalți. Un alt studiu privind legătura dintre consumul ridicat și mărimea recipientului în care este servit a fost derulat în cinematografe, unde s-a servit popcorn vechi de câteva zile în pungi medii și mari. Cei care au avut pungile mari au mâncat cu 38% mai mult popcorn decât ceilalți, în ciuda calității slabe a acestuia.

Aceste studii demonstrează faptul că indicii ambientali pot influența, în anumite situații, cantitatea de alimente consumată în aceeași măsură în care o poate face gustul sau alimentul în sine. Explicația posibilă pentru acest fapt poate fi aceea că dimensiunea pachetelor, a recipientelor și a porțiilor servite sugerează norma de consum – cantitatea ”normală” sau ”potrivită” pentru a fi consumată.

Pe lângă dimensiune, aspectul alimentelor reprezintă un alt stimul de tip ambiental. Acesta ne influențează la nivel vizual și olfactiv și ne poate determina să mâncăm chiar și atunci când nu ne e foame. Studiile au arătat că ambalajul transparent duce la un consum mai mare decât ambalajul opac. Astfel, niște bomboane de ciocolată servite într-un bol transparent au avut mai mult succes (cu 46%) printre consumatori decât aceleași bomboane servite în boluri opace (idem, 2012). ”Vizibilitatea” alimentelor poate servi ca un memento pentru consumul constant, având atât explicații cognitive, cât și psihologice. Se pare că simpla vedere a alimentelor favorite poate crește senzația de foame și poate stimula salivația, care este corelată cu un consum mai mare. Pe de altă parte, atunci când ”ne lasă gura apă”, senzația de foame poate crește cu adevărat prin creșterea nivelului de dopamină, neurotransmițător asociat cu senzația de plăcere și cu recompensa.

Varietatea aparentă a alimentelor poate reprezenta, de asemenea, un stimul ambiental al consumului alimentar ridicat. Atunci când oamenilor li se oferă mai multe sortimente ale unui aliment au tendința să mânânce mai mult, în baza impresiei că acest lucru le va oferi o satisfacție crescută. Kahn și Wansink au demonstrat că o simplă creștere a varietății percepute, și nu reale, a determinat un consum ridicat într-un studiu cu bomboane M&M în mai multe culori. Primului lot i-au fost oferite bomboanele în 10 variante de culori, iar celui de-al doilea doar 7 culori, bomboanele fiind identice la gust. Cei cu 10 culori au mâncat cu 43 % mai multe bomboane decât cei care aveau la dispoziție mai puține culori. Într-un alt experiment, de data aceasta cu jeleuri colorate, acestea au fost aranjate în două boluri: într-unul au fost sortate pe culori, iar în celălalt au fost amestecate la întâmplare. Cei care au primit sortimentul amestecat au afirmat că acesta avea mai multă varietate decât cele din bolul sortat după culoare.

În concluzie, modul în care este aranjată mâncarea pentru a-i oferi iluzia de varietate determină o creștere a consumului. Cunoașterea acestui fapt este deosebit de importantă și ne poate influența deciziile de aranjare a alimentelor atunci când luăm masa și putem controla, în acest fel, cantitatea pe care o consumăm.

Un alt stimul de natură ambientală este reprezentat de prezența stocurilor de alimente din casele noastre, mai exact de produsele cumpărate ”la ofertă”, de genul 4 bucăți la preț de 3, 2 kg la preț de 1,5 kg, ș.a.m.d. Dacă aceste pachete de produse sunt lăsate la vedere, într-un loc accesibil, vizibil, au tendința să fie consumate în cantități mai mari decât produsele ambalate individual sau în cantități mai mici. Chandon și Wansink au observat timp de două săptămâni acest tip de comportament de consum în casele câtorva familii, stocând 8 tipuri de alimente diferite în cantități moderate și mari. Familiile care au avut stocate la vedere cantități mari de alimente au consumat mai mult din acestea decât familiile care nu le-au stocat. După 8 zile, s-a produs o descreștere a consumului, care se poate datora fie saturării gustului, fie faptului că nivelul ”de inventar” al alimentelor a scăzut sub punctul de vizibilitate. Cu alte cuvinte, când au rămas mai puține alimente, acestea nu au mai reprezentat o tentație atât de mare pentru a fi consumate.

Terry și Beck au dorit să investigheze legătura dintre ”vizibilitatea alimentelor stocate” și obezitate, comparând, pe parcursul a două studii, familiile obeze și non-obeze și modul în care acestea obișnuiesc să stocheze mâncarea. Rezultatele obținute de cei doi cercetători au fost contradictorii, deoarece unul din studii a demonstrat că familiile obeze au tendința să stocheze alimentele la vedere, în locuri accesibile, iar al doilea studiu a relevat opusul. Pe de altă parte, majoritatea studiilor privind acest stimul ambiental au arătat că produsele care sunt mai vizibile au tendința să fie consumate în cantități mai mari.

II.3. POFTELE ALIMENTARE

Andrew J. Hill a căutat să descrie psihologia ce susține poftele alimentare și posibila legătură a acestora cu consumul alimentar crescut. Pe de o parte, foamea nu reprezintă o condiție necesară care să explice poftele pentru anumite alimente, dar nici supraalimentația nu este sinonimă cu pofta, având în vedere că unele alimente sunt consumate frecvent fără a fi poftite și nu întotdeauna ajungem să mâncăm ceea ce poftim. Un aspect luat în considerare este restricția alimentară, respectiv deficitul energetic și influența asupra poftelor alimentare.

În încercarea de a defini pofta alimentară a fost luat în considerare faptul că este o experiență subiectivă a oamenilor, având drept componente definitorii intensitatea și specificitatea. Astfel, pofta alimentară este o experiență intensă direcționată spre un anumit aliment sau gust. Se face deosebirea între prezența poftelor de-a lungul vieții unui om, prezență ce este destul de comună, dealtfel, și între intensitatea cu care un anumit procent al populației resimte pofta și acționează în sensul satisfacerii ei, având deseori consecințe emoționale și comportamentale. Astfel, 58% dintre femeile adulte au raportat că au avut pofte alimentare, în general, dintre care 85% doar în ultimile 3 luni. În ceea ce privește intensitatea, procentul a scăzut la 42% (intensitate moderată) și 21% (intensitate crescută). Pentru a fi mai bine înțeles acest fapt, autorul face o paralelă între frică și fobie. Astfel, cca 20-30% din oameni au o frică moderată față de păianjeni, câini, tunete, etc, frică ce se manifestă prin modificarea comportamentului față de stimulii respectivi. În ceea ce privește fobia, doar 1% dintre oameni au o fobie severă manifestată prin evitare totală a stimulilor fobici.

În ceea ce privește specificitatea poftelor, acestea sunt direcționate, de regulă, către alimente cu gust plăcut, ciocolata fiind, de departe, cel mai poftit aliment, în special de către femei. Ciocolata este un aliment ce întrunește, pe lângă gust și aromă, un statul social aparte, fiind asociată cu dragostea și cu celebrarea ocaziilor speciale. Faptul că este mai poftită de către femei decât de bărbați a fost asociat cu frecvența acestor pofte în perioada premenstruală, dar nu are în mod necesar o determinare hormonală, deoarece această poftă s-a constatat că nu dispare la menopauză. În general, poftele femeilor au drept țintă ”ceva dulce”. Pe de altă parte, se pare că bărbații poftesc mai mult la alimente gustoase și picante, la gustări de tip snack sau mâncare de comandă. În schimb, o dată cu înaintarea în vârstă, scade pofta pentru dulce și în general pentru mai multe alimente, dar și frecvența acestor pofte. Mai puține informații au fost adunate despre diferențele culturale privind poftele alimentare, însă acest aspect rămâne deschis pentru cercetări ulterioare. În general, evaluarea poftelor se realizează după 4 categorii de alimente: bogate în grăsimi, dulciuri, amidonoase și fast-food.

S-a pus problema dacă poftele alimentare reprezintă semne ale deficitului energetic al organismului, astfel existând posibilitatea unei legături între dietă și frecvența apariției poftelor și intensitatea acestora. De asemenea, este de așteptat să existe o legătură și între post și pofta alimentară. Pe parcursul postului au fost raportate mai puține pofte privind toate grupele alimentare, situație care s-a menținut la reluarea alimentației normale. Constatări asemănătoare au apărut și în cazul monitorizării unui grup de pacienți obezi care urmau o dietă cu restricție calorică, sub 1500 kcal/zi: a apărut o scădere a apetitului modestă, dar însoțită de o serie de simptome fizice: constipație, amețeală, oboseală. Și pacienții cu tulburări alimentare care implică restricție calorică suferă de o reducere a foamei.

Studiile privind dietele restrictive energetic au evidențiat o creștere a preocupării și gândurilor privind anumite alimente și resimțirea impulsului puternic de a mânca. Din lotul studiat făceau parte trei grupuri de femei: primul grup ținea dietă, al doilea grup își monitoria greutatea (”weight watchers”) și al treilea grup se alimenta normal. În grupul celor care ținea dietă s-au înregistrat cele mai frecvente și mai intense pofte alimentare. Un alt studiu a monitorizat un grup care s-a alimentat tip de 5 zile cu un lichid dulce, nutritiv, după această perioadă subiecții din grup au raportat o creștere a poftelor alimentare, dar nu pentru dulciuri, ci pentru mâncare gătită. În general s-a observat că în loturile de subiecți aflați la dietă, poftele aveau drept obiect alimentele pe care subiecții le restricționaseră sau de la care se abținuseră pe parcursul dietei, iar consumul acestor alimente la încheierea dietei a crescut.

Cercetări asemănătoare au fost realizate și în condiții de laborator, observându-se efectele deprivării de ciocolată și vanilie asupra poftelor și consumului ulterior. Subiecții din grupul care trebuia să se abțină de la mâncatul alimentelor ce conțineau ciocolată, au raportat un impuls mai puternic de a mânca ciocolată și au mâncat mai multă la testarea ulterioară decât cei din grupul cu vanilie și cei din grupul de control (fără nicio aromă). Un experiment asemănător, cu alimente bogate în carbohidrați și proteine a arătat că restricția pe termen scurt de la aceste alimente nu are efecte semnificative asupra poftei pentru ele. În concluzie se poate afirma că pofta indusă de restricție este un fenomen mai răspândit printre cei care țin diete.

Femeile cu istoric de anorexie nervoasă și femeile fără tulburări alimentare raportează aceeași frecvență și intensitate a poftelor alimentare, pe când cele care au avut episoade de bulimie nervoasă în trecut experimentează mai frecvent și mai intens impulsul puternic de a mânca. Relația dintre poftă și mâncatul în exces a fost asociată cu tensiunea și dispoziția sufletească la femeile cu bulimie, și cu o înrăutățire a dispoziției în cazurile în care pofta conducea la excesul alimentar. În general, în cazul tulburărilor de alimentație, poftele și alimentația consecutivă acestora au un rol reglator emoțional și sunt mai puțin determinate de foamea propriu-zisă. Pe de altă parte, și femeile care nu suferă de tulburări alimentare au raportat o asociere între dispoziția sufletească și poftele alimentare.

Astfel, mâncatul emoțional instrumental – reglarea dispoziției cu ajutorul alimentelor nu apare exclusiv la cei cu tulburări de alimentație. Într-un studiu ce monitoriza starea emoțională de moment și motivația de a mânca s-a observat că participanții aveau tendința, atunci când manifestau emoții negative, să mănânce pentru a se relaxa sau a se simți mai bine. Extrapolând la cazul poftelor alimentare, este plauzibil faptul că unii oameni poftesc la anumite alimente datorită mecanismului reîntăririi negative: starea produsă de ingestia lor reduce starea emoțională disforică. Cu toate acestea, consumul prelungit al anumitor alimente, cum ar fi dulciurile și în special ciocolata, poate prelungi starea emoțională negativă în loc să o amelioreze.

Un alt mecanism propus pentru explicarea apariției poftelor alimentare este biasul atențional și așa numitele procese ironice ale controlului cognitiv: încercarea de a nu ne gândi la un anumit lucru face ca acel lucru să revină mai pregnant în conștiința noastră. Relativ la mâncare, restricționarea sau abținerea de la anumite alimente crește pofta față de ele și, eventual, consumul.

Un alt fenomen care apare este cel al atribuirii externe sau situaționale: consumul excesiv de mâncare provoacă un disconfort psihic și indivizii caută explicații pentru comportamentul lor, dând vina pe mâncare, context, cu alte cuvinte factori exteriori individului. Aceste justificări sunt acceptabile atât de către sine, cât și de către societate și diminuează disconfortul psihic în cazul consecințelor negative ale comportamentului.

II.4. PLĂCEREA MÂNCATULUI, PREFERINȚELE ALIMENTARE ȘI OBEZITATEA

În capitolul ”Tentații și dependețe alimentare implicate în obezitate”, Prof.univ.dr. Iamandescu precizează, pe scurt, modul în care mecanismele de reglare fiziologică a instinctului alimentar ajung să fie asociate cu plăcerea de a mânca. Astfel, ingestia hranei are un efect pozitiv determinat de nivelul glucozei ajunse în sânge care stimulează anumiți centrii nervoși ai hipotalamusului, ce au dus în timp la formarea unor reflexe condiționate ce stau actualmente la baza comportamentelor de alimentare.

Alimentația oamenilor a depășit demult scopul ei inițial, nemaifiind rezumată la satisfacerea nevoii bazale, ci ajungând să exprime plăcerea consumului și preferințele personale ale consumatorilor. Gustul deosebit de plăcut este apanajul alimentelor bogate în calorii, dulciurilor, produselor de panificație, gustărilor sărate și picante, gust care este îmbunătățit cu ajutorul ”potențiatorilor de arome” și care favorizează instalarea unei ”tentații stabile” pentru acest gen de produse. Această tentație se concretizează prin preferințele alimentare, putând fi considerată ca o dependență relativă față de anumite alimente, dar neconstituind în mod obligatoriu o dependență cu efecte clinice semnificative asupra individului.

Preferința față de anumite alimente nu explică, însă, și consumul excesiv al acestora și nici consecințele de tipul creșterii în greutate, respectiv instalare a obezității. Un studiu realizat pe un număr de 100 de subiecți obezi a relevat anumite comportamente alimentare, ce sunt marcate de următoarele caracteristici ce apar în grad variabil:

Apetitul crescut;

Tahifagia – înghițituri mari;

Predilecția pentru dulciuri, grăsimi și condimente;

Ingestiile compulsive – apar atât în situații stresante, cât și în cele plăcute (ex: ronțăitul în fața televizorului);

Ciugulitul între mese;

Consumul de alcool în timpul mesei – duce la creșterea apetitutului și realizează un cerc vicios;

Reacții psihologice negative apărute la întârzierea alimentației, de genul anxietății și agresivității, reacții ce se ameliorează după alimentare.

În același capitol, autorul prezintă și o clasificare a profilurilor de personalitate ale obezilor, ca o reacție la explicația „unilaterală” a psihanaliștilor privind aceste persoane. Conform psihanalizei, persoanele obeze sunt imature, fixatre în stadiul oral, intolerante la frustări și constrângeri, pasive și doritoare de iubire. Opunând acestei explicații axiomele relației psihosomatice (efectele în plan somatic ale stresului psihic) și ale reculului somato-psihic al obezității (cercul vicios determinat de stigmatizarea obezității) , Iamandescu propune 4 tipologii ale obezului:

Bonom – asociat, de regulă, cu trăsături pozitive (energie, bună dispoziție, optimism), și la care comportamentul hiperfagic este manifestat mai degrabă în condițiile eustresului;

Crispat – asociat cu trăiri anxioase și depresive la care comportamentul hiperfagic este instrumental emoțional pentru compensarea acestor stări;

Complexat – în această categorie se încadrează obezitatea de gradul 2 și 3, și

Bolnavii deveniți obezi în urma unor tratamente medicamentoase, care, la rândul lor se pot încadra într-una din tipologiile enumerate mai sus în funcție de particularitățile personologice și de condițiile favorizante pentru această condiție medicală.

Indiferent de tipologia în care se încadrează persoanele cu obezitate, acestea suferă de consecințe semnificative atât în plan fizic – scăderea calității vieții și a duratei de viață, instalarea afecțiunilor fizice specifice, cât și în plan psiho-social – stigmatizarea socială, complexele de inferioritate cu scăderea stimei de sine, dismorfofobii, instalarea anxietății și depresiei, etc.

CAPITOLUL III: CRITERII DE DIAGNOSTIC

Gearhardt, Corbin și Brownell de la [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT] au realizat în 2009 o examinare a criteriilor de diagnostic pentru dependență și modul în care pot fi acestea întrunite în cazul adicției alimentare. Aceștia au trecut în revistă cercetările științifice din domeniul adicției alimentare și le-au încadrat în contextul fiecărui criteriu de dependență, conform DSM IV – TR.

Pentru a putea vorbi despre un diagnostic al adicției alimentare, este necesar să fie întrunite aceste criterii de diagnostic pentru dependență, așa cum sunt ele stabilite de manualele de referință din domeniu, cu excepția că substanța care dă dependență este, în cazul de față, alimentul. În cele ce urmează sunt prezentate aceste criterii, conform DSM-IV, respectiv ICD-10.

Utilizarea continuă sau episodică a unei anumite substanțe descrie procesul evolutiv al fenomenului de dependență. În DSM-IV, sindromul de dependență este încadrat în categoria tulburărilor legate de utilizarea unor substanțe, fiind necesară întrunirea a cel puțin 3 din cele 7 criterii ce definesc un modelul dezadaptativ al adicției. Tabelul 1 furnizează o listă completă a acestor criterii de diagnostic.

Conform ICD-10, criteriile necesare diagnosticului de dependență sunt reprezentate de prezența, în ultima lună, a unei o serii de manifestări clinice și comportamentale, enumerate în Tabelul 2.

Modalitățile prin care pot fi întrunite aceste criterii, conform studiului menționat la începutul capitolului, sunt enumerate în subcapitolele ce urmează.

Tabelul 1. Criterii de diagnostic pentru dependența de substanțe, cf. DSM-IV

Tabelul 2. Criterii de diagnostic pentru dependența de substanțe, cf. ICD-10

III.1. TOLERANȚA

Fenomenul de toleranță este descris prin apariția nevoii de a consuma cantități mai mari dintr-o substanță, pentru a obține efectul dorit sau când substanța are un efect diminuat după utilizare continuă. Toleranța și sevrajul sunt necesare pentru punerea diagnosticului de dependență fizică, dar criteriile de diagnostic pot fi întrunite și în lipsa acestora două.

Actualmente, există puține studii privind toleranța și sevrajul în relație cu cosumul alimentar, probabil datorită dificultăților metodologice ce pot apărea în acest tip de cercetări. Spre deosebire de alte substanțe de abuz, cum ar fi nicotina sau alcoolul, al căror consum inițial apare la vârsta adolescenței, alimentele bogate în zahăr sau grăsimi încep să fie consumate de la vârste fragede. Datorită faptului că toleranța se poate dezvolta începând cu perioada copilăriei, aceasta ar reprezenta intervalul optim în care s-ar putea derula studiile pe această temă. La populația adultă, majoritatea studiilor s-au axat pe răspunsurile anticipatorii la mâncare, care au furnizat o serie de informații privind răspunsurile biologice implicate în metabolism. Astfel, nevoia pentru consumul crescut de zahăr pentru obținerea efectului dorit se datorează nivelului scăzut de glucoză din sânge – răspunsul compensator al secreției de insulină în pregătirea organismului pentru aportul de nutrienți. Acest mecanism este similar răspunsurilor compensatoare ce se activează în cazul consumului de droguri. Alte dovezi care să indice toleranța au fost descoperite și la pacienții care suferă de bulimie nervoasă – cu cât durata bolii era mai mare, cu atât creștea numărul de episoade de alimentare excesivă și a cantității de mâncare consumată.

Există necesitatea derulării unor studii ulterioare pentru a demonstra dacă toleranța este specifică doar anumitor tipuri de alimente, și dacă efectele reducerii consumului anumitor alimente poate servi, în timp, creșterii motivării consumului crescut al acestora.

III.2. SEVRAJUL

Sevrajul este definit ca dezvoltarea unor simptome fiziologice sau cognitive ca răspuns la perioade de abstinență sau de consum redus al unei substanțe. De asemenea, este descris și ca un consum de substanțe pentru a preveni apariția acestor simptome.

Studiile pe animale sugerează că sevrajul poate apărea și în cazul consumului anumitor alimente ([NUME_REDACTAT]), dar în ceea ce privește oamenii, nu există studii științifice care să ateste definitiv acest fapt. Există, în schimb, relatările pe care le au cei ce urmează diverse diete. Atkins, autorul celebrei diete ce-i poartă numele, avertizează că o întrerupere bruscă a consumului de carbohidrați se poate manifesta prin oboseală, palpitații, dureri de cap, transpirații reci, stare de leșin. Indiferent că este vorba despre persoanele supraponderale sau cele cu greutate normală, restricționarea bruscă a consumului alimetar produce răspunsuri cefalice exagerate, cauzând hipoglicemie și secreție crescută de insulină. Scăzând nivelul de zahăr din sânge, poate apărea disconfortul sau oboseala, iar această stare este deseori asociată cu foame și poftă intensă de mâncare. Acest proces este analog dezvoltării sevrajului la consumatorii de droguri.

III.3. PIERDEREA CONTROLULUI

Pierderea controlului este definită de consumul frecvent al unei substanțe, în cantități mai mari și pe perioade mai lungi de timp decât era intenționat. Reprezintă unul dintre criteriile de diagnostic pentru bulimia nervoasă și a tulburării „binge eating”.

Episoadele de binge-eating sunt caracterizate prin mâncat rapid (înfulecat), până la refuz, chiar și atunci când nu e prezentă foamea; mâncatul se petrece în singurătate, datorită sentimentelor de jenă, dezgust, depresie sau vinovăție care apar după încheierea episodului. Episoadele pot fi declanșate de „alimente interzise”, de obicei bogate în zahăr sau grăsimi, ducând la un consum crescut de calorii (până la 5000). Episoade de astfel de orgii alimentare pot fi întâlnite și în rândul populației generale, nu doar la cei diagnosticați cu bulimie. Cu toate că există o preocupare vastă pentru nutriție și greutate, o mare parte din oameni are un control scăzut în ceea ce privește mâncatul. Acest lucru se poate datora și altor factori decât proprietăților intrinseci ale alimentelor – porțiile mari, marketingul pervaziv, etc, dar și contribuția acestora este necesar să fie studiată în relație cu procesele adictive.

III.4. DORINȚĂ PERSISTENTĂ ȘI ÎNCERCĂRI NEREUȘITE DE A ABANDONA SAU DE A CONTROLA CONSUMUL DE SUBSTANȚĂ

Dorința de a reduce sau stopa consumul anumitor alimente este din ce în ce mai evidentă în societatea actuală. Dietele sunt axate pe abținerea de la anumite tipuri de alimente și, în general, la restricții alimentare. Se pare că această dorință apare de la vârste din ce în ce mai fragede. Acest criteriu pentru dependența de alimente este întrunit frecvent. Eșecurile repetate ale tentativelor dietare au fost validate empiric – aproximativ 83 % din cei care urmează tratamente pentru slăbit revin la greutatea inițială în decurs de 5 ani (Gearhardt et al, 2009).

III.5. PIERDEREA UNEI PERIOADE MARI DE TIMP PENTRU OBȚINEREA, UTILIZAREA ȘI REVENIREA DUPĂ EFECTELE INDUSE DE SUBSTANȚĂ

Este dificil de afirmat dacă acest criteriu poate fi întrunit în cazul dependenței alimentare, deoarece alimentele bogate în calorii și sărace în nutrienți sunt, de regulă, disponibile și ieftine. Cu toate acestea, există situații în care unele persoane fac tot posibilul să obțină un anume aliment pentru a-și satisface pofta, chiar dacă acesta se găsește în capătul celălat al orașului, și în pofida altor variante alimentare disponibile acasă sau în apropiere.

În ceea ce privește timpul petrecut pentru recuperare, acest criteriu poate fi relevant prin prisma numărului mare de oameni care țin cure de slăbire sau cumpără produse dietetice. În cazul celor ce prezintă tulburări alimentare de genul bulimiei sau „binge-eating”, aceștia petrec mult timp suferind consecințele emoționale ale exceselor alimentare, consfruntându-se cu un considerabil distres fizic și psihic.

III.6. RENUNȚAREA LA ALTE ACTIVITĂȚI IMPORTANTE

Acest criteriu se referă la consecințele în plan psihosocial ale consumului de substanțe adictive. Persoana renunță la activitățile importante, familiale, profesionale sau școlare, activități de timp liber, în favoarea activităților de căutare și consum al substanței. Cu referire la domeniul alimentar, persoanele obeze și cele cu bulimie nervoasă ar putea întruni acest criteriu. Acestea preferă să se izoleze sau să își diminueze implicarea în alte activități fie în favoarea consumului alimentar excesiv, fie datorită consecințelor emoționale ale acestui consum. O altă cauză posibilă a izolării persoanelor supraponderale se poate datora preconcepțiilor privind obezitatea și complexelor de inferioritate ce decurg de aici (Iamandescu, 1999). O serie de studii de laborator (Saelens & Epstein, 1996, Goldfield & Epstein, 2002) au arătat faptul că persoanele obeze depuneau mai mult efort, în comparație cu cele având o greutate normală, pentru obținerea gustărilor de tip snack, chiar dacă alternativa o reprezenta o activitate sedentară plăcută. Aceste rezultate pot fi relevante pentru acest criteriu de diagnostic – impulsul de a consuma alimente bogate în zahăr al persoanelor predispuse la mâncat excesiv, poate fi atât de intens încât să aceștia renunță cu ușurință la alte activități.

III.7. CONTINUAREA CONSUMULUI ÎN CIUDA PROBLEMELOR FIZICE SAU PSIHOLOGICE

Întrunirea acestui criteriu pentru dependențele alimentare este susținută de asocierea dintre alimentele bogate în calorii și obezitate, pe terenul unor probleme serioase de sănătate (boli de inimă, diabet). March D. a derulat în 2006 un studiu clinic cuprinzând 1200 de participanți, cărora li s-a cerut să se abțină de la a consuma ciocolată pe parcursul duratei studiului. 12% din participanți au renunțat la a face parte din studiu, datorită faptului că nu au fost capabili să se abțină de la ciocolată.

Diagnosticul dependenței alimentare se justifică nu doar prin întrunirea a 3 din cele 7 criterii de diagnostic, ci și prin prezența unor afecțiuni sau a unui stres semnificativ consecutiv acestor patternuri comportamentale. De exemplu, obezitatea și problemele asociate acesteia, inclusiv stigmatizarea socială, stresul presupus de încercările repetate și eșuate de a menține o anumită greutate sau de a controla cantitatea de mâncare ingerată, reprezintă indicatori semnificativi în acest sens.

CAPITOLUL IV: PRINCIPII DE TRATAMENT ÎN TRATAREA TULBURĂRILOR ADICTIVE

CAPITOLUL V: METODOLOGIA CERCETĂRII

V.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII

Obezitatea reprezintă una din cele mai grave probleme de sănătate cu care se confruntă umanitatea, numărându-se printre principalele cauze ale mortalității în multe țări ale lumii. Riscul mortalității se datorează cauzelor colaterale ale acestei boli: predispoziția la diabet, boli cardiovasculare, cancer, etc.

În 2008, [NUME_REDACTAT] a Sănătății aprecia că în România procentul celor supraponderali și obezi atingea 51%. Un studiu recent, realizat în luna martie 2013 de către o companie de cercetare de piață a relevat următoarele date: 48% dintre femei și peste 56 % dintre bărbații români sunt supraponderali și obezi; în rândul grupei de vârstă cuprinse între 15-24 ani procentul celor afectați de supraponderabilitate se ridică la 18%; persoanele cu vârsta cuprinsă între 45-64 ani sunt afectate de forme avansate de obezitate (25,2%). Privitor la măsurile de scădere în greutate adoptate de românii care confruntă cu problema obezității, 70% din cei investigați au declarat că nu au ținut niciodată o ditetă, iar 40% din cei care au ținut s-au declarat nemulțumiți de rezultate. Din nefericire, dietele și tratamentele pentru obezitate nu au rezultate sustenabile pe termen lung, majoritatea celor care le urmează revenind la greutatea inițială după o anumită perioadă de la încetarea tratamentului.

Identificarea factorilor care duc la creșterea ratelor obezității, dar și a celor care influențează eficacitatea tratamentelor acesteia este esențială pentru dezvoltarea ulterioară a unor programe de prevenție și tratament eficace. O serie de studii recente ridică problema existenței dependenței aliementare, respectiv a riscului ca unele alimente să declanșeze un proces similar celui întâlnit în cazul abuzului de substanțe. În acest sens, cercetătorii de la [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT] au dezvoltat un instrument psihometric – Scala pentru adicții alimentare Yale – pentru identificarea patternurilor de comportament alimentar care sunt similare celor întâlnite în adicții (Gearhardt et al, 2008).

Conceptul de dependență alimentară a început să fie vehiculat și printre români, iar cercetăriile științifice în acest sens s-au axat pe factori psiho-comportamentali și psihosociali (Iamandescu și colab., 2001, 2006, 2012), dar nu au beneficiat de un instrument care să facă trimiterea la criteriile de diagnostic al adicției, conform DSM IV.

Cercetarea de față își propune, ca obiectiv principal, să depisteze adicția alimentară, așa cum este măsurată de către Scala pentru adicții alimentare – Yale. Obiectivele specifice care decurg de aici sunt reprezentate de:

Depistarea celor mai frecvente dimensiuni, respectiv criterii de diagnostic ale dependenței alimentare în lotul de subiecți;

Evidențierea relației dintre indicele de masă corporală și criteriile de diagnostic al dependenței alimentare;

Evidențierea relației dintre consumul anumitor tipuri de alimente și dependența alimentară.

Eviențierea particularităților în funcție de gen în ceea ce privește prezența criteriilor semnificative pentru diagnosticul dependenței alimentare.

V.2. IPOTEZE

Se prezumă că:

Ip.1: există o relație între IMC (indicele de masă corporală) și prezența criteriilor de diagnostic al dependenței alimentare;

Ip.2: există o relație între consumul anumitor alimente și diagnosticul pentru dependența alimentară.

Ip.3: există diferențe în funcție de sex în ceea ce privește prezența criteriilor de diagnostic pentru dependența alimentară;

V. 3. INSTRUMENTE ȘI VARIABILE

V.3.1. Instrumente utilizate în studiu

Instrumentul aplicat pentru culegerea datelor acestei cercetări este Scala pentru adicții alimentare YALE, dezvoltat de Gearhardt, Corbin și Brownell de la [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT] (2008), pe care l-am tradus în limba română și validat prin metoda celor 3 experți. Descrierea scalei este realizată în subcapitolul următor.

V.3.2. Descrierea scalei

Scala pentru adicții alimentare YALE ([NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] – YFAS; Gearhardt, Corbin & Brownell, 2008) a fost dezvoltată pentru identificarea simptomelor adicției alimentare față de anumite alimente, cum ar fi grăsimile saturate și zahărul rafinat. Întrebările scalei au fost formulate pentru a măsura criteriile adicției, respectând modul în care este definită adicția de substanțe în DSM –IV și urmărind operaționalizarea acestora din interviul clinic pentru acest tip de tulburări. Astfel, întrebările scalei sunt grupate pentru identificarea următoarelor criterii:

Consum ridicat de substanțe pentru perioade mai lungi decât a fost intenționat:

Intrebările: 1, 2 și 3

Ex.: Am descoperit că, atunci când încep să mănânc anumite alimente, ajung să mănânc mai mult decât mi-am propus.

Dorință persistentă sau tentative repetate nereușite de a renunța:

Întrebările: 4, 22, 24, și 25

Ex.: Mă îngrijorez dacă nu mănânc anumite alimente sau dacă trebuie să le reduc.

Mult timp și activitate dedicate obținerii, utilizării, recuperării:

Întrebările: 5, 6, și 7

Ex.: Atunci când nu sunt disponibile anumite alimente, fac tot posibilul să le obțin. (de exemplu: mă duc până la magazin să cumpăr alimentul respectiv, chiar dacă acasă am alte opțiuni alimentare).

Renunțarea sau reducerea participării la activități sociale, ocupaționale sau recreaționale importante:

Întrebările: 8, 9, 10 și 11

Ex.: Au existat perioade în care am evitat să particip la anumite evenimente profesionale sau sociale unde existau anumite alimente, de teamă că aș putea să mănânc prea mult acolo.

Utilizarea continuă în ciuda cunoașterii consecințelor adverse (de ex.: eșecul în îndeplinirea obligațiilor de rol, utilizarea chiar și atunci când presupune un pericol fizic):

Întrebarea: 19

Ex.: Am continuat să consum anumite alimente sau aceeasi cantitate de mâncare chiar dacă am avut probleme emoționale și/sau fizice.

Toleranța – creșterea cantității, descreșterea efectului:

Întrebările 20 și 21

Ex.: În timp, am descoperit că simt nevoia să mănânc din ce în ce mai mult pentru a obține același sentiment (de exemplu: reducerea emoțiilor negative, obținerea satisfacției).

Simptome de sevraj caracteristice; consumul pentru îndepărtarea simptomelor de sevraj:

Întrebările: 12, 13 și 14

Ex.: Am avut simptome de sevraj cum ar fi: agitație, anxietate, sau alte simptome fizice atunci când am încercat să opresc consumul anumitor alimente. (Vă rugăm să NU includeți aici simptomele cauzate de încetarea consumului de băuturi cafeinate, gen: cola, cafea, ceai, băuturi energizante).

Utilizarea cauzează probleme clinice semnificative:

Întrebările: 15 și 16

Ex.: Am experimentat probleme semnificative în abilitatea mea de a funcționa eficient (în rutina zilnică, la școală/ muncă, activități familiale și sociale, probleme de sănătate) din cauza mâncatului.

La finalul scalei este prezentată o listă de 27 de alimente, la care am adăugat un aliment fast-food așa-zis specific local: shaworma, iar subiecți sunt rugați să bifeze în această listă alimentele cu care au întâmpinat probleme. Rubrica nr. 27 a scalei le cere subiecților să treacă alimentele cu care au avut probleme și care nu se regăsesc în listă. Mai jos este prezentat tabelul cu alimente:

Tabelul nr. 1: Lista alimentelor din Scala pentru adicții alimentare YALE

V.3.3. Măsurarea, calibrarea și scorarea scalei

Scala debutează cu câteva explicații destinate scopului măsurătorii, și anume obiceiurile alimentare de pe parcursul ultimului an. Sunt enumerate 5 categorii de alimente, respectiv: dulciuri, făinoase, alimente bogate în sare, și grăsimi, și băuturi carbogazoase dulci, precedată de specificarea că anumite persoane se găsesc în dificultatea de a-și controla apetitul în ceea ce privește anumite alimente. Subiecții sunt rugați să se gândească la acele alimente cu care au întâmpinat problema controlului apetitului pe parcursul ultimului an și să bifeze în căsuța corespunzătoare răspunsul care li se potrivește cel mai bine.

Întrebările 1 – 16, respectiv 25 sunt măsurate pe o scală de tip Lickert în 5 puncte, astfel:

0 = niciodată

1 = o dată pe lună

2 = de 2-3 ori pe lună

3 = de 2-3 ori pe săptămână

4 = de 4 sau mai multe ori pe zi.

Întrebările 17 – 24 sunt cu răspuns de tip dihotomic (Da / Nu), iar întrebările 26 și 27 urmăresc enumerarea alimentelor cu care subiecții au întâmpinat problema controlului apetitului în ultimile 12 luni ( 26 – întrebare închisă cu enumerarea câtorva alimente, 27 – întrebare deschisă – subiectul poate enumera alimentele care nu se regăsesc în listă).

Scorurile brute ale scalei au fost calibrate de către autori (Gearhardt et al) prin comparația cu scorurile obținute de lotul de subiecți la chestionarele [NUME_REDACTAT] Scale și [NUME_REDACTAT] Module și BMI (indicele de masă corporală).

Scorurile brute sunt astfel transformate în scoruri calibrate cu valori de 0 (răspuns nesemnificativ) și 1 (răspuns semnificativ), care sunt apoi însumate pe fiecare criteriu. Urmează o nouă calibrare, după cum urmează: dacă scorul pe criteriu este ≥ 1, atunci scorul final este 1 (criteriu întrunit), iar dacă scorul pe criteriu este = 0, atunci scorul final este 0 (criteriu neîntrunit).

Această scală are două versiuni pentru scorarea finală: versiunea continuă și versiunea dihotomică.

Versiunea continuă a scalei urmărește cuantificarea simpomelor fără diagnosticarea adicției, adică fără semnificația clinică a scorului. Pentru această versiune, rezultatele variază între 0 (niciun simptom) și 7 (toate simptomele).

Versiunea dihotomică a scalei urmărește semnificația clinică a rezultatelor la test, și anume diagnosticul dependenței. În situația în care sunt întrunite 3 sau mai multe simptome, scorul se recalculează, luând valoarea 1 (semnificație clinică – prezența diagnosticului de dependență), iar dacă numărătoarea simptomelor întrunește mai puțin de 3, scorul ia valoarea 0 (nu este întrunit criteriul pentru diagnosticul dependenței).

V.3.1. [NUME_REDACTAT] de lucru următoarele:

consum ridicat;

dorința persistentă;

timp dedicat;

renunțarea la activități sociale;

utilizare continuă;

toleranță;

sevraj;

probleme clinice;

cuantificare simtome;

diagnostic dependență;

alimente – problemă.

Variabilele moderatoare sunt:

IMC – indicele de masă corporală

calculat prin raportul dintre greutatea exprimată în kg și înalțimea exprimată în m la pătrat [ = m / (H2)];

valorile de raportare ale IMC-ului sunt următoarele:

sub 18,5 – subponderal;

între 18,5 si 24,9 – greutate normală;

între 25 si 29,9 – supraponderal;

între 30 si 34,9 – obezitate clasa I;

între 35 si 39,9 – obezitate clasa II;

peste 40 – obezitate morbidă.

sexul

IV. 4. LOT DE SUBIECȚI

Lotul de studiu a fost compus din 108 de subiecți din județul Constanța, selectați după metoda eșantionării non-probabilistice „bulgăre de zăpadă” dintre subiecții disponibili, având următoarea distribuție: 78 femei și 30 bărbați, cu vârste cuprinse între 18 și 64 ani. 43% (N=46) dintre subiecți cumulează cel puțin 3 criterii pentru diagnosticul dependenței alimentare.

În cele ce urmează sunt prezentate tabelele de frecvență și reprezentările grafice pentru lotul total de subiecți, dar și pentru lotul de subiecți care au întrunit criteriile de diagnostic pentru dependență. În final este prezentată distribuția criteriilor de diagnostic și frecvența diagnosticului pentru N=46.

Sex:

Lotul total de subiecți – 28% bărbați și 72% femei;

Lotul subiecților cu dependență – 15% bărbați și 84% femei;

Graficul nr. 1: Distribuția lotului după genul biologic

Vârsta:

Lotul total de subiecți: 17,59% între 18-24 ani; 27.78% între 25- 34 ani; 28.70 % între 34-44 ani, 19.44% între 45 – 54 ani și 6,48% peste 55 ani;

Lotul subiecților cu dependență – 19.60% între 18-24 ani; 32.61% între 25- 34 ani; 26,09 % între 34-44 ani, 19.60 % între 45 – 54 ani și 2,17% peste 55 ani.

Graficul nr. 2: Distribuția lotului după vârstă

IMC

Graficul nr. 2: Distribuția lotului după IMC

Dependența alimentară:

57% fără dependență;

43 % cu dependență;

Graficul nr. 4: Distribuția lotului după prezența diagnosticului de dependență alimentară

Cuantificarea simptomelor:

Grafic nr. 5: Distribuția lotului după numărul de simptome

Alimente – problemă:

Tabelul nr. 7: Frecvența distribuției după variabila ”alimente”

Grafic nr. 6: Frecvența distribuției pentru varibila ”alimente – problemă”

CAPITOLUL V: ANALIZA DESCRIPTIVĂ UNIVARIATĂ

V.I. INDICATORII TENDINȚEI CENTRALE

În tabelul nr. 8 sunt prezentați indicatorii tendinței centrale pentru variabila de lucru ”dependența alimentară”, atât pentru lotul total format din 108 subiecți, cât și pentru lotul subiecților care au întrunit cel puțin 3 criterii ale diagnosticul de dependență (N=46). Cei trei indicatori ai tendinței centrale (media, mediana și modul) nu îndeplinesc condițiile unei distribuții normale.

V.2. INDICATORII ÎMPRĂȘTIERII

În tabelul nr. 9 este prezentat indicatorul împrăștierii (ab.std.= abaterea standard) pentru variabila de lucru ”dependența alimentară” pentru N=108, respectiv N=46.

V.3. INDICATORII FORMEI DISTRIBUȚIEI

În tabelul nr. 10 sunt prezentați indicatorii formei distribuției (simetria și boltirea) pentru criteriile de diagnostic al dependenței alimentare. Indicele de raportare al acestor doi indicatori este pragul z=1,96, cf. Field 2000 (Sava, 2004), pentru lotul format din 108 subiecți.

Majoritatea datelor obținute pentru simetrie și boltire sunt puternic asimetrice față de o distribuție normală. Indicatorii ce depășesc pragul de 1,96 sunt evidențiați cu font boltit și culoare roșie în tabelul nr. 9.

Astfel, pentru N=108, criteriile de diagnostic: ”consum ridicat”, ”timp dedicat”, ”renunțarea la activități sociale”, ”toleranță”, ”sevraj” și ”probleme clinice” au indicii de asimetrie și boltire mai mare decât 1,96, indicând o asimetrie pozitivă, respectiv o boltire leptokurtică. Criteriile ”dorința persistentă” și ”utilizare continuă” prezintă o boltire platikurtică (-2,74, respectiv – 4,28)

Pentru N = 46, criteriile ”timp dedicat” (2,34), ”renunțarea la activități sociale” (3,23) , ”sevraj” (6,09) și ”probleme clinice” (6,34) relevă asimetrie pozitivă, dintre care ultimile două o boltire leptokurtică, iar criteriul ”toleranță” o boltire platikurtică (-1,96). Criteriul ”utilizare continuă” are un indice de boltire negativ (-2,51) – asimetrie negativă.

Dat fiind faptul că analiza descriptivă univariată a relevat date ale lotului de subiecți care nu respectă valorile unei distribuții normale, pentru verificarea ipotezelor studiului se vor utiliza corelațiile neparametrice, folosind coeficientul de corelație Spearman.

CAPITOLUL VI: ANALIZA DESCRIPTIVĂ MULTIVARIATĂ

VI.1. REZULTATELE LOTULUI DE SUBIECȚI

Lotul inițial a fost alcătuit dintr-un număr de 108 persoane selectate dintre subiecții dinsponibili din județul Constanța, dintre care 78 femei și 30 bărbați; cu vârsta cuprinsă între 18 – 64 ani, cărora le-a fost aplicată Scala pentru adicții alimentare YALE.

Scala pentru adicții alimentare YALE este compusă dintr-un număr de 27 de întrebări, dintre care întrebările 1 – 16, respectiv 25 sunt măsurate pe o scală de tip Lickert în 5 puncte; întrebările 17 – 24 sunt cu răspuns de tip dihotomic (Da / Nu), iar întrebările 26 și 27 urmăresc enumerarea alimentelor cu care subiecții au întâmpinat problema controlului apetitului în ultimile 12 luni (26 – întrebare închisă cu enumerarea câtorva alimente, 27 – întrebare deschisă – subiectul poate enumera alimentele care nu se regăsesc în listă).

Scala măsoară 8 criterii de diagnostic al dependenței alimentare, după cum urmează:

Consum de substanțe ridicat și pentru perioade mai lungi decât a fost inteționat;

Dorință persistentă sau tentative repetate nereușite de a renunța;

Mult timp și activitate dedicate obținerii, utilizării, recuperării;

Renunțarea sau reducerea participării la activități sociale, ocupaționale sau recreaționale importante;

Utilizarea continuă în ciuda cunoașterii consecințelor adverse ;

Toleranța – creșterea cantității, descreșterea efectului:

Simptome de sevraj caracteristice; consumul pentru îndepărtarea simptomelor de sevraj;

Probleme clinice semnificative cauzate de consum.

Scorarea scalei permite obținerea a două seturi de date: cuantificarea simptomelor și diagnosticul de dependență (întrunirea a mai mult de 3 criterii).

În urma aplicării acestei scale, 46 dintre subiecți au întrunit cel puțin 3 criterii pentru justificarea diagnosticului de dependență alimentară, reprezentând 43 % din totalul subiecților intervievați. În tabelul nr. 11 sunt prezentate media și abaterea standard pentru lotul de subiecți care întrunesc criteriile pentru diagnosticul de dependență alimentară.

Grafic nr. 9: Valoarea mediei pentru criteriile de dependență alimentară

VI.1.1. Analiza frecvenței criteriilor de diagnostic al dependenței alimentare

Depistarea celor mai frecvente criterii de diagnostic are drept scop evidențierea dimensiunilor dependenței alimentare cu care se confruntă subiecții studiului. Acestea pot reprezenta direcțiile de specializare a unui eventual tratament al acestui tip de dependență.

Tabelul nr. 12 înfățișează, astfel, frecvența de apariție a celor 8 criterii de diagnostic, în ordine descrescătoare. Pentru obținerea acestor cifre, baza de date cuprinzând scorurile a fost transformată în matrice binară și apoi au fost calculate frecvențele fiecărui criteriu în parte.

Pe primul loc ca frecvență de apariție se află dorința persistentă – 45 din cei 46 de subiecți ce întrunesc criteriile de diagnostic îl prezintă (98%). Acest criteriu se referă la dorința de a reduce sau stopa consumul anumitor alimente, dar și la încercările nereușite de a reduce, controla sau abandona consumul anumitor alimente. Dietele reprezintă principala modalitate de a încerca controlul alimentației, fiind bazate, în principal, pe restricția alimentară.

Dorința persistentă nu doar are cea mai mare frecvență de apariție, ci și cea mai mare valoare a mediei dintre toate criteriile (M=4.20). Rezultatele sunt consistente cu cele obținute de Gearhardt et al la validarea preliminară a scalei, când acest criteriu a înregistrat cel mai mare procent de apariție printre subiecți, contribuind la slaba corelație cu restul itemilor.

Al doilea criteriu ca frecvență de apariție este toleranța, cu un procent de aproape 72%, fiind prezent la 33 de subiecți. Alături de sevraj, constituie un criteriu necesar pentru stabilirea diagnosticului de dependență. Toleranța se referă, în general, la nevoia de a consuma cantități din ce în ce mai mari dintr-o substanță, respectiv aliment, pentru a obține efectul dorit, dar și la diminuarea efectului în urma unei utilizări prelungite.

Utilizarea continuă apare la 32 din cei 46 de subiecți cu dependență (aprox. 70%) și se referă la continuarea consumului anumitor alimente în ciuda problemelor de sănătate pe care le-ar putea cauza.

Timpul dedicat și consumul ridicat au înregistrat frecvențe de apariție apropiate (28, respectiv 25 dintre subiecți). Criteriu timp se referă la petrecerea unei perioade mari de timp pentru obținerea și consumul alimentelor, iar consumul ridicat face trimitere la excesul alimentar.

Frecvențe mai mici de apariție în lotul subiecților cu dependență au înregistrat criteriile renunțare la activități sociale (37%), sevraj (24%) și probleme clinice (17%).

Tabelul nr. 12: Frecvența de apariție a criteriilor de diagnostic de dependență alimentară

Graficul nr. 10: Frecvența de apariție a criteriilor de diagnostic de dependență alimentară

VI.1.2. Analiza corelației dintre indicele de masă corporală și criteriile de diagnostic al dependenței alimentare

Indicele de masă corporală este o unitate de măsură a greutății relative a unei persoane, bazată pe masă și înălțime și se calculează după formula IMC = masa (kg) / (înălțime (m))2. Valorile de raportare ale IMC-ului au fost menționate în subcapitolul referitor la variabile.

IMC-ul a corelat semnificativ cu un singur criteriu al dependenței alimentare – dorința persistentă – corelație pozitivă. Astfel, cu cât crește indicele de masă corporală, cu atât crește scorul la criteriul dorința persistentă.Având în vedere că acest criteriu se referă la restricția alimentară, diete, încercarea de a controla cantitatea de mâncare consumată, această corelație poate releva preocuparea subiecților cu IMC mare pentru scăderea în greutate.

Tabelul nr. 13: Corelații semnificative între IMC și criteriul de diagnostic ”dorința persistentă”

** Corelația este semnificativă la un prag de 0.01 (bilateral).

IMC-ul nu a corelat semnificativ nici cu numărul de simptome și nici cu diagnosticul de dependeță alimentară. Cu toate acestea, dată fiind corelația semnificativă menționată mai sus, se poate afirma că Ip.1 – se prezumă că există o relație între IMC și prezența criteriilor de diagnostic al dependenței alimentare. a fost confirmată parțial.

VI.1.3. Analiza corelației dintre consumul anumitor alimente și diagnosticul dependenței alimentare

Cerecetări anerioare au arătat proprietățile adictive ale anumitor alimente. Scala pentru adicții alimentare Yale prezintă aceste alimente în categorii:

Dulcuri: înghețată, ciocolată, gogoși, prăjituri, bomboane;

Făinoase bogate în amidon: pâine albă, produse de patiserie, paste, orez;

Alimente bogate în sare: chipsuri, covrigei, sărățele, popcorn;

Alimente bogate în grăsimi: friptură, șuncă, hamburger, cheeseburger, pizza, cartofi prăjiți, shaworma;

Băuturi carbogazoase dulci: cola, sucuri, etc.

Analiza relațiilor dintre diagnosticul de dependență și alimentele-problemă a relevat corelații semnificative cu următoarele alimente ciocolată (rho=0,364), băuturi acidulate (rho=0,277), pizza (rho=0,273) și shaworma (rho=0,337) la un p<0.01, gogoși (rho=0,199), prăjituri (rho=0,215) și bomboane (rho=0,216) la un prag de semnificație mai mic de 0.05 (Tabelele 14 – 20). Astfel, Ip.2: există o relație între consumul anumitor alimente și diagnosticul pentru dependența alimentară a fost confirmată.

Tabelul nr. 14: Corelații semnificative între ciocolată și dependența alimentară

** Corelația este semnificativă la un prag de 0.01 (bilateral).

Tabelul nr. 15: Corelații semnificative între gogoși și dependența alimentară

* Corelația este semnificativă la un prag de 0.05 (bilateral).

Tabelul nr. 16: Corelații semnificative între prajituri și dependența alimentară

* Corelația este semnificativă la un prag de 0.05 (bilateral).

Tabelul nr. 17: Corelații semnificative între bomboane și dependența alimentară

* Corelația este semnificativă la un prag de 0.05 (bilateral).

Tabelul nr. 18: Corelații semnificative între pizza și dependența alimentară

** Corelația este semnificativă la un prag de 0.01 (bilateral).

Tabelul nr. 19: Corelații semnificative între băuturi acidulate și dependența alimentară

** Corelația este semnificativă la un prag de 0.01 (bilateral).

Tabelul nr. 20: Corelații semnificative între shaworma și dependența alimentară

** Corelația este semnificativă la un prag de 0.01 (bilateral).

VI.1.4. Analiza particularităților în funcție de gen privind dependențele alimentare

Cei 108 participanți la studiu au avut următoarea distribuție după variabila sex: 78 femei și 30 bărbați. Pentru testarea diferențelor în funcție de sex în ceea ce privește criteriile de dependenență, respectiv diagnosticul, am folosit testul Mann-Whitney pentru două eșantioane independente. Ip.3: există diferențe în funcție de sex în ceea ce privește prezența criteriilor de diagnostic pentru dependența alimentară a fost confirmată parțial, în tabelul nr. 21 fiind prezentate datele obținute la comparația diferențelor dintre medii.

O diferență semnificativă statistic a fost relevată pentru toleranță (Z=-2,23, p=0,03), pentru cuantificarea simptomelor (Z=-2,38, p=0,02) și pentru diagnosticul dependenței (Z=-2,93, P=00).

Tabelul nr. 21: [NUME_REDACTAT]-Whitney pentru compararea diferențelelor în funcție de sex privind criteriile de diagnostic al dependenței alimentare

Tabelul nr. 22: Diferențe între raguri după variabila ”sex”

Graficul nr.11: Diferențe între raguri după variabila ”sex”

CAPITOLUL VI.2: DIRECȚII VIITOARE

CONCLUZII

Putem afirma la modul anecdotic că toți oamenii „suferă” de cel puțin trei dependențe: aer, apă și mâncare – acestea ne sunt necesare supraviețurii. Dar oamenii nu ajung să consume aer și apă după niste patternuri comportamentale nocive. Consumul alimentelor, în schimb, a trecut dincolo de satisfacerea nevoii fiziologice de energie și nutrienți, ajungându-se uneori în situația paradoxală în care substanțe necesare supraviețuirii sunt consumate într-un mod care afectează însăși acest scop.

Conceptul dependenței alimentare nu este unul nou în limbajul comun, dimpotrivă, a început să fie vehiculat din ce în ce mai des și incriminat pentru lipsa de control atunci când vine vorba despre consumul în exces al anumitor alimente sau de dificultatea pierderii în greutate.

Excesele alimentare, ca expresie a dezvoltării toleranței, manifestări fizice și psihice consecutive renunțării la anumite alimente, dificultatea de a ține sub control anumite pofte, toate acestea pot reprezenta indicii pentru adicția alimentară. Pentru justificarea unui asemenea diagnostic, criteriile stabilite prin DSM pentru dependență necesită adaptarea la domeniul alimentar.

Astfel, au fost derulate studii care au evidențiat existența acestor criterii în relație cu consumul anumitor alimente și au fost dezvoltate instrumente pentru evaluarea adicției alimentare. Unele din aceste criterii au fost întrunite mai frecvent, cum ar fi dorința sau tentativele de a reduce consumul alimentar, sau continuarea consumului în pofida problemelor fizice sau psihice.

Validarea conceptului de adicție alimentară este importantă prin informațiile pe care le aduce pentru înțelegerea comportamentului alimentar, a impactului pe care anumite alimente îl au asupra sănătății. Conștientizarea faptului că anumite alimente pot produce dependență poate servi la dezvoltarea unor programe de prevenție și tratament mai eficiente pentru tulburările alimentare, dar și pentru educația nutrițională în rândul întregii populații.

Sunt necesare studii ulterioare care să evidențieze impactul adicției alimentare asupra sănătății, precum și rolul unei serii de factori ce pot influența comportamentul alimentar: factori de mediu, de educație, culturali, economici, de personalitate, etc. Este important ca informațiile obținute pe cale științifică să fie utilizate în mod responsabil pentru a crea și dezvolta un mediu și o educație alimentară sănătoase.