Perfectionarea Sistemului Si a Tehnologiei de Producere a Puietilor
BIBLIOGRAFIE
Ciortuz, I., 1981 – Ameliorații silvice , Ed. Didactică și pedagogică București;
Chirița C., Păunescu C., 1977 – Stațiuni forestiere. [NUME_REDACTAT] RSR, București;
Damian, I., 1978 – Împăduriri, Ed. Didactică și pedagogică București;
Florescu I., 1978 – Împăduriri. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București;
Florescu I., 1981 – Silvicultura. Editura didactică și pedagogică, București;
Florescu G., Abrudan I., 2003 – Tehnologii de instalare a culturilor forestiere. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT];
Florescu, Gh., 1994 – Împăduriri. [NUME_REDACTAT] Brașov;
Florescu, Gh., 1996 – Împăduriri. Semințe forestiere. [NUME_REDACTAT];
Iancu I., 1999 – Îndrumarul pădurarului – Teoria și practica meseriei. [NUME_REDACTAT], București;
Mihai G. T., 2011 – Cercetări asupra indicilor calitativi de lucru a instalațiilor de irigare a culturilor în pepinierele forestiere, Rezumatul tezei de doctorat;
Popescu, I., 1999 – Mecanizarea lucrărilor silvice., [NUME_REDACTAT] Brașov;
Rubțov, St., 1961 – Cultura speciilor lemnoase în pepinieră., Ed. [NUME_REDACTAT];
Vlad I., 2009-2010 – Metode moderne de gospodărire a sistemelor agro-silvice, Note de curs;
***, 1994 – Pepiniere. Recomandări tehnice., [NUME_REDACTAT], pădurilor și protecției mediului București;
***, http://agricultura-sustenabila.blogspot.com/2011/07/ciprian-palaghianu impaduriri-curs;
***, http://gradinaverde.wordpress.com.
CUPRINS
Perfecționarea
sistemului și a tehnologiei de producere
a puieților, a pregătirii terenului
și a instalării culturilor forestiere
și ornamentale
CUPRINS
CAPITOLUL I
TEHNOLOGII DE PRODUCERE
A PUIEȚILOR ÎN PEPINIERĂ
Teritoriul destinat culturii intensive de plante tinere, transplantate ulterior pe diferite terenuri se numește pepinieră. Pe aceste terenuri se produc puieți destinați împăduririlor, reîmpăduririlor, instalării în spații verzi al orașelor , folosiți ca port altoi pentru specii lemnoase decorative trandafiri și pomuri fructifere :cireș, măr, păr, altele.
Avantajele producerii puieților în pepiniere sunt numeroase:
obținerea unor puieți cu însușiri superioare într-o perioadă de timp mică;
asigurarea la livrare de exemplare egale sau superioare standardelor privind dimensiunile minime, sănătatea, autenticitatea și puritatea lotului;
obținerea unui număr mare de puieți pe unitatea de suprafață;
uniformitatea lotului de puieți, ca urmare a asigurării condițiilor asemănătoare de cultură;
mecanizarea lucrărilor de pregătire a solului, de instalare a culturilor, de îngrijirea solului, a plantulelor și puieților;
efectuarea permanentă a controlului fitosanitar preventiv și/sau adoptarea unor măsuri imediate de combatere a eventualelor daune provocate de dăunători biotici sau abiotici;
asigurarea personalului specializat pentru conducerea diferitelor tehnologii și/sau executarea efectivă a lucrărilor.
1.1. Tehnologia de producere a puieților tineri pe cale generativă
Multiplicarea generativă – reprezintă înmulțirea plantelor pe cale sexuată din semințe și are la bază contopirea în procesul de fecundare a două celule sexuate diferențiate (gameți) într-o celulă ou (zigot), care poate dezvolta un organism nou care repetă toate fazele de dezvoltare parcurse de părinți.Înmulțirea prin semințe a fost și a rămas de-a lungul timpului o tehnică de bază în producerea materialului dendrologic.
Obținerea de noi plante, pornind de la sămânță, este folosită fie ca metodă de înmulțire pentru multe specii, fie ca etapă intermediară în procesul de înmulțire, fiind folosită pentru obținerea unor portaltoi, pe care, ulterior, se execută altoirea.
Înmulțirea generativă permite recombinarea genelor, fiind astfel o sursă de variabilitate, facilitând adaptarea și supraviețuirea speciei când se schimbă condițiile de mediu. Materialul obținut din semințe este, de regulă, liber de virusuri, acestea netransmițându-se în mod normal pe cale sexuată.Schimburile de material genetic sub formă de semințe sunt mult mai ușor de efectuat, mai economice și mult mai sigure din punct de vedere al carantinei fitosanitare.
De asemenea, suprafața de producere a puieților este mai redusă decât în cazul obținerii acestora pe cale vegetativă.Multiplicare vegetativăprin butași, marcote, altoi sau biotehnologii moderne de multiplicare (in vitro).Înflorirea exemplarelor obținute din semințe este întârziată datorită perioadelor embrionare și juvenile care sunt mai îndelungate comparativ cu înmulțirea vegetativă.
Procesul de germinare al semințelor se desfășoară în trei etape.
Prima etapă, activarea (inbibiția), a doua etapă a germinației include digestia și translocația. Enzimele încep digestia substanțelor de rezervă (grăsimi, proteine, carbonați) din țesuturile de depozitare (cotiledoane, endosperm,perisperm). Compușii chimici rezultați sunt translocați în punctele de creștere ale axelor embrionare și sunt folosite pentru creșterea și formarea de noi părți de plantă.A treia etapă constă în diviziunea celulară în diferite puncte de creștere ale axei embrionare,urmată de alungirea structurilor plantulei.
Valoarea semințelor depinde atât de însușirile lor ereditate cât și de calitatea fizică (puritate, mărime, greutate) și biologică (capacitate de germinare).
Având în vedere importanța deosebită a însușirilor ereditare, nu este admisă utilizarea semințelor de proveniență incertă, recoltate la întâmplare.
Toate semințele utilizate trebuie să aibă o proveniență cunoscută, redată prin caracteristicile locului și ale arboretului din care provin. La utilizarea semințelor se recomandă utilizarea lor numai în teritorii cu condiții climato-edafice asemănătoare locului din care provin.
Pentru obținerea de semințe ameliorate, pentru speciile forestiere de interes deosebit se procedează la o cartare semiologică care constă în identificarea arboretelor apte pentru producerea de semințe de bună calitate.
Arboretele surse de semințe sunt alcătuite din cele mai bune arborete naturale sau artificiale, din care arborii nedoriți sunt eliminați iar cei mai bine crescuți și conformați sunt îngrijiți în scopul producerii cu regularitate de semințe cu indici calitativi superiori.
Materialul forestier de reproducere se utilizează, cu prioritate, în aceeași regiune de proveniență din care provine materialul de bază din care s-a obținut. În cazul în care există deficit de material forestier de reproducere se procedează la realizarea unui transfer, însă cu respectarea unor reguli stricte. Astfel, transferul se face între regiuni de proveniență învecinate, de la același nivel altitudinal, cu condiția ca regiunile de proveniență să nu se găsească pe două expoziții generale opuse, cu condiții climatice diferite.
[NUME_REDACTAT] este o barieră care nu admite transfer, la fel văile principalelor râuri sunt bariere pentru transfer. De la sud la nord se acceptă transferul, când latitudinea diferă cu mai puțin de două grade, iar de la altitudini mici la altitudini mari este admis transferul, între regiuni de proveniență limitrofe, diferența de altitudine fiind de maxim 500 m.
Germinarea reprezintă procesul fiziologic de trecere a semințelor de la starea de repaus, de viață latentă, la starea de viață activă, care se pune în evidență prin creșterea embrionului. Procesul de germinare începe în anumite condiții de temperatură, apă și oxigen.
Embrionul se nutrește și crește, în faza germinării, exclusiv pe seama substanțelor de rezervă acumulate în cotiledoanele sau endospermul seminței. După ce s-au consumat substanțele de rezervă iar embrionul a crescut atât de mult încât a devenit o adevărată plantulă cu rădăcină, tulpină și frunze verzi, începe faza clorofiliană, când tânăra plantulă este capabilă să se hrănească, în continuare, din mediul înconjurător, folosind pentru sintetizare energia solară. Germinația durează, prin urmare, atât timp cât embrionul crește pe seama substanțelor de rezervă, fără a avea loc procesul de fotosinteză.
O rezervație de semințe reprezintă suprafața din arboretul sursă de semințe în care se intervine cu o serie de lucrări speciale menite să sporească cantitativ și calitativ producția de semințe.
În mod obișnuit, un arboret sursă de semințe oricât de atent ar fi ales, cuprinde totuși în componența sa arbori din toate categoriile de calitate. Arborii de slabă calitate, participând la polenizarea încrucișată, reduc valoarea genetică globală a semințelor forestiere. Reducerea calități semințelor poate fi determinată și de polenul străin, genetic inferior, provenit din arborete inapte situate în vecinătate. De aceea, un arboret sursă de semințe devine rezervație pentru producerea de semințe ameliorate numai atunci când este izolat de polen străin genetic inferior și când toți arborii rău conformați au fost îndepărtați iar în arboret au rămas numai exemplarele de cea mai bună calitate, într-un grad de desime care să permită polenizarea încrucișată și să stimuleze fructificația.
Pentru o exploatare rațională o rezervație de semințe trebuie să aibă o suprafață de minim cinci hectare. Ea poate include în întregime sau numai în parte arboretul sursă de semințe.
Constituirea rezervației impune în primul rând alegerea prin selecție fenotipică a arborilor seminceri și apoi extragerea arborilor necorespunzători din rezervație și din zona limitrofă.
Semnicerii se aleg dintre arborii sănătoși, cu dimensiunile cele mai mari, cu tulpini bine conformate, cu coroane înguste și simetrice (arbori plus). Ar fi de dorit ca o rezervație de semințe să fie constituită numai din arbori seminceri.
Rărirea arboretului în rezervații se realizează în mai multe etape, până se ajunge la desimea optimă, favorabilă înfloririi și fructificației. Această desime este de 0,6 pentru cele mai multe specii și de 0,8 pentru arboretele expuse la doborâturi de vânt. Prin rărire se extrag în primul rând arborii care fac obiectul tăierilor de igienă și arborii din clasele IV și V Craft iar apoi și arbori din clase superioare nealeși ca seminceri, până la atingerea desimii optime.
Dacă în imediata vecinătate se găsesc arborete mediocre sau de valoare redusă, pentru a evita contaminarea semincerilor cu polen genetic inferior, în jurul rezervației se creează o bandă de izolare de 300-1000 m (în funcție de specie) din cuprinsul căreia se înlătură toți arborii necorespunzători din punct de vedere fenotipic.
Superioritatea genetică a semințelor provenite din rezervații nu este însă certă în toate cazurile. Adesea, superioritatea aparentă a arborilor aleși ca seminceri doar pe criterii fenotipice poate fi rezultatul unor condiții staționale mai favorabile.
Arboretele surse de semințe sunt alcătuite din cele mai bune arborete naturale sau artificiale, din care arborii nedoriți sunt eliminați iar cei mai bine crescuți și conformați sunt îngrijiți în scopul producerii cu regularitate de semințe cu indici calitativi superiori.
Alegerea arboretelor surse de semințe se face ținând seama de:
clasa de producție a arboretelor – se aleg arborete din clase superioare de producție și numai în mod excepțional și pentru anumite specii mai rare se accepta clase mijlocii
calitatea arboretului – cel puțin 80-90% din arbori trebuie să aibă clase superioare de calitate iar trunchiul arborilor să fie elagat natural pe cel puțin 0,3 din înălțimea totală.
originea – sunt preferate arboretele naturale dar pentru utilizare locală pot fi alese și arborete artificiale dacă fac dovada unor producții remarcabile cantitativ și calitativ
compoziția specifică – prezintă importanță deoarece poate influența procesul de polenizare și uneori complică operația de recoltare. Pentru unele specii (larice, duglas, pini, stejar pedunculat, gorun, frasin, etc) arboretele surse de semințe se aleg indiferent de proporția lor de participare. Pentru altele (fag, salcâm, anin, molid, etc) arboretele pot fi pure.
vârsta – se stabilește pentru fiecare specie în raport cu cantitatea și calitatea producției de semințe.
Arboretele surse de semințe sunt grupate în:
aborete de categoria A – arborete permanente, excluse de la tăiere și constituite din arborete naturale deosebit de valoroase sau arborete artificiale excepționale din punct de vedere calitativ și al productivității
arborete de categoria B – surse de semințe cu caracter provizoriu.
Arboretele surse de semințe a căror valoare genetică superioară a fost verificată și atestată prin culturi comparative de descendențe devin arborete de elită.
Plantajele sau plantațiile semincere, instalate sub forma unor „livezi” de arbori, sunt culturi forestiere speciale, destinate în exclusivitate producerii de semințe forestiere ameliorate genetic.
În plantaje, ameliorarea genetică este complexă și ea se asigură prin selecția fenotipică și înmulțirea arborilor plus, prin încrucișarea acestora și controlul descendenților. Ca urmare, semințele obținute din plantaje sunt rezultatul încrucișării realizate numai întra arbori excepționali. Valoarea lor genetică este superioară celei rezultate din rezervații deoarece ecartul selecției este mai ridicat, alegerea individuală a arborilor plus se face după mai multe caracter principale iar interfecundarea se produce în condiții de izolare totală față de polen străin.
Încrucișarea arborilor plus se realizează obișnuit în:
plantaje de clone – plantaje în care arborii plus se multiplică pe cale vegetativă, prin altoire
plantaje de familii – plantaje în care arborii plus se înmulțesc din sămânța rezultată în urma polenizării libere sau controlate.
Plantajele de clone sunt mai avantajoase și mai răspândite deoarece prin acestea într-un timp scurt se obține un maxim de câștig genetic.
Plantajele prezintă numeroase avantaje:
în plantaje fructificația începe mai devreme (1-15 ani de la instalare, în funcție de specie) iar producția de semințe este mai frecventă și mai abundentă decât în rezervații.
În plantaje se pot aplica cu eficiență măsuri și tratamente menite să sporească producția de semințe
Exemplarele din plantaje pot fi menținute la înălțimi reduse (8-10 m), printr-o conducere și îngrijire corespunzătoare, ceea ce ușurează considerabil recoltarea semințelor
Alegerea potrivită a locului de instalare a plantajului este o condiție esențială pentru obținerea unor recolte bogate și la intervale cât mai scurte. Plantajele trebuie instalate în condiții climato-edafice cât mai corespunzătoare cerințelor ecologice ale speciilor cultivate.
Climatul trebuie să fie în general mai blând decât al regiunii în care vegetează arborii plus aleși iar solul să aibă potențial productiv ridicat. Terenul este bine să fie neted și ușor înclinat, situat în apropierea unor căi de comunicație.
De asemenea, terenul trebuie să fie complet izolat de polen străin. Terenul ales pentru plantaj se curăță de vegetație, se desfundă la 30-40 cm și se pregătește timp de un an sub formă de ogor negru sau ogor cultivat. În plantajele de clone, exemplarele altoite se plantează cu pământ la rădăcină, în gropi la distanțe ce variază de la 4 x 4 m până la la 8 x 8 m, în funcție de specie. În plantajele de familii, care se răresc ulterior, distanța de plantare poate fi la început mai mică (de 2-3 m).
În bazele semiologice constituite se aplică un complex de lucrări menite să stimuleze procesul de fructificație. Intervențiile urmăresc scurtarea vârstei de fructificare (în rezervații), reducerea periodicității fructificației și obținerea unor cantități cât mai mari de semințe, cu calități superioare.
Principiile și metodele care stau la baza stimulării fructificației sunt următoarele:
Asigurarea unor condiții optime de vegetație prin aplicarea unui sistem rațional de lucrare și întreținere a solului, îmbinat cu îngrășarea și eventual cu irigarea acestuia.
Dozarea luminii pentru stimularea procesului de fotosinteză, prin operații de rărire în rezervații și respectarea schemelor corespunzătoare de plantare în plantaje, ca și prin operații de tăiere în coroană.
Activarea creșterii vegetative în perioada tinereții și atenuarea acesteia în preajma și în cursul fenofazei de diferențiere a mugurilor, la arborii ajunși la etapa maturității. Acest obiectiv se realizează prin aplicarea diferențiată a îngrășămintelor, prin asigurarea umidității optime în fiecare perioadă de vârstă și fenofază de creștere sau reproducere, prin tăieri în coroană și prin prevenirea daunelor provocate de factori biotici sau abiotici.
Asigurarea condițiilor favorabile de înflorire, formare și creșterea fructelor, pe baza unei abundențe de hrană care să înlesnească procesele biochimice de sinteză specifice și eventual prin stropiri cu stimulenți de creștere.
1.1.1. Pregătirea semințelor
Principalul element al seminței este embrionul, deoarece din acesta rezultă plantula. Cel mai mare volum al seminței este ocupat de substanțele nutritive de rezervă, din care se va hrăni și va crește embrionul. Acestea sunt înmagazinate la unele specii în cotiledoane, iar la altele în endosperm, fiind protejate de către învelișul seminal și tegument.
Germinarea semințelor are loc doar în prezența apei, oxigenului și căldurii, care sunt factori indispensabili procesului de germinare. Apa pătrunde în țesuturile seminței și servește ca dizolvant și ca mijloc de transport al substanțelor solubile spre zonele de creștere. Oxigenul este necesar respirației și oxidărilor care au loc în sămânță. Germinarea se desfășoară la o temperatură care se situează în general între 20 și 300C, temperatura optimă variind de la o specie la alta (SR 1908/2004)
În procesul de germinare, celulele se alungesc și pătrund în masa lichidă a substanțelor de rezervă, de unde extrag hrana pentru embrion, prin creșterea căruia se ajunge ca radicela să străpungă tegumentul și să se fixeze în sol, având astfel loc încolțirea seminței. Din momentul în care radicela străpunge învelișul, embrionul devine practic o tânără plantulă.
Între momentul în care sămânța se îmbibă cu apă și cel în care radicela străpunge tegumentul, în sămânță se produc schimbări radicale ireversibile. În general, până la apariția radicelei, sămânța îmbibată poate pierde din apă fără să se producă pagube. Atunci când deshidratarea survine după începutul creșterii radicelei are loc moartea seminței.
În timpul germinării, embrionul se hrănește și crește exclusiv pe seama substanțelor de rezervă din sămânță. După ce embrionul s-a transformat într-o plantulă cu rădăcină, tulpiniță și frunze verzi, începe faza clorofiliană, în care planta se hrănește și se dezvoltă pe baza substanțelor preluate din sol, folosind pentru sinteză energia solară.
Intervalul de timp de la declanșarea germinării și apariția plantulelor la suprafața solului poartă denumirea de perioadă de răsărire.
Semințele, ca și plantele perene, pot manifesta o scădere semnificativă a intensității proceselor fiziologice datorită determinismului intern și condițiilor de mediu, înregistrând starea de repaus. În stare de repaus, conținutul în apă al celulelor este redus, iar procesele metabolice sunt diminuate semnificativ (intensitatea respirației este minimă, schimbul de substanțe cu mediul devine aproape nul etc.).
Observăm că semințele forestiere se deosebesc prin două tipuri de repaus: repaus forțat, din cauza factorilor externi apa, temperatura și repaus organic sau profund, din anumite cauze ereditare.
Semințele forestiere care sunt în repaus forțat, când ajung în condiții favorabile germinației, trec rapid din repaus la stare activă.
Semințele aflate în repaus profund nu germinează nici dacă sunt puse în condiții favorabile de germinare. Repausul profund poate fi determinat de factori care blochează dezvoltarea normală, una din fazele germinației: imbibiția, activarea proceselor metabolice, apariția radicelei.
Deși repausul profund poate avea diverse cauze (Parascan și Danciu, 1996), sunt de remarcat în cazul semințelor forestiere cel puțin patru tipuri de repaus organic: repausul tegumentar, repausul embrionar, repausul hormonal și cel compus.
Repausul tegumentar se datorează particularităților structurale și chimice ale tegumentului seminal sau pericarpului, care împiedică atât accesul apei cât și al aerului sub limitele necesare germinației semințelor. Această impermeabilitate se poate datora fie impregnării pereților celulari cu substanțe insolubile, grăsimi etc., fie tegumentului propriu-zis al semințelor, alcătuit dintr-un strat de celule cornoase (ex. fabaceele), care este acoperit la exterior de o peliculă continuă de substanțe ceroase.
Repausul embrionar se poate datora incompletei dezvoltări a embrionului (embrioni imaturi) sau incapacității fiziologice a embrionilor morfologic maturi de a folosi substanțele de rezervă.
Repausul hormonal este atribuit unor substanțe care inhibă creșterea (acizi organici etc.), existente în țesuturile tegumentului, endosperm sau embrion și care, în anumite concentrații, pot opri sau întârzia mult germinația.
După modul cum se comportă în perioada de germinare și după pregătirea specifică pe care o reclamă în vederea semănării, semințele forestiere pot fi grupate în trei categorii:
1. Semințele cu perioadă scurtă de germinare, acestea, dacă sunt puse în condiții prielnice de umiditate, căldură și aerisire încolțesc și răsar curând după semănare (câteva zile sau săptămâni), fără să necesite o pregătire prealabilă obligatorie în acest scop. Din această categorie fac parte semințele aflate inițial în repaus forțat , cum sunt salcia, plopul , cvercinee, molid, pin.
2. Semințele cu perioadă scurtă de germinare dar cu tegument impermeabil, sunt alcătuite din celule comprimate și puternic îmbibate cu substanțe ceroase, care împiedică accesul apei și aerului necesare germinării. Aceste tipuri de semințe sunt într-un repaus profund tegumentar (exemplu: salcâm, glădiță etc.) Incapacitatea de germinație a acestora este din cauză, că bioxidul de carbon din procesul de respirație se adună în interiorul seminței astfel el acționează ca un inhibitor asupra embrionului. Pentru a declanșa germinația este suficient să se permeabilizeze tegumentul prin vătămare, forțare.
3. Semințele cu perioada lungă de germinare și atunci când sunt puse în condiții favorabile de umiditate, căldură și aerisire încolțesc și răsar după un timp îndelungat (un an sau mai mult). Asemenea semințe se încadrează în categoria celor aflate în repaus embrionar sau hormonal cum putem întâlni la: tei, paltin, cireș, carpen. Astfel semințele din această categorie, recoltate în stare de pârgă a fructelor și semănate imediat încolțesc curând după ce au fost puse în bune condiții de germinare. Semințele după coacere completă, sunt pregătite special, în vederea înlăturării dormanței, pentru a scurta perioada de germinație și încolțirii normale după semănare, pregătire prealabilă numită stratificare.
Tratamente pentru înlăturarea repausului profund: forțarea și stratificarea semințelor:
a) Forțarea semințelor. Forțarea este necesară în cazul semințelor cu perioadă scurtă de germinare însă care au tegumentul impermeabil pentru apă (salcâm, glădiță, soforă, cătină albă ș.a), datorită învelișului seminal. Permeabilizarea tegumentului acestor semințe se produce în condiții naturale prin prezența lor prelungită în pământ umed, unde sunt expuse acțiunii diferitelor substanțe chimice, variațiilor sezoniere de temperatură etc.
Prin forțare se realizează permeabilizarea artificială a tegumentului semințelor, în principal prin trei procedee: hidrotermic, mecanic și chimic.
Forțarea hidrotermică presupune menținerea semințelor în apă caldă o perioadă de timp variabilă în funcție de temperatura apei, specie etc. Se aplică frecvent la loturile de semințe de salcâm și glădiță.
Pentru cantități mari de semințe se recomandă menținerea lor în apă caldă (50-600C), unde se amestecă continuu timp de 20-30 minute și în care se lasă, în continuare, 12-24 ore. Operația se repetă până când tegumentul este forțat, respectiv când semințele și-au mărit volumul față de cel inițial. În cazul unor cantități mici de semințe, acestea se introduc în săculeți de pânză sau tifon și se cufundă în apă clocotită timp de 1-5 minute. Acest procedeu, deși poate conduce la rezultate bune, prezintă dezavantajul că semințele trebuie semănate imediat.
Forțarea mecanică presupune vătămarea tegumentului prin zgârierea sau ruperea acestuia cu dispozitive speciale, denumite scarificatoare (acționate manual sau de la o priză de putere) sau manual cu instrumente ascuțite (bisturiu, ac spatulat).
Forțarea manuală se face în cazul unor cantități foarte reduse de semințe, de obicei la laborator, prin îndepărtarea unei mici porțiuni de tegument (1-2 mm2) din partea opusă micropilului.
Indiferent de tipul constructiv al scarificatoarele utilizate pentru forțarea unor cantități mari de semințe, vătămarea tegumentului semințelor cu astfel de dispozitive se realizează prin lovirea sau frecarea semințelor de suprafețe acoperite cu materiale abrazive sau prevăzute cu muchii tăietoare.
Scarificatoarele acționate manual sunt alcătuite în principiu dintr-o tobă cu secțiune hexagonală sau circulară, confecționată din tablă și fixată pe un ax prevăzut la o extremitate cu o manivelă (figura 4.3a). În interior, pereții tobei sunt îmbrăcați în hârtie abrazivă sau sunt prevăzuți cu orificii efectuate din exterior, rezultând pe peretele interior muchii tăietoare neregulate.
Toba se încarcă cu semințe la o capacitate de circa 1/3 din volumul acesteia, iar prin rotirea manivelei, semințele se lovesc de pereții tobei, având loc vătămarea tegumentului.
Un alt exemplu îl reprezintă scarificatoarele alcătuite dintr-o tobă fixată pe un ax vertical, pe care sunt montate o serie de discuri (figura 4.3b). Interiorul tobei și discurile sunt îmbrăcate în hârtie abrazivă. Prin coșul de alimentare, semințele ajung în interiorul tobei pe suprafața discului superior, de unde, prin rotirea axului, sunt aruncate spre exterior lovindu-se de pereții tobei. Dirijate prin următoarea pâlnie, semințele ajung pe discul imediat inferior, care le aruncă din nou spre exterior, operația repetându-se până când semințele ajung la baza tobei. De aici, semințele sunt evacuate cu ajutorul unor perii.
b)
Figura 1. Scarificatoare acționate manual
a (1 – vedere generală, 2 – secțiune) și electric; b (1 -motor, 2 – transmisie, 3 – arbore de susținere a discurilor, 4 -disc căptușit cu hârtie abrazivă, 5 – pâlnie, 6 – coș de alimentare)
Spre deosebire de forțarea hidrotermică, forțarea mecanică are avantajul că semințele pot fi păstrate timp îndelungat după forțare, fără să necesite luarea unor măsuri speciale în vederea păstrării.
Forțarea chimică se realizează prin ținerea semințelor în soluții concentrate (1:1) de acizi (acid sulfuric, acid clorhidric) care au acțiune corozivă asupra tegumentul sau în diverși solvenți (xylen, eter, acetonă) care dizolvă stratul ceros ce acoperă tegumentul. După expirarea timpului de tratare, semințele trebuie spălate cu apă pentru îndepărtarea substanțelor chimice, mai ales atunci când se utilizează acizi. Rezultatele forțării chimice sunt mai slabe comparativ cu procedeul hidrotermic sau mecanic, motiv pentru care nu se aplică în practică.
b) Stratificarea semințelor. La tratamentul stratificării semințele sunt ținute o vreme în condiții de umiditate, temperatură și aerisire astfel repausul embrionar poate fi înlăturat.
Umiditatea și temperatura în acest timp trebuie să fie optime specifice procesului , deobicei semințele sunt umectate și păstrate la temperaturi joase.
În cazul semințelor de pomi fructiferi după o stratificare de 2-3 luni la temperatura de 0-50C, semințele germinează rapid când sunt puse în condiții favorabile .
Experimental, s-a demonstrat că alternanța temperaturii în timpul stratificării are un efect mai favorabil decât menținerea la același nivel scăzut a acesteia. Astfel, pentru semințele de cireș, cele mai favorabile condiții termice de stratificare sunt alternanțele de temperatură de la 5 la 250C.
Embrionii samarelor coapte de frasin comun sunt la început morfologic diferențiați, majoritatea fiind incomplet dezvoltați (imaturi). Prin stratificare la temperatura de 200C, embrionii ajung la dimensiunile normale într-un timp mult mai scurt (4-6 săptămâni) decât la temperaturi coborâte, dar rămân mai departe în stare de dormanță. Pentru a determina germinarea semințelor este necesar ca stratificarea să continue o perioadă la temperaturi scăzute, de 3-50C.
Prin expunerea repetată a semințelor de frasin, jugastru, arțar tătăresc, paltin de câmp și tei la temperaturi alternante de -50C timp de 20-24 ore (pentru a provoca înghețarea lor) urmate de temperaturi pozitive de 10-180C s-a ajuns la scurtarea perioadei de stratificare la 35-45 zile pentru paltin, 60-75 zile pentru jugastru și arțar și 70-90 zile pentru frasin și tei, iar puieții obținuți din semințele respective au fost deosebit de viguroși (Florescu, 1996).
Dacă conținutul de oxigen în timpul stratificării nu este în jur de de 4-5% ; semințele vor germina în număr mai mic cu plantule anormale,dacă oxigenul lipsește defel, germinarea nu se produce deloc.
Sămânța forestieră se stratifică prin așezarea în straturi alterne cu nisip sau turbă mărunțită, o perioadă diferită în funcție de specie, vechimea semințelor și condițiile de mediu din perioada stratificării. În tabelul 4.3 sunt redate perioadele și temperaturile de stratificare a semințelor pentru speciile forestiere mai importante din țara noastră.
Nisipul folosit la stratificare trebuie să fie textural omogen, de dimensiuni mici (0,75 – 1,00 mm) și cât mai curat, lipsit de impurități și agenți patogeni. În acest scop, se cerne, se spală de argilă și substanțe organice și apoi se calcinează timp de câteva ore. Datorită reacției acide (împiedicând apariția bolilor criptogamice) și faptului că menține mai bine umiditatea, în locul nisipului se preferă ca material de stratificare turba mărunțită și cernută la dimensiuni de 5-6 mm.
Pentru stratificare, nisipul sau turba se umectează în proporție de 60-70% din capacitatea maximă de reținere a apei, amestecându-se cu semințele, într-un raport de 2-3 părți nisip sau turbă la o parte semințe (de obicei umectate anticipat o perioadă de 1-3 zile).
Nisipul și pământul împreună cu semințele se așează în lăzi sau șanțuri special executate în straturi alternate. Spre deosebire de semințele mari, cele de dimensiuni mici se amestecă intim cu nisip sau turbă și nu în straturi alterne.
Lăzile pentru stratificare (figura 4.5a) sunt de obicei confecționate din scânduri și au dimensiuni care să permită manipularea lor ușoară când sunt încărcate (sub 50 kg).
Lăzile încărcate cu amestecul umectat de nisip sau turbă și semințe se cântăresc și se așează în încăperi la temperaturile de stratificare, iar la intervale regulate (15 zile) se recântăresc, pentru a stabili deficitul de umiditate, care se completează printr-o nouă udare. Stratificarea în lăzi permite astfel atât menținerea nivelului dorit de umiditate cât și a temperaturii și aerisirii optime.
Perioadele și temperaturile de stratificare a semințelor unor specii forestiere
Tabel 1.
La stratificarea la șanț se recurge în cazul unor cantități mari de semințe sau când nu se dispune de încăperi corespunzătoare pentru depozitarea lăzilor. Șanțurile se sapă pe terenuri cu solul bine drenat, având de obicei lățimea de 1 m, lungimea după nevoie și adâncimea în funcție de perioada de stratificare (figura 4.5b).
Figura 2. Stratificarea semințelor în lăzi (a) și la șanț (b)
În cazul semințelor care se stratifică timp scurt (de vara până toamna), șanțul se sapă la adâncimea de 30-40 cm (șanț pentru stratificare de vară). Șanțul are adâncimi mai mari (80 cm) când semințele se stratifică de toamna până primăvara, la temperaturi de 3-50C (șanț pentru stratificarea de iarnă).
Principalul dezavantaj al stratificării la șanț îl constitue faptul că reglarea și controlul factorilor de mediu (temperatură, umiditate și aerisire) se face mai greu.
Stratificarea se consideră încheiată atunci când majoritatea semințelor puse la stratificat au încolțit. Dacă se constată întârzierea încolțirii semințelor stratificate față de perioada optimă de semănare, acestea se scot din lăzi sau depozite și se aștern în straturi subțiri, de 15-20 cm, în spații încălzite, aerisite și cu umiditate relativă de 65-70%.
Înainte de a fi semănate, semințele mari se separă de nisip sau turbă prin spălare (nu prin cernere pentru a evita vătămarea radicelei) pe site cu ochiuri care să permită reținerea semințelor și trecerea nisipului sau turbei. Semințele mici nu se mai separă, fiind semănate împreună cu materialul folosit la stratificare.
Tratamente pentru stimularea germinației, dezinfectarea semințelor și activarea creșterii plantulelor:
Pentru ca procesul de germinație să fie egală și rapidă se aplică tratamente speciale semințelor la toate speciile. Acestea pot fi accesibile mai ușor (umectare, prerefrigerare, stratificare) sau mai greu (stimulenți de creștere, stimulenți fizici etc.).
Umectarea semințelor prin menținerea lor în apă (de regulă la temperatura de 20-25oC, timp de 24-72 ore) grăbește pătrunderea apei în sămânță, realizându-se astfel mai degrabă imbibiția – prima fază a procesului de germinație (Negruțiu, 1970). Dacă în apă se solubilizează îngrășăminte, în special microelemente (bor, cobalt, mangan, cupru), acestea acționează asupra creșterii plantulelor.
În cazul speciilor micotrofe (pini, larice, molid, brad, cvercinee, castan ș.a.), umectarea semințelor se recomandă să fie făcută în extract apos de humus obținut prin recoltarea acestuia de sub arboretele constituite din specia respectivă. Odată cu imbibiția, se produce și infestarea semințelor cu ciuperci simbiotice specifice speciei, îmbunătățindu-se ulterior nutriția minerală a plantulelor și puieților.
Prin prerefrigerare semințele sunt supuse la temperaturi scăzute (–3 la +3oC) și umiditate ridicată cum se procedează în cazul speciilor duglas, pin strob, ienupăr etc. Acest tratament influențează pozitiv energia germinativă a semințelor. Se aplică frecvent în practica silvică prin ținerea semințelor în zăpadă sau frigidere (dacă sunt în cantități mai mici).
Stratificarea, este metoda necesară folosită în cazul semințelor în stare de repaus (dormanță), sau la semințele păstrate și la semințele care germinează eșalonat, într-un interval mai mare, pentru a grăbi și uniformiza procesul de încolțire.
Tratarea semințelor cu stimulenți fizici (radiații ionizante – gama, beta, Röentgen, neutroni termici, radiații electromagnetice, curent electric de 8-15 volți, unde ultrasonore) în doze mici și umectate în prealabil, accelerează germinația, contribuind la grăbirea diviziunii celulare (Damian ș.a., 1978; Negruțiu, 1968). În practica silvică, nu se folosesc acești stimulenți fizici deoarece echipamentele pentru asemenea tratamente sunt costisitoare și uneori dăunătoare pentru sănătatea operatorului.
Tratamentele cu stimulenți de creștere (fitohormoni, biostimulatori naturali ori sintetici, gibereline) ce acționează asupra unor enzime, procese fiziologice, conduc la accelerarea procesului de germinație, ca și la întreruperea repausului seminal. Datorită costului ridicat în practica silvică asemenea tratamente se aplică destul de rar, având mai mult caracter de cercetare.
La numeroase specii, înainte de semănare, semințele se tratează cu diferite substanțe toxice pentru prevenirea atacurilor de bacterii, ciuperci, insecte dăunătoare.
În funcție de substanța folosită, tratamentul se face pe cale uscată sau umedă, manual sau cu mijloace mecanice.
Tratarea semințelor pe cale uscată constă în amestecarea semințelor având tegumentul umezit în prealabil, cu insecticid sau fungicid până când suprafața acestora se acoperă cu un strat subțire și continuu de substanță, lucrare cunoscută sub numele de “băițuire” .
Tratarea semințelor pe cale umedă constă în menținerea semințelor timp de 10-15 minute într-o soluție de formol diluat, în concentrație de 1% (300 părți apă la o parte formalină comercială, cu concentrația de 30-40%) sau timp de două ore într-o soluție de permanganat de potasiu cu concentrația de 0,15%.
La răsărirea plantulelor de rășinoase, cotiledoanele sunt acoperite parțial de tegumentul seminței. Pentru evitarea ciugulirii acestuia de către păsări cu urmări negative (se pot compromite plantulele prin smulgere din sol ori prin ruperea cotiledoanelor), se recomandă tratarea semințelor înainte de semănare cu miniu de plumb, care aderă de tegumentul umezit în prealabil, iar prin culoarea sa roșie nu mai tentează păsările.
1.1.2. Semănarea semințelor de arbori și arbuști
Prin semănat se înțelege introducerea semințelor plantelor de cultură în sol sau stratul nutritiv de germinație din solarii ori de împrăștiere a acestora la suprafața solului sau a stratului nutritiv, asigurând condiții necesare germinării și răsăririi plantulelor.
Semănarea în câmpul pepinierei prezintă unele avantaje, precum: nu se deranjează repetat sistemul radicelar ca în tehnologia solar-repicaj; puieții se adaptează la condițiile mediului natural într-o perioadă mai mare 1(2) ani-2(4) ani de la răsărirea plantulelor până când devin apți de plantat; se elimină cheltuielile de realizarea spațiilor adăpostite, procurarea materialelor și pregătirea stratului de germinație.
În teren neprotejat și în spații adăpostite încorporarea semințelor în stratul nutritiv se face în rigole, orientate frecvent perpendicular pe lungimea stratului din solar și paralel cu lungimea.
Rigolele sunt mici șănțulețe cu adâncimi diferite în funcție de mărimea semințelor și perioada de semănat, situate la distanțe egale între ele când semănatul se face manual (4-6 cm în spații adăpostite, 18-20 cm pentru cultura rășinoaselor,30-33 cm pentru cultura foioaselor în câmp deschis sau în rânduri grupate în benzi (mai des câte două rânduri cu distanța între ele de 14-25 cm); între benzi, distanța este mai mare (40-60) cm, pentru a permite trecerea organelor de rulare când lucrările se execută mecanizat. În spații adăpostite, rigolele sunt echidistante între ele: 4 cm pentru brad, molid, deoarece plantulele cresc mai încet, decât cele de duglas, pini, larice la care rigolele se trasează la distanța de 6 cm între ele. Lungimea totală a rigolelor pe unitatea de suprafață (hectar) se poate calcula cu tabelul și formulele specifice.
Trasarea rigolelor manual, se face cu ajutorul unor marcatoare de rigole. La trasarea lor trebuiesc respectate următoarele:
distanța constantă între rigole, stabilită inițial;
rectitudinea rigolelor;
paralelismul între rigole;
forma rigolelor în secțiune (triunghiulară pentru semințele foarte mici, dreptunghiulară sau pătrată pentru semințele mijlocii și mari);
adâncimea constantă a rigolelor.
Trasarea rigolelor cu mașina, marcarea și trasarea rigolelor anticipează încorporarea, aceasta fiind urmată de acoperirea semințelor, inclusiv o ușoară tasare a stratului acoperitor. Mașinile de semănat au ca organe active: brăzdarul care deschide rigola, distribuitorul de semințe reglabil după mărimea, forma și norma de semănat, două organe laterale ce acoperă semințele și un tăvălug ce tasează ușor solul deasupra rigolei.
Indiferent de metoda și modul de executare a semănăturii (manual sau cu ajutorul semănătoarelor) trebuiesc respectate următoarele reguli, pe lângă cele menționate la trasarea rigolelor:
distribuirea uniformă a semințelor de-a lungul rigolelor;
respectarea normei de semănat;
acoperirea uniformă a semințelor după semănare;
ușoara trasare a stratului ce le acoperă.
Semănatul prin împrăștiere presupune distribuirea semințelor mai mult sau mai puțin uniform pe suprafața unității de cultură. Se practică rar în cazul semințelor foarte mici, care se acoperă ulterior cu un strat subțire (sub 1 cm) de mraniță sau humus.
Mărimea semințelor va determina adâncimea de semănare iar textura solului perioada de semănare. Deobicei semințele se așează la o adâncime de2-3 ori mai mare decât grosimea lor. În cazul semănăturilor făcute toamna adâncimea va fi mai mare cu 1-2 cm la față de cele efectuate primăvară sau în cazul unui sol nisipos ușor.În cazul semințeor foarte mici cum ar fi la plop, tuia anin, mesteacăn, ulm, se împrăștie semințele, în rigole, ușor tasate, se acoperă apoi cu un strat de mraniță. Adâncimea rigolelor la semințele mici molid, larice, pin, duglas este de 1,0 – 1,5 cm pentru semănăturile de primăvară și soluri cu textura mijlocie , grea sau poate ajunge la 2,0 cm în soluri ușoare sau semănături din toamna. Semințele mijlocii cum ar fi acerineele , teiul, frasinul, fagul, salcâmul se încorporează primăvara în soluri grele la 2-3 cm iar la 3-4 cm – toamna, pe soluri ușoare. Semințele de mărime mare cum ar fi ghinda sau castanele se împrăștie de-a lungul rigolelor adânci la 7-8 cm. Semințele de chiparos de baltă care, sunt de mărime mijlocie), vor fi semănate adănc la 5 cm , deoarece ele preferă în perioada de germinație soluri revene – umede, la fel și semințele de dud, ele deși sunt foarte mici 2 mm, se seamănă la 2 cm adîncime, pentru o germinație scurtă.
Perioada de semănare se referă la intervalul de timp în cursul căruia semințele se încorporează în sol sau în stratul nutritiv. În câmpul pepinierei, semințele forestiere se seamănă primăvara și toamna – în perioade diferite, în funcție de maturația acestora, longevitatea naturală, condițiile de păstrare, starea de repaus; sunt specii la care semănăturile se pot face în timpul verii sau chiar iarna.
În climatul țării noastre,sunt mai indicate semănăturile de primăvară, deoarece prezintă mai multe avantaje: perioada optimă pentru semănare se socotește atunci când solul
la adâncimea de ~ 5 cm dimineața are o valoare de 8-10oC pentru molid, și tipuri de pin , peste 10oC pentru brad, larice, salcâm; semințele acestor specii germinează într-o perioadă scurtă, iar plantulele răsar uniform;semințele pot beneficia de un sol reavăn, ca urmare a topirii zăpezii și aperioadei de precipitații de la începutul primăverii;se evită răsărirea plantulelor înaintea ultimelor înghețuri târzii ,dacă semănarea se face cu 10-15 zile înainte de data medie a acestora;sezonul de vegetație de la răsărirea plantulelor este suficient de lung pentru ca acestea să se lignifice până la apariția temperaturilor negative în toamnă;se elimină pericolul consumării semințelor de către șoareci sau aplantulelor cu germinație epigee, la care cotiledoanele apar protejate de tegumentul seminței;se poate aplica stratificarea ori prerefrigerarea – ca mijloace de stimulare a germinației.
În cazul semănăturilor din toamnă avantajele sunt că :semințele care ajung la maturație în faza de “pârgă” , semănate imediat după recoltare și prelucrare germinează fără a fi nevoie de stratificare pentru eliminarea stării de dormanță;Iarna conservarea semințelor se face în condiții naturale astfel ele se conservă mai bine în apa acumulată în sol din timpul iernii, însă în cazul semănăturilor de primăvară,apa se poate pierde parțial,din cauza lucrărilor de pregătire a solului.
Semănăturile de toamnă prezintă dezavantaje cu consecințe asupra răsăririi și menținerii plantulelor. Așadar momentul recoltării fructelor în stare de “pârgă” se poate depăși;semințele semănate vor intra în repaus adânc la unele specii, durează multe luni, apoi, anul următor, terenul va fi acoperit cu culturi “moarte”; semințele din rigole vor fi depistate ușor și mâncate de rozătoare; deasemenea pot degera, dacă iarna lipsește stratul de zăpadă, solul va îngheța până la o adâncime mai mare decâtcea de semănare; la fel ăn cazul unei toamne lungi și calde, plantele vor răsări și, pot fi compromise de temperaturile foarte scăzute din timpul iernii; la fel poate apare riscul ca plantele răsărite primăvara prea devreme să fie vătămate de înghețurile târzii din martie ,aprilie.
Vara se fac rar semănături doar pentru anumite specii cum ar fi semințele de:plop, salcie, ulm.Vara târziu, se încorporează în sol semințele,cu tegumentul lemnos(“sâmburoase”) ale căror fructe se coc la începutul verii – cireș, vișin, corcoduș, cais.Tot spre sfârșitul verii se seamănă achenele de tei recoltate în “pârgă”.
În mod excepțional, semințele se pot distribui pe terenul destinat producerii puieților și iarna. Astfel, la mesteacăn, lujerii purtători de amenți fructiferi se înfig în zăpadă în timpul iernii. Prin topirea treptată a zăpezii, semințele aderă la solul reavăn și germinează.
1.1.3. Îngrijirea semănăturilor
Este necesar aplicarea lucrărilor de îngrijire a semănăturilor deoarece culturile pot fi afectate negativ de diverși factori dăunători care sunt de natură biotică (buruieni, agenți patogeni, rozătoare, păsări etc.) și abiotică (temperaturi scăzute, arșiță, secetă, crusta solului etc.). Efectele dăunătoare ale factorilor abiotici pot fi sensibil reduse, iar ale celor biotici mai ușor prevenite sau combătute în cazul utilizării spațiilor adăpostite.
Buruienile (speciile ierbacee instalate spontan în culturile de puieți) reprezintă cel mai important factor dăunător din pepinierele forestiere. Buruienile reprezintă un concurent al puieților, consumând substanțele nutritive, apa, lumina și căldura de care aceștia au nevoie.
Unele buruieni, cum ar fi pălămida (Cirsium arvense), au un sistem radicelar profund (ajungând până la adâncimi de 1-1,5m) prin intermediul căruia extrag substanțele nutritive și apa din sol, necesare creșterii puieților.
Multe buruieni, crescând mai repede decât puieții, îi umbresc, astfel că reduc intensitatea fotosintezei puieților, iar uneori provoacă fenomenul de etiolare. De asemenea, buruienile pot contribui la propagarea unor boli și dăunători entomofagi în rândul puieților.
Apare astfel necesară combaterea activă a acestui dăunător al culturilor de puieți, mai ales în cazul unor specii de buruieni cu capacitate mare de regenerare atât pe cale generativă cât și vegetativă.
Factorii abiotici ce pot avea influențe negative asupra culturilor de puieți sunt în primul rând cei de ordin meteorologic, al căror regim, deși ușor de controlat în spații adăpostite, poate fluctua considerabil în condițiile naturale de mediu din câmpul pepinierei, conducând la pagube în rândul puieților și uneori chiar la calamitarea culturilor.
Gerurile și înghețurile pot provoca daune în iernile lipsite de zăpadă semănăturilor executate în toamna precedentă sau pot determina degerarea puieților. Alternanța dintre înghețul și dezghețul solului poate conduce la deșosarea puieților, iar înghețurile pot duce la degerarea plantulelor abia răsărite (înghețurile târzii de primăvară) sau a vârfurilor lujerilor care nu sunt suficient lignificați (înghețurile timpurii de toamnă).
Seceta, caracterizată prin lipsa sau insuficiența apei în sol și atmosferă, poate provoca perturbări ale proceselor fiziologice ale puieților, provocând chiar moartea acestora, în cazul persistenței prelungite. Seceta atmosferică determină intensificarea transpirației, ce poate duce la ofilirea și uscarea puieților dacă se depășește capacitatea de absorbție a apei din sol. Seceta solului apare când rezervele de apă din sol sunt epuizate (prin evaporare directă sau consum de către plante) nefiind refăcute de precipitațiile curente și are efecte extrem de negative asupra puieților. Pierderea apei din sol prin evaporare directă este determinată de gradul de afânare în stratul superficial, structura solului, temperatura și umiditatea atmosferică și viteza vântului. Prin transpirație se pierde o cantitate de apă ce variază în funcție de specie, fenofaza de creștere și mersul vremii.
Arșița din timpul verii poate afecta negativ culturile de puieți deoarece determină frecvent supraîncălzirea solului până la temperaturi ce ajung la 60-70º C. Pământul supraîncălzit poate produce arsura tulpinii (cojii) la nivelul coletului sau opări plantulele în primul an de vegetație. Arșița afectează sensibil și procesele fiziologice ale puieților, care la temperaturi foarte ridicate (peste 40º C) sunt puternic afectate.
Crusta de la suprafața solului este un alt factor abiotic ce poate influența negativ culturile din pepiniere. Ea se formează de regulă după ploi abundente sau după irigări excesive, când cantitatea de apă căzută depășește capacitatea de infiltrare, iar stratul de sol de la suprafață se înnămolește și după uscare se transformă într-o pojghiță tare. Formarea crustei este favorizată și de distrugerea agregatelor structurale și prăfuirea pământului determinate de aplicarea repetată a lucrărilor de întreținere a solului. Plantulele răsar mai greu prin crusta formată, iar coletul plantulelor poate suferi leziuni sau poate fi chiar retezat datorită presiunilor puternice exercitate de către pelicula de pământ întărită. Întrerupând porozitatea necapilară a solului, prezența crustei favorizează evaporarea directă și limitează schimbul de gaze dintre sol și mediul aerian, cu efecte negative asupra desfășurării normale a proceselor biochimice din sol.
Ca urmare, pentru prevenirea și înlăturarea acțiunii negative a diverșilor factori dăunători de natură biotică și abiotică în pepiniere este necesară aplicarea lucrărilor de îngrijire a culturilor de puieți. Ele încep îndată după instalarea culturilor și se aplică până la recoltarea puieților. Efectuarea la timp și în bune condiții a acestor lucrări de îngrijire (mai ales în primul an de viață, în care plantulele sunt foarte sensibile la acțiunea factorilor dăunători) contribuie la obținerea unor producții bogate de puieți și de bună calitate.
Cele mai importante lucrări tehnice de îngrijire a culturilor de puieți din pepiniere sunt: mulcirea plantulelor și puieților, umbrirea puieților, irigarea solului, combaterea buruienilor și a crustei, combaterea dăunătorilor biotici vegetali și animali etc..
1.2. Tehnologia de producere a puieților tineri prin butășire
Butășirea cu butași de tulpină lignificați. La această categorie de butași, rădăcinile pornesc și se formează din calus dar mai ales din rudimente radicelare.
a b c
Figura 3. Butași lignificați
a – butaș simplu; b – cu călcâi; c – butaș cu cârlig;
Calusul reprezintă un țesut nou ce se formează pe seama substanțelor de rezervă pentru cicatrizarea secțiunilor. La început apare ca un țesut parenchimatic, nediferențiat din care se separă pe urmă, elemente de conducere, un cambiu propriu și muguri de creștere. Din acești muguri se formează rădăcini adventive. Lăstarii se formează din muguri axilari și, foarte rar, din calus.La speciile ai căror butași lignificați se înrădăcinează ușor, cele mai multe rădăcini pornesc din așa-numitele rudimente radicelare (începuturi sau primordii de rădăcini), care se formează pe lujeri cu puțin timp înainte de lignificarea lor.
Rudimentele radicelare sunt grupe de celule meristematice, localizate în punctele de contact dintre razele medulare și cambiul generator. Ele se găsesc neuniform distribuite pe lungimea lujerilor.
Cele mai multe și mai active sunt concentrate spre baza lujerilor. Spre vârf sunt mult rărite și, adeseori, lipsesc. Distribuția lor inegală se remarcă și pe lungimea internodurilor. Mai aglomerate se găsesc în regiunea mugurilor axilari, în partea superioară a internodului.
La multe specii foioase, capacitatea de înrădăcinare a butașilor lignificați fiind strâns legată de formarea anticipată a rudimentelor radicelare, stimularea procesului de calusare nu este necesară, deoarece s-ar consuma substanțe de rezervă în detrimentul creșterii rădăcinilor.
Butașii de tulpină lignificați se confecționează din lujeri sau lăstari, în vârstă de un an, recoltați de la plante-mamă tinere stadial și cu însușiri fenotipice superioare.
Caracteristicile calitative principale ale butașilor lignificați sunt lungimea și grosimea. Cu cât valorile acestor dimensiuni sunt mai mari, cu atât conținutul în substanțe nutritive de rezervă este mai bogat și butașii se înrădăcinează mai viguros.
Cu toate acestea, lungimea nu poate depăși anumite limite, deoarece, prin plantare, capătul inferior al butașilor prea lungi ar ajunge în straturile de sol mai reci și mai puțin aerisite, neprielnice procesului de înrădăcinare.
De aceea, pentru butășiri în câmp, se folosesc butași lignificați cu lungimea de 20-30 cm, în raport cu textura și gradul de afânare a solului. Când butașii se înrădăcinează în condiții deosebit de favorabile, ce sunt asigurate în sere sau răsadnițe, lungimea lor poate fi mult mai mică (de 5-12 cm). Grosimea butașilor lignificați depinde de specie și de diametrul care-l realizează lujerii la vârstă de un an. Se aleg totuși butași cu grosimi de minimum 5 mm pentru butășiri în spații adăpostite și de minimum 10 mm pentru culturi în câmp.
Secționarea butașilor lignificați se face, la ambele capete, perpendicular pe ax, pentru a reduce cât mai mult suprafața de calusare. La capătul superior al butașului, secțiunea se execută cu l-2 cm deasupra unui mugure axilar, din care va porni lăstarul. Secțiunea de la baza butașului se execută cu 2-3 cm sub punctul de inserție a mugurelul axilar, pentru a cuprinde în întregime zona de aglomerare a rudimentelor radicelare.La secționarea butașilor se folosesc unelte tăietoare foarte bine ascuțite, care să evite zdrelirea sau strivirea țesuturilor.
Lujerii folosiți la confecționarea butașilor se recoltează, de preferință nu mult înainte de butășire. Până la plantare și mai ales peste iarnă, butașii, legați în mănunchiuri, se păstrează în beciuri sau depozite speciale, ia temperatura de 4-5°C, îngropați în nisip umed. Peste iarnă, când este cazul, se recomandă păstrarea lujerilor iar confecționarea butașilor din ei să se facă primăvara, cu puțin timp înainte de plantare.
În câmp, plantarea butașilor se execută toamna sau primăvara, totdeauna într-un sol bine mobilizat și afinat pe adâncimea de cel puțin 40 cm. Prin plantare, butașii se îngroapă complet în pământ cu l-2 cm sub nivelul solului, obișnuit, în poziția verticală. Butașii mai lungi pot fi așezați oblic, pentru ca baza lor să nu ajungă în straturile de sol mai reci și mai slab aerisite. La plantare este foarte important să se asigure contactul strâns între pământ și toată suprafața butașului.
Plantarea butașilor se execută manual cu plantatorul sau la șanț, așa cum se procedează la repicaj. În soluri foarte bine afinate, se poate recurge la plantarea butașilor prin înfigerea lor directă în pământ, dacă procedeul nu provoacă zdrelirea cojii și ruperea mugurilor. În ultima vreme, se folosesc, la butășirea în câmp, mașini speciale de plantat butași.
Distanța de plantare a butașilor în câmp, depinde de mărimea puieților de obținut și de mijloacele folosite la întreținerea solului. În pepiniere nemecanizate, distanța între rânduri se ia de 25-40 cm și între butași pe rând de 10-20 cm.
În răsadnițe sau în cutii plasate în sere, pe un suport alcătuit din litieră de foioase, se așterne un strat de pământ vegetal amestecat cu nisip în proporții de 2:1, gros de circa 20 cm, în care se execută butășirea. În acest caz, distanța de plantare este redusă, de numai 5-6 cm între butași.
Butășirea cu butași de tulpină nelignificați. Procedeul de înmulțire vegetativă din butași de vară nelignificați prezintă avantajul că poate fi extins și aplicat la aproape toate speciile rășinoase, mai ales dacă se folosesc substanțe stimulatoare de creștere, care intensifică și grăbesc formarea rădăcinilor.
Butașii de tulpină nelignificați se confecționează în a doua jumătate a verii din lujeri care n-au ajuns să parcurgă un întreg sezon de vegetație și să formeze rudimente radicelare. La acești butași, activitatea de restituție începe prin formarea calusului în care se dezvoltă mugurii adventivi, singurii generatori de rădăcini.
Pentru confecționarea butașilor de vară, lujerii pot fi recoltați numai după ce țesuturile lor sunt suficient de dezvoltate, fără să fi ajuns la lignificare. Perioada optimă de recoltare este, în general, scurtă practic, lujerii pot fi recoltați când ei sunt încă destul de elastici și la îndoire nu se rup. Butașii rezultați din lujerii recoltați prea devreme, putrezesc în condiții de umiditate și căldură, fără să formeze rădăcini.
Butașii se confecționează numai din vârful lujerilor, cu scopul de a păstra mugurele terminal, indispensabil pentru creșterea tulpinii. Baza lujerilor se detașează de ramura purtătoare cu o bucată de lemn, pentru a obține butași cu călcâi. Secționarea butașului la bază printr-o tăietură netedă reduce capacitatea de formare a calusului și a rădăcinilor. La rășinoase, butașul cuprinde, de fapt, în întregime ramura (lujerul) de vârf, așa că lungimea lui variază în limite largi, ajungând până la 15-20 cm.
Pentru perioada de înrădăcinare, butașii de vară, se sădesc în sere sau răsadnițe, unde pretențiile lor față de factorii ecologici pot fi mai ușor asigurate. Baza butașilor se introduce pe adâncimea de 2-3 cm la foioase și până la 5 cm la rășinoase, într-un mediu de înrădăcinare special amenajat.
Pentru butașii de rășinoase, mediul de înrădăcinare se pregătește la bază dintr-un amestec de turbă și pământ de țelină în proporție de 2:1, peste care se pune praf din cărbune de lemn, în grosime de 3-4 cm. Deasupra se așterne nisip de textură mijlocie, în strat de 6-8 cm grosime, în care se sădesc butașii.
Distanța de sădire a butașilor este de 4-10 cm pe rând și între rânduri.
Cât timp durează înrădăcinarea butașilor, în sere sau răsadnițe se păstrează un spor de umiditate în atmosferă și în mediul-suport, pentru a preveni dezechilibrul lor fiziologic. Temperatura se menține la 20-25°C, cât mai constantă iar la nevoie culturile se protejează împotriva insolației.
După înrădăcinarea butașilor, puieții rezultați se repică în câmpul de cultură al pepinierei, unde se țin până când capătă dimensiunile necesare plantării.
Butășirea cu butași de rădăcină. Această metodă în înmulțire vegetativă se bazează pe capacitatea rădăcinilor, aparținând speciilor care drajonează ușor, de a forma muguri adventivi și de a dezvolta din ei rădăcini și tulpini. Butașii au lungimi de 5-10 cm și se confecționează din rădăcini secundare, cu grosimi de l-2 cm, situate aproape de suprafața solului. În acest scop, se aleg plante-mamă cât mai tinere din punct de vedere calendaristic și stadial. Eliberarea rădăcinilor se face de la colet iar după detașarea lor de planta-mamă se marchează cu culori capetele de la tulpină, pentru a ști care este partea morfologic superioară.
Figura 4. Butași de rădăcină
a – butaș fasonați din rădăcină; b – lastar adventiv format din butaș de rădăcină
Butașii se confecționează toamna târziu, după ce s-a oprit creșterea aceasta fiind o perioadă mai lungă la rădăcină decât la tulpină sau primăvara cât mai devreme posibil. Pentru păstrare, când este cazul, butașii se țin la adăpost, în nisip reavăn. Se plantează în poziție verticală sau oblică, aplicând tehnica folosită la butașii lignificați. Butașii de rădăcină mai scurți pot fi încorporați în sol la adâncimea de 5-6 cm, în poziție orizontală.
Înrădăcinarea butașilor de rădăcină se obține totdeauna mai ușor în răsadnițe, în care caz, se introduc vertical în stratul de nisip, lăsând afară, cu circa l cm, capătul superior.
1.2.1. Epocile de butășire
Butașii verzi provin de Ia exemplare care vegetează activ din lujeri nelignificați. In condițiile naturale din țara noastră, perioada optimă de recoltare este luna iunie, spre mijlocul fazei a treia de creștere vegetativă (încetinirea și încetarea alungirii lujerului).
La majoritatea speciilor, butașii verzi sunt fragmente de lujeri înfrunziți, lungi de 10-12 cm (STAS- 2104/2004). Se recomandă ca secțiunea inferioară să fie oblică, pentru formarea unei suprafețe cât mai mari de calus, deoarece mugurii adventivi (singurii generatori de rădăcini) se formează din acest țesut parenchimatic nediferențiat la început, din care ulterior se separă treptat elemente de conducere, cambiu propriu și mugurii de creștere.
1.3. Tehnologia producerii puieților prin marcotaj
Deobicei la speciile de arbori și arbuști care nu se multiplică prin butași sau semințe cum ar fi :magnolia, ienupărul târâtor, liane și vițe se folosește tehnica marcotajului .
Această metodă bazându-se pe proprietatea ramurilor tinere de a forma rădăcini când sunt puse în sol, fără să fie detașate de pe planta mamă. Procedeul se poate aplica, din primăvară până în mijlocul verii. Lăstarii se pot planta după 1-2 sezoane.
Figura 5. Producerea puieților tineri prin marcotaj
1.3.1. Epocile și metodele de marcotare
Marcotajul prin mușuroire,prin arcuire,marcotajul chinezesc și prin arcuire sunt cele patru tipuri de marcotare cunoscute.
Efectuarea marcotajului prin mușuroire. Se conduce ca tufa de la planta mamă ,primăvara timpuriu . Deasupra coletului se retează tulpinile la 10-20 cm, și se mușuroiesc lăstarii porniți în creștere, când au vreo 25 cm lungime, la început până la jumătatea lor, apoi mușuroiul se înalță până la 30 cm. În timpul repausului vegetativ marcotele se detașează după 1-2 ani. Se taie astfel lăsând un cep de 3-5 cm pe planta mamă, pe care se vor forma alți lăstari. Pentru a se fortifica plantele mamă se lasă în repaus .
Efectuarea marcotajului prin arcuire. În acest caz ramurile tinere se apleacă pe sol și se îngropă parțial într-un șanț de 10-15 cm adâncime. Aici se fixează lăstarii cu ajutorul a 2-3 cârlige, iar vârful se leagă pe verticală de un tutore. Separarea lor se poate face toamna târziu. Astfel se înmulțește magnolia, cornul și arțarul.
În cazul marcotajului chinezesc, se sapă un șanț de 15-20 cm adâncime, în acesta se pun ramurile care trebuie marcotate, ele trebuie fixate cu cârlige pe toată lungimea. Ramurile nu se vor acoperi cu pământ. Când lăstarii au ajuns la 25-30 cm, șanțul se acoperă treptat cu pământ reavăn, mărunțit. Din fiecare lăstar va crește o marcotă. La separarea acestora se lasă pe planta mamă lăstarii porniri în apropierea coletului, care vor servi la o nouă marcotare. Acest procedeu se aplică la ienupăr târâtor, frasin, arțar.
Asemănător celui descris anterior, la marcotajul șerpuit se repetă arcuirea pe lungimea ramurii. Deobicei se utilizează la speciile cu lăstari lungi și flexibili: glicină, iederă,vițe ornamentale, clematite, caprifoi .La speciile care prind greu rădăcini cum ar fi magnolia, se fac incizii inelare, sau longitudinale, torsionări sau ștrangulări cu inele de sârmă în vecinătatea unui mugure. Astfel în zonele lezate se acumulează auxine care stimulează formarea călușului și apoi a rădăcinilor.
1.4. Înmulțirea prin drajoni și despărțire
Speciile care drajonează (emit lăstari prin mugurii adventivi situați pe rădăcini) se pot înmulți foarte ușor prin desprinderea lăstarilor din cadrul plantei mamă și replantarealor în teren, acolo unde se dorește.
Faza optimă este atunci când drajonii sunt foarte bine dezvoltați și au suficiente rădăcini. Acest lucru se întâmplă primăvara, după pornirea plantelor mamă în vegetație.
1.5. Tehnologia de înmulțire prin altoire
Altoirea este procesul de înmulțire vegetativă prin care o plantă sub formă de butaș sau mugure, se îmbină (grefează) și concrește cu altă plantă care are rădăcini proprii. Planta care, după altoire, formează suportul cu rădăcini și asigură nutriția minerală se numește portaltoi (hipobiot). Butașul sau mugurele, care se îmbină și concrește cu portaltoiul, formând partea aeriană principală a noului organism, cu rol de sinteză a substanțelor plastice se numește altoi (epibiot).
Metodele de altoire folosite pentru înmulțirea speciilor forestiere sunt adaptări ale metodelor aplicate în pomicultură, în lume fiind aplicate în prezent peste 200 de metode de altoire.
1.5.1. Metode de altoire
Cele trei metode de altoire la speciile forestiere sunt grupate astfel: altoirea cu lujeri detașați , altoirea prin apropiere (alipire), și altoirea cu mugur detașat.
Alipirea a două ramuri sau tulpini de puieți se numește altoirea prin apropiere (alipire) aceasta se face după ce la ambii ramuri s-a înlăturat scoarța și un strat de lemn pe porțiunea de sudură.
Pe partea opusă tăieturii ,altoiul trebuie să aibă un mugur axilar. După ce se prinde, altoiul se detașează de planta mamă sub locul de sudură. Metoda de altoire prin alipire se aplică primăvara.
Figura 6. Altoire prin alipire
Cu numeroase procedee și variante de aplicare altoirea cu ramură detașată se aplică în copulație, în despicătură, în triangulație sau în placaj lateral . Secționarea portaltoiului cu o tăietură oblică la nivelul unui mugur, în partea opusă acestuia este altoirea în copulație .Apoi secționarea bazei se face la fel după care cele două secțiuni se suprapun pentru sudură .Se lucrează cu portaltoi tineri, similar altoiului cu diametrul de cel mult 8-15 mm.
Tehnologia altoirii în copulație se poate perfecționa prin aceea că, pe suprafața secțiunii,oblice se face încă o limbă (la altoi) și încă un lăcaș (la portaltoi), care permite o suprapunere și mai bună a altoiului .
Cel mai simplu procedeu este altoirea în despicătură . Se recomandă atunci când grosimea portaltoiului nu este mai mare de 7-8 cm. Se aplică însă cu rezultate mai slabe.
Se secționează în plan orizontal portaltoiul se aceasta se despică diametral pe ax adânc la 4-5 cm. Aici se introduc la capetele axului două altoaie-butași fasonate la bază sub formă de pană. Metoda altoirii în despicătură se face primăvara ,înainte de pornirea vegetației.
Figura 6. Altoire în despicătură
a – altoi butași; b – c – portaltoi
În cazul unor portaltoi mai vârstnic cu grosimea mult mai mare decât a altoiului se aplică altoirea sub coajă .
Se secționează perpendicular pe ax la înălțimea dorită portaltoiul apoi se face o tăietură longitudinală, se desprinde cu o pană de lemn apoi coaja portaltoiului de sub secțiune, făcând un lăcaș în care se introduce altoiul confecționat dintr-o ramură de un an, sub formă de butaș cu 2-3 muguri. Sub un mugure la bază și în partea opusă , altoiul se secționează oblic, mai lung de 4-5 ori și mai mare decât grosimea altoiului. Apoi se introduce pana în portaltoi, se leagă și se acoperă cu ceară de altoit.
Se va executa primăvara, când încă seva circulă și se poate îndepărta coaja.
Figura 7. Altoire sub coajă
a – altoi butași; b – c – portaltoi
Deasemenea, un procedeu foarte potrivit pentru portaltoii groși este altoirea în triangulație. Se secționează transversal și în jos se face longitudinal o tăietură triedrică de o lungime de 2-5 cm. Se taie sub formă piramidal-triunghiulară baza lujerului în așa fel încât să se intre perfect în scobitura portaltoiului . După îmbinare, se leagă strâns și se acoperă cu mastic atât la locul altoirii cât și secțiuni. Primăvara înainte de pornirea vegetației se face altoirea în triangulație .
Figura 8. Altoire în triangulație
Pentru speciile de rășinoase este foarte indicat altoirea laterală în placaj. În punctul de altoire la circa 10 cm deasupra coletului sau pe lujerul terminal al portaltoiului se execută o tăietură lungă de 4-5 cm de aici coaja se desprinde de liber cu partea de jos și puțin lemn, realizându-se un pinten pe care se sprijină capătul de jos al altoiului .
Se îmbină cu un altoi, tăiat din partea superioară a unui lujer fasonat la bază în formă de pană simplă se pune peste tăietura făcută pe portaltoi . Se leagă apoi după îmbinare și se acoperă cu ceară.
Figura 8. Altoire laterală în placaj
Dacă este vorba de rășinoasele cultivate în câmp se aplică frecvent altoirea în fantă laterală . Se taie longitudinală, ușor curbat la partea de sus a tulpinii portaltoiului, la circa 10 cm deasupra coletului. Pe tăietură, coaja împreună cu liberul se desprinde de lemn . Baza altoiului, se introduce sub forma de pană. Altoirea cu mugur detașat înseamnă folosirea unui mugur (ochi) ca altoi. Acesta se taie de pe lujer cu o parte de coajă și lemn.
Pe coaja portaltoiului se execută două incizii sub forma de T , lung de 2-3 cm și lat de 0,5-1 cm. Cel lung trebuie să fie deasupra tăieturii late pentru ca să fie mai ușor dezlipirea cojii și introducerea ochiului. După ce s-a așezat mugurul în locul de altoire se leagă cu rafia și se acoperă cu ceară de altoit.
Clasificat după perioada în care se lucrează, oculația poate fi de primăvară în ochi crescând și de vară în ochi dormind.
Altoirea de primăvară în ochi crescând se face după ce a început să circule seva, iar coaja portaltoiului se poate desprinde ușor. Se culeg mugurii de pe lujerii din anul precedent. Această tehnologie funcționează la specii forestiere repede crescătoare plop, salcie, salcâm .
Altoirea în ochi dormind se folosește deobicei în luna august, folosind mugurii formați din cursul sezonului , însă lăstarii vor porni abia în primăvara anului următor. Mugurii se recoltează în ziua altoirii de pe ramurile de pe care se desprind .
Secțiunile altoiului și portaltoiului trebuie să se suprapună cât mai strâns și mai bine indiferent ce metode de altoire folosim. Locul unde s-a altoit se leagă cu materiale din bumbac sau plastic și se acoperă cu ceară pentru a-l face impermeabil. După ce s-a prins altoiul se poate slăbi legătura iar la sfârșit se desface, lujerii și frunzele portaltoiului se înlătură, astfel noua coroană a plantei va fi generată de altoi.
CAPITOLUL II
TEHNOLOGIA DE PRODUCERE A PUIEȚILOR ÎN CONTAINERE
2.1. Organizarea culturilor în containere în pepiniere
Utilizarea puieților cu rădăcini protejate în lucrările de împăduriri a cunoscut în ultimele decenii o amploare deosebită pe plan mondial, îndeosebi în emisfera nordică.
În pepinierele forestiere din Scandinavia și America de Nord, peste 60% din producția de puieți o reprezintă puieții cu rădăcini protejate (Negruțiu ș.a., 1993).
Asemenea puieți se obțin din semințe sau butași în diverse tipuri de recipiente (containere – de unde provine și denumirea de puieți containerizați), putându-se planta împreună cu acestea sau numai cu balul de material care îmbracă sistemul radicelar (după extragerea din recipiente, înainte de plantare).
Figura 9. Puieți în containere
2.1.1. Avantajele producerii puieților în containere
Utilizarea puieților cu rădăcini protejate în lucrările de împăduriri prezintă numeroase avantaje în comparație cu puieții cu rădăcini nude. Deoarece sistemul de rădăcini rămâne nederanjat în timpul procesului de transplantare, se evită vătămările mecanice și fiziologice de care suferă în mod obișnuit puieții cu rădăcini nude. Puieții cu rădăcini protejate se prind ușor după plantare și cresc într-un ritm mai susținut decât puieții cu rădăcini nude, fiind plantați mai devreme și într-un interval mai lung de timp decât aceștia.
Ca urmare, utilizarea puieților cu rădăcini protejate sporește gradul de reușită a plantațiilor executate în stațiuni cu condiții de vegetație grele (stațiuni extreme), fiind deseori singura soluție pentru instalarea vegetației forestiere în asemenea situații (Damian, 1978). Pe de altă parte, uniformitatea dimensiunilor și formei balului de material sau recipientelor în care se află sistemul radicelar al puieților ușurează manipularea și transportul puieților și permite mecanizarea parțială sau integrală a procesului de plantare.
Dacă inițial producerea puieților cu rădăcini protejate presupunea doar utilizarea unor recipiente simple (ghivece, pungi de plastic etc.) amplasate în câmpul pepinierei sau în spații adăpostite, ulterior, tipurile de recipiente (containere) și tehnologiile de cultură s-au diversificat și au evoluat considerabil. În ultimile decenii, gradul de mecanizare și automatizare a diverselor faze ale procesului de producere a puieților cu rădăcini protejate a crescut continuu, ajungându-se în prezent la procese de producție complet mecanizate sau automatizate.
2.1.2. Dezavantajele producerii puieților în containere
În general, costurile de producție ale puieților cu rădăcini protejate sunt mai ridicate decât în cazul puieților cu rădăcini nude. Având însă în vedere posibilitatea mecanizării operației de plantare, costurile mai mici asociate lucrărilor de îngrijire și atingerea într-un timp mai scurt a reușitei definitive în culturile instalate, în multe situații producerea și utilizarea puieților cu rădăcini protejate este justificată și din punct de vedere economic.
2.1.3. Recipientele (ghivecele, containerele) pentru plante
În pepinierele forestiere se folosesc foarte multe procedee pentru producerea puieților cu rădăcini protejate. Acestea se diferențiază în primul rând după tipul de recipient folosit și mediul nutritiv utilizat. Recipientele se împart în: recipiente care se plantează odată cu puietul și recipiente recuperabile din care puieții se extrag înainte de plantare .
Recipientele care se plantează odată cu puietul se grupează la rândul lor în două categorii:
– recipiente care fac corp comun cu mediul în care se dezvoltă rădăcinile puieților (materiale biodegradabile cum ar fi turba presată, fibra de lemn etc.)
– recipiente biodegradabile sau expandabile care se umplu cu mediul în care se dezvoltă rădăcinile puieților.
În cazul primei categorii, semănarea se face într-un orificiu amplasat în partea superioară a recipientului, iar rădăcinile puieților cresc și se dezvoltă în mediul din care este construit acesta (de exemplu, recipientele Jiffy).
Figura 10. [NUME_REDACTAT]
Dezavantajul acestei categorii de recipiente constă în faptul că rădăcinile puieților pot perfora pereții, pătrunzând astfel în recipientele vecine. Recipientele biodegradabile sau expandabile care se umplu cu mediul în care se dezvoltă rădăcinile puieților sunt construite din diverse materiale plastice sau hârtie specială. Semănarea se face în mediul cu care se umplu aceste recipiente, iar după plantare, recipientele fie se desfac (crapă) sub presiunea exercitată de rădăcinile puietului (de exemplu, recipientele Ontario sau Walter) fie se descompun în sol (de exemplu, recipientele Paper pot).
Figura 11. [NUME_REDACTAT] pot
Dezavantajul acestei categorii de recipiente constă în faptul că nu întotdeauna pereții recipientelor se descompun sau se desfac după plantare (mai ales în cazul solurilor cu lipsă de umiditate), astfel încât să permită dezvoltarea corespunzătoare a rădăcinilor puieților în solul în care au fost plantați. Ca urmare, utilizarea acestor recipiente s-a redus considerabil în ultimele decenii.
2.1.4. Așezarea containerelor
Recipientele recuperabile din care puieții se extrag înainte de plantare sunt cele mai răspândite în practica producerii puieților cu rădăcini protejate. Din punct de vedere constructiv, acestea se împart în următoarele categorii :recipiente (vase, celule, tuburi, ghivece etc.) individuale; recipiente bloc, cu număr diferit de unități (cavități) individualizate prin pereți; recipiente tip "copertă" și recipiente sub forma unor tăvi sau cutii (în care sunt cultivați mai mulți puieți).
Recipientele individuale pot fi așezate separat (de exemplu, ghivece din plastic sau lut ars) sau pe cadre care permit manipularea simultană a mai multor recipiente (de exemplu, recipientul [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]).
Figura 12. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] bloc sunt construite din plastic rigid (mai rar din polistiren), având mai multe unități (celule, cavități) de formă tronconică sau trunchi de piramidă (pentru a putea extrage ușor puieții cu balul de material în care se găsesc rădăcinile) care formează împreună un bloc de formă paralelipipedică.
Pentru a stimula formarea unui sistem radicelar corespunzător și a se evita spiralarea rădăcinilor, fiecare cavitate prezintă nervuri longitudinale (de exemplu, recipientele Hiko) sau fante laterale (de exemplu, recipientele [NUME_REDACTAT] 80).
Recipientele tip "copertă" sunt alcătuite din folii de plastic profilat prin turnare care prin suprapunere (în mod asemănător închiderii coperților unei cărți) formează un set de cavități (celule) individuale de forma unui trunchi de piramidă. Mai multe asemenea seturi sunt așezate într-un cadru de plastic dur, care permite manipularea ușoară a mai multor recipiente (de exemplu, recipientele S/L Rootrainer). Fiecare cavitate prezintă nervuri longitudinale, care să permită formarea unui sistem radicelar cât mai corespunzător.
Recipientele sub forma unor tăvi sau cutii sunt construite din diverse materiale (în general plastic) și permit creșterea în același recipient a mai multor puieți (de exemplu, recipientele Vapo), care ulterior se extrag cu un bal de formă paralelipipedică. Avantajul acestora constă în faptul că rădăcinile puieților se dezvoltă în condiții similare mediului natural de viață.
CAPITOLUL III
PREGĂTIREA TERENULUI
ȘI LUCRAREA SOLULUI PENTRU ÎNPĂDURIRI
3.1. Categorii de teren de împădurit
După folosința anterioară, terenurile care se împăduresc pot fi împărțite în două mari grupe:
– suprafețe cu altă folosință decât cea forestieră, lipsite anterior de vegetație forestieră;
– suprafețe ocupate anterior de vegetație forestieră.
În prima grupă de terenuri se încadrează poienile, enclavele, pășunile sau fânețele din fond forestier, precum și suprafețele scoase temporar din fondul forestier, utilizate de alte sectoare și reprimite în vederea împăduririlor. Tot în această grupă se încadrează suprafețele din afara fondului forestier, neocupate de vegetație forestieră și destinate împăduririlor. Instalarea pădurii pe asemenea terenuri se face pe cale artificială, încadrându-se în categoria împăduririlor propriu-zise.
Terenurile de împădurit din a doua grupă (ocupate anterior de vegetație forestieră) au o suprafața mult mai mare decât cele din prima grupă la nivelul fondului forestier. În funcție de caracteristicile vegetației lemnoase, aceste terenuri se împart în următoarele categorii:
– Terenuri goale sau practic lipsite de semințiș utilizabil care includ: suprafețe dezgolite în urma calamitării unor arborete (incendii, doborâturi sau rupturi de vânt, uscare în masă etc.); suprafețe dezgolite în urma aplicării tăierilor rase. Pe asemenea terenuri se intervine cu lucrări de reîmpăduriri propriu-zise.
– Terenuri rezultate în urma exploatării arboretelor necorespunzătoare economic: arborete derivate provizorii (mestecănișuri, plopișuri de plop tremurător, cărpinete etc.); arborete slab productive ce nu se pot regenera pe cale naturală. În astfel de situații, intervențiile cu lucrări de împădurire au caracter de refacere sau substituire.
– Terenuri incomplet regenerate pe cale naturală sau artificială: arborete parcurse cu tăieri de regenerare sub adăpost, în care după aplicarea tăierii definitive apar porțiuni goale, neregenerate; suprafețe parcurse cu lucrări de împăduriri în ultimii ani, însă cu reușită nesatisfăcătoare. Intervenția artificială are caracter de completare.
– Terenuri ocupate de arborete cu consistență subnormală în care intervențiile pe cale artificială vizează optimizarea densității arboretelor respective. Intervențiile cu lucrări de împădurire au caracter parțial și prin specificul lor se încadrează în categoria ameliorărilor.
3.2. Lucrarea solului pe toată suprafața de împădurit
Pregătirea solului în vederea instalării culturilor forestiere se poate face pe toată suprafața sau parțial.
Lucrarea solului pe toată suprafața se recomandă în cazul terenurilor plane, orizontale, sau cu înclinare ușoară (până la 10o), cu soluri înțelenite și tasate, din zonele deficitare în precipitații, situate de obicei în regiunea de câmpie. În asemenea condiții, lucrarea solului presupune desfundarea, mărunțirea și netezirea acestuia. Prin desfundare stratul de sol din terenul de împădurit este dislocat, răsturnat, mărunțit și afânat pe toată adâncimea supusă procesului de lucrare. Această operație se execută cu mijloace mecanizate, prin arătură, utilizând pluguri forestiere de diferite tipuri și mărimi. Desfundarea este urmată de grăpare, în vederea afânării solului la suprafață și mărunțirii bulgărilor mai mari.
Pe lângă desfundare și grăpare, pregătirea solului pe toată suprafața presupune în anumite terenuri și aplicarea unor operații auxiliare precum cojirea și mărunțirea țelinei, dezmiriștirea, frezarea sau cultivația.
În cazul terenurilor puternic înțelenite, în care se intervine cu lucrări de refacere sau substituire, înainte de desfundare terenul se eliberează complet de vegetația lemnoasă, prin defrișare.
Pentru terenurile de împădurit lipsite de buruieni periculoase (pir, pălămidă etc.) se poate adopta cel mai simplu sistem de pregătire a solului, constând în desfundare adâncă de toamnă și grăpare, executată cu puțin înainte de instalarea culturilor (toamna sau primăvara).
Uneori, în cazul terenurilor puternic înțelenite, se recomandă adoptarea sistemului de lucrare a solului cu ogor cultivat (de obicei cu plante prășitoare: porumb etc.) sau chiar cu ogor negru în mod excepțional. În cazul ogorului cultivat, cultura de porumb se poate menține și după instalarea culturii forestiere (2-3 ani), în sistemul culturilor intercalate, prin care se asigură protejarea puieților de insolație.
Lucrarea solului pe toată suprafața se recomandă uneori și în regiunea de coline și dealuri, pe terenuri cu înclinare de până la 10o, cu soluri grele, unde flora ierbacee se dezvoltă abundent în lipsa vegetației forestiere sau în cazul arboretelor puternic rărite. Deși precipitațiile sunt suficiente, solurile sunt podzolite sau cu tendințe de podzolire și de regulă compacte. Lucrarea solului urmărește în asemenea situații permeabilizarea acestuia pentru aer și căldură, procedându-se anterior la eliberarea terenului de vegetație ierbacee și lemnoasă (defrișare), urmată de cojirea și mărunțirea țelinei, desfundare și grăpare.
În cazul solurilor podzolite, adâncimea de desfundare este limitată de nivelul orizontului B compact sau a stratului de pseudoglei. Sub acest nivel, solul se afânează cu subsolierul sub formă de gheară, montat pe plug în spatele trupiței . Operația de afânare a solului în profunzime fără aducerea pământului la suprafață poartă denumirea de subsolaj. Pe terenuri cu soluri podzolite și greu permeabile, în care temporar apa băltește la suprafață, ca și în cazul solurilor gleizate, înmlăștinate sau cu tendințe de înmlăștinare, se recomandă lucrarea pe toată suprafața, aplicând arătura la cormană. În acest scop terenul se desfundă în fâșii de 4-6(8)m lățime, dispuse longitudinal pe linia de scurgere a apelor, operația începând de la mijlocul fâșiei și avansând spre marginile acesteia.
Prin modul de răsturnare a brazdelor (de o parte și de alta a liniei mediane a fâșiei), fâșiile lucrate capătă în secțiune transversală un profil convex, între ele rezultând șanțuri de scurgere pentru drenarea apei în exces. În cazul unor soluri humico-turboase ca și a unor soluri înmlăștinate în care urmează să se instaleze pe cale artificială culturi forestiere, mărunțirea stratului de turbă sau țelină și amestecarea acestuia cu stratul mineral se realizează cu ajutorul frezelor de sol. Uneori, frezarea este precedată de lucrări auxiliare de pregătire a terenului, ce constau în săparea unei rețele de canale de scurgere a apelor în exces și de coborâre a nivelului pânzei freatice.
3.3. Lucrarea parțială a solului prin împădurire
Datorită costurilor mai reduse, lucrarea parțială a solului este recomandată pentru toate terenurile de împădurit unde lucrarea integrală nu este strict necesară. Lucrarea parțială a solului se aplică frecvent în zonele de deal și de munte, unde terenul este de regulă accidentat. Chiar și în cazul unor terenuri plane și cu pantă redusă, se recomandă tot lucrarea parțială a solului, dacă acesta este slab înierbat. Avantajele acestui mod de pregătire constau în faptul că nu necesită înlăturarea arborilor și a cioatelor (defrișarea) și reduce pericolul declanșării eroziunii accelerate.
Lucrarea parțială a solului se poate face sub forma unor fâșii (benzi), tăblii sau vetre. Suprafața de sol efectiv lucrată depinde de mărimea acestor porțiuni și de desimea lor, reprezentând între 12% și 75% din suprafața totală a terenului de împădurit.
Fâșiile (benzile) lucrate se orientează pe direcția est-vest pe terenuri plane, cu înclinare redusă și în lungul curbelor de nivel, pe terenuri înclinate. Ele pot fi continui sau întrerupte, în funcție de prezența obstacolelor în terenul de împădurit. Fâșiile nelucrate, intercalate, cu rol de tampon în cazul terenurilor înclinate, trebuie să aibă lățimi care să permită frânarea scurgerilor de suprafață, distanța dintre ele fiind corelată cu intervalul dintre rândurile de puieți. În general, lățimea fâșiilor cu sol lucrat variază între 0,7 și 1,0 m (benzi înguste) pe terenuri cu pantă peste 12o și cu obstacole, atingând 2-3 m (benzi late) pe terenuri plane sau ușor înclinate și puternic înțelenite.
Pregătirea solului în fâșii pe terenurile în pantă se face frecvent cu plugul reversibil , sensul de lucru fiind în lungul curbelor de nivel, iar răsturnarea brazdelor în aval. În cazul solurilor afânate și mai puțin înțelenite, lucrarea în benzi se face cu ajutorul plugurilor cu dublă cormană , care desprinde stratul superficial de sol pe adâncimea de 10-12 cm și îl răstoarnă într-o parte și în alta. Astfel, în urma plugului rămâne o fâșie pregătită de 0,7-0,8 m lățime, pe care se instalează cultura forestieră.
Se recomandă cu deosebire în cazul instalării culturilor forestiere prin semănături directe sub masiv, precum și în lucrări de substituiri și reîmpăduriri propriu-zise, imediat după exploatarea arboretelor existente.
Pe terenurile cu fenomene de înmlăștinare se recomandă pregătirea solului în biloane sau coame de brazdă , care sunt dispuse paralel și orientate longitudinal pe linia de scurgere a apelor în exces. Lucrarea se execută cu pluguri monobrăzdare puternice, cu cormană elicoidală. Plantarea se face pe platforma valului de pământ dislocat, mobilizat și supraînălțat. Pe versanții cu pantă mare și soluri puternic expuse eroziunii se recomandă pregătirea terenului și a solului în terase. Terasele pot fi simple sau cu taluzurile din aval consolidate cu gărdulețe, banchete etc., respectiv, înguste (de până la 1,2 m) sau late (de peste 1,2 m), în raport cu lățimea platformei acestora.
Figura 13. Plug monobrăzdar
Distanța dintre terase se stabilește în funcție de înclinarea terenului, lățimea terasei și dispozitivul de instalare a culturilor. Pregătirea solului în tăblii presupune mobilizarea manuală a solului pe porțiuni de teren de formă pătrată sau dreptunghiulară, cu dimensiuni de la 1,0/1,0 m până la 2,0 x 3,0 m.
Acest procedeu este indicat pe terenuri cu multe obstacole la suprafață sau când înclinarea terenului nu permite utilizarea plugului pentru pregătirea solului în fâșii.
Vetrele sunt similare tăbliilor însă au dimensiuni mai mici, de 40 x 60 cm; 60 x 80 cm sau 80 x 100 cm, lucrarea solului în acest caz constând în mobilizarea lui manuală la o adâncime de 12-15 cm.
Spre deosebire de tăblii, în care se amplasează mai mulți puieți, în vetre se amplasează doar un singur puiet.
Pregătirea terenului în vetre se face de obicei pe terenuri cu înclinare mare din zona de dealuri înalte și munte, vetrele efectuându-se cu o ușoară contrapantă la adăpostul unor obstacole naturale (cioate, fragmente de stâncă etc.) pentru a evita spălarea solului de pe vetre sau colmatarea acestora.
CAPITOLUL IV
INSTALAREA CULTURILOR FORESTIERE
PRIN SEMĂNĂTURI DIRECTĂ
Pe terenurile de împădurit semănăturile directe se pot executa în cuiburi, în rânduri sau prin împrăștiere.
Indiferent de procedeul adoptat, aspectele ce trebuie avute în vedere în cazul culturilor din pepinieră, cu privire la calitatea și pregătirea semințelor, epoca, adâncimea și norma de semănat etc., sunt valabile și la instalarea artificială a pădurii prin metoda semănăturilor directe.
4.1. Semănături directe prin împrăștiere
Semănarea prin “împrăștiere” presupune distribuirea cât mai uniformă a semințelor pe teren, uneori chiar la suprafața acestuia. Procedeul conduce la rezultate satisfăcătoare în zone cu precipitații suficiente, pe terenuri lipsite de vegetație ierbacee, pe soluri afânate, revene, cu un strat bine reprezentat de humus și pentru specii la care semințele au o perioadă scurtă de germinare (mesteacăn, plop, salcie, mai rar molid).
Datorită faptului că numai o mică parte din semințele împrăștiate ajung în condiții favorabile de germinare, se folosesc norme de semănat mărite (de 3-4 ori mai mult decât în cazul semănăturilor în cuiburi sau rânduri); de aceea, procedeul poate fi aplicat atunci când se pot procura ușor cantități mari de semințe și la un preț mic.
Figura 14. Mașina de semănat EGEDAL, model COMBI
Pentru crearea unor condiții favorabile de germinare și de creștere ulterioară a puieților, semănarea prin împrăștiere se poate executa pe suprafața unor vetre sau tăblii, cu solul pregătit în prealabil.
Pe suprafețe mari, cu condiții favorabile germinării și răsăririi, semănăturile prin împrăștiere se pot face din avion, elicoptere, așa cum se practică în Canada, [NUME_REDACTAT], Rusia ș.a. În țara noastră, avio- semănături s-au executat în anul 1952, cu semințe de molid, sub masiv sau pe suprafețe mari, rezultate în urma tăierilor rase și a doborâturilor de vânt, în bazinele Dornelor, Ialomiței, Doftanei.
Din cauza costului ridicat ca urmare a executării lucrării din avion, a consumului mare de semințe, a reușitei reduse a culturii și a suprafețelor mici pe care se instalează vegetația lemnoasă prin această metodă, în ultimile decenii s-a renunțat la avio-semănături.
4.2. Semănături directe în rânduri
Semănarea în rânduri presupune distribuirea semințelor în rigole rectilinii, paralele și cu adâncime constantă. Lucrarea se execută manual sau cu semănătoarea. Procedeul se aplică pe terenurile în care solul a fost pregătit în prealabil total sau parțial în benzi (fâșii).
Rândurile pot fi continui sau întrerupte (de-a lungul lor se lasă 1-2 m pe care nu se împrăștie semințe, atunci când urmează instalarea prin plantații a altor specii din formula de împădurire).
Rândurile pot fi echidistante (de la 1,0 m până la 2,0 m) sau grupate câte două cu distanța de 0,7-1,0 m între ele, în funcție de schema de împădurire adoptată. Rândurile se dispun în lungul curbelor de nivel, pe terenurile înclinate; la câmpie se orientează pe direcția nord-sud, când se urmărește protejarea puieților de insolație sau pe direcția vântului dominant dacă acesta reprezintă un pericol.
În unele țări din estul Europei, atunci când se practică metoda semănăturilor directe cu molid, se adoptă procedeul “Specht” – al plantațiilor fără pepinieră, ce constă în producerea puieților direct pe terenul de împădurit, pe mici suprafețe. Astfel, pe porțiuni de teren relativ plan, cu sol profund, reavăn, bogat în humus se amenajează straturi de 0,6-0,8 m lățime, pe care semințele se încorporează în rigole. O parte din puieții astfel obținuți se recoltează și se folosesc la plantarea suprafețelor apropiate, iar alții rămân nederanjați, asigurând împădurirea terenului respectiv prin “semănături directe”.
4.3. Semănături directe în cuiburi
Semănarea în cuiburi este procedeul mai des aplicat, prezentând avantajul important că se folosește o cantitate mai mică de semințe comparativ cu celelalte procedee, iar schemele de împădurire sunt ușor de materializat pe teren.
Cuibul este o cavitate, de regulă cu formă circulară, de mici dimensiuni (diametre de la 10 (12) cm până la 40 cm, în funcție de mărimea semințelor) și cu adâncimi echivalente adâncimii de semănare a semințelor speciei respective. Se recomandă să se adopte o adâncime a rigolelor de semănat descrescândă de la centru spre exterior sau invers, iar semințele să se distribuie manual “în cruce” (pe două direcții perpendiculare).
Cuiburile se execută cu sapa forestieră fiind amplasate în mijlocul unei vetre sau în tăblii. Frecvent, în cazul tăbliilor de dimensiuni de 1,0 x 1,0 m se amplasează cinci cuiburi: patru înspre colțurile tăbliei și unul în centrul acesteia.
Norma de semințe, exprimată prin bucăți sau grame semințe/cuib, este de la dublu până la de patru-cinci ori mai mare decât numărul de plantule (puieți) ce trebuie obținut la cuib.
Pe terenuri neînierbate, cu textură mijlocie, afânate, revene, deci cu condiții favorabile germinării și răsăririi, semănarea se poate face în mici fante situate în mijlocul cuibului sau al vetrei cu adâncimea optimă pentru anotimpul în care se execută lucrarea, fante realizate cu plantatorul ori sapa forestieră.
În astfel de condiții se pot folosi dispozitive speciale, precum tubul și bastonul de semănat.
Tubul de semănat este un tub de 1,0-1,20 m lungime, confecționat dintr-un material rezistent, ușor, având la capătul inferior un manșon de formă conică, prevăzut cu unul sau mai multe orificii, prin care sunt distribuite în sol semințele întroduse în partea superioara a tubului.
Bastonul de semănat are partea superioară a tubului curbată (asemenea unui baston), iar orificiul din partea inferioară a tubului (care are tot formă conică) dispune de o clapetă care se deschide automat, când vârful se adâncește în sol, lăsând să cadă din rezervorul tubului cantitatea necesară de semințe la cuib. După scoaterea bastonului din cuib, se acoperă cuibul cu pământ, care se tasează ușor pentru realizarea contactului dintre semințe și sol.
CAPITOLUL V
INSTALAREA CULTURILOR FORESTIERE
PRIN PLANTAȚII
Plantarea este metoda de împădurire utilizată cel mai frecvent în țara noastră, în peste 98% din suprafața împădurită anual în ultimele decenii. Avantajele instalării speciilor lemnoase prin plantații sunt numeroase și în anumite situații plantarea estre singura posibilitate de instalare pe cale artificială a vegetației forestiere:
puieții asigură în multe situații o mai bună reușită a culturilor, încă din primul an de la plantare;
culturile sunt mai rezistente la adversități decât cele obținute prin semănături directe, datorită dimensiunilor puieților folosiți la plantare comparativ cu ale plantulelor rezultate prin semănături directe;
plantațiile se pot face în cele mai variate condiții staționale, pe terenuri înclinate în zone aride, pe terenuri expuse radiației solare, în stațiuni reci și vântuite, pe terenuri cu vegetație ierbacee foarte abundentă;
se realizează economie de semințe, comparativ cu semănăturile directe;
în primul an de la instalare, puieții plantați sunt foarte rar expuși deșosării, comparativ cu cei obținuți prin semănături directe;
la multe specii, plantarea se realizează ușor și asigură o bună reușită;
unele specii nu se pot instala prin semănături directe, recurgându-se frecvent la plantații (plopi euramericani, salcie selecționată ș.a.);
completările realizate în culturile executate anterior, la care procentul de reușită și menținere este nesatisfăcător, se fac numai cu puieți, inclusiv în cazul speciilor instalate inițial prin semănături directe (brad, fag, cvercinee etc.).
Plantațiile prezintă și unele dezavantaje:
– transplantarea puieților reprezintă un moment critic în viața acestora, în primul rând prin dezechilibrul fiziologic ce poate apare între capacitatea de absorbție a apei din sol (puietul având un volum mai mic de rădăcini) și transpirație, partea aeriană nesuferind la transplantare vătămări majore. De aceea, este deosebit de important să se acorde maximum de atenție fazelor premergătoare plantării.
– în timpul manipulării de la scoaterea din pepinieră la plantarea în terenul de împădurit puieții pot fi vătămați mecanic, producându-li-se uneori răni. Deosebit de periculoase sunt rănile din dreptul coletului care constituie, adeseori, locul de pătrundere a sporilor de ciuperci, mucegaiuri etc.
– plantațiile sunt mai costisitoare comparativ cu semănăturile directe, ca urmare a prețului puieților, a timpului de plantare mai mare decât cel necesar semănării directe etc.
Cu toate acestea, dacă se are în vedere faptul că ulterior, frecvența lucrărilor de întreținere dintr-un an și numărul anilor în care ele se execută sunt mai mici în culturile din plantații comparativ cu cele din semănături directe, adeseori, în final, plantațiile sunt mai rentabile decât semănăturile directe.
În funcție de modul în care sunt încorporate rădăcinile puieților în sol (în gropi sau în despicătură), modul de prezentare a rădăcinilor (nude sau protejate) și particularitățile terenului de împădurit, în țara noastră se aplică mai multe procedee de plantare .
5.1. Plantarea în gropi a puieților cu rădăcină nudă
Procedeul plantării în gropi este cel mai des utilizat, fiind aplicat chiar pe terenuri lipsite de sol dacă se recurge la pământ de împrumut. Aceasta permite plantarea tuturor categoriilor de puieți, cu talie mică sau mare, cu rădăcini nude sau protejate etc.
Gropile de plantat au formă prismatică sau cilindrică și dimensiuni corelate cu mărimea și forma sistemului radicelar al puieților, astfel încât să permită așezarea rădăcinilor într-o poziție cât mai apropiată de aceea în care au crescut în pepinieră. În cazul unor soluri textural mai grele, compacte sau tasate, nepregătite anterior, se recomandă executarea de gropi supradimensionate, pentru a asigura puietului un volum de sol afânat suficient de mare în vederea dezvoltării nestingherite a rădăcinilor în primii ani de la plantare .
După adâncimea lor, gropile se împart în trei categorii: normale (de 0,3-0,4 m), destinate plantării puieților de talie mică și semimijlocie, mijlocii (cu adâncimea de 0,4-0,9 m), recomandate la plantarea puieților de talie mijlocie și adânci (de peste 0,9 m) în cazul transplantării de arbori cu balot de pământ în spații verzi, respectiv în fondul forestier, pentru plantarea sadelor lungi de salcie. În lucrări curente de împăduriri, dimensiunile gropilor sunt de 30x30x30 cm pentru puieții de talie mică; 40x40x40 cm pentru puieții de talie semimijlocie și mijlocie și de 60x60x60 cm, la puieții de plopi euramericani.
În regiunea de munte și deal, unde frecvent nu se recurge la pregătirea anticipată a solului, săparea gropilor este precedată de amenajarea vetrelor. Pentru protejarea puieților, pe terenuri în pantă se recomandă amplasarea vetrelor, când este posibil, la adăpostul unor cioate. În cazul săpării manuale a gropilor, pământul curat (lipsit de schelet sau țelină), structurat și bogat în humus, situat în straturile superioare ale solului, se va separa pentru a fi utilizat ulterior la acoperirea rădăcinilor .La săparea manuală a gropilor se folosește cazmaua, sapa forestieră sau târnăcopul.
Deobicei lucrează împreună doi săpători și un plantator. Productivitatea scăzută constituie principalul dezavantaj al plantării manuale în gropi. Cu toate că productivitatea este scăzută, plantarea manuală în gropi este deocamdată inevitabilă în condițiile terenurilor accidentate din țara noastră, mai ales în cazul unor soluri superficiale și cu mult schelet.
Productivitatea se poate mări prin utilizarea burghielor pentru săparea gropilor de plantat. Acestea pot fi acționate manual sau mecanic, prevăzute cu motor propriu (motoburghie) sau atașate la tractor.
Pentru plantarea propriu-zisă a puieților cu rădăcină nudă, puietul este ținut cu o mână în poziție verticală în centrul gropii, cu coletul la nivelul solului, iar rădăcinile sunt așezate într-o poziție cât mai normală. Acestea sunt acoperite treptat cu pământ de calitate, bine tasat, la început cu pumnul și în final cu piciorul, pentru a realiza un contact bun între rădăcini și sol. Se poate recurge și la pământ de împrumut, dacă pământul bun rezultat la săparea gropii nu este suficient, când plantațiile se execută în soluri schelete și sărace sau pe terenuri mai mult sau mai puțin lipsite de sol. După plantare, pe suprafața vetrei (în jurul puieților) se așterne un strat de 2-3 cm de pământ reavăn, bine mărunțit.
Figura 15. Motoburghie marca Stihl BT 360
Pentru a asigura o bună poziționare a rădăcinilor și evitarea îndoirii sau răsucirii acestora, pe fundul gropii se poate realiza o excavație mai profundă (la puieții cu înrădăcinare pivotantă), un mușuroi pe care se răsfiră rădăcinile (la puieții cu înrădăcinare trasantă) sau un mușuroi în care se face o despicătură în partea centrală (la cei cu înrădăcinare pivotant trasantă).
Pe terenuri cu exces de umiditate, pământul se adună după plantare și se tasează la baza tulpinii sub formă convexă , pentru drenarea excesului de apă din precipitații curente. În regiuni secetoase, în jurul puietului se realizează o ușoară concavitate pentru reținerea apei din precipitații și dirijarea acesteia la rădăcini. În stațiuni cu exces permanent sau prelungit de apă datorat nivelului freatic ridicat al acesteia, se recomandă plantarea puieților pe mușuroaie sau biloane. Astfel, la suprafața terenului se realizaeză manual mușuroaie de pământ, indicat de împrumut și de calitate, pe care, central, se sapă groapa pentru plantare.
Biloanele (coame de brazdă) se execută mecanizat cu pluguri monobrăzdare, iar în lungul lor se sapă gropile pentru plantarea puieților. Și în acest caz la plantare se impune folosirea pământului de împrumut de bună calitate. Dimensiunile mușuroiului sau ale bilonului se stabilesc în funcție de cele ale rădăcinilor, astfel încât întreg sistemul radicelar al puieților după plantare să se găsească în pământul drenat .
În stațiuni cu climat mai uscat și soluri profunde se recomandă plantarea la mare adâncime, pentru ca puietul să ajungă în întregime sub nivelul terenului și să beneficieze de o protecție eficientă în primii ani. În asemenea condiții se aplică procedeul de plantare în cavități, care presupune săparea unei cavități supradimensionate de formă cilindrică, cu adâncimea variabilă în funcție de talia puieților, la baza cărora se sapă groapa pentru plantarea puieților .
În cazul solurilor friabile, mai puțin stabile, pereții cavității se consolidează cu împletituri de nuiele. Pentru acoperirea rădăcinilor se recomandă folosirea pământului de bună calitate, structurat și bogat în humus sau a pământului de împrumut.
5.2. Plantarea în despicătură a puieților cu rădăcină nudă
Plantarea în despicătură presupune introducerea rădăcinilor puietului într-o fantă deschisă în sol cu diverse unelte, fiind un procedeu simplu și expeditiv.
Prin adunarea și presarea pământului pentru închiderea despicăturii, rădăcinile puieților sunt dispuse diferit de dispunerea normală din pepinieră, frecvent într-un singur plan, sub formă de evantai. De aceea, procedeul plantării în despicătură se aplică la puieții de talie mică, cât mai tineri (1-2 ani), cu înrădăcinare pivotant-trasantă și sistem radicelar bine proporționat, uneori toaletat în evantai înaintea plantării, la speciile foioase. Pentru a avea o bună reușită a plantării în despicătură, solul trebuie să fie neînierbat, reavăn și afânat.
Procedeul plantării în despicătură se practică destul de rar în condițiile din țara noastră, datorită neajunsurilor pe care le are, în special legate de modul de dispunere a sistemului radicelar în despicătura efectuată în sol.
Pentru plantarea manuală în despicătură, cele mai utilizate unelte sunt plantatorul, sapa forestieră și cazmaua.
Plantatorul este frecvent folosit la plantarea în despicătură și poate avea forme, dimensiuni și greutăți diferite. Alegerea tipului de plantator se face în funcție de talia muncitorului și mărimea puieților, astfel încât să fie ușor de manevrat. Pentru plantare, lama plantatorului se înfige vertical în sol, pe o adâncime ceva mai mare decât lungimea rădăcinilor. Printr-o pendulare a cozii se execută despicătura sub formă de pană, cu o deschidere la suprafață în funcție de mărimea rădăcinilor. Rădăcinile se introduc în despicătura creată astfel încât puietul să fie în poziție verticală, la unele plantatoare fiind utilizat și un manșon pentru facilitarea acestei operații.
După poziționarea normală a puietului, plantatorul se înfige din nou, la circa 10 cm de puiet, în poziție puțin oblică și mai adânc decât prima dată, iar printr-o mișcare în direcția puietului, se presează pământul pe toată lungimea rădăcinii, pentru a evita formarea pungilor de aer la baza despicăturii.
Figura 16. Plantator manual de răsaduri
Dată fiind simplitatea execuției, un muncitor poate planta circa 700 puieți pe zi, lucrând câte doi în echipă. Cazmaua se utilizează în același mod ca și plantatorul pentru realizarea despicăturii în sol.
Pentru o mai bună plantare se recomandă ca deschiderea să se realizeze prin extragerea unui calup de sol cu secțiune triunghiulară. Când se utilizează sapa forestieră de picătura executată este oblică. Lama sapei se introduce în sol sub un unghi de 45o, apoi pământul se trage, realizându-se despicătura înclinată. Rădăcinile puietului se introduc în despicătură, apoi lama sapei este scoasă, iar pământul tasat cu piciorul. Poziția înclinată a puieților nu constituie un inconvenient dacă puieții sunt tineri și de talie mică. Folosirea sapei forestiere la plantarea în despicătură conduce la o creștere a productivității muncii cu circa 30% față de plantarea cu plantatorul sau cazmaua.
Atunci când plantarea puieților de talie mică se face mecanizat, după plantare, rădăcinile ajung dispuse într-un singur plan, la fel ca la plantarea manuală în despicătură.
Pe terenuri cu solul pregătit în prealabil, bine afânate și lipsite de buruieni se poate recurge la plantarea pe brazde de plug, care este un procedeu simplu și expeditiv. Astfel, cu plugul monobrăzdar se execută o primă brazdă pe direcția rândului de plantat, iar în urma lui se așează puieții pe fâșia de pământ răsturnată la distanțele prevăzute în schema de plantare. Răsturnând în același sens brazda următoare, rădăcinile puieților sunt acoperite cu pământ. În urma plugului, puieții sunt îndreptați iar solul este tasat în jurul lor.
5.3. Plantarea puieților containerizați
Cu toate că puieții cu rădăcini protejate sunt mai scumpi decât cei cu rădăcini nude, ei sunt cei mai recomandați pentru împăduririle pe terenuri cu condiții grele de vegetație. În procesul de plantare, rădăcinile puieților rămân în poziție naturală și într-o legătură nederanjată cu solul sau mediul fizic în care au crescut. Puieții se adaptează ușor și repede la noile condiții de viață din terenul de împădurit.
Puieții cu rădăcini protejate se plantează de obicei în gropi echivalente ca formă și mărime cu balul de pământ sau recipientul în care se găsesc rădăcinile.
Pentru plantarea puieților de talie mică cu rădăcini protejate de balul de pământ, la săparea gropilor se recomandă utilizarea acelorași unelte folosite la recoltarea puieților din pepinieră (cazmale cu lame curbate sau de forma unor clești cilindrici). În cazul puieților containerizați, gropile se execută cu cazmale cilindrice sau tronconice de formă și mărime corespunzătoare recipientului.
Pentru plantarea puieților containerizați crescuți în recipiente, în numeroase țări sunt utilizate plantatoare tubulare de diferite tipuri și mărimi. Acestea sunt confecționate din metal, cu lungimi de circa 1 m și greutăți de 2-3 kg. Tubul, deschis în partea superioară se termină la partea inferioară printr-un cap conic ("ciocul" plantatorului), alcătuit din două lame; una dintre ele este mobilă, ambele fiind montate pe un ax pe care există și o camă prin intermediul căreia se blochează în poziția "închis" sau "deschis" în funcție de faza de lucru.
Tot în partea inferioară tubul de plantat are și un limitator de adâncime (cu poziție reglabilă în funcție de înălțimea recipientului), precum și o pedală pe care se apasă cu piciorul pentru deschiderea ciocului. La partea superioară, tubul este prevăzut cu unul sau două mânere (pentru transportul și poziționarea plantatorului în timpul lucrului). Deblocarea "ciocului" din poziția "deschis" se face prin intermediului unei tije ce este fixată în exteriorul tubului.
Pentru plantare, capul conic (ciocul) al plantatorului se înfige în pământ până la limitatorul de adâncime, după care se apasă cu piciorul de pedala de deschidere a lamei mobile până la blocarea acesteia în poziția "deschis", moment în care se introduce puietul cu rădăcinile protejate în tub și se lasă să cadă în groapa făcută de ciocul plantatorului. Plantatorul se ridică, după care pământul se tasează ușor în jurul puietului cu piciorul. Se acționează cu un deget asupra tijei de deblocare a lamei mobile pentru revenirea la poziția "închis" a ciocului plantatorului și se trece la plantarea următorului puiet.
Utilizarea plantatoarelor poate conduce la productivități de 1500-2500 puieți plantați de către un om/zi, în condiții de soluri revene și afânate, lipsite de buruieni.
La plantarea puieților de talie mare, cu balot de pământ la rădăcină (utilizați în special în spațiile verzi), gropile se sapă cu cazmaua sau se forează cu burghiuri mari, la dimensiuni corespunzătoare balotului de pământ. Pentru prevenirea înclinării, după plantare puieții sunt ancorați la sol sau se asigură prin tutorare.
5.4. Epoca și adâncimea de plantare
Plantarea puieților cu rădăcini nude se face în timpul repausului vegetativ, toamna după lignificarea lujerilor anuali, sau primăvara, până la desfacerea mugurilor. În timpul iernii puieții se pot planta numai în perioadele de dezgheț când temperaturile înregistrează continuu pe perioada plantării valori de peste 5oC.
Puieții cu rădăcini protejate se pot planta primăvara și după intrarea lor în vegetație, existând totuși riscul unor pierderi prin uscare.
În țara noastră, cel puțin în zonele de deal și munte, sezonul cel mai favorabil pentru executarea plantațiilor este primăvara devreme, imediat după topirea zăpezii, dezghețarea și zvântarea solului , când puieții beneficiază de suficientă umiditate în sol și atmosferă, ca și de absența unor temperaturi prea ridicate.
Deoarece perioada optimă pentru plantarea puieților primăvara este uneori destul de scurtă, este necesară o bună organizare a lucrărilor.
Deși condițiile meteorologice variază de la an la an, în regiunea de câmpie din sudul și din vestul țării, lucrările de împădurire pot începe în a doua jumătate a lunii februarie, iar în regiunea de munte sunt mult mai întârziate, fiind posibile, de regulă, după 10-15 aprilie. La altitudini mari și pe expoziții umbrite, împăduririle pot continua uneori până la sfârșitul lunii mai.
Plantațiile se execută toamna în regiuni cu primăveri scurte și secetoase, cu vânturi puternice, ca și pe terenurile în care primăvara nu se poate lucra datorită inundațiilor sau excesului de apă din sol. Astfel, în lunca Dunării, plantațiile se fac de regulă toamna, datorită inundațiilor frecvente și prelungite de primăvară.
Datorită perioadei lungi dintre momentul plantării de toamnă și pornirea vegetației, precipitațiile abundente și persistente tasează solul, asigurând contactul dintre rădăcini și pământul cu care au fost acoperite și creând astfel puieților condiții bune de prindere și creștere.
La foioase, plantațiile de toamnă sunt avantajoase și datorită faptului că rădăcinile își pot continua creșterea după plantare în toamna respectivă, atât timp cât temperatura solului este pozitivă. Plantațiile executate toamna prezintă totuși unele inconveniente: în timpul iernii, din cauza înghețului și dezghețului, puieții sunt deșosați ușor, mai cu seamă pe soluri cu exces de umiditate sau pe cele textural ușoare și bine afânate; în regiuni cu climat rece și atmosferă uscată, părțile aeriene ale puieților transpiră intens sub acțiunea vântului și a razelor solare, în timp ce solul înghețat împiedecă absorbția apei de către rădăcini etc.
Deoarece după plantare solul se tasează, tulpina puieților se acoperă cu pământ până la circa 2-3 cm deasupra coletului. La rășinoase, plantarea prea adâncă provocă putrezirea cojii pe porțiunea de tulpină îngropată, iar la foioase formarea unor rădăcini adventive.
În regiunile secetoase și pe terenuri cu soluri nisipoase, plantarea mai adâncă (în cavități) poate asigura contactul rădăcinilor cu un strat mai umed de sol și condiții mai favorabile de prindere a puieților.
La plantarea plopilor euramericani și a salciei selecționate pe soluri nisipoase, cu apa freatică inaccesibilă puieților, se adoptă metoda de plantare la mare adâncime, practicată pentru prima dată în Italia, extinsă în prezent în mai multe țări cultivatoare de plopi.
Procedeul constă în forarea unor gropi adânci, până la nivelul apei freatice, cu ajutorul unor burghie speciale. În asemenea gropi se plantează puieții de plop cu rădăcină de 3 ani și tulpină de 2 ani sau sade lungi de salcie. Acest procedeu a dat rezultate net superioare comparativ cu plantarea la adâncime normală (1m), în condiții similare, explicabile prin faptul că puieții sau sadele dezvoltă încă din primul an două etaje distincte de rădăcini: unul inferior, în contact cu pânza freatică, pentru alimentarea continuă a plantei cu apă, iar altul superior, în stratul mai bogat în humus.
CAPITOLUL VI
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Asigurarea continuității pădurii pe terenurile ocupate în prezent de vegetația forestieră precum și extinderea suprafeței ocupate de păduri reprezintă un obiectiv important al silviculturii din țara noastă.
Regenerarea pădurii presupune înlocuirea generației vârstnice de arbori printr-o nouă generație, care, în timp, va parcurge aceleași faze și etape de dezvoltare prin care a trecut și vechea generație .În pădurile cultivate, în multe situații sunt aplicate tratamente bazate pe regenerarea naturală. În aceste păduri, regenerarea se desfășoară concomitent sau urmărește îndeaproape procesul de exploatare, instalarea noii generații realizându-se într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, în funcție de specificul tratamentului adoptat, cunoscută sub denumirea de perioadă de regenerare.
Aplicarea tratamentelor bazate pe regenerare naturală este pe deplin justificată deoarece asigură permanența pădurii, promovează proveniențele locale de specii bine adaptate condițiilor staționale, capabile să formeze ecosisteme stabile, implică forță de muncă și costuri mai reduse decât regenerarea artificială, nu necesită transplantări etc.
În cuprinsul fondului forestier sunt însă numeroase situații în care pădurea nu se instalează pe cale naturală sau chiar dacă pădurea se regenerează natural, noua generație nu valorifică la un nivel superior potențialul stațional existent. În asemenea situații, se impune instalarea pădurii pe cale artificială, de către om. De exemplu, unele arborete sunt parcurse cu tăieri rase concentrate, regenerarea lor realizându-se doar pe cale artificială.
Tot pe cale artificială se regenerează și arboretele calamitate de incendii, doborâturi sau rupturi de vânt și zăpadă sau cele afectate de fenomene de uscare intensă.
În fondul forestier există și unele arborete cu consistență subnormală (brăcuite sau avansat degradate) sau regenerate repetat pe cale vegetativă (din lăstari sau drajoni), precum și unele arborete derivate (parțial sau total) cu specii de mică valoare economică.
Reconstrucția ecologică a unor asemenea arborete se poate face doar prin regenerare artificială.Chiar și în cazul aplicării tratamentelor bazate pe regenerare naturală sunt uneori necesare lucrări de completare a regenerării, prin care să se împădurească golurile neregenerate natural.
Instalarea pe cale artificială a pădurii este singura soluție prin care vegetația forestieră se poate instala în suprafețe de unde aceasta a dispărut cu mult timp în urmă sau nu a existat. Astfel, pădurea se crează artificial în afara sau în cuprinsul zonei forestiere pentru valorificarea terenurilor degradate prin eroziune sau alunecare, a celor sărăturoase sau cu exces de apă, a nisipurilor mobile etc.
Tot pe cale artificială se intervine pentru împădurirea poienelor și enclavelor din cuprinsul fondului forestier sau în cazul creării de culturi forestiere cu destinații speciale (răchitării, culturi energetice etc.).
În perioada 1991-2005 ponderea regenerărilor artificiale din totalul suprafețelor regenerate în cuprinsul fondului forestier al României a variat între 45% și 66%, anual fiind parcurse cu lucrări de instalare a vegetației pe cale artificială suprafețe cuprinse între 10000 și 15000 ha .
Instalarea pe cale artificială a pădurii are o importanță deosebită, nu numai în cazul arboretelor cu rol principal de producție dar și a celor cu rol de protecție.
Astfel, se recurge la instalarea pe cale artificială a unor arborete cu rol de protecție hidrologică, fiind cunoscut rolul vegetației forestiere în reținerea precipitațiilor, reducerea și purificarea scurgerilor de apă pe terenurile în pantă, echilibrarea alimentării pânzei de apă freatică etc.
Sunt numerose situații în care se instalează culturi forestiere pentru funcțiile antierozionale ale acestora, în vederea valorificării terenurilor degradate, fixării haldelor de steril, a prundișurilor din albiile majore ale unor râuri, a grohotișurilor montane, sau pentru stăvilirea torenților, protejarea instalațiilor hidroenergetice și a unor artere de comunicație etc.
Tot pe cale artificială se instalează perdele de protecție a câmpurilor agricole sau livezilor, de protecție a obiectivelor industriale și a centrelor populate, cunoscut fiind rolul de protecție împotriva factorilor climatici dăunători pe care îl are vegetația forestieră.
Arborii au și importante funcții estetico-sanitare, valorificate prin instalarea unor plantații cu rol de zone verzi în cuprinsul și vecinătatea centrelor populate, aliniamente stradale, grădini, parcuri sau păduri de recreare etc.
BIBLIOGRAFIE
Ciortuz, I., 1981 – Ameliorații silvice , Ed. Didactică și pedagogică București;
Chirița C., Păunescu C., 1977 – Stațiuni forestiere. [NUME_REDACTAT] RSR, București;
Damian, I., 1978 – Împăduriri, Ed. Didactică și pedagogică București;
Florescu I., 1978 – Împăduriri. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București;
Florescu I., 1981 – Silvicultura. Editura didactică și pedagogică, București;
Florescu G., Abrudan I., 2003 – Tehnologii de instalare a culturilor forestiere. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT];
Florescu, Gh., 1994 – Împăduriri. [NUME_REDACTAT] Brașov;
Florescu, Gh., 1996 – Împăduriri. Semințe forestiere. [NUME_REDACTAT];
Iancu I., 1999 – Îndrumarul pădurarului – Teoria și practica meseriei. [NUME_REDACTAT], București;
Mihai G. T., 2011 – Cercetări asupra indicilor calitativi de lucru a instalațiilor de irigare a culturilor în pepinierele forestiere, Rezumatul tezei de doctorat;
Popescu, I., 1999 – Mecanizarea lucrărilor silvice., [NUME_REDACTAT] Brașov;
Rubțov, St., 1961 – Cultura speciilor lemnoase în pepinieră., Ed. [NUME_REDACTAT];
Vlad I., 2009-2010 – Metode moderne de gospodărire a sistemelor agro-silvice, Note de curs;
***, 1994 – Pepiniere. Recomandări tehnice., [NUME_REDACTAT], pădurilor și protecției mediului București;
***, http://agricultura-sustenabila.blogspot.com/2011/07/ciprian-palaghianu impaduriri-curs;
***, http://gradinaverde.wordpress.com.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perfectionarea Sistemului Si a Tehnologiei de Producere a Puietilor (ID: 1841)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.