Obtinerea Si Folosirea Matcilor din Roiurile Naturale

Obținerea și folosirea mătcilor din roiurile naturale

Atunci când familia de albine roiește, albinele lucrătoare construiesc numeroase botci de roire, în special pe marginile laterale și de jos ale fagurilor. Botcile formate de albine în perioada frigurilor roitului pot fi folosite la obținerea mătcilor tinere.

Astfel, pe măsura formării botcilor și ajungerii lor la maturitate, acestea sunt tăiate cu o bucată de fagure cu o zi sau două înainte de eclozionarea mătcii (botcile mature, din care mătcile trebuie să eclozioneze în curând se recunosc după culoarea lor mai închisă și după culoarea căpăcelului, care este mai deschis la culoare, cu aspect fibros și ros parțial). Botca de roire se detașează din fagure cu ajutorul unui cuțit ascuțit, preferabil încălzit, împreună cu o bucată de fagure lată de 1-1,5cm și se altoiește pe un fagure, clădit, mai închis la culoare,din care au ieșit câteva generații de puiet, de preferință cu puiet căpăcit și coroniță de miere în partea superioară , într-o familie orfană sau roi artificial nou înființat.

Pentru a obține botci de la o familie anume se poate folosi metoda intrării în frigurile roitului a acestei familii de la care se urmărește luararea botcilor. Pentru aceasta coloniei i se asigură primăvara devreme cele mai bune condiții de dezvoltare, de creștere a unui număr mare de puiet și albine tinere (hrană suficientă, cuib strâmtorat pe cât mai puțini faguri, pentru păstrarea unui regim termic adecvat, matcă de 1an, stup protejat de curenții de aer). În a doua jumătate a primăverii (în luna mai), când familia este în plină dezvoltare, cu multe albine tinere, se sistează introducerea ramelor noi folosite la extinderea cuibului și se ține cuibul strâmtorat. Adițional se întărește cu puiet căpăcit, gata de eclozionare. Surplusul de albine tinere, înghesuiala în stup, lipsa spațiului de depozitare a mierii și a celulelor goale necesare pontei mătcii vor determina familia de albine să intre în frigurile roitului și să construiască un număr mare de botci pe care apoi apicultorul le poate folosi după necesități.

Din familia intrată în frigurile roitului pot fi luate botcile cu întreaga ramă, nemaifiind necesară tăierea lor, pentru formarea unui roi artificial, lăsându-se pe ramă doar o botcă sau două, bine crescute de albine, restul botcilor distrugându-se.

Din botcile de roire se pot obține mătci cu abdomenul foarte bine dezvoltat și prolifice însă sunt roitoare, ca și familiile din care au fost crescute, caracterele ereditare moștenindu-se din generație în generație. De aceea folosirea acestora în înmulțire nu este recomandată, producția de miere sau polen putând fi compromisă de intrarea în frigurile roitului a familiilor ce folosesc astfel de mătci.

Obținerea mătcilor din botcile familiilor orfane

Atunci când își pierd matca în mod subit, pentru a-și crește o nouă matcă, albinele iau în creștere larve de vârstă tânără și construiesc, de obicei pe mijlocul fagurilor, botci.

Mătcile care eclozionează din aceste botci au, de obicei, abdomenul triunghiular și sunt mai mici decât mătcile provenite din botcile de roire. Albinele, atunci când își dau seama că au rămas fără regină, se neliniștesc, se panichează, și hrănesc abundent larve alese din cuib, dar sunt luate în creștere și larve de vârstă mai înaintată decât cea optimă pentru creșterea unei regine (mai mari de 12 ore). Din aceste larve se vor dezvolta mătci inferioare din punct de vedere al calităților urmărite (prolificitate, productivitate, etc.) care, având o vârstă mai mare atunci când au fost luate în creștere, vor ecloziona și mai repede și își vor omorî rivalele, adică mătcile cu vârsta potrivită, relativ de calitate.

Apicultorul poate să detașeze cele mai frumoase botci de pe fagure, folosind un cuțit ascuțit și să le altoiască pe alți faguri din alte familii orfane sau nuclee sau să ia ramele pe care aceste botci apar și să formeze roi artificiali, iar la familia orfană din care a prelevat botcile de salvare să lase doar o botcă, cea mai dezvoltată. Matca care va ieși din această botcă va avea rezultate satisfăcătoare pentru un an, după care trebuie schimbată.

Obținerea mătcilor din botcile de schimbare liniștită

Când matca este bătrână, epuizată sau când este mutilată în urma unui accident sau a intervenției apicultorului, albinele cresc maximum 2-3 botci, mari, pe partea centrală a fagurilor din care vor ieși mătci de calitate. În lumea apicolă se consideră că aceste mătci, provenite din botci de schimbare liniștită, sunt cele mai bune. Apicultorul poate obține botci de schimbare liniștă în trei faze:

1. Stabilirea familei sau a familiilor de albine recordiste cu calități biololgice și productive deosebite.

2. Amputarea cu ajutorul unei forfecuțe a aripilor anterioare sau a unui picior din față a mătcii care trebuie schimbată din cauza vârstei înaintate, dar fără să se provoace rănirea sau strivirea unei alte părți anatomice vitale (cap, torace, abdomen) astfel încât matca să-și poată continua ouatul în condiții normale.

Din cauza acestei infirmități aparente (matca nu se folosește de aripi pentru depunerea ouălor) albinele din familia respectivă hotărăsc înlocuirea ei prin schimbare liniștită. Ele construiesc 2-3 botci pe mijlocul fagurilor în care matca va depune ouă, silită de lucrătoare, apoi vor hrăni din abundență,cu lăptișor de matcă, larvele din aceste botci ca viitoarele mătci să beneficieze de condiții optime de dezvoltare încă de la începutul creșterii.

3. La 10-12 zile de la amputare se face un control la care se urmărește prezența, numărul și poziția botcilor. Când botcile ajung la maturitate (12-14 zile) se procedează la scoaterea (decuparea) botcilor și se formează tot atâția roi câte botci sau rame cu botci sunt, la care se mai repartizează încă doi faguri cu puiet căpăcit, gata de eclozionare și miere, din aceeași familie în care au crescut botcile, precum și o ramă cu fagure artificial destinat clăditului.

Dacă dorim să producem în continuare botci crescute în condiții de schimbare liniștită, lăsăm matca infimă mai departe în stupul său. Cuibul se completează cu 2-3 faguri clădiți de la rezervă și 2-3 faguri numai cu puiet căpăcit de la alte familii de albine . Conform aceluiași ciclu de 12-14 zile, situația se repetă, în cuib sunt 2-3 botci mature, aproape de eclozionare cu care se procedează la formarea roiurilor sau a nucleelor. Repetarea acestor operații se face până se obține întregul necesar de mătci de care este nevoie pentru înlocuirea mătcilor necorespunzătoare și pentru dezvoltarea efectivului de familii de albine din stupină. La ultimul ciclu, când nu se mai dorește obținerea de botci, în familia respectivă se lasă o ramă cu o botcă, urmând ca matca care eclozionează să o înlocuiască pe mama ei vârstnică și infimă.

Roii astfel formați, cu mătci crescute prin schimbare liniștită, se stimulează din două în două zile cu câte 300-400g sirop de zahăr în concentrație de 1:1 până ce matca începe să depună ouă. După ce roii cu mătci tinere și-au dobândit autonomia necesară unei familii în dezvoltare, se procedează la unificarea familiilor ale căror mătci trebuie să fie înlocuite cu aceste mătci tinere, astfel:

Varianta 1. Într-o dimineață liniștită se înlătură din stup matca veche ce urmează să fie schimbată și familia de albine se lasă în starea de orfanizare până către seară. Acest interval de timp permite dispariția totală a orcărei urme de feromoni, ceea ce face ca populația familiei respective să accepte cu ușurință prezența altei mătci sau chiar să o prefere. Se procedează apoi la transvazarea ramelor cu faguri și populația de albine din stupul organizat în familia-roi cu matcă tânără, intercalând, după încetarea zborului, între cele două grupe de rame un hrănitor cu 500g sirop de zahăr în concentrație 1:1. În ziua următoare se scoate hrănitorul și se apropie ramele transvazate de cele din familia primitoare.

Varianta 2. Treptat, zilnic, se iau în cursul dimineții câte 1-2 rame cu puiet și albina acoperitoare din familia cu matca veche ce trebuie înlocuită și se introduce după ultima ramă din familia nouă cu matca tânără. În felul acesta culegătoarele (care sunt mai agresive și acceptă mai greu matca nouă) se întorc în familia de la care au fost luate iar doicile, care sunt albine tinere, blânde, rămân să crească puietul de pe fagurii respectivi. Când familia care urmează să fie desfințată prin unificare nu mai are decât 4-5 rame cu populație, tot în cursul dimineții, se înlătură matca veche, epuizată, lăsându-se familia orfană până după-masa, seara, când se transvazează în familia primitoare după același procedeu ca în varianta 1.

Folosirea cutiei [NUME_REDACTAT] Jenter este un dispozitiv format din mai multe piese din plastic, ce permite creșterea mătcilor în botci artificiale, din plastic, fără a mai fi necesară transvazarea larvelor, matca ouând direct în botcile fixate în bloc, în fâșia de plastic sub formă de fagure. Este o metodă bună, având în vedere că mătcile obținute sunt de calitate, fiind obținute devreme, ouăle fiind depuse direct de matcă în botci, însă este o metodă costisitoare de timp și operații, fiind preferată mai puțin de producătorii de mătci în sistem comercial.

 Decuparea fagurilor cu ouă

A doua zi după ce familia doică a fost pregătită (orfanizată, hrănită stimulativ cu sirop de zahăr și turte proteice), din cuibul familiei de prăsilă (donatoare de ouă sau larve) se scoate un fagure ce conține larve în celule de lucrătoare, în vârstă de 1-2 zile, care se duce într-o cameră încălzită. Pe o masă, cu ajutorul unui cuțit bine ascuțit și încălzit se taie fâșii de fagure, care să conțină fiecare câte un rând de celule. Pentru creșterea mătcilor se folosesc doar celulele din partea superioară și de mijloc a fagurelui. Fâșiile de fagure se așează pe masă și fiecare se taie la jumătate din înălțimea celulelor. Apoi fâșiile se taie în bucăți separate, astfel ca fiecare bucățică de fagure să aibă o celulă cu larvă. Celula este lărgită la gură, mai apoi, cu un bețișor de lemn gros de 6mm, rotunjit la vârf, cu atenție, fără a atinge și răni larva. Apoi, cu ajutorul cerii topite, celulele se lipesc de suporturi în care se scufundă repede baza celulei. În cazul folosirii directe a botcilor se pot folosi diferite forme de suporturi (pene, coadă de rândunică, pătrate cu tije, etc). Pentru a pregăti fagurele în care se vor fixa suporturile cu celulele naturale retezate și lipite cu ceară, este bine ca acest fagure să fie introdus în cuibul familiei doici câteva ore, ca să se încălzească (se poate folosi, în acest sens, și o cameră bine încălzită), fixarea suporturilor cu botci făcându-se astfel mult mai ușor. Ei trebuie să fie mai închiși la culoare (în care s-au crescut câteva generații de puiet, să conțină predominant celule de lucrătoare și să aibă în partea superioară o coroniță de miere.

Celulelele cu larve se pot fixa pe suporturi triunghiulare (pene) din pacaj sau lemn construite din scânduri subțiri, lungi de 35mm, cu o grosime de până la 2mm, lățimea la capătul unde se lipesc celulele de 15mm iar vârful ascuțit. Penele se înfing pe ambele fețe ale fagurelui în formă de zig-zag. Vârful ascuțit trebuie să ajungă în peretele din mijloc al fagurelui (foița artificială pe care s-a construit). Distanța dintre pene este de 3mm iar dintre rânduri 5mm, astfel că pe o față de faguri se pot fixa 4 rânduri de 10-12 pene fiecare. Rama cu pene se așează în mijlocul cuibului familiei doici, între două rame cu puiet căpăcit. Dacă există mai multe rame cu larve de mătci la creștere, între aceste rame se pun, intercalați, faguri cu puiet căpăcit.

Atunci când, în locul penelor, se recurge la fixarea celulelor de larve pe suporturi de lemn (25/25mm, cu grosimea de 5,25mm), lipirea se face ca și pe penele triunghiulare. Suporturile se fixează pe 3-4 speteze de lemn care se introduc în rama de creștere pe niște canale tăiate în corpul ramei, cu celulele îndreptate în jos. La o familie crescătoare se pot da între 40 și 60 celule cu larve din care vor rezulta între 30-40 botci de bună calitate, botci care apoi se vor folosi după necesități (formare de nuclee, roi artificiali, recuperarea unei familii orfane, etc.).

Metoda are dezavantajul că fagurele clădit din care se taie fâșiile nu se mai recuperează.

Transvazarea larvelor

Această metodă este folosită, datorită eficienței, rapiditățății și bunelor rezultate obținute în urma aplicării ei, în stupinele mari și majoritatea crescătoriilor comerciale de mătci și are două variante: mutarea larvelor în botci fără hrană larvară, lăptișor (transvazare uscată

sau simplă) și mutarea larvelor în botci în care există lăptișor (transvazare umedă sau dublă).

Pentru executarea lucrărilor este nevoie de rame de dimensiunea celor din cuib, cu lateralele groase (lățimea de 20-30mm), prevăzute cu șanțuri în care vor intra șipcile cu botci. Acestea sunt prevăzute cu găuri în care vor intra piciorușele botcilor artificiale, suporții pentru botci sau de care se vor lipi botcile confecționate din ceară. Pe o șipcă de creștere se pot monta până la 14 botci. Într-o ramă de creștere se pot pune, la distanțe egale, 3 leațuri cu botci. Distanța dintre leațuri (între 5 și 8 cm) permite scoaterea și introducerea acestora cu ușurință în rama de creștere și îngăduie albinelor să clădească botcile fără a fi înghesuite.

Apicultorii care doresc să obțină doar câteva mătci pe an pot folosi botcile din ceară. Acestea se confecționează în felul următor: ceara se topește într-un vas, pe aburi sau într-un vas înconjurat de apă foarte caldă, ca să nu se ardă, apoi, cu un șablon de lemn sau de sticlă, se trece la confecționarea botcilor.

Șablonul se construiește din lemn de tei strunjit, are o lungime de 10cm, unul din capete este ușor rotunjit și puțin conic, având un diametru de 8,5mm. Pentru scurtarea timpului necesar confecționării botcilor, pe un suport pot fi montate mai multe șabloane (bețișoare) de acest fel. Alături de vasul cu ceară topită se pune un vas cu apă rece în care se introduce vârful bețișorului, să se umezească, astfel că ceara nu va adera de șablon. După ce ceara s-a topit, se cufundă în ea vârful bețișorului, de 3-4 ori. De fiecare dată când se introduce bețișorul în ceară se scufundă din ce în ce mai la suprafață astfel ceara de pe bețișor se îngroașă sub formă de cupă. Când stratul de ceară de pe bețișor este destul de gros se scoate afară din ceară, se introduce în apa rece ca ceara să se întărească și, învârtind bețișorul între degete, se detașează începutul botcii, cupa. Când s-au strâns mai multe cupe, se lipesc cu ceară topită de suporturile de botci din lemn care apoi se montează pe șipcile port-botci. Ramele cu șipci se introduc pentru 24 de ore în familia doică, între ramele cu puiet. Ținerea ramelor cu botci din ceară în familia de creștere face ca albinele să modeleze și să curețe aceste potirașe, să le pregătească pentru primirea larvelor.

Botcile de ceară nu sunt potrivite pentru crescătorul de mătci ce lucrează în sistem comercial. Acesta folosește botci artificiale, din plastic, care se montează direct pe șipci prin intermediul unui picioruș sau a unui sistem de prindere format dintr-o altă piesă.

Pentru a efectua transvazarea, apicultorul trebuie să folosescă o lanțetă de transvazare. Aceasta este un instrument, din metal (lanțetă germană) sau bambus și material plastic (lanțetă chinezească).

– lanțetă chinezească.

-lanțetă germană, de metal.

În magazinele ce comercializează echipament apicol există o varietate de lanțete, inclusiv instrumente semi-automate de recoltare a larvei din celulă.

 Transvazarea simplă (uscată) se realizează prin depunerea directă a larvelor în vârstă de cel mult 12 ore în botca artificială.

Mutarea larvelor se face ridicându-se larva împreună cu o parte din lăptișorul care se află sub ele. După introducerea botcilor cu larve transvazate în familiile crescătoare albinele doici vor lua imediat în primire larvele transvazate și le vor hrăni din abundență cu lăptișor. Procentul de acceptare de către albine a larvelor transvazate depinde de modul în care acestea au fost luate din celulă, dacă nu au fost rănite în timpul transvazării, dacă au fost luate cu destul lăptișor de matcă, dacă nu s-au deshidratat din cauza lipsei acestuia sau din cauza ținerii, la transvazare, a larvelor în mediu uscat, abundența hranei în natură, dacă familiile doici au fost stimulate, etc. Pentru transvazarea simplă recomand lanțeta chinezească, prin folosirea acesteia operația de mutare a larvei desfășurnându-se rapid, eficient și cu deranj minim a larvei.

 Transvazarea dublă (umedă) se deosebește de prima transvazare prin faptul că larvele se pun în botci care conțin deja lăptișor sau un alt produs special preparat.

Pentru ca lăptișorul să aibă același conținut specific cu al larvelor transvazate (larve în diferite stadii de dezvoltare sunt hrănite cu lăptișor diferit ca și compoziție, specific vârstei) și acceptarea să fie, deci, mai bună, unii apicultori recurg la dubla transvazare: inițial se face o transvazare simplă, uscată, iar după acceptarea larvelor, la 12-24 ore de la introducerea acestora în familiile crescătoare, larvele transvazate uscat se înlătură și în locul locul lor se transvazează alte larve. În felul acesta larvele puse a doua oară în botci beneficieză încă de la început de lăptișor din abundență, specific vârstei, ceea ce permite obținerea unor mătci de o calitate foarte bună. Pentru înlăturarea larvelor transvazate prima dată în botci recomand folosirea lanțetei germane, de metal, deoarece este rigidă și permite luarea cu ușurință a larvei din lăptișor.

În crescătoriile comerciale sunt folosite doar botcile artificiale, din material plastic.

După transvazare, ramele cu botci artificiale se introduc în familiile doici, familii orfanizate cu multe albine tinere, producătoare de lăptișor. Acestea vor lua în primire larvele din botci și le vor hrăni din abundență cu lăptișor de matcă. În continuare larvele pot rămâne în aceste familii și vor fi crescute în lipsa mătcii până la recoltare sau pot fi mutate în compartimente separate prin gratii Hanneman de cuibul famiilor cu matcă.

În ziua a 10-a sau a 11-a de la transvazare botcile se recoltează din familiile crescătoare, se pun într-un incubator portabil (sau în lipsa acestuia într-o ladă frigorifică cu pereții termoizolanți, încălzită de la o pungă de cauciuc cu apă caldă) dacă nucleele sunt la distanță mare de familiile crescătoare sau în bucăți de burete prevăzuți cu găuri în care vor intra botcile crescute, acoperiți de o bucată de material textil pentru protejarea botcilor de acțiunea razelor solare, dacă nucleele sunt în imedata apropiere a familiilor crescătoare.

La introducerea botcilor nucleele se hrănesc cu sirop de zahăr în concentrație 1:1 la care se adaugă FumidilB pentru prevenția nosemozei.

La 16 zile de la introducerea botcilor în nuclee se recoltează mătcile, care se introduc în cutiuțe cu șerbet. Cutiuțele se așează într-o ramă de stup ce este prevăzută cu suporturi din lemn. Rama se introduce mai apoi în banca de mătci (o familie orfană, cu multe albine tinere, ce hrănește și îngrijește mătcile pentru o perioadă de timp, până ce acestea vor fi vândute sau folosite în stupină, după necesități). Albinele din banca de mătci se hrănesc din abundență cu sirop de zahăr și turtă proteică iar săptămânal se introduce o ramă cu puiet căpăcit ca să existe, în permanență, albine tinere, producătoare de lăptișor de matcă.

Pentru obținerea unui material biologic valoros este necesar ca în stupinele de împerechere să existe un număr suficient de trântori de calitate, selecționați din familii recordiste, cu origine cunoscută.

Pentru realizarea acestui deziderat este necesar să se ia o serie de măsuri cum ar fi dotarea familiilor furnizoare de trântori (familii-tată) cu mătci selecționate, care au caractere valoroase, precum și planificarea lucrărilor de creștere a trântorilor în funcție de perioada în care se cresc mătci și momentul din sezon.

Pentru ca trântorii să fie apți pentru împerechere în momentul în care primele mătci produse în stupină ies la zborul de împerechere, este necesar ca începerea lucrărilor de

creștere a trântorilor să se devanseze cu două-trei săptămâni față de lucrările de creștere a mătcilor. Această perioadă coincide cu înflorirea pomilor fructiferi.

Stabilirea acestui decalaj de timp se face luând în considerare ciclul de metamorfoză al mătcilor, 16 zile de la stadiul de ou până la eclozionare, și pe cel al trântorilor, care este de 24 de zile, durata maturizării sexuale care este de 7-10 zile la matcă și 10-14 zile la trântor. În afară de aceste perioade apicultorul mai trebuie să ia în calcul și timpul necesar pentru pentru pregătirea de către lucrătoare a fagurilor în vederea ouatului (2-3 zile).

Pentru creșterea trântorilor, cuiburile familiilor-tată se reduc la maximum (prin această măsură se obligă matcă să depună un număr cât mai mare de ouă de trântor și se protejează termic mai bine cuibul, albinele acoperind în totalitate fagurii din cuib), se stimulează cu sirop de zahăr și turtă proteică după care, între doi faguri cu puiet tânăr, se introduce un fagure artificial cu celule de trântor, un fagure clădit, cu celule majoritar de trântori sau o ramă clăditoare (o ramă goală, doar cadrul de lemn, albinele construind în aceasta fagurii cu celule de trântori).

La o săptămână după introducerea fagurilor se controlează cuiburile familiilor respective dacă în acești faguri matca a depus ouă. Cei care nu au fost ouați se iau și se schimbă cu faguri cu ouă, luați de la alte familii. În acest fel se asigură atât creșterea larvelor de trântori în familiile în care s-au introdus fagurii ouați cât și ouarea tuturor fagurilor goi, cu celule de trântori. Într-o familie-tată pot fi menținute doi-trei faguri cu celule de trântori.

Matca poate fi pusă și în izolator pentru ca să depună ouăle de trântor în rama așezată în cuib, iar familia se întărește punându-i o ramă cu puiet căpăcit matur aproape de eclozionare, luat de la o altă familie puternică și productivă.

Pentru a limita creșterea trântorilor în familiile de albine din stupină și a favoriza astfel împerecherea mătcilor doar cu trântorii produși în familiile-tată apicultorul are la dispoziție mai multe metode: folosirea doar a fagurilor de calitate, cu celule predominant de lucrătoare, tăierea fagurilor cu celule de trântori (din ramele clăditoare sau de pe marginile ramelor clădite, din stup), descăpăcirea celulelor cu puiet de trântor, folosirea la urdiniș a gratiilor Hanneman, a capcanelor pentru trântori sau a colectoarelor de polen.

Pentru a asigura împerecherea unui număr de 50-70 mătci este necesară creșterea de trântori într-o singură familie. Prin creșterea specială a trântorilor NU se asigură o împerechere controlată 100%, se obține doar un procent destul de ridicat de împerecheri cu trântori selecționați. Siguranța împerecherii mătcilor cu trântorii doriți, din familii selecționate, se obține doar prin folosirea inseminării artificiale.

Înainte cu circa 3 săptămâni înainte de data la care este planificată creșterea ultimei serii de mătci creșterea trântorilor în familiile special destinate acestui scop poate înceta.

Aparatul reproducător mascul este compus din: testicule, canale deferente, vezicule seminale, glande mucoase, canal ejaculator și penis.

Testiculele sunt situate în cavitatea abdominală, între tubul digestiv și cord, fiind fixate, în abdomen, prin intermediul a două ligamente. Au culoarea galbenă, un aspect neuniform, la exterior sunt învelite într-o tunică iar în interior conțin aproximativ 200 tuburi producătoare de spermă (testiole) care se deschid la capătul canalului deferent într-o cameră comună.

Dezvoltarea maximă a testiculelor este atinsă în stadiul de larvă, în stadiul de adult dimensiunile testiculelor reducându-se.

Canalele deferente sunt tuburi subțiri prin care materialul seminal produs de testiole ajunge în veziculele seminale.

Vezicula seminală este partea dilatată a canalelor deferente, rolul acesteia fiind de a colecta și păstra sperma. Se termină într-un canal scurt care se deschide pe partea dorsală a glandei mucoase, la baza acestei glande. Peretele canalului deferent și a glandei mucoase dispune de o musulatură foarte puternică, stratificată pe două sau trei nivele. Înspre lumen peretele este format dintr-un strat de celule epiteliale secretorii, înalte. Daca în vezicula seminală aceste celule produc un lichid cu proprietăți nutritive și cu rol de suspensie pentru spermatozoizi, în glanda mucoasă celulele epiteliale produc mucusul.

Glandele mucoase, elemente accesorii ale aparatului reproducător, sunt de forma unor pungi și se deschid la limita de intersecție a veziculelor seminale cu canalul ejaculator. Secreția glandelor mucoase are un pH ușor alcalin iar în contact cu aerul sau apa se coagulează. Împreună cu secreția veziculelor seminale formează lichidul spermatic. Mucusul secretat de aceste glande are rol de diluare a spermei, înlesnind astfel eliminarea ei în momentul ejaculării.

Canalul ejaculator se prezintă sub forma unui tub lung, subțire și fără musculatură ce unește capetele unite ale glandelor unite cu capătul anterior al penisului. Comunicarea canalului ejaculator cu glandele se realizează în momentul împerecherii datorită acțiunii musculaturii glandelor.

Penisul (endofalusul) este situat în partea ventrală a abdomenului, anterior ajunge până în dreptul segmenului III abdominal. Reprezintă organul copulator, este voluminos și se compune din:

– vestibul, ce se deschide la exterior prin falotremă; suprafața membranoasă a pereților interni ai vestibulului este acoperită cu spiculi mărunți, orientați posterior;

– coarne și cervix, două formațiuni asemănătoare unor pungi largi și ascuțite la capete; cervixul conține spiculi mărunți, ca și vestibulul;

– bulbul, porțiunea terminală, umflată a penisului în care se deschide canalul ejaculator. Are pereții subțiri, netezi la interior, dorsal și posterior prezintă două plăci chitinoase, tari, alungite, orientate cu vârfurile înspre partea posterioră; este plin cu o masă de secreție glandulară și cu spermatozoizi; se deschide în cervix printr-un orificiu de formă triunghiulară.

Aparatul reproducător femel este constituit din: ovare, oviducte pare, oviduct impar, vagin și punga spermatică.

Ovarele sunt două organe voluminoase, piriforme, situate în partea superioară a abdomenului, deasupra gușii.Sunt formate fiecare din 150-180 ovariole (tuburi ovariene) la matcă și din 2-12 ovariole la albina lucrătoare. Pe traiectul lor se pot observa strangulații ce corespund ovulelor în diferite stadii de dezvoltare: la vârful tubului ovarian sunt ovogoniile, în continuare ovocitele, iar în ultima parte, ovulele. În sezonul activ, pentru o pontă de 1500 ouă pe zi, fiecare ovariolă produce cc. 4-5 ouă.

Oviductele pare și oviductul impar realizează legătura între ovare și vagin și au rol în eliminarea ovulelor. La matcă sunt dispuse sub forma literei Y și, histologic,sunt diferite între ele.

Pereții oviductelor pare sunt subțiri, formați doar dintr-un fascicul foarte slab de fibre musculare unistratificate ce formează săculeți delicați, cu cute orientate longitudinal, ce permit creșterea substanțială a volumului. La matca tânără oviductele sunt foarte alungite însă după începerea pontei ele se contractă, iar ovarele cresc în dimensiuni.

Oviductul impar dispune de o musculatură foarte puternică, iar segmentul transversal al lui (ce are o deschidere anterioară de 0,33mm) nu se mai poate lăți aproape deloc. Din această cauză oul (ce are diametrul de 0,39-0,42mm) în momentul trecerii prin acest oviduct ia o formă elipsoidală.

Spermateca este situată deasupra oviductului impar, respectiv desupra vaginului, având în partea anterioară aparatul vulnerant (acul). Constituie rezervorul pentru depozitarea spermei, având diametrul de 1,2-1,3mm și un volum de cc.1mm3. Suprafața spermatecii este strălucitoare, argintie. Peretele spermatecii este tare, transparent și acoperit la exterior de o rețea fină de trahei cu rol de aprovizionare cu oxigen a spermatozoizilor din lichidul seminal aflat în spermatecă. La mătcile virgine, nefecundate, conținutul ei este un lichid limpede, ca apa,iar la cele împerecheate, fecundate, lichidul din interiorul spermatecii are un aspect albicios, aspect dat de mănunchiurile de spermatozoizi din interiorul ei.

Ductul spermatic (ductus spermaticus) realizează legătura între spermatecă și oviduct. În porțiunea încovoiată a acestuia este înconjurat de fascicule musculare puternice ce contribuie la transportul spermei în spermatecă, acționând ca o adevărată pompă, și, probabil, intervin în eliberarea spermei. În duct se deschid două canale ale glandelor mucoase ale spermatecii, glande ce îmbracă spermateca la exterior și a căror secreție are rol nutriviv pe perioada depozitării spermatozoizilor pentru mai mulți ani și care acționează, totodată, ca un "activator" a migrării acestora.

Oviductul impar se deschide în punga genitală. Aceasta este formată dintr-o porțiune exterioară (punga copulatoare – bursa copulatrix) ce se deschide la baza acului și o porțiune situată anterior, vaginul.

Vaginul reprezintă ultima porțiune a aparatului reproducător femel.

Este format dintr-un perete elastic, pliat, cu adâncituri. Datorită elasticității sale forma lui se poate schimba cu ușurință, în funcție de extensia abdomenului. Orificiul vaginal, legătură lui cu camera acului, este o fantă transversală ce apare ca o umflătură cutată în mijlocul bursei copulatrix, fiind închisă în poziție de repaus.
Diametrul orificiului vaginal este de 0,65-0,68mm.

Inseminarea artificială este o tehnică ce presupune utilizarea unor instrumente speciale: macroscopul, butelia de dioxid de carbon, lampa cu lumină rece, penseta, aparatul de inseminare și alte accesorii mici.

Macroscopul este un aparat optic asemănător microscopului însă cu o putere de mărire mult mai mică decât acesta, folosit pentru a avea o vizibiliate mai bună în timpul inseminării.

Poate avea un singur vizor sau poate fi binocular, cu două vizoare pentru cei doi ochi. Acestea sunt recomandate deoarece la examinare ambii ochi rămân deschiși, fiind astfel foarte comod pentru inseminator să lucreze cu aparatul de inseminare. Acesta trebuie ținut sub macroscop și puțin în lateral, de aceea macroscopul trebuie să fie așezat pe o tijă care să-i permită să se ridice la înălțimea cerută.

Opțional poate fi dotat, ca și în imagine, cu o cameră video care transmite semnalul la un monitor, întreaga operațiune de inseminare putând fi urmărită de la acest monitor sau înregistrată pe suport cd sau dvd.

Butelia de dioxid de carbon este o butelie de oțel ce conține dioxid de carbon necesar "adormirii" mătcilor supuse intervenției de inseminare.

Se folosește dioxidul de carbon deoarece acesta are un efect asupra mătcilor de amorțire, de pierdere a cunoștinței, astfel mătcile sunt docile în timpul intervenției, liniștite și permit astfel introducerea fără probleme a acului siringii de inseminare în vagin. Presiunea dioxidului de carbon care intră în tubul în care este fixată matca trebuie să fie constantă și cantitate de CO2 bine dozată, o cantitate de dioxid de carbon prea mare administrată mătcii dintr-o dată putând avea efecte negative, de durată.

De aceea buteliile de CO2 folosite la inseminare sunt, în general, de dimensiuni mici (nu este necesar prea mult gaz), și sunt prevăzute cu regulator de presiune.

Cantitatea de bioxid ce iese din tub poate fi verificată într-un vas cu apă, frecvența de formare a bulelor în apă fiind un indicator empiric, dar eficace, al debitului de CO2 expulzat.

Lampa cu lumină rece este o lampă care luminează fară a emite căldură, deci fără a emite raze infraroșii.

Lumina este rece deoarece toată radiația termică s-a filtrat în interiorul acestei lămpi. Pentru inseminare este importantă folosirea acestui tip de lumină deoarece fasciculele de lumină rece emise de lampă oferă o vizibilitate bună a abdomenului mătcii și împiedică regina să nu se încălzească atât timp cât durează intervenția, deci o protejează de căldura excesivă emisă de sursele de iluminat comune. Dacă s-ar folosi aceste surse standard, căldura emisă de acestea ar ridica temperatura mătcii, ar neliniști-o și ar face astfel să se miște, chiar și inconștient. Procedura de inseminare s-ar desfășura, în aceste condiții, foarte greu, ar fi aproape imposibil de lucrat.

Penseta este un instrument folosit pentru prinderea acului. Prin tragerea acestuia către marginile laterale ale abdomenului se expune vaginul, locul de inserție al siringii.

Abdomenul se poate menține apoi deschis, la capătul său distal, prin utilizarea cârligelor aflate în dotarea aparatului de inseminare. Penseta mai este utilă în prinderea, manipularea și aplicarea plăcuțelor cu numere pe toracele mătcilor inseminate.

Aparatul de inseminare este principalul instrument folosit în inseminarea artificială a mătcilor și constă din mai multe piese, diferite în funcție de modelul aparatului. Pe piață există mai multe tipuri de aparate de inseminare, toate se bazează pe aceleași principii de funcționare, folosirea unui tip sau altul depinzând de preferința practicianului.

Aparatul de inseminare este compus dintr-un sistem de contenționare a mătcii format dintr-un cârlig sau două, în funcție de aparat, o siringă ce conține lichidul seminal colectat de la trântori și un sistem mecanic de ghidare al siringii în poziția dorită.

Alte accesorii folosite în inseminare sunt soluția salină folosită la pomparea lichidului seminal prin siringă, vaselină albă pentru sigilarea tuburilor cu spermă, șervețele umede.

Procedura de inseminare se desfășoară pe mai multe faze. Acestea sunt:

1. Pregătirea mătcilor virgine pentru inseminare. La câteva zile de la eclozionare mătcile se pun în izolator pentru a preveni ieșirea acestora la împerechere.

2. Colectarea spermei de la trântori, folosind în acest scop siringa din dotarea aparatului de inseminare. Materialul seminal poate fi păstrat fără a-și pierde viabilitatea timp de o săptămână, la temperatura camerei.

3. Imobilizarea și fixarea mătcii în piesa rotundă a aparatului de inseminat, cu capul în jos, înspre sursa de dioxid de carbon.

4. Gazarea cu CO2 și adormirea mătcii.

5. Fixarea și introducerea acului de sticlă al siringii în vaginul mătcii, circa 1-2mm.

6. Introducerea în matcă, prin acționarea mecanismului cu care este dotată siringa, a aprox. 6microlitri de material seminal.

7. Retragerea acului.

8. Luarea mătcii din piesa rotundă a aparatului și marcarea acesteia prin aplicarea unei plăcuțe cu număr sau tăierea pătrimii superioare a unei aripi.

9. Introducerea mătcii în cușcă și observarea trezirii.

10. Introducerea cutiuței în care se află matca într-un nucleu în vederea eliberării mătcii de către albinele lucrătoare.

Albinele își stabilesc adăpostul, în mod natural, în scorburi de copaci, crăpături de stânci, stîlpi, poduri sau în alte locuri care le oferă protecție împotriva interperiilor. Încă din vechime, omul a adus albinele în preajma locuinței sale, încercând astfel să valorifice produsele oferite de albine, în special mierea și ceara. Stupii sunt construcții din lemn sau poliuretan făcute de om pentru adăpostirea albinelor în vederea exploatării economice a acestora. La început albinele au fost adăpostite în stupi simpli (trunchiuri de copaci scobite, coșnițe), în care nu era posibilă intervenția omului, fagurii erau ficși, nu se puteau lua, extrage mierea și refolosi. Acum se folosesc stupi sistematici, cu rame mobile, ce fac posibilă intervenția omului în cuib și folosirea rațională a tuturor produselor apicole.

În practica apicolă sunt folosite mai tipuri de stupi. La noi în țară, cei mai folosiți stupi sistematici sunt:

Stupul orizontal

Stupul vertical cu magazine

Stupul multietajat

În stupi albinele își formează cuibul, se dezvoltă și desfășoară activități specifice cum ar fi culesul de nectar, polen și propolis, creșterea larvelor, clădirea fagurilor, etc.

Indiferent de tipul stupului (orizontal,vertical cu magazine sau multietajat), prin modul lui de construcție trebuie să asigure familiei de albine următoarele condiții:

– să ferească colonia de interperii (ploaie, vânt, curenți de aer, umezeală, arșiță);

– să aibă un volum suficient, să fie încăpător, să asigure spațiul necesar dezvoltării maxime a familiei de albine pimăvara-vara și depozitării rezervelor de miere și păstură; să permită micșorarea sau mărirea volumului prin adăugarea de rame sau corpuri, în raport cu ciclul de dezvoltare a coloniei pe timpul anului și cu evoluția culesurilor;

– să aibă o greutate care să permită transportul cu ușurință dintr-un loc în altul (important pentru pastoral);

– la inspecție, prin dispunerea ramelor, podișoarelor, diafragmelor, corpurilor și a altor accesorii să se stânjenească cât mai puțin activitatea coloniei de albine;

– dimensiunile constructive ale părților componente să fie standard, să aibă aceleași dimensiuni pentru a putea folosi cu ușurință materialele apicole noi comercializate în magazinele specializate și pentru a se putea muta dintr-un stup în altul;

– să fie construit dintr-un material rezistent, ușor (lemn, poliuretan) care să ofere protecție la șocurile mecanice și la atacurile șoarecilor.

Ca regulă generală, pentru înființarea unei stupini este foarte important ca stupii să fie de același tip, cu ramă unică, de aceleași dimesiuni.

Indiferent de tipul stupului, el este alcătuit din următoarele părți principale, fixe sau mobile: fund, corp, podișor și capac. Opțional mai poate fi dotat cu diafragme, hrănitoare, gratii Hanneman precum și alte accesorii folosite într-un scop sau altul.

În paginile dedicate celor trei modele de stupi puteți găsi detaliile constructive ale acestora (dimensiuni) precum și alte informații legate de părțile lor componente.

În afară de stupi apicultorul, pentru efectuarea diferitelor lucrări din stupină folosește o serie de unelte apicole care ar putea fi categorizate, după utilizarea lor, în:

Echipamentul de protecție al apicultorului Din această grupă de echipament apicol fac parte: masca apicolă, șalopeta sau geaca, cizmele și mănușile apicole

Masca apicolă este folosită pentru protejarea capului, feței și, în special, a ochilor de înțepăturile albinelor. Este realizată din materiale diferite (metal, țesătură, plasă de sârmă sau plastic) și are forme diferite. Poate fi exclusiv din metal (plasă de sârmă de formă ovală cu marginile întărite într-o ramă de tablă cositorită de care se prinde o pânză ce protejează capul și gâtul – nerecomandată pe timpul verii, când este foarte cald se încălzește excesiv) sau poate fi formată din două piese separate (pălărie din pânză sau plastic prevăzută cu cârlige pe margine de care se prinde voalul din țesătură de material textil cu ochiuri de 2,5mm. Valul, la unele modele, este întărit pe margine și este pliabil.).

Șalopeta este confecționată dintr-o singură piesă de pânză, este de culoare albă și are la încheiaturi, la mâini și picioare elastice care strâng materialul pe lângă corp pentru a nu permite pătruderea albinelor. Geaca oferă protecție doar de la brâu în sus, pe lângă gât are fermuar prin care se poate atașa o mască.   Cizmele apicole sunt din cauciuc și protejează picioarele de înțepăturile albinelor

. Mănușile apicole sunt fabricare din cauciuc subțire sau piele fină. Unele modele, pentru o mai bună protecție a mâinii și antebrațului, au atașat material textil ce ajunge până aproape de cot, prevăzut la capăt cu elastic. Mănușile apicole sunt utile pentru cei care sunt sensibili la înțepăturile de albine în zona mâinii sau primăvara și toamna, în general în perioadele lipsite de cules, când albinele sunt foarte agresive.

Uneltele pentru examinarea și îngijirea familiei de albine sunt: dalta apicolă, afumătorul, scărarul,cleștele de ramă,peria apicolă,scaunul apicol, lada de lucru și suportul pentru rame.

Dalta apicolă este o unealtă confecționată din oțel, de diferite forme și mărimi. Modelele de dălți apicole sunt variate, fiecare model fiind folosit cu mai multă eficiență și ușurință în unele lucrări. Modelul STAS 4189-53 este format dintr-o placă de oțel groasă de 5mm, având un capăt îndoit în unghi drept pe o lungime de 20mm, are capetele lățite și ascuțite în formă de daltă. Un alt model de daltă, asemănător, are lungimea de 24cm, partea îndoită în unghi drept de 25mm și lățimea de 40mm la capătul ascuțit, sub formă de daltă. Un model eficient de daltă este cel format dintr-o singură bucată de oțel, neîndoită în unghi drept, dreaptă, cu lungimea de 265mm, sub formă de daltă ascuțită la unul din capete iar la celălalt cu un cârlig cu treaptă (scărița) cu care se ridică ramele din stup. Pentru examinarea nucleelor poate fi folosită o daltă mai mică, cu lungimea de 190mm, îndoită în unghi drept, cu marginile sub formă de daltă ascuțită. De obicei daltele au în corpul de metal o scobitură ce se îngustează la capete folosită pentru extragerea cuielor din rame și corpuri de stupi.

Afumătorul este folosit pentru a produce fum în timpul examinării familiilor de albine. Administrarea de fum la deschiderea stupului nu liniștește albinele, ci, din contră, le panichează. Atunci când simt fumul, la albine se declanșează un reflex necondiționat, păstrat din vremuri străvechi, când își aveau cuibul în păduri iar acestea erau mistuite de incendii. Ele se reped la faguri și-și umplu gușa de miere, în disperarea lor de a salva măcar ceva din ce au agonisit. Având atenția distrasă, albinele permit apicultorului să intervină în stup.

În general un afumător se compune din corp, capac și foale. Corpul are formă cilindrică, din tablă zincată sau inox, groasă de 0,5-1mm, având la interior un corp mobil de ardere prevăzut în partea inferioară cu un grătar metalic. În partea de jos a corpului, sub grătar, există un orificiu prin care pătrunde aerul suflat de foale. De corp este montată, cu ajutorul șuruburilor, o pereche de foale formată din două scândurele prinse pe o latură în unghi mobil, celelalte trei părți fiind unite printr-un burduf din șpalt velur de 1,5mm, policlorură de vinil sau piele groasă. Paletele foalelor sunt menținute depărtate una de alta cu ajutorul unui arc spiral fixat între ele. Burduful este acționat manual. Prin acționarea foalelor se antrenează în partea inferioară a corpului un curent de aer care împinge, prin orificiul corpului, fumul produs ca urmare a arderii diferitelor materiale (cârpe, iască, paleți etc.). Capacul afumătorului este rabatabil, sub formă de con sau rotundă și formează un coș de evacuare a fumului. Mărimea afumătoarelor este diferită, în funcție de necesarul de fum. În examinarea coloniilor de albine africanizate, pe lângă echipamentul de protecție obligatoriu, apicultorii folosesc afumătoare de dimensiuni mare, capabile să producă un cantitate mare de fum într-un timp scurt.

Scărarul sau ridicătorul de rame este o piesă de oțel sub formă de lamă zimțată, cu vârful curbat, prevăzută cu un mâner. Scărarul, prin intermediului piciorușului de metal cu care este prevăzut se sprijină de ramele cuibului, le distanțează, apoi, printr-o mișcare de sus în jos, prin introducerea capătului curbat sub o ramă, ridică rama respectivă, ce trebuie examinată. Unele modele de daltă apicolă au încorporat un sistem de ridicare asemănător scărarului.

Cleștele de ramă este o unealtă folosită la extragerea din stup a ramelor și examinarea acestora. Este format din două părți metalice, sub formă de clește, cu mâner, care au la unul din capete colți ce pătrund sub sau în lemnul ramei. Se formează astfel o priză de prindere bună și rama poate fi scoasă cu ușurință din stup, fără ca apicultorul să fie înțepat la degete. Unii clești de ramă au sudată o daltă apicolă pe unul din mânere cu care se poate desprinde ramele lipite cu propolis, distanța, făcând astfel ușoară extragerea lor pentru examinare.

Peria apicolă se folosește pentru îndepărtarea albinelor de pe faguri, pereții stupului, echipament etc. și este confecționată din păr de cal sau fire de relon de culoare alb-gălbuie cu o lungime de cc. 65-67mm. Mânerul este confecționat din lemn sau material plastic.

Scaunul apicol are rol atât de scan cât și de lădiță pentru transportul sculelor și instrumentarului apicol necesar lucrărilor din stupină. Există mai multe modele de scaune apicole, de la taburet până la scaun înalt sau țeavă de PVC fixată cu ajutorul chingilor de mijlocul stuparului.   Lada de lucru se folosește pentru protecția ramelor cu miere scoase din stup de atacul albinelor hoațe și transportul acestor rame spre camera de extracție sau pentru mutarea ramelor cu puiet între colonii. Pentru a fi cât de ușoară este construită din foi de placaj prinse pe un schelet de lemn. În partea de sus are un mâner din piele sau plastic. Capacitatea lăzii este de 5-6 rame iar înălțimea ei este în raport cu tipul ramelor folosite în stupină.

Suportul pentru rame este folosit pentru susținerea temporară a ramelor scoase din stup. Constă dintr-un cadru de fier cu umerașe sau, la un alt model mai mare, care poate susține și corpuri de multietajat sau magazii de miere, dintr-un cadru de lemn de o lățime puțin mai mică decât corpul de stup sau magazia și compartimentat.

Uneltele și echipamentul pentru creșterea mătcilor sunt: izolatorul, lanțeta de transvazare, botcile artificiale,ramele cu șipci pentru botci, nucleele de împerechere, cuștile pentru mătci și kiturile de marcare.

  Izolatorul constă dintr-un cadru de lemn sau metal care are pereții laterali formați din gratie Hanneman. În izolator încape doar o singură ramă de stup. Izolatorul este folosit pentru a separa rama introdusă în el de ramele stupului obligând astfel matca să ouă doar în fagurele din rama respectivă.

Lanțeta de transvazare este un instrument folosit la luarea larvelor în vârstă de cel mult 12 ore din fagurii cu puiet și mutarea acestora în botci. Există lanțete din metal (germane) formate dintr-o bucată de inox îndoită la capete și puțin mai lată și lanțete din plastic și lemn de bambus (chinezești) al căror capăt este flexibil, putând pătrunde cu ușurință pe sub larvele ce urmează a fi transvazate.

Botcile artificiale sunt potirașe confecționate din plastic ce, după transvazarea larvelor, au rol de bază pentru creșterea botcilor. Sunt mai multe modele de botci, unele cu picioruș de plastic ce se introduce în orificiile făcute în șipcile de creștere, altele cu șurub, etc. Datorită faptului că sunt construite din material plastic rezistent, pot fi reutilizate după curățarea și dezinfectarea prin fierbere.

Ramele cu șipci pentru botci sunt rame speciale, de dimensiunea celor din stup dar care au pereții laterali mai groși, străbătuți de 3-4 canale în care vor intra șipcile cu botci. Acestea sunt croite din scândură subțire, au o grosime de 10mm și sunt prevăzute fiecare cu câte 12-14 orificii în care se fixează piciorușele botcilor artificiale. Nucleele de împerechere servesc la împerecherea mătcilor eclozionate. Pot fi clasificate, în raport cu mărimea lor, în: nuclee mari (cu câte 2-3 rame STAS de stup orizontal sau multietajat, fixe sau pliabile), nuclee mijlocii (cu câte 2-3 rame de magazin) nuclee mici (cu rame care prezintă 1/2, 1/4 sau 1/8 din rama de stup orizontal sau multietajat) și micronuclee ce conțin, de regulă, cc.10g albine fiecare. Sunt construite din lemn sau, mai nou, din poliestiren expandat. Pentru a se evita rătăcirea mătcilor, fețele nucleelor cu mai multe compartimente sunt vopsite cu culori diferite sau marcate cu semne distincte, cu diferite figuri geometrice.

Cuștile (coliviile) pentru mătci se folosesc pentru protecția mătcilor de albinele lucrpătoare din stup, la introducerea reginelor în familiile noi și la expediția mătcilor la cumpărarea acestora de la un producător. Există mai multe tipuri de cuști, de tip Zander, Titov, Miller, Benthon, toate sunt formate dintr-un cadru de lemn, metal sau plastic și o plasă de sârmă sau din plastic găurit, ce protejează matca și permite ventilația cuștii. De asemenea cuștile sunt prevăzute cu un compartiment în care se poate pune hrană (șerbet sau zahăr candi), hrană necesară pe timpul transportului.

Kiturile de marcare conțin instrumentele necesare marcării mătcilor cu culoarea corespunzătoare anului în care au eclozionat (bețișor de lemn și sticluțe cu culoare, markere cu vopsea sau lipici și căpăcele cu numere ce se aplică pe toracele reginei). Cea mai simplă și la îndemână soluție de marcare a mătcilor consider a fi markerele cu vopsea, aplicarea punctului de culoare pe toracele mătcii făcându-se foarte ușor.

Uneltele pentru extragerea, prelucrarea și păstrarea mierii sunt: furculița, cuțitul și tava și masa pentru descăpăcit, extractorul, strecurătoarea pentru filtrat mierea și maturatorul.

Furculița de descăpăcit se folosește pentru eliminarea căpăcelelor de ceară de pe celulele pline cu miere ale fagurilor, în special a celor care au suprafața neuniform căpăcită. Se confecționează în mai multe variante: furculița din aluminiu turnat cu ace din oțel, furculița din tablă de inox de 2mm cu ace de oțel și mâner de lemn, furculița din tablă inox ștanțată precum și furculița de descăpăcit electrică ce are în interiorul ei o rezistență electrică prevăzută cu termostat pentru păstrarea unei temperaturi constante. Indiferent de model furculița de descăpăcit se compune dintr-un mâner de lemn sau material plastic ce se continuă cu o placă din metal lată de 40-50mm în c are sunt fixate 18-22ace din oțel lungi de cc.30mm și dispuse sub formă de pieptene. Pentru o mai bună alunecare pe suprafața de ceară a fagurelui și o mai mare eficiență, înainte de utilizare furculița de descăpăcit care nu este prevăzută cu rezistență electică se încălzește în prealabil în apă fierbinte.

Cuțitul de descăpăcit se folosește, ca și furculița de descăpăcit, pentru înlăturarea căpăcelelor de ceară de pe celulele fagurilor cu miere. Este confecționat din tablă ascuțită de inox, cu lama lungă de 220mm, lată de 40mm, cu grosimea redusă la 1mm, cu marginile bine ascuțite. Pentru o mai mare eficiență la descăpăcire cuțitele de descăpăcit au fost dotate cu rezistență electrică și termostat montat pe cămașa cuțitului, sub teaca cuțitului propriu-zis, pentru a le încălzi la o temperatură constantă, de 50-70°C. De asemenea există modele de cuțite încălzite cu aburi.

Tava și masa de descăpăcit sunt confecționate din inox. Tava are pereții oblici iar fundul este prevăzut cu o sită de sârmă cu ochiuri de 2mm sau ciur inox care oprește căpăcelele de ceară lăsând însă să se acumuleaze mierea pe fund apoi să curgă mai departe, printr-un tub de scurgere, în recipientele destinate maturării și filtrării mierii. Masa de descăpăcit are forme și mărimi diferite, se folosește tot în același scop însă are un randament de lucru sporit. În cazul exploatărilor apicole industriale la descăpăcirea fagurilor sunt utilizate descăpăcitoare mecanice automate de mare capacitate dotate cu cuțite vibratoare de descăpăcit încălzite electric sau cu abur, descăpăcitoare mecanice cu ace sau descăpăcitoare automate care prelucrează automat ramele corpurilor de multietajați.

Extractorul este un aparat care se folosește pentru extragerea mierii din faguri, fără a deteriora structura fagurilor prin tăiere, strivire, etc. Există mai multe tipuri de extractoare care se deosebesc după modul de acționare (manual sau electric), după tipul de ramă din care extrag (extractoare pentru rame de orizontal, de multietajat, pentru rame de magazie), după modul de așezare a ramei (extractoare tangențiale la care ramele sunt așezate perpendicular pe axul rotorului sau radiale în care ramele sunt așezate cu direcția pe axul rotorului) sau după numărul de rame pe care le pot acționa (extractoare de mare capacitate, ce învârt 80-100 rame sau corpuri întregi de multietajat, extractoare medii sau mici, ce învârt doar 2-3rame).

Indiferent de tipul extractorului, acesta se compune din 3 părți principale: un rezervor cilindric, din inox, cu fund conic și înclinat înspre partea în care se montează robinetul de scurgere, pentru a ușura evacuarea mierii, un rotor confecționat din șine (bare) metalice, cu secțiunea de 25-30/3-5mm având în centru un ax care se sprijină la partea inferioară printr-un lagăr cu rulment pe fundul rezervorului, iar la partea superiaoră se fixează într-o bară transversală, fixată la rândul ei prin șuruburi de marginile rezervorului și un mecanism de acționare format dintr-un cuplu de roți dințate conice, o manivelă sau roți legare printr-o curea de transmisie, etc. La extractoarele de mare capacitate rotorul este acționat de un motor electric.

Srecurătoarea pentru filtrat mierea se folosește, la extragere, pentru strecurarea mierii de impuritățile de ceară și păstură. Cu ajutorul unor tije se poate fix la robinetul extractorului. Se face din tablă albă și sită dublă: una cu ochiurile mai mari, deasupra, pentru reținerea bucăților mari de ceară și alta cu ochiuri mai mici, dedesupt, pentru reținerea bucăților fine de ceară și păstură.

Maturatorul (zăcătoarea) este folosit pentru limpezirea și păstrarea mierii. Se prezintă sub forma unui vas confecționat din tablă galvanizată sau inox, având o capacitate de 300-1000l, prevăzut cu robinte pentru scurgerea mierii maturate, cu un conținut de apă de max.18%, în butoaie sau alte recipiente destinate păstrării sau transportului.

Uneltele pentru extragerea și prelucrarea cerii sunt reprezentate de topitorul de ceară cu aburi sau solar și presa de ceară.

Topitorul de ceară cu aburi este un utilaj cu randament scăzut, folosit la prelucrarea materiei prime ce are un conținut bogat în ceară. Este compus dintr-un vas de tablă, cu pereți dubli și este acoperit cu un capac care se fixează etanș de pereți. În interior vasul are o sită pe care se fixează fagurii de topit și care va reține boștina și celelalte resturi care rămân în urma prelucrării acestora (sârme, resturi de lemn, etc.).În spațiul dintre pereți se toarnă apă care prin fierbere provoacă aburi ce topesc ceara sau, în cazul altui model, apa pătrunde în vas acționând direct asupra materialului de topit, ceara ridicându-se la suprafață. Pentru grăbirea procesului de topire, masa de ceară este amestecată cu ajutorul unor palete acționate manual printr-un ax cu manivelă.

Cerificatorul solar este un utilaj care topește ceara conținută în faguri și căpăcele cu ajutorul energiei solare, căldurii emisă de soare pe timpul verii. Se compune dintr-un corp de lemn sau metal, un capac cu geamuri de sticlă (simplă sau dublă) și o tavă metalică prevăzută cu un sistem de filtrare și un jgheab mobil. Cerificatorul se așează în locurile cele mai însorite din stupină sau curte pentru a beneficia de cât mai multă căldură de la soare. Montarea lui pe un dispozitiv care să-i asigure rotirea pe plan orizontal și înclinarea lui pe plan vertical asigură obținerea unui randament sporit. Prin utilizarea topitorului de ceară solar se obține o ceară curată, gălbuie, plăcut mirositoare. Presa de ceară permite extragerea cerii și din fagurii reformați, nu numai din căpăcele și faguri noi deoarece folosește, în afară de temperatură, acțiunea de presare, în deșeuri (boștină) rămânând o cantitate mică de ceară (10-30%), de calitate inferioară, ce poate fi extrasă doar prin procedee industriale. Există diferite tipuri de prese: Rooth, Temnov, etc. Indiferent de modelul presei, aceasta se compune dintr-un corp de formă pătrată sau rotundă, construit din scânduri de brad groase sau sită metalică groasă și un dispozitiv de strângere format dintr-un ax filetat care acționează asupra unui capac de lemn sau metal. Ceara se scurge în vasele a căror formă va lua printr-un orificiu de la baza presei sau prin canalele grilajului de fier aflat la baza corpului.

Adăposturile folosite în efectuarea diferitelor lucrări apicole sunt: cabana apicolă, cortul apicol precum și camerele de extracție a mierii și de depozitare a recipientelor cu miere.

Cabana apicolă este un adăpost ce se execută din panouri demontabile din scânduri de lemn sau bucăți de placaj, PFL, etc., și este folosită îndeosebi în pastoral, pentru extragerea mierii, depozitarea diferitelor unelte și recipiente (bidoane de miere, dălți apicole, nuclee, etc.) precum și pentru cazarea apicultorului pe timpul pastoralului. Ferestrele ei sunt acoperite cu plasă de sârmă pentru a împiedica pătrunderea insectelor, a albinelor, muștelor și țânțarilor. Dată fiind multitudinea utilizărilor acestui adăpost, în cabana apicolă trebuie menținută în permanență o stare de curățenie, de igienă.

Cortul apicol se folosește la examinarea coloniilor de albine în perioadele în care este pericol de furtișag sau la adăpostirea apicultorului pe timpul efectuării pastoralului. Are forme și dimensiuni diferite și este confecționat, de regulă, din material textil impermeabil

. Camerele de extracție a mierii sunt camere special amenajate care adăpostesc utilajele de extragere, filtrare și maturare a mierii. În aceste camere trebuie respectate cu strictețe normele de protecție a muncii și de igienă, de aceea se supun autorizării de către inspectorii sanitar-veterinari.

Camerele de depozitare a recipientelor cu miere sunt camere folosite în regim de depozit, în care se păstrează pentru o perioadă, până la comercializare, butoaiele sau bidoanele cu miere. De asemenea în aceste camere trebuie respectate normele sanitar-veterinare privind igiena dar și normele privind prevenirea și stingerea incendiilor.

Fișa tehnică a pavilionului apicol

Visul de aur a celor mai mulți apicultori este remorca apicolă pavilionară. De multe ori acest vis se transformă însă în chin și asta fiindcă de la început nu au fost respectate o serie de reguli obligatorii, de ordin tehnologic, constructiv, sau de circulație. De aceea, doresc să vă informez în domeniu, folosindu-mă de experiența și cunoștințele căpătate pe parcursul a 12 ani lucrați în cadrul Institutului de Cercetare-dezvoltare pentru [NUME_REDACTAT] precum și ulterior.
Pavilioanele apicole sunt de două feluri, fixe sau mobile.

Pavilioanele fixe sunt utilizate de regulă în zone cu climă mai rece, cu ierni aspre și viscol.

Familiile de albine iernează mult mai bine într-un spațiu închis, ferite de intemperii, dar la temperatura mediului ambiant. Pereții sunt realizați din elemente ușoare, de regulă din lemn, acoperișul de asemenea din lemn cu învelitoare ușoară (tablă, carton asfaltat etc.). Latura dinspre sud a construcției are prevăzute spre exterior fante în dreptul urdinișurilor stupului, care în timpul gerurilor sau a viscolului pot fi închise. Accesul în pavilion se face printr-o ușă bine închisă. Toata construcția se vopsește în culori brune (închise) pentru absorbție calorică, în acest fel, pe timpul zilei temperatura din interior crește față de exterior cu câteva grade. Stupii sunt așezați pe unu, două sau trei nivele, pe latura dinspre sud, iar în spatele lor se află o alee de lucru. Imaginația și posibilitățile apicultorului au făcut uneori din aceste pavilioane adevărate minuni de confort și funcționalitate, demne de invidiat. Tehnologia apicolă utilizată este interesantă și poate fi studiată în bogata literatură de specialitate editată de-a lungul timpului.

Pavilioanele mobile sunt de regulă remorci de uz general transformate artizanal. Denumirea corectă a acestora este de „Remorcă apicolă pavilionară”.
Remorca apicolă pavilionară este în principiu adaptarea unui pavilion fix la o remorcă, dar cu o serie de transformări importante, de ordin constructiv și tehnologic. Capacitatea de transport variază de la 20 la 100 familii de albine. În unele cazuri pavilionul apicol este montat pe un șasiu autopropulsat, astfel că nu mai este necesar un vehicul trăgător.
Viteza de deplasare admisă este de până la max. 30 km/h pentru remorcile lente, tractate obligatoriu numai de tractor rutier, sau peste 30 km/h pentru remorcile rapide, tractate de autovehicule. Remorcile lente sunt restricționate la circulația pe drumuri naționale sau autostrăzi.
Voi trata problemele legate de remorcile apicole pavilionare în ordinea capitolelor din fișa tehnică ce se întocmește pentru omologare la [NUME_REDACTAT] Român.

Actul de proprietate a remorcii apicole pavilionare

De cele mai multe ori, remorca este construită artizanal, din elemente procurate din diferite surse. Cele mai importante sunt șasiul și punțile. Pentru acestea proprietarul trebuie să posede un act legal de procurare (act de vânzare-cumpărare de la un particular sau de la o unitate economică), dar în nici un caz de la un depozit de fier vechi. Pentru restul de materiale (scândură, profile metalice, lămpi și cabluri electrice etc.), vor fi prezentate bonuri sau facturi de proveniență. Cu toate aceste facturi și bonuri apicultorul se prezintă la un notar public în fața căruia dă o "Declarație notarială". Această declarație notarială devine unicul act de proprietate luat în considerare de către RAR și Poliție. Declarația va cuprinde pe lângă elementele de ordin notarial și datele tehnice necesare identificării remorcii, care sunt: numărul de stupi transportați, anul de fabricație, seria sașiului, culoare. Subsemnatul lucrez curent cu un notar care s-a specializat în astfel de declarații.

Tipul remorcii
Cel mai important element al remorcii apicole îl reprezintă tipul remorcii folosite. Se preferă doar remorcile cu peridoc deoarece manevrabilitatea acestora față de remorcile cu trapez de direcție este mult mai mare. De cele mai multe ori deplasarea în pastoral se face pe drumuri înguste de câmp, prin păduri, sau se fac manevre pe spații mici unde, remorcile cu trapez de direcție sunt supuse la eforturi mari în mecanismul de direcție cu frecvente deformări sau ruperi. Remorcile cu peridoc pot fi agricole sau cu tracțiune auto, cele din prima categorie fiind de regulă mai joase.
Pentru cei interesați vă prezint tipurile de remorci fabricate în România, recomandate pentru a fi transformate în remorci apicole pavilionare:

În afara celor enumerate mai sunt o serie de variante care nu diferă substanțial.
În cazul în care cineva dorește să-și construiască o remorcă apicolă folosind unul din tipurile de mai sus, la procurarea remorcii trebuie să fie atent la starea tehnică a șasiului, punților și a peridocului care nu trebuie să prezinte deformări, ruperi sau degradare accentuată.

Dimensiunile de gabarit
Măsurătorile pe o direcție se fac între punctele extreme, care pot fi capul unui șurub, limita unui reper etc., remorca încadrându-se între două planuri paralele teoretice, tangente la reperele extreme. De aceea este necesar să nu iasă din plan anumite valori (clanța ușii de la cabină, diverse aripioare, sau alte forme) care dau o dimensiune deformată a gabaritului.
Lungimea totală – se măsoară de la vârful cuplei proțapului la cel. mai depărtat punct din spate care formează în acest fel un plan de fund teoretic. Lungimea maximă admisă de normele RAR este de 10 metri și este notată în Planșa 1 cu „L max". Din această lungime proțapul ocupă cam 1800-2200 mm. Un proțap scurt amplifică mișcările de șerpuire dar este mai prompt la manevre, în timp ce un proțap lung oferă o deplasare mai bună dar este ceva mai dificil la manevre dar, în același timp suntem obligați să reducem dimensiunea caroseriei pentru a ne încadra în limita maximă.
Lățimea totală se măsoară între punctele laterale extreme și nu se admite să depășească 2.500 mm, deoarece ar incomoda deplasarea în trafic. Este notată în desen cu "I max”
O construcție îngrijită, cu streșini scurte, fără alte elemente detașate în exterior, permite să se câștige cât mai mult la lățimea liberă, interioară, practic lățimea coridorului de lucru.
Înălțimea totală, notată în desen cu "H max." se măsoară de la carosabil până la cel mat înalt punct și nu poate depăși 3.500 mm. O înălțime mai mare poate crea probleme la trecerea, unor pasaje. Se preferă remorci cu înălțimea platformei de 900-1400 mm=(h) care asigură o înălțime interioară a caroseriei de 2.000-2.200 mm și o stabilitate crescută la răsturnare.
Consola față, notată în desen cu „Cf”, este cea originală, deoarece alungirea sașiului nu afectează această cotă și vă. recomand să nu măriți consola față, deoarece la virajele efectuate în locuri strâmte muchiile din față al vagonului se pot lovi de obstacole De asemenea, o consolă față mare și un proțap scurt duce la acroșarea cabinei de către tractor, la viraje. Valorile uzuale ale consolei față sunt de minim 750 mm și maxim 1.200 mm.
Consola spate, notată în desen cu "Cs" se măsoară între axa din spate și cel mai depărtat punct din spatele remorcii. Valorile întâlnite la pavilioanele cărora le-am întocmit documentația pentru omologare RAR, au avut valori cuprinse între 1.000 și 2.540 mm. Modificările aduse la șasiu se fac pentru a se asigura lungimea caroseriei ce va permite o cabină comodă dar și 10-12 stupi dispuși pe primul nivel. În acest fel se poate acționa doar asupra două cote: consola spate și ampatamentul, aflate într-un raport bine definit. O consolă spate mare face dificilă manevra în spații înguste, deoarece zona măturată de remorcă la virare este mai largă. În același timp colțul din spate al remorcii nu este în zona vizibilă a tractoristului. Un lucru de asemenea esențial este și încărcarea excesivi a punții din spate ca și o sporită solicitare dinamică a sașiului la trecerea peste obstacole.

Consola excesiv de mare duce de asemenea la o pendulare puternică a spatelui și în acest mod sunt deranjate în plus familiile de albine dispuse în spate. O consolă spate mai scurtă duce la o încărcare mai echilibrată a celor două punți. Se recomandă o dimensiune medie de 1.500-1.700 mm.
Ampatamentul este distanța .dintre axa. din spate, notat in desen cu „A”. Ampatamentul este alături de consola din spate cea de a doua cotă asupra căreia se acționează la modificarea artizanală a sașiului. [NUME_REDACTAT] 2 sunt reprezentate patru cazuri de rapoarte între cele două cote, ampatamentul și consola din spate, întâlnite de asemenea la întocmirea documentațiilor pentru omologarea RAR a unor remorci. În cele patru cazuri concrete încărcarea șasiurilor se face uniform distribuit, stupii, care dau cea mai mare încărcare, sunt dispuși de regulă pe trei nivele. Caroseria, ca și alte elemente încarcă suplimentar șasiul. Forțele normale distribuite pe toată lungimea sașiului conduc la apariția forțelor tăietoare și a momentelor încovoietoare ce solicită șasiul. Pe lângă forțele statice, în timpul mersului apar forțele dinamice ce se suprapun primelor, mărind solicitările prin însumare. Din calculele individuale efectuate pentru fiecare caz la data întocmirii documentațiilor a rezultat că forțele tăietoare nu au valori periculoase în schimb momentele încovoietoare sunt cele de luat în considerație. Deoarece în construcțiile artizanale se procedează empiric și de multe ori greșit apar unele rezultate nedorite. Punctele solicitate sunt acelea unde șasiul se reazemă pe capetele arcurilor suspensiei și între axe, spre centru. O construcție echilibrată, cu încărcări minime, evită apariția greșelilor grave, în timp ce contrariul poate duce la distrugerea sașiului. în Planșa 2 sunt redate numai diagramele momentelor încovoietoare în cele patru cazuri reprezentative.
În cazul "a", Cs = 2.540 mm; A = 4.030 mm; Cf = 850 mm, momentul încovoietor maxim are valoarea negativă de -818 daNm, cu tendință de deformare a sașiului în punctul 3. Numărul de stupi pe remorcă este de 60 și o greutate totală a remorcii de 6.400 kg.
În cazul "b", Cs = 1.890 mm; A = 5590 mm; Cf= 830 mm, momentul încovoietor are valoarea maximă de +1.021 daNm în punctul 4. Numărul de stupi pe remorcă este de 50 la o greutate totală a remorcii de 6.500 kg.
În cazul "c", Cs = 2.160 mm; A = 5.590 mm; Cf = 850 mm, momentul încovoietor are valoarea maximă de -1.534 daNm în punctul 3. Numărul de stupi transportați este de 66 și o greutate totală a remorcii de 7.200 kg.
În cazul "d", Cs = 1.660 mm; A =* 4.720 mm; Cf = 780 mm, momentul încovoietor maxim are valoarea de +512 daNm. Numărul de stupi transportați este de 54 la o greutate totală a remorcii de 5.500 kg. Se observă că în acest ultim caz încărcarea sașiului este cea mai echilibrată, deoarece cotele sunt cele recomandate anterior ca valori optime.
Rezultă că dimensiunea optimă a ampatamentului este de 4.500-4.800 mm, alături de dimensiunea optimă a consolei din spate, recomandată la 1.500-1.700 mm. Pentru primele trei cazuri există pericolul deformării sau chiar a ruperii sașiului la suprasolicitări în transport. De o foarte mare importanță este firește și realizarea unei construcții suple.
Ecartamentul se notează cu "E" și reprezintă distanța dintre roțile dispuse pe aceeași punte. În cazul roților simple ecartamentul se măsoară între planurile mediane ale celor două roți. Pentru roțile duble se consideră distanța dintre planurile mediane ale fiecărui grup de două roți. De cele mai multe ori ecartamentul roților din față nu este egal cu cel al roților din spate. La alegerea unei remorci, ecartamentul este un element demn de luat în seamă, deoarece un ecartament mai mare oferă o stabilitate mărită la răsturnare. Cotele optime ale ecartamentului sunt cuprinse între 1.800 și 2.000 mm.
Garda la sol transversală se măsoară între punctul cel mai de jos al punții, între roți, și are valori mai mari în cazul roților cu diametru mare și invers pentru roțile cu diametru mic. Se recomandă să nu se monteze în partea inferioară a punții anumite repere, deoarece se reduce garda la sol. O gardă la sol mare oferă siguranță în deplasare pe drumuri de câmp sau în pădure, acolo unde șleaurile sunt de multe ori profunde. Se recomandă o gardă la sol de 360-400 mm.
Garda la sol longitudinală se măsoară între cele două punți și reprezintă cota între carosabil și punctul cel mai de jos. Foarte multe remorci apicole au sub șasiu magazii de diferite forme și dimensiuni. Unele sunt exagerat de profunde, ceea ce scade mult din garda la sol longitudinală, lucru foarte periculos deoarece remorca poate rămâne suspendată la trecerea unor obstacole mai mari, cum ar fi dâmburi dar mai ales pasaje de cale ferată. Este indicat să se asigure o gardă la sol de 500-600 mm.

fig.1 Dimensiuni pavilion apicol (click pe imagine pentru a mări).

Remorca apicolă pavilionară:
Dimensiuni de gabarit:
lungimea totală (cu proțap) L.max.
lungimea caroseriei L.c.
lățimea totală l.max.
înălțimea totală H.max..
înălțimea platformei h.
consola față C.f.
consola spate C.s.
ampatamentul A.
ecartamentul față E.f.
ecartamentul spate E.s.
lungimea cadrului (sașiului) L.s.
garda la sol transversală G.s.t.
garda la sol longitudinală G.s.l.

Mase
"Masa totală maximă autorizată" a remorcii nu va depăși 8.000 kg, în conformitate cu normele R.A.R. Constructorul care va realiza o remorcă apicolă va trebui să asigure un număr cât mai mare de stupi transportați, în raport cu alte anexe. Este necesară o construcție suplă a remorcii, cu o suprastructură simplă, din profile metalice ușoare, care să asigure rezistența necesară în toate regimurile de lucru. Sunt împotriva unor depozite mari fie deasupra, fie în partea de jos, sau a unei cabine prea generoasă. O remorcă grea ridică probleme în trafic, dar și în teren accidentat sau moale. Orice reper sau obiect pe care îl includem în inventar trebuie bine apreciat în privința strictei sale utilități sau a greutății proprii, deoarece în pastoral trebuie duse albinele și nu tot felul de alte lucruri.
"Masa proprie" a remorcii reprezintă masa constructivă strictă a remorcii, fără nici o încărcătură.
"Masa maximă autorizată pe axa din față" reprezintă greutatea la încărcarea maximă a remorcii, din care o parte se distribuie pe puntea din față.
"Masa maximă autorizată pe axa din spate" este același lucru pentru puntea din spate, în toate cazurile puntea din spate este mai încărcată decât puntea din față deoarece consola spate este mai mare decât cea din față și cu cât este mai mare cu atât va fi mai încărcată.
Dispunerea cabinei în față sau în spate influențează de asemenea încărcarea axelor Este preferabil ca axa din față să suporte 35-40% din masa totală a remorcii, în acest fel solicitările transmise în mecanismul de direcție vor fi mai reduse. Un caz aparte îl reprezintă remorca apicolă cu cabina centrală, în acest caz încărcarea celor două axe fiind egală.
Esențial este faptul că nu trebuie depășită masa maximă a remorcii din care derivă pavilionul nou construit. De exemplu, dacă remorca originală putea avea max. 7150 daN pentru 2R5A (vezi articolul anterior), în acest caz remorca nou construită, complet încărcată și cu stupii încărcați cu miere nu poate depăși masa maximă autorizată a remorcii originale. Pot fi aduse anumite modificări la unele subansamble și această masă maximă autorizată să poată fi ceva mai mare, dar oricum sub 8000 daN pe durata transportului.

Caracteristicile încărcăturii
Încărcătura unei remorci pavilionare este dată de suprastructură, care cuprinde tot ansamblul de elemente: stupi, cabină, inventare apicole etc. Acestea toate sunt incluse într-o caroserie. Forma și structura acesteia diferă de la remorcă la remorcă, în funcție de inventivitatea și posibilitățile fiecărui apicultor.
Caroseria unei remorci apicole pavilionare are de regulă trei volume: compartimentul pentru stupi, cabina de lucru și odihnă și depozitul.

Cabina de lucru și odihnă

poate fi dispusă central, în spate sau în față, raportat la sensul de mers. Dispunerea cabinei în centru echilibrează încărcarea pe punți și solicită mai puțin șasiul în zona de centru. împarte în două frontul de lucru al albinelor ducând la dezaglomerarea acestora în timpul culesului și deci la o orientare mai ușoară. Dezavantajul acestei amplasări este ca accesul în cabină în timpul culesului se face printr-o aglomerare de albine aflate în zbor. Acest tip de remorcă a fost executat de I.C.-D.A. în mai multe exemplare și s-a dovedit foarte practic în exploatare (planșa 1).

Pentru reducerea lungimii remorcii în timpul transportului s-au realizat baterii de stupi extensibile. Cabina a fost executată în două variante, cu lungime mărită, ca în figura și/sau varianta scurtă de 2500 mm și un plus de 20 roi pe 5 rame, așezați în baterii.
Dispunerea cabinei în spate (planșa 2) permite realizarea unei console spate mai mare, fără a încărca prea mult puntea. Accesul în cabină este comod, ferit de traficul albinelor.
Dezavantajul este că se încarcă ceva mai mult puntea din față De asemenea, oferă mai puțină securitate a tractorului în timpul unor opriri în marș, pe timp de noapte.
Amplasarea cabinei în față (planșa 3 și 4), descarcă parțial puntea, cu efecte benefice. Accesul în cabină este oarecum îngreunat de prezența proțapului. Unii apicultori au realizat însă o mică platformă de acces cu o scăriță laterală.
Există și remorci apicole pavilionare fără cabină, numărul de stupi fiind considerabil mai mare, un exemplu fiind cel din planșa 5. în acest caz apicultorul avea două remorci cuplate, în care cea de a doua era prevăzută cu cabină.
Un alt exemplu interesant îl oferă semiremorca din planșa 6, la care cabina a fost înlocuită cu o cușetă cu peretele frontal extensibil și pat rabatabil, astfel că la staționar lungimea cușetei devine 1500 mm. Această semiremorcă este tractată de un autoturism ARO 244 și face parte din categoria semiremorcilor (o singură axă) rapide. Toate exemplele din planșele 1-6 au fost selectate dintre remorcile la care subsemnatul le-a întocmit documentația de omologare la [NUME_REDACTAT] Român.
Organizarea internă a cabinei este oarecum clasică. Are două uși de acces de aproximativ 800 mm, pentru un acces comod cu centrifuga de extras mierea, cutii de stupi etc. pe partea stângă față de sensul de mers sunt dispuse două paturi suprapuse, cel de sus fiind rabatabil, iar cel de jos cu ladă pentru așternuturi și haine mai groase. Lungimea patului și deci a cabinei la interior va fi de 1800 mm, dar nu mai mult de 1900 mm. înălțimea patului de jos se recomandă la 400-500 mm. Saltelele pot fi din latex de 80 mm, învelit cu material textil, totul montat pe un pod de scândură de brad articulat cu balamale.
Pe latura opusă sunt dispuse în linie spălătorul cu apă în rezervor, masa și arzătorul cu gaz lichefiat. Dispunerea buteliei se va face obligatoriu în afara cabinei, de regulă sub caroserie, în spațiu asigurat. înălțimea mesei va face posibilă montarea centrifugii de miere sub blatul rabatabil. Fiecare apicultor este însă liber să amenajeze cum dorește acest spațiu pentru a se simți cât mai bine.
Iluminatul interior se face natural prin fereastra dispusă deasupra zonei de lucru și la partea de sus a ușilor. Ferestrele exterioare vor fi asigurate cu grile antiefracție. Pe timp de noapte iluminatul se realizează cu lampa electrică fluorescentă cu convertor, având un consum de doar 6 W la 12 V.
Pereții vor fi executați stratificat cu lemn de brad sau tablă la exterior, strat de polistiren de 30 mm pentru termoizolație și PFL melaminat la interior. Nu vă recomand folosire de vată minerală ca strat termoizolant, deoarece în timpul transportului pot trece în cabina scame fine printre spațiile de la îmbinări, cu consecințe din cele mai neplăcute.
În plafon, se va monta o trapă de aerisire protejată cu sită contra insectelor. Este foarte bine dacă una din ferestre se poate deschide.

Compartimentul stupilor
este destinat exclusiv amplasării stupilor. Aceștia sunt dispuși în două zone laterale, cu o alee de acces pe mijloc. La fiecare capăt al aleii există câte o ușă de acces, de aproximativ 800 mm lărgime.
Stupii folosiți în remorca pavilionară sunt in principal fie de tipul vertical corp Dadant și magazin, fie stupi orizontali cu 16-18 rame mari sau stupi orizontali cu 12 rame și magazin scurt.
Este foarte importantă alegerea tipului de stup precum și dimensionarea strictă a cotelor pentru o economie severă de spațiu
Stupii verticali sunt așezați cu ramele în pat rece (planul ramelor este perpendicular pe urdiniș), astfel că lățimea ocupată de stup este de 420 mm. Stupii orizontali sunt așezați cu ramele în pat cald (planul ramelor este paralel cu urdinișul). Lățimea ocupată de stup este de 490-500 mm.
Amplasarea stupilor în pavilion se face în baterii. Acestea sunt construcții metalice din profile T, corniere și platbande asamblate prin sudură formând colivii individuale în care sunt plasați stupii.
Amplasarea stupilor verticali se face pe două nivele, având avantajul că distanța dintre nivele este destul de mare, iar aglomerarea albinelor este mai redusă. Ratarea aterizării albinelor pe puntea de zbor este mai mică și implicit depopularea stupilor de la etaj mai slabă. Stupii verticali se pot amplasa și pe trei nivele dar crește pericolul la răsturnare prin ridicarea centrului de greutate.
Stupii orizontali sunt amplasați pe trei nivele. Crește numărul stupilor de pe pavilion dar și depopularea etajului superior.
Se va acorda o atenție foarte mare la blocarea stupilor în baterii pe timpul transportului, precum și a părților componente ale fiecărei cutii, deoarece în caz de accident de circulație cutiile să nu cadă din locul lor, sau să nu se desfacă, permițând albinelor să invadeze zona. Aceste accidente s-au mai întâmplat și rezultatele sunt ușor de bănuit.
Cutiile de stup utilizate în pavilion sunt prevăzute cu site de ventilație atât la partea de sus cât și la sita suplimentară fie lateral fie la fund. Acest lucru este foarte important în marș pe timp foarte călduros când oricum noaptea urdinișurile sunt deschise în timpul mersului, dar mai ales când apar diverse defecțiuni fie la remorcă fie la tractor, cu staționări mai mari Dacă staționarea este de durată se recomandă deschiderea urdinișurilor și reluarea marșului în noaptea următoare.
Compartimentul stupilor va fi prevăzut cu trape de aerisire care să permită o ventilare bună atât la staționar, dar mai ales în timpul deplasării. Tot din acest motiv se recomandă eliminarea pereților laterali, deoarece pereții stupilor asigură o bună protecție termică, iar o construcție îngrijită a bateriilor împiedică apariția curenților de aer între stupi.
Iluminatul natural al compartimentului se face atât prin plafon cât și lateral, la partea superioară a bateriilor prin închideri acoperite cu fâșii din plăci din fibră de sticlă de 3 mm grosime. Lumina cernută prin aceste luminatoare este de calitate, suficientă și în același timp accesul prin efracție nu este posibil. La partea superioară a luminatoarelor se vor lăsa fante libere prin care să poată ieși albinele scăpate în timpul lucrului.
Dimensiunile de gabarit ale caroseriei vor fi de maxim 8000 mm lungime, pentru ca împreună cu cei 2000 mm ai proțapului să nu se depășească 10.000 mm lungime maximă admisă. Lățimea maximă măsurată la streașină nu va depăși 2500 mm. Se impune din acest motiv realizarea unor streșini scurte, astfel ca lățimea efectivă a caroseriei să fie cât mai aproape de cota maximă admisă.

Înălțimea caroseriei este dependentă de înălțimea platformei originale a remorcii de bază, socotită la fața de sus a sașiului, astfel că înălțimea maximă a pavilionului să nu depășească 3500 mm De regulă caroseria are o înălțime de 2000-2200 mm.
Structura caroseriei se va realiza din profile metalice îndoite și nu trase, cele din urmă fiind mult mai grele și va fi corespunzătoare cu eforturile dinamice rezultate în timpul transportului pe drumuri neamenajate.
Se vor executa cât mai puține suduri la poziție pentru o calitate superioară a acestora.

Depozitele sunt dispuse sub caroserie și sunt destinate păstrării alimentelor, a inventarelor apicole și altor accesorii. Ele sunt confecționate din structuri metalice (oțel cornier, profile U, platbande) și pereți din tablă. Accesul în depozite se face fie prin podea, fie din lateral.
În conformitate cu noile norme tehnice se impune ca întreg spațiul lateral dintre cele două punți să fie protejat contra pătrunderii accidentale în timpul mersului a unor pietoni, bicicliști sau a unor vehicule Aceste depozite fac și acest oficiu.
De foarte mare importanță este garda la sol longitudinală, adică distanța de la fundul depozitului la sol, care se recomandă să fie de 500-600 mm, pentru ca remorca să nu rămână suspendată la trecerea unui pasaj de cale ferată sau alte obstacole.

fig.2 Dimensiuni pavilion apicol (click pe imagine pentru a mări).

[NUME_REDACTAT] este partea cea mai importantă a remorcii, pe el fiind montate toate subansamblele. La partea superioară (suprastructura), se află caroseria de tipul și forma dorită de apicultor, iar în partea de jos (infrastructura), se găsesc celelalte subansamble care vor fi tratate în continuare.
Șasiul este format din două lonjeroane paralele executate din profil U îndoit, cu înălțimea de 180 mm, uneori și de altă dimensiune. Grosimea profilului diferă de la un tip de remorcă la altul, după capacitatea remorcii. între cele două lonjeroane sunt sudate din loc în loc traverse din profile U mai înguste, având rolul de a consolida șasiul. în acest fel sunt împiedicate în mare măsură torsiunile la trecerea peste obstacole și în general se asigură o mai mare robustețe. Pe acest schelet se mai sudează diferite piese de legătură cu alte subansamble. Toate sudurile sunt executate electric.
Șasiul original este prea scurt pentru caroseria nou construită și de aceea el trebuie alungit. Se păstrează consola față, eventual se poate majora foarte puțin atunci când proțapul este mai lung, se majorează ampatamentul și consola spate. Din articolele precedente rezultă următoarele cote recomandate:
consola față min. 750 mm max. 1200 mm
consola spate min. 1500 mm max. 1700 mm
ampatamentul min. 4500 mm max. 4800 mm

Total min. 6750 mm max. 7700 mm

Se observă că lungimea maximă a sașiului se recomandă undeva pe la 7700 mm. Se poate atinge și cota de 8000 mm, dar se impun anumite măsuri speciale.
Alungirea sașiului original trebuie să-i asigure aceleași performanțe și noului șasiu. De la început vă atrag atenția că un șasiu greu nu este neapărat și robust. Se recurge la soluția secțiunilor variabile, conforme cu sarcina care le solicită. În calcul se poate considera că descărcarea maselor ce compun caroseria se realizează cu sarcini uniform distribuite. De aceea alungirea consolei din spate se va face cu un profil U mai îngust (U-120, U-140). Ampatamentul se majorează prin intercalarea unui segment nou între axe. Dimensiunea acestui segment va fi cel puțin egal cu secțiunea celui original, sau mai mare, deoarece solicitările vor fi mai mari. Dimensionarea profilelor ca și locul de îmbinare se face pe baza unor calcule de rezistență, deoarece dimensionarea empirică poate aduce surprize. Acesta este și motivul pentru care nu se poate spune la simpla apreciere care să fie cotele optime necesare. Ceea ce pot să spun este că îmbinarea segmentelor de lonjeroane se recomandă să se facă obligatoriu respectându-se normele tehnice. Sudura capetelor de lonjeroane să nu se facă "la poziție". Toate segmentele se vor înșira, poziția lor să fie verificată permanent pentru a se asigura paralelismul și coplaneitatea lor. Mai întâi se vor face suduri în puncte și doar după verificare se trece la sudura definitivă. Deoarece profilele sunt masive și sudurile profunde^ vă propun sudarea alternativă care evită deformările termice ireversibile ale sașiului. îmbinările sudate vor fi întărite cu gusee (plăci) sudate pe exterior și corniere suprapuse pe interiorul profilului U, în acest fel sudura nu va ceda. Grosimea guseului se recomandă să fie 0,8 din grosimea profilului.
Pe porțiunea alungită, lonjeroanele vor fi întărite cu noi traverse dispuse în nodurile de descărcare a eforturilor.
Montarea caroseriei pe șasiu se realizează cu ajutorul unor traverse ce pot fi dintr-o singură bucată, sau din console sudate perpendicular pe lonjeroanele sașiului.
lată cum se derulează corect proiectarea unul ansamblu "caroserie-șasiu" pentru o remorcă apicolă, avându-se în vedere tot ce am scris în acest articol serial.
Se stabilește tipul de stup cu care se va lucra. Spre exemplificare adoptăm stupul vertical cu un corp normal (rama Dadant) și magazin ME, cu dispunerea ramelor în pat rece. În acest caz dimensiunile stupului vor fi de 420 mm la fațadă, 490 mm în profunzime, cu o înălțime de 660 mm.

Dacă se utilizează un stup pătratic la care cele 12 rame de cuib se pot dispune fie în pat cald fie în pat rece, cu magazin scurt, atunci dimensiunile vor fi de 490-490-590 mm. În cazul stupului orizontal, cu dispunerea ramelor doar în pat cald, dimensiunea în fronton va fi de 490 mm, în profunzime va fi condiționată de numărul de rame, iar în înălțime depinde de prezența sau nu a magazinului.
Fiecare stup va sta în propria sa colivie, recomandându-se un joc lateral de 10 mm și un spațiu liber deasupra de 40-80 mm.
Se alege numărul de nivele de dispunere a stupului, două sau trei. La dispunere pe trei nivele se va face o economie maximă în cotele pe verticală pentru păstrarea centrului de mase cât mai jos posibil.
În funcție de tipul de stup folosit se stabilește numărul de stupi pe un nivel.
Se dimensionează bateria de stupi avându-se în vedere cotele stupilor, jocurile recomandate, dimensiunile geometrice ale profilelor.
Cabina de lucru și odihnă se recomandă să aibă o lungime de 1800-1900 mm, la care se mai adaugă grosimea pereților aproximativ 2×50 mm. Se alege varianta de dispunere a cabinei, față sau spate.
Toate cotele rezultate formează un lanț a cărui valoare totală se va situa undeva între 6750-7700 mm, dar nu mai mult de 8000 mm.
Lățimea caroseriei se stabilește la max. 2400 mm pentru a face posibilă realizarea pe fiecare parte a unei strașine de 50 mm. Înălțimea caroseriei se stabilește în funcție de numărul de nivele a stupilor. Atenție însă ca împreună cu înălțimea platformei să nu depășească 3500 mm.
Se face o repartiție teoretică a cotelor pentru ampatament și console, cu plasarea punților la cotele recomandate în articol.
Se întocmește bilanțul sarcinilor pentru absolut toate forțele care solicită
șasiul.
Se calculează șasiul la solicitări statice și dinamice pentru sarcinile din bilanț și se întocmesc diagramele privind repartizarea sarcinilor, a forțelor tăietoare și a momentelor încovoietoare.
Se aleg constructiv profilele necesare la alungirea sașiului și se verifică la solicitările calculate anterior. În cazul în care dimensiunile alese sunt prea mari, ele se reduc și invers.
Se repartizează consolele laterale, sudate pe lonjeroane. La capătul liber al acestor console se sudează o ramă perimetrală care va marca marginea scheletului. Principala grijă a constructorului va fi aceea de a realiza un cadru în care descărcarea sarcinilor să se facă doar în noduri (intersecția profilelor metalice).
Vă recomand să folosiți un stup de verificare pe care să-l introduceți în fiecare colivie și să observați modul în care culisează sau se etanșează la fațadă.
Deoarece proiectarea ansamblului caroserie șasiu este de cea mai mare importanță vă recomand să consultați un specialist. în cazul în care nu aveți la cine să apelați, vă stau la dispoziție pentru o proiectare integrală care să vă asigure realizarea unei remorci apicole pavilionare performante, precum și întocmirea documentației necesare la omologarea RAR, care în aceste condiții nu mai devine o problemă.

Puntea din față
Puntea din față este directoare și cuprinde osia, roți complete, butuc cu tambur, elementele mecanismului de frânare. În funcție de tipul mecanismului de direcție se disting două categorii de punți, cu ax rigid sau cu capete articulate prin pivoți și fuzete.
La remorcile cu peridoc osia este executată din țeava de oțel de calitate, având sudate la capete cepuri și talerele saboților de frână.
În cazul remorcilor cu mecanism de direcție la capetele osiei se găsesc furcile pivoților. Fuzetele se rotesc în plan orizontal în jurul pivoților.
Butucul cu tamburul, două piese distincte formează un bloc, asamblarea făcându-se prin intermediul a 8 șuruburi. Butucul, executat din oțel turnat, are două lăcașuri pentru rulmenții conici cu role. Montarea ansamblului butuc-tambur pe fuzetă se face cu mare atenție, atât la ordinea de așezare a semeringurilor și a rulmenților, cât și a jocurilor recomandate La presarea rulmenților pe ax, se va urmări ca aceștia să culiseze până în poziția de capăt, pentru că altfel vor apărea jocuri foarte mari cu consecințe nefaste. Semeringurile să fie în perfectă stare, fără ciupituri, cu manșeta neuzată și arcul de strângere a manșetei întreg. în caz contrar, în teren, va pătrunde apa spre rulmenți și aceștia vor rugini. Întregul spațiu interior al butucului, rămas liber se umple cu vaselină de calitate, dar fără să se exagereze, deoarece manșetele de cauciuc se pot rupe.
Reglarea jocului pentru rulmenții conici se face cu roata demontată, axa suspendată pe un suport și în această situație se strânge piulița de pe fuzetă cu putere, rotind permanent tamburul. Se simte la mână cum treptat rotirea devine mai greoaie și cu o ușoară tendință de blocare. În această poziție se bate în butuc cu un ciocan de cauciuc. Dacă jocul la rulmenți crește, lucru sesizabil la rotirea tamburului, înseamnă că rulmenții nu s-au așezat încă corect în lăcașuri și în acest caz se reia strângerea după care se slăbește piulița cu 60 de grade, urmărindu-se practic ca una din laturile hexagonului să ocupe poziția celei vecine și se asigură piulița. La final, rotirea tamburului trebuie să fie ușoară și fără blocări. O strângere prea puternică sau un joc mare duc la distrugerea rulmenților.

Se recomandă ca la primul drum să se verifice temperatura butucului. încălzirea sa excesivă indică un reglaj prost al jocului. Toate reglajele descrise se vor face cu saboții de frână strânși.
Pe talere se găsesc toate elementele de frânare, saboți, arcuri, mecanism de reglare. Pentru o reglare corectă a frânelor este bine să se apeleze la un mecanic auto, deoarece operația implică o oarecare experiență. Nituirea ferodourilor pe saboți, montarea saboților pe talere, reglarea jocurilor la saboți pentru ca toate frânele să lucreze egal, nu sunt operații la îndemâna oricui. În cazul în care jocurile sunt prea mici sau saboții se blochează, roțile merg frânate. Are loc distrugerea ferodourilor, topirea vaselinei de la rulmenți și în scurt timp griparea lor. Un joc prea mare reduce eficiența frânării.
Pe osie se găsesc montați unul sau doi cilindri de frână de tipul cu o singură cameră. La frânare, tija cilindrului de frână acționează cu forța asupra unor pârghii și tije care transmit mișcarea la camele ce împing saboții pe pereții tamburului și astfel roata este frânată. întreg acest lanț cinematic trebuie verificat periodic și întreținut corespunzător.
În cazul remorcilor cu mecanism de direcție cilindrii de frână sunt plasați la roți și cinematica frânei diferă față de cazul precedent.

Puntea din spate
Puntea din spate este în mare măsură asemănătoare cu puntea din față de la remorcile cu peridoc, diferența fiind în special la dimensiunea cilindrilor de frână.
Elementul cel mai important în cazul celor două punți îl constituie ecartamentul roților Un ecartament mic și un centru de greutate plasat mai sus conduce la o instabilitate în teren accidentat sau în curbe și invers Sunt preferate ecartamente între 1800 și 2000 mm.

fig.5 Dimensiuni pavilion apicol (click pe imagine pentru a mări).

În fig. 5 au fost ilustrate două cazuri:
a) O remorcă cu un ecartament mic de 1500 mm cu dispunerea stupilor pe trei nivele,la o curbă la stânga, sub acțiunea forței centrifuge, prin deformarea arcurilor din dreapta și a pneurilor caroseria se înclină și deplasează centrul de mase spre roțile din dreapta. Forța centrifugă creează un moment de răsturnare care poate fi mai mare decât momentul dat de greutatea remorcii și în acest caz remorca se va răsturna. Condiția de stabilitate a remorcii este îndeplinită în cazul în care
G x -1 > Fc x -3
unde G – greutatea remorcii, Fc – forța centrifugă, -1 și -3 – distanțe raportate la centrul de mase.
Pentru ca inegalitatea de mai sus să existe permanent este obligatorie:
– Descărcarea pe cât posibil a etajelor superioare și astfel se coboară centrul de mase (scade -3 și crește -1).
Menținerea presiunii ridicate în pneuri.
Viteza de rulare în curbe să fie mică.
b) Remorca are un ecartament mare, de 2000 mm, și dispunerea stupilor se face pe două nivele. Centrul de mase se află mai jos și în acest caz inegalitatea celor două momente crește în favoarea stabilității.
Cele constatate anterior ne obligă să alegem un tip de remorcă cu un ecartament mare iar soluția adoptată la dispunerea stupilor să asigure o plasare a centrului de mase cât mai jos.
Se atrage atenția în mod deosebit că nu se admit modificări sau intervenții majore în structura punților, care trebuie să fie originale.

[NUME_REDACTAT] remorcii face legătura cu vehiculul trăgător și asigură tracțiunea și direcția. Este o construcție sudată din profile de tablă îndoită formată din doi tiranți dispuși în formă de săgeată și una sau mai multe traverse sudate care-i măresc rezistența. În partea din față se află inelul de tracțiune ce poate fi demontabil sau sudat și este executat din oțel forjat. Este obligatorie păstrarea formei inițiale a inelului, fără schimbarea soluției originale. Diametrul interior poate fi 40 sau 55 mm.

În cazul în care interiorul inelului se ovalizează exagerat se recurge la înlocuire. Unele inele au la interior o bucșă de uzură ce poate fi înlocuită.
La capătul opus proțapul este articulat cu puntea din față prin intermediul a două bolțuri cu diametrul de 25-30 mm. Acestea trebuie gresate periodic și verificată siguranța împotriva desprinderii lor accidentale. La verificarea tehnică periodică nu se admite funcționarea cu bolțuri și lagăre ovalizate sau cu proțapul deformat, suduri improvizate sau modificări artizanale.

[NUME_REDACTAT] apicole pot avea direcția cu peridoc sau cu mecanism paralelogram de direcție. Cele mai practice sunt cele cu peridoc datorită manevrabilității ridicate, dar prezintă dezavantajul unei platforme mai ridicate, undeva pe la 1250-1350 mm, ceea ce ridică centrul de mase, lucru ce se poate compensa printr-o judicioasă organizare pe verticală. Remorcile din categoria doua au platforma mai joasă, aproximativ 1100 mm, dar se manevrează mai greu în spații înguste.
Peridocul este format din două piese circulare, una fixă montată pe șasiu iar cealaltă mobilă pe un cadru ce aparține punții din față. Ele sunt suprapuse și se pot roti una față de cealaltă datorită unor role sau bile. Sistemul trebuie întreținut prin ungeri și verificări periodice, deoarece o uzură sau defecțiuni majore pot duce la accidente grave.
Mecanismul de direcție cu paralelogram este întâlnit mai mult la remorcile agricole sau la remorci apicole care folosesc șasiul de la autocamioane. Are o construcție clasică, leviere, pivoți, bare de direcție și capete sferice de bară. Se vor urmări și întreține pivoții cu bucșele lor, capetele de bară și se va verifica la nevoie unghiul de convergență, care trebuie să aibă o valoare ușor negativă.

Deschiderea în față a roților (unghi de convergență pozitiv) duce la încălzirea și uzura rapidă a pneurilor. închiderea peste valoarea de 4-5 mm a roților are același efect. Jocurile existente în mecanismul de direcție duc la uzuri neuniforme ale pneurilor din față și la un mers șerpuit al remorcii.

[NUME_REDACTAT] această categorie de remorci suspensia este asigurată de arcuri cu foi cu brațe egale. La un capăt arcul este articulat prin bucșă și bolț iar la celălalt capăt flotează fie cu patina, fie cu cercel în funcție de sarcina remorcii originale arcurile au un număr mai mare sau mai mic, dar în general de 10 foi și o secțiune a acestora în medie de 80×10 mm. Bineînțeles că pot avea și alte valori.

Deschiderea medie (distanța între capete) are valoarea de 1000-i 100 mm. Arcurile mai lungi lucrează bine față de cele scurte care sunt mai rigide, dar săgeata lor este mai mare ceea ce ridică înălțimea platformei. O soluție bună este dublarea arcului principal de pe fiecare roată cu un arc secundar, mai scurt, care intră mai târziu în funcțiune și doar la suprasarcini. Se asigură astfel o protecție a familiilor de albine pe un drum accidentat, dar și menajarea sașiului la șocuri puternice.
Din construcție arcurile cu foi sunt proiectate pentru o sarcină maximă la care deformarea lor are o săgeată dată. Pentru a nu se depăși această săgeată se montează tampoane limitatoare din cauciuc. Dacă arcurile se deformează cu vremea sau încărcarea remorcii este peste limită, remorca stă pe tampoane până la distrugerea lor și suspensia este scoasă din funcțiune. Există chiar pericolul ca arcurile să fie date peste cap și roata să se blocheze pe șasiu.
La remorcile auto construite mai pretențios sunt prevăzute amortizoare și bare antiruliu. Acestea asigură o stabilitate accentuată în teren accidentat sau în curbe, permițând o rulare la viteză mai mare.

[NUME_REDACTAT] completă se compune din discul cu janta asamblată, cercul roții, inelul de închidere și anvelopa. Există o corespondență între jantă și anvelopă în sensul dimensiunii lor, astfel că nu se poate monta pe o jantă decât anvelopa recomandată de fabrică.
Remorcile apicole pavilionare derivă dintr-o remorcă originală căreia i-au fost aduse modificări. Cel care construiește o astfel de remorcă trebuie să calculeze numărul de roți necesare, în funcție de încărcarea rezultată pe fiecare punte și practic pe fiecare roată. Dacă încărcarea pe roata originală este în limitele normale se poate păstra aceeași anvelopă. Dacă încărcarea este mai mare se alege o anvelopă mai mare. în cazul remorcilor cu consola spate mare, încărcarea pe puntea din spate crește și va fi nevoie de roți duble. în acest caz crește însă și rezistența la mers, simultan cu creșterea consumului de combustibil.
Nu se recomandă utilizarea unor baloane mari în ideea amortizării mai bune a șocurilor deoarece în condiții de ploaie și noroi se intră ușor în regim de acvaplanare cu derapaje nedorite.
Deși o remorcă apicolă nu rulează mai mult de 2000 km într-un sezon, ceea ce ar însemna o durată mare de exploatare a anvelopelor (mulți ani de zile), se întâmplă frecvent ca într-un singur sezon și uneori la un singur drum să distrugem o anvelopă. Pentru a evita astfel de situații vă fac următoarele recomandări privind exploatarea corectă a pneurilor.

Factorii care influențează durata de serviciu a pneurilor sunt:
a. Presiunea de regim din pneu.

Fiecare fabricant indică presiunea optimă de lucru în funcție de tipul pneului, destinație și regim de lucru. În tabelul anexat sunt redate pentru diferite tipuri uzuale caracteristicile tehnice între care apare și presiunea de regim în funcție de încărcare.
Subpresiunea distruge rapid pneul, deoarece straturile de cord și pelicula de cauciuc ce le acoperă suferă deformații mari cu degajări puternice de căldură locală. Au loc desprinderi ale stratului de cord cu ruperea acestuia, desprinderea straturilor carcasei, uzura avansată a benzii de rulare. Concomitent crește mult consumul de combustibil. Practica rulajului cu pneuri în subpresiune pentru îmbunătățirea confortului este profund dăunătoare.
Suprapresiunea provoacă uzura pe coama pneului datorită deformării sale în zona benzii de rulare. Din același motiv apar și crăpături în canalele profilului și treptat apa și nisipul vor pătrunde la straturile de cord cu urmările previzibile. Contactul cu obstacolele din drum va fi mai dur, cu urmări nedorite asupra benzii de rulare, iar confortul la drum scade.
b.Sarcina de încărcare.

Încărcarea peste sarcina admisă de fabrică, chiar în condițiile unei presiuni normale duce la aplatizarea pneului în zona de contact cu drumul. Efectele resimțite de pneu sunt cele de la punctul "a" cumulate, iar efectul distructiv este mai rapid.
c. Viteza și temperatura.

Cu cât viteza crește, deformările straturilor de cord cresc în frecvență iar disiparea căldurii se face mai greu. în această situație distrugerea pneului este mai rapidă. Dacă temperatura mediului ambiant ca și a căii de rulare este ridicată, toate efectele menționate la punctele "a" și "b" se accelerează. Este greșită practica de a se dezumfla pneurile atunci când ele se încălzesc și devin mai rigide.
Presiunea în pneu se realizează înainte de cursă, la rece, fără încărcătura suplimentară și nu se mai corectează pe traseu. Dacă temperatura pneurilor a crescut prea mult, se va opri pentru răcire. Temperatura limită la care omul poate suporta un contact prelungit cu palma pe un corp cald este de aproximativ 65°C. Dacă la control se constată depășirea acestei temperaturi se recomandă oprirea imediată. Este de preferat o staționare scurtă, programată, decât una mai lungă, forțată de explozia pneului.
d. Montarea și demontarea.

Cu ocazia diferitelor intervenții pneul se demontează de pe jantă. Operația trebuie făcută cu grijă și cu scule adecvate, fără deteriorarea talonului. Se va evita pătrunderea în interiorul pneului de corpuri străine sau noroi, care în timp vor distruge camera.
Foarte mare importanță are împerecherea roților mai ales când pneurile nu sunt noi. Este recomandat să se aibă în vedere tipul profilului, uzina furnizoare, dimensiunea și gradul de uzură.
Deși rulajul nu este mare în decursul unui sezon, este bine ca la 4000-6000 km să se facă permutarea roților după una din schemele prezentate în fig. 6, mai ales la remorcile cu mecanism-paralelogram de direcție. La permutare se schimbă roata cu totul, fără demontarea pneului.

e. Starea tehnică a remorcii.

Unghiul de convergență prost reglat, o punte deformată, suspensia defectă, mecanismul de frânare defect, mecanismul de direcție uzat, cu jocuri, o supraîncărcare, iată neglijențe care pot scoate definitiv sau parțial din funcțiune, la o singură cursă uneori, un pneu. În cel mai fericit caz vor apărea uzuri tip dinte de ferăstrău. În timpul mersului se vor auzi lovituri sacadate la contactul cu asfaltul, lovituri receptate defavorabil de rulmenți.
f. Modul de conducere.

Pe drumurile cu gropi sau piatră se va reduce viteza
deplasare deoarece șocurile primite de pneu vor grăbi uzura sau chiar distrugeri locale, în curbe viteza va fi adecvată. în fig. 1 din articolul precedent este reprezentată forța rezultantă "R" a celor două forțe, "G" și "Fc" care are tendința de a descălța pneul de pe jantă. Cu cât viteza crește cu atât efectul se amplifică.
g. Condițiile de drum și mediu.

Rulajul se poate face pe asfalt, beton, pavaj,
drum pietruit, piatră mișcătoare, drum neamenajat. în ordinea de mai sus crește și uzura pneului, astfel că ultimele situații reduc la jumătate durata de viață a unui pneu. Dacă se mai adaugă și condițiile meteo defavorabile, ploi și noroi, deteriorarea se accentuează.
La staționar, se recomandă acoperirea roților cu prelate de culoare deschisă, cartoane sau frunze, deoarece razele ultraviolete duc la o îmbătrânire rapidă a cauciucului.
h. Contactul cu substanțe chimice și petrochimice.

Dacă pe una din roți se scurge un produs petrolier sau se rulează într-o zonă cu astfel de produse pe carosabil, se procedează la curățirea mecanică mai ales a canalelor profilelor până dispare orice urmă de petrol. Dacă pneul vine în contact cu produse acide sau bazice se curăță cu apă din abundență.
În tabelul următor sunt prezentate o serie de tipuri de anvelope recomandate pentru remorci și semiremorci. Primele 10 tipuri sunt anvelope reșapate la care s-au utilizat anvelope originale de firmă, Good-Year, Firestone, Michelin, Fulda, uzate. Calitățile tehnice ale unor astfel de anvelope sunt apropiate de cele noi, originale, dar prețul este la jumătate. Se recomandă să se respecte întocmai recomandările de fabrică privind presiunea de lucru. Personal folosesc de multă vreme anvelope reșapate la autoturismele de la societatea mea, cu rezultate excelente, astfel că le recomand cu toată încrederea.

Instalația de frânare
Reproduc integral descrierea și recomandările făcute de IMU Medgidia în notița tehnică pentru remorcile proprii. Remorca este prevăzută cu o instalație de frânare pneumatică cu o singură conductă principală pe principiul frânei cu depresiune pe conducta principală.
Comanda frânării se realizează din cabina conducătorului tractorului prin apăsarea pedalei de frână. Sistemul de frânare dă posibilitatea de reglare a presiunii în cilindri de frână, astfel încât momentul de frânare realizat de saboți prin frecare pe tamburi să nu depășească cuplul roților și deci să nu se producă patinarea remorcii pe calea de rulare, evitând astfel uzura neuniformă și prematură a anvelopelor.
Întrucât în timpul procesului de frânare, datorită forțelor dinamice, osia din față este încărcată iar osia din spate parțial descărcată, cilindrul de frânare din față are diametrul mai mare decât cilindrul de frânare din spate.
Pentru a se obține un reglaj corect, în circuitul aerului din față este introdus un regulator de presiune suplimentar.
Începerea frânării roților din spate ale remorcii trebuie să se realizeze înaintea începerii frânării roților din față, iar începerea frânării remorcii trebuie să fie înaintea începerii frânării autovehiculului tractor, astfel încât după frânare, autotrenul să rămână întins.
Frânarea la staționare, în pantă, cu autotrenul cuplat, se realizează pe roțile din spate prin acționarea manuală a dispozitivului de frânare.
La staționarea singulară a remorcii, în afară de frânarea pe roțile din spate trebuie realizată și frânarea roților din față prin apăsarea în jos a proțapului.
Elementele constructive ale instalației de frânare sunt indicate în schema cinematică alăturată și sunt următoarele:
– semicuplele asamblate SC1 și SC2; filtrul decantor F; inversorul I; regulatorul de sarcină RS; regulatorul de presiune RP; rezervorul de aer R; conductele de legătură și armăturile C.
Semicuplele asamblate realizează legătura sistemului de frânare a remorcii cu sistemul de frânare a tractorului.
Filtrul decantor purifică aerul care pătrunde în circuitul instalației de frânare.
Regulatorul de sarcină reglează presiunea din camerele de frână în funcție de sarcina remorcii, astfel încât momentul de frânare realizat de frecarea saboților pe tamburi să nu depășească momentul exterior, pentru a nu se produce patinarea roții pe calea de rulare în momentul frânării.
Regulatorul de presiune este introdus în circuitul pneumatic al frânei roților din față și are rolul de a realiza un reglaj suplimentar de presiune în camera de frânare față, datorită repartizării neuniforme a sarcinii pe cele două osii în momentul procesului de frânare. Are în același timp rolul de a întârzia frânarea roților din față ale remorcii în raport cu roțile din spate, pentru a evita atât tangajul cât deraparea spatelui remorcii de frânare.
Inversorul are rolul de a inversa circuitul aerului în momentul apăsării pe pedala de frână, adică întrerupe circulația aerului între tractor și rezervorul tampon al remorcii și stabilește legătura între rezervorul tampon și camerele de frânare ale remorcii.
Rezervorul de aer are rolul de a înmagazina aerul sub presiune pe care îl cedează camerelor de frânare în timpul procesului de frânare.
Conductele de legătură și armăturile asigură căile de acces a aerului între diferitele părți ale sistemului de frânare.
La staționare în pantă sau la pastoral se recomandă folosirea a doua cale pentru blocarea uneia din roțile din spate.

Fig7. Instalația de frânare la pavilionul apicol (click pentru a mări).

SC.1 Semicupla asamblată
SC.2
I Inversor
R Rezervorul de aer
F Filtru decantor
RS Regulator de sarcină
RP Regulator de presiune
Conducte de legătură și armături

Instalația electrică de iluminare-semnalizare
În acest articol este tratat ultimul capitol din fișa tehnică, ce se referă la dotarea remorcii apicole pavilionare cu propria instalație electrică necesară pentru a se marca atât prezența în trafic pe timp de noapte cât și pentru semnalizarea manevrelor de frânare sau schimbare a direcției de mers.
Remorcile apicole pavilionare au în general dimensiuni de gabarit apreciabile, care pe timp de zi sunt ușor de remarcat, dar care în timpul nopții, când se fac deplasările în majoritatea cazurilor, trebuie foarte bine semnalizate și ca prezență în trafic dar și ca dimensiuni. În acest sens este obligatorie montarea pe remorcă a unor lămpi cu specific auto și a unor catadioptri.
Efectuarea unor manevre de schimbare a direcției de mers sau a frânării precum și starea de avarie este obligatoriu să fie semnalizată luminos cu ajutorul unor lămpi specifice.
Tipul tuturor lămpilor, puterea becurilor, precum și poziția lor sunt precis stabilite prin norme și sunt prezentate în planșa alăturată. Pentru o siguranță sporită unele lămpi sunt dublate de catadioptri de diferite culori. De menționat că trebuie respectate cu strictețe datele din planșa prezentată, fără inovații, fără adaosuri și fără lipsuri. Se recomandă utilizarea lămpilor auto inscripționate cu «E 19» acestea fiind omologate în țara noastră.
Tensiunea de lucru a lămpilor este de 12 V și în cazuri deosebite 24 V. O polaritate a lămpilor este conectată la masa metalică a remorcii, iar cealaltă polaritate este alimentată prin cablaj din cupru lițat, izolat în manta din polivinil. Secțiunea conductorului de cupru este dictată de intensitatea curentului din circuit precum și de durata de folosire. Deoarece în timpul mersului au loc vibrații sau frecări ale cablajului de părțile metalice cu pericol de scurtcircuit, cablajele sunt protejate prin matisare și tunele de cable (conducte pozate pe șasiu sau caroserie).
Conectarea electrică a remorcii la vehiculul trăgător se face printr-un racord flexibil și o priză multipolară. Traseul racordului și lungimea lui se va alege astfel încât la manevre să nu se producă întinderi sau chiar ruperea sa. în practică recomand ca la efectuarea manevrelor în locul de pastoral să se decupleze priza de la vehiculul trăgător deoarece virările sunt foarte ample și pericolul ruperii racordului sunt mai mari. De asemenea recomand montarea pe remorcă a unei prize auto la care să se cupleze cel de al doilea capăt al racordului. La staționare, la cules racordul se demontează și se păstrează în cabină.
Execuția unei instalații electrice se va face doar de un electrician auto profesionist și cu materiale în perfectă stare, pentru evitarea unor incidente nedorite.
Recomand de asemenea ca în cabina remorcii să se găsească câteva becuri de schimb în caz de defecțiune precum și siguranțele auto recomandate. Folosirea unor siguranțe majorate pot duce la incendierea instalației și chiar a vagonului.

Am încercat ca pe parcursul detalierii tuturor capitolelor din cadrul «Fișei tehnice» să scot în evidență ceea ce este important de știut și sper că în mare am reușit. Dacă apar și alte probleme, pot purta un dialog lămuritor cu cei interesați.

Adresa la care mă puteți contacta este: ing. [NUME_REDACTAT], B-dul Aerogării nr. 30, sector 1, București, cod 71547, tel./fax 01/232.42.70.

Sursă material pagină:

– REMORCA APICOLĂ PAVILIONARĂ DE LA "A" la "Z" – Ing. Mihai LISOVSCHI,

articole apăru

Polenul se găsește sub forma unui praf foarte fin în anterele florilor. Este alcătuit din grăuncioare de diferite forme și culori caracteristice fiecărei plante. Se deosebește prin forma suprafeței exterioare, prin conținutul diferit în substanțe nutritive, vitamine etc.
Polenul poate fi obținut prin recoltarea directă de către om, de la plantele care au cantități mari sau cu ajutorul albinelor. Spre deosebire de polenul recoltat direct de om, polenul obținut cu ajutorul albinelor este mult mai valoros, deoarece este adunat de la mai multe flori (poliflor) la care albinele au mai adăugat nectar și salivă.

În medie, albina poate aduce la un zbor 12-15 mg polen, adică aproximativ 1/10 din greutatea ei corporală.

Singurul mijloc de a obține polen pur în cantități importante și în condiții economice acceptabile este folosirea colectorului de polen. Colectoarele sunt dispozitive care se fixează la urdiniș, având orificii prin care albinele sunt obligate să treacă la intrarea în stup. Datorită frecării de marginile acestor orificii, polenul se scutură pe un grătar de unde cade în tăvi. Cele două rânduri de orificii prin care albinele sunt nevoite să treacă ca să pătrundă în stup sunt așezate la distanță de 5 mm. Colectoarele de polen în timpul culesului mare se scot.
 Polenul recoltat în colector, odată uscat, este mult diferit de cel care se poate culege direct de pe staminele florilor. Practic, albina culegătoare nu-și poate confecționează ghemotoacele de polen fără a adăuga polenului cules de pe antene un liant care le dă coeziunea indispensabilă pentru a se ține în coșulețele celei de a treia perechi de picioare. Acest liant este un amestec de nectar sau de miere cu salivă. Se știe că această salivă este bogată în enzime și în substanțe diverse. Polenul din ghemotoace este deci un produs mixt, vegetal și animal. În consecință nu este prea ușor să deosebești, dintre proprietățile polenului din ghemotoace, pe cele care provin de la plantă de cele care provin de la insectă.

[NUME_REDACTAT] este alimentul plastic al albinelor (spre deosebire de nectar, aliment energetic). El aduce în același timp proteinele, glucidele, lipidele, vitaminele și sărurile minerale indispensabile albinei.
Compoziția chimică a polenului este foarte variată în funcție de plantă. Compoziția polenului a făcut obiectul a foarte numeroase studii comparative. Polenul are o compoziție variabilă în funcție de plantele de la care provine. Astfel conținutul în proteine poate varia între 7 și 30%, în medie este de ordinul a 20%. Cea mai mare parte a acizilor aminați sunt prezenți fie în stare liberă, fie în proteine. Extractul eteric, adică fracția lipidică a polenului, este foarte variabilă, în funcție de calitatea anemofilă sau entomofilă a polenului. Polenurile anemofile sunt în general mai sărace în lipide decât polenurile entomofile, îmbrăcate într-un liant gras, astfel polenul de păpădie conține mai mult de 14% lipide, în timp ce polenurile de pin deabia depășesc 2%.
Glucidele din polen sunt mai ales zaharuri ; o bună parte din aceste zaharuri (glucoza, levuloză) provin din nectarul folosit de albină pentru confecționarea ghemotoacelor de polen. Conținutul mediu în zaharuri al ghemotoacelor de polen este de 15% ; la acesta se adaugă hidrații de carbon alții decât zaharuri, și în special amidonul și celuloza. Polenul este relativ bogat în vitaminele din grupa B, dar în egală măsură se găsește vitamina C și cantități importante de caroten și carotenoizi.
Printre pigmenți, notăm prezența rutinei, care se știe că sporește rezistența vaselor
capilare.
Lucrările de biochimie referitoare la compoziția polenurilor sunt atât de abundente încât ar trebui un întreg capitol numai pentru a le rezuma. În ciuda acestei documentații abundente dosarul medical al polenului rămâne destul de subțire dacă ținem seama numai de lucrările realizate cu metode științifice. Vom remarca și aici ca și pentru miere : polenurile nu reprezintă un produs cu compoziție fixă și stabilă. Rezultatele obținute în clinică nu sunt utilizabile în mod real, decât în măsura în care polenul care a servit la experiment este perfect cunoscut din punct de vedere botanic și al stării de conservare.

Preparare și conservare
Conținutul în apă al polenului scos din sertarul colectorului este ridicat mai ales pe vreme umedă. Unele modele de colectoare prost concepute lasă chiar să pătrundă apa de ploaie sau apa de condens din stup, ceea ce cauzează deprecierea recoltei. Dar, chiar și cu colectoarele bine construite, uscarea polenului este indispensabilă pentru a-i asigura conservarea pe perioadă îndelungată. Uscarea, oricare ar fi materialul utilizat, trebuie să respecte următoarele norme : absența luminii puternice și în special a luminii solare, temperatura să nu depășească 40-45°C la nivelul polenului, uscarea în straturi subțiri (câțiva milimetri), ventilație ușoară. Trebuie evitată utilizarea uscătoarelor cu ventilator într-o cameră cu praf.
Polenul adunat de albine se trece astfel printr-o sită de mătase și pe urmă se usucă întins pe hârtie la loc uscat, la umbră și ferit de accesul insectelor (acarieni microscopici).

Uscarea se mai poate face și la uscătorii speciale cu raze infraroșii sau aer condiționat, așezându-se polenul pe bandă rulantă, sau la frig, în lăzi frigorifice.
Păstrarea polenului se poate face în borcane de sticlă, cutii din material plastic alimentar sau în saci de nylon. O altă metodă de păstrare a polenului este în borcane, turnând deasupra un strat gros de miere sau în amestec cu miere, deasupra căruia se toarnă ceară topită formând un strat izolator.
Polenul se poate conserva și în amestec cu zahăr, prin frecare cu o cantitate dublă de zahăr tos. Pasta rezultată după omogenizare se introduce într-un borcan de sticlă, se presează, apoi se acoperă cu un strat de ceară topită, se astupă cu un dop șlefuit și se parafinează gura borcanului.
Mai poate fi păstrat și sub formă de turte, astfel: pentru fiecare kilogram de zahăr sau miere folosit la prepararea turtelor, se adaugă două linguri cu amestec de polen conservat.
Evaluarea corectă a conținutului în apă al unui lot de polen nu este prea simplă. Există însă câteva criterii comode. Polenul bine uscat se comportă ca un grăunte ; dacă se lasă să cadă din mână, trebuie să cadă cu un sunet clar ; ghemotoacele nu trebuie să se spargă ușor între degete.
Polenul destinat consumului uman trebuie să fie triat cu grijă. Se trece prin site și, la nevoie, vânturarea permite eliminarea deșeurilor grosiere și a prafului. Adeseori este necesar un examen vizual pentru a elimina deșeurile care au scăpat la triere.
Conservarea polenului în cantități mari, de ordinul mai multor zeci de kilograme, se face de preferință în ambalaje bine etanșeizate și la frig. Cu cât temperatura este mai scăzută cu atât condițiile de conservare sunt mai bune. Frigul oprește și dezvoltarea insectelor sau a acarienilor care, uneori, riscă să paraziteze un stoc de polen, în ciuda unui triaj riguros. Nici un produs insecticid, nici un produs care degajează vapori toxici nu trebuie pus în contact cu polenul, bogat în materii grase care fixează ușor acest gen de substanțe.

[NUME_REDACTAT], în afara analizelor biochimice efectuate în scopul cercetării, nu se practică asupra polenului decât examene destinate determinării originii botanice. Pentru un diagnostic foarte sumar și pur calitativ se ia 1 g de polen și se adaugă câțiva mililitri de apă curată. Polenul se rehidratează și în câteva minute se obține o suspensie omogenă din care se poate face unul sau mai multe preparate microscopice. Identificarea la microscop a grăuncioarelor de polen necesită aceleași cunoștințe și aceleași documentații de bază ca pentru analizele polinice ale mierii și se face în laboratoare specializate.
La probele luate la recepția polenului se determină mai ales conținutul de apă. Examenul microscopic se face pe loc în stupină, în care scop se ia polenul omogenizat 10-15 g pentru fiecare kilogram de polen.

Proprietăți și întrebuințări
Evident, consumul ghemotoacelor de polen în doze zilnice, care nu depășesc câteva zeci de grame nu este de natură să acopere nevoile alimentare ale unui adult. Dar poate să aducă un aport de vitamine și să completeze deficitul unei alimentații neechilibrate. Acțiunea polenului așa cum rezultă ea din cercetările efectuate pe animalele de laborator, nu se poate explica prin prezența unui constituent sau altul. S-a pus în evidență o acțiune foarte importantă a polenului în creștere, o acțiune certă asupra formulei sanguine și o acțiune antibiotică care se manifestă în special asupra colibacilului.
Polenul poate fi întrebuințat în medicină, singur sau în amestec cu miere (miere polivitaminoasă), în avitaminoze (profilactic sau curativ) și în alimentație ca produs dietetic și bogat în proteine.

Există medici care le recomandă pacienților lor cure de polen și acestea pentru afecțiuni foarte variate. Se pare că nu există contraindicații majore pentru consumul regulat al polenului în mici cantități.

După ce polenul este adus în stup de către albinele culegătoare, este depozitat în celule apoi presat cu capul până ocupă 1/3 din înălțimea celulei.

Păstura, pe lângă polen, conține și substanțe nutritive provenite din saliva lucrătoarelor, folosită ca liant pentru grăuncioarele de polen culese de pe anterele florilor.

Păstura este hrana de bază a puietului, fiind bogată în proteine, glucide și săruri minerale, provenită din polenul florilor. Faptul că păstura are o compoziție mai scăzută decât polenul în proteine și grăsimi și mai bogată în zahăr și acid lactic permite o conservare mai bună.

Păstura se recoltează din faguri prin trei metode:

1) prin tăierea în fâșii a fagurilor cu păstura, de unde aceasta se scoate foarte ușor, sau

2) prin retezarea celulelor.

3) prin refrigerarea fagurilor și sfărmarea cerii.

Pentru tăierea în fâșii fagurele se așează pe o masă în poziție orizontală și apoi se secționează longitudinal prin mijlocul fiecărui rând de celule. Păstura se scoate din celule prin scuturare, iar cantitatea care aderă de pereții celulei se scoate cu ajutorul unei andrele. Pentru retezarea celulelor, rama se așează pe masă orizontal și cu speteaza de jos spre lucrător. Cu ajutorul unui cuțit cu o lamă subțire și bine ascuțită se taie orizontal rândul de jos de celule cu păstura, cât se poate mai aproape de baza celulelor. Apoi fiecare rând este secționat pe verticală și oblic spre speteaza de sus a ramei, iar marginea inferioară a rândului de celule se îndoaie înspre lucrător.

În cazul fagurilor noi se poate recolta păstura și prin refrigerarea acestora. La rece ceara devine casantă și se poate sfărma. Păstura se alege, apoi, de bucățelele de ceară și propolis.

Imediat după obținere, păstura se mărunțește, se pune într-un vas și se mojarează (freacă), după care se cerne a doua oară, se așează într-un borcan și se presează. Păstura se conservă singură sau în amestec cu miere sau pudră de zahăr. Ambalarea și păstrarea se face la fel ca la polen.
Păstura este folosită în stupină, în industria farmaceutică, în special pentru obținerea vitaminelor naturale. De asemenea se mai întrebuințează și în medicină pentru tratarea a o serie de maladii ale sistemului nervos, endocrin și în avitaminoze.
Atât păstura cât și polenul în formă conservată pot fi distribuite albinelor în perioadele lipsite de cules și mai ales privăvara și toamna, sub formă de turte, ca ados la pasta din zahăr. Concomitent cu distribuirea păsturii, toți fagurii care au 1/2 și 1/3 miere se descăpăcesc și se presează praf de polen peste miere, apăsând cu cuțitul pe toată suprafața fagurelui descăpăcit. Acești faguri se așează lângă diafragma reductoare a cuibului.

Propolisul vine de la cuvintele grecești pro = pentru, polis = cetate și putea fi tradus liber ca un complex de substanțe destinat apărării cuibului, în special, în vederea iernării. Albinele îl recoltează de pe diferite plante (cireș, vișin, plop, brad, molid etc.) și îl transportă în cuib.

Cu ajutorul propolisului albinele astupă crăpăturile stupilor și acoperă cadavrele dăunătorilor pe care îi răpun în interiorul stupului (melci, șoareci, șopârle, bondari) sau cadavrele albinelor moarte pe care nu le pot scoate în afara stupului.

Colectarea propolisului de către albine

Din observațiile făcute asupra modului cum strâng albinele propolisul s-a constatat că acestea adună propolisul de diferite culori (alb, galben, roșu, verde, brun etc.) și îl transportă ca și pe polen pe piciorușele posterioare. Limba nu este utilizată nici la colectarea și nici la aplicarea propolisului. Sursele naturale de propolis sunt împărțite în două grupe diferite:

Prima grupă o constituie substanțele rășinoase, provenite în majoritate de pe mugurii de plante. Pentru recoltare albinele se folosesc de mandibule după ce cu antenele au descoperit particula cea mai potrivită de propolis. Pentru recoltare, albina, după ce a prins, cu ajutorul mandibulelor, particula de propolis, se trage înapoi, cu capul ridicat, până ce particula de propolis pe care a apucat-o se întinde în fir foarte subțire și se rupe. După aceea, cu picioarele manevrează particula de rășină și o depozitează în panerașele de polen. Operațiunea se repetă. La descărcarea propolisului în stup, albina respectivă este ajutată de alta care rupe cu mandibulele câte o bucățică din încărcătură și o depozitează. Aceasta operațiune are loc adesea chiar pe scândura de zbor. Recoltarea propolisului de către albine se face numai când temperatura aerului depășește 20°C,. deoarece la această temperatură materia vâscoasă este mai moale și poate fi colectată cu mai mare ușurință.

A doua grupa de propolis o formează balsamul din polen eliberat (în timpul crăpării și digerării grăuncioarelor de polen de la plantele entomofile) din învelișul acestuia și care împins de valvulele proventriculului, se acumulează în gușă. Balsamul este întins de albine cu ajutorul limbii pe obiectele din imediata apropiere a puietului. în timpul prelucrării acestor rășini cu ajutorul mandibulelor mai intervine și secreția glandelor mandibulare ale albinelor lucrătoare, în timpul exprimării substanțelor rășinoase și a triturării balsamului de polen se amestecă și secreții ale glandelor faringiene.

Tendința de propolizare a albinelor este un caracter de rasă sau ecotip și depinde chiar de însușirile individuale ale unor familii de albine. Trebuie menționat, de asemenea, că speciile Apis florea și Apis dorsata nu folosesc propolisul iar  unele rase din specia Apis mellifera ca Apis mellifera Lamarkii nu adună propolis.
Recoltarea propolisului de către albine are și un caracter zonal. În zonele mai reci și păduroase înclinația de propolizare este mai pronunțată față de zona de câmpie. De asemenea, toamna și primăvara albinele propolizează mai mult decât în cursul verii. Albina româneasca, Apis mellifera carpatica, are o tendință moderată de propolizare comparativ cu rasele de albine cu tendințe mai pronunțate de propolizare cum sunt albina caucaziană (Apis mellifera caucasica), albina sahariană (Apis mellifera sahariensis), Apis mellifera anatolica, Apis mellifera scutelata și altele.

[NUME_REDACTAT] este o substanță de culoare brun-deschisă cu nuanțe până la brun-închis și uneori cu reflexe verzui, puțin solubil în apa dar perfect solubil în eter și alcool.

Punctul său de topire este de 60-70°C. La temperatura din interiorul stupului este maleabil, iar la temperatura mediului ambiant devine casant. În prezent are o largă aplicare în terapeutica medicală sub formă de extract alcoolic, unguent sau diferite alte preparate medicamentoase.
Propolisul brut, așa cum se recoltează în stup prin răzuire, conține în medie 30% ceară, restul fiind format din rășini, balsamuri, uleiuri esențiale, și destule impurități rămase de la albine, pentru că ele folosesc propolisul pentru a îmbălsăma imediat ceea ce nu pot să evacueze.

Ceara este o componenta obligatorie a propolisului. Din propolis se extrag două tipuri de ceară comparativ cu ceara propriu-zisă, extrasă din același stup: ceara A (circa 17%) având similitudini cu ceara propriu-zisă și ceara B (circa 6%) net diferita, asemănătoare cu cerurile vegetale. Cele două ceruri se pot separa pe baza solubilității lor diferite, în alcool fierbinte concentrat și respectiv diluat.
O astfel de compoziție indică o mare complexitate. Numai printre flavone, uleiuri esențiale etc. se găsesc zeci de substanțe cărora le vor trebui testate proprietățile biologice.

Colectarea propolisului de la albine
Producții sporite de propolis se pot realiza folosindu-se în acest scop unul din tipurile existente de colectoare de propolis. Pot fi folosite colectoare care conțin o plasă de material textil (propolisul se recoltează prin refrigerare și sfărmarea bucăților de propolis de pe plasă, propolisul devenind casant la rece) sau pur și simplu o bucată de linoleum, aproape cât dimensiunile părții de sus a stupului, polenul recoltându-se printr-o simplă răzuire cu dalta apicolă.
În scopul măririi producției de polen, se pot lua următoarele măsuri:

cu ocazia fiecărei intervenții care se face în cuibul familiilor de albine în special în perioada de primăvară și toamnă, se vor curăța cu atenție, prin răzuire,toate părțile și elementele din stup ce prezintă depuneri de propolis;

se vor distanța ramele între ele, precum și scândurelele de podișor câte 2-4 mm, formându-se spații care, după umplerea lor de către albine cu propolis, vor fi curățate reținându-se propolisul rezultat;

se înlocuiește podișorul cu o plasă din material plastic care după propolizare se va ridica în vederea recoltării, depozita la rece, apoi, cu o daltă, detașa propolisul;

se poate folosi cu rezultate bune și colectorul de propolis format dintr-un grătar lamelat din tablă zincată, sită din material plastic și pânză colectoare care se plasează deasupra cuibului în locul podișorului;sita și pânza colectoare rămân în tot cursul anului în familia de albine. Grătarul lamelat se pune în luna aprilie o dată cu lărgirea cuibului și se ridică toamna în momentul pregătirii pentru iernare a familiilor de albine; În timpul sezonului apicol, ori de câte ori plasa din plastic este încărcată, pe majoritatea suprafeței cu propolis, se desface prin desprindere pânza colectoare de care aderă cea mai mare parte din propolis, reașezându-se în poziția inițială. Recoltarea propolisului de pe pânza colectoare se face o dată pe an după ce în prealabil a fost păstrată câteva zile la temperatură scăzută (congelator).

În acest mod, anual, pot fi recoltate cantități însemnate de propolis, cu un grad mai mare de impurități (la răzuirea părților componente ale stupului) sau aproape liber de diferite impurități, aproape pur, prin folosirea colectoarelor.

[NUME_REDACTAT] există o metodă standard care să permită identificarea propolisului așa cum se identifică lăptișorul de matcă de exemplu. Dar s-a demonstrat că analiza polinică a propolisului este posibilă și că ea permite trasarea originii geografice a unei probe de câteva grame. Aceasta nu are nimic surprinzător pentru că se știe că propolisul cuprinde polen în cantitate apreciabilă și că el constituie un excelent mijloc de conservare.

Preparare și conservare

Propolisul brut obținut prin răzuire nu cere nici o preparare specială, dar se pot tria fragmentele și îndepărta deșeurile mari. Conservarea nu pune, nici o problemă deosebită.

Propolisul se ambalează în pungi de plastic etanșe, pentru a se păstra astfel principiile active ale propolisului, așezate în lădițe de lemn căptușite cu hârtie. Pe fiecare lădiță, care conține propolis, se lipește o etichetă ce cuprinde numele și adresa producătorului, caracterizarea propolisului după sursa de proveniența, perioada de recoltare și  greutatea brută și netă.
Propolisul fiind solubil în alcool etilic la rece, se pot ușor prepara soluții filtrabile. Ceara se elimină prin acțiunea frigului, căci ea este foarte puțin solubilă în alcool la temperatură scăzută.

Tinctura de propolis (în secțiunea de apiterapie)

Datorită proprietăților sale bactericide, tămăduitoare, propolisul a fost utilizat din cele mai vechi timpuri în medicina populară la vindecarea rănilor. De câțiva ani, sub influența cercetărilor făcute asupra constituanților propolisului de izolare și identificare a fracțiilor active, s-a constatat apariția, mai ales în țările din est, a unor preparate de tipul unguent, pastă, aerosol etc., utilizate pentru diferite afecțiuni mai ales cutanate sau ale căilor respiratorii. Pentru fabricarea medicamentelor propolisul se predă fabricilor sau farmaciilor interesate. Propolisul ce se achiziționează este de două feluri – propolis obișnuit provenit de la diferite plante sau propolis poligam și propolis uniplant sau monofit, recoltat de la o singura plantă. Propolisul trebuie să se prezinte ca o masă solidă, de culoare brun-cafenie, mai închisă sau deschisă, cenușiu-verzui, să fie de culoare omogenă sau cu aspect marmorat pe secțiuni, consistența lui să fie vâscoasă, lipicioasă, frământat în mână să lase urme, să aibă un miros plăcut, caracteristic de rășină iar referitor la puritate, să prezinte urme abia vizibile cu ochiul liber de impurități fine. Totodată, la predare, trebuie să conțină între 50-55 materii rășinoase și balsamuri, ceară cca. 30%, uleiuri eterice cca. 14% și polen cca.5%.

Cercetarea propolisului duce, de la o zi la alta, la aplicații medicale importante. Dar pentru moment suntem încă obligați să recunoaștem că propolisul este un produs cu compoziție variabilă și că nu vom face progrese decisive decât continuând cercetările biochimice care au ca obiect cunoașterea mai îndeaproape a agenților cărora li se datorează certele proprietăți biologice constatate.

Ceara este o secreție a albinei lucrătoare. Când este  emisă de glandele ceriere ea este perfect albă și curată. Utilizată ca material de construcție în stup, ea se încarcă progresiv cu substanțe care-i schimbă profund compoziția și, ceea ce este mai vizibil,ea trece prin toate nuanțele de galben, pe urmă de brun ajungând aproape neagră după câțiva ani. Compoziția chimică a cerii este foarte stabilă dacă se considerare produsul pur, așa cum este secretată de glande. Variați foarte slabe de la o rasă de albine la alta. Nu se notează variații semnificative decât între diferitele specii ale genului Apis.

            Ceara de albine este, chimic, foarte inertă. Ea rezistă bine la oxidări și nu este ușor atacată  decât de enzimele digestive ale insectelor cum este Galleria. În stup, ceara se încarcă cu impurități dar nu se transformă, ceea ce permite recuperarea ei după mai mulți ani de folosire prin simplă reîncălzire și purificare.
Culoarea galbenă pe care o capătă după puțin timp în stup este în raport cu pigmenții polenului. Substanțele, în general foarte pigmentate, care înconjoară grăuncioarele de polen ale plantelor entomofile sunt solubile în substanțe grase. Se dizolvă ușor în ceară și o colorează. Ulterior, ceara se încarcă cu propolisul adus de albine, cu mătasea coconilor părăsiți în celule de albinele care se nasc. Examinat la microscop,fagurele de ceară învechit se dovedește a fi un material alcătuit din elemente disparate, mult mai solid decât pelicula subțire de ceară de la început. 
Aceste remarci sunt importante : când se vorbește de compoziția cerii trebuie precizat dacă este vorba de ceară pură, proaspăt secretată, sau de produsul obținut printr-un procedeu anume de extracție. O extracție cu apă caldă sau cu abur dă un produs diferit de extracția cu un solvent organic cum ar fi benzina sau cu un amestec de solvenți. Pentru a recupera ceara pură din produsul rezultat al unei "extracții", trebuie făcută o purificare având ca scop îndepărtarea corpurilor străine insolubile și distrugerea, prin oxidare a substanțelor dizolvate în ceară dar străine ei. Pentru a înțelege bazele tehnologiei cerii, care este simplă și bine pusă la punct de foarte mult timp, trebuie să ținem seama de aceste fapte.

Compoziția și proprietățile fizico-chimice

Ceara albinelor aparține unei mari familii chimice, cea a cerilor, care sunt corpuri grase, lipide, de diverse origini : animale, vegetale sau minerale. Toate cerile au proprietăți chimice apropiate. În compoziția lor nu intră decât carbon, hidrogen și oxigen. Sunt corpuri foarte stabile, existente într-un număr considerabil de varietăți.
Ceara albinelor este constituită în esență, din esterii unui acid gras cu un alcool cu greutate moleculară ridicată ; ea mai conține hidrocarburi saturate, acizi liberi, alcooli liberi și apă.
În principal ceara este deci formată din combinarea unor acizi grași ca acidul palmitic, acidul cerotic, etc. cu alcooli din care cel mai important este miricilul.
Hidrocarburile sunt în special hidrocarburi saturate având între douăzeci și cinci și cincizeci de atomi de carbon.
Ceara de albine este insolubilă în apă și mai mult sau mai puțin solubilă în diverși solvenți organici. Cel mai bun este benzenul (mai mult de 100 g ceară pentru 100 g benzen, la 45°C). După benzen urmează esența de terebentină. Alcoolul la cald nu dizolvă decât foarte greu ceara dar, în schimb, o separă foarte bine de propolis care este foarte solubil în alcool.
Punctul de topire al cerii pure este de 64°C +/- 0,9°C. Pentru ceara nepurificată, variația punctului de topire este destul de importantă, minima fiind de 62°C, iar maxima de 65°C.
Punctul de solidificare este diferit de punctul de topire ; pentru ceara pură el este de 63°C +/- 0,9°C. Masa volumică este de 927 kg/m3 minimum și 970 kg/m3 maximum (media : 953kg/m3) la 15°C.

Tehnologia cerii

În orice unitate apicolă se distinge întotdeauna ceara din capacele și cea care provine din topirea fagurilor vechi reformați. Acestor două categorii de ceară li se aplică tehnologii diferite.

Ceara din căpăcele

Trecerea cuțitului de descăpăcit face să cadă într-un vas de descăpăcit capacele de ceară care cuprind și o cantate deloc neglijabilă de miere de bună calitate. Problema este separarea în cele mai bune condiții posibile a cerii și mierii fără a vătăma calitatea acesteia din urmă. În mare se folosesc 4 tehnici :

1. Simplă scurgere. Se lasă căpăcelele să se separe de miere prin gravitație, fundul vasului fiind prevăzut cu o sită, în cameră încălzită, și având grijă să mișcăm din când în când căpăcelele, se obține astfel o separare destul de satisfăcătoare dar lentă.

2. Centrifugare. Există centrifuge pentru căpăcele, care lucrează foarte rapid și au un randament foarte bun. Căpăcelele centrifugate sunt uscate și mierea care se scurge este curată.

3. Presare. Se pun căpăcelele într-o presă și se crește gradat presiunea. Munca nu este rapidă și capacitatea preselor este totuși limitată.

4. Topire directă. Există topitoare de capacele care realizează într-o singură operație separarea mierii de ceară cu ajutorul unei încălziri suficiente pentru a topi ceara și a o separa astfel de miere. Funcționarea topitoarelor de capacele trebuie să fie supravegheată cu multă atenție ca să se evite supraîncălzirea atât de dăunătoare mierii.

Ceara provenită din capacele prin una din primele trei metode poate fi topită într-un cazan special pentru ceară sau într-un topitor solar. Topitorul de căpăcele dă direct ceară lichidă. În toate cazurile este necesară o retopire ulterioară, pe apă caldă, care permite decantarea impurităților. Ceara de descăpăcire este o ceară foarte puțin colorată, aproape pură, căreia i se dau în general utilizările cele mai "nobile".

Ceara din fagurii vechi
Fagurii vechi trimiși la topit constituie un material care include mari cantități de propolis, de polen, de coconi, fără să mai socotim, cuiele, bucățile de sârmă, lemn și albinele moarte, a căror prezență este inevitabilă. Pentru extragerea cerii din acest amestec, trebuie un utilaj adecvat.
Cel mai bun este un topitor de ceară special conceput pentru această treabă ; pentru cantități mici de faguri vechi, se pot însă improviza instalații care sunt câteodată suficiente dar al căror randament nu este totdeauna foarte bun.
Topitoarele de ceară folosesc fie extracția cu vapori de apă, fie extracția cu apă caldă.
În topitoarele cu abur, fagurii vechi sunt așezați într-un coș metalic. Aburul obținut prin încălzirea cu gaz  a rezervorului de apă situat la partea inferioară a topitorului trece prin coș, topește ceara se condensează. Se colectează astfel la ieșire ceara topită și apa provenită din condensare. După ce extracția este terminată, se scoate coșul care nu conține decât reziduuri. Acestea mai cuprind încă ceară care nu poate fi recuperată decât prin dizolvare în solvenți organici. Această recuperare nu este rentabilă decât la scară industrială cu condiția ca prețurile cerii și energiei să dea un bilanț favorabil.
În extracția cu apă caldă, fagurii vechi sunt scufundați direct în apă. Pentru a-i împiedica să se ridice se pun într-un coș sau într-un sac de iută. Coșul poate avea la partea superioară, un piston care permite exercitarea unei presiuni. Sacul de iută trebuie să fie îngreunat cu câteva pietre mari. Apa caldă topește ceara, care se ridică la   suprafață și   curge printr-o deschidere practicată la partea superioară a cuvei.
Mai există și alte metode de extragere a cerii : teasc, centrifugare, presă hidraulică, filtru-presă, fără să uităm topitorul solar (în imaginea alăturată). Acesta utilizează energie solară, și scoate, deci, gratuit, o ceară foarte frumoasă, curată.
Pentru obținerea unei ceri pure care să poată fi modelată în calupuri regulate, este absolut necesar să retopim ceara care iese din aparat, sau, cel puțin, să o menținem în stare lichidă cât mai mult timp posibil, în așa fel ca separarea între apă, impuritățile grele și ceară să fie completă. După răcire, se obține un bloc al cărui "fund" se taie ; este un amestec de diverse impurități care se adună la limita dintre ceară și apă.
Pentru a obține calupuri de ceară fără defecte, se toarnă ceara lichidă în forme de tablă cositorită sau vase emailate și se lasă să se răcească cât mai lent posibil, etanșând spațiul în care s-au pus formele umplute cu ceară lichidă. Fără această precauție blocul de ceară se crapă sau se contractă în formă inestetică.

Înălbirea cerii
Ceara obținută prin oricare din metodele expuse mai sus este totdeauna colorată. Această colorație nu incomodează în multe utilizări, dar industria are uneori nevoie de o ceară aproape albă pentru anumite utilizări, mai ales în cosmetică. Pentru obținerea unei decolorări totale a cerii trebuie îndepărtați pigmenții provenind de la polen și propolis. Se poate, fie prin acțiunea unui agent oxidant fie prin acțiunea luminii bogate în radiații ultraviolete. Agenții oxidanți cei mai folosiți sunt acidul sulfuric și peroxizii. Se tratează ceara în curs de topire. Este vorba de procedee industriale care nu își au rostul în stupină.
Albirea cerii la soare este o metodă foarte veche dar eficientă. Ceara mărunțită se expune la soare, pe site de sârmă, în straturi subțiri. Se întoarce din când în când, pentru ca toate fețele să fie bine expuse la razele soarelui. Tratamentul cere mai multe săptămâni bine însorite.
Ceara albită pe cale chimică nu mai are miros ; proprietățile sale mecanice sunt diferite de cele ale cerii galbene.

Analiza cerii
Tentația de a amesteca ceara de albine cu altele, mai puțin costisitoare, mai ales de origine minerală, este foarte mare. Cerile microcristaline provenind din petrol sunt uneori destinate de a "ameliora" sau a economisi ceara. Pentru a verifica dacă ceara de albine este pură se folosesc câteva teste fizico-chimice relativ eficace. Determinarea punctului de topire și a punctului de solidificare este o operație destul de simplă, la îndemâna apicultorului dar care necesită, bineînțeles, un termometru de precizie gradat în grade și zecimi de grad. În laboratorul de chimie se poate determina raportul hidrocarbură/alcooli, care este constant pentru ceara de albine pură. Adăugarea de parafină, a cerii microcristaline, modifică acest raport, ea constând din hidrocarburi, fără a conține și alcoolii cerii de albină.

Întrebuințările cerii
Întrebuințările cerii de albine sunt foarte numeroase și de multe ori neașteptate. Trebuie însă să distingem întrebuințările curente, care reprezintă mari tonaje ,de întrebuințările accidentale și de cele care nu sunt decât amintiri ale unui trecut îndepărtat când ceara era singurul material ce se putea utiliza pentru fabricarea diferitelor obiecte (lumânări, etc.).
Fabricarea fagurilor artificiali absoarbe o parte importantă a producției de ceară. De fapt, apicultura modernă stimulează în mai mică măsură producția de ceară a albinelor, față de apicultura tradițională veche, care folosea numai stupi ficși. În fiecare an se reformează rame vechi și se montează faguri artificiali în cele noi. Bilanțul nu este decât ușor pozitiv ;și fără ceara din capacele, ar fi, fără îndoială, negativ. Fabricarea fagurilor artificiali poate fi artizanală, și realizată la stupină, cu ajutorul unor stanțe foarte simple, sau industrială și atunci se folosesc mașini cu regim de lucru continuu, ca laminoarele. Principiul este dealtfel același, pentru că imprimarea desenului celulelor se face între cilindri de metal stanțat. Descrierea tehnicilor de fabricare a fagurilor artificiali se face în cărțile tehnice de specialitate. Meseria de cerar, comparabilă cu cea a multor artizani, comportă multe dificultăți tehnice și necesită multă experiență.
Fabricarea luminărilor necesită încă la ora actuală o cantitate importantă de ceară în pofida marii toleranțe a clerului pentru compoziția acestor obiecte. Luminarea de ceară de albine pură, în comerț, nu este decât o amintire, dar multe lumânări  încă mai includ  10-15%  ceară pură. La unele mănăstiri, pentru oficierea slujbelor religioase, mai sunt folosite lumânări fabricate din ceară pură.
Diverse industrii utilizează ceara de albine sculptură, produse farmaceutice, cosmetologice, armamentul, marina, pielărie, mobilă etc. În marea majoritate a cazurilor se întrebuințează nu ceară pură ci doar un preparat conținând ceară.

Veninul de albine este o substanța complexă, un produs de secreție al albinei lucrătoare și al mătcii, un amestec al secreției glandelor de venin care concură la formarea aparatului vulnerant.

Este stocat în punga de venin și eliminat la exterior în momentul înțepării, servind împreună cu acul la apărare (acul la albina lucrătoare este un ovipozitor modificat pentru funcțiile de apărare) și eliminarea dușmanilor (mătcilor concurente, a albinelor hoațe, a animalelor și insectelor care vreau să prădeze stupul, etc.).

Înțepăturile albinelor reprezintă un act reflex de autoapărare și se materializează prin folosirea organului specializat pentru funcția de apărare, format din partea vulnerantă cu punga de venin, partea motoare și glandele secretoare de venin.
Cantitatea pe care o poate elimina la o înțepătură o albină cu glanda de venin dezvoltată este de circa 0,3 mg venin lichid, corespunzând la circa 0,1 mg substanță uscata. Cantitatea de venin este determinată de vârsta albinelor, de hrană și de sezon. Cantitatea maximă de venin se obține de la albinele în vârstă de 15-20 de zile, după care glandele secretoare degenerează treptat.
În general se afirmă că odată folosită rezerva de venin nu se mai reface. Dimpotrivă, unele cercetări menționează ca după eliminarea prin înțepare rezerva de venin a albinelor se reface cu condiția ca integritatea organului specializat să nu fie deteriorată.
Biologia secreției de venin are particularitățile ei, cantitatea de venin variind de la o rasă la alta, de la o populație la alta și chiar de la un individ la altul, atingând o cantitate maximă secretată de circa 0,3 mg.

Numeroasele cercetări efectuate până în prezent arată că veninul de albine are o structură complexă, în el fiind prezente atât substanțe de natură organică cât și anorganică, substanțe ce-i conferă proprietăți particulare, specifice.

Proprietățile fizice ale veninului de albine
Veninul de albine se caracterizează prin următoarele proprietăți fizice: este un lichid dens, transparent (incolor), cu miros particular, înțepător, gust amărui-acid, astringent, arzător și cu însușiri de a cristaliza într-un interval scurt de timp.

Proprietățile organoleptice și fizico-chimice ale veninului de albine cristalizat:

Este compus din proteine, săruri minerale, enzime, hormoni, uleiuri eterice și alte substanțe volatile. Mai mult de jumătate din veninul brut este format din proteină activă, care la rândul ei cuprinde mai multe fracțiuni: melitina, fosfolipază și hialuronidaza.
Greutatea specifică a veninului este de 1,131, iar reacția lui este acidă, având un pH de 4,5-5,5. Precipită în mediu alcalin. Veninul de albine având o compoziție complexă, principalul său component este format din substanțe proteice în procent de până la 75% din veninul uscat. Din cele 8 fracții albuminoide existente, numai două prezintă importanță. Prima fracțiune alcalină (pH = 11) are în componență 13 aminoacizi: glicocol, alanină, valină, leucină, izoleucină, serină, treonină, Uzină, arginină, triptofan, prolină, acid aspartic și acid glutamic. Această fracție are acțiune toxică. A doua fracție are în componența sa 18 aminoacizi, respectiv cei menționați la fracția anterioara plus tirozină, cistina, metionina, fenilalanina și histamină. Această fracție nu are acțiune toxică.
Veninul de albine conține, de asemenea, lipide, în special din grupa sterinilor, hidrocarbonați, acizi (formic, clorhidric, ortofosforic) și baze. Dintre substanțele minerale, veninul conține calciu, magneziu, mangan, fosfor, sulf și cupru.
În contact cu aerul la temperatura camerei se eliberează componenții săi volatili și cristalizează în cristale de culoare alb-cenușie cu miros caracteristic și gust astringent. Este solubil în apă și insolubil în sulfat de amoniu și mai greu solubil în alcool de 60°C. Este solubil în soluții acide și precipită parțial în cele alcaline, precipitatul dizolvându-se la un pH acid.
Soluția apoasă de venin precipită prin încălzire la 90-100°C, iar proteinele revin la starea inițială în mediu acid. Veninul de albine este termo-rezistent. Astfel, la temperaturi joase, sub 0°C își păstrează valabilitatea terapeutică vreme îndelungată, iar la temperatura camerei în stare cristalizată se poate păstra mai mulți ani fără a-și pierde proprietățile curative. Este rezistent la acizi și baze. Sub influența unor bacterii și fermenți alimentari, veninul de albine își pierde eficiența.
Deoarece în contact cu mucoasele produce iritație, se va evita pe timpul manipulării ducerea mâinii la nas și ochi.

Compoziția chimică a veninului de albine
Veninul de albine conține 46,36% carbon, 7,56% hidrogen și 13,30% azot și este compus din proteine, enzime, hormoni, săruri minerale, uleiuri eterice și alte substanțe volatile.

Principalul component al veninului de albine îl reprezintă substanțele proteice în a căror structură există trei fracții. Cea mai importantă fracție proteică este melitina, aceasta fiind considerată și componenta cea mai activă a veninului. În melitină s-au identificat glicocol, alanină, valină, leucină, izoleucină, serină, tirozină, lizină, arginină, asparagină, glutamină, triptofan, prolină. Această fracție a veninului dizolvă eritrocitele, degajează histamină și serotonină, scurtează fibrele musculare netede și striate, scade presiunea sanguină și ritmul respirator, blochează sincopele nervoase periferice și centrale etc. Are reacție alcalină, cu pH-ul de 11,0.
O altă fracție bine reprezentată este cea alcătuită din fermenții hialuronidazei și fosfolipazei A. în fosfolipază, care are pH-ul 10. S-au identificat 18 aminoacizi, din care 13 au fost citați în fracția anterioară, plus următorii cinci: tirozină, cistină, metionină, fenilalanină și histamină. Fosfolipaza A lezionează celulele, provoacă senzația de durere și prezintă efecte toxice, sinergice cu melitina. Hialuronidaza hidrolizează țesuturile vecine și este denumită "factor dispersant" deoarece contribuie la răspândirea veninului în țesut și intensifică reacția locală. Nu este toxică.
Cea de-a treia fracție proteică reprezintă 3% din veninul brut și nu este activă. Histamina din veninul de albine are rolul de a provoca în organism senzația de mâncărime și durere și umflarea locului înțepat. Ea acționează cu intensitate asupra musculaturii netede, aparatului cardiovascular și a glandelor exocrine. Sub acțiunea ei crește tonusul și peristaltismul musculaturii netede, ajungându-se chiar la spasme intestinale. Pot apărea crize asmatiforme și poate stimula secreția salivară, lăcrimară, bronșică, pancreatică și gastrică.

Fosfolipaza este implicată în reacțiile alergice.
În compoziția veninului s-au mai identificat și o serie de aminoacizi liberi, acizi nucleici, grăsimi, acizi volatili, aceștia din urmă pierzându-se în cea mai mare parte prin uscare (acidul formic, acidul clorhidric și acidul ortofosforic).
Dintre substanțele minerale, în cenușă s-au găsit calciu 0,26%, magneziu 0,49%, fosfor 0,42%, aceasta din urmă sub formă de componenți organici ai acidului fosforic. Sulful se găsește numai sub formă de derivați organici.
Natura complexă a veninului trebuie pusă pe seama marii diversități de insecte și vertebrate prădătoare care pot ataca familia de albine.
La om reacțiile la picătura de venin sunt de trei feluri: locale, sistemice și anafilactice. În primul caz de reacție, umflătura locală se extinde în timp de câteva ore, iar locul înțepat poate fi roșu, cald și sensibil 2-3 zile. O reacție sistemică se petrece în câteva minute după înțepătură și poate provoca o erupție generală, tulburări respiratorii, greață, vomismente, dureri abdominale și sincope.
În reacția anafilactică, simptomele se manifestă în câteva secunde după înțepare și comportă dificultăți respiratorii, confuzii mentale, vomismente, un șoc de tensiune sanguină care poate conduce la pierderea cunoștinței; și la moartea prin colaps respirator și circulator (F r a n k 1 a n d, 1976).
În general se poate crea o oarecare rezistență la înțepăturile albinelor dar totuși, reacțiile la acestea pot deveni pe neașteptate, dintr-o cauză sau alta, foarte intense. Cei care sunt foarte sensibili pot muri dintr-o singură înțepătură de albină, dar un om a înregistrat 2243 de înțepături și a supraviețuit.

Falsificarea veninului de albine
Veninul de albine poate fi falsificat cu orice pulbere de culoare albă solubilă în apă.
Albușul de ou crud uscat și măcinat sub formă de pulbere fină cu structură cristalină, albă strălucitoare, poate imita foarte bine veninul de albine. Această falsificare se recunoaște astfel: în soluție apoasă 1% are tentă opalescentă, iar prin încălzirea acesteia se formează flocone mici care la adăugare de clorură de sodiu se aglomerează sub formă de coagul, asemănător cu albușul de ou fiert. Soluția are un pH alcalin, depășind cu mult valoarea maximă de 5,5.
Laptele praf adăugat veninului dă o soluție apoasă cu aspect opalescent sau chiar lactescent. Prin adăugarea unor picături de acid clorhidric soluție 30% și încălzire, se formează flacoane care ulterior tind să se aglomereze.
Făina de cereale sau amidonul ca atare din venin se pune în evidență în urma tratării cu soluție de iod, când apare culoarea albastră. La examenul microscopic al sedimentului, în lumina polarizată, se constată numeroase granule de amidon.
Carbonatul, bicarbonatul sau altă pulbere alcalină din veninul de albine, se pune în evidență prin tratarea acestuia cu o picătură de acid clorhidric soluție 30%, aceasta producând o efervescență puternică. Reacția soluției 1% este alcalină, pH-ul având valori mari, de peste 8.
Clorura de sodiu adăugată în venin se poate identifica cu ajutorul azotatului de argint soluție 0,1 n în prezența cromatului de potasiu. Dacă produsul nu este impurificat atunci apare în soluție culoarea cărămizie, iar dacă falsul s-a produs, soluția rămâne galbenă.
Zaharurile direct reducătoare cum ar fi glucoza, fructoza, lactoza, cât și cele nereducătoare, zaharoza, se pot pune în evidență ușor prin reacția Fehling. În cazul prezenței zaharurilor apare un precipitat roșu cărămiziu de oxid cupros. Orientativ, decelarea zaharurilor se poate face topind câteva cristale de venin la flacără pe spatula metalică. Dacă apare aspectul și mirosul de caramel, înseamnă că veninul este falsificat cu zaharuri.

Recoltarea veninului de albine
Cantitatea de venin pe care o poate elibera o albină în momentul înțepării este de 0,3 mg venin lichid, adică 0,1 mg substanță uscată. Secreția veninului este determinată de vârsta albinelor, de cantitatea și calitatea hranei și de sezon.
În momentul ecloziunii albinele nu au venin, la 6 zile au circa 0,15 mg, la 11 zile 0,21 mg, iar la 15 zile 0,3 mg venin lichid, respectiv 0,05 mg, 0,07 mg și 0,1 mg substanță uscată.

Cantitatea maximă de venin este secretată de albinele în vârstă de 15-20 de zile, vârstă după care secreția glandelor începe să scadă.
Cantitatea de venin obținută de la albinele de primăvară, când resursele polinifere sunt bogate, este mai mare decât la generațiile de vară și toamnă.
Obținerea veninului se poate face prin mai multe metode, dar având în vedere numărul extrem de mare al albinelor necesare pentru producerea unui gram de venin, nu toate au eficiență maximă. Recoltarea se face prin narcotizarea albinelor, fie prin înțeparea unor membrane, fie cu ajutorul unor dispozitive electrice speciale instalate la urdiniș.
Metoda prin narcotizare constă în introducerea albinelor într-un vas de sticlă, peste care se așează o hârtie de filtru umectată cu eter. Albinele depun veninul pe pereții vasului, de unde se recuperează prin spălare, filtrare și evaporare, astfel că se obține venin sub formă de precipitat. Albinele, după ce își revin, sunt redate familiei. Prin folosirea acestei metode de la 1000 de albine se obțin aproximativ 50-57 mg venin. Metoda prezintă dezavantajul că veninul obținut este impurificat cu diferite materii ce se află pe corpul albinelor și în plus randamentul este relativ scăzut.
Metoda recoltării individuale a veninului se face într-un vas cu apă distilată, pe a cărui gură se leagă o membrană subțire de piele, pe care se aplică albinele în scopul de a înțepa. În urma acestei operațiuni, veninul se scurge în apa distilată, de unde prin fierbere și evaporare se recuperează sub forma unui precipitat. Metoda este foarte greoaie, dar prezintă avantajul că permite obținerea de venin pur.
Metoda instalării la urdiniș a unor dispozitive speciale care produc asupra albinelor un șoc electric. Aparatura pentru recoltarea veninului se compune din: generator de impulsuri, sursa electrică, grila de excitație cu caseta colectoare de venin și conductorii de legătură.
Generatorul de impulsuri este un aparat electronic alimentat la o sursă de energie de 9-12 V, care produce impulsuri electromagnetice optime pentru declanșarea actului de înțepare și eliberarea veninului. Declanșarea instinctului de înțepare se realizează prin impulsuri electrice cu undă complexă ce are amplitudinea pozitivă de 45 V pe o perioadă de 1,5 microsecunde, succedate instantaneu de o amplitudine negativă de 37 V, timp de 7 microsecunde. Frecvența impulsului este de 58 Hz. Impulsurile sunt ciclice, sub formă de serii, cu pauză între serii de 3 sau 6 secunde. Contactul a una sau două albine cu firele grilei provoacă instantaneu reacția de înțepare. Alarma dată de primele albine produce un efect de avalanșă în urma căruia în 1-2 minute un număr mare de albine se adună pe grilă și înțeapă membrana, dar reacția lor încetează la scurt timp după întreruperea semnalului stimul.
Grila de excitație este constituită dintr-o rețea de fire paralele neizolate cu grosimea de 0,5-0,6 mm, distanțate între ele la 4,5-5 mm. Cadrul grilei pe care se desfășoară rețeaua este executat în două variante. La prima variantă cadrul este format din două piese din material plastic, fixate prin intermediul a două tije metalice, desfășurarea rețelei de conductori realizându-se pe o singură față. Cealaltă variantă este sub forma unei rame din lemn cu dimensiunile ramei de magazin, pentru a putea fi folosită în toate celelalte tipuri de stupi, desfășurarea firelor rețelei făcându-se pe ambele fețe. Caseta colectoare de venin se plasează sub rețeaua de fire și prezintă ca suport o placă de sticlă peste care se așează o membrană din plutex (latex) care este ușor penetrabilă și nu reține acul albinei.
Conductorii pentru racordare asigură legătura între generatorul de impulsuri și grilele colectoare montate la stupi (la urdiniș, pe scândura de zbor, în poziție orizontală cu pelicula în sus).
Recoltarea veninului se poate face numai în timpul sezonului activ, din aprilie până în septembrie, numai de la familii puternice. În cursul unei zile, o familie de albine se poate supune unui ciclu de 4 excitări a 30 de minute, cu pauze între ele de 60 minute. Repetarea recoltării se poate face de la aceeași familie după 48 de ore.
Casetele de colectare rămân montate în grilă până la saturarea cu venin (8-10 recoltări). După ultima recoltare, casetele sunt păstrate într-o încăpere minimum 72 ore pentru ca veninul de sub peliculă să cristalizeze complet și abia după aceea se procedează la desprinderea peliculei și răzuirea veninului.
Trebuie menționat faptul că recoltarea veninului nu influențează negativ nici organismul albinelor și nici activitatea acestora. Deoarece pe timpul recoltării veninului se produce o irascibilizare extrem de mare a albinelor care persistă până la 6 zile după efectuarea extracției și deoarece veninul este foarte toxic se vor lua măsuri severe de protecția muncii.
Ambalarea veninului se face în recipiente cu dop rodat, închise la culoare, și se păstrează până în momentul livrării la temperatura camerei, în condiții de umiditate normală.

Însușirile terapeutice ale veninului de albine
Veninul de albine este un produs biologic propriu al albinei și nu intră în rândul principiilor active transmise de plante. Componentele sale acționează pe de o parte ca inhibitoare ale sistemului nervos, iar pe de altă parte ca stimulente ale inimii și ale glandelor cortico-suprarenale. Prin stimularea producerii de cortizon, veninul de albine acționează în tratarea afecțiunilor reumatismale, mai cu seamă în artrite. Administrat direct sau pe cale parentală (injecții), singur sau în asociere cu corticoizi, veninul de albine este cunoscut și utilizat astăzi ca un factor activ în tratarea acestor afecțiuni, iar prin combinarea mai multor metode sau tehnici curative se poate utiliza în combaterea și altor afecțiuni, cum ar fi:
poliartrite infecțioase nespecifice și spondilartroze deformate; boli ale sistemului nervos periferic: lumbago, sciatică, nevralgii de trigemen și de facial, nevralgii intercostale, pareze și hemiplegii; boli vasculare: tromboflebită, endarterită, arterioscleroza vaselor membrelor;
gută, tireotoxicoză și astmul bronșic; reumatismul poliarticular, muscular și cardiac;
boli de piele: ulcere trofice, fistule și plăgi atone; boli oculare: irită și iridocilită.

În general se poate spune că veninul de albine, în doze mici, repetate, prin compoziția sa foarte complexă, stimulează reactivitatea nervoasă și humorală a întregului organism, mărindu-i capacitatea de apărare împotriva infecțiilor, mărind reactivitatea sistemului conjunctiv, favorizând Ieucocitoza și permeabilizând o serie de țesuturi sclerozate. Cu toate acestea, utilizarea lui se va face numai cu avizul medicilor reumatologi și cardiologi, specializați în apiterapie.
Nu se vor trata cu preparate pe bază de venin bolnavii de diabet, de ficat și pancreas, cu afecțiuni cardiovasculare de tipul infarctului miocardic, endocardite și miocardite, arterioscleroză avansată, cei cu nefrită și nefroză, cei cu tuberculoză, sifilis și bruceloză, cei cu epilepsie, encefalite și gravidele.

Apilarnilul este un produs apicol obținut din larvele de trântor cât și din conținutul nutritiv aflat în celulele respective din faguri, recoltate într-un anumit stadiu larvar (în ziua a 7-a de stadiu larvar).

Deși nu este un produs tradițional al stupului, ca și mierea, polenul și ceara, apilarnilul se distinge prin proprietățile lui organoleptice specifice, prin proprietățile lui fizico-chimice și microbiologice care îl recomandă ca un produs veritabil, de valoare al stupului.

Proprietățile organoleptice ale apilarnilului

Proprietățile fizico-chimice ale apilarnilului

Caracteristici microbiologice ale apilarnilului

Ambalarea, conservarea și transportul apilarnilului
Apilarnilul în stare proaspătă se valorifică ca atare, ambalat în recipiente speciale, cu etichetarea conținutului și specificarea datei de recoltare; se păstrează la congelator la minimum -5°C, iar transportul se face în containere frigorifice la -5°C. Pe o durată mai îndelungată apilarnilul se conservă în depozite frigorifice la temperaturi mai scăzute, sub -20°C.
Pentru producția de apilarnil se aleg numai familiile de albine foarte puternice, capabile să hrănească cu lăptișor un număr cât mai mare de larve de trântor. Cuibul familiilor de albine afectate producției de apilarnil trebuie să cuprindă la începutul lunii aprilie cel puțin 6 rame (faguri) acoperiți cu albine și hrana suficientă unei dezvoltări corespunzătoare. Matca trebuie să fie prolifică și nu mai bătrână de doi ani. Pentru producția de apilarnil se pot folosi ramele clăditoare sau orice alt sistem care asigură o producție continuă și specifică de larve de trântor (ramele cu faguri artificiali cu baza pentru celule de trântori). Se recomandă utilizarea ramelor clăditoare cu secțiuni mobile.
Perioada optimă de producere a apilarnilului începe o dată cu înflorirea pomilor fructiferi, în aprilie-mai, când timpul este suficient de cald, iar în familie există un număr mare de albine tinere și durează până la sfârșitul lui iulie, începutul lunii august.
De la data de 1 aprilie se încep hrănirile stimulente (concentrație de zahăr 1:1 și substanțe proteice). După 15 zile de la începerea hrănirilor stimulente se introduc în stup rame clăditoare pentru producerea de faguri cu celule de trântor și însămânțarea acestora de către matcă. În ziua a 10-a de la depunerea oului în celulă (deci a 7-a zi de stadiu larvar), secțiunile se scot din cuib și se procedează la recoltarea conținutului integral al celulelor de trântor, după care ramele cu secțiuni se reintroduc în cuibul familiilor de albine respective, pentru a putea fi curățate de albinele lucrătorare și însămânțate din nou de către matcă.

Flacoanele sau borcanele cu apilarnil se păstrează în congelator la o temperatura de -5-15°C.
Întocmai ca și lăptișorul de matcă, datorită conținutului său, apilarnilul este un produs apicol natural, activ biologic și energizant. De aceea se folosește, în prezent, pentru realizarea de preparate apiterapice, fie în stare pură, fie în amestec cu alte produse apicole sau substanțe medicamentoase.

Pastilele energizante cu polen de albine se pregatesc din 2 lingurițe de polen și 2 linguri de miere, amestecate cu miezul de la 10 nuci, trecute prin râșniță (sau pisate), la care se adaugă o linguriță de fulgi de grâu și cu un vârf de cuțtit de pulbere de busuioc. Amestecate foarte bine, aceste ingrediente formeaza o pastă consistentă din care se pot face mici sfere (pastile). Se iau câte două înainte de fiecare masă (adulții) si 1-2 pe zi (copiii). Pastilele energizante dau rezultate bune în astenii și în stimularea activității intelectuale și sexuale.

Bolile virotice sunt provocate de diverși viruși.

Din categoria bolilor virotice fac parte:

puietul în sac;

boala neagră.

Puietul în sac

Este o boală a puietului de albine, mai puțin răspândită, fiind favorizată de acțiunea factorilor nefavorabili de mediu.

[NUME_REDACTAT] patogen al bolii este un virus filtrabil, denumit Morator aetatule, dar compoziția lui biochimică încă nu este cunoscută.
Rezistența virusului nu este prea mare. Astfel, suspendat în apă piere după 10 minute la 59°C, iar în miere și glicerina în același timp la 70-75°C. Razele solare îl distrug în mediu hidric în 4-6 ore, iar în mediu uscat în 4-7 ore. În fagurii cu miere rezistă aproximativ o lună, iar procesele de putrefacție îl inactivează după 2-3 zile.
Contaminarea se face pe cale bucală, odată cu preluarea hranei infectate, fiind receptive mai ales larvele în perioada de transformare în prenimfă. Răspândirea bolii se face prin contaminarea albinelor care încearcă să înlăture larvele bolnave. Apariția bolii este favorizată de răcirea bruscă a timpului și de ploile prelungite și ea poate apare în tot timpul sezonului activ. Evoluția bolii depinde de puterea familiei de albine în care a apărut, iar schimbarea factorilor de mediu, cum ar fi de exemplu un cules bun, poate determina vindecarea, fără intervenția apicultorului.

[NUME_REDACTAT] moartea puietului se produce după căpăcire, celulele au căpăcelele concave, perforate și mai închise la culoare. Larvele devin galbene, cenușii sau brune, cu capul de o culoare mai închisă decât corpul, sunt întoarse complet cu partea ventrală în sus, iar cu cea dorsală se sprijină pe pereții inferiori ai celulei, luând aspectul unor pungi (saci cu lichid). Acest conținut nu este vâscos sau filant, nu este mirositor, iar larvele nu aderă de pereții celulei, putând fi îndepărtate din stup. Prin uscare, corpul se transformă într-o crustă.

Tratamentul

este similar cu cel aplicat în cazul locilor, folosindu-se sulfatiazolul combinat cu streptomicina sau numai teramicina, rezultate satisfăcătoare dând și cloromicetina

Boala neagră
Această boală, cunoscută și sub denumirea de boala de pădure sau paralizia, apare vara în perioadele dintre culesuri, fiind condiționată de o serie de factori nefavorabili ca seceta, mierea de mană sau lipsa culesului.

[NUME_REDACTAT] pare că agentul cauzal al acestei boli este un virus, etiopatogeneza acestei boli nefiind încă pe deplin elucidată. Boala poate fi generată de o tulburare a metabolismului proteic, cauzat de diferite sorturi de polen, bacterii, ciuperci sau unele substanțe chimice sau de condițiile de mediu nefavorabile.

[NUME_REDACTAT] bolnave își pierd capacitatea de zbor, se târăsc în fața urdinișului, fac mișcări dezordonate, prezintă abdomenul mărit și corpul negru, cu aspect unsuros, ca urmare a căderii învelișului pilos și mor cu aripile ținute sub formă de acoperiș, depărtate și în jos.

Albinele din stupii afectați nu mai adună rezerve de miere, ci dimpotrivă consumă tot ce culeg. În interiorul stupului, albinele bolnave cad de pe faguri, se agită pe fundul stupului, o parte ies pe urdiniș, cad cu fața dorsală spre pământ, se agită, au trompa întinsă și nu pot sta în poziție normală.

Tratamentul

medicamentos nu a fost elaborat până în prezent, fiind recomandată, pe lângă măsurile de igienă, schimbarea mătcii la familiile bolnave sau administrarea a 250 ml de sirop călduț (35°C) cu adaos de 10 % lapte de vacă fiert, tratament care combate eventualele intoxicații sau carențe proteice. Se mai recomandă ca mijloc de tratare a acestei boli sucul de lămâie în 4 litri sirop, sau acidul citric cristalizat, 1 g la un litru sirop, administrat în aceleași doze ca mai sus.

Din categoria bolilor bacteriene fac parte:

loca americană;

loca europeană;

septicemia;

paratifoza.

Loca americană

Este una din cele mai grave boli care atacă puietul albinelor, moartea acestuia producându-se după căpăcire. În mod obișnuit, boala apare după culesul de salcâm.

[NUME_REDACTAT] patogen este un microb sporulat cu foarte mare rezistență (20-40 ani) numit Bacillus larvae, care se prezintă, fie sub formă de bastonaș cu extremitățile ușor rotunjite, lung de 2-5 microni și lat de 0,5-0,8 microni, fie sub formă de filament.
Față de temperatură, rezistența germenului în stadiul sporulat este mare, oscilând în funcție de mediul în care se găsește înglobat. Astfel, sporii suspendați în apă pier după 13 minute la 100°C, cei din miere sunt distruși la 105-107°C după 20-40 minute, iar cei din ceară după 30 minute la 120°C. La căldură uscată de 100°C sporii de locă americană mor abia după 8 ore.
În stare vegetativă (de bastonaș), Bacillus larvae moare după 10 minute în apă încălzită la 60 °C, iar sub acțiunea sodei caustice 5 % și a formolului 10 % este distrus în 5 minute.
Sporii de Bacillus larvae rezistă la acțiunea acidului fenic 5 % timp de luni de zile, a alcoolului 96° timp de 40 de zile, a cloraminei 10 % și a sublimatului coroziv 0,5-1 % timp de câteva zile.
Contaminarea se face pe cale bucală, începând din a doua zi a stadiului larvar, când puietul începe să fie hrănit de către albine. Sursa principală de infecție o constituie cadavrele larvelor uscate, moarte de loca americană. Albinele încearcă să elimine din stup aceste larve și să curețe celulele respective, preluând sporii pe piesele bucale, pe picioare și pe corp. Albinele lucrătoare răspândesc sporii în tot stupul, pe faguri, în miere și polen, precum și pe pereți și în crăpăturile stupilor, unde pot rămâne timp de mai mulți ani.
Transmiterea bolii dintr-un stup în altul și dintr-o stupină în alta se poate face prin intermediul albinelor hoațe, precum și prin intermediul mătcilor, familiilor și roiurilor de albine cumpărate la întâmplare, a stupilor și inventarului apicol vechi, ceară și miere.

[NUME_REDACTAT] larvele mor în mod frecvent după căpăcire, boala se recunoaște clinic în primul rând după aspectul căpăcelelor de la puiet, care sunt perforate și concave, ca urmare a faptului că larvele aderă de acestea, cât și de fundul celulei.

Larvele prezintă culoarea galbenă-castanie și miros asemănător cleiului de oase. Masa putrefiată este filantă (aderă și se întinde sub forma unui fir atunci când este atinsă cu un bețișor) , fapt ce o deosebește de loca europeană. Albinele lucrătoare îndepărtează o parte din cadavrele larvelor, pentru ca matca să poată depune ouă, ceea ce duce la apariția unui puiet depus neuniform, împrăștiat, spre deosebire de cel din familiile sănătoase, care este așezat compact. În urma deshidratării, cadavrul devine complet uscat, aderent la peretele celulei cu care formează corp comun, greu de separat.

[NUME_REDACTAT] în vedere marea rezistență a formelor sporulate, se impune, ca o necesitate, colectarea albinelor într-o ladă goală, acoperită cu plasă de sârmă, urmând ca albinele să fie ținute la rece și întuneric (pivniță) timp de două zile, pentru a permite consumarea mierii infectate din gușă și eliminarea sporilor. După acest interval de timp, albinele sunt transvazate într-un stup dezinfectat, prevăzut cu faguri artificiali, unde li se administrează sirop medicamentos.
După o prealabilă curățire, stupii se dezinfectează cu o soluție caldă de sodă caustică 3-4 %, se lasă la soare timp de 6 ore, după care soda se îndepărtează prin clătire cu multă apă, se usucă și se revopsesc. Inventarul apicol se dezinfectează prin flambare, iar echipamentul de pânză prin fierbere timp de 30 minute. Albinele moarte, stupii vechi și inventarul de mică valoare (perne, pături etc.) se distrug prin ardere. Mierea infectată se diluează cu o cantitate egală de apă, după care se sterilizează prin fierbere până revine la volumul inițial și se folosește exclusiv în hrana oamenilor. Fagurii se reformează pentru extragerea cerii, iar boștina se arde.
În tratamentul locei americane se pot utiliza sulfamidele și unele antibiotice. Din grupa sulfamidelor se remarcă sulfatiazolul, iar din grupa antibioticelor oxitetraciclina, eritromicina, negamicinul.
Soluția medicamentoasă pe bază de sulfatiazol se prepară dintr-un gram sulfatiazol la un litru sirop și se administrează câte 100 ml pentru fiecare interval ocupat de albine, în 7 reprize, din 4 în 4 zile. Sulfatiazolul comprimate se administrează în amestec cu zahăr pudră, în doză de două comprimate a 0,5 g la 100 g zahăr presărat deasupra cuibului, repetat de două ori la interval de 7 zile.
Oxitetraciclina se poate utiliza în doze de 0,5 g la un litru de sirop, administrarea făcându-se în trei doze a câte un litru la interval de 7 zile. Oxitetraciclina sub formă uscată (pulbere) se amestecă cu zahăr pudră în cantitate de 5 g la 1 kg de zahăr și se administrează prin presărare în trei doze a câte 100 g fiecare, la interval de 7 zile.
Eritromicina se folosește în doză de 0,3 g la litru de sirop, câte 250-400 ml pentru o familie de albine, de două ori la interval de 3 zile, apoi încă de 3 ori la interval de 7 zile.
Negamicinul se utilizează în doză de 0,4 g la litrul de sirop, câte 250 ml pentru o familie de albine, de 2 ori la interval de 3 zile, apoi încă de 3 ori la interval de 7 zile.
La apariția bolii se tratează toate familiile de albine din stupină, ele fiind considerate contaminate.

Pentru mai multe informații referitoare la Loca americană, citiți și articolul "Loca americană", din Agenda sanitar-veterinară, la Articole.

Loca europeană
Este o boală a puietului de albine, răspândită pe tot globul, care apa primăvara timpuriu și se menține până toamna când încetează creșterea puiet. Boala afectează în special larvele tinere, necăpăcite și numai rareori pe cele căpăcite.

Etiologia

nu este elucidată până în prezent, în intestinul larvelor bolnave sau moarte găsindu-se mai multe specii bacteriene: Bacillus pluton, Bacillus alvei, Bacterium euridice, Bacillus orpheus și Streptococcus apis.
Loca europeană este mai puțin gravă decât loca americană, deoarece majoritatea bacteriilor care contribuie la apariția ei nu sporulează, iar sporii speciilor sporogene au o rezistență mai scăzută față de acțiunea agenților fizici sau chimici.
Contaminarea se face pe cale bucală, prin consumul de hrană infectată, iar răspândirea bolii, prin albinele hoațe, trântori (care au acces liber în orice familie), precum și prin schimb de faguri infectați sau folosirea inventarului apicol nedezinfectat.
Boala apare, de obicei, în luna mai și este favorizată de existența unor familii slab dezvoltate, necorespunzător îngrijite, de timpul rece și ploios, precum și de lipsa culesului de nectar și polen. Căldura din timpul verii și apariția unui cules bun, de mare intensitate, fac ca boala să regreseze sau chiar să se vindece spontan.

[NUME_REDACTAT] faza incipientă, boala este greu de depistat. În prima fază a îmbolnăvirii, larva devine mai transparentă, distingându-se ușor traheile și tubul digestiv. După puțin timp, corpul ei se înmoaie și își schimbă poziția normală, luând forme diferite, răsturnate, răsucite, devine gălbui și treptat se bifurcă. După 3-4 zile, larvele mor și începe procesul de descompunere treptată. În locul larvelor apare inițial un lichid opalescent, apoi cafeniu, care cu timpul devine vâscos. Mirosul larvelor în acest stadiu poate fi de putrefacție, dacă agentul patogen determinant este Bacillus alvei, acru, când domină Streptococcus apis, sau aromat, când procesul infecțios a fost determinat de Bacterium euridice. Larvele nu aderă de suportul celulelor, fapt pentru care albinele le îndepărtează cu ușurință, iar suprafețele de puiet devin heterogene. Când evoluția bolii este înaintată și albinele nu pot îndepărta cantitatea mare de larve care pier, acestea se usucă sub formă de solzișori, ușor detașabili de pereții celulelor. Spre deosebire de loca americană, conținutul larvelor bolnave nu este filant.
Când se îmbolnăvește puietul căpăcit, căpăcelele celulelor se adâncesc și devin mai închise la culoare. Prenimfele au culoarea maronie și emană un miros de putrefacție.

Tratamentul

constă în administrarea de sirop medicamentos, preparat cu antibiotice, sulfamidele având un efect redus. Dintre antibiotice, s-a dovedit că cea mai eficientă acțiune o are streptomicina, 1 g la un litru de sirop, administrându-se câte 100 ml pentru fiecare interval ocupat de albine, în patru repetiții, la interval de 4-5 zile.
Oxitetraciclina se dizolvă în doză de 0,5-0,75 g la un litru de sirop și se administrează câte 250-500 ml în funcție de puterea familiei de albine și gravitatea bolii, 4-5 administrări la interval de 4-5 zile.
Cele două antibiotice se pot administra și sub formă de praf, amestecând 2,5 g la 1000 g zahăr pudră. Se fac pudrări printre rame, peste albine, cu câte 80-100 g de 4 ori la interval de 3 zile și de încă 2 ori la interval de 5-7 zile. Concomitent cu primele 3 tratamente se pot face și 3 administrări de sirop preparat din 1 kg locamicin la 1 litru de apă, câte 250 ml.
Pentru o mai bună dispersie a antibioticului în sirop, conținutul acestuia se dizolvă inițial cu puțină apă fiartă și răcită.
Obținerea unei vindecări definitive presupune luarea unor măsuri auxiliare privind distrugerea fagurilor cu mult puiet bolnav, transvazarea familiilor bolnave în stupi dezinfectați, dezinfecția stupilor, a inventarului și utilajului apicol, înlocuirea cât mai frecventă a fagurilor, menținerea unor familii de albine puternice și active.

[NUME_REDACTAT] o boală infecțioasă a albinelor adulte și apare în toate sezoanele active ale anului, fiind favorizată de condițiile necorespunzătoare de întreținere și, în special, de locurile umbrite și răcoroase.

[NUME_REDACTAT] patogen este Bacillus apisepticus, care se întâlnește frecvent în interiorul stupilor și devine virulent numai în cazul în care rezistența organică a albinelor scade. El se prezintă din punct de vedere morfologic sub forma unor bastonașe mici, cu capetele rotunjite polimorf. Prin încălzire la 73-74°C este distrus după 30 minute, iar la 100°C după 3 minute.

Razele solare, vaporii de formol și alți factori fizici și chimici îl inactivează ușor.
Contaminarea se face prin intermediul aparatului respirator de unde agentul pătrunde în hemolimfă, se înmulțește și produce moartea prin septiemie. Pe cale digestivă, contaminarea nu este posibilă în mod obișnuit, deoarece condițiile din intestinul albinei nu sunt favorabile multiplicării microbului. Evoluția bolii este ușoară, înregistrându-se adesea vindecări spontane atunci când cauzele care au favorizat apariția dispar sau se ameliorează.

[NUME_REDACTAT] bolnave au hemolimfă cu aspect lăptos, prezintă mobilitate redusă, contracții abdominale înainte de moarte, se târăsc în fața urdinișului, mor în număr mare, iar cadavrele se descompun foarte repede, devin fragile, detașându-se în părțile componente la cea mai mică atingere.

[NUME_REDACTAT] primul rând se recomandă măsuri de prevenție care urmăresc îndepărtarea cauzelor care o produc (umiditatea excesivă, familii slabe, înlocuirea mătcilor necorespunzătoare etc.). S-a constatat totuși că antibioticele previn apariția unor eventuale complicații. În acest sens, se recomandă administrarea de oxitetraciclină sau eritromicină (250.000 U.I./litru sirop) în doză de 50 ml la un interval ocupat de albine, timp de 10 zile.

[NUME_REDACTAT] o boală sporadică a albinelor adulte, favorizată, în principal, de condițiile necorespunzătoare de întreținere.

[NUME_REDACTAT] patogen este Bacillus parathyphi alvei, care, din punct de vedere morfologic, se prezintă ca un bastonaș cu extremitățile rotunjite, lung de 1-2 microni și lat de 0,3-0,5 microni. Bacilul este nesporulat, cu cili dispuși în jurul celulei.

Contaminarea se face pe cale bucală, prin intermediul apei infectate. Acțiunea agentului patogen se manifestă sub influența unor factori, printre care amintim ploile reci și prelungite. Germenul se multiplică intens în intestinul albinei, apoi penetrează în hemolimfă, provocând moartea prin septicemie. În interiorul stupinei, boala se transmite prin albinele hoațe, trântori etc.

[NUME_REDACTAT] forma acută, boala provoacă moartea albinelor și depopularea familiilor. Albinele bolnave pierd capacitatea de zbor, se târăsc în fața urdinișului, au abdomenul balonat, prezintă diaree, după care mor. Clinic, boala se confundă cu nosemoza și acarioza, diagnosticul stabilindu-se prin examen microscopic.

Tratamentul

medicamentos este același ca și în cazul locii europene și se mai recomandă dezinfectarea materialului care a venit în contact cu albinele bolnave, înlăturarea din cuib a ramelor murdărite cu diaree, schimbarea mătcii și unificarea familiilor slabe.

Din categoria bolilor micotice fac parte:

ascosferoza (puietul văros);

aspergiloza (puietul pietrificat)

melanoza.

Ascosferoza (puietul văros)

Ascosferoză este o micoză ce atacă puietul căpăcit și necăpăcit și apare în familiile insuficient îngrijite, de regulă în lunile aprilie-mai, crește ca intensitate în iunie și regenerează în iulie-august.
[NUME_REDACTAT] patogen este o ciupercă numită Ascosphaera apis care are micelii de ambele sexe. Când cele două tipuri de micelii se întâlnesc rezultă ascele, niște formațiuni capsulare care conțin spori și a căror viabilitate este foarte mare. Ciuperca se dezvoltă foarte bine la temperatura de 20-30°C, sporii având o mare putere de conservare (10-15 ani); rezistă la acțiunea vaporilor de formol și a fumului de sulf.
Contaminarea se face pe cale bucală, prin intermediul albinelor care îndepărtează puietul bolnav și transmit astfel boala altor larve sănătoase. Dezvoltarea micozei este favorizată de temperatura și umiditatea care se întâlnesc în familiile de albine slabe. Primul puiet atacat de Ascosphaera apis este cel de trântor, deoarece acesta se află la periferia fagurilor, unde umiditatea este mai crescută și căldura mai redusă, apoi se extinde asupra puietului de lucrătoare și chiar pe cel din botci.

[NUME_REDACTAT] se înnegresc, își pierd segmentația, pielea se asprește și se acoperă pe tot corpul cu un miceliu alb, rămânând liber numai capul larvei, care apare ca un buton uscat. Larva moare, iar în urma evaporării apei, își reduce volumul, se usucă, devine dură asemănătoare unor pietricele de var, de unde și denumirea populară de "puiet văros". Culoarea ei este albă-gălbuie, atunci când a fost parazitată cu un miceliu de un singur sex, fie verde murdar, atunci când miceliile s-au contopit și au dat naștere la corpi fructiferi.

Puietul mumifiat este răspândit neregulat pe suprafața unui fagure și nu aderă de pereții celulei, putând fi scos de albine. Larvele îndepărtate din celule sunt răspândite în fața urdinișului sau pe scândura de zbor, boala fiind astfel foarte repede recunoscută de apicultor.     

Tratamentul

se face cu rezultate mulțumitoare cu Micocidin și Codratin. În funcție de mărimea populației de albine și de intensitatea infecției se administrează câte 100-150 g Micocidin, prin împrăștiere cu mâna peste rame. Tratamentul se repetă de 3-5 ori, primele două tratamente făcându-se la interval de 3-4 zile, iar ultimele la 7 zile. Dacă infecția este gravă se poate administra și sub formă de sirop (1 kg Micocidin la un litru de apă), de 3 ori, câte 250 ml, concomitent cu primele trei administrări de Micocidin pulbere.
Codratinul se poate administra fie amestecat cu zahăr pudră în proporție de 25 g la un kg zahăr, fie dizolvat în soluție de zahăr (30 g zahăr la un litru apă), în proporție de 25 g preparat la un litru soluție. În funcție de mărimea familiei de albine și intensitatea infecției, se administrează 100-120 g preparat diluat în zahăr pudră, cu mâna sau cu o sită printre rame, peste albine.

Tratamentul se aplică de 4-5 ori, primele două tratamente la interval de 3 zile, ultimele la interval de 5-7 zile.
Când infecția micotică este mai intensă, concomitent cu pudrarea se administrează câte 250 ml sirop cu Codratin în hrănitor.
Codratinul dizolvat în soluție de zahăr mai poate fi administrat și cu ajutorul unui aspirator, câte 200 ml pentru o familie, tratându-se astfel toate ramele cu sau fără puiet pe ambele părți de 5-6 ori. Primele două tratamente la interval de 3 zile, ultimele la interval de 5-7 zile.
Se recomandă ca acest produs să nu se administreze în timpul culesurilor principale, iar fagurii goi de la rezervă, din stupinele infectate, înainte de a fi introduși în stup, să fie aspersați sau stropiți cu o soluție de zahăr cu Codratin și lăsați să se usuce.
Tratamentul se aplică la primele semne de boală sau în stupinele care în anul precedent au avut micoză înainte de apariție. "Institutul de Cercetare și Producție pentru Apicultură", producătorul acestui medicament, mai recomandă ca în situația în care după vindecarea clinică apar din nou factori favorizanți dezvoltării micozelor, să se intervină cu una sau două administrări cu Codratin pentru a preveni recidiva.
În cazul în care în stupină apare odată cu această boală și loca americană sau europeană, în Codratinul diluat cu pudră de zahăr se adaugă 2,5 g teramicină sau oxitetraciclina, se omogenizează și se presară printre rame, peste albine, respectând același protocol ca și în cazul micozei.

De asemenea schimbarea mătcii familiilor bolnave este o măsură recomandată pentru eradicarea bolii.

Aspergiloza (puietul pietrificat)
Aspergiloza este o boală micotică ce atacă larvele, nimfele și albinele adulte. Este o boală foarte periculoasă, transmisibilă omului, căruia îi atacă mucoasele oculare și cele ale aparatului respirator. Ea apare mai rar decât ascosferoză, dar evoluția și implicațiile ei sunt mult mai grave.

[NUME_REDACTAT] este provocată de ciuperca Aspergillus flavus și uneori de Aspergillus niger. Miceliul acestor ciuperci, de culoare verzuie, respectiv negricioasă, produce spori a căror rezistență la acțiunea factorilor fizici sau chimici este destul de scăzută. Astfel, ele sunt distruse prin încălzire la 60°C timp de 30 de minute și de dezinfectanții comuni, cum ar fi fenol 2,5 %, sublimat corosiv 1‰, formol 5 %.
Contaminare: [NUME_REDACTAT] flavus este foarte răspândită în natură și albinele vin frecvent în contact cu ea. Pătrunsă în cuib, boala se extinde asupra puietului și albinelor vii, contaminarea făcându-se pe cale bucală odată cu consumul de nectar, polen sau apă infectată. Miceliul traversează peretele intestinal, se înmulțește, distruge organele interne și provoacă moartea albinei.
Aspergiloza apare în familiile de albine mai ales după un cules abundent de polen, când datorită netasării corespunzătoare a acestuia în celule, păstura este cuprinsă de ciupercă.

Evoluția bolii este agravată de acțiunea factorilor nefavorabili de mediu, în special de umiditate.

[NUME_REDACTAT] început, ciuperca se dezvoltă pe fagurii cu păstură și albine moarte, după care trece pe larve care se deshidratează, devin de consistență dură (puiet pietrificat) și capătă culoare gălbuie, dacă sunt invadate de micelii lipsite de formațiuni spongioase, sau culoare galbenă-verzuie, dacă miceliile au spori. Miceliul care le înconjoară aderă strâns la pereții celulei, așa încât larvele nu pot fi extrase de către albine, iar apoi ciuperca se extinde și pe suprafața fagurelui, pe diferite porțiuni.
La albinele adulte, miceliul de nuanță verzuie apare pe suprafața corpului, în spațiile dintre inelele abdominale. Albinele bolnave de aspergiloză devin la început neliniștite, apoi prezintă mișcări anormale, cad de pe faguri, nu pot zbura, paralizează și mor.

Tratamentul

este identic cu cel aplicat în cazul ascosferozei, iar în cazul în care sunt atacate și albinele adulte, întreaga familie se arde. Deoarece, aspergiloza se poate transmite și la om, provocând grave afecțiuni, se recomandă ca personalul care vine în contact cu albinele bolnave, să poarte mască de tifon, îmbibată într-un antiseptic sau cel puțin în apă, pentru a-și proteja căile respiratorii.

[NUME_REDACTAT] o boală care afectează aparatul genital al mătcii și glandele salivare ale albinelor lucrătoare.

[NUME_REDACTAT] patogen este ciuperca Melanosella mors apis, care crește numai pe medii speciale de cultură. El se localizează, în special, în ovare.
Contaminarea se face pe cale bucală, mai întâi la albinele lucrătoare, apoi agentul se înmulțește în glandele salivare și de aici se transmite odată cu lăptișorul de matcă.

[NUME_REDACTAT] atinse de melanoză prezintă inapetență, încetează treptat depunerea ouălor, au abdomenul mărit, mobilitate redusă, cad de pe faguri, iar la extremitatea anală prezintă un dop cu excremente uscate. Mor după câteva zile. Ele au ovarele atrofiate și pline cu aglomerări pigmentare de nuanță închisă. Melanoza afectează mătcile indiferent de vârstă și se pare că ea este influențată de unii factori de mediu și, în special, de timpul rece și umed.
Mierea de mană care provoacă tulburări toxice în organismul albinelor favorizează declanșarea melanozei, existând posibilitatea ca boala să fie introdusă în stup odată cu mierea de mană.

Tratamentul

medicamentos nu a fost elaborat încă, motiv pentru care se recomandă înlocuirea mătcilor bolnave și crearea unor condiții optime de dezvoltare a familiilor de albine.

La albine, intoxicațiile se pot produce cu:

polen;

nectar;

miere de mană;

pesticide folosite la combaterea dăunătorilor de culturile agricole.

Intoxicația cu polen

Această intoxicație este cauzată de polenul toxic recoltat de albine de la diferite plante otrăvitoare situate în raza de zbor a albinelor.

Printre plantele polinifere care intră în această categorie amintim: omagul, ceapa, nemțișorul, tutunul, măselarița, laptele cucului, teiul argintiu și multe altele. Intoxicațiile albinelor în anumiți ani se produc din cauza alcaloizilor, glucozizilor și uleiurilor eterice volatile, pe care aceste plante le conțin. Uneori, sub influența unor factori de mediu și unele plante polinifere cunoscute ca nevătămătoare pot produce polen toxic pentru albine.
Boala apare în diferite perioade ale sezonului activ și afectează în special albinele tinere și puietul neavând un caracter contagios. în mod obișnuit, boala este de scurtă durată, dar un timp nefavorabil și lipsa unui cules de polen neotrăvitor, prelungește și agravează boala, producând moartea prin intoxicare a unui număr mare de albine.

Simptome

pe care le prezintă albinele bolnave sunt în funcție de conținutul în substanțe toxice ale polenului consumat.

Intoxicația cu polen se poate recunoaște prin prezența pe scândura de zbor, în fața urdinișului și pe fundul stupului, a unui număr mare de albine moarte. Albinele au abdomenul mărit și la o ușoară atingere a lui cu mâna, elimină excremente de consistență păstoasă, de culoare galbenă-verzuie. Aceleași materii fecale se găsesc din abundență și pe capacele stupilor.

Uneori albinele prezintă și paralizii ale membrelor posterioare și ale aripilor.

Tratamentul

este nespecific și constă în administrarea siropului de zahăr (1:2), călduț (37°C), în doză de 500 ml pentru o familie, din 2 în 2 zile, până la dispariția simptomelor clinice.

Intoxicația cu nectar

Această boală este determinată de consumul de nectar toxic secretat de aceleași plante care produc și polenul otrăvitor. De obicei, boala se instalează odată cu apariția timpului nefavorabil secreției de nectar și afectează mai mult albinele culegătoare. S-a constatat că nectarul toxic conține pe lângă alcaloizi și glucozizi și manoză, un zahăr cu proprietăți toxice deosebite pentru albine. Atunci când nectarul dăunător este recoltat în cantitate mare, mierea care rezultă din el devine periculoasă și pentru consumul uman.

[NUME_REDACTAT] intoxicate cu nectar devin neliniștite, apoi agitate, treptat își pierd capacitatea de zbor, se târăsc pe pământ, fie în fața urdinișului, fie în jurul plantelor cu nectar toxic, paralizează și mor. Dacă consumul de nectar toxic a fost mai mic, albinele își pot reveni.

Tratamentul

constă în administrarea de sirop de zahăr, câte 500 ml zilnic fiecărei familii, timp de 3-5 zile.

Intoxicația cu mierea de mană

Intoxicația cu mană se manifestă mai ales în timpul iernii și la începutul primăverii, dar poate apare în tot sezonul activ, ori de câte ori albinele culeg acest produs. În lipsa nectarului floral, albinele recoltează mana în cantități mari și o prelucrează în miere de mană, care apoi este depozitată în faguri ca rezervă de hrană.
Toxicitatea mierii de mană nu este întotdeauna aceeași, ea variază de la o perioadă la alta și de la o localitate la alta, fiind în funcție de plantele de pe care se recoltează, de insectele care o produc, de condițiile meteorologice și de compoziția ei. Toxicitatea ei este determinată de sărurile minerale și mai ales cationii de potasiu, precum și de alte elemente.

Digestibilitatea ei pentru albine este mică, ceea ce duce la supraîncărcarea rectului peste limitele fiziologice în timpul iernii. Acțiunea ei dăunătoare față de albine este în raport direct cu proporția în care se amestecă cu miere florală Când rezervele de hrană sunt formate exclusiv din miere de mană, tulburările digestive însoțite de acțiunea toxică și de posibilitatea declanșării nosemozei decimează în totalitate familiile respective de albine.
Deoarece modificările ce apar la albinele intoxicate cu miere de mană nu sunt caracteristice, ele putându-se confunda cu alte boli ale albinelor adulte, diagnosticul clinic nu este posibil, se face un examen microscopic al intestinului mijlociu și posterior al albinelor și un examen de calitate a mierii.
Combaterea intoxicației cu miere de mană se face prin examinarea calității mierii și excluderea de la iernare a proviziilor în care există miere de mană.

Intoxicația cu medicamente

În general, prin medicament se înțelege acea substanță care introdusă în organismul viu este în stare să diminueze sau să înlăture tulburările pe care acesta le prezintă.
În ultimii ani, în combaterea bolilor infecto-contagioase ale albinelor s-au folosit și se folosesc numeroase antibiotice și chimioterapice, care administrate în doze necorespunzătoare pot deveni toxice pentru organismul acestora.

[NUME_REDACTAT] acțiunea dozelor prea mari de antibiotice, puietul își schimbă poziția normală în celule, își pierde culoarea normală, devenind de nuanță mai închisă și, în general, este înlăturat din celule de către albine. Albinele adulte s-au dovedit mai rezistente decât puietul față de acțiunea toxică a antibioticelor și sulfamidelor.

Diagnosticarea acestor intoxicații medicamentoase la puiet și la albinele adulte se face pe baza examenului de laborator, al anchetei toxicologice și anamnezei, pentru a exclude astfel confundarea cu alte boli infecto-contagioase sau cu alt tip de intoxicații. Pentru a evita apariția acestor manifestări în stupină, se recomandă a respecta dozele și protocolul de administrare a medicamentelor prescrise de specialiști pentru fiecare boală în parte.

Intoxicația cu pesticide

În agricultură sunt folosite din ce în ce mai multe substanțe chimice deosebit de toxice pentru combaterea bolilor și dăunătorilor plantelor de cultură sau a celor din zona forestieră.

Această metodă chimică de combatere a dăunătorilor duce la scăderea numărului polenizatorilor naturali ai plantelor și la necesitatea protejării și folosirii dirijate a albinelor ca insecte polenizatoare, în scopul sporirii producției vegetale. Acest lucru se poate realiza prin utilizarea unor substanțe chimice mai puțin toxice pentru albine și prin aplicarea lor în momente în care nu vin în contact cu acestea.
Insecticidele, indiferent de natura lor, de ingestie, de contact sau de respirație, sunt nocive atunci când penetrează organismul albinei și provoacă un dezechilibru fiziologic la câteva procese biologice fundamentale.
Deoarece, evoluția toxicozei este de obicei fulgerătoare, în cursul unei zile pot fi distruse mai multe prisăci, iar această evoluție depinde de distanța și suprafața tratată, precum și de natura și remanenta substanțelor aplicate.

[NUME_REDACTAT] insecticidul utilizat este mai puțin nociv, sau distanța dintre stupină și cultura tratată este mai mare, familiile de albine intoxicate au o activitate mai redusă și prezintă un mare număr de albine moarte pe fundul stupului, în fața urdinișului și în direcția zborului. O parte din albinele care supraviețuiesc cad de pe faguri, se târăsc în fața urdinișului, iar altă parte încearcă să părăsească stupul împreună cu matca. Puietul de albine intoxicat își schimbă poziția, culoarea, se atrofiază și piere.

Până la utilizarea unor insecticide netoxice pentru albine, dar cu același efect pentru distrugerea dăunătorilor agricoli, singura posibilitate de prevenire a intoxicațiilor la albine constă în respectarea legislației în vigoare privitoare la interzicerea stropirilor când plantele melifere sunt în perioada de înflorire (ordinul nr. 127/21 oct. 1991). în cazul când sunt tratate anumite suprafețe agricole sau forestiere cu substanțe insecticide în perioada când sunt cercetate de către albine, familiile de albine trebuie transportate la cel puțin 5 km de zona în care se aplică combaterea, sau se închid pe întreaga perioadă de tratare și de remanentă a substanței insecticide pe plante. Durata închiderii familiilor de albine se scurtează mult atunci când după aplicarea tratamentului chimic intervine o ploaie, apa reducând efectul nociv al substanței chimice aplicate, diluând-o.

Albinele și produsele lor (ceara, mierea) pot fi atacate de o serie de dăunători. Aceștia sunt:

găselnița;

fluturele "Cap de mort";

viespile;

lupul albinelor;

furnicile;

prigoriile;

ciocănitorile;

șoarecii.

[NUME_REDACTAT] sau molia cerii este reprezentată de două genuri: Galleria mellonela (găselnița mare) și Achroea grisella (găselnița mică). Aceste specii fac parte din grupa fluturilor de noapte, care depun ouăle pe firmiturile de ceară de la urdiniș sau de pe fundul stupului, sau chiar pe rame și faguri, în special pe cei păstrați în depozite. Sunt atacate mai ales familiile slabe, adăpostite în stupi vechi, deteriorați cu multe crăpături. Femela găselniței mari depune în medie 700 de ouă, iar cea a găselniței mici, 200-300 de ouă, din care după 10 zile ies larve, ce reprezintă de altfel principala sursă de proteine. Pe măsură ce larvele consumă, ele construiesc galerii pe care le tapetează cu o țesătură din fire mătăsoase, ce le protejează împotriva înțepăturilor albinelor. După circa 30 de zile, larva își încetează hrănirea și își construiește o gogoașă de culoare albă, din care după alte 14 zile vor ieși fluturi. În condiții favorabile de temperatură (30-34°C), ciclul complet de dezvoltare este de circa 44 de zile, putându-se repeta de 3-4 ori pe an. La temperaturi mai scăzute, ciclul se prelungește, astfel la 0°C, larva, nimfa și insecta mor în timp de 12 ore, iar la -15°C, moartea se produce după 45 de minute, frigul fiind cel mai mare dușman al moliei.
Menținerea fagurilor de rezervă toamna târziu în stupii populați, sub protecția albinelor până la instalarea timpului rece și apoi depozitarea în magazii neîncălzite, reprezintă modalități de prevenire a apariției moliei.
Atacul găselniței asupra fagurilor începe de la cei laterali și se termină cu cei cu puiet din cuib. Găselnița își construiește galerii pe sub puietul căpăcit, determinând moartea acestuia, fie ca urmare a vătămării lui, fie ca urmare a intoxicării acestuia cu excrementele parazitului.
Găselnița este un dăunător foarte periculos, ce poate distruge într-un timp scurt întregul echipament de faguri din depozitele de păstrare.
Ca măsuri de profilaxie se recomandă menținerea familiilor puternice, reformarea anuală a fagurilor vechi care sunt purtători de germeni patogeni și de ouă de găselniță, curățirea periodică a stupilor de resturile de ceară și depozitarea fagurilor cu acid acetic glacial, care se aplică pe foile de hârtie intercalate între rândurile de rame.
În cazul unui atac masiv se recomandă îndepărtarea fagurilor puternic atacați, iar la cei mai puțin atacați se va depista și se vor deschide galeriile cu ajutorul unui vârf de cuțit sau cu un cui, permițând astfel albinelor să efectueze mai bine operațiunile de îndepărtare a larvelor și de refacere a celulelor deteriorate.

Pentru mai multe informații referitoare la Găselniță, citiți și articolul "Găselnița", din Agenda sanitar-veterinară, la Articole.

Fluturele "Cap de mort"
Fluturele cap de mort (Acherontia atropos) este un fluture mare, de mărimea palmei unui om atunci când are aripile desfăcute. Denumirea îi vine de la un desen asemănător craniului unui om ce îl are pe partea dorsală a aripilor. În zbor produce un zumzet specific, perceptibil de la distanță. El pătrunde în stup seara, pe urdiniș, consumă miere și prin mișcarea aripilor agită albinele.
Pentru a împiedica accesul lui în stupi, se recomandă micșorarea urdinișului în funcție de populația de albine și instalarea gratiilor pe timpul toamnei.

[NUME_REDACTAT] atacă albinele din familiile slabe, în special toamna când albinele nu zboară, pentru a le consuma mierea, acestea fiind mai rezistente la frig. Se cunosc multe specii de viespi dăunătoare: Vespa crabro, Vespa germanica, Vespa gallica, Vespa silvestris, Vespa media etc. Vespa crabro sau gărgăunul este cea mai dăunătoare dintre speciile de viespi, căci pândește albinele la urdiniș, le atacă din zbor și le mănâncă.
Viespile trăiesc în colonii adăpostite în scorburile copacilor, în șoproane, poduri, streșini sau în pământ. Atacul lor se produce dimineața, când timpul este mai răcoros și albinele sunt mai puțin vioaie și se apără mai greu sau chiar deloc.
Combaterea viespilor constă în depistarea și distrugerea cuiburilor cu insecticide, mai ales primăvara, când sunt în număr mai mic, putându-se distruge femelele care supraviețuiesc solitare, oprind astfel apariția generațiilor tinere.

Lupul albinelor
Lupul albinelor (Philanthus triangulum) se aseamănă cu viespile, dar este mult mai mare. El își face cuibul în pământ și sapă multe galerii pe unde circulă. Atacă albinele la urdiniș, în zbor și pe flori, le fixează bine între picioare, pe unele le mănâncă, iar cu altele își hrănește larvele din cuib.
Combaterea acestei insecte se face în mod asemănător cu a viespilor, sau prin omorârea ei cu o paletă în timp ce zboară prin stupină, având un zbor lent.

[NUME_REDACTAT] insecte aparțin mai multor genuri, fiind periculoase pentru albine. Ele pătrund în stup prin crăpături, pe la urdiniș sau podișor, fură peste 1 kg de miere pe zi și neliniștesc albinele. În apropierea pădurilor, unde se găsesc populații numeroase de furnici, pot fi distruse familii întregi de albine sau redusă foarte mult capacitatea de producție.
Combaterea constă în amplasarea stupinelor în zone fără furnici sau unde acestea sunt puține, ungerea suporturilor stupilor cu păcură, așezarea sub picioarele stupilor a unor cutii cu petrol, presărarea de cordoane de sare, desfacerea mușuroaielor și administrarea insecticidului apoi astuparea acestuia, iar în cazul atacului masiv, se mută stupina.

[NUME_REDACTAT] (Merops apiaster) cunoscută și sub denumirea de albinărel, este o pasăre mică, cu un colorit al penajului foarte frumos. Trăiește în regiuni cu terenuri puternic erodate (râpe), unde își construiește cuiburi sub formă de galerii adânci de 1-2 m sau în scorburile copacilor. Pe timp rece și înnorat, când nu găsesc hrană, prigoriile se adună în stoluri mari, atacând albinele din stupină sau pe cele ce se întorc de la cules, acestea având un zbor mai greoi și mai lin. Atacurile sunt mai numeroase în luna iunie, când își cresc puii și în luna august când se pregătesc de plecare spre țările calde. O prigorie poate consuma într-o zi 60-80 de albine.
Combaterea prigoriilor atunci când numărul lor este foarte mare se poate face prin distrugerea cuiburilor cu diferite substanțe de tip respirator.

[NUME_REDACTAT], prin modul lor de viață, aduc o contribuție importantă la combaterea dăunătorilor din păduri și livezi cu pomi fructiferi. Datorită auzului lor fin, ele reușesc să depisteze dăunătorii de scoarță și dăunătorii xilofagi, exact acolo unde se găsesc în copaci, indiferent de stadiul lor de dezvoltare (larvă, pupă, adult) și le distrug. De aceea sunt pe drept numite "doctorii pădurilor".
       În ornitofauna țării noastre sunt cunoscute 14 specii de ciocănitori. Speciile și subspeciile de ciocănitori ce populează teritoriul țării noastre sunt: capântortura – Jynx torquila L., ghionoaia verde – Picus viridis L., ghionoaia sură – Picus canus Gmel., ciocănitoarea neagră – Dryocopus martius (L.), ciocănitoarea mare – Dendrocopos major (L.), ciocănitoarea de pădure – Dendrocopos major pinetorum (C. L. Brehm), ciocănitoarea sudică – Dendrocopos major candidus (Stres.), ciocănitoarea de grădină – Dendrocopos syriacus (Hempr. et Ehrenb.), ciocănitoarea de stejar – Dendrocopos medius (L.), ciocănitoarea dobrogeană – Dendrocopos leucotos lifordi (Sharpe et Dress.), ciocănitoarea spate-alb – Dendocopos leucotos leucootos (Bechst.) ciocănitoarea mică – Dendrocopos minor hortorum (C. L. Brehm), ciocănitoarea estică – Dendrorocopos minor buturlini Hart. și ciocănitoarea de munte – Picoides tridactylus alpinus C. L. Brehm.       
            Pe lângă rolul lor ecologic, pe lângă că sunt folositoare, ciocănitorile pot produce și daune. Pentru apicultori ciocănitorile reprezentă o problemă în perioada de iarnă. Deoarece sursele de insecte, în această perioadă, sunt la cel mai scăzut nivel de peste an, ciocănitorile atacă stupii și se hrănesc cu plăcere cu albinele moarte, de pe fundul stupului, sau din ghem, cauzând astfel, prin zgomotele făcute, neliniștirea familiei de albine urmată de consum mare de hrană și apoi diaree, ducând astfel la pierderea totală a familiilor atacate.
            Pentru a pune la adăpost stupii de atacul ciocănitorilor, apicultorul are la îndemână mai multe soluții practice, de la soluții simple cum ar fi clasicele sperietori de păsări până la uzul echipamentelor furnizate de tehnica modernă, aparatele cu ultrasunete.
            O soluție ar fi îmbrăcarea stupilor într-o plasă de sârmă cu ochiuri mici. Astfel ciocănitorile nu au acces fizic la lemnul stupului deci nu îl pot găuri.
            O altă soluție este tăierea unor saci din material plastic în fâșii și punerea acestora pe stupi. Fâșiile vor flutura în vânt, vor speria ciocănitorile și, fiindcă sunt din plastic și au suprafețele netede, alunecoase, nu vor permite ciocănitorilor să se așeze pe ele și să înceapă "munca" de găurire a lemnului.
            Pe stupi și pe scândurile de zbor se mai pot aplica benzi cu cuie, cu obiecte ascuțite, evitându-se astfel așezarea ciocănitorilor. Nu aș recomanda această metodă deoarece aceste păsări ar putea fi rănite și, dincolo de pagubele provocate apicultorilor, sunt păsări folositoare în ecosistem.
            Apicultorul mai poate pune pe lângă stupină, în mănunchiuri, benzi de material reflectorizant, strălucitor care, în bătaia vântului și în razele soarelui, produc sunete și lumini care sperie ciocănitorile. O variantă a acestor sperietori de păsări sunt ochii mișcători: o formă rotundă, mare, în culori vii, sub formă de cap cu ochi care, în bătaia vântului, se mișcă în toate direcțiile.
            O soluție modernă și eficace pentru prevenirea atacului ciocănitorilor este folosirea aparatelor cu ultrasunete. Acestea emit ultrasunete pe direcția în care sunt îndreptate creând un zid sonic ce deranjează și țin la distanță păsările și alte insecte. În stupină pot fi folosite doar pe timpul iernii, atunci când albinele nu zboară, și la o distanță oarecare de stupi deoarece așa cum deranjează păsările, țânțarii, muștele, bondarii etc., deranjează și albinele.
            Crearea unor adăposturi, cuiburi artificiale pentru ciocănitori, la distanță de stupină pot determina ciocănitorile să nu mai atace stupii, să caute hrană în afara stupinei.
            Închei acest articol cu îndemnul adresat apicultorilor să încerce să folosească metode de prevenire a atacului acestor păsări în stupină cât mai blânde și să le protejeze în această perioadă critică a anului deoarece, în ciuda pagubelor pe care ciocănitorile le pot aduce stupilor, primăvara ele curăță livezile de pomi fructiferi de omizi și viermi, pomii sunt sănătoși și astfel înfloresc dând din abundență nectarul cel dulce albinelor.

[NUME_REDACTAT] pătrund și se instalează în stupi toamna, pe la urdiniș sau prin alte crăpături, consumă miere, păstură, distrug fagurii și deranjează albinele. Pentru a împiedica pătrunderea lor în stup, la urdiniș se instalează gratii sau reducătoare de urdiniș, a căror deschidere verticală să nu depășească 8 mm. Primăvara, fagurii atacați de șoareci se topesc, iar stupii se spală pentru a îndepărta mirosul.
Combaterea șoarecilor și șobolanilor se poate face pe cale mecanică, chimică sau biologică, dintre acestea, cea mai eficace este cea chimică și se bazează pe momeli cu diferite rodenticide.

Arborii și arbuștii din pădurile țării noastre, în afară de valoarea lor forestieră, constituie o resursă importantă de nectar și polen.
Pădurile din țara noastră se împart în: foioase, mixte (foioase și conifere) și conifere.
Pădurile foioase formate din amestecuri de arbori și arbuști sunt cele mai bogate în vegetație meliferă. Aici albinele au un cules aproape uniform și de lungă durată, care începe din primăvară și ține până în vară. La aprecierea pădurilor din punct de vedere melifer, totdeauna trebuie să ținem seama că pădurea oferă un cules cu atât mai abundent cu cât are o vegetație mai variată. Stabilind perioada de înflorire, durata înfloririi, intensitatea, capacitatea meliferă, se poate elabora un plan de valorificare a acestor bogății naturale inepuizabile.
Pădurile mixte sunt de asemenea bogate în plante melifere. Ele sunt cu atât mai bogate cu cât în amestecul lor predomină speciile de plante foioase. Aici albinele culeg nectarul și polenul nu numai de pe florile de arbori și arbuști, dar și de pe vegetația erbacee, între care sunt foarte multe plante melifere de mare valoare, mai ales în poieni.
Pădurile de conifere sunt cele mai puțin melifere; în țara noastră se găsesc la altitudini mari. Albinele adună de pe esențe forestiere conifere numai polen în cantități restrânse și când nu găsesc alte surse de hrană. Acest cules se limitează la lunile de primăvară. În afară de aceasta, în unii ani, albinele adună de pe conifere miere de mană. Vegetația erbacee din pădurile de conifere este de asemenea puțin meliferă. în regiunea de munte, cele mai favorabile condiții pentru stupărit le oferă amestecul între molid, brad și fag. Cantitățile mari de polen pe care le oferă molidul constituie un factor favorabil pentru dezvoltarea familiilor de albine.
Cercetând succesiunea înfloririi speciilor forestiere comparativ cu perioadele de cules cunoscute în apicultură, constatăm că alunul, aninul, salcia, ulmul, plopul, frasinul, arțarul american, cornul, călinul alb, mesteacănul, porumbarul, paltinul de câmp, părul pădureț, carpenul, mărul pădureț, mălinul etc., oferă culesurile cele mai timpurii. în regiunea dealurilor și de câmpie înaltă, gorunetele reprezintă o bună sursă meliferă prin compoziția lor, a subarboretului și mai ales prin bogăția și varietatea păturii ierboase. Sunt mult mai frecventate de albine, atât pentru polen cât și îndeosebi pentru nectar, speciile de arbori și arbuști ca: ulmul, arțarul, teiul, alunul, păducelul, măceșul, jugastrul, precum și plantele erbacee ca: salvia, vinarița, fragii etc.
Gorunetele de silvostepă semnalat în podișul Moldovei și gorunetele cu arbori pitici acidofili semnalat în Transilvania și sudul Moldovei oferă, de asemenea, o bază meliferă destul de bogată. în aceste păduri, deși pătura erbacee meliferă este mai săracă, se întâlnesc numeroși arbuști meliferi ca păducelul, cornul, afinul, coacăzul, iarba neagră, coacăzul de munte.
Regiunile de câmpie cu pădurile de stejar, zăvoaiele și salcâmul oferă cea mai bogată bază meliferă. Tipurile de arborete mai răspândite și mai importante pentru apicultură sunt descrise în continuare.
–   Ștejăretele de câmpie înaltă și ștejăretele de luncă, precum și șleaurile, destul de răspândite în țară, sunt compuse pe lângă specia de bază, stejarul, din specii melifere de arbori și arbuști, diseminate în etajul superior și predominante în al doilea etaj, și subarboret ca ulmul de câmp, ulmul pufos, teiul alb, teiul argintiu, frasinul comun, arinul negru, plopul alb, salcia albă, arțarul de timp, arțarul tătărăsc, părul sălbatic, mărul de pădure, păducelul, sângerul, salcâmul galben în Banat.
Pătura erbacee este deosebit de bogată (toporași, lăcrămioare etc.).
–   Pădurile de plop și salcie din lunci și zăvoaie, însumând peste 200 000 ha, constituie surse importante de nectar și polen pentru apicultură. în regiunea de câmpie, în luncile râurilor și în partea inferioară a dealurilor sunt larg răspândite zăvoaiele de plop alb, plop negru și salcie, formând amestecuri între ele sau cu alte specii melifere valoroase ca: aninul alb, ulmul de timp, hibrid, ulmul foios, arțarul de timp, mărul de pădure, iar dintre arbuști păducelul, măcrișul, murul, cornul etc. Alunul și arinul înfloresc foarte timpuriu, într-o perioadă în care condițiile atmosferice sunt în general puțin favorabile.
În perioada culesului de primăvară și timpuriu de vară (1 mai – 15 iunie) înfloresc speciile de stejar, jugastrul, paltinul de munte, castanul porcesc, nucul, dârmoxul, caragana, salba moale, cireșul păsăresc, arțarul tătărăsc, păducelul, sângerul. pațachina (crușin), salcâmul, lemnul câinesc, glădicea, scumpia, sălcioara, dracila (crușețea), cenușarul, călinul, teiul cu frunza mare, oțetarul, catalpa, castanul comestibil, teiul pucios (cu frunza mică) etc. Între 15-31 iulie speciile forestiere care oferă nectar sunt teiul alb și salcâmul japonez. Dintre speciile forestiere, pațachina înflorește continuu, din primăvară până la sfârșitul lunii septembrie și începutul lunii octombrie.
Indiferent de abaterile de la starea normală, din cele arătate, apare evident faptul că majoritatea speciilor de interes apicol corespund primelor perioade de cules (cules timpuriu și cules de primăvară și timpuriu de vară). În perioada corespunzătoare culesului timpuriu înfloresc îndeosebi speciile forestiere polinifere. Între speciile de mare interes pentru apicultură nu înfloresc timpuriu decât paltinul de timp și carpenul; speciile de interes mediu sunt însă ceva mai bine reprezentate. Majoritatea plantelor forestiere care reprezintă o importanță mare pentru apicultură înfloresc însă în perioada culesului de primăvară și timpuriu de vară. În perioada culesului de vară, teiul alb prezintă cea mai mare importanță, iar în perioada culesului de toamnă aportul speciilor forestiere este aproape inexistent.
Salcâmul alb.

Dintre arboretul de pădure, o deosebită importanță prezintă salcâmul alb. Primele plantații de salcâm s-au făcut la Băilești, regiunea Oltenia, în jurul anului 1852. Pe suprafețe mari, plantații au fost făcute în județele Ialomița, Brăila și sudul Olteniei prin 1862. Salcâmul este întrebuințat la fixarea nisipurilor zburătoare, consolidarea terenurilor accidentate, pentru umplerea golurilor din păduri, pentru refacerea arboretelor de antestepă. Salcâmul cuprinde la noi în țară 11 varietăți cu răspândire și valoare meliferă diferită.

Robinia pseudocacia var. vulgaris ocupă circa 100 000 ha, din care 75 819 ha aparțin fondului forestier, plus o suprafață însemnată dar izolată, prin comune și sate, printre care și în Câmpia dunăreană. Zona unde plantațiile de salcâm sunt mai compacte este sudul Olteniei. Pornind din dreptul Ostrovului și continuând până la Turnu-Măgurele pe o lungime de 200 km și o lățime de 3-30 km (în medie 10 km) se întind dune de nisipuri. Pădurea de aici are foarte mare importanță pentru dezvoltarea apiculturii noastre. Îîn afară de aceste plantații masive, salcâmul este răspândit în jumătatea de sud a Munteniei, în lungul Dunării până la nord de Galați. Înaintarea salcâmului și în alte regiuni ale țării este oprită de altitudine și climă. De la 200 m altitudine, salcâmul începe să se rărească și devine sporadic către 400 m altitudine.
În diferite plantații salcâmul constituie specia principală, fiind foarte răspândit. Salcâmul se crește la noi în țară pentru atingerea a două obiective: cerințele silviculturii și cele ale agriculturii. Pe baza aprecierii valorii forestiere și a determinării valorii melifere în crearea formelor noi de salcâm cu valoare economică mai mare, trebuie urmărită obținerea soiurilor caracterizate prin creșterea rapidă, masă mare lemnoasă, trunchi înalt și drept, coroană strânsă, înflorire târzie, foarte abundentă, producție mare de nectar și concentrație ridicată de zahăr. Din punct de vedere apicol interesează realizarea unor producții mari de miere de salcâm, ceea ce este posibil prin mărirea perioadei de înflorire.
Producția de miere la hectar, stabilită prin cercetări făcute în țara noastră, este de 1365 kg pentru păduri și 643 kg pentru plantațiile tinere.
Salcâmul galben înflorește în lunile mai-iunie timp de 14-20 zile. După datele literaturii de specialitate, producția de miere în condiții favorabile poate ajunge până la 350 kg la ha. Mierea este transparentă, solidificată capătă culoarea albă, cu cristale de mărime mijlocie, fără nici un miros și cu gust plăcut, asemănător cu mierea de salcâm alb. Este foarte rezistent la secetă și geruri.
Teiul. În țara noastră, teiul este un arbore răspândit în pădurile din vest, est și sud. După datele publicate în literatura de specialitate, masivele de tei din pădurile noastre ocupă o suprafață de 54 102 ha, din care numai 40 208 ha sunt trecute de vârsta de 20 ani, vârstă de la care începe înflorirea utilă pentru apicultură. Din această suprafață, cea. 35 000 ha sunt trecute de 40 ani, vârsta când teiul începe să producă mai multe flori și să secrete nectar mai abundent. În păduri se găsește foarte rar în masive pure, crescând de obicei în amestec cu alte specii forestiere (arborete de stejar, gorun, ulm, frasin, corn, alun, arțar, jugastru etc). În compunerea acestor arborete, teiul reprezintă proporții variate, între 10 și 30% Și mai rar 50-90%, cum de exemplu se poate găsi în Dobrogea de nord (Babadag, Isaccea, Niculițel, Tulcea), care în totalitatea lui ocupă o suprafață de peste 15 000 ha. În general, teiul poate ajunge până. la vârsta de 200-250 ani.
Speciile de tei care se întâlnesc mai frecvent în țara noastră sunt:
1. teiul cu frunza mare (fluturesc);

2. teiul cu frunza mică (pucios);

3. teiul argintiu sau teiul alb.

Prima specie care înflorește este teiul cu frunza mare, urmează teiul pucios la 10-16 zile și apoi la 20-22 zile față de teiul cu frunza mare, înflorește teiul argintiu.
Durata de înflorire a celor trei specii luate împreună este în medie de 30 zile.
Masivul de tei din Moldova este cel mai important, pentru că asigură culesuri constante, dând posibilitatea realizării unor producții mari de miere. Cele 15343 ha (din totalul de 19000 ha) valorificabile din regiunea Iași sunt folosite de apicultori numai parțial.
Masivul de tei din Banat totalizează o suprafață de 11600 ha (tei 5754 ha), teișuri întinse aflându-se la Reșița, Oravița, Lipova, Deta, Bozovici, Moldova nouă etc.
Teiul din Banat este puțin valorificat, pentru că stupăritul pastoral se practică doar la masivul Ramna (raionul Reșița) și în Orșova.
în regiunea București, cele mai mari masive (5456 ha de tei, din cea. 3100 ha valorificabile) sunt în jurul Snagovului (masivul Lipia, Bojdoni, Ciofliceni), la sud de București ([NUME_REDACTAT], Comana, Călugăreni), lângă Titu ([NUME_REDACTAT], Cernica, Căscioarele, Cosoba-Rîioasă etc.).
Toate soiurile de tei din țara noastră sunt melifere, dar sunt și ani în care – mai ales teii din pădurile situate în regiunile de stepă – nu secretă nectar. Cea mai răspândită specie de tei este teiul alb, care înflorește în iunie și este cel mai căutat de albine. Uneori secreția este atât de mare încât în lumina soarelui nectarul apare ca o picătură de rouă. Pe anterele florilor se găsește puțin polen, fapt pentru care ele nici nu sunt cercetate de albine. Doar în lipsa nectarului albinele adună și polen. Florile sunt mici, de culoare galbenă-verzuie, cu o aromă caracteristică ce se răspândește departe.
Determinările făcute în țara noastră prin metoda spălării florilor, privind producția de nectar a teiului, au arătat următoarele: cantitatea de miere produsă la hectar este de 940 kg la teiul argintiu și 460 kg la teiul pucios.
Teiul pucios (roșu, de deal) cu frunze mici, pe fața de deasupra de o colorație verde-închis, cu florile mărunte, albe-gălbui și mirositoare, cu fructele ca niște mărgelușe ruginii, înflorește în iunie-iulie.
Teiul secretă cea mai mare cantitate de nectar pe timp cald, după ploaie. Înflorirea teiului la șes durează 14-16 zile, câteodată se prelungește până la 20 zile. Începutul înfloririi și al culesului depinde de caracterul localității; pe versante sudice, teiul înflorește mai devreme decât pe cele nordice; pe locurile joase, mai târziu decât pe cele mai ridicate. Când vara este caldă, teiul înflorește mai devreme decât dacă este răcoroasă. S-a observat că secreția de nectar la tei este mai abundentă dimineața și seara. În țara noastră, teiul înflorește la un interval de cea. 20-25 zile după înflorirea salcâmului. Spre deosebire de salcâm, culesul de tei este de durată mai lungă, în special în pădurile formate din mai multe varietăți. În ceea ce privește secreția de nectar, teiul este capricios. Acolo unde factorii locali favorizează o mai mare umiditate a aerului, secreția de nectar se menține, așa cum se întâmplă în nordul Dobrogei și în regiunile limitrofe, unde teiul dă producții aproape constante în fiecare an. Culesuri slabe în unii ani sau lipsa culesului sunt din cauza condițiilor de timp neprielnice primăvara, când se formează mugurii florali și mai ales dacă timpul este neprielnic în timpul înfloritului. Dacă teiul înflorește pe timp ploios, nectarul este diluat, dacă nu complet spălat din cauza florilor care sunt deschise. Culesul de tei nu este întotdeauna asigurat, chiar când înfloritul este foarte bogat, din cauza slabei secreții a nectarului. Intensitatea înfloririi variază la tei de la un an la altul. De asemenea, precipitațiile atmosferice din anul precedent determină cantitatea florilor și a nectarului în anul respectiv. Aceasta constituie așa-numita periodicitate a teiului. Ca la oricare altă specie, și la tei s-a constatat că după o înflorire abundentă urmează o alta mai puțin intensă. Un pericol mare pentru tei îl constituie înghețurile de primăvară, când sunt distruși mugurii florali. La fel, ploaia sau frigul în timpul înfloririi compromit culesul. După constatările făcute de cercetători și apicultorii, în afară de condițiile atmosferice, o influență mare asupra secreției de nectar o au și condițiile de creștere a teiului, varietatea lui, poziția ramurilor înflorite față de coroană, solul, relieful, desimea plantației etc. Astfel, teiul crescut în zona de cernoziom are o secreție de nectar mai abundentă (27,5 mg la o floare) decât teiul crescut pe sol argilos (22,43 mg). Teiul cu frunza mare produce mai mult. nectar (11,5 mg) decât cel cu frunza mică (7,46 mg). Teiului îi priește mai mult în locurile deschise decât în locurile umbrite; crescut în defrișări de păduri (în al doilea an de la defrișare) secreția de nectar a fost de 11,54 mg față de 4,37 mg cât a dat în locuri umbrite. Așezarea florii în coroană este un alt element ce condiționează producția de nectar. Pe timp de secetă florile îndreptate spre nord dau mai mult nectar (7,5 mg) decât cele așezate spre sud (6,4 mg). Situația se inversează însă după o ploaie când dau mai mult nectar (10,6 mg) florile îndreptate spre sud decât cele îndreptate spre nord (6,00 mg).
Arțari (acerine). În țara noastră se găsesc următoarele specii de arțari:
1. în flora spontană din păduri, păltinișul de câmp, jugastrul, arțarul tătărăsc (glădișul), paltinul de munte, jugastrul de Banat; toate aceste specii prezintă mai multe varietăți și forme; 2. arțarii exotici aclimatizați: arțarul american, arțarul alb cu frunze de frasin și arțarul de zahăr (paltinul, arțarul argintiu).
Paltinul de câmp, jugastrul și arțarul tătărăsc trăiesc de obicei prin pădurile de amestec de foioase (stejar, gorun, fag), prin poieni, tufișuri, la margine de păduri din regiunea de dealuri și de câmpie. Arțarul tătărăsc se întinde mai mult spre câmpie, iar în pădurile de conifere rășinoase se găsește paltinul de munte. Prezența lor face să se îmbunătățească componența pădurilor ridicând astfel valoarea economică. Diferite specii de arțari se deosebesc mult una de alta din punct de vedere al răspândirii lor, al factorilor ecologici, precum și al valorii lor melifere. Acerineele au talia diferită: astfel, paltinul de câmp atinge înălțimea de 25 m, jugastrul de 10 -15 m, arțarul tătăresc de 10 m, paltinul de munte 30 m, arțarul american cu înălțimea de 10 – 15 m și în fine paltinul argintiu până la 20 m. Aceste două specii din urmă se cultivă ca arbori ornamentali de-a lungul șoselelor, în parcuri, spații verzi etc.
Arțarii cer un sol mai afânat și fertil (mai ales paltinul de câmp), multă căldură, umiditate moderată și nu se dezvoltă bine pe solurile nisipoase.
Arțarii înfloresc cu 8 – 10 zile mai devreme decât salcâmul și formează, pe lângă nectar, cantități însemnate de polen.
Paltinul de câmp oferă nectar și polen. La noi înfloritul începe de la 1 aprilie până la 5 mai. înflorește înainte de înfrunzire. O familie de albine puternică, bine dezvoltată, poate culege între 4 – 8 kg miere, iar producția la ha este de 200 kg. Datorită cantității însemnate de nectar ce o au florile, acest arbore este considerat printre cele mai importante plante melifere de primăvară. Înflorirea timpurie a arțarului nu îngăduie însă albinelor să depoziteze întreaga cantitate de miere, deoarece este folosită în mare măsură pentru hrana lor după perioada de iernare.
Jugastrul produce nectar și polen. Înfloritul începe la 10 aprilie până la 15 mai, o dată cu înfrunzirea sau după aceasta. Florile de jugastru secretă nectar de calitate superioară și în cantități însemnate. Literatura de specialitate menționează faptul că la 1 ha de plantație pură se pot obține până la 1000 kg miere. In unele locuri, cantitatea de nectar secretată este atât de mare încât se poate spune că albinele inundă cuibul cu miere.
Arțarul tătărăsc este de asemenea nectaro-polinifer. Înfloritul începe între 1 și 31 mai, după înfrunzire. Această specie dă o miere de calitate superioară, însă produce mai slab, încât de obicei nu prea este cercetată de albine, atunci când în raza de zbor a albinelor există alte flori mai bune producătoare de nectar. În condițiile țării noastre pare a fi cel mai melifer dintre toate speciile de arțari, cu o producție maximă de 1000 kg miere la ha.
Paltinul de munte este nectaro-polinifer. Înfloritul începe după regiune, între 25 aprilie și 1 iunie, după înfrunzire. Nectarul secretat de paltin este în cantitate mică, însă prezintă avantajul că secreția se face pe orice vreme, astfel că albinele au asigurat un cules permanent în timpul înfloritului. Mierea este foarte aromată.
Arțarul american este important prin culesul abundent de polen (de culoare brună), primăvara timpuriu. Florile apar în lunile martie-mai, înainte de înfrunzire.
Paltinul argintiu este nectaro-polinifer, fiind foarte mult cercetat de albine pentru nectar. Florile apar în martie-aprilie, în unele regiuni chiar și în februarie, cu mult înainte de înfrunzire.

În general, în ce privește importanța acerineelor pentru apicultură, s-a considerat ca aceste specii nu secretă nectar atât de abundent încât să se poată recolta miere-marfă; ele sunt importante numai pentru dezvoltarea familiilor de albine primăvara timpuriu, pregătindu-le astfel pentru culesul principal.
Sălciile

cresc sub formă de arbori (sau subarbori de 0,5 – 6 m), ajung chiar la 30 m înălțime și trăiesc până la cca. 100 ani. În țara noastră salcia căprească este răspândită pretutindeni în afară de Dobrogea. Se întâlnește mai rar în regiunea de câmpie; dimpotrivă salcia zăloagă este mai răspândită de la câmpie până în munți și mai ales în bălțile Dunării și în Deltă.

Salcia căprească

– care este și cea mai meliferă, este un arbust care poate ajunge până la o înălțime de 9 m. Amenții (mâțișorii) apar înainte de înfrunzire în luna martie-aprilie. Florile mascule (amenții) sunt așezate pe indivizi separați. Salcia fragedă, mlaja, salcia pletoasă, prezintă forme de arbori, iar salcia căprească, răchita albă, salcia pitică sunt arbuști. Mierea provenită de la salcie este de calitate bună și de culoare galbenă-aurie, se solidifică în cristale mici ca o cremă. Producția de miere medie este de 150 kg la ha.
Sălcioara. Nu este pretențioasă față de sol și este rezistentă la secetă. Înflorește în mai-iunie, începând de la vârsta de 4 ani și oferă albinelor nectar și polen.
[NUME_REDACTAT] înflorirea timpuriu primăvara, iar florile mascule și cele femele sunt așezate pe arbori separați. Plopul negru secretă o materie cleioasă, care este adunată de albine folosind-o la formarea propolisului.

Alți arbori și arbuști

Ulmul, ca și Velnișul, este un arbore înalt, care trăiește până la 100-150 ani. Înflorește înaintea înfrunzirii în aprilie-mai. În primăverile prielnice apiculturii, albinele cercetează arborii de ulm și adună nectarul, polenul și cleiul. Pe arborii de ulm găsesc adăpostul multe specii de insecte care elimină o cantitate mare de excremente din care se formează mierea de mană de origine animală.

Alunul comun este un arbust înalt, ajungând până la 5 m. Înflorește înainte de înfrunzire. Amenții masculi apar încă de cu toamnă. Se desfac primăvara devreme, iar vântul împrăștie praful galben alcătuit din grăunciorii de polen.

Cantitatea de polen pe care o produce alunul diferă de la an la an, fiind mai mare atunci când nu este secetă. Crește bine în solurile argilo-nisipoase, formează tufișuri întinse în regiunile de deal și coline, pe marginea pădurilor și în defrișări. Alunul are o mare importanță meliferă. Polenul său este bogat în vitamine și oferă albinelor hrană timpurie, deoarece înflorește în februarie-martie. Se recomandă colectarea polenului de alun. În acest scop se iau crenguțe cu amenți bărbătești desfăcuți care se scutură pe site. Se cerne, se usucă și se păstrează în borcane ermetic închise și se administrează albinelor în amestec cu miere sau sirop de zahăr.
Aninul negru ajunge până la 28 m înălțime, are o scoarță cenușie la început iar mai târziu devine brună-negricioasă.
Aninul alb, mai puțin înalt decât aninul negru (22 m), are o scoarță de culoare cenușie-argintie, înflorirea la aninul negru are loc în luna martie, iar la aninul alb la sfârșitul lui martie și în luna aprilie. Ambele specii cresc spontan, dar uneori se găsesc și cultivate (aninul negru). Zona de răspândire a aninului negru este mai ales în nordul țării. Se găsește de asemenea în [NUME_REDACTAT] și în Deltă. Este un arbore care se dezvoltă foarte repede și din această cauză se folosește în împădurirea terenurilor umede. Zona de vegetație a aninului alb începe de pe dealurile mai înalte și urcă până la mijlocul munților, formând aninișuri de-a lungul văilor și pâraielor. Este răspândit în pădurile de fag, uneori se amestecă chiar cu molizii. Aninul alb este folosit pentru fixarea terenurilor în regiunile de coastă. Din punct de vedere melifer, ambele specii oferă albinelor polen de bună calitate și în cantități însemnate. Se recomandă ca să se strângă amenții bărbătești, care se trec prin sită și se usucă.
Nucul și ricinul produc cantități însemnate de polen.
Coniferele produc cantități mari de polen, însă albinele adună polenul numai de la un număr restrâns de arboret. Mai des ele adună mierea de mană de pe unele specii de brad și molid. Lichidul dulceag emanat de cetina rășinoaselor este de asemenea adunat de către albine.

Glădicea este un arbore ce se cultivă mai mult în stepă, ca o plantă decorativă și pentru garduri vii; nu este pretențioasă față de sol și îi place căldura. Are o mulțime de flori mici, verzui, care secretă abundent nectarul și este foarte mult cercetată de albine. Înflorește după salcâmul alb și durează până la culesul de tei (iunie). Producția de miere este de cea. 250 kg/ha, mierea este aromată și plăcută la gust.
Mojdreanul este un arbore pitic care se întâlnește mai ales în regiunile Oltenia, Banat și Dobrogea. înflorește în lunile aprilie-mai, furnizând un cules bun chiar în perioada dintre pomi și salcâm. Producția de nectar este evaluată la 100 kg/ha.
Frasinul înflorește în aprilie sau mai, mult înaintea înfrunzirii. Florile formează inflorescențe, sunt de culoare violet-închis, aparent aproape negru. Are flori mascule și femele pe același individ. În timpul înfloritului oferă albinelor mult polen și foarte puțin nectar.
Stejarul este răspândit larg în pădurile noastre. În apicultură stejarul este cunoscut ca o plantă poliniferă, însă în unii ani, când condițiile meteorologice sunt prielnice, albinele culeg și nectar. Înflorește primăvara timpuriu.

Cornul

este un arbust sau arbore care formează tufișuri la marginea pădurilor din regiunea de câmpie sau coline, cu soluri calcaroase. Înflorește pe la sfârșitul lui februarie-martie și oferă albinelor cantități însemnate de nectar și polen.

Porumbarul este arbust înalt de cca. 2 m. Înflorește în luna aprilie-mai înainte de înfrunzire, oferă albinelor cu predilecție polen și puțin nectar. În anii cu condiții meteorologice prielnice apiculturii, producția de miere poate ajunge până la maximum 20 kg la hectar.
Corcodușul este un arbust care înflorește în martie-aprilie, înainte sau după înfrunzire. Oferă albinelor nectar și polen. Producția de miere este de aproximativ 40 kg la ha.
Prunul, mărul, părul, cireșul și vișinul sălbatic sunt arbori care se întâlnesc în pădurile de foioase amestecate și oferă albinelor în aprilie-mai mult nectar și polen. Producția medie de miere este de cea. 20-30 kg la hectar.
Oțetarul (cenușarul) este un arbore spontan sau cultivat, de 20 – 30 m. Îînflorește pe la sfârșitul lui iunie și începutul lui iulie, emanând un miros puternic și neplăcut; oferă albinelor nectar și polen, dând o miere de calitate destul de bună, care se distinge printr-o aromă asemănătoare vinului muscat (busuioc), printr-o culoare verzuie-deschis (chihlimbarie) și limpede. Unii apicultori o folosesc chiar pentru îmbunătățirea mierii lipsite de aromă. Producția de miere este de 300 kg/ha.
Castanul sălbatic

înflorește din aprilie și până în cursul lunii mai, înaintea salcâmului, oferind albinelor o cantitate destul de însemnată de nectar și polen. Mierea de castan este lichidă, apoasă (subțire), transparentă și de obicei incoloră. Uneori capătă o culoare puțin gălbuie. Nu se recomandă să fie lăsată pentru iernat, întrucât se cristalizează ușor.

Castanul comestibil .În regiunile Oltenia, Banat, Crișana, Maramureș și Argeș se află păduri de castani comestibil. Aceste păduri ocupă suprafețe de 20 – 30 ha. Castanul înflorește de obicei începând din 14 iunie și durează până la sfârșitul lunii, imediat după încetarea înfloririi salcâmului de la altitudini mari. Înfloritul durează 10 – 15 zile și oferă albinelor un cules de nectar și polen. La stupăritul pastoral în anii prielnici apiculturii se realizează câte 5 – 7 kg miere-marfă, la care se adaugă câte 10 – 15 kg miere de rezervă în faguri și 3 – 4 faguri clădiți în familie. Mierea de castan are un gust plăcut și puțin amărui, nu cristalizează ușor și este bună pentru iernarea albinelor.
Lemnul câinesc. Înflorește începând din luna mai până în iulie. Oferă albinelor mult nectar, de asemenea polen. Mierea are un gust amărui. Sunt și soiuri de lemn câinesc care înfloresc o lună, două mai târziu. În perioada înfloririi s-a observat uneori pieirea în masă a albinelor atât în stupină cât și direct pe florile lemnului câinesc. Nu este pretențios față de sol.
Caprifolium este un arbust târâtor. Florile emană un parfum puternic mai ales către seară. Înflorește în iunie, fiind o bună plantă meliferă.
Crușinul este un arbust care se întâlnește adeseori în păduri în solurile bogate în apă și bine umbrite. În afară de nectar oferă albinelor mult polen. Înflorește toată vara, începând din mai până în august, iar în anii favorabili apiculturii asigură familiilor de albine rezerve suficiente de miere. Înflorește aproximativ cu 3 săptămâni după terminarea înfloririi livezilor de pomi fructiferi și oferă albinelor mult nectar. Mierea nu se îngroașă, rămâne fluidă și nu se solidifică. Este foarte bun pentru garduri vii. Nu trebuie să fie plantat lângă lanurile de ovăz fiind gazdă bună pentru ciupercile de rugină.
Călinul este un arbust care ajunge până la 3-4 m înălțime, înflorește începând din luna iunie. Oferă albinelor mult nectar și polen. Secretă mai mult nectar în locurile cu umiditate abundentă.
Păducelul

înflorește abundent în lunile mai-iunie, stimulând dezvoltarea familiilor de albine în vederea culesului principal. 

Zmeurul

este un arbust spontan și cultivat, care crește în luminișurile pădurilor de munte și în stepă. Înflorește în iunie-iulie timp de 20 – 25 zile. În regiunile de stepă durata înfloririi este mai scurtă. Când timpul este prielnic, în luminișurile de pădure bogate în zmeur se pot obține zilnic sporuri de 2 – 4 kg. Cu cât relieful este mai variat, cu atât mai mare este diferența dintre epocile de înflorire ale zmeurului și cu atât culesul durează mai mult. Zmeurul secretă așa de mult nectar că albinele nu pot cerceta mai mult decât 2 – 4 flori într-un zbor, pe când la alte plante frecvența este de 10 – 30. Albinele culeg nectarul zmeurului la orice oră din zi. Chiar în timpul ploilor liniștite și calde, albinele nu-și încetează culesul. După observațiile apicultorilor, de la 1 ha de zmeur albinele pot recolta 4-6 kg miere pe zi și peste 100 kg în toată perioada înfloririi. Determinările făcute de S.C.A.S. au arătat că producția de miere la hectar este de cea. 50 kg. Mierea de zmeuriș este de culoare roșcată-gălbuie și foarte gustoasă.
Agrișul este un arbust spontan și cultivat, foarte răspândit.

Înflorește începând cu sfârșitul lunii aprilie până în mai și oferă albinelor nectar și polen. Înfloritul durează de la 10 până la 20 zile. Dacă timpul este prielnic, de pe 1 ha de agriș albinele pot obține cel mult 35-40 kg de miere.

Murul este un arbust înrudit cu zmeurul și are fructe negre, începe înfloritul în luna mai și durează până la sfârșitul lunii septembrie. Este considerat plantă meliferă destul de bună, deoarece oferă albinelor mult nectar și polen timp destul de îndelungat. Producția de miere este de 20-25 kg la ha. Mierea are aspectul plăcut și ușor aromat. Mierea este de culoare deschisă, transparentă și numai temporar capătă culoare galbenă.
Afinul crește în pădurile de rășinoase și înflorește în mai-iunie, în locuri semi umbrite producția de nectar este mai abundentă. Oferă albinelor cantități însemnate de nectar. După datele literaturii apicole, culesul ajunge până la 2,5 kg pe zi de familie de albine puternică.
Smârdar. Înflorește în iunie și este un arbust nectarifer. Mierea are un gust neplăcut; fiind consumată ca atare, provoacă dureri de cap, vomitări, amețeală și intoxicații. Pentru a fi aptă de consum, mierea trebuie să fie în prealabil fiartă.
Iarba neagră este un semiarbust ce se întâlnește prin pădurile de conifere. Înflorește foarte abundent începând din iunie până toamna târziu și oferă albinelor mult nectar. Mierea de la iarba neagră, cu toate că este aromată, este de culoare închisă, galbenă-închis sau roșiatică. Are un gust astringent, chiar amar, foarte vâscoasă; se cristalizează anevoie. Extragerea mierii se face cu greu, fagurii trebuind să fie în prealabil încălziți. Producția desișurilor de iarbă neagră este de cca. 200 kg miere la ha.

Pomi fructiferi

Prin marea extindere și variabilitate a speciilor pomicole, precum și prin înfloritul timpuriu eșalonat, primăvara, într-o perioadă în care flora meliferă este slab reprezentată, plantațiile de pomi fructiferi (livezile) ocupă un loc de frunte prin bogatul cules de întreținere pe care-l furnizează albinelor. În regiunile cu plantații masive și în anii favorabili, de la pomii fructiferi se pot obține și producții de miere (5-8 kg/familie), când familiile realizează zilnic sporuri cuprinse între 1 și 4 kg.

Înflorirea pomilor fructifer se declanșează atunci când suma gradelor de temperatură, peste 0°C, înregistrate de la desprimăvărare (apariția primilor ghiocei) este peste 200°C și respectiv când temperatura aerului atinge 10-12°C, caisul având însă nevoie de o sumă de grade mai mare, de 250°C.
Secreția cea mai abundentă de nectar are loc între orele 7 și 11, după care, aceasta scade treptat, concomitent cu frecvența și intensitatea de vizitare a albinelor până în jurul orelor 15-17 când încetează complet.

Mierea obținută de la pomi este de culoare deschisă, devenind argintie la o ușoară cristalizare, cu o aromă fină de migdal și un gust plăcut.

Cele mai importante specii pomicole cultivate care prezintă interes pentru apicultură, sunt: cireșul, vișinul, părul, mărul, prunul, caisul și piersicul.

Cireșul (Cerasus avium Munch.)

este o specie meliferă foarte bine vizitată de albine care produce nectar, polen și clei. În condiții favorabile se realizează chiar 36-40kg miere la hectar, însă aproape întreaga cantitate de miere este folosită ca și hrană pentru creșterea puietului. În luna mai, albinele adună de pe frunzele cireșului mierea de mană, pe care o elimină afidele (aphis cerani), insecte parazite, producătoare de secreții dulci.

Vișinul (Cerasus vulgaris Mill.),

înflorește în luna aprilie, durata înflorii fiind de 10 zile. Este mai puțin melifer decât cireșul. Plantarea în livezi a acestei specii trebuie făcută din diferite varietăți pentru a asigura o polenizare mai bună. De pe 1ha de livadă de vișin se pot obține 30-35kg miere.

Caisul (Armeniaca vulgaris Lam. -sălbatic: zarzăr) și piersicul (Persica vulgaris Mill.)

prezintă importanță meliferă nu atât prin cantitatea de nectar secretat cât prin faptul că că sunt specii pomicole cu înflorire timpurie, oferind albinelor nectar și polent într-o perioadă în care necesatea de hrană pentru dezvoltarea cuibului este foarte mare (martie-aprilie). Producția de miere variază între 20 și 40 kg la hectar.

Mărul (Malus silvestris var. domestica Mill.)

este o specie mult apreciată atât pentru nectarul produs, cât, mai ales, pentru înalta sa valoare poleniferă. Importanța sa crește și datorită faptului că prezintă cea mai mare extindere, ocupând suprafețe foarte mari din România. Producția de miere se estimează a fi cuprinsă între 30 și 42 kg la hectar (cel mai frecvent 33,8kg). Mierea este de culoare galbenă, cu o aromă foarte plăcută și se zaharisește curând după extragere. Înfloritul, dacă plantația este din mai multe soiuri, se prelungește din aprilie până în iunie.
Părul (Pirus sativa Lam. et DC.)

este o specie pomicolă cu valoare meliferă mai mică, atât datorită răspândirii sale limitate, cât și a cantității de nectar secretat. Înflorește din aprilie și până la începutul lunii mai. Durata înfloririi florilor separate este de 5-7 zile, iar a întregului pom 10-14 zile. Oferă albinelor atât nectar cât și polen. Nectarul se usucă repede. Părul pădureț produce mai mult nectar și este mai bine cercetat de albine. Fructificarea începe la vârsta de 6-9 ani. Produce la hectar cca.10-12 kg miere.
Prunul (Prunus domestica L.),

o altă specie pomicolă cu mare importanță apicolă, atât datorită răspândirii sale (de la câmpie pânî îin zona dealurilor subcarpatice și uneori până la poalele munților), cât și a capacității melifere, este un arbore fructifer din grupa sâmburoaselor, care prezintă un număr mare de varietăți și forme (peste 2000 de soiuri de prun, la începutul acestui secol, la noi cele mai importante fiind Rivers timpuriu, Tuleu timpuriu, Tuleu gras, Stanley, Centenar, Gras ameliorat, Vinete românești, Vinete de Italia, Valor, Centenar, Dâmbovița, Ialomița, Pescăruș, Record, D'Agen 707, [NUME_REDACTAT], Diana, Carpatin, Silvia și Minerva.). Atât soiurile cât și hibrizii produc importante cantități de nectar și polen.

Plantele melifere, spontane sau cultivate, oferă albinelor nectar, nectar și polen sau numai polen, deci, după natura hranei pe care o oferă albinelor se pot împărți în 3 categorii: nectarifere, nectaropolenifere și polenifere.

Plantelele nectarifere (bumbacul, măzărichea, pălămida, etc.) produc doar nectar și sunt puțin răspândite.

Plantele nectaropolenifere (salcia, salcâmul, pomii fructiferi, păpădia, etc.) furnizează albinelor atât nectar cât și polen. Sunt cele mai răspândite și cele mai importante plante pentru apicultură.

Plantele polinifere (macul, porumbul, cânepa, etc.) produc doar polen. În flora României sunt în număr foarte scăzut.

În funcție de locul în care cresc se pot clasifica în: plante melifere erbacee din păduri, plante melifere din pășuni și fânețe naturale, în funcție de scopul pentru care sunt cultivate de om se împart în: plante tehnice și furajere, plante legumicole, aromatice și medicinale. De asemenea mai sunt plante care sunt cultivate în mod special pentru valoarea lor meliferă sau amestecuri de plante melifere, semănate în scopul maximalizării producției apicole și a randamentului solului.

Apidiagnoza ..
…..Ianuarie și februarie sunt in mod frecvent cele mai reci luni ale anului. De cele mai multe ori solul este acoperit cu un strat destul de gros de zăpadă mai ales în jumătatea de nord a țării și uneori chiar și în zonele sud și sud-estice.
Apicultorii ca și albinele lor se găsesc în ianuarie în plin sezon rece și trebuie să subliniez încă o dată că în general se consideră că anul apicol nu coincide cu anul calendaristic. Unii socotesc că anul apicol se încheie o dată cu intrarea albinelor la iernat, fapt care se produce de obicei în octombrie sau cel mai târziu în noiembrie. Dacă sezonul activ începe în cursul lunii martie sau cel mai târziu în aprilie – o dată ce albinele ies la cules de nectar și polen – se poate aprecia că în acel moment începe anul apicol. Dacă intervalul de timp este denumit an atunci el urmează să dureze 12 luni adică perioada de timp trebuie să traverseze cele 12 luni ale anului calendaristic. Important nu mi se pare data începerii și data încheierii, respectiv a reînceperii anului apicol ci cunoașterea și respectarea curbei biologice anuale a dezvoltării familiei de albine. Prin cunoaștere și mai ales prin respectarea acestei curbe biologice înțelegem obligația apicultorului de a acționa în stupină și în stup numai în conformitate cu manifestările naturale de comportament ale familiei de albine. Adică a ceea ce de fapt înseamnă curba biologică de dezvoltare a familiei de albine exprimată în principal prin creșterea sau scăderea numărului de indivizi respectiv a puterii colectivității pe care o denumim familia sau colonia de albine.
În această lună curba biologică de dezvoltare are un sens descendent (coboară) pentru că numărul de indivizi scade, se micșorează consecutiv albinele uzate care mor, deci puterea familiei este în scădere. Acest fenomen biologic nu trebuie să îngrijoreze pe apicultor decât atunci când cantitatea de albine moarte găsite la control pe fundul stupilor, respectiv la urdiniș sau eventual pe foaia de control așezată pe fund este exagerat de mare (2-3 palme făcute căuș un făraș plin cu albine), în acest caz se va controla atent stupul îndreptându-se situațiile anormale constatate ca atac de șoareci sau ciocănitori, lipsă de hrană, umiditate excesivă etc.). Apicultorul trebuie să controleze și să prevină, ca și în luna anterioară, deranjarea și neliniștirea albinelor provocate de atacul șoarecilor, păsărilor și animalelor de curte,dar și cele sălbatice(ciocănitori, pițigoi etc.). Aceeași grijă se acordă protejării suplimentare a stupinei contra vânturilor și curenților acolo unde s-a impus a fi deosebit de necesar. Se continuă supravegherea modului de iernare a familiilor de albine prin controale periodice care acum sunt reclamate mai des și intervenția promptă pentru îndreptarea stărilor anormale. Dacă zăpada căzută se acumulează în cantitate mare este recomandabil îndepărtarea fără zgomot a acesteia precum și mai ales a gheții de pe scândurelele de zbor ale stupilor și eliberarea urdinișurilor de albine moarte.

Ce se întâmplă în familia de albine?
Familia de albine începe să se "miște". Se spune că luna ianuarie este luna în care începe perioada înlocuirii albinei de iarnă. Concret este vorba de apariția primului puiet în cuib. De obicei ouatul mătcii se declanșează la sfârșitul lunii, mai ales în zonele sudice ale tării. Această activitate a mătcii este declanșată în perioade diferite depinzând de zona geografică, mai devreme în zona Banatului și sudul țării și mai târziu în zonele înalte și din nordul țării. O zonă privilegiată privind temperaturile ce declanșează debutul activității mătcii, este și zona [NUME_REDACTAT].
În interiorul ghemului, în zona denumită miezul ghemului de iernare, temperatura se ridică la +34-35°C necesară atât începerii depunerii primelor ouă de către matcă cât și dezvoltării puietului. Matca depune între 20-100 ouă în 24 h începând cu porțiunile fagurilor din centrul ghemului, activitate care se menține la același nivel până în momentul în care în natură apare primul cules și se efectuează primele zboruri masive de curățire. Se subînțelege că suprafața circulară cu puiet este la început foarte mică, pe suprafața unui fagure sau cel mult pe suprafețele a doi faguri alăturați Consumul de hrană se mărește pe măsură ce activitatea mătcii și ale albinelor doici se intensifică ținând cont că pe seama hranei glucidice consumate în zona cu puiet temperatura se menține constantă la nivelul mediu de 34,5-35,5°C indiferent de cât de scăzute sunt temperaturile exterioare.
Mulți apicultori intervin în cursul acestei luni cu hrăniri de completare a rezervelor de hrană. Completarea rezervelor de hrană poate fi făcută cu turte (pastă) de zahăr pudră și miere, cu șerbet din zahăr cu miere, cu șerbet fiert sau cu plăci din zahăr candi,cu faguri de miere, fluidă sau cristalizată .Pentru a putea aprecia câtă hrană trebuie să administreze, apicultorul trebuie să știe că familiile normale consumă în luna ianuarie 1-1,5 kg miere (depinde și de cantitatea de puiet crescut) și circa 2-3 kg în luna februarie.
În mod obișnuit suplimentarea hranei se face în stupină într-o zi mai călduroasă, atunci când se administrează rame cu faguri cu miere și oricând atunci când se administrează turte din miere cristalizată sau din pastă – amestec miere și zahăr pudră. Se recomandă ca turtele să aibă în medie 1-1,5 kg, să fie bine întinse și introduse în pungi de plastic cărora li se fac câteva perforații pentru a facilita pătrunderea albinelor. Aplicarea turtelor se face deasupra fagurilor din zona în care se găsește ghemul de iernare și se acoperă bine cu podișorul pentru a nu pătrunde frigul. Spre sfârșitul perioadei, în zonele mai calde se poate folosi cu rezultate bune și siropul călduț administrat direct în faguri amplasați imediat lângă ghem sau în hrănitoare amplasate în același loc.

Cum se prepară pasta de zahar și miere?
Pentru prepararea pastei de zahăr se folosesc 4 părți zahăr pudră și o parte miere fluidă (800 g zahăr + 200 g miere). Mierea cristalizată se lichefiază în baie marină înainte de a se folosi. Amestecul se frământă bine până se obține un aluat tare. Se lasă să se �odihnească" până a doua zi. Dacă amestecul apare moale – curgător se mai adaugă zahăr până capătă din nou consistența tare, dar posibil de întins. (Trebuie avut în vedere că turta este aplicată peste rame, deasupra ghemului și temperatura ridicată degajată de albine poate determina înmuierea, scurgerea conținutului printre rame și năclăirea albinelor.) Înălțimea turtelor introduse în pungi de plastic nu trebuie să depășească 1,5 cm pentru a nu împiedica aplicarea corespunzătoare a podișorului.

Cum se prepară un sirop de bună calitate?
În general pentru hrănirile timpurii se prepară un sirop de zahăr în proporție de 2:1 – două părți zahăr și o parte apă. Siropul se prepară încălzind apa până ce dă în fiert, după care se introduce zahărul. Cu o lopățică sau un făcăleț se amestecă siropul până se dizolvă complet zahărul. Nu se recomandă fierberea lui pentru a evita cristalizarea Pentru a preîntâmpina totuși cristalizarea siropului de zahăr se recomandă ca pentru fiecare litru de sirop să se adauge 1,5 g acid citric (sare de lămâie). La pregătirea siropului pot fi folosite și ceaiurile simple sau combinate (coada șoricelului, mentă, tei, mușețel, gălbenele etc.). De asemenea, (dacă există) se recomandă introducerea în sirop a Protofilului sau Fumidilului B conform prospectelor.

….Este de reținut că:
1. Hrana de completare a rezervelor are și un pronunțat caracter de stimulare a ouatului mătcii și a activităților albinelor doici;
2. În turtele administrate familiilor nu se va introduce polen. Folosirea acestuia se recomandă numai după ce albinele au efectuat, eventual în ferestrele iernii un zbor de curățire. Atunci la prepararea turtelor se poate adăuga o cantitate mică de polen eventual măcinat.

În această lună de iarnă ca de fapt în toate lunile de iarnă stuparul trebuie să aibă în vedere următoarele

Acțiuni specifice:

În stupină:
Vizitarea periodică a stupinei, de două ori pe săptămână sau cel puțin o dată;
Controlul auditiv al familiilor , ascultarea stupilor cu ajutorul unui tub subțire din cauciuc sau lipind și apăsând urechea pe peretele stupului. De obicei în a doua jumătate a lunii ianuarie, dacă apare puietul, zumzetul, sesizat cu ocazia controlului auditiv sporește la o ușoară lovire a peretelui stupului apoi scade; îndreptarea stărilor anormale ivite.
Cu ocazia controlului, cel puțin o dată la două săptămâni cu ajutorul unei sârme îndoite în formă de L se va îndepărta cu grijă albina moartă de pe fundul stupului și de la urdiniș; lucrarea se poate efectua mai ușor dacă pe fundul stupului a fost așezată din toamnă o foaie (hârtie) de control sau un carton. Resturile de pe fund scoase cu sârma sau cu foaia de control vor fi atent observate întrucât ele dau indicații exacte asupra mersului iernării;
Curățirea zăpezii și gheții la urdiniș;
Ca și în luna trecută, dacă sunt condiții favorabile se vor efectua lucrările cunoscute care vizează înlesnirea zborurilor de curățire în zilele favorabile;
Dacă tehnologia de creștere sau nevoia – respectiv situația concretă din stupi – impun hrăniri mai ales din cauza insuficienței, epuizării sau inaccesibilității hranei se vor prepara și administra turtele din zahăr și miere, șerbetul din zahăr sau plăcile din zahăr candi.
Protecția suplimentară a stupinei contra vânturilor;
Prevenirea neliniștirii albinelor provocată de păsări de curte, ciocănitoare, șoareci ș.a.

În atelierul stupinei
Ca și în decembrie în această lună continuă recondiționarea uneltelor și utilajelor apicole știut fiind că prin această acțiune se mărește considerabil durata de folosință a lor, se micșorează cheltuielile, respectiv prețul de cost al produselor apicole și cresc corespunzător veniturile care definesc profitul în apicultură;
Reformarea fagurilor vechi sau necorespunzători care sunt destinați obținerii cerii este o lucrare ce continuă ea asigurând în stupină efectuarea a ceea ce se denumește…
Extracția și condiționarea cerii, lucrări în urma cărora se obțin calupii de ceară care, comercializați
la schimb, vor asigura echipamentul de faguri artificiali necesari primenirii anuale a cuibului și a setului de faguri de strânsură din corpurile sau magazinele menite obținerii recoltelor de miere în sezonul apicol activ.
Deparazitarea fagurilor de rezervă clădiți prin expunere la ger.
Încheierea ramelor, găurirea apoi însârmarea lor și lipirea fagurilor artificiali sunt lucrări secvenționate conform înșiruirii de la începutul frazei, această acțiune este de mare importanță în a asigura la timpul potrivit și la nivelul necesarului fagurii în care albinele vor crește puietul și vor strânge recoltele de miere și păstură.
Confecționarea de stupi noi;
Curățirea și sortarea semințelor de plante melifere.

La masă și în reuniuni publice:
Se întocmește – dacă nu s-a întocmit – bilanțul de venituri și cheltuieli al stupinei pe anul expirat. Analizând atent structura și nivelul cheltuielilor ca și structura și nivelul veniturilor, făcând diferența dintre venituri și cheltuieli vom deduce profitul.
Având datele de analiză a sezonului apicol activ din anul trecut se va întocmi Planul de activitate al stupinei pe anul 2001, dacă el nu a fost întocmit în cursul lunii trecute.
Dacă avem deja Plan tehnico-organizatoric, întocmim și Planul de venituri și cheltuieli. Dacă ele au fost deja puse pe hârtie este bine să le revedem și să imaginăm, până la definitivare, variante,, astfel ca să putem alege soluția cea mai bună în stare să asigure optimizarea profitului stupinei chiar în condiții meteorologice mai puțin favorabile.
Ridicarea nivelului profesional prin studierea literaturii de specialitate, participarea la cursuri de scurtă durată și conferințe, schimburi de experiență cu tematici apicole reprezintă un bun câștigat tocmai spre a putea să ne corectăm eventualele greșeli din timpul sezonului apicol trecut și a fi în stare să proiectăm un Plan realist de activități tehnico-organizatorice pentru sezonul apicol activ următor. Se știe că un plan bine întocmit este pe jumătate îndeplinit.; citind sau recitind literatura de specialitate, pe lângă că ne îmbogățim sau reîmprospătăm cunoștințele atât de necesare, scăpăm și de meteahna proprie acelor apicultori care, suficienți și înfumurați, pretind că le știu pe toate. Chiar așa?

Este bine să știm că …
În timpul lunii ianuarie o familie de putere medie consumă circa 1 kg de miere;
Tot o familie de putere medie degajă în timpul iernii o cantitate de umiditate sub formă de vapori de apă ce însumează în greutate mai mult de 5 kg.
Prezența parazitului Varroa poate provoca afânarea excesivă a ghemului de iernare ceea ce are drept urmare instabilitatea temperaturii din ghem și scăderea și moartea albinelor pe fundul stupilor;
Cu cât sunt mai puternice și mai de durată acțiunile factorilor neprielnici perturbatori cu atât mai activă este reacția familiilor de albine față de aceștia. Se înțelege că și uzura albinelor este mult mai mare decât în cazul unei iernări liniștite deci normale;
Cuibul bine organizat, cu suficiente rezerve de hrană (miere + păstură) de calitate și accesibile ghemului reprezintă garanția unei bune iernări. Și invers.

Nu uitați
…..Veți contribui la menținerea puterii familiilor, condiție de bază pentru realizarea producțiilor ridicate, prin :
prevenirea neliniștirii albinelor;
adăpostirea stupinei contra curenților;
amplasarea stupinei în plin soare;
stimularea zborurilor de curățire;
Aplicând aceste măsuri micșorați uzura albinelor și consumul de hrană, scădeți mortalitatea albinelor și asigurați astfel menținerea puterii și vigorii familiilor de albine.

Apidiagnoza
….A doua lună a anului este penultima lună a iernii calendaristice, perioadă în care familiile bune și foarte bune matca, în miezul ghemului de iernare, sub influența condițiilor din interiorul ghemului, începe ponta (depunerea de ouă sau ouatul mătcii),dacă această manifestare fiziologică nu a început de la mijlocul sau sfârșitul lunii trecute. Colonia de albine a dobândit un comportament bine articulat social care-i permite să supraviețuiască și în cazul temperaturilor extrem de scăzute din timpul iernii. Ghemul, până acum cu o activitate relativ redusă începe producerea de căldură în vederea asigurării condițiilor optime pentru creșterea puietului. Prin contracții musculare albinele aglomerate în ghemul de iernare, consumând miere, produc căldură astfel că ele sunt în stare să ridice pe termen scurt temperatura în sectorul toracic cu 10°C. Această căldură produsă de albinele din miezul (centrul) ghemului de iernare este iradiată treptat la toate albinele compactate în ghem astfel că pierderile termice în afara ghemului respectiv în spațiul lăzii stupului sunt minime. Se înțelege că în jurul miezului ghemului albinele formează un strat compact care asigură efectul termoizolator iar grosimea stratului de albine crește o dată cu scăderea temperaturii exterioare. Acest mod de comportament trebuie avut în vedere știut fiind faptul că ghemul se deplasează pe rame în sus o dată cu consumarea hranei. Pierderea contactului cu hrana determină moartea coloniei chiar dacă pe ramele lăturalnice ghemului există suficiente rezerve de miere. Imposibilitatea deplasării albinelor în plan lateral spre ramele ce conțin miere face ca hrana să devină inaccesibilă astfel că, suferind de foame, coloniile pier. Asemenea situații nedorite se întâlnesc mai ales în primăverile timpurii sau în ierni cu perioade mai calde urmate de scăderi bruște de temperatură ce determină strângerea puternică a ghemului care ocupă suprafețe de faguri golite de miere unde albinele sunt obligate să rămână înfometate mai multe zile De aici rezultă cât de importantă este supravegherea iernării și de ce este necesar să intervenim pentru a îndrepta stările anormale.
Sistemul acesta termodinamic are un mare randament în transformarea hranei energetice (mierea) în energie termică numai pentru ghem. Așadar, părerea generală cum că albinele încălzesc spațiul interior al stupului este greșită. Dacă la suprafața ghemului temperatura nu scade niciodată sub 9CC, acum în a doua parte a iernării în miezul ghemului, o dată cu ponta mătcii și creșterea puietului, temperatura se menține constantă la 34-35°C.
Mecanismele specifice de producere a căldurii determină variații mari ale activității de termogeneză în interiorul ghemului de iernare. Ca urmare aparenta inactivitate a albinelor în ghem este o falsă impresie, acestea având o continuă mișcare din interiorul (miezul) ghemului, unde temperatura este mai ridicată spre "coaja" ghemului unde aceasta este mai mică. Variațiile externe de temperatură duc la o mărire sau micșorare a densității albinelor în ghem aceasta ducând la o mai bună reglare a temperaturii ghemului.
O dată cu apariția puietului temperatura ghemului de iernare devine așadar aproximativ +35°C, creșterea acesteia fiind realizată cu un aport crescut al consumului de glucide. Această temperatură trebuie menținută în limite strânse (34,5-35°C) variațiile mai mari de temperatură în minus ducând la o tarare a puietului și apoi a generațiilor următoare de albine ce vor fi crescute. Orice curenți reci pot duce la un consum mai mare de glucide sau o concentrație mai mare de CO2 (bioxid de carbon) în stup ca urmare a activități mai intense a albinelor.
O dată cu creșterea temperaturii medii, spre luna martie-aprilie ghemul de iernare începe să se desfacă (se afânează) iar activitatea albinelor devine din ce în ce mai evidentă. Creșterea puietului se desfășoară acum pe suprafețe din ce în ce mai mari iar rezervele de proteine din organismul albinelor se epuizează ("foamea de proteină"). Deci fără prezența păsturii și a rezervelor de miere în cuprinsul ghemului, nu este posibilă intensificarea creșterii de puiet.
Acum este momentul când se accentuează schimbul între generația de albine de iernare și albinele de primăvară. Albinele efectuează zboruri de curățire și aduc uneori primul polen în cuib.
Un fenomen nedorit ce apare în stupi mai ales începând cu a doua parte a iernării este umezeala. Umiditatea ridicată are două cauze principale: ventilația insuficientă și o izolație defectuoasă. Pe lângă că umiditatea excesivă mărește consumul de hrană, ea creează un mediu propice de dezvoltare a agenților patogeni cu precădere a ciupercilor, îndeobște se cunoaște că umezeala, respectiv condensul, se formează atunci când aerul cald încărcat cu vapori de apă intră în contact cu suprafețe reci – în cazul nostru pereții stupului și cu fagurii neocupați de albine. Am arătat că o dată cu creșterea puietului sporește temperatura volumului sferei din centrul ghemului. Temperaturile exterioare fiind scăzute condensul apare în locurile mai reci, mai ales pe peretele din spatele stupului. Așezarea stupului într-o poziție ușor înclinată spre urdiniș face ca picăturile de condens care se aglomerează pe pereți să se scurgă pe urdiniș.
În calendarele anterioare subliniam importanța asigurării liniștii depline în stupină. Este evident că, pe lângă greșelile apicultorului atunci când a efectuat lucrările de pregătire a iernării, deranjarea coloniilor de șoarecii pătrunși în stupi, de ciocănitori, pițigoi, animale domestice, de hoți sau alți răufăcători se soldează cu neajunsuri și pierderi de efectiv în oricare stupină aflată într-una din situațiile amintite. Dar, presupunând că iernarea decurge fără asemenea evenimente perturbatoare, să vedem care sunt principalele

Acțiuni specifice

În stupină :
Continuă vizitarea periodică a stupinei și observarea atentă a fiecărui stup.
Un control sumar, prin simpla ridicare a capacului și podișorului duce la cunoașterea stării familiei și intervenția acolo unde este cazul pentru îndreptarea situațiilor anormale constatate :
Familiile cu lipsă de hrană se observă ușor prin faptul că albinele sunt aglomerate masiv în spațiul dintre leaturile superioare ale ramelor și podișor și au un bâzâit mai puternic. În cazul în care colonia suferă de foame se va proceda la hrănirea acesteia. A lăsa familiile înfometate este o mare greșeală care invariabil se soldează cu pieirea acestora. Asigurarea necesarului de hrană este o condiție esențială a supraviețuirii familiilor. Se vor administra turte de șerbet (zahăr pudră în amestec cu miere 30%) în cantitate de 0,5-0,7 kg așezate deasupra ghemului de iernare, ceea ce asigură necesarul de hrană pe o perioadă de 10-15 zile. În familiile cu rezerve scăzute se poate introduce chiar în mijlocul cuibului un fagure cu miere și păstură. Aceasta este posibil numai în zile mai călduroase, cu temperaturi peste 12-13°C și cu soare, atunci când ghemul este desfăcut.
În a doua parte a iernării se vor completa și rezervele de proteină, prin administrarea de turte de zahăr cu miere cu adaos de polen 30%.
Este strict interzisă administrarea de streptomicină in turte, aceasta regăsindu-se în mierea de salcâm, făcând-o improprie pentru valorificarea ca miere marfă.
Familiile care au pierdut matca se pot unifica cu familii mai slabe, procedeul fiind mai complicat, impunând câteva zile călduroase sau o cameră încălzită. Familiile se țin câteva ore la căldură pentru a da posibilitatea ghemului să se desfacă, se introduc apoi în același corp despărțite printr-o ramă învelită în ziar apoi se scoate stupul afară, și se vor completa rezervele de hrană.
Familiile mai agitate cu consum mai mare de hrană pot să aibă rozătoare în cuib. Această situație nedorită se poate constata prin simpla observație excrementelor de șoarece în cuib și jumătăților de corpuri de albine. Șoarecii se prind sau se alungă din stup iar salteluțele se schimbă cu altele noi pentru înlăturarea mirosului persistent de șoarece.
În toate cărțile de apicultură se pomenește de înlesnirea zborurilor de curățire. Se știe că dacă albinele au fost deranjate,din această cauză, urmare a consumului sporit de hrană, în punga lor rectală s-au aglomerat reziduuri în cantități mari. în mod natural, iarna, mai ales spre sfârșit,înaintea zborurilor de curățire,depozitul de excremente este uneori atât de mare încât punga rectală ocupă aproape întreaga cavitate abdominală. Deci a favoriza zborurile de curățire în ferestrele iernii, în zile calde și însorite este o acțiune benefică;
Grăbirea topirii zăpezii și evacuarea ei de pe vatra de stupină;
Ridicarea gratiilor contra șoarecilor, a reductoarelor de urdiniș (lărgirea urdinișurilor), îndepărtarea resturilor de pe fundul stupilor (curățarea urdinișului și fundul stupului se poate face cu ajutorul unei sârme îndoite la capăt), ridicarea capacelor, a materialelor izolatoare de pe podișorul lăsat liber în bătaia razelor solare(dacă temperatura se ridică peste 12-14°C)sunt câteva acțiuni ce favorizează zborurile de curățire;
Controlul auditiv al stupilor.
Efectuarea observațiilor fenologice cu privire la apariția polenului și comportarea albinelor.
În zilele cu viscol, acolo unde este cazul, stupii se vor proteja suplimentar.
Deplasarea apicultorilor de două ori sau cel puțin o dată pe săptămână conferă siguranță că pe vatra de iernare situația este sub control.

În atelierul stupinei
Continuă acțiunea prin care se urmărește curățarea, dezinfecția, repararea, vopsirea și finisarea uneltelor, utilajelor și dispozitivelor care compun inventarul stupinei;
Controlul fagurilor cu rezerve de hrană și goi .Se finalizează pregătirea setului de faguri de cuib și de recoltă destinați sezonului apicol activ, știut fiind că înlocuirea periodică a echipamentului de faguri este o măsură obligatorie în fluxul tehnologic de creștere și exploatare a albinelor;
Topirea fagurilor reformați, obținerea și condiționarea cerii rămâne o acțiune la ordinea zilei dacă ea nu a fost finalizată până în această lună.
Încercarea puterii germinative a semințelor de plante melifere.

La masă și în reuniuni publice
Se definitivează bilanțul de venituri și cheltuieli al stupinei pe anul expirat;
Se întocmește planul de producție pentru sezonul activ armonizând profitabil necesitățile cu posibilitățile. Variantele care să răspundă unor condiții concrete dintre cele mai diverse sunt binevenite. La momentul respectiv proprietarul stupinei își va putea adapta manageriatul în funcție de factorii favorabili sau mai puțini favorabili (meteorologici și economici);
Încheieri de contracte pentru polenizarea culturilor agricole și a livezilor sau contracte de livrare a produselor apicole și a materialului biologic (familii de albine,roiuri și mătci);
Obținerea de repartiții de vetre de stupină la masivele melifere vizate;
Procurarea de semințe de plante melifere ;
Iarna este momentul lecturării literaturii de specialitate;
Ca și în lunile anterioare prin participarea la cursurile,conferințele, schimburile de experiență desfășurate sub egida Filialelor județene ale [NUME_REDACTAT] de Albine din România fiecare apicultor câștigă un plus de informație care în mod cert se va dovedi utilă în timpul sezonului următor.

Este bine să știm că …
..Resturile acumulate pe fundul stupului eventual pe foaia de control oferă informații cu grad sporit de certitudine asupra mersului iernării respectiv a stării coloniei. Astfel:
albine și puiet mort sunt un indiciu a scăderii bruște a temperaturii în miezul ghemului;
ouăle și larvele moarte sunt un semn că activitățile de creștere a puietului au început devreme;
resturile și albine moarte umede au drept cauză umiditatea excesivă din stupi;
puține albine moarte, puține resturi dispuse în dungi paralele definesc configurația ghemului și puterea coloniei. O dungă continuă de resturi = un interval bine populat cu albine;
resturile în care predomină cristalele de zahăr sunt semnul prezenței hranei cristalizate și a lipsei de apă;
multe albine moarte (mai multe sute) sunt un motiv serios de îngrijorare suspicionând îmbolnăvirea coloniei. Se vor trimite cel puțin 50 de albine la Laboratorul de analiză;
dacă pe fundul stupului, între resturi se găsesc trântori morți înseamnă că din colonie lipsește matca deci avem de a face cu o colonie orfană;
resturile pătate cu fecale se constituie ca un simptom al diareii și nosemozei (se vor preleva probe pentru a fi analizate în laboratorul de specialitate).
.Prezența chiciurii pe scândura de zbor este un semn că familia a iernat bine și matca depune ouă.
În mod obișnuit, o colonie de putere medie consumă în luna februarie circa 50 g miere în 24 de ore.
Iernarea pe rezerve de hrană numai din zahăr se reflectă negativ asupra traversării sezonului rece și a dezvoltării coloniilor la desprimăvărare pentru că din hrană lipsesc micro și macroelementele precum și vitaminele și aminoacizii.

Nu uitați
Prin intensificarea creșterii de puiet în perioada de iernare, contribuiți la scurtarea perioadei de înlocuire a albinelor iernate cu albine tinere. Cu cât se vor crește mai multe albine tinere în timpul iernii, cu atât se va crește puietul în continuare și prin aceasta mai devreme va începe creșterea puterii familiilor.
Veți contribui la întărirea familiilor prin:
1) pulverizarea cu sirop de zahăr a cuibului, deasupra ramelor ocupate de albine, în zilele călduroase și de zbor;
2) hrănirea suplimentară cu turte de pastă de zahăr și turte de polen sau în amestec cu înlocuitori, mai ales dacă rezervele de miere și păstură sunt deficitare. Prin aceste măsuri activizați familiile puternice și mijlocii.
Nu neglijați măsurile de protecție a stupinii contra curenților, apărarea stupinii având influență binefăcătoare mai ales asupra familiilor slabe.

Apidiagnoza
A treia lună calendaristică și prima lună a primăverii "mărțișorul", luna echinocțiului de primăvară – 23 martie, cu adierile vântului primăvăratic și prezența ghioceilor și a viorelelor vestește sosirea primăverii. Cerul devine schimbător, presiunea atmosferică scade sub 760 mm, iar umiditatea relativă confirma atributul lunii echinocțiului de primăvară când ziua este egală cu noaptea. Această lună poate oferi încă destul de multe surprize neplăcute, prin schimbări bruște ale vremii, înghețuri și chiar căderi de lapoviță și ninsoare în unele zone ale țării. De aceea, lucrările în stupină sunt încă destul de limitate și îndreptate îndeosebi spre asigurarea hranei necesare – miere și păstură – și a unui regim termic cât mai bun cuiburilor de albine. La începutul lunii, în majoritatea zonelor, albinele efectuează zborul general de curățire, moment important în viața familiilor de albine. Urmare eliberării organismului de excremente și apariției primelor generații de albine tinere, crescute în cursul iernii, se mărește capacitatea de creștere a puietului în familie iar consumul de hrană pe familia de albine crește simțitor ,la 2,0-2,5 kg. În zilele favorabile zborului, albinele aduc în stup polen și nectar.
În această lună, în funcție de mersul vremii, în familia de albine activitățile de depunere a pontei de către matcă, creșterea puietului și culesurile de nectar și polen de la flora de primăvară cunosc treptat o intensificare ce corespunde curbei biologice de dezvoltare anuală proprie speciei. Ouatul mătcilor în familii puternice se ajunge în anii favorabili până la 1.000 de ouă în 24 de ore.
În funcție de puterea familiei, a calității mătcii și a condițiilor de microclimat din cuib puietul poate ocupa suprafețe diferite de faguri, însă, indiferent de cantitatea acestuia, albinele sunt obligate să mențină, mai ales în zona puietului, temperatura necesară de circa +35°C, fapt care sporește consumul de hrană hidrocarbonată (mierea), în același timp crescând și consumul de substanțe proteice (păstură), necesare creșterii puietului.
Elementele principale care determină amploarea și viteza cu care matca depune ouăle și albinele doici îngrijesc puietul sunt următoarele:
Puterea și starea de sănătate a familiei la ieșirea din iarnă.
Se înțelege că o familie bolnavă (nosemoza, puietul văros, varrooza sunt principalele boli ce pot fi decelate), cu populație puțină formată din albine îmbătrânite și anemiate se va manifesta ca un organism slăbit, ca o unitate biologică incapabilă să desfășoare cu amploare activitățile enunțate. De multe ori familiile cu handicap sunt compromise mai ales dacă nu se intervine rapid cu măsuri de îndreptare a stărilor anormale. Oricum familiile slabe sau slăbite nu au șanse de a se alinia la startul de la care vor porni la valorificarea culesurilor de producție (salcâm, răpită ș.a.) familiile puternice. Desigur starea foarte bună, bună, mediocră sau rea a acestora depinde în mod esențial de buna pregătire pentru iernare pe care apicultorul a asigurat-o la timp și corect în anul anterior. Mai depinde și de succesul iernării adică dacă familiile nu au fost deranjate în perioadele reci, au avut o iernare liniștită cu provizii de hrană suficientă, de calitate și accesibilă (miere + păstură) iar protecția termică și aerisirea stupilor au fost la parametrii pe care orice apicultor îi cunoaște.
Starea vremii.
Condițiile de temperatură și precipitații accelerează sau frânează dezvoltarea înțelegând prin aceasta că în condiții de vreme rece cu precipitații, în absența zborurilor de curățire și a culesurilor de întreținere ascendența curbei de dezvoltare va cunoaște un ritm lent și întârziat.
În această perioadă albinele care au iernat mor în număr mare și arareori contingentele de albine care se nasc într-un interval de timp egalizează pe cele care dispar. De obicei acest fenomen se petrece în cursul lunii aprilie.
Prezența și calitatea hranei.
Fără hrană energetică – miere sau sirop din zahăr și proteică – păstură și polen ca și fără apă, creșterea puietului rămâne un deziderat care nu-și găsește materializarea în cuibul familiei.
Protecția termică și umiditatea.
Variațiile mari de temperatură de la zi la noapte impun o protecție termică suplimentară pentru păstrarea căldurii mai ales în spațiul ocupat de zona cuibului unde temperatura generată de albine pentru creșterea puietului este de aprox.+34+35°C. Umiditatea excesivă este dăunătoare determinând sau favorizând apariția mucegaiului, degradarea păsturii și alte necazuri.
Apicultorii cu experiență știu să alterneze lărgirea cuibului cu strâmtorarea lui, utilizând rame bune de ouat concomitent cu o manieră de lucru cu cuibul strâns. Aceasta înseamnă practic că lărgirea periodică nu se face mai mult decât permite o bună acoperire cu albine a tuturor ramelor ce compun cuibul limitat de diafragmă.

Actiuni specifice:

În stupină
Revizia sumară de primavară
Este o lucrare care se poate efectua în zile calde, calme și însorite în care temperatura se ridică peste 12-13°C. Practic este vorba despre un control oarecum superficial constând uneori numai în observarea de sus a cuibului privind leaturile superioare ale ramelor sau extrăgând o ramă din centru. Dacă se constată că există puiet căpăcit de albine lucrătoare, ouă corect depuse de matcă și puiet necăpăcit de vârste diferite este un prim semn care dă certitudinea că activitatea din stup se înscrie în parametrii de normalitate.
Firește apreciem tot sumar dacă există hrană suficientă, de calitate și accesibilă albinelor. În cazul absenței sau insuficienței hranei se intervine cu hrăniri sub formă de sirop de zahăr 1:1 sau, mai bine, cu faguri cu miere de la rezervă, descăpăcind periodic câte 1 dm2.
Turtele din miere și polen sunt îndeobște recomandate – ca hrană de completare și/sau stimulare ca și siropul – numai dacă albinele zboară sau au efectuat anterior cel puțin un zbor de curățire.
Fără a se desface cuibul prea mult, pentru a se evita pierderile de căldură, din partea dinspre diafragmă se scot fagurii goliți de miere sau cu miere puțină și se apropie de zona puietului fagurii mai plini cu miere și păstură de la marginea cuibului, în lipsa acestora, se introduc faguri cu miere din rezervă.
Fagurii goi care se scot din cuib, plini cu albine atât la suprafață cât și în celule nu se scutură, pentru a nu se provoca pierderi de albine și chiar și a mătcii în cazul în care aceasta este ascunsă în masa de albine, ci se așează cu grijă mai spre marginea cuibului, de unde albinele, datorită temperaturii ridicate din cuib, se vor retrage încet spre zona puietului.
În lipsa fagurilor cu hrană în rezervă, se așează deasupra zonei cu puiet pungi de plastic cu șerbet de zahăr sau cu pastă de zahăr pudră amestecat cu miere (80/20%).
Pentru completarea rezervelor de păstură, până la apariția polenului în natură, e bine să se administreze turtite de polen amestecat cu puțină miere, astfel încât să facă o masă compactă, câte 100-150 g; nu se dau cantități mai mari. pentru a se evita pierderile inutile și alterarea lor, în cazul în care turtițele sunt consumate mai încet, în lipsa polenului se vor folosi înlocuitori de polen, cum sunt laptele praf degresat, drojdia de bere uscată și făina de soia măcinată foarte fin. La fel ca și în cazul polenului, acestea se amestecă cu o cantitate mică de miere și se administrează în turtițe de circa 100-150 g.
Se va evita introducerea în stupi în scopul asigurării rezervelor de hrană a fagurilor cu miere cristalizată și eventual se vor scoate din stupi fagurii cu asemenea miere, înlocuindu-se cu faguri cu miere lichidă, în această perioadă albinele dizolvă cu greu cristalele de miere, consumând doar mierea lichefiată din jurul lor și aruncând de regulă, cristalele de miere pe fundul stupului, în plus. consumul unui asemenea sortiment de miere provoacă de multe ori diaree la albine, mai ales în cazurile în care acestea nu au efectuat un zbor de curățire de mai mult timp
Fagurii cu miere cristalizată pot fi dați în consum mai târziu, în perioada activă, descăpăcind-se câte o porțiune redusă și udați bine cu apă călduță și puși după diafragmă ca hrană stimulentă în perioadele de dezvoltare lipsite de cules din primăvară sau din toamnă.
Unii autori recomandă în scopul completării rezervelor de hrană administrarea de sirop de zahăr sau chiar de zahăr tos umectat. Dacă siropul de zahăr dat în fagurii amplasați în cuib cât mai aproape de zona puietului, mai poate fi acceptat, deși prin aceasta se mărește gradul de umiditate în stup, cu toate consecințele negative arătate, zahărul tos este total contraindicat din aceleași motive arătate în cazul folosirii mierii cristalizate, în plus, hrana administrată în această perioadă trebuie să fie în contact direct cu ghemul de albine, albinele ieșite în afara acestuia putând amorți pe leaturi, faguri sau hrănitoare datorită temperaturii scăzute din afara ghemului.
Deosebit de importantă în această perioadă este combaterea umezelii și a mucegaiurilor din stupi, acolo unde este cazul. Pentru aceasta, fundurile stupilor se curăță, iar acolo unde umezeala este prea mare sau dacă fundurile sunt deteriorate acestea se înlocuiesc cu altele uscate și dezinfectate. De asemenea, în caz de mare necesitate se efectuează transvazarea cuiburilor în corpuri (stupi) noi.
Umiditatea ridicată reduce puternic în această perioadă capacitatea albinelor de menținere a unei temperaturi normale în cuib, influențând negativ ponta mătcilor și sporește gradul de uzură al albinelor și așa slăbite în urma trecerii peste perioada de iernare, grăbindu-le sfârșitul. Un rol tot atât de nefast îl are umiditatea ridicată în creșterea gradului de dezvoltare al bolilor și în special în cel al nosemei care, în cazul familiilor slabe și puternic infestate, poate avea un efect fatal.
Dacă materialele care asigură protecția termică (salteluțe sau alte materialelor izolatoare) sunt umede se usucă la soare ori vor fi înlocuite cu altele uscate.
Dacă există posibilitatea, fundurile stupilor multietajați vor fi înlocuite sau obligatoriu vor fi curățate de resturile acumulate. Observând atent aceste resturi care în general sunt formate din rămășițe de ceară și albine moarte putem deduce dacă iernarea a decurs bine sau rău.
Prin cernere se separă din masa de resturi două componente:
1) albine moarte care se ard și
2) ceara care se topește.

Revizia generală sau de fond
Numai în zile însorite cu temperaturi de peste + 14°C se poate efectua acest control notând în carnetul de stupină constatări legate de: puterea familiei exprimată în număr de rame bine ocupate cu albine; cantitatea de hrană în kg miere și/sau păstură; rame parțial ocupate cu puiet de diferite vârste; prezența mătcii, starea de sănătate.
În funcție de constatările ocazionate de acest control – de care nu trebuie să scape nici o familie – se vor institui diferențiat lucrările obligatorii în conformitate cu realitatea văzută și notată. De exemplu: familiile orfane vor primi o matcă de la rezervă ori se vor unifica cu alte familii, familiile excesiv de slăbite vor fi unificate, cele lipsite de hrană, cu hrană insuficientă sau de calitate necorespunzătoare vor fi ajutate de urgență procedând la așa-numitele hrăniri de necesitate. Ce dăm albinelor înfometate sau în pericol de înfometare? Simplu; faguri cu miere descăpăcită sau sirop de zahăr 1:1, rame cu păstură sau chiar turte din miere, zahăr și polen.
În cuib se lasă doar fagurii cu hrană și puiet bine acoperiți de albine, astfel încât acesta să fie cât mai bine strâmtorat cu putință. Trebuie avut în vedere că în această perioadă deși a început apariția albinelor tinere, schimbul de generații se face încă destul de încet, mortalitatea albinelor de iarnă prevalând apariția albinelor tinere; și deci puterea familiei fiind încă în descreștere.
Dacă apicultorul debutant sau începător nu știe cum să procedeze în cazul unor situații anormale el poate consulta orice manual de apicultură, colecția revistelor de specialitate sau poate apela la un apicultor consacrat, cu experiență care, fără îndoială îi va da îndrumările concrete pentru fiecare situație în parte.
 Mărirea vitezei de ouat a mătcilor și stimularea creșterii puietului se face imediat ce timpul se încălzește prin hrăniri de stimulare cu sirop de zahăr în proporție de 1/1 (1 parte zahăr la 1 parte apă) administrat călduț în porții mici,la început în porții mici de 150 – 250ml și pe măsură ce timpul se încălzește și în funcție de puterea familiilor, în porții mai mari de 300-500ml periodic și succesiv la 1 sau 2 zile în funcție de rapiditatea cu care albinele îl prelucrează și hrănitorul se golește. Acesta este procedeul cel mai simplu. Un procedeu mai complex și mai complet este cel prin care la hrănirile de stimulare albinele se furajează cu turte din miere, zahăr și polen așezate pe leaturile superioare ale ramelor, deasupra cuibului.
 Se instalează cântarul de control pe care se așează cea mai puternica familie de albine din stupina și se începe înregistrarea în carnetul de stupină a observațiilor meteorologice, fenologice, precum și a evoluției cântarului de control. Aceste observații și înregistrări se execută pe întreaga perioadă a sezonului apicol activ,pentru a cunoaște potențialul melifer al zonei în care se practică stupăritul.
Pentru ajutorarea creșterii de puiet și evitarea pierderii albinelor zburătoare care asigură apa necesară creșterii puietului, în perioadele cu temperatură mai ridicată se asigură albinelor apa necesară, prin montarea de adăpătoare în locurile însorite din stupină în care se pun apă călduță cu sare (5 g/l). Este o măsură binevenită menită a satisface necesarul de apă consumată pentru creșterea puietului. Nu e rău să se pună în adăpătoare, pentru dezinfecție, și apă în care s-a dizolvat 0,5-1% hipermanganat de potasiu sau albastru de metil.
 Se continuă stimularea și supravegherea zborului general de curățire;
Toți apicultorii știu că stimularea și supravegherea zborului de curățire este o lucrare ușoară, chiar plăcută (doar nu degeaba se spune: "ochiul stăpânului îngrașă vita") cu efect benefic în familiile care efectuează aceste zboruri. Un zbor vioi, intens și de durată în atmosfera încălzită de razele soarelui este o imagine reconfortantă pentru oricare privitor.
 Se va avea grijă să se asigure stupului o înclinare spre înainte de 6-8° (dacă nu s-a procedat astfel în toamnă, la pregătirea familiilor pentru iernat). În felul acesta albinele îndepărtează mai ușor cadavrele albinelor moarte și alte gunoaie care apar în această perioadă pe fundul stupilor. De altfel, s-a considerat în mod experimental (Escov) că la stupii astfel înclinați are loc o mai bună aerare (ventilație) a cuibului, familiile respective iernând în condiții mai bune.
 Nu e rău ca tot acum să se refacă, să se curețe, așa-numita �oglindă a stupului" în fața acestuia, în acest mod putându-se urmări mai ușor gunoaiele (resturile) aruncate afară de albine și dându-se în același timp un aspect mai curat și plăcut stupinei.
De asemenea, se îndepărtează din cuiburi fagurii puternic murdăriți de pete de diaree, chiar dacă sunt ocupați cu cantități mici de puiet. În cazul în care pe asemenea faguri sunt cantități mai mari de puiet, se curăță petele de diaree prin răzuire urmând ca, mai târziu, după ieșirea puietului, fagurii respectivi să fie scoși și dați la topit.
 În funcție de evoluția vremii e de preferat să se mențină gratiile împotriva șoarecilor la urdinișuri, tocmai pentru că în această perioadă șoarecii devin mai activi, își caută locuri izolate și călduroase pentru a-și face cuiburile în care să nască puii. Cu toate că albinele nu mai au ghemurile atât de compacte ca în timpul iernii, șoarecii circulă nestingheriți prin părțile laterale ale cuibului și mai ales în spațiul din spatele diafragmei și deasupra podișorului, unde-și fac de regulă cuiburile, deranjând albinele prin foiala lor și mai ales prin mirosul pe care-l degajă ei și excrementele lor.
 În cazul familiilor orfane, care în timpul iernii și-au pierdut mătcile dintr-o cauză oarecare, acestora li se dă o matcă din nucleele de rezervă, iar în lipsă, se unesc cu alte familii mai slabe din stupină. Unificarea se face prin simpla transvazare a cuibului familiei orfane lângă cuibul familiei cu matcă. Izolarea mătcii nu este obligatorie, în această perioada mătcile fiind acceptate ușor de albinele străine. Pericolul apare doar în cazul în care în familia orfană au apărut albine ouătoare. situație care se recunoaște prin prezența de puiet bombat sau de ouă depuse neregulat pe pereții celulelor sau mai multe ouă într-o celulă, în asemenea cazuri izolarea mătcii fiind obligatorie.
 Formarea familiilor temporare sau ajutătoare cu mătcile de rezervă iernate în afara ghemului, în camere.
 Aprecierea rezistenței la iernare a grupei familiilor de prăsilă . Cele mai rezistente familii, cu consum de hrană și mortalitate mică sunt selecționate.
 Diagnostic și tratament în caz de boală în stupină.
La apariția semnelor certe sau suspiciunilor de boală se va solicita medicului veterinar de teren sau de laborator diagnosticarea bolii sau bolilor. Acesta va indica tratamentul care trebuie obligatoriu urmat întocmai altfel boala sau bolile se vor acutiza și extinde determinând pagube în efectiv de cele mai multe ori irecuperabile. Principala boală de primăvară este nosemoza. Netratată duce la depopularea, la slăbirea familiilor de albine. Tratamentul se face în principal cu Fumidil-B conform prospectului.
Pentru combaterea nosemei, în afara măsurilor de reducere a gradului de umiditate în stupi, e bine ca hrana (șerbetul sau siropul) dat să se prepare pe bază de ceaiuri cu efect antinosematos – preparate din sunătoare, gălbenele, izmă, mușețel, coada șoricelului și să se administreze dozele necesare de medicament.
Deosebit de eficient în combaterea nosemozei este extractul de ceapă. Sucul de ceapă se adaugă în siropurile preparate pe bază de ceaiuri. Este o metodă ecologică de prevenire/tratare a nosemozei.
Administrarea streptomicinei pentru o așa-zisă stimulare sau în tratamente este cu desăvârșire interzisă.
În general, se folosește orice moment prielnic oferit de vreme pentru efectuarea lucrărilor amintite, în așa fel încât familiile de albine să se dezvolte normal și să iasă fără pierderi din iarnă.

În atelierul stupinei
Curățirea, dezinfecția, repararea, recondiționarea,vopsirea utilajelor de care va fi nevoie în sezonul activ care se apropie (centrifuge, bidoane, tăvi de descăpăcit, stupi, elemente de stupi ș.a.). Dezinfectarea stupilor și a materialelor ce urmează a fi folosite în continuare este obligatorie măcar prin curățarea (râcâirea) crescăturilor de ceară, a depunerilor de propolis, a petelor de diaree, mucegaiului etc. cu ajutorul dălții apicole sau a unui șpaclu, urmată de spălarea în apă fierbinte cu sodă și săpun de rufe, după care materialele se limpezesc în apă curată și se usucă bine. Și mai bine este dacă această lucrare este urmată de o flambare atentă cu lampa de benzină sau cu un arzător de aragaz. O metodă eficientă de dezinfecție este și pulverizarea cu spirt a stupului, în strat subțire,după ce acesta a fost în prealabil curățat de ceară și propolis, și aprinderea spirtului. Spirtul va arde, fără a lăsa cenușă ori mirosuri neplăcute și va dezinfecta eficient suprafața de lemn a stupului. Pentru a stinge focul e necesar doar să se închidă capacul stupului. Spirtul este extrem de inflamabil. Deci, atenție la normele de protecție a muncii și de prevenire a incendiilor!
Încheierea, însârmarea și lipirea foilor de faguri artificiali care vor întregi echipamentul de faguri noi destinat înlocuirii anuale a cel puțin 1/3 (o treime) din totalitatea zestrei de faguri a stupinei.
Se verifică și se pun la punct materialele și utilajele folosite la creșterea mătcilor, colectarea de polen, de venin, producerea de miere în secțiuni etc.

Organizatorice:
Procurarea de material săditor și plantarea de arbori și arbuști nectaro-poliniferi, însămânțări de amestecuri furajero-melifere (facelia cu borceag și altele).
Asigurarea mijloacelor de transport pentru deplasarea la pastoral.
Controlul rezultatelor iernării; analiza situației stupinei, a modului în care au iernat familiile de albine cu scopul de a cunoaște eventualele cauze ce au determinat o iernare necorespunzătoare și luarea de măsuri pentru eliminarea în viitor a deficiențelor constatate.

Speciile nectaro-polenifere care înfloresc în luna martie:
Alunul (Corylus avellana), Aninul negru (Alnus glutinosa). Arțarul american (Acer negundo). Bănuței (Bellis perennis), Cais (Armeniaca vulgaris), Ghiocel (Galanthus nivalis). Mierea ursului (Pulmonaria officinalis). Piersic (Piersica vulgaris), Răchită (Salix viminalis), Salcie albă (Salix alba), Salcie căprească (Salix caprea), Ulm (Ulmus campestris). Zambilă (Hyacinthus orientalis). Viorea (Scilla bifolia), Zălog (Salix cinereea).

Nu uitați
Contribuiți la menținerea puterii familiilor și la întărirea rapidă a lor prin :
1.împachetarea suplimentară a cuibului;
2.hrănirea suplimentară a familiilor lipsite de rezerve de păstură, cu turte de polen ;
3.hrănirea stimulentă cu turte de pastă de zahăr. În stupinele mari, spre sfârșitul lunii hrănirea suplimentară se face cu zahăr tos, administrat odată la 10 zile în hrănitoarea – ramă, așezate lângă ultimul fagure ocupat cu albine.
Asigurați accesul razelor solare pe vatra stupinii în tot cursul zilei. Prin această măsură activizați familiile de albine și micșorați din consumul de hrană destinat producerii de căldură în cuib.

Ce minunat ar fi pentru albine și pentru apicultor dacă stupina lui s-ar găsi înconjurată în martie de toate plantele enumerate mai sus! De aceea, în manualele de apicultură, se recomandă ca vatra de iernare să fie situata într-o zonă care, primăvara devreme, vegetația să ofere surse de nectar și polen ce asigură o accelerare a dezvoltării familiilor de albine. Cine poate să își transporte stupii într-un areal în care cel puțin o parte dintre aceste specii ocupă un segment important din suprafața cercului cu o rază de 3-3,5 km (raza economică de zbor a albinelor) este un om fericit în martie și mai apoi. Cine nu, va trebui să respecte cât mai îndeaproape recomandările efectuând toate lucrările enumerate sub titlul Acțiuni specifice. Să așteptăm cu speranță și încredere primăvara! Să ne bucurăm de venirea ei!

[NUME_REDACTAT] temperatura crește, în decursul lunii aprilie pot surveni perioade reci, cu ploi sau chiar cu fulguieli scurte de zăpadă în unele zone ale țării. Odată cu mărirea zilei, temperatura crește și apar primele flori. Familiile de albine își încep activitatea din afara stupului. Pentru ele, începe un nou sezon, de formare a rezervelor de hrană, de înmulțire.
Creșterea duratei zilei-lumină, înflorirea masivă și continuă a pomilor fructiferi, a plantelor de pădure, a sălciilor, zălogului etc. precum și a unor culturi agricole ca muștarul și rapița de toamnă, creează albinelor condiții optime de activitate și de dezvoltare a puterii familiilor. Acum are loc înlocuirea totală a albinei de iarnă cu albine tinere, crescute în cantități din ce în ce mai mari. Tocmai în acest scop, pe tot decursul lunii aprilie lucrările vor fi îndreptate spre asigurarea în principal a spațiului necesar creșterii de noi generații de albine, a completării cantităților de hrană și a izolării termice în condiții optime a cuibului.
Încă din ianuarie-februarie, matca a declanșat ouatul, la început pe suprafețe ale fagurelui din centrul ghemului de iernare mici de 0-2 dm2, apoi din ce în ce mai mult, pe porțiuni mai mari. Noile albine eclozionate vor îngriji generațiile următoare. Sunt albine doici diferite de cele de iernare, fără rezerve în corpul gras. în familie raportul dintre albinele de iernare și cele nou apărute, se va schimba în fiecare zi, în favoarea albinelor tinere. Este momentul când albinele îmbătrânite, de iarnă, datorită uzurii, vor muri, lăsând locul noii generații. Acesta este momentul cel mai dificil în familia de albine, fenomen observat de obicei în a doua jumătate a lunii.
Factorii care influențează depășirea cu succes a pragului, sunt în principal:
cantitatea și calitatea hranei din stup (miere, păstura)
Influențează în primul rând calitatea albinelor de iernare ca și a celor de primăvară mai ales prin dezvoltarea glandelor hipofaringiene ale acestora, glande cu rol foarte important în producerea lăptișorului de matca. Aceste albine au un dublu rol: acela de alimentare a mătcii cu hrană de calitate, pentru forțarea pontei (accelerarea depunerii de oua) precum și luarea în creștere a ouălor depuse de mătci.
Albinele prost hrănite sau cu hrană de slabă calitate nu vor lua în creștere larvele determinând scăderea proporției de albine tinere față de cele bătrâne sau îmbătrânite.
existența unor culesuri slabe, sau practicarea hrănirilor stimulative.
calitatea mătcii (matcă tânără și prolifică sau matcă bătrână, epuizata, cu defecte fizice).
Influențează de asemenea ritmul ouatului. Schimbarea la doi ani a mătcilor poate reduce mult, "căderea" mătcilor în primavară atunci când familia are mare nevoie de o matcă bună.
păstrarea căldurii necesare în cuib.
Rămâne, ca și iarna, o grijă principală a apicultorului. În primăvară, în plină perioadă de dezvoltare a familiilor de albine, când în stup exista rezerve de hrană, matca își intensifică în fiecare zi ponta. Spațiul existent este mare acum (celule golite de miere, rame în excedent). Ca urmare familia se extinde pe toate ramele, nereușind să încălzească tot puietul existent. Apariția unor zile capricioase, cu temperaturi scăzute, în unele zone chiar lapoviță, poate duce la reformarea ghemului și părăsirea puietului ceea ce determină compromiterea lui. De aceea ca lucrare principală apicultorul trebuie să lucreze "cu un cuib strâns" adică eliminând ramele excedentare, astfel încât albinele să acopere bine fagurii ramași în stup. Procedând astfel căldura va fi asigurată la un nivel corespunzător.
Semnul egal între albinele bătrâne, epuizate și care si-au încheiat menirea și cele tinere se înregistrează mai devreme sau mai târziu în funcție de câțiva factori frenatori sau propulsatori cum sunt:
mersul (sau starea) vremii (condiții meteo);
surse de cules de la vegetația nectaro-poleniferă;
puterea familiei la intrarea și ieșirea din iarnă;
starea de sănătate;
valoarea – respectiv prolificitatea -mătcii;
hrănirile anterioare de completare a rezervelor de hrană și mai ales cele actuale de stimulare a dezvoltării, protecția termică a stupilor (mai sunt zile și mai ales nopți reci).
Armonizarea acestor factori într-o stupină este un caz fericit care se poate întâmpla sau nu. De aceea grija principală a apicultorului este să îndeplinească la timp, corect și cu profesionalism toate acțiunile menite împuternicirii rapide a fiecărei familii de albine. De ce este nevoie de creșterea puternică și rapidă a numărului de albine în fiecare familie? Foarte simplu: pentru că la primul mare cules de producție caracterizat prin intensitate și scurtime în timp (10-12 zile la salcâm), numărul mare de albine culegătoare va asigura, așa cum se zicea și încă se mai zice: " Valorificarea superioara a culesului ". Mai corect ar fi să spunem: optimizarea culesului înțelegând prin aceasta realizarea unui optim economic. Acest optim definește capacitatea fiecărei unități biologice de producție – stupul cu albine și în final stupina – de a aduna o cantitate de miere, respectiv recolta a cărei valoare să acopere și să depășească cât mai mult cheltuielile ocazionate de creșterea, întreținerea albinelor (biostimulatori, rame, faguri artificiali, medicamente, amortizări de utilaje), costurile transportului în pastoral ca și a forței de muncă, taxele și alte plăți efective făcute de proprietarul stupinei. Oricine se ocupă de albine constată că apicultura costă și costurile cresc pe zi ce trece datorită inflației.
Toți autorii de manuale apicole ca și apicultorii profesioniști recomandă hrănirile de stimulare în primăvară tocmai în ideea optimizării culesului care în ultima instantă nu înseamnă altceva decât o recolta mare = profit mare. Apicultorii știu ca mierea de salcâm este o miere superioară, mult apreciată la consumul intern și mai ales la export, deci bine plătită. De multe ori livrarea de către producător a unei cantități de miere superioară de salcâm este condiționată de achiziția de către cumpărător și a altor sorturi de miere, mai puțin solicitată, în cadrul a ceea ce numim vânzarea "în paletă" a unor cantități mai mari de miere variată sortimental.
Dacă din punct de vedere biologic, fiziologic și economic suntem lămuriți să vedem care sunt

Acțiunile specifice

În stupină
Revizia sumară de primăvară, revizia generală sau de fond, diagnosticul și tratamentul în caz de boală în stupină sunt lucrări înșirate și descrise într-o derulare logică și necesară.
Nici un apicultor nu trebuie să uite că dacă în luna trecută (martie) nu a efectuat lucrările obligatorii din cauza vremii nefavorabile în cel mai fericit caz sau din neștiință, neglijență sau nepăsare – în cel mai nefericit caz – acum este momentul să lucreze bine și repede în stupină.
Pentru aceasta, odată cu creșterea temperaturii peste 15-16°C, va executa revizia de fond a familiilor de albine cu care ocazie se stabilește puterea familiei – în intervale sau cantitativ (un interval de albine egal 200 g albina pe rama ME sau 300 g pe rama Dadant), cantitatea și calitatea puietului (în rame ocupate de puiet) și cantitatea de hrană rămasă în cuib după terminarea perioadei de iernare.
Cantitatea puietului și modul (aspectul) său de amplasare determină calitatea lui. Depunerea compactă și în cantitate mare (2-3 faguri de puiet la 5-6 intervale albină) indică o matcă de calitate, prolifică, sănătoasă. Puietul puțin, împrăștiat, cu celule goale în cuprinsul lui, arata o matcă uzată, cu defecte, care va trebui să fie înlocuită. Cu această ocazie se scot, sau se trec după diafragmă fagurii goi, cei cu defecte, cu multe celule de trântori, precum și fagurii albi care, în perioada de primăvară, sunt acceptați mai greu de mătci pentru creșterea puietului și care, în același timp, mențin în cuib o zonă care se încălzește mai greu din cauza coeficientului termic mai redus.
Pentru mărirea suprafeței de puiet fagurii cu resturi de miere așezați după diafragmă și chiar cei rămași în cuib se descăpăcesc.
Cât privește creșterea puietului, la început, până ce puietul ocupa bine 3-4 faguri în centrul cuibului, acesta se menține cât mai strâns, astfel încât puietul să fie depus cât mai compact, albina ocupând complet intervalele dintre faguri. Cuibul se menține în acest mod până ce puietul se extinde până la fagurii laterali, iar albina trece ziua și pe fagurii de după diafragmă. Din acest moment, o dată la 6-7 zile se introduce la marginea puietului câte un fagure bun de ouat, mai închis la culoare (lucrarea se numește lărgirea cuibului), iar după ce puietul se extinde pe 5-6 faguri, fagurele respectiv se poate introduce între ultimii doi faguri cu puiet, din partea dinspre diafragmă, care de obicei este îndreptată spre sud (lucrare denumită spargerea cuibului). Fagurele nou introdus, poate fi uscat sau puțin stropit cu apă călduță sau cu sirop slab de zahăr, în ultimul caz trebuiesc luate măsuri atente de prevenire a furtișagului. Se lucrează repede și precis, nu se ține cuibul deschis timp îndelungat, nu se lasă fagurii cu miere sau cu sirop între stupi. La apariția furtișagului se întrerupe imediat administrarea de sirop și se închide stupul, se reduce deschiderea urdinișului, și eventual se umezesc stupii cu petrol, motorină etc. pentru alungarea albinelor hoațe, se pun tăvi cu materiale fumigene în fața urdinișurilor.
Această schemă de dezvoltare a cuibului se folosește indiferent de tipul stupului, chiar și la cei multietajați, în cazul în care au ieșit din iarnă cu mai puțin de 6-7 intervale de albine, în plus, aceștia pot fi lăsați pentru prima perioadă doar pe un corp, sau în cazul în care au iernat pe două corpuri, între acestea să se introducă o folie din plastic sau din carton asfaltat, cu o fantă de 1/20 cm înspre peretele din față, pentru trecerea albinelor, în acest mod strâmtorarea este mai puternică și păstrarea regimului termic mai sigură.
Dacă stupii ME au iernat doar pe un corp, sau li s-a redus un corp în primăvară pentru a se realiza un regim termic mai bun în cuib (la familiile slabe), și a fost lăsat doar corpul în care se afla cuibul familiei de albine, în momentul în care albina ocupă bine 8-9 intervale și există 6-7 faguri cu puiet, se montează (atașează) și cel de al doilea corp. Acesta se așează pentru început, sub corpul ocupat de cuib, unde se menține până când în corpul de sus puietul va ocupa 8 faguri, fapt care va obliga matca să coboare în corpul de jos unde va începe să depună ouă pe 2-3 faguri centrali iar intervalele corpului respectiv vor fi ocupate măcar pe jumătate de albine. În acel moment se face inversarea corpurilor, în continuare lucrându-se nu cu rama, ci doar cu corpul.
Pentru o mai buna amorsare a creșterii de puiet în corpul pus deasupra, în acesta se poate introduce un fagure cu puiet necăpăcit scos din primul corp, în locul lui introducându-se un fagure bun de ouat sau o ramă cu fagure artificial, puietul introducându-se între fagurii în care matca a depus deja ouă. În corpul așezat deasupra, dacă în natură există un oarecare cules de întreținere, se mai pot introduce în locul fagurilor goi, 1-2 rame cu faguri artificiali,, cu care se încadrează (intercalează) fagurii cu ouă sau cu puiet. În perioadele cu cules abundent și mai ales dacă albinele beneficiază de cules de la vreun masiv melifer (rapiță, muștar, cătină etc.) se pot introduce la clădit rame cu faguri artificiali, amplasați la marginea cuibului lângă ultima ramă de puiet. Acești faguri pot fi lăsați în locul respectiv până ce sunt clădiți complet sau pot fi înlocuiți cu alți faguri artificiali doar după ce celulele au fost trase numai pe jumătate din înălțime, fagurii urmând a fi terminați de crescut la culesul următor, mai intens (salcâm). Cea de a doua variantă este de preferat, în acest mod putem realiza începerea clădirii la mai mulți faguri, și nu vom tine ocupat locul respectiv cu un fagure alb în care, de regulă, în această perioadă, albinele nu depun nimic, în plus îI pot strica clădind în unele cazuri celule de trântor.
În situația în care se observă tendința depunerii de puiet de trântor, mai ales la familiile cu mătci mai bătrâne, se va introduce la marginea cuibului o ramă goală, eventual însârmată (rama clăditoare) în care albinele vor trage faguri naturali cu celule de trântori, faguri care pot fi recoltați periodic, pe măsura ce sunt terminați de crescut, uneori în celule existând chiar și ouă sau puiet tânăr de trântori.
În general, în această perioadă există un cules de întreținere, uneori chiar mai intens, de nectar, cât și un aport destul de mare de polen care, în unele cazuri, poate bloca fagurii destinați creșterii de puiet. În acest caz fagurii destinați creșterii puietului , blocați cu păstură, trebuie să fie scoși din cuib și înlocuiți cu alți faguri goi, buni de ouat, de preferat cu coroane de 0,4-0,5 kg miere. Pot apare însă și perioade lipsite de cules, care influențează negativ desfășurarea normală a creșterii puietului. Pentru remedierea acestei situații, în vederea asigurării hranei hidrocarbonate necesare (miere) se vor face hrăniri stimulente. Furajarea albinelor în scop de stimulare, amplificare și accelerare a dezvoltării este esențială.
Hrănirile stimulative de primăvară se fac cu sirop de zahar sau miere (apa + zahăr = 1:1 – 1 parte apă la 1 parte zahăr -) în cantități mici, administrate periodic și repetat la un interval de 3-4 zile, în funcție de puterea familiilor și de capacitatea lor de prelucrare a siropului.
Administrarea în hrănitoare a porțiilor mici de sirop din zahăr călduț creează o senzație de cules care, bazată pe instinctul de acumulare, induce un plus de activități:
– la matcă: mărirea numărului de ouă depuse într-un interval de timp;
– la albinele doici: contingente mai mari vor lua în creștere puiet mai mult, albinele care efectuează alte munci în stup, în faguri și chiar în afara stupului vor fi mai zorite.
O metoda eficientă și cu un volum necesar mai mic de muncă, este administrarea în hrănitoare de zahăr tos puțin umectat. Astfel administrat, folosirea zaharului este permanentă, creând senzația de cules, și de lungă durată și, în plus, nu provoacă furtișag. Poate fi folosit însă doar atunci când temperatura exterioară a atins cel puțin 16-18°C.

Întrucât primăvara se pot manifesta semnele clinice ale nosemozei (pete de diaree, albine bolnave) împotriva acestei boli preparatul FUMIDIL B administrat conform prospectului, sau ceaiuri preparate din mai multe plante medicinale: sunătoare (Hypericum perforatum), flori de coada șoricelului (Achilia millefolium), frunze de mentă (Mentha p/per/ta), flori de mușețel (Matricaria chamomilla), frunze și flori de busuioc (Ocimum basilicum).
Infuzia se prepară astfel: cantitatea de plante uscate trebuie să fie de 20 g la un litru de apă (în total, nu de fiecare plantă). Infuzia la nevoie se poate face din una, două, trei sau toate plantele indicate, luate în părți egale. Plantele mărunțite se pun într-un vas emailat peste care se toarnă o cantitate mică de apă rece ca să se îmbibe, în alt vas se fierbe apa care se toarnă fierbinte peste plantele din vasul în care s-au îmbibat cu apă rece. Vasul cu plante și apa fierbinte se lasă 5 minute la foc mic, fără să fiarbă. După ce se stinge focul se acoperă vasul și se lasă timp de 30 de minute pentru a se produce extracția principiilor active. Se strecoară și cu aceasta infuzie (ceai) se prepara siropul. La 1 litru ceai se adaugă 1 kg zahăr și zeama stoarsă de la o jumătate de lămâie. Se administrează porții de câte 250-500 ml (0,25-0,5 l) în funcție de puterea familiei, de patru ori la interval de 5 zile.
În cazul afectării stupinei de nosemoză – diagnosticată pe baza semnelor clinice (pete de diaree, albine cu abdomenul destins, flasc, ce se deplasează greu și sunt incapabile de zbor) corelate obligatoriu cu examenele de laborator – stupina va fi igienizată prin îndepărtarea fagurilor vechi sau cu pete de diaree. Familiile de albine vor fi mutate în stupi dezinfectați prin spălare cu apa și sodă de rufe (carbonat de sodiu) 50 g la litru de apă caldă.
În nici un caz acum în siropuri sau mai devreme în paste, șerbet ori zahar candi nu se vor introduce în compoziție streptomicină ori alte antibiotice. Utilizarea streptomicinei în tratamente cu scop preventiv sau curativ este cu desăvârșire interzisă. Mierea cu urme de streptomicina este refuzată la cumpărare.
În cazul apariției de larve bolnave de puiet văros sau locă se iau imediat măsuri de tratament. Când infectarea cu locă cuprinde mai multe celule pe același fagure, e de preferat ca fagurele respectiv să fie scos la reformă și topit, indiferent de cantitatea de puiet și de miere pe care o conține.
De asemenea, se aplica tratamentul contra varroozei.
Este bine ca tot acum să se treacă (transvazeze) familiile de albine în stupi curați, fără defecte și dezinfectați, transvazarea făcându-se mai ușor dat fiind puterea redusă a familiilor de albine, cu aceeași ocazie rezolvându-se și pregătirile stupilor în vederea unor eventuale deplasări ulterioare în stupărit pastoral.
Tot în această perioadă, este bine să se monteze colectoarele de polen, atât pentru evitarea blocării cuibului cu polen cât și în vederea asigurării unor rezerve de polen necesare în perioadele lipsite de polen sau pur și simplu în scopuri comerciale.
Se execută de asemenea întărirea familiilor foarte slabe prin introducerea de puiet căpăcit cât mai aproape de eclozionare, luat de la familiile puternice și introdus în familiile foarte slabe, cu șanse puține de supraviețuire prin forțe proprii. De remarcat că merită a fi întărite doar acele familii care au mătci tinere valoroase – de regulă roi formați în anul anterior și care, din anumite motive au ieșit din iarnă foarte slăbite. Cele cu mătci bătrâne, defecte, sau afectate de diferite boli, mai bine se reformează și se refac în decursul sezonului activ. La introducerea puietului se va avea grijă ca acesta să fie bine acoperit de albina familiei ajutate, altfel puietul neacoperit de albine poate răci și se pierde fără folos De aceea în asemenea familii se introduc fagurii cu puiet pe suprafețe mai mici, scoțându-se toți fagurii de prisos și izolându-se cuibul cât mai bine din punct de vedere termic.
În vederea valorificării optime a culesului de la salcâm poate fi executată așa-numita uniformizare a puterii familiilor, scop în care se scot faguri cu puiet căpăcit de la familiile foarte puternice (6-7 faguri cu puiet) și se introduc în familiile de putere medie (4-5 faguri cu puiet). În acest fel, familiile de putere medie ating mai repede o putere mai mare, stupina ajungând la perioada de cules cu un efectiv mai mare de familii puternice, iar pe de altă parte se poate evita intrarea prematură a familiilor foarte puternice în frigurile roitului. În locul cedării puietului căpăcit se poate practica schimbul de faguri cu puiet, în locul fagurilor cu puiet căpăcit din familiile foarte puternice introducându-se faguri cu ouă și larve tinere scoase din familiile de putere medie, care primesc puietul căpăcit.
Acest mod de unificare (întărire) nu are rost să se aplice la familiile mai slabe (2-3 rame cu puiet), care oricum nu se vor întări prea mult până la înflorirea salcâmului, urmând a se dezvolta în timpul acestuia și după.
În aceasta perioadă albinele au tendința de a strânge cantități mai mari de propolis cu care astupă eventualele crăpături sau spații goale dintre piesele stupului (rame. podișor, urdiniș etc.), în scopul menținerii microclimatului optim creșterii puietului. Această situație trebuie folosită cât mai intens cu ocazia reviziilor periodice a stării familiilor, în vederea realizării unor cantități cât mai mari de propolis proaspăt, de cea mai bună calitate atât prin răzuirea directă cu ajutorul dălții apicole a pieselor stupului, cât și prin folosirea unor colectoare speciale de propolis (pânze, plase, grile etc.,).
Se fac lucrări pregătitoare pentru creșterea de mătci și producerea de roi. Se introduc faguri cu celule de trântori în familiile selecționate, se pregătesc lețișoarele cu botci, cuștile de eclozionare, nucleele de împerechere etc.

În atelierul stupinei
Se topesc fagurii reformați, fagurii necorespunzători din cuib, crescăturile și resturile de ceară.
Se tratează fagurii depozitați, de rezervă, contra moliei cerii.
Se condiționează polenul recoltat prin triere și uscare după care se conservă prin tratare cu tetraclorură de carbon sau prin menținerea în congelator.
Se însârmează rame și se fixează fagurii artificiali.
Plantarea arborilor și arbuștilor meliferi și însămânțări de plante melifere;

[NUME_REDACTAT] cazul în care urmează ca stupina să se deplaseze în pastoral se pregătesc materialele necesare împachetării și transportării stupilor, se întocmesc și se obțin vizele pe actele necesare efectuării acestei lucrări.
Planul deplasării în pastoral trebuia definitivat încă din timpul iernii. Daca nu s-a făcut atunci nu-i târziu nici acum. Trebuie stabilit precis: câți stupi vor fi transportați, în ce loc și pe ce vatră temporară vor fi răspândiți.
Pentru aceasta este nevoie de două documente obligatorii:
1) Repartiția de stupărit pastoral vizată de organele locale Romsilva și
2) Certificatul sanitar-veterinar eliberat de medicul veterinar de la circumscripția veterinară de care aparține localitatea de unde se transportă stupii, document prin care se atestă starea de sănătate a efectivului stupinei.
Firește ca nu vom deplasa la salcâm (l, II și chiar III) decât familiile de albine puternice și sănătoase adăpostite în stupi integri (fără crăpături sau dezmembrări). Tijele și fluturașii de rigidizare (la stupii ME), sitele de ventilație, mânerele, închizătoarele de urdiniș – adică accesoriile cu care sunt dotate tipurile de stup îndeobște folosite – vor fi toate funcționale.
Corpurile de recoltă (magazine sau caturi) echipate cu ramele cu faguri noi sau deschiși la culoare, folosiți la o singură recoltă sau recent construiți vor fi asigurați în totalitate. Se știe că fagurii vechi, maronii alterează culoarea mierii de salcâm la care indicele colorimetric constituie o restricție importantă și definitorie pentru calitate respectiv pentru prețul de vânzare. Unii autori atrag atenția ca volumul de faguri scontați ca faguri de recoltă trebuie să fie de 2-3 ori mai mare decât cei ocupați efectiv de mierea capacită care va reprezenta recolta propriu-zisă. De ce? Pentru că prelucrarea nectarului în timpul unui cules de mare intensitate și de scurtă durată necesită un spațiu mare în care să-și găsească loc abundența de nectar reprezentată de picăturile care aduse și regurgitate de albine se preling pe pereții celulelor. Astfel nectarul pierde mai repede surplusul de apă ajungând să conțină până la 18-20% cât trebuie să aibă mierea maturată (de la 30-40% cât conține inițial nectarul florii de salcâm).
Mierea în făguri (secțiuni) este un sortiment foarte apreciat și bine plătit. Pentru obținerea ei vom asigura stupină cu stocul de rame echipate cu secțiuni.
În mijlocul de transport cu care se efectuează deplasarea nu vom uita să punem cântarul de control.
Transportul stupilor pe drumurile publice în mijloace de transport obișnuite (camioane, remorci sau platforme) ca și cu ajutorul unor mijloace de transport specializate este reglementat de acte normative care trebuiesc cunoscute și respectate. Altfel cei abilitați pot aplica amenzi, lucru pe care nu-l dorim nimănui.
Recunoașterea vetrelor temporare în masivele de salcâm trebuie efectuată din timp iar transportul propriu-zis este recomandat a se face în timpul nopții. Deplasarea trebuie astfel organizată încât ea să decurgă în siguranța, fără incidente. Aici este obligatoriu să avem în vedere rigidizarea stupilor înțelegând ca întreaga unitate de încărcătură a mijlocului de transport este asigurată prin legarea corectă cu frânghii, echiparea platformei cu obloane sau înălțătoare,mijloace de frânare și semnalizare care să funcționeze ireproșabil.
Asigurarea brațelor de muncă suplimentare;
Asigurarea polenizării livezilor de pomi roditori și a culturilor de rapiță de toamnă prin încheierea contractelor de polenizare cu proprietarii de livezi.

Speciile nectaro-polenifere care înfloresc în aprilie:
În aprilie începe sau continua înflorirea următoarelor specii melifere: Arțarul american (Acer negundo)*, Arțarul tătăresc, (Acer tataricum)**, Bănuței (Bellis perennis), Caisul (Armeniaca vulgaris)**, Căpșunul (Fragaria moschata)*, Cătina albă (Mippophae rhamnoides)", Cireșul (Cerassus avium)", Corcodușul (Prunus cerasifera)**, Cornul (Cornus mas)**, Jugastrul (Acer campestre)*", Mahonia (Mahonia aquifolium)*, Măceșul (Rosa canina)", Mărul (Malus domestica)", Mesteacănul (Betula alba)*, Mierea ursului (Pulmonaria officinalis)*, Paltinul de câmp (Acer platanoides)", Paltinul de munte (Acer pseudoplatanus)", Păpădia (Taraxacum officinale)", Părul (Pirus sativa)", Prunul (Prunus domestica)", Rapița de toamnă (Brassica napus var oleifera)***, Rapița salbatică (Brassica rapa)", Răchita (Sa//x viminalis)", Salcia albă (Safe alba)*", Salcia caprească (Salix caprea)"*, Ulmul (Ulmus campestris)", Vioreaua (Scilla bifolia)*, Vișinul (Cerasus vulgaris)". Zambila (Hyacinthus orientalis)*, Zălogul (Salix cinerea)**.
Aproape toate plantele enumerate oferă albinelor un cules de nectar și polen, unele ca de exemplu arțarul tătăresc, jugastrul, cele doua specii de paltin oferă și culesuri de mană sau de la salcia albă și cea căprească albinele adună pe lângă polen, nectar, mană și propolis. Unele specii ca de pildă mesteacănul și ulmul interesează albinele numai pentru polen și mană. După denumirea populară (comuna) și cea științifică am indicat ponderea (importanța) apicolă prin asterisc astfel: **** (4 asteriscuri) înseamnă pondere apicolă foate mare, *** (3 asteriscuri) înseamnă pondere apicolă mare, ** (două) = pondere apicolă mijlocie și în sfârșit * (un asterisc) = pondere apicolă mică.
În aceasta lună culesurile sunt în general definite drept culesuri de întreținere dar de la speciile care intră în categoria ce are pondere apicolă mare sau mijlocie se pot înregistra uneori chiar culesuri de producție ca de pildă în livezile de pomi fructiferi sau în vecinătatea lanurilor de rapiță cultivată.
Oricum este important să cunoaștem și mai ales să valorificam culesurile de nectar, polen, mana și propolis oferite de aceste specii spre binele albinelor și spre binele și profitul apicultorului. Aceasta o doresc tuturor stupinelor și proprietarilor lor. Sper într-un aprilie senin, călduros cu albine sănătoase, mereu mai multe, mai harnice și bine pregătite pentru marele cules care vine: cel de la salcâm. Acesta este de patru stele (asteriscuri) adică are o pondere apicolă Foarte mare și, luna viitoare, va fi marcat astfel:***.

Nu uitați
În luna aprilie, obiectivul principal îl constituie intensificarea la maximum a creșterii de puiet, întărirea familiilor în vederea folosirii culesurilor timpurii (salcâm). Asigurați spațiul necesar pentru ouatul mătcilor, creșterii de puiet și depozitarii nectarului și polenului adus în stup. Se va acorda o deosebită atenție întăririi familiilor ramase în urmă, cu puiet luat din familiile foarte puternice. Se ia cel mult un fagure cu puiet căpăcit la interval de 10 zile. Prin fagurii introduși în schimbul fagurilor cu puiet căpăcit se oferă familiilor puternice spațiul necesar pentru creșterea în continuare a puietului și astfel se previne apariția prematura a frigurilor roitului la familii puternice și se întăresc totodată familiile slabe. Familiile slabe se întăresc cu 2-3 faguri cu puiet dați odată.
Măsurile arătate se aplică numai în cazul familiilor sănătoase și sunt contraindicate în cazul stupinelor infectate cu boli.
La apariția perioadelor lipsite de cules se recurge imediat la hrănirea suplimentară a familiilor – mijloc de menținere a puterii familiilor și întărirea continuă a lor.

În concluzie:
Luna aprilie este o perioadă de activitate deosebit de intensă de care depinde dezvoltarea normală a familiilor de albine și rezultatele economice ale sezonului activ ce urmează.
Neefectuarea la timp a lucrărilor, executarea lor cu rabat la calitate în mod sigur se va reflecta negativ asupra recoltei stupinei, în special la culesul de la salcâm ca și la celelalte culesuri de vara.
Deși culesul de la salcâm se declanșează abia luna viitoare, toate măsurile pregătitoare, legate de tehnologia întreținerii familiilor ca și acțiunile organizatorice trebuie gândite și înfăptuite din timp. Un plan realist, bine întocmit care armonizează necesitățile cu posibilitățile garantează din start acțiunii de stupărit pastoral șansele cele mai bune de reușită. Să așteptam cu încredere culesul de la salcâm și să fim bine pregătiți pentru a-l valorifica la modul optim,deci profitabil!

Apidiagnoza
A cincia lună calendaristică "florar" se caracterizează printru-un climat schimbător, dar și prin creșterea temperaturii care trezește la viață întreaga natură ce apare decorată în zeci de culori.
Pe seama albinelor tinere crescute în lunile martie, aprilie și începutul lunii mai, familiile de albine s-au dezvoltat și dispun de întregul potențial productiv pentru valorificarea culesurilor din această perioadă.
În luna mai, la începutul ei sau ceva mai târziu, în toată țara înfloresc pădurile și plantațiile de salcâmi care asigură familiilor de albine un bun cules de nectar și ca urmare realizarea unor importante producții de miere marfă de cea mai bună calitate.
Spre sfârșitul lunii, în a treia decadă, și în cele două luni următoare, la un moment dat dezvoltarea familiilor de albine se apropie foarte mult de punctul de dezvoltare maxim și uneori chiar atinge apogeul, după primul mare cules al anului, cel de salcâm; unele din ele, dacă nu se iau măsuri de prevenire, intră chiar și în frigurile roitului.
Principalele munci efectuate de albine: creșterea puietului, secreția de ceară și clădirea fagurilor, culesul de nectar și polen, prelucrarea nectarului, depozitarea mierii și păsturii se petrec simultan și cu intensitate parcă mereu sporită. De această realitate se poate convinge oricine – chiar fără a fi apicultor – privind acel permanent du-te-vino de la urdinișul stupului într-o zi caldă și senină.
În majoritatea zonelor intensitatea creșterii de puiet atinge nivelul maxim. Firește că și matca depune ouă cu viteză accelerată. Mătcile prolifice depun peste 2.000 ouă în timp de 24 de ore. Capacitatea mătcii de a depune ouă trebuie să fie secondată de capacitatea albinelor de a crește un număr atât de mare de ouă.Matca tânără, de bună calitate poate ajunge la asemenea performanțe, dar o matcă îmbătrânită, cu defecte (aripi sau picioare rupte) nu poate asigura dezvoltarea necesară acestei perioade. De aceea în familiile cu mătci de acest fel se pot observa botei de salvare sau de schimbare liniștită.
Odată depuse ouăle, albinele tinere (doici) vor trece la creșterea puietului, prin depunerea lângă ouă a unei mici cantități de lăptișor de matcă amestecată cu miere. Pe zi ce trece această cantitate va fi din ce în ce mai mare, proporția între elementele care constituie hrana larvei fiind schimbată aproape în fiecare zi. O hrană de bună calitate, cu un aport mare de proteine va fi garanția unei generații de puiet de bună calitate și în final asigură albine rezistente la uzura specifică creșterii puietului și culesurilor de nectar.
Pe lângă hrana necesară, asigurarea temperaturii în cuib rămâne un factor important de care depinde creșterea unor generații de albine de bună calitate.
Deschizând stupul, scoțând și privind o ramă mișcările albinelor pot părea haotice și de neexplicat pentru un necunoscător.Dar un apicultor știe că în acel superorganism care este familia de albine totul este programat conform unei legi de fier ce definește acel determinism care guvernează comportamentul individual respectiv biologia și fiziologia fiecărei albine, a mătcii, a trântorilor și totodată a întregii colectivități. Este de fapt vorba despre o minunată coeziune a unității biologice care se comportă ca un organism viu, eficient ca structură funcțională, atingând randamente de productivitate pe care inteligența managerială a omului nu a reușit să o proiecteze, să o articuleze și mai ales să o facă să funcționeze într-o structură vie.
Am conturat acest tablou pe care poate unii îl vor considera pe nedrept idilic întrebându-se: la ce servește imaginea evocată mai înainte? Ei bine, ideea de la care am pornit vizează acum tocmai locul și rolul apicultorului în fenomenul apicol complex care este relația om-albină-natură. Locul apicultorului în această lună este în stupină, rolul lui este ca prin tot ceea ce face corect și la timp să asigure desfășurarea nestânjenită a tuturor activităților din stupi, ba chiar – mai mult să amplifice și să accelereze ritmul desfășurărilor din stup. Numai astfel finalul anunțat și așteptat: miere multă și de calitate se va înfăptui. Deci, care sunt

Acțiunile specifice

În stupină
Având în vedere că în luna mai apare culesul principal la salcâm unde familiile trebuie să ajungă la o dezvoltare maximă este necesar ca în stupină să se acorde o mare atenție lucrărilor de stimulare a dezvoltării acestora. Începutul lunii mai trebuie să găsească familiile de albine în plină dezvoltare. Lărgirea cuibului este o acțiune care se desfășoară periodic la câteva zile. Lărgirea periodică a cuibului la început cu faguri crescuți, buni pentru ouat este o operațiune care a fost declanșată poate chiar din luna martie. Oricum, în aprilie a fost pe agenda de lucru ca urgența nr. 1. Asigurarea spațiului de ouat se face prin spargerea cuibului adică introducerea periodică a ramelor în mijlocul ramelor cu puiet. Pe măsură ce aceste rame sunt umplute cu ouă se vor introduce alte rame. De preferință ramele trebuie să fie de culoare mai închisă, din care au mai eclozionat și alte generații de puiet. Dacă inițial lărgirea s-a făcut lateral sau bilateral față de centrul cuibului de acum se sparge cuibul, la mijloc, cu unul sau doi faguri introduși separat între două rame cu puiet. Acolo unde puterea familiilor permite și în funcție de evoluția culesului de nectar și polen se pot introduce rame cu faguri artificiali la clădit, tot prin spargerea cuibului sau lateral de cuib. Fagurii artificiali utilizați la lărgirea cuibului se recomandă a fi dați la crescut o dată cu înflorirea pomilor fructiferi (de obicei la data înfloririi cireșului). Nu este indicat a se introduce mai multe rame o dată.
Familiile slabe care, așa cum am mai spus-o, sunt un balast pentru stupină pot fi ajutate cu faguri cu puiet căpăcit, gata de eclozionare ridicați din familiile foarte puternice sau puternice. Prin aceasta se previne la familiile donatoare intrarea în frigurile roitului. De asemenea familiile slabe se pot unifica.
Este important să utilizăm la nivel optim potențialul natural al albinelor de secreție a cerii – potențial puternic manifestat în această lună – pentru a asigura zestrea de faguri ai stupinei. Înlocuirea anuală a 2/3 sau chiar 1/2 din totalul fagurilor este o manieră de lucru foarte bună prin care se evită perpetuarea unor agenți patogeni. Folosirea ramelor clăditoare pe lângă că aduce un plus de ceară ajută la combaterea parazitului Varroa jobsconi prin recoltarea fagurilor din aceste rame, cu puiet de trântor căpăcit.
Echiparea cu magazine de recoltă a stupilor verticali cu magazin sau cu corpuri a stupilor multietajați este o operațiune pregătitoare înainte de cules repetată dacă este nevoie în timpul culesului. La stupii orizontali se adaugă fagurii de strânsură sau, dacă există, magazinul, în toate cazurile fagurii destinați prelucrării nectarului și depozitării mierii vor fi deschiși la culoare pentru a nu altera culoarea produsului.
Pregătirea și derularea acțiunilor de stupărit pastoral vizează cu precădere marele cules de la salcâm. Operațiunile pregătitoare au fost descrise în calendarul pe aprilie. Ar mai fi de amintit că imediat după identificarea vetrei temporare, transportul stupilor și răspândirea lor pe noul amplasament se va proceda la anunțarea primăriei din localitatea pe raza cărora se află stupina sau stupinele.
Numai astfel, luate în evidență, familiile vor putea fi protejate în cazul aplicării unor tratamente fitosanitare cu substanțe toxice pentru albine. Numai astfel eventualele pierderi consecutiv nerespectării normelor de combatere a dăunătorilor din agricultură sau silvicultură vor putea fi revendicate în fața organelor abilitate să vegheze la respectarea prevederilor care reglementează activitatea de stupărit pastoral.
Pentru stimularea pontei, cât și clădirea ramelor se vor face hrăniri stimulative cu sirop de zahăr în proporție de zahăr:apă -1:1. În nici un caz în sirop nu se va introduce streptomicină sau alte antibiotice. Orice fel de hrăniri a familiilor de albine vor fi sistate cu cel puțin 10 zile înainte de declanșarea culesului.
În cursul acestei luni, în masivele de salcâm din sudul țării (așa-numitul salcâm 1) se produce înfloritul. Este unul dintre cele mai importante momente ale anului apicol. Dintre stupii răspândiți pe vatră – cu 1-2 zile înainte de declanșarea înfloritului – se alege unul de putere medie și se așează pe cântarul de control. Acesta va indica prin diferențele zilnice de greutate cât nectar aduc albinele în stup, mersul culesului care, ca orice fenomen natural are un început, un maxim, un declin și un sfârșit. Mulți apicultori practică pastoralul la salcâm 1, 2 și chiar 3 ceea ce conferă șanse sporite de realizarea unor producții mari de miere superioară. Desigur deplasarea succesivă a stupilor la masivele care înfloresc decalat în timp trebuie bine pregătita, respectând întocmai tot ce s-a făcut la deplasarea inițială (salcâmul 1).
Pentru prevenirea intoxicării albinelor primăriile trebuie anunțate asupra locurilor unde sunt amplasate stupinele, în vederea respectării prevederilor legale privind protecția albinelor.
Intensificarea ventilației cuibului în timpul culesului de salcâm și imediat după acest cules;
Începerea creșterii primei serii de mătci pentru formarea roiurilor, înlocuirea mătcilor necorespunzătoare din stupină sau vânzare și totodată începerea producerii lăptișorului de matcă, pentru apicultorii interesați de valorificarea acestui produs;
Recoltarea fagurilor, extracția, condiționarea și depozitarea mierii. Sunt acțiuni care trebuie să se desfășoare în condiții de igienă perfectă, în cazul în care culesul este intens se vor recolta succesiv doar acei faguri cu miere ce a fost căpăcită pe cel puțin 1/3 din suprafața ramei. Descăpăcirea și centrifugarea fagurilor, strecurarea, spumuirea și depozitarea mierii se vor face în spații (camere) curate având grijă să nu depreciem calitatea produsului. Vasele și uneltele cu care se lucrează (corpuri de stupi, cuțite sau furculițe de descăpăcit, tăvi, site, centrifuga, bidoanele, alte vase vor fi atent curățate și dezinfectate înainte de utilizare și bine spălate după fiecare acțiune). Depozitarea mierii până la vânzarea ei se va face în camere curate și uscate.
Asigurarea rezervelor de polen prin folosirea colectoarelor de polen.
Acțiuni sanitar-veterinare. În mai se pot manifesta unele boli ale albinelor. De aceea supravegherea stării de sănătate este la ordinea zilei. În cazul familiilor bolnave se aplică tratamentul pentru combaterea nosemozei, puietului văros și a locei europene și americane sau a celorlalte boli constatate.
Trebuie reținut că albinele bolnave nu aduc profit în stupină ci din contră produc pierderi iar măsurile de prevenire a bolilor se cer înfăptuite acum ca și pe tot parcursul sezonului activ conform zicalei: "este mai ușor și mai ieftin să previi decât să combați".

În atelierul stupinei:
…Dezinfecția localului.
…Uscarea polenului.
…Însamânțările de plante melifere.
…Întreținerea semănăturilor.
…Prevenirea intoxicațiilor.

Organizatorice:
..Pregătirea vetrelor la masivele melifere.
..Organizarea transporturilor la masive melifere și polenizarea culturilor.
..PProcurarea de bidoane/butoaie necesare conservării și livrării mierii.

Specii nectaro-polenifere care înfloresc în luna mai:
În mai înfloresc sau continuă să înflorească speciile melifere (în ordine alfabetică): Arțar tătărăsc (Acer tataricum)***, Bănuței (Bellis perennis)*, Brad (Abies alba)"*, Caprifoi (Lonicera tatarica)*. Castan (Aesculus hippocastanum)**, Catalpa (Catalpa bignonioides)*, Cătina albă (Mippophae rhamnoides)**, Cireș (Cerasum avium)**, Drăcilă (Berberis vulgaris)*, Facelia (Phacelia tanacetifolia)***, Frasin (Fraxinus excelsior)*, Gutui (Cydonia oblonga)**, Jaleș de câmp (Salvia nemorosa)*, Jugaștrii (Acer campestre)***, Lucerna (Medicago saliva)**, Mac de câmp (Papaver dubium)*, Mac roșu (Papaver rhoeas)**, Măr (Malus domestica)**, Mesteacăn (Betula alba)*. Mierea ursului (Pulmonaria officinalis)*, Mojdrean (Fraxinus ormus)**, Molid (P/cea excelsa)***, Muștar de câmp (Sinapis arvensis)**, Paltin de câmp (Acer platanoides)**, Paltin de munte (Acer pseudoplatanus)**, Păducel (Crataegus monogyna)**, Păpădie (Taraxacum officinalis)**, Păr (Pinus sativa)**. Pin (Pinus sp.)**, Răpită de toamnă (Brassica napus var oleifera)***, Răpită de primăvară (Brassica râpa var oleifera)***, Răpită sălbatică (Brassica râpa)**, SALCÂM (Robinia pseudacacia)****, Salcâm mic (Amfora fruticosa)**, Salvia de câmp (Salvia protensis)**, Sânger (Cornus sanguinea)**, Trifoi alb (Trifolium repens)***, Vișin (Cerasus vulgaris)**, Vița de vie (Vitis vinifera)***.

Legendă – Pondere apicolă: Foarte mare =****, Mare = ***, Mijlocie = **, Mică = *.

Nu uitați
Dacă în primele două decade ale lunii, obiectivul principal îl constituie întărirea continuă a familiilor de albine și folosirea culesului de la salcâm, în ultima decadă se va da o deosebită atenție menținerii puterii familiilor, prevenirii roirii naturale și preîntâmpinării ieșirii roilor. Fărâmițarea excesivă prin roire naturală sau artificială slăbește familiile.
Nu degeaba denumirea populară a lunii mai este Florar. În această lună o abundență floristică de interes melifer oferă albinelor culesuri de nectar, polen, mană și propolis.
Cum salcâmul este specia cea mai importantă, doresc tuturor stuparilor ca stupii lor să fie în masivele de salcâm cu flori multe, bogate în nectar iar vremea să fie caldă și însorită adică favorabilă culesului.

[NUME_REDACTAT] de albine se află acum, în luna solstițiului de vară – cireșar, în apogeul sau aproape de apogeul puterii lor, ceea ce înseamnă că stupii sunt puternici datorită numărului mare de albine care îi populează. Activitatea de depunere a ouălor de către matcă atinge sau ar trebui să atingă viteza și intensitatea maximă. Flora spontană și cultivată oferă culesuri abundente de nectar și polen bineînțeles dacă speciile respective vegetează în perimetrul razei economice de zbor (circa 3,5 km) a albinelor cercetase și culegătoare. Regăsirea unor plante cu importanță meliferă mare și foarte mare pe suprafața de aproximativ 3,8 ha cât cuprinde un cerc cu raza de 3-3,5 km care are în centrul său stupina este un caz fericit în care amplasarea vetrei corespunde cerințelor acestui optim economic despre care am mai vorbit. Se înțelege de la sine că și condițiile meteorologice trebuie să fie favorabile adică timp călduros, cu cer senin, atmosferă fără vânturi puternice.
În cazul în care în familii există un mare număr de albine doici tinere, cuibul este blocat astfel că se restrâng treptat fagurii cu suprafețe cu celule cu puiet necăpăcit, spațiul din stup devine insuficient, încetează brusc un cules de nectar se pot declanșa frigurile roitului.
Roirea trebuie privită și ca un determinism biologie obiectiv, ca o tendință firească a familiilor de albine de perpetuare a speciei. Fenomenul roirii este favorizat sau declanșat de: înghesuială, ventilație îngreunată a cuibului, lipsa de spațiu pentru clădirea fagurilor și depozitarea nectarului prin blocarea fagurilor noi clădiți cu provizii, având ca urmare frânarea sau chiar întreruperea ouatului mătcii (restrângerea ouatului mătcilor din lipsă de spațiu) ceea ce determină aglomerarea în cuib a albinelor tinere, lipsa activității la aceste albine tinere care, nemaiavând larve de hrănit îngurgitează lăptișorul de matcă ceea ce cauzează dezechilibru hormonal și apariția frigurilor roitului, expunerea familiilor în plin soare ceea ce conduce la o căldură excesivă în cuib – dezechilibrul biologic și termic cauzat de lipsa tot mai accentuată a resurselor nectarifere- , timpul nefavorabil zborului albinelor, apariția primelor botci naturale, amplasarea stupinei în plin soare sau caracterul de familie roitoare, comportament ce se poate manifesta repetat la același stup cu albine, și alți factori.
În zona de șes din sudul țării, începe culesul la floarea-soarelui și tei, iar în zona de deal și munte înfloresc salcâmul, fânețele și zmeura. Teiul, coriandrul și floarea-soarelui din zona sudică de câmpie sunt principalele plante de interes apicol care înfloresc în această perioadă. Rezultă că valorificarea acestor culesuri conferă un grad sporit de siguranță atingerii optimului economic la stupinele transportate în perimetrele în care există aceste specii.
După descrierea acestei panorame de manifestări să vedem care sunt:

Acțiunile specifice

În stupină:
De la început trebuie precizat că este necesar ca stuparul să aibă o conduită conformă cu manifestările biologice, fiziologice și de comportament ale albinelor în corelație cu starea timpului și a fazelor de înflorire a plantelor nectaro-polenifere.
Aceasta înseamnă:
1. În condiții de cules asigurarea spațiului pentru prelucrarea nectarului și depozitarea mierii.În timpul cercetării cuiburilor, familiile se aprovizionează cu faguri clădiți și artificiali. Fagurii cu miere, în afară de cei cu puiet, se trec la extractor (atunci când nu există altă posibilitate pentru crearea de spații suficiente pentru prelucrarea nectarului și depozitarea mierii proaspete).
Experiența a dovedit cu prisosință că una dintre metodele de bază pentru creșterea randamentului culesului cu 40 până la 50% constă în introducerea în stupi la timpul oportun a fagurilor suplimentari sau a corpurilor cu faguri de strânsură. Ca o regulă generală în timpul culesurilor abundente controlul stupilor se reduce la minimum pentru a nu deranja inutil albinele. Mersul culesului se urmărește zilnic prin diferențele de greutate înregistrate la cântarul de control.
2. Pentru a evita roirea naturală necontrolată există mai multe procedee de roire artificială descrise în toate cărțile și revistele de apicultură. Una dintre ele numită roire artificială prin divizare constă în transvazarea într-un stup gol a 4 faguri bine populați cu albine și puiet ridicați dintr-o familie puternică având cel puțin 9-10 faguri cu puiet și 16-18 intervale cu albine.
Practic se procedează la despărțirea familiei în două jumătăți. Albinele bătrâne se vor întoarce la stupul de bază iar în stupul în care se formează noua familie se va introduce o matcă fecundată sau o botcă gata de eclozionare.
3. În această lună este în plină desfășurare creșterea mătcilor în pepiniere specializate conform unui flux tehnologic riguros sau în stupinele apicultorilor care știu să crească mătci după o metodă gospodărească sau în mod profesional.

Principalele criterii de selecție urmărite în creșterea mătcilor sunt:
instinctul de acumulare (relativ la cantitatea de miere și păstură din faguri);
prolificitate mare (numărul de ouă depuse în 24 de ore);
cantitatea și aspectul puietului;
rezistența sporită la iernare;
dezvoltare accelerată devreme în primăvară;
rezistența a boli;
blândețe (comportament liniștit pe faguri);
tendință scăzută la roire.
clădirea fagurilor;

Dacă unele mătci prezintă defecte (epuizare, defecte fizice, prolificitate necorespunzătoare deși nu sunt vârstnice), se recurge la înlocuirea lor pe loc sau în viitorul cât mai apropiat cu mătci de la rezerva stupinei sau achiziționate anume în acest scop.
Această lucrare este hotărâtoare pentru dezvoltarea și productivitatea ulterioară a familiilor de albine respective și în primul rând pentru performanțele productive din anul următor. Mătcile de calitate vor asigura în stupină familii de albine cu capacități productive deosebite ceea ce ridică gradul de favorabilitate îndeplinirii optimului economic adică realizarea acelor producții care stau la baza profitului exploatației apicole.
În această perioadă se pot forma nuclee pentru mătcile de rezervă necesare în sezon, având de o parte și de alta câte un fagure cu provizii. Un mijloc eficient pentru dezvoltarea nucleelor constă în transportarea lor pe o altă vatră la extremitatea aceleiași localități sau în altă localitate (în afara razei economice de zbor a albinelor din stupină).
4. În timpul recoltării fagurilor și extracției mierii respectarea condițiilor igienico-sanitare este obligatorie. Ceea ce trebuie însă subliniat este că maniera de lucru rămâne aceeași la fiecare recoltare și extracție a mierii, atâtea câte vor fi pe parcursul sezonului activ.
5. Pe toată durata culesurilor se asigură o bogată ventilație a cuiburilor. Altfel un mare număr de albine, care ar putea participa direct sau indirect la adunarea și transformarea nectarului în miere, rămân pe la urdinișuri ca să asigure aerisirea cuiburilor. Pentru aceasta urdinișurile se țin larg deschise, iar pe timpul căldurilor mari ventilația se asigură prin folosirea orificiilor din podișoare sau a scândurelelor de podișor prevăzute cu țesătură de sârmă. În zilele caniculare, dacă stupina nu este așezată într-o zonă umbrită, se asigură pe cât este posibil umbrirea individuală a stupilor.
6. Bolile albinelor, diagnosticul și tratamentul în vederea combaterii lor. După fiecare recoltare a mierii se poate efectua un tratament cu Varachet conform indicațiilor din prospect. Alte boli care pot apărea în această lună, cum se diagnostichează și tratează aceste boli (ascosferoză-puietul văros; aspergiloza-puietul pietrificat ș.a.) există indicații în prospectele medicamentelor specifice: Micocidin , Codratin sau Locamicin.
Un roi aflat în zbor" poate fi oprit nu numai stropindu-l cu apă ci mai bine cu o rază de lumină captată de la soare cu ajutorul unei oglinzi. Proiectând pe roi acest spot luminos albinele pierd simțul orientării și, asemenea unui avion în derivă, aterizează forțat pe sol sau pe cel mai apropiat suport.
Un roi strâns în ghem agățat de o creangă, de o streașină, sau de o grindă a unei construcții își păstrează căldura și integritatea în nopțile reci și chiar ploioase.
Matca ieșită din botcă trebuie atent verificată înainte de a fi folosită. Se vor observa în amănunt: antenele, ultimul segment al abdomenului, aspectul exterior în general și dezvoltarea fizică. Aceste date sunt luate ca bază de acceptare sau rebutare.

În atelierul stupinei:
condiționarea mierii;
tratarea fagurilor din depozit contra găselniței;
executarea lucrărilor de întreținere a culturilor de plante melifere sau furajero-melifere;
recoltarea polenului de porumb.

Organizatorice:
pregătirea vetrelor de stupină la masivele melifere;
asigurarea la timp a stupinelor cu mijloace de transport;
procurarea de material lemnos necesar reparațiilor și confecționării de stupi, rame, adăposturi demontabile pentru stupărit pastoral și alte accesorii;
asigurarea brațelor suplimentare de muncă pentru lucrări în stupină și transporturi;
livrarea mierii.

Speciile nectaro-polenifere care înfloresc în iunie:
Abundența floristică caracterizează această lună în care începe sau continuă înflorirea următoarelor specii (în ordine alfabetică): Albăstrița (Centaurea cyanus)*, Bănuței (Bellis perennis)*, Brad (Albies alba)***, Busuioc lânos (Stachys lanata)**, Caprifoi (Lonicera tatarica)*, Castan (Aesculus hippocastanum)**, Catalpa (Catalpa bignoides)*, Căpșun (Fragaria moschata)*, Cătina albă (Hippophae rhamnoides)**, Ceapă seminceri (Allium cepa)**, Coriandru (Coriandrum sativum)***, Dovleac (Cucurbita pepo)**, Drăcilă (Berberis vulgaris)*, Facelia (Phacelia tanacetifolia)***, Floarea-soarelui (Helianthus annuus)****, Glădiță (Glenitschia triacanthos)**, Gutui (Cydonia oblonga)**, Haina miresei (Polygonum baldschuanicum)*, Hrișcă (Polygonum fagopyrum)**, Hurmuz alb (Symphoricarpus albuș)**, Iarba șarpelui (Echium vulgare)**, Jaleș de câmp (Salvia nemorosa)*, Lemn câinesc (Ligustrum vulgare)**, Limba mielului (Borago officinalis)*, Lucerna (Medicago sativa)**, Mac oriental (Papaver orientale)*, Mac roșu (Papaver rhoeas)**, Muștar alb (Sinapis alba)***, Muștar de câmp (Sinapis arvensis)**, Păducel (Crataegus monogymna)**, Pălămida (Cirsium arvense)**, Păpădie (Țaraxscum officinale)**, Pepene galben (Cucumis mello)**, Pepene verde (Citrullus vulgaris)**, Pin (Pinnus sp.)**, Răpită de primăvară (Brassica râpa var oleifera)***, Rapița sălbatică (Brassica rapa) **, Ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum)*, Roiniță (Melissa officinalis)**, Salcâm (Robinia pseudoacacia)***, Salcâm roz (Robinia neomexicana)***, Salcâm mic (Amorpha fruticosa)**, Salvia de câmp (Salvia pratensis)**, Sălcioara mirositoare (Eleaagnus angustifolia)*, Sânger (Cornus sanguinea)**, Soc (Sambucus nigra)*, Sparceta (Qnobrychis vicifolia)*, Talpa gâștei (Leonorus cardiaca)**, Teiul argintiu (Tilia argentea)****, Tei cu frunza mică (Tilia cordata)***, Tei cu frunza mare (Tilia platyphyllos)***, Trifoi roșu (Trifolium pratense)**, Vița de vie (Vitis vinifera)***, Zămoșiță (Hibiscus syriacus)*, Zmeur (Rubus idaeus)****.
Legendă – Pondere apicolă: **** = Foarte mare; *** = Mare; ** = Mijlocie; * = Mică.

Nu uitați
Un mijloc de bază pentru întărirea familiilor de albine îl constituie folosirea familiilor ajutătoare. Acum este cea mai favorabilă perioadă pentru formarea familiilor ajutătoare, fără ca prin aceasta să pericliteze folosirea culesurilor următoare. Prin unirea în toamnă a familiilor ajutătoare cu familii de bază din care au fost formate,se mărește cu 50% puterea familiilor și se previne totodată roirea naturală.

[NUME_REDACTAT] de albine – acest superorganism – cu un comportament riguros programat genetic traversează de obicei în această lună ultima parte a vârfului de sarcină despre care am mai vorbit, intră în ultima parte a ciclului ei biologic.. O reprezentare grafică a puterii (numărului de indivizi) și activităților din stup indică pe verticală un traseu descendent al curbei desfășurate în timp, pe orizontală. Desigur, activitatea principală din familie vizează cu precădere acumularea rezervelor de hrană pentru iernare. Se consideră drept principală cauză a acestui comportament instinctul de acumulare care primează în detrimentul instinctului de înmulțire. Aceasta înseamnă că un număr mai mare de albine participă la culesul, prelucrarea nectarului și depozitarea mierii în celule și mai puține albine sunt prezente în activitățile de creștere a puietului.
Un observator atent al fenomenelor ce se petrec pe ramele stupului poate vedea chiar un fel de luptă, un fel de concurență între matcă și albinele culegătoare. Acestea din urmă, firește în condiții de cules, umplu un număr mereu mai mare de celule cu nectar și polen astfel ca suprafețele cu celule de faguri pentru ouat devin din ce în ce mai reduse. Fenomenul denumit "blocarea cuibului" apare evident la culesul de la floarea-soarelui, un cules abundent și intens care actualmente nu mai are ca în trecut caracterul de scurtă durată. Aceasta din cauza însămânțării plantei la date diferite și, ca urmare, prelungirii în timp a fazelor de înflorire a lanurilor din același areal. De cele mai multe ori, din diverse cauze la acest cules se produce o uzură accelerată a albinelor, o scădere numerică a populației stupului ceea ce face ca familia de albine să devină vulnerabilă la expansiunea, specifică în această perioadă a acarianului Varroa jacobsoni.
Mai ales la mătcile bătrâne se înregistrează o scădere a numărului de ouă depuse în 24 de ore sau într-o anumită perioadă de timp.
Se continuă culesurile la tei, la finețe de deal iar în zona de munte, de zburătoare.
Creșterea trăitorilor este îngrădită, iar uneori începe gonirea lor.
Pe agenda de lucru a stuparului – o agendă încărcată ca și în lunile precedente, sunt înscrise următoarele:

Acțiuni specifice

În stupină
Recoltarea fagurilor cu miere, extracția (centrifugarea), transportul și depozitarea corespunzătoare a acestui produs care reprezintă plata eforturilor atât a albinelor cât și a proprietarului stupinei. Recoltarea fagurilor și extracția mierii se vor face cu cea mai mare grijă. Chiar dacă după încheierea culesului de la tei stupina va fi deplasată in pastoral, la un alt cules, este indicat ca în fiecare familie să se lase 5-6 kg de miere ca rezervă de hrană. Apicultorul prevăzător va opri în depozit de la fiecare cules – deci și de la cel de salcâm câte 1-2 faguri cu miere căpăcită pentru fiecare familie.
Întărirea familiilor de albine noi, formate în lunile precedente prin adăugarea de faguri cu puiet, miere și polen ridicați din familiile foarte puternice care constituie nucleul de bază al stupinei. Imediat după culesul de salcâm sau tei se pot forma roii artificiali căi ora trebuie să li se acorde toată atenția astfel ca printr-o dezvoltare corespunzătoare, până la intrarea în iarnă, să atingă nivelurile de putere și rezerve de hrană proprii unei familii puternice. Lucrările efectuate trebuie să asigure toate condițiile necesare pentru o valorificare în cele mai bune condiții a culesurilor următoare în paralel cu acțiunile de polenizare a culturilor agricole entomofile.
Lucrările de creștere a mătcilor continuă și în această lună în conformitate cu secvențele tehnologiilor aplicate în sistem gospodăresc sau intensiv.
Înlocuirea mătcilor bătrâne, uzate sau necorespunzătoare cu mătci tinere (din acest an) selecționate și verificate.
Ventilația suplimentară a stupilor este o măsură binevenită mai ales în perioadele cu călduri excesive înțelegând că protejarea stupilor de razele puternice ale soarelui prin umbrire va sta în atenția stuparului. Astfel, în zilele toride, albinele care asigură termoreglarea cuibului (prin aducerea apei și ventilație) vor fi mult mai puține ele putând participa la alte activități (creșterea puietului, recoltarea și prelucrarea nectarului).
Controlul stării sanitar-veterinare a familiilor se poate face o dată cu ridicarea fagurilor de recoltă. La apariția primelor semne de boală, de infestare cu acarieni se vor lua de îndată măsurile care se impun.
Prevenirea și combaterea furtișagului vor sta în atenția stuparului care, la fiecare intervenție în stupi va respecta măsurile de prevenire a acestui fenomen nedorit, în caz că se observă tendințe de furtișag sau acesta s-a declanșat se vor lua imediat măsurile de combatere.
Stupăritul pastoral – dacă nu s-a încheiat – se va derula, acțiune cu acțiune, având în vedere toate regulile și reglementările obligatorii. Este de mare importantă recunoașterea și amenajarea judicioasă a vetrelor din masivele melifere cuprinse în planul de stupărit pastoral. Pentru buna reușită a acțiunilor de stupărit pastoral vor fi asigurate din vreme mijloacele de transport și forța de muncă suplimentară necesară manipulării stupilor. Se înțelege că este obligatoriu ca stupii să fie pregătiți corespunzător fiecărei familii fiindu-i asigurat corpul sau corpurile suplimentare sau magazinele cu echipament de faguri destinat prelucrării nectarului și depozitării mierii. După efectuarea transportului și amplasarea stupilor pe noua vatră se va proceda la anunțarea în scris a organelor locale a unităților agricole și silvice din zonă asupra locului precis al amplasării stupinei și după caz a adresei stuparului.
Folosirea ramelor clăditoare pentru producerea de ceară;
Controlul familiilor după ultimul cules de vară și hrănirea suplimentară a familiilor în cazul lipsei de cules în natură (completarea rezervelor de hrană).

În atelierul stupinei:
condiționarea mierii;
tratarea fagurilor din depozit contra găselniței;
însămânțări de plante melifere în miriște ;
colectarea polenului de porumb;
recoltarea semințelor de plante melifere.

Organizatorice:
organizarea transporturilor de stupi ;
stabilirea planului de reparații ;
organizarea de vetre la masivele melifere de luncă și [NUME_REDACTAT].

..Este bine să știm că …
Mătcile obținute prin încrucișări consangvine (mătci împerecheate cu trântori frați) dau în descendență puiet puțin iar uneori din ouăle depuse jumătate dispar după 6 ore.
Lipsa puietului necăpăcit din familie este un semn aproape sigur al orfanizării.
Ouăle depuse neregulat, pe pereții celulelor, 2 sau 3 în aceeași celulă, bâzâitul plângător al albinelor este un semn cert nu numai al faptului ca familia este orfană (nu mai are matcă) ci și că avem de a face cu o familie bezmetică.
Dacă, pentru a o împuternici, introducem într-o familie un fagure cu puiet tânăr necăpăcit și a doua zi albinele trag (construiesc) botci de salvare trebuie să verificăm ca nu cumva familia să fi rămas fără matcă.

Specii nectaro-polenifere care înfloresc în luna iulie:
Iulie este o lună în care încep să înflorească sau își continuă înflorirea următoarele specii spontane sau cultivate de interes apicol (în ordine alfabetică): Albăstrița (Centaurea cyanus)*, Anghinarea (Cynara
scolymus)*, Bumbac (Gossypium hirsutum)*, Busuioc de baltă, țepuh (Stachys palustris)**, Busuioc lânos (Stachys lanata)**, Busuioc de miriște (Stachys anaua)***, Butoiaș (Oenanthe aquatica)**, Caprifoi (Lonicera tatarica)*, Castravete (Cucumis sativum) *, Ceapă seminceri (Allium cepa)**, Ceara albinei (Asclepias syriaca)*, Cenușer (Ailanthus glandulosa)", Cicoare (Cichorium intybus)*, Coriandru (Coriandrum sativum) ***, Dalia (Dahlia sp.)**, Dovleac (Cucurbita pepo)**, Facelia (Phacelia tanacetifolia)***,Floarea-soarelui (Helianthus annuus)****, Fluturei (Gaillardia picta)*, Haina miresei (Polygonum baldschuanicum)*, Hrișcă (Polygonum fagopyrum)**, Hurmuz alb (Symphoricarpus albuș)**, Hurmuz roșu (Symphoricarpus orbiculatus)**, Iarba șarpelui (Echium vulgare)**, Izmă bună (Mentha piperita) *, Isop (Hyssopus officinalis)*, Jaleș de câmp (Salvia nemorosa)*, Lemn câinesc (Ligustrum vulgare)**, Lavanda (Lavandula vera)**, Limba mielului (Borago officinalis)*, Lucerna (Medicago saliva)**, Mac de câmp (Papaver dubium)*, Mac de grădină (Papaver somniferum) *, Mac oriental (Papaver orientale)*, Mac roșu (Papaver rhoeas)**, Mătăciune (Dracocephalum moldavica)**, Muștar alb (Sinapis alba)***, Muștar de câmp (S/nap/s arvensis)**, Pălămida (Cirsium arvense)**, Păpădia (Taraxacum officinale)**, Pepene galben (Cucumis mello)**, Pepene verde (Citrullus vulgaris)**, Răpită sălbatică (Brassica râpa)**, Răchitan (Lythrum salicaria)**, Ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum)*, Roiniță (Melissa officinalis)**. Salcâm roz (Robinia neomexicana)***, Salcâm japonez (Sophora japonica)**, Salvia de câmp (Salvia pratensis)**, Soc (Sambucus nigra)*, Sulfina albă (Melilotus allbus)**, Sulfina galbenă (Melilotus officinalis)**, Talpa gâștei (Leonurus cardiaca)**. Teiul argintiu(Tilia argentea)****, Tei cu frunza mică (Tilia cordata)***. Tei cu frunza mare (Tilia platyphyllos)***, Trifoi alb (Trifolium repens)**, Trifoi roșu (Trifolium pratense)**, Zămoșiță (Hibiscus syriacus)*, Zburătoare (Chamaenehon angustifolium)*** Zmeur (Rubus idaeus)****.
Legendă – Ponderea apicolă: **** = Foarte mare; *** = Mare; ** = Mijlocie; * = Mică.
Din această enumerare rezultă că speciile cu pondere apicolă Foarte mare și Mare sunt: Floarea-soarelui, Muștarul alb, Sulfina galbenă, Teiul argintiu, cel cu frunza mică, cu frunza mare, Trifoiul alb, Zburătoarea și Zmeurul. În pepinierele în care vegetează aceste specii este locul albinelor care vor culege pentru ele și pentru stupar miere multă și de calitate. De aceea acțiunile de stupărit pastoral sunt la ordinea zilei.

Nu uitați
Scăderea ouatului mătcilor și a creșterii de puiet este un fenomen natural, imprimat de ritmul caracteristic de viață al albinelor. Scăderea creșterii de puiet poate fi accentuată de lipsa totală de cules și de vremea excepțional de călduroasă, care contribuie la diminuarea ouatului mătcilor sub limita normală, fapt care contribuie la slăbirea exagerată a familiilor de albine. Odată slăbite familiile de albine, ele nu mai pot fi redresate până la sfârșitul sezonului. In vederea menținerii puterii familiilor, este necesar ca, din ziua recoltării mierii după începerea culesului mare, în familii să se oprească suficiente rezerve de miere, iar în cazul extracției totale să înceapă imediat hrănirea în vederea completării rezervelor de hrană necesare iernării. Totodată, dacă lipsa de cules continuă, în tot timpul familiile vor fi hrănite suplimentar (zahăr tos administrat săptămânal). Paralel se asigură umbrirea familiilor în cele mai călduroase ore ale zilei.
Luând aceste măsuri, familiile se mențin în stare activă, creșterea puietului se desfășoară la un nivel corespunzător și astfel familiile nu slăbesc. Cea mai mare eroare, ireparabilă de altfel, se face dacă după recoltarea mierii (tei, floarea-soarelui) familiile sunt lăsate la voia întâmplării.

[NUME_REDACTAT] apicultor, august este o lună foarte importantă pentru că acum – in cuib – se declanșează creșterea albinelor care vor traversa perioada de iernare sau altfel spus în stupi începe formarea generației care va ierna. Esențial pentru fiecare stupar este să cunoască și să asigure toate verigile fluxului tehnologic prin care familiile de albine sunt menținute la o putere cât mai mare (număr de albine) știut fiind că puterea familiei stă în mulțimea de albine care populează stupul. În urma culesului de mare intensitate de la floarea-soarelui, familiile de albine ajung slăbite atât din punct de vedere al cantității de albine cât și al calității mătcii. Dacă în luna precedentă creșterea puietului a înregistrat o diminuare, în cursul lunii august apare de obicei un nou impuls de creștere fără însă a atinge nivelul de intensitate de la începutul verii, începe perioada creșterii albinelor de iarnă, în stupi apar semnele pregătirii pentru iernare, aceste semne fiind evidente tot mai pregnant pe măsura trecerii timpului. Astfel scăderea temperaturilor atmosferice nocturne determină ca albinuțele s-ă părăsească fagurii periferici ai stupului și să se aglomereze în zona centrală a cuibului adică în zona fagurilor cu puiet.
Rezervele de hrană, respectiv mierea și păstură sunt concentrate în jurul puietului dispus în centrul cuibului. Apicultorii cu experiență cunosc fenomenul de blocaj al cuibului manifestat prin depozitarea masivă de miere în fagurii din cuib. Acest blocaj apare ca urmare a manifestării pronunțate a instinctului de acumulare al familiilor, datorită apropierii sezonului rece, când albinele sunt grăbite să-și formeze rezervele de hrană. Ca urmare a acestui blocaj, apare concurența între instinctul de acumulare și instinctul de înmulțire, balanța înclinându-se în favoarea acumulării. Aceasta are ca rezultat o diminuare a spațiului de ouat al mătcii, iar albinele afectate creșterii puietului vor fi din ce în ce mai puține. Astfel puterea familiei scade, rezultând mai puține albine cu corp gras format (albine de iernare), dar și mai puțin pregătite din punct de vedere fiziologic pentru traversarea iernii.
Albinele nu mai cresc faguri și nici puiet de trântori ( deși se poate ca în zonele cu culesul de întreținere, familiile să se activizeze, să crească încă trântori și deseori să schimbe liniștit mătcile) în schimb propolizează intens mai ales crăpăturile stupilor și spațiile pe care se sprijină extremitățile leaturilor superioare ale ramelor și câteodată chiar urdinișul. Calitatea mătcilor este foarte importantă în această perioadă, o matcă uzată neputând face față concurenței cu albinele culegătoare. Acest fenomen este ușor de observat la astfel de familii care mai cresc trântori pentru a asigura fecundarea mătcilor tinere, eclozionate în această perioadă.
Uneori, cu precădere în zilele lipsite de cules natural, se acutizează tendințele de agresivitate și de furtișag. Firesc este ca apicultorul, care a înțeles diagnoza, să acționeze în direcția manifestărilor fiziologice, biologice și de comportament ale familiei de albine înlesnind acesteia desfășurările dictate în principal de instinctul de conservare a speciei. Principalele secvențe ale fluxului tehnologic care definește în această lună maniera de lucru in stupină sunt prezentate sintetic în continuare cu subtitlul:

Acțiuni specifice

În stupină
Se va începe acțiunea de revizie generală a familiilor pentru aprecierea rezervelor din cuib precum și a calității mătcilor. De rezultatele acestui control depinde cum se vor desfășura viitoarele acțiuni.
Se urmărește optimul în:
Calitatea mătcilor (reginelor)
S-a dovedit cu prisosință că mătcile tinere depun mai multe ouă la sfârșitul verii și chiar toamna decât cele vârstnice mai ales în cazul absenței unor culesuri de întreținere. Tehnologiile moderne de creștere și exploatare a albinelor prevăd înlocuirea anuală a jumătate din toate mătcile stupinei știut fiind că prolificitatea scade iar o matcă de 3 ani nu mai posedă o viteză de ouat mulțumitoare.
Perioada sfârșitului verii și începutul toamnei este intervalul de timp în care acceptarea mătcilor în unitățile biologice destinate schimbării se petrece cel mai ușor adică fără sau cu puține manifestări de respingere. Calitatea nu este dată doar de vârstă ci și de proveniența mătcilor. Se recomandă mătcile selecționate și verificate obținute prin metode gospodărești din familiile recordiste ale stupinei sau mai bine cele achiziționate de la producătorii consacrați de mătci ori din pepinierele de creștere specializate. Introducerea mătcilor în familii este o operație care – indiferent de metoda folosită – presupune pricepere și respectarea obligatorie a unor reguli îndeobște cunoscute de stuparii cu experiență, începătorii sau cei care nu au îndemânarea și cunoștințele necesare vor trebui să apeleze la ajutorul unui apicultor avansat, înlocuirea mătcilor bătrâne cu botci căpăcite sau chiar cu mâței ce urmează a se împerechea după introducerea lor în familii, nu se recomandă. Aceasta pentru că familia va rămâne fără puiet timp de 10-15 zile sau chiar mai mult iar unele familii pot rămâne uneori fără mătci din cauza pierderii lor la zborul de împerechere.
Calitatea fagurilor respectiv al cuibului.
La fel ca în primăvară, în intervalul de timp la care ne referim ca și în cel următor, mătcile evită să depună ouă în fagurii noi care păstrează mai greu căldura. De aceea, cu ocazia lucrărilor prilejuite de ultima extracție a mierii, în zona cuibului la stupii orizontali sau în corpul corespunzător la stupii verticali din cele două corpuri destinate pentru iernare se vor asigura faguri clădiți în anul precedent în care au fost crescute mai multe generații de puiet. Acești faguri trebuie să fie lipsiți de defecte și, pe cât posibil, fără celule deformate sau de trântori.
Deblocarea cuiburilor.
Existența unor bune culesuri târzii de întreținere poate determina blocarea cuiburilor prin depozitarea rezervelor de hrană în zona creșterii puietului. Restrângerea spațiului de ouat determină ca familii foarte bune în timpul sezonului activ să slăbească excesiv și să ajungă cu o populație insuficientă pentru traversarea în bune condiții a perioadei de iarnă. Concret, deblocarea cuiburilor se face prin introducerea în mijlocul cuibului a unui fagure clădit cu celule de albine lucrătoare. Dacă fagurele a fost complet însămânțat cu ouă, operația se poate repeta la intervale de 5-7 zile sau chiar mai repede, în cazul unor familii puternice ce ocupă două corpuri în stupi multietajați se practică procedeul inversării corpurilor. Trebuie însă avut în vedere distribuirea ramelor cu rezerve de hrană la marginile fiecărui corp organizându-se cuiburile în zona din mijloc.
După terminarea culesurilor târzii, se vor ridica magazinele și corpurile de recoltă (caturile, magazinele) cu miere la stupii verticali precum și ramele de recoltă la stupii orizontali.
Identificarea manei în rezervele de hrană, extragerea acestei mieri (nu este recomandată lăsarea mierii de mană în cuiburile de iernare deoarece, prin bogăția mineralelor conținute încarcă intestinul albinelor, provocând diaree. E o �miere grea�.) și înlocuirea ei cu miere, preferabil de salcâm sau sirop de zahăr concentrat.
Completarea rezervelor de hrană pentru iarnă;
Asigurarea căldurii în cuib.
Mai ales în timpul nopții temperaturile scăzute determină o încetinire a ouatului mătcii. Pentru a elimina acest neajuns se procedează la reducerea cuibului care va fi format numai din rame bine acoperite cu albine Fagurii cu puiet gata de eclozionare și cei cu miere puțină vor fi așezați la margine sau, după descăpăcirea mierii, se vor dispune după diafragmă de unde mierea va fi transportată de albine în cuib. După restrângerea cuibului cu ajutorul diafragmei despărțitoare se procedează la împachetarea cuibului cu pernițe laterale iar deasupra podișorului se pune o salteluță mai groasă.
Activarea intensității și prelungirea perioadei de creștere a puietului.
Este bine ca în această perioadă, dacă se poate, familiile să fie deplasate la culesuri târzii din pășunile și fânețele situate în luncile apelor curgătoare sau în zone inundabile pentru a-și forma rezervele de hrană naturală care, se știe, este cea mai bună. De asemenea, culturile furajere din miriști oferă un bun cules de întreținere.
Dacă nu există asemenea culesuri în zona de amplasare a stupinei sau lipsește posibilitatea deplasării stupinelor în asemenea perimetre se recomandă efectuarea unor hrăniri stimulente. Se va folosi siropul de zahăr în proporție 1:1 (1 parte zahăr la o parte apă) administrate în hrănitor în porții mai mari sau mai mici, la intervale scurte în funcție de ritmul consumului. În zonele unde polenul din natură este insuficient se vor introduce rame cu păstură sau, în lipsă turte cu polen sau înlocuitori (turte cu polen 30%).
Se va acorda o atenție sporită familiilor ajutătoare, formate în cursul lunii iunie, urmărindu-se o dezvoltare corespunzătoare a lor prin hrăniri stimulative.
Tratamentele de bază pentru diagnosticul și combaterea varroozei se fac la început cu medicamentul Varachet, apoi cu Mavrirol produse de Institutul de Cercetare și Dezvoltare pentru Apicultură. Se vor respecta întocmai indicațiile cuprinse în prospectele acestor medicamente de mare eficacitate și care se găsesc de vânzare în magazinele Apicola și în farmaciile veterinare din întreaga țară.

În atelierul stupinei:
condiționarea mierii :
tratarea fagurilor din depozit contra găselniței.
recoltarea semințelor de plante melifere.

Organizatorice:
Întocmirea planului de aprovizionare cu utilaje și materiale, pentru anul următor;
Organizarea transporturilor la masivele melifere cu înflorire târzie;
Controlul situației stupinei.

Specii nectaro-polenifere care înfloresc în luna august
August este luna în care mai multe specii de interes apicol se află în diferite fenofaze de înflorire (început, maxim, sfârșit).Acestea sunt:
Anghinarea (Cynara scolymus)*, Busuioc de baltă, țepuh (Stachys palustris) *, Busuioc lânos (Stachys lanata) *, Busuioc de miriște (Stachys annua) ***, Butoiaș (Oenanthe aquatica) *, Castravete (Cucumis sativum) *, Ceara albinei (Asclepias syriaca)*, Cenușer (Ailanthus glandulosa)*, Cicoare (Cichorium intybus)*, Dalia (Dahlia sp,)**, Evodia, arborele de miere (Evodia hupensis)** Facelia (Phacelia tanacetifolia)**, Fluturei (Gaillardia picta)*, Hrișcă (Polygonum fagopyrum)*, Hurmuz alb (Symphoricarpus albuș)*, Hurmuz roșu (Symphoricarpus orbiculatus)*, Iarba șarpelui (Echium vulgare)*, Izmă bună (Mentha piperita)*, Isop (Hyssopus officinalis)*, Jaleș de câmp (Salvia nemorosa)*, Lavanda (Lavandula vera)*, Lucerna (Medicago saliva)*, Mac de grădină (Papaver somniferum)*, Mătăciune (Dracocephalum moldavica)*, Muștar de câmp (S/nap/s arvensis)*, Pălămida (Cirsium arvense)*, Păpădia (Taraxacum officinale)*, Pepene galben (Cucumis mello)*, Pepene verde (Citrullus vulgaris)*, Răpită sălbatică (Brassica râpa)*, Răchitan (Lythrum salicaria)**, Ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum)*, Roiniță (Melissa officinalis)*, Salcâm roz (Robinia neomexicana)**, Salcâm japonez (Sophora japonica)*, Steluța vânătă (Aster amellus)*, Sulfina albă (Melilotus allbus)*, Sulfina galbenă (Melilotus officinalis)***, Topinambur (Helianthus tuberosus)*, Trifoi alb (Trifolium repens)*, Trifoi roșu (Trifolium pratense)*, Zburătoare (Chamaenerion angustifolium)**.
…..Legendă – Pondere apicolă: **** = Foarte mare; *** = Mare; ** = Mijlocie; * = Mică.

…..Este bine să știm că …
Sezonul apicol nu se încheie o dată cu terminarea unui mare cules, în august se află pe primul plan pregătirile pentru sezonul apicol activ al anului următor.
Toate lucrările fluxului tehnologic trebuiesc acum efectuate la timp, cu pricepere și exigență maximă, aceasta garantând o bună traversare (fără pierderi) a sezonului rece și un început bun în primăvara următoare.
Furtișagul în stupină reprezintă una dintre cele mai primejdioase stări în existența oricărei familii de albine putând determina diminuarea ei, a mai multor stupi sau a întregului efectiv. Deci se cere o maximă atenție la prevenirea furtișagului sau, dacă fenomenul a apărut, el trebuie rapid și energic combătut.
Pentru umplerea cu miere a unei singure celule albina trebuie să aducă de 17 ori nectarul în acea celulă.

Nu uitați
Măsurile de menținere a puterii familiilor de albine, luate în luna precedentă, vor fi completate prin crearea condițiilor optime în cuib pentru creșterea intensă de puiet. Se impune reducerea volumului cuibului, împachetarea acestuia și introducerea în mijlocul acestuia a fagurilor goi, în care au crescut mai multe generații de puiet. In cazul lipsei de polen în cuib și în natură, se introduc l�2 faguri cu păstură, asigurați în lunile precedente, iar în lipsa acestora Se administrează turte de polen sau înlocuitori. Paralel cu aceasta vor fi înlocuite mătcile care nu ouă normal, prin unire cu nuclee cu mătci de rezervă. Un mijloc eficient de întărire a familiilor în vederea iernării îl constituie folosirea familiilor ajutătoare, formate în cursul lunii iunie, cărora până la unirea cu familiile de bază li se vor asigura condiții pentru creștere intensă de puiet.

[NUME_REDACTAT] cu venirea toamnei familiile de albine își încep pregătirea pentru iernare. Această perioadă se caracterizează prin aceea că numărul de albine, intensitatea creșterii puietului și activitatea de zbor se diminuează.
Luna echinocțiului de toamnă – calendarul marcând în 23 septembrie – data la care ziua este egală cu noaptea, se caracterizează ca o perioadă când la albinele de iernare se apropie de sfârșit acumularea în organism a unor importante cantități de glucide, protide și lipide care alcătuiesc așa-numitul "corp gras" situat în partea dorsală ca o căptușeală sub învelișul chitinos, deasupra diafragmei. Glucidele sunt indispensabile funcționării mușchilor, lipidele compun rezervele necesare metabolismului iar proteinele vor intra în hrana larvelor și a mătcilor în perioada rece când albinele nu culeg polen din natură. Albinele crescute în această perioadă sunt diferite de cele eclozionate în timpul verii, prin faptul că acestea pot trăi 7-8 luni spre deosebire de cele de vară la care durata medie de viață este de 35-45 zile. Aceasta se datorează modificărilor în structura biologică și fiziologică a albinelor de iarnă, la care se dezvoltă acest organ specializat în acumularea de rezerve de proteine și grăsimi, pe seama consumului de păstură. Corpul gras se dezvoltă numai la albinele de iarnă. Supraviețuirea acestor albine se datorează și faptului că ele participă mai puțin la creșterea de puiet și la activitatea de cules de nectar.
Nopțile reci fac ca albinele să se strângă pe fagurii de puiet din mijlocul cuiburilor. În această perioadă, mătcile depun din ce în ce mai puține ouă, iar în condițiile de lipsă de cules ponta poate înceta. Cantitatea de larve din cuib este din ce în ce mai mică și uneori spre sfârșitul lunii în stup nu mai există puiet.
Apariția unor culesuri de nectar și polen poate spori activitatea familiei dar nu la intensitatea de la începutul verii. Desigur, un cules de întreținere ar fi binevenit dar vegetația de interes apicol se diminuează pe zi ce trece excepție făcând zonele inundabile din luncile apelor curgătoare sau din [NUME_REDACTAT] unde se mai găsesc specii vegetale de interes apicol aflate în diferite fenofaze de înflorire (început, maxim sau sfârșit) după cum evoluează în arealul respectiv condițiile meteorologice (temperatura aerului și precipitațiile).Valorificarea unor surse târzii de cules asigură un plus de miere și păstură în rezervele de hrană pentru iernare și determină evitarea furtișagului în cazul administrării siropului de zahăr menit completării rezervelor.
Încă o manifestare caracteristică acestei perioade constă în izgonirea trântorilor din stup. De asemenea se intensifică propolizarea cuiburilor.
Revizia amănunțită a stării flecarei familii de albine din stupină, chiar de la începutul lunii, oferă stuparului acele constatări ce îi vor direcționa toate acțiunile ce vizează iernarea fără pierderi și menținerea capacităților productive ale familiilor de albine în viitorul sezon apicol activ.
Cele mai mari pierderi de familii de albine se produc în stupină în timpul sezonului rece. Este deci de maximă importanță ca toate pregătirile de iernare să se facă prin intervenții corecte, executate în timp util. Apicultorii începători sau debutanți trebuie să apeleze la câte un coleg cu experiență, fiecare trebuie să apeleze la un stupar care are deja consacrare în profesie, aceștia din urmă dând nu numai sfaturi ci orânduind practic pentru iarnă în tandem cu începătorul cuibul câtorva dintre familiile stupinei. Desigur, conduita apicultorului în fața diverselor situații va fi diversă în funcție de cele observate, constatate și corect interpretate. Amănunte despre pregătirea iernării sunt redate pe larg în capitolul "Pregătirea familiilor de albine pentru iernat" din "Iernarea familiilor de albine". Pentru a reaminti încă o dată lucrările principale din această lună care trebuiesc executate în stupină enumer pe scurt

Acțiunile specifice:

În stupină
Strâmtorarea drastică a cuibului – cu ajutorul diafragmei la nivelul numărului de rame ocupate compact de albine;
Echilibrarea rezervelor de hrană între familiile stupinei cu observația că pe durata sezonului rece cantitatea de miere necesară unei singure familii ca rezerve de hrană este de minimum 18-20 kg;
Asigurarea rezervelor de hrană până la nivelul necesarului obligă uneori pe apicultor să intervină cu hrăniri de completare. Hrănirile se fac în porții mai mari sau mai mici – în funcție de viteza cu care albinele prelucrează și depozitează hrana – administrând în hrănitor siropul de zahăr 2:1 având grijă ca la administrare să nu declanșăm furtișagul;
Legat de cantitatea și calitatea rezervelor energetice (miere + sirop din zahăr) apicultorii sunt de acord că necesarul pentru iernare trebuie asigurat conform a trei principii și anume:
1. Pentru 1 kg de albine sunt necesare minimum 10 kg rezerve glucidice;
2. Din totalul rezervelor cel puțin 50% trebuie să o reprezinte mierea, restul fiind formate din sirop de zahăr prelucrat de albine și depozitat în faguri;
3. În nici un caz nu se va lăsa în stup miere de mană pentru că aceasta favorizează apariția diareii la albine. Tot legat de calitatea mierii care compune pachetul de faguri cu rezerve se recomandă ca mierea din stup să fie pe cât posibil de salcâm, căpăcită și provenită numai din familii de albine sănătoase;
Administrarea de stimulente nutritive este necesară mai ales în zonele de deal și munte, unde culesurile târzii sunt de mică intensitate sau lipsesc. Stimularea se va face cu sirop de zahăr în raport de zahăr:apă = 1:1 sau 2.1. Stimularea se poate face și prin introducerea de rame cu miere și păstură.
În condițiile în care matca depune între 600-800 de ouă pe zi, este necesară intensificarea pontei prin crearea de spațiu necesar ouatului. Se vor scoate din cuib ramele cu miere și polen și se vor introduce după diafragmă. Acolo unde este necesar se vor introduce 1-2 faguri goi închiși la culoare. Astfel matca va oua în aceștia stimulându-se astfel creșterea puietului.
Înlocuirea mătcilor defecte sau epuizate, este o acțiune deosebit de importantă cu atât mai mult cu cât se realizează mai ușor decât vara. Se va urmări ca materialul introdus să fie de calitate superioară, crescut din sușe valoroase. Se va evita introducerea botcilor de roire sau botcilor de salvare. In stupinele unde există posibilități este necesară o reformă (înlocuire) de 25-50% a mătcilor cunoscând că o matcă poate fi exploatată în condiții optime 2 sau cel mult 3 sezoane apicole.
Tratamentele de toamnă pentru diagnosticul și combaterea varroozei pot începe și ele se vor efectua conform indicațiilor din prospectul medicamentului Varachet (tratamentele se repetă de trei ori la interval de 7 zile, când temperatura mediului este peste 14 grade, în zile cu soare);
Cu ocazia pregătirilor pentru iernat,echipamentul de faguri al stupinei va fi verificat și sortat, procedându-se la reformarea și topirea fagurilor vechi sau necorespunzători (rupți,cu defecte, dezmembrați sau mucegăiți);
Familiile slabe a căror bună iernare este pusă sub semnul întrebării vor fi unificate cu alte familii slabe sau fagurii cu albine lucrătoare proveniți de la familiile desființate se vor utiliza la împuternicirea unor familii de putere medie;
Se triază și organizează grupa familiilor de prăsilă;
Este bine ca în nopțile mai reci cuibul să fie protejat împotriva frigului.
Corpurile stupilor, capacele, fundurile, podișoarele și suporții pe care stau stupii se verifică și, acolo unde este cazul, se fac reparațiile, recondiționările, etanșeizările și vopsirile respective.

În atelierul stupinei:
Dezinfectarea stocului de faguri din depozit contra găselniței.
Repararea, recondiționarea, dezinfectarea și vopsirea echipamentului vechi.
Construirea și asamblarea echipamentului nou (rame, stupi, accesorii).

Organizatorice:
Organizarea reparațiilor;
Întocmirea situației pregătirii familiilor în vederea iernării;
Stabilirea producției globale și producției marfă la miere, ceară și alte produse.

Specii nectaro-polenifere care înfloresc în septembrie:
În septembrie numărul acestora este diminuat față de lunile anterioare, în funcție de condițiile meteorologice și de zona geografică în această lună, în zborurile lor, albinele mai pot întâlni în diferite faze de înflorire următoarele specii (enumerate în ordine alfabetică): Albăstrița (Centaurea cyanus)*, Anghinarea (Cynara scolymus)*, Bănuței (Bellis perennis)*, Busuioc de baltă, țepuh (Stachys palustris)**, Busuioc lânos (Stachys lanata)**, Busuioc de miriște (Stachys annua)***, Castravete (Cucumis sativum)*, Cicoare (Cichorium intybus)*, Dalia (Dahlia sp.)**, Dovleac (Cucurbita pepo)**, Facelia (Phacelia tanacetifolia)***. Haina miresei (Polygonum baldschuanicum)*, Hurmuz alb (Symphoricarpus albuș)**, Hurmuz roșu (Symphoricarpus orbiculatus)**, Jaleș de câmp (Salvia nemorosa)*, Lavanda (Lavandula vera)**, Lucerna (Medicago saliva)**, Muștar de câmp (Sinapis arvensis)**, Nalba (Malva silvestris)*, Nalba de grădină (Althaea rosea)*, Păpădia (Taraxacum officinale)**, Pepene galben (Cucumis mello)**, Pepene verde (Citrullus vulgaris)*", Răpită sălbatică Brassica râpa)**, Răchitan (Lythrum salicaria)**, Ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum)*, Steluța vânătă (Aster amellus)*, Sulfina albă (Melilotus allbus) *, Sulfina galbenă (Melilotus officinalis)**, Topinambur (Helianthus tuberosus)", Trifoi alb (Trifolium repens) **, Trifoi roșu (Trifolium pratense)**, Zămoșiță (Hibiscus syriacus)*.
Legendă – Pondere apicolă: *** = Mare; ** = Mijlocie; * = Mică.
Din această înșiruire rezultă că pondere apicolă mare au numai: Busuiocul de miriște, Facelia, Sulfina galbenă și Trifoiul alb. Este de reținut că alte specii perene care vegetează în suprafețele de miriști sau pe terenurile necultivate, lăsate în acest an sau chiar de mai mulți ani în pârloagă se pot întâlni asociații de plante cu pondere apicolă mijlocie și mică dar care s-au extins mult ca suprafață și au o frecvență numerică mare în compoziția floristică a suprafeței respective. Acolo, în acele locuri, albinele vor găsi miere și polen pentru a-și constitui rezervele iar în caz de abundență floristică mare, nu numai de la plantele de 3 stele, ci chiar de la cele cu două ne putem aștepta la un cules moderat de producție. Se înțelege că, în afară de bogata vegetație nectaro-poleniferă, este nevoie de vreme bună, albine puternice și sănătoase. Așa-i apicultura! Pentru succes, se cer armonizați simultan mai mulți factori, în același timp stupina trebuie profitabil condusă de un apicultor proprietar harnic, priceput, dinamic și inventiv care trebuie să fie mereu "pe fază".

Este bine să știm că …
Completarea rezervelor de hrană pe bază de sirop de zahăr la sfârșitul celei de a 2-a decade a lunii septembrie uzează albinele pentru iernare indiferent de varianta de hrănire comparativ cu hrănirile timpurii,din luna august.
Folosirea în hrana albinelor a siropului de zahăr invertit cu 3 g %o acid citric asigură la intrarea în iarnă familii mai puternice cu 100-150 g albine față de hrănirile cu sirop de zahăr neinvertit.
Albinele hrănite cu sirop de zahăr invertit chimic au glandele faringiene și corpul gras dezvoltate aproape cât cele hrănite numai cu miere;
Cea mai mare cantitate de polen există toamna în familiile cu mătci bătrâne. Acestea depun ouă mai puține și ca rezultat consumul de polen pentru creșterea puietului este redus;
În cazul hrănirilor intensive cu sirop de zahăr în cantități mari, albinele umplu rapid celulele cu hrană astfel că la un moment dat încep să scoată și ouăle depuse, desființând practic ponta mătcii. De aici rezultă recomandarea de a nu administra sirop în doze mai mari de doi litri o dată dacă în cuib există ouă și se cresc larve;
Pe vreme închisă și mohorâtă albinele se orientează în principiu, după soare. Complicatul ochi compus al albinei îi dă acesteia posibilitatea să sesizeze așa-numita lumină polarizată – pe care ochiul omenesc nu o deosebește în lumina difuză.

Nu uitați
Se iau aceleași măsuri pentru intensificarea creșterii puietului în familii, mai ales în zonele de sud, favorabile activității albinelor. Dacă în cursul verii familiile trebuiau protejate de arșița soarelui, de acum înainte vor trebui ținute în plin soare pentru a stimula activitatea lor legată de creșterea puietului. În general, sfârșitul lunii marchează încheierea perioadei favorabile întăririi familiilor; în continuare, se iau numai măsuri pentru menținerea puterii acestora. În această lună ca și în luna următoare este necesar ca în cuib să existe rezerve suplimentare de păstură. În această perioadă generațiile tinere de albine, neocupate cu creșterea puietului, datorită diminuării ouatului mătcilor, consumă mult polen care este necesar formării rezervelor de proteine în organismul lor (corpul gras) – fără de care nu pot rezista intemperiilor iernii și efortului ce trebuie depus în vederea creșterii de puiet spre sfârșitul iernii.

[NUME_REDACTAT] este anotimpul în care pregătirea sezonului apicol din anul următor este în plină desfășurare. A zecea lună a anului, denumită popular "brumărel", este o lună de miez de toamnă uneori cu zile calde care alternează cu perioade reci și ploioase, în unii ani, mai ales în sudul țării, octombrie este o lună cu temperaturi de vară și cer senin astfel că albinele tinere de curând eclozionate pot face primele zboruri în jurul stupinei.
Ponta mătcilor se reduce considerabil (mătcile uzate nu mai au pontă sau se pot pierde) iar creșterea puietului în toate familiile de albine (în toate zonele țării) se diminuează chiar și în familii cu mătci tinere, acesta întinzându-se pe suprafețe nu mai mari decât o palmă pe 2-3 rame din centrul cuibului. Din acest moment nu mai este indicată stimularea creșterii puietului deoarece aceasta se face în detrimentul albinelor doici din familii, albine ce se vor uza, nefiind apoi capabile să treacă peste iarnă sau să asigure în primăvară creșterea de puiet. Dacă vremea este favorabilă (temperaturi mari, un cules mediocru de întreținere) sau familiile au mătci tinere, împerecheate în august sau la începutul lunii precedente, pe ramele cu faguri din centrul cuibului mai pot fi găsite suprafețe mici cu puiet căpăcit foarte aproape de momentul eclozionării. Oricum, pe măsura răcirii vremii la temperaturi mai mici de sub +8°C albinele se strâng în ghemul de iernare care se afânează desfăcându-se numai atunci când temperaturile exterioare cresc la +12°C . În lipsa puietului, temperatura ghemului se menține în jurul valorii de 24-25 de grade. Creșterea de puiet are nevoie de temperatura de 34-35 de grade. Menținerea acestei temperaturi se face cu consum de energie de către albine. Aceasta duce la o uzură mai mare comparativ cu situația când nu există puiet. De aceea este bine ca în familiile unde se vor găsi rame cu ouă proaspete, acestea să fie scoase (în a doua perioadă a lunii și dacă temperaturile sunt scăzute).
Se consideră că zborurile albinelor tinere, proaspăt eclozionate care antrenează la zbor și albinele mai vârstnice este un fenomen cu efecte benefice asupra iernării și stării de sănătate a familiilor. De aceea apicultorii pricepuți aleg o vatră de iernare însorită așezând stupii cu urdinișurile spre sud într-un amplasament și o poziție care îi protejează de vânturile și curenții reci. Din păcate în unele stupine se întâlnesc în această lună situații nedorite când, din diferite motive, principalele lucrări obligatorii care asigură o bună iernare a întregului efectiv sau numai a unei părți din el nu au putut fi executate corect și la timp. Familiile care nu s-au bucurat din partea apicultorului de atenția corespunzătoare au șanse minime – sau mai bine-zis nu au șanse – să supraviețuiască traversând cu bine rigorile iernii Acum este momentul, pe ultima sută de metri ca apicultorul întârziat să purceadă de îndată la efectuarea acelor acțiuni specifice pe care le-am consemnat mai ales în calendarele pe lunile august și septembrie. Se înțelege că, la modul concret, momentul ales pentru aceste acțiuni va fi în orele amiezii în zilele calde și însorite pe care Dumnezeu le oferă celor leneși, nepăsători și întârziați la "apel". lată dar ce trebuie avut în vedere în cadrul a ceea ce am numit în calendar pe tot parcursul lunilor acestui an:

Acțiunile specifice

În stupină
Strâmtorarea cuiburilor utilizând diafragmele la nivelul unui număr de rame integral ocupate de albinele care vor ierna.
În cazul unor familii slabe se poate practica iernarea în același stup (mai ales la stupii orizontali) a două familii separate printr-o diafragmă etanșă (oarbă), firește fiecare familie având urdinișul propriu.
Unirea nucleelor prea slabe și introducerea mătcilor în cuști în vederea iernării în afara ghemului.
O altă acțiune importantă este aranjarea (orânduirea) cuibului pentru iernare.
Organizarea (orânduirea) cuiburilor pentru iarnă se face diferențiat, în raport cu repartizarea mierii în faguri, ținând cont de faptul că în timpul iernii albinele compactate în ghem nu se deplasează pe fagurii laterali pentru hrană ci numai în sus pe fiecare interval dintre cei doi faguri vecini care găzduiesc albine, numai în interiorul ghemului. Aranjarea fagurilor se face ținând cont și de principiile biologice ale dezvoltării pe verticală, care cer ca în partea de jos a fagurilor să existe spațiu pentru puiet iar deasupra așa-numitele coroane de miere.
Modul de amplasare a fagurilor poate fi bilateral, central sau unilateral, cea mai indicată fiind așezarea bilaterală. La formarea cuibului se va avea în vedere ca îndeosebi fagurii laterali să aibă coroanele formate cel mult până la jumătate, iar ca fagurii laterali vor fi aleși cei mai plini.
În cuib se vor lăsa numai fagurii acoperiți complet cu albină și care au cel puțin 1,5 kg de miere. Dacă există mai mulți faguri cu miere insuficientă aceștia vor fi trecuți după diafragmă și vor fi descăpăciți pentru ca albina să transporte mierea în cuib.
Acolo unde este necesar, se vor completa rezervele de hrană. Consumul de hrană, în funcție de puterea familiei, se situează la 700-900 de grame pe zi, în prima perioadă de iernare și la 1,5-2 kg din momentul începerii creșterii de puiet (de obicei în a doua jumătate a lunii ianuarie). Consumul total al unei familii medii se situează în jurul valorii de 7-8 kg de miere. Cantitatea necesară ieșirii din iarnă este mai mare datorită consumului abundent din primăvară destinat creșterii puietului până la apariția unui cules de întreținere din natură. De aceea, se consideră, ca fiind necesare pentru o iernare corectă, aproximativ 16-20 de kg de miere în stup. Suplimentarea în primăvară a hranei cu zahăr va uza albina datorită prelucrării acestuia. Deosebit de importantă este și rezerva de păstură apreciindu-se drept suficientă o cantitate de 1,5-2 kg pe familie. În cazul în care aceste cantități nu există în stup se vor completa cu miere din rezerva de faguri sau administrarea de sirop (acțiune începută în luna trecută).
În cazul stupilor multietajați se vor folosi doar corpurile în care există albină.
Pentru mai multe informații consultați "Iernarea familiilor de albine".
Efectuarea a două tratamente obligatorii pentru combaterea varroozei cu Varachet sau alte medicamente specifice atunci când în familii puietul a eclozionat în totalitate. Tratamentele se fac respectând riguros indicațiile din prospectele ce însoțesc medicamentele de uz apicol.
Protejarea cuibului împotriva frigului, consumul de hrană fiind mai mare în stupii unde aceasta nu există. Realizarea în cuib a unui regim termic optim se face prin împachetarea cuiburilor cu materiale termoizolante. Deasupra podișoarelor și lateral, după diafragme,se pun salteluțe umplute cu paie, talaș, cârpe sau bucăți de polistiren expandat. Mulți apicultori folosesc ziarele vechi pentru păstrarea căldurii în cuib.
Instalarea la urdinișurile stupilor a gratiilor contra șoarecilor știut fiind că pătrunderea în stup a rozătoarelor este o adevărată calamitate pentru familia respectivă.
Asigurarea aerisirii stupilor se poate realiza prin: reducerea urdinișului corespunzător cu mărimea (puterea) familiei; crearea de orificii de ventilație în podișor; practicarea unei deschideri de 0,5-2 cm prin distanțarea ultimei scândurele a podișorului (la stupii orizontali); întoarcerea podișorului la stupii multietajați cu deschiderea spre marginea superioară a corpului.
Dispunerea stupilor pe suporți într-o poziție ușor înclinată pentru a preveni stagnarea apei pe fundul stupilor.
Protecția stupinei împotriva curenților reci de aer și a vânturilor predominante prin așezarea stupilor la adăpostul unor clădiri, garduri din specii vegetale, garduri provizorii din tulpini de floarea-soarelui, de porumb, stuf ș.a. în funcție de resursele locale.
Înlesnirea și supravegherea zborurilor de curățire.
Protecția stupinei contra vânturilor și curenților.

În atelierul stupinei:
Sortarea și reformarea fagurilor reformați, necorespunzători (vechi, rupți, cu celule de trântori) și topirea acestora (extracția și condiționarea cerii).
Controlul stării utilajelor și eliberarea lor în vederea reparației; curățirea și dezinfectarea stupilor și utilajelor eliberate.
Executarea gropilor pentru plantarea arborilor și arbuștilor meliferi.
Plantarea de arbori și arbuști meliferi (și alte specii melifere perene) în grădini, pe vatra stupinei,sau pe terenurile disponibile.

Organizatorice:
depozitarea utilajelor și materialelor.

Specii vegetale de importanță apicolă
Numărul acestora se restrânge drastic pe măsură ce vremea se răcește, în ultimele fenofaze de înflorire se mai găsesc în această lună următoarele specii (enumerate în ordine alfabetică): Bănuței (Bellis perennis)*, Cicoare (Cichorium intybus)*. Dalia (Dahlia sp.)**, Dovleac (Cucurbita pepo)**, Facelia (Phacelia tanacetifolia) **, Fluturei (Gaillardia picta)*, Haina miresei(Poligonum baldschuanicum)*, Lucerna (Medicago sativa)**, Păpădia (Taraxacum officinale)". Steluța vânătă (Aster amellus)*. Trifoi alb (Trifolium repens)**.
Legendă – Pondere apicolă: *** = Mare; ** = Mijlocie; * = Mică.
Din această enumerare se constată că practic sezonul de cules s-a încheiat pentru albine. Totuși fitocenozele (asociațiile de specii perene) în care predomină trifoiul ca și plantațiile de facelia sau lucernierele pot oferi un cules de întreținere pentru stupii amplasați în perimetrele respective. Se înțelege că și vremea trebuie să fie favorabilă zborului și activităților de cules, transport, prelucrare a nectarului și depozitării mierii. …..

Este bine să știm că …
rezervele mari de polen în cuibul familiilor de albine înaintea iernării se constituie ca un semn de manifestare puternică a instinctului de roire în sezonul activ următor;
albinele depun polenul numai în celule de lucrătoare fiindcă pentru a îndesa polenul au nevoie de un sprijin pe partea superioară a celulei, sprijin pe care nu-l oferă celulele de trântori care, se știe că sunt construite cu un diametru mai amplu;
albinele adună propolisul cu precădere toamna fixând cu ajutorul lui ramele, obturând crăpăturile pereților interiori ai stupului ceea ce elimină pătrunderea curenților reci în incinta stupilor fenomen foarte periculos care perturbă grav capacitatea de termoreglare a ghemului în timpul iernii;
puietul poate muri în masă din cauza frigului sau a înfometării; din cauza locilor moare în zone limitate, mozaicate cu porțiuni de puiet sănătos sau aparent sănătos;
asupra producției de miere și ceară influențează în primul rând calitățile (proprietățile) ereditare ale maicii, vârsta ei, modul de îngrijire (întreținere) a familiilor, abundența resurselor nectaro-polenifere și condițiile meteorologice care determină într-o măsură hotărâtoare profitul oricărei stupine.

Nu uitați
Mențineți puterea familiilor de albine prin asigurarea liniștei desăvârșite și prin protejarea vetrei de stupină contra vânturilor și curenților.

În concluzie
Dacă albinele au intrat la iernat și familiile au fost bine pregătite pentru sezonul rece să le urăm o iarnă ușoară, fără pierderi. Dacă pregătirile nu s-au terminat, întârziații trebuie să tragă tare, – atunci când vremea permite – pe ultima sută de metri. Succes tuturor stuparilor în acest final de sezon activ!

[NUME_REDACTAT] lună de toamnă este și perioada în care familia de albine dacă încă n-a intrat, intră acum la iernat, în toate regiunile țării, comportamentul ei în timpul celor 5-6 luni – cât durează sezonul rece – fiind în principal definit de aglomerarea albinelor în ghemul de iernare. Acesta, având o formă sferică sau elipsoidală se formează în general pe fagurii dispuși în dreptul urdinișului. Albinele conviețuiesc astfel în tot timpul sezonului rece până la începutul primăverii anului următor. Dacă în cursul lunii vor exista zile calde și însorite (temperatura menținându-se câteva ore la +13 – +14°C) albinele pot efectua zboruri sumare de curățire la care participă cu precădere ultimele contingente de albine proaspăt eclozionate.
Ghemul de iernare reprezintă din punct de vedere biologic, fiziologic și comportamental un tot unitar viu și funcțional în care producerea căldurii, difuzia ei și constantele de temperatură se fac cu un randament (raportul consum energetic/efect termic) care întrece parametrii de eficiență a ingineriei termodinamice umane. Aceasta asigură supraviețuirea familiei în condiții adverse. [NUME_REDACTAT], un cercetător din S.U.A., a lămurit mai demult, în urma unor laborioase experiențe aspectele de comportament a albinelor aglomerate în ghem. Principalele concluzii la care a ajuns sunt:
a) ghemul este format din coajă și miez;
b) coaja ghemului – cu grosime totală de 2-7 cm – se compune din mai multe straturi de albine care stau cu capul unele sub abdomenul altora ca țiglele pe casă;
c) în coajă temperatura este de circa +8 – +10°C;
d) miezul aflat în centrul ghemului este compus din matcă și albine care nu sunt atât de înghesuite unele în altele – este mai afânat;
e) căldura se produce intermitent prin consum de miere albinele emițând periodic un bâzâit continuu frecându-și în același timp piciorușele de restul corpului;
f) radierea căldurii se petrece dinspre miez spre coajă;
g) în centrul ghemului temperatura minimă este de circa +13,9°C și în prima parte a iernării nu depășește +25°C iar în a doua parte (la sfârșitul lunii ianuarie și începutul lunii februarie) temperatura crește și se menține la +34°C – +36°C în zona centrală în care matca depune ouă și se crește puiet;
h) această temperatură tinde să se mențină constantă indiferent de temperatura exterioară sau cea din lada stupului;
i) în stup, în spațiul ghemului temperatura este cu 1-2"C mai mare decât temperatura aerului din afara stupului;
j) la temperatura exterioară de +6°C – +8°C ghemul de iernare este complet constituit;
k) în raport de creșterile și scăderile succesive ale temperaturilor atmosferice ghemul de iernare se strânge sau se afânează (se desface).
Sigur că procesul termodinamic este ceva mai complicat decât înșiruirea de mai sus dar, în mare, acesta este tabloul fenomenelor care se petrec în familia care traversează sezonul rece.
Funcționarea ireproșabilă (optimă) a ghemului este condiționată de corectitudinea pregătirii familiilor pentru sezonul rece ceea ce în principal înseamnă: alegerea unei vetre de iernare corespunzătoare; asigurarea de hrană suficientă, de calitate bună și accesibilă albinelor; sănătatea perfectă a familiei; matcă tânără și viguroasă; adăpost (stup) fără fisuri, termoizolarea cuibului; protecția împotriva șoarecilor; liniștea perfectă în stupină adică absența zgomotelor, agenților poluanți, trepidațiilor provocate de oameni, păsări, animale, mijloace de transport, îndeplinind aceste condiții stuparul poate fi liniștit că iernarea va decurge bine adică fără pierderi de efectiv și fenomene nedorite.
Pe agenda de lucru a apicultorului sunt înscrise în această lună următoarele

Acțiuni specifice

În stupină
Completarea ultimelor lucrări sau secvențe din lucrările pregătitoare pentru iarnă, aceasta bineînțeles dacă vremea permite întârziaților să facă ceea ce n-au făcut în timp util.
Supravegherea mersului iernării prin vizite periodice în stupină, "ascultarea" stupilor și interpretarea celor auzite.
Îndepărtarea grabnică a situațiilor necorespunzătoare care se pot constata cu prilejul vizitelor.
Stimularea executării de albine a zborurilor de curățire în însorite și călduroase.
Topirea și condiționarea cerii rezultată din fagurii reformați, din clăditoare sau din descăpăceală.
Recondiționarea, curățirea dezinfecția și vopsirea stupilor ca și lucrarea anterior enumerată se fac în atelierul stupinei (dacă acesta există și este amenajat corespunzător).

În atelierul stupinei
Extracția și condiționarea cerii.
Reparația stupilor și utilajelor.
Plantarea arborilor și arbuștilor meliferi.
Strânsul semințelor de la speciile forestiere.
Însămânțarea faceliei, coriandrului și altele (sub zăpadă).
Întocmirea graficului culesului din sezonul expirat.

[NUME_REDACTAT] de utilaje și materiale.
Controlul reparațiilor.
Ridicarea calificării profesionale.
Analiza rezultatelor stupinei.
Procurarea de cărți și abonarea la revistele de specialitate.

Este bine să știm că …
Păstrarea ramelor cu faguri artificiali o perioadă mai îndelungată este influențată de uscăciune, înainte de a fi folosiți prin introducerea în stupi acești faguri se țin 1-2 minute la soare. Astfel ceara își recapătă aspectul lucios.
Reformarea fagurilor de cuib se face după folosirea lor timp de 2-3 ani, adică după creșterea în ei a 10-12 generații de albine.
Apicultorii zgârciți sau prea economi se înșeală; mai bine să rămână miere neconsumată în primăvară decât să nu ajungă în timpul iernii și familia să sufere sau chiar să piară de foame.
În iarnă intră albinele crescute în cursul lunii august și începutul lunii septembrie dintre acestea multe trăind chiar până în luna mai. Cele crescute în prima jumătate a lunii iulie sunt neviabile în perioada iernii.
În fagurele STAS (435×300 mm) pe ambele fețe sunt circa 9.100 de celule din care sunt bune (corespunzătoare) doar 7-8.000 în rama de stupi multietajați sunt circa 6.300 de celule.
La temperaturi mai mici de +8°C albinele amorțesc, la peste +38°C puietul moare iar la mai mult de +40°C mor toate albinele.
––- pentru mai multe informații, consultă Centrul statistic ––-
O iernare fără griji, situații anormale și fără intervenții de avarie va bucura pe apicultorul care s-a preocupat din timp cu pricepere, cu profesionalism și dragoste de albine respectându-și condiția de stupar și de om care, liber fiind, și-a ales drumul vieții însoțind, ocrotind și protejând albinele. El va fi însoțit mereu de aceste minunate insecte atunci când se află în stupină, în afara ei, acasă în familie, ca și atunci când citește, lună de lună, pe site, calendarul de față. Oare am exagerat cu ceva referindu-mă la gândul bun și fapta bună proprii stuparilor optimiști, fericiți și prosperi?

Nu uitați
Veți menține puterea familiilor de albine asigurându-le liniștea. Luați măsuri de stimulare a zborurilor târzii de curățire, care au o influență binefăcătoare asupra iernării.

[NUME_REDACTAT] lună a anului, prima lună de iarnă astronomică (21 decembrie – data solstițiului de iarnă când ziua are durata cea mai scurtă) s-ar părea că este un interval de timp mort în care apicultorul n-are ce face. Nu este deloc așa și vom vedea de ce atunci când vom enumera acțiunile specifice. Diferit de ceea ce se întâmplă cu majoritatea altor specii de insecte, albinele au un comportament distinct și propriu de iernare. Ele se aglomerează în acel ghem compact denumit ghemul de iernare în care se produce, se emite și se păstrează căldura astfel că albinele pot suporta gerurile cele mai mari. Ghemul de iernare reprezintă o unitate fiziologică complexă, în care activitatea albinelor se menține la un nivel relativ ridicat. Producerea căldurii necesare este asigurată de acestea prin contracții ale fibrelor musculare toracice și abdominale. Căldura trebuie produsă atât pentru necesitățile fiecărui individ cât și pentru a menține în interiorul stupului o temperatură constantă, în jurul valorii de 28°C. Practic ghemul se găsește într-o continuă mișcare, fiind format din două unități distincte: miezul ghemului și coaja.
În miezul ghemului temperatura este mai ridicată cu 1-2 grade, fiind și locul de iernare a mătcii.
Coaja ghemului este formată din albine ce se mișcă din interiorul ghemului formând un strat protector. Pe măsură ce temperatura fiecărui individ din coajă scade acesta se mișcă spre interior spre a se încălzi. Producerea de căldură în ghemul de iernare se face pe baza consumului de miere din rezerve.
În această perioadă nu există creștere de puiet, hrana fiind folosită exclusiv pentru menținerea unei temperaturi constante în stup.
Datele experimentelor științifice ca și observațiile și constatările multianuale ale unor prestigioși apicultori posesori a zeci sau sute de stupi evidențiază faptul consumului inegal de miere de la rezervele de hrană din stup. Acest consum depinde de puterea familiei intrate la iernat, de asprimile iernii, de gradul de etanșeizare a stupilor împotriva frigului ,în general de corectitudinea pregătirii familiei și a stupului pentru sezonul rece. Este de reținut ca familiile slabe consumă mai mult decât cele puternice acest consum sporit fiind însoțit de o uzură mai accentuată a albinelor care iernează. Conform datelor unor statistici multianuale putem accepta că în luna decembrie o familie de putere medie poate consuma până la 750-850 g de miere.
Chiar dacă – datorită bunei pregătiri – rezervele de hrană îndeplinesc aceste trei condiții esențiale:
1. cantitate suficientă;
2. calitate bună;
3. accesibilitate pentru albinele din ghem.
Se recomandă controlul iernării într-una din zilele cu timp frumos înțelegând prin timp frumos o vreme calmă și însorită ,cu temperaturi peste 13 grade. Această operație trebuie executată rapid pentru a nu stresa inutil familia de albine. Controlul sumar presupune: ridicarea capacului (cu grijă), ridicarea salteluțelor, pernițelor și a podișorului (tot cu grijă) și observarea formei și amplasării ghemului de iernare. Acesta trebuie să se afle sub leaturile superioare ale ramelor (fagurilor) cu miere. Dacă situația se prezintă conform descrierii de mai sus se închide stupul cu aceeași atenție existând siguranța că albinele nu au necazuri și iernarea decurge bine. De obicei în decembrie în toate stupinele cam așa ar trebui să se petreacă lucrurile. Dacă ghemul nu este format pe rezervele de hrană se vor scutura ramele cu albine pe ramele cu miere iar ramele goale se vor elimina.
La familiile la care se observă un consum ridicat de hrană, se va căuta cauza, aceasta putând fi generată de prezența rozătoarelor, zgomote puternice, sau ciocănitori. De asemenea consumul mare de hrană poate fi cauzat de neizolarea stupilor împotriva frigului.
Controlul consumului de hrană din perioada de iarnă se poate face prin menținerea pe cântarul de control – bine protejat contra intemperiilor – a unei familii de albine de puterea mijlocie (medie). Scăderile periodice de greutate indică cu destulă precizie cantitățile consumate și intervalul de timp în care s-a produs consumul.
O metodă foarte bună de a tine situația sub control este ascultarea stupilor sau mai bine-zis a familiei. Acest control auditiv se face fără deschiderea stupilor prin atașarea urechii de peretele din față al stupului sau prin introducerea unui tub de cauciuc prin urdiniș și ascultarea zumzetului care se aude din stup. O ușoară lovire a stupului intensifică zumzetul astfel că urechea exersată a unui stupar priceput poate interpreta corect felul și durata emisiei sonore. Este ca și cum un medic ascultă cu stetoscopul inima și plămânii ciocănind cu degetul coșul pieptului pacientului aflat la consultație și, funcție de ceea ce doctorul aude și interpretează, pune diagnosticul si stabilește tratamentul Despre interpretările emisiilor sonore pe care stuparul le recepționează când ascultă stupii există relații lămuritoare în "Iernarea familiilor de albine", cap.VI, Lucrări ce se efectuează iarna în stupină Recomand, mai ales apicultorilor începători, să citească literatura de specialitate și dacă este posibil să facă aceste controale de iarnă sub îndrumarea unui apicultor consacrat și priceput bucurându-se la fața locului de competența dobândită după ani și ani de practică a îndrumătorului. Oricum în decembrie situații anormale este puțin probabil să fie constatate. De aceea eventualele intervenții mai ales legate de lipsa sau inaccesibilitatea hranei vom încerca să le tratăm în calendarele lunilor următoare.
Zăpada afânată prin care aerul pătrunde cu ușurință și care uneori poate acoperi stupii nu constituie un pericol pentru viața albinelor, pentru buna lor iernare.
Dar dacă stratul de zăpadă a prins pojghiță sau pe scândurelele de zbor, la urdiniș, s-a format gheață aceasta se înlătură ușor, cu grijă, fără zgomot întrucât obturarea urdinișului determină sufocarea albinelor.
Orice zgomot sau mișcare din jurul stupinei este percepută de albine, ceea ce determină o agitație mărită a acestora. O familie agitată va consuma astfel cantități mai mari de hrană, existând pericolul epuizării rezervelor. De aceea trebuie înlăturată orice sursă de zgomot din stupină.
În luna decembrie stuparul harnic și priceput are de lucru, în stupină, în atelierul stupinei, la masa de lucru și în reuniunile apicole el trebuie să fie prezent la următoarele

Acțiuni specifice

În stupină
Controlul mersului iernării trebuie făcut concret, la fața locului. Fiecare stup va fi atent observat și ascultat procedând așa cum este precizat în articolele amintite mai înainte.
Vizitarea periodică – cel puțin săptămânal sau decadal a stupinei are și un alt scop principal anume acela de a asigura liniștea deplină în incintă, pe vatra de iernare ca și în fiecare stup. A neliniști albinele, a provoca deranjul lor datorită pătrundem șoarecilor în stupi, datorită atacului ciocănitorilor sau pițigoilor, datorită trepidațiilor, zgomotelor, lovirii sau răsturnării stupilor de către animalele domestice sau chiar de către hoți ori alți răufăcători înseamnă de fapt pierderi grave de efectiv, pagube care de obicei nu mai pot fi recuperate.
De aceea, securitatea stupinei ca și a fiecărui stup pe tot parcursul iernii este o condiție fără de care traversa,ea cu succes a sezonului rece devine de neconceput Tocmai aici trebuie să apreciem locul și rolul măsurilor de protecție luate din timp ca și necesitatea controlării îndeplinirii concrete a tuturor cerințelor care asigură ceea ce îndeobște denumim o iernare liniștită, fără pierderi de efectiv.
Înlesnirea zborurilor de curățire este asigurată anterior dacă stupii au fost orientați cu urdinișurile spre răsărit. Dacă în decembrie sunt zile cu câteva ore mai calde și însorite putem asista la zboruri de curățire. În cazul în care a căzut zăpada aceasta se înlătură de pe suprafața oglinzii stupului și se presară paie, frunze uscate sau pleavă pe care albinele care ies la zbor se pot așeza și odihni fără riscul de a înțepeni din cauza frigului. Pentru favorizarea zborurilor de curățire din zilele frumoase se vor elimina, de asemenea, albinele moarte de la urdiniș (cu ajutorul unei sârme îndoită la unul din capete).
Sigur că,se procedează astfel numai dacă în ferestrele iernii apar zile calde și însorite cu temperaturi de +12 -+14°C care permit zborurile de curățire.
În cazul în care se observă curenți de aer rece se vor lua măsuri pentru protejarea stupinei, prin instalarea de paravane.

În atelierul stupinei
Se verifică atent starea generală și funcțională a tuturor uneltelor, utilajelor, diapozitivelor din dotarea stupinei.
În funcție de constatări se începe recondiționarea acestora înțelegând prin recondiționare curățirea, dezinfecția, repararea, vopsirea și finisarea acestora în principal este vorba despre stupi, centrifuge, topitoare solare, tăvi de descăpăcit, afumătoare, dălți, ambalaje de depozitare a mierii, echipament de protecție etc.
Însăși atelierul, cabana apicolă, rulota apicolă, remorca apicolă și chiar pavilionul vor trece printr-o atentă verificare cu toate etapele ulterioare presupuse de constatările verificărilor.
Vechea zicală românească conform căreia "bunul gospodar își face vara sanie și iarna car" este acum de actualitate în sensul că atelierul stupinei devine locul în care stuparul pregătește din timp tot ce-i va fi necesar în viitorul sezon activ.
Fagurii și ramele de la rezerva stupinei vor fi luați la mână astfel ca rezerva stupinei să fie completată numai cu rame și faguri ce corespund exigențelor. Tot ce nu corespunde este trecut la reformă.
Reformarea și topirea fagurilor, extragerea și condiționarea cerii este o acțiune care dacă nu a început poate începe.
Încheierea ramelor achiziționate ca rame la pachet, însârmarea lor și lipirea fagurilor artificiali pe ramele noi sau pe cele vechi, recondiționate este de asemenea o acțiune la ordinea zilei.
Condiționarea și valorificarea semințelor de plante melifere.

Organizatorice:
ridicarea calificării profesionale.
procurarea de utilaje și materiale.
elaborarea planului de îmbunătățire și folosire a bazei melifere în anul următor.

La masa de lucru
Se calculeaza cât mai exact cheltuielile efective pe anul apicol sau pe anul calendaristic expirat.
Se însumează cantitativ și valoric producțiile de miere și alte produse apicole inclusiv material biologic (roi, familii, mătci)obținute în stupină în perioada sezonului apicol. Având aceste date bilanțul de venituri și cheltuieli este aproape gata. Venitul sau profitul pe stupină se obține scăzând totalul cheltuielilor din totalul veniturilor. Analizând elementele de cheltuieli se poate ușor determina ponderea fiecăreia în totalul sumei cheltuite și efectul asupra producției sub aspect cantitativ și valoric.
Un bun manager știe să tragă concluzia analizând bilanțul stupinei și bazat pe aceste concluzii poate întocmi un plan realist de activitate pentru viitorul sezon apicol activ. Aceasta este o acțiune importantă care se face la masa de lucru cu pixul în mână și eventual cu calculatorul alături.
Cea mai bună perioadă de citit și recitit literatura apicolă nu trebuie irosită în van. Cine crede, pretinde sau afirmă că le știe pe toate greșește și, mai devreme sau mai târziu, se va dovedi că fudulia este păguboasă.

În reuniuni apicole
…..Viața asociativă, în sezonul apicol activ, se desfășoară cu precădere în perimetrele bazinelor melifere de interes național unde apicultorii din zona respectivă se întâlnesc cu alții din diferite județe (unele foarte depărtate) în cadrul deplasărilor ocazionate de stupăritul pastoral la culesurile de salcâm, tei, floarea-soarelui, mană, floră de baltă sau alte specii.Apicultorii se adună, în sezonul rece, discută, analizează și dezbat ce au făcut și fac planuri despre ce ar trebui să facă în viitor în cadrul unor reuniuni cu certă conotație profesională… ….În fiecare an în întreaga lume apicolă prima săptămână din această lună (1-7 decembrie) este consacrată de aproape trei decenii ca Săptămâna internațională a apicultorului. Această manifestare a fost instituită de Apimondia – [NUME_REDACTAT] a Asociațiilor de Apicultură – în urmă cu aproape 3 decenii la inițiativa marelui apicultor care a fost Prof. univ. dr. ing. [NUME_REDACTAT] care în acea vreme era Președintele asociației naționale a apicultorilor români și Președinte al Apimondia. Pe parcursul acestei săptămâni, în funcție de zelul organizatorilor, se desfășoară acțiuni diverse care reunesc pe stuparii ce au aceleași idealuri și aceleași interese.
…..În această lună sau alteori, în unele orașe sau municipii, chiar din noiembrie, încep Cursurile și Conferințele apicole care pot avea două secțiuni. 1. începători și 2. avansați. La aceste cursuri și conferințe sunt promovați ca lectori cei mai buni apicultori din zonă, specialiști din cercetarea științifică apicolă sau din Departamentul tehnic al A.C.A. Formele concrete în care se desfășoară aceste cursuri și conferințe gratuite au cunoscut în ultimii ani o diversificare și modernizare salutară prin utilizarea unor mijloace audio-video, prin organizarea unor mese rotunde și dezbateri interactive deosebit de utile.
…..Tot în decembrie și în următoarele luni ale iernii se desfășoară ședințele statutare ale structurilor teritoriale ce compun [NUME_REDACTAT] de Albine din România. Ele sunt organizate în conformitate cu Statutul A.C.A. în spiritul unei democrații exemplare ce trebuie sa caracterizeze organizația profesională a stuparilor români ca parte integrantă a societății civile din România.
…..Daca nu au făcut-o până în decembrie acum este momentul ca apicultorii să se aboneze la revistele de specialitate.
….În ultima zi a [NUME_REDACTAT] a Apicultorului întreaga lume creștina prăznuiește pe [NUME_REDACTAT] în ziua de 7 decembrie. Acest sfânt ecumenic este și patronul apicultorilor români, ocrotitor al albinelor și protector al celor care iubesc albinele. Consacrarea lui în țara noastră s-a făcut după 1989 cu aprobarea șefilor principalelor biserici istorice din România. Și nu în ultimul rând, în această lună vine Moșul. "Crăciun fericit!" tuturor și "La mulți ani!".

………Este bine să știm că …
Toamna, la formarea cuiburilor, în cazul iernării a câte două familii într-un stup orizontal, apicultorul trebuie să pună câte o ramă plină cu miere de o parte și de alta a peretelui despărțitor al diafragmei. Albinele din ambele familii vor fi atrase de căldură spre aceste rame.
În apicultură este cunoscută Legea celor 40 de zile conform căreia din momentul depunerii oului de către matca fecundată, până în momentul ieșirii din stup a albinei zburătoare trec 40 de zile. Apicultorul care asigură în toate condițiile necesare unei ponte intense, o reglează în același timp, urmărind termenele optime – nu mai puțin de 40 de zile până la culesul principal – va avea suficiente albine culegătoare capabile să valorifice profitabil abundența de nectar. De exemplu, dacă culesul principal, să zicem cel de la salcâm este așteptat la 15 mai, familiile se pregătesc cu 6 săptămâni înainte adică începând cu prima decadă a lunii aprilie.
În stupii acoperiți cu zăpadă albinele iernează bine. în prima parte a iernării activitatea lor este redusă și în familie este suficient aerul ajuns în stup prin zăpada afânată. în cea de a doua parte a iernării în cuiburi apare puietul și, urmare acestui fapt, crește necesarul schimbului de aer.
Mătcile împerecheate la începutul toamnei pot fi de calitate. După împerechere ele pot începe ouatul dar de multe ori albinele nu mai cresc acest puiet. Ouăle, de regulă, sunt îndepărtate pe neobservate sau sunt mâncate de albine, în această situație apicultorul își poate face o părere greșită conform căreia matca a intrat în iarnă neîmperecheată din cauza lipsei de trântori.

Nu uitați
Iernarea familiilor de albine în bune condiții reprezintă premisa creșterii unui puiet de bună calitate, începând din ianuarie-februarie, precum și o dezvoltare de primăvară bună.
Prin protejarea vetrelor de stupină contra vânturilor și curenților și prin expunerea stupilor în plin soare, micșorați consumul de hrană și uzura organismului albinelor !

apitolul l
Metode pentru intensificarea creșterii puietului la familiile de albine

…..În apicultură se consideră că anul apicol, care este cu totul diferit de cel calendaristic, începe o dată cu sosirea lunii august.
…..Pentru ca familiile de albine să iasă cât mai puternice din iarnă, trebuie luate o serie de măsuri începând încă din vara și toamna anului precedent pentru creșterea unei cantități cât mai mari de puiet, în acest fel se asigură și o iernare normală, un consum redus de hrană în timpul iernii, uzură mică a albinelor în sezonul rece, fapt care le mărește longevitatea în primăvara următoare, în familiile puternice primul puiet apare încă din luna ianuarie, cantitatea acestuia sporind rapid, albina uzată fiind înlocuită fără scăderi prea mari de efectiv. Familiile slabe, pe lângă consumul ridicat de hrană și uzura mărită a albinelor se resimt puternic în primăvară, în perioada de schimbare a albinei refăcându-și foarte greu efectivele de albine.
…..Din aceste considerente, perioada premergătoare introducerii familiilor la iernat, deci lunile iulie-septembrie, trebuie folosită pentru creșterea unui număr cât mai mare de albine. Acest lucru^este în mod obișnuit dificil de realizat întrucât în această perioadă, în majoritatea zonelor, atât culesul de nectar cât și cel de polen se reduc considerabil, albinele ducându-și activitatea în special pe baza rezervelor de hrană din cuib. Este perioada în care albinele încep să-și formeze cuibul de iarnă, grupând rezervele de hrană în fagurii din cuib, ocupând majoritatea spațiului din faguri și limitând spațiul pentru puiet.
…..La rândul lor și mătcile, sub influența lipsei de cules, precum și ca urmare a epuizării în urma efortului din perioada de primăvară și de vară, își încetinesc ritmul de ouat: cele mai epuizate, îndeosebi cele mai bătrâne pot chiar să înceteze complet ouatul.
…..Depinde doar de măsurile luate de apicultor ca activitatea lor de ouat să fie menținută la o cotă ridicată un timp cât mai îndelungat posibil, în principal menținerea activității de creștere a puietului se realizează prin:

1. Asigurarea unor mătci cu mare capacitate de ouat.
…..Un rol hotărâtor în dezvoltarea familiilor de albine în sezonul de toamnă îl are calitatea și vârsta mătcilor de care depinde, în foarte mare măsură, intensificarea creșterii de albine tinere în această perioadă.
…..Cercetătorii au stabilit că vârsta mătcilor are o importanță capitală, mai ales în prag de toamnă. Ei au dovedit că în stupinele în care 20% din familiile de albine au avut mătci tinere, mortalitatea albinelor în iarnă a fost de 33 g albină de fiecare interval; în stupinele unde 40% din familiile de albine au avut mătci tinere mortalitatea a fost de numai 22 g, iar la cele cu 60% mătci tinere, mortalitatea s-a redus în medie la 13 g de fiecare interval ocupat de albine.
…..Este necesar deci ca în cursul sezonului să se urmărească îndeaproape calitatea mătcilor și să se înlocuiască cât mai multe din mătcile bătrâne și din cele tinere cu defecte, cu mătci tinere, sănătoase și de calitate superioară.
…..Dacă sunt mătci tinere, după încetarea culesului creșterea de puiet se menține la un nivel corespunzător chiar și în cazul lipsei unor culesuri de întreținere; în caz contrar, scade și creșterea de puiet sub limitele normale, ceea ce provoacă slăbirea familiilor și înrăutățirea condițiilor de iernare.
…..În tabelul nr. 1 este redat numărul de faguri cu puiet în sezonul de toamnă, în raport cu vârsta mătcilor, după datele lui V.A. Nestervodski, după o cercetare făcută în zona de nord și în cea de sud a Ucrainei.
…..Procentul de familii găsite orfane la ieșirea din iarnă a fost și el cu atât mai scăzut cu cât mătcile au fost mai tinere: 0,2% la familii cu mătci de un an, 2,9% la familii cu mătci de 2 ani și aproape 10% la familii de albine cu mătci de 3 ani (după V.A. Nestervodski).

Tabelul 1

…..Înlocuirea mătcilor bătrâne cu botci căpăcite, sau chiar cu mătci ce urmează a se împerechea după introducerea lor în familii, nu se recomandă. Aceasta pentru că familia va rămâne fără puiet timp de 10-15 zile sau mai mult, iar unele familii pot rămâne chiar fără mătci prin pierderea lor la zborul de împerechere.
2. Calitatea fagurilor.
…..Ca și în primăvară, în perioada de toamnă mătcile evită să depună ouă în fagurii noi, care păstrează mai greu căldura. Din cuib se scot fagurii prea vechi sau cu multe celule de trântori și se reformează. Dacă unii dintre acești faguri mai au puiet se mută la marginea cuibului, de unde se pot înlătura imediat ce sunt eliberați de puiet, în mijlocul cuibului se lasă numai fagurii în care au crescut câteva generații de puiet, având suficiente celule libere pentru creșterea acestuia. Dacă în cuib, în zona cea mai favorabilă creșterii de puiet, sunt faguri cu multe celule de trântor, matca fie că va evita acești faguri, fie că, sub impulsul hrănirilor stimulente, va depune totuși ouă producând o diminuare a cantității viitoare de albină lucrătoare. Această pierdere de albină lucrătoare are loc din două motive: în primul rând datorită faptului că în loc de albine se cresc trântori într-o perioadă în care nu sunt necesari, iar pe de altă parte din cauză că albinele doici se uzează în zadar, nemaiputând fi crescute în locul lor cantități mari de albine lucrătoare.
3. Deblocarea cuibului.
…..La unele culesuri, ca de exemplu la salcâm, care este un cules intens dar scurt, blocarea cuibului este defavorabilă familiei și este favorabilă producției ce se realizează, deci un fenomen dorit. Pe o perioadă scurtă, în mod natural se limitează cantitatea de puiet necăpăcit. Blocarea are implicații nefavorabile asupra puterii familiei la culesul de vară de la floarea-soarelui, limitând creșterea puietului, ducând la scăderea accentuată a puterii familiei după valorificarea culesului de vară. De asemenea, în perioada de toamnă, în zonele unde există un cules bun de întreținere, este posibilă uneori blocarea cuiburilor prin depozitarea rezervelor de hrană în zona creșterii puietului. Dacă apicultorul nu intervine la timp, familiile de albine puternice în timpul verii ajung toamna slab populate, deși au mari cantități de miere și păstură în stup. Deblocarea cuibului la familiile întreținute în stupi verticali cu un singur corp și în stupi orizontali, se realizează prin introducerea periodică, la interval de 5-7 zile, în mijlocul cuibului, a câte unui fagure clădit regulat, cu celule de albine lucrătoare și în care au fost crescute două-trei generații de puiet. Pentru ca albinele să pregătească mai repede fagurele, înainte ca acesta să fie introdus în cuib, se poate stropi cu sirop de zahăr. Pentru crearea spațiului se scot ramele pline cu miere de pe margini, rame care se pot folosi pentru completarea rezervelor la alte familii. Ele se pot și extrage în cazul în care conțin doar miere naturală și nu miere provenind de la hrănirile de toamnă cu sirop de zahăr.
…..La stupul multietajat, deblocarea se realizează prin inversarea periodică a corpurilor, oferind mătcii posibilitatea de a-și extinde în sus suprafața pentru depunerea ouălor. Pentru aceasta este necesar ca nici unul dintre cele două corpuri ce se inversează periodic în toamnă să nu reprezinte corpul cu rezervele de hrană deoarece, din moment ce corpul cu hrană pentru iernat trebuie să aibă în cei zece faguri ai săi cel puțin 18-20 kg miere, se înțelege că nu va mai avea faguri cu celule goale pe o suprafață care să asigure spațiul necesar creșterii de puiet.
4. Folosirea culesurilor târzii.
…..Practicarea stupăritului pastoral la culesurile târzii oferite de flora spontană sau cultivată constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de stimulare a creșterii de puiet în această perioadă.
…..Culesurile naturale în sezonul de toamnă sunt de două ori mai eficace comparativ cu hrănirile stimulative, datorită aportului de polen proaspăt, în același timp se realizează și o economie de zahăr și polen care, de regulă, acoperă cheltuielile de deplasare.
…..Ca surse de cules, la sfârșitul verii și toamna se pot folosi fânețele din luncile râurilor, zonele inundabile, grădinile de zarzavat, bostănoasele etc., care, până la efectuarea arăturilor de toamnă oferă culesuri de întreținere albinelor.
…..Se va avea grijă însă, în zonele viticole, în cazul în care culesul sucului de struguri este prea abundent, ca fagurii cu miere proveniți de la acest cules să nu rămână în cuib pentru iernare. Fiind foarte bogată în substanțe minerale și zaharuri nedigerabile pentru albine, această miere poate provoca neplăceri în timpul iernii și anume, încărcături intestinale mari, diaree, uzură prematură.
…..Prin folosirea culesurilor de întreținere târzii, familiile de albine reușesc mai totdeauna să-și întregească proviziile de hrană pentru iarnă.
5. Hrănirile stimulative.
…..De la bun început, trebuie net diferențiate hrănirile de completare a rezervelor de hrană, care se fac în doze mari, de 2-5 kg zilnic și se termină în 10-15 zile, de hrănirile stimulative care trebuie făcute în doze mici pe întreaga perioadă de creștere a puietului, respectiv de la ultimul cules principal până toamna târziu. Important este ca prin modul de administrare să se creeze albinelor senzația de prezență permanentă a sursei de cules, senzație care să le mențină într-o stare activă. Astfel, într-o primă metodă, se stimulează familiile prin descăpăcirea fagurilor cu miere. Cantitatea de miere descăpăcită este în raport cu puterea familiei: la cele puternice se descăpăcesc 3-4 dm2 în timp ce la cele mediocre se descăpăcesc 1-2 dm2. La descăpăcire se folosesc fagurii de la rezervă care au cantități mici de miere și provin de la familii sănătoase.
…..Când timpul este rece, fagurele se introduce la marginea cuibului; dacă timpul este mai cald, fagurele se introduce după diafragmă pentru a evita mărirea cuibului. Operația se execută după încetarea zborului, pentru a preveni furtișagul.
…..O a doua metodă este stimularea cu sirop de zahăr. Concentrația siropului trebuie să fie 1/1. Administrarea sub formă de sirop, se va face în doze mici de 300-500 g la interval de 2-3 zile. Administrarea siropului în doze și la intervale mai mari creează doar șocuri. Pentru intensificarea creșterii puietului este eficientă administrarea siropului în faguri și introducerea lor în mijlocul cuibului. Fagurele introdus este curățat, lins și devine corespunzător pentru a fi însămânțat. Metoda presupune din partea apicultorului un nivel profesional ridicat deoarece trebuie apreciată bine puterea familiei pentru a nu extinde prea mult fagurii ocupați cu puiet situație care ar duce la o lipsă a albinei de acoperire.
…..Cercetările întreprinse în țara noastră cu privire la efectele hrănirilor stimulative ale familiilor de albine prin descăpăcirea fagurilor după diafragmă în comparație cu administrarea de sirop de zahăr (l. Barac, 1954) s-au încheiat cu următoarele rezultate: familiile hrănite stimulativ prin descăpăcirea fagurilor cu miere au crescut cu 28% mai mult puiet comparativ cu lotul martor, în timp ce familiile hrănite cu sirop de zahăr au crescut doar cu 19,5 la sută mai mult puiet decât lotul martor. Concluzia ce se impune este că rezultate mai bune se obțin prin hrănirea stimulativă cu faguri cu miere descăpăciți și introduși după diafragmă.
…..O a treia metodă constă în stimularea cu zahăr sub formă uscată (tos), în acest caz, este bine ca albinele să aibă acces la o sursă de apă. Unele albine consumă acest zahăr, altele îl cară însă afară; pentru a preîntâmpina acest aspect se pun câteva picături de miere în hrănitorul cu zahăr.
…..Prezența unui cât de mic cules de polen din natură mărește cu mult efectul hrănirilor stimulative, în lipsa acestuia este absolut necesară administrarea de polen sau de înlocuitori de polen, ca sursă de proteine în vederea creșterii puietului. Substanțele proteice se administrează în amestec cu hrana energetică (turte de șerbet, pastă). Se urmărește ca substanțele proteice să nu depășească 10-15% din compoziția amestecului, în același timp, pentru mărirea atractivității turtelor de șerbet și înlocuitori de polen acestea se vor pregăti pe bază de miere și cu adaos de 3-5% polen natural.
…..Oricare ar fi procedeul folosit, hrănirea stimulativă se face numai seara, după încetarea zborului, luându-se măsuri severe pentru prevenirea furtișagului care poate aduce in această perioadă pagube mari. De asemenea, urdinișurile stupilor se micșorează în raport cu puterea fiecărei familii.
…..Tabelul nr. 2 prezintă eficiența hrănirii de stimulare cu zahăr în perioada iulie-august (după M. Gromisz, 1961).

Tabelul 2

…..Din acest tabel rezultă Importanța hrănirii de stimulare; martorul a avut 25,5 dm2 puiet, iar prin stimulare s-au obținut 60,6-63,3 dm2 puiet, adică un plus de două ori și jumătate.
Cât privește efectul hrănirilor stimulative asupra dezvoltării creșterii puietului în sezonul de toamnă, comparativ cu culesul natural de întreținere, după' datele din literatură, acesta este cu circa 50% mai mic față de culesul de întreținere natural. Rezultă deci că se va recurge la hrănirea stimulativă de toamnă numai atunci când nu este posibil să se asigure cules de întreținere natural pentru albine. De asemenea, trebuie subliniat că hrănirea stimulativă de toamnă dă rezultate numai în cazul când în cuib există provizii abundente de miere și păstură, precum și spațiul necesar pentru dezvoltarea creșterii puietului.

6. Reducerea cuibului, în toamnă.
…..Indiferent de starea timpului, numărul fagurilor din cuib se reduce, astfel încât cei râmași să fie bine acoperiți cu albină, în această situație, albinele pot crește puiet doar în limita spațiului pe care îl pot acoperi și încălzi în mod natural. Pentru aceasta cuibul se limitează cu diafragmă iar fagurii de prisos se trec după diafragmă.
în cazul în care fagurii conțin anumite cantități de miere, aceștia se descăpăcesc pentru ca mierea să fie trasă de albine în cuib, după care fagurii se scot și se pun la rezervă. Nu se recomandă lăsarea fagurilor după diafragmă pentru a se evita cazurile de formare greșită a ghemului în zona aceasta.
…..La stupii multietajați reducerea cuibului nu se va face decât în cazul în care avem familii slabe pe un singur corp.

7.Împachetarea cuibului.
…..O dată cu apariția nopților reci se asigură izolarea termică prin amplasarea de materiale termoizolante deasupra podișorului în cazul familiilor mai slabe se recomandă folosirea de salteluțe laterale montate după diafragmă.
…..În afară de măsurile arătate, un alt procedeu de întărire a familiilor de albine în vederea iernării este folosirea mătcilor ajutătoare, în acest caz se folosesc mătcile scoase din familii cu ocazia înlocuirii lor cu alte mătci, mai tinere sau crescute special în acest scop. Cu mătcile rezultate din această operație se formează în cursul lunilor iunie-iulie nuclee pe doi-trei faguri de cuib, din care unul cu puiet iar ceilalți cu rezerve de hrană. Aceste familii mici se adăpostesc în lădițe-nuclee, cu capacitate de 5-6 faguri, în despărțituri amenajate cu urdiniș separat, alături de familia de bază în stupii orizontali; în corpuri suplimentare, deasupra cuibului, la stupii multietajați; în stupi suplimentari, așezați alături de familia de bază, în cazul stupilor verticali cu magazine. Pe măsura dezvoltării, acestor nuclee li se lărgește cuibul prin introducerea de faguri clădiți sau artificiali. Familiilor ajutătoare li se aplică aceleași măsuri de stimulare a creșterii de puiet, în lunile iulie-septembrie, ca și familiilor de bază. Toamna, după încetarea depunerii ouălor, mătcile bătrâne se înlătură iar albinele și puietul din nucleu se unifică cu familia de bază. O parte din nucleele cu mătci pot fi lăsate să ierneze pentru a avea în primăvară mătci de rezervă.
…..Prin aplicarea acestui procedeu, familiile de bază se întăresc cu câte 0,6-0,8 kg albină.
…..Procedeul de întărire a familiilor de albine prin folosirea mătcilor ajutătoare prezintă un deosebit interes în condițiile din zona de sud a țării noastre unde sunt necesare familii foarte puternice chiar la începutul primăverii, pentru folosirea culesurilor timpurii (pomi fructiferi, salcâm).

Capitolul II
Asigurarea rezervelor de hrană pentru familiile de albine

…..După cum se știe, familia de albine nu hibernează în timpul iernii. Strânsă în ghemul de iernare ea își continuă activitatea producând căldura necesară menținerii vieții, în unele situații, începând din luna ianuarie sau chiar din decembrie crește puiet în spațiul limitat de dimensiunile ghemului. Pentru această activitate, albinelor le sunt necesare rezerve suficiente de hrană atât în forma rezervelor interne – corpul gras, bine dezvoltat prin alimentație abundentă în timpul toamnei, cât și rezerve de miere și păstură în cuib.
…..Consumul de hrană este mai scăzut în primele luni ale iernii, până la apariția puietului albinele consumând mierea doar pentru menținerea temperaturii în interiorul ghemului la circa 24-25°C. O dată cu apariția puietului consumul se ridică, temperatura în ghem fiind menținută în permanență la nivelul de 35-36°C. în aceste condiții familiile normale, puternice consumă în primele luni ale iernii 700-800 g hrană; în continuarea iernării consumul crește la 1,5-2,0 kg lunar, în total, pe întreaga perioadă de iernare sunt necesare circa 7-8 kg de miere.
…..Pentru conturarea consumului vom utiliza datele obținute de L. Partiot (1968). Stabilirea consumului s-a făcut de către Partiot prin cântăriri pe o durată de 12 ani, la 40 stupine, situate pe o rază de 150 km și care a cuprins altitudini între 140-1000 m (tabelul1).

Tabelul 1
Scăderi ale cântarului de control de la 1 octombrie până la 31 martie (după L. Partiot)

…..Din acest tabel, rezultă că, într-o perioadă de 6 luni, corespunzătoare iernării familiilor de albine, consumul de miere a fost de 4,6-5,2 kg. Durata mai îndelungată cu temperaturi scăzute existente la altitudinile mai mari a redus numărul zilelor în care s-a înregistrat zbor al albinelor, ceea ce a determinat în consecință și un consum mai mic.
Aceste date au fost coroborate cu experiențele făcute de A.W. Gareev. Deși amplasate geografic la mari distanțe, consumurile constatate de cei doi autori pe parcursul celor 5 luni analizate sunt foarte apropiate (tabelul 2).

Tabelul 2
Consumul lunar de la 1 noiembrie la 31 martie (grame miere)

…..Un consum apropiat este stabilit și de alți cercetători ca: Wefeippl, Alfonsus, Jebsen.
Ar fi însă o mare greșeală dacă la intrarea în iarnă s-ar lăsa în familii doar această cantitate, întrucât în acest fel familiile ar fi lipsite de hrană tocmai în momentul în care au mare nevoie de aceasta. La ieșirea din iarnă în familii sunt necesare rezerve de hrană pentru creșterea puietului și menținerea temperaturii până la apariția primelor culesuri de intensitate normală care să asigure necesarul de hrană al albinelor.
…..Este greșită, de asemenea, ideea că lipsa hranei în primăvară se poate suplini cu sirop de zahăr. Trebuie să avem în vedere următoarele: la ieșirea din iarnă majoritatea albinei este în mare parte uzată în urma iernării și creșterii de puiet; albina tânără este încă în cantitate mică; prelucrarea zahărului grăbește uzura totală a albinelor și le scurtează acestora viața. De aceea, în afara cantității strict necesare iernării, la formarea rezervelor de hrană trebuie asigurată și cantitatea necesară pentru primăvară. In total, în funcție de puterea familiei și de zona în care se lucrează se lasă 16-20 kg miere.
…..Deosebit de importantă este și rezerva de păstură, fiecare familie având nevoie de 1,5-2 kg. Lipsa fagurilor cu păstură se poate suplini cu polen granule sau pulbere, administrat în luna februarie în turte energoplastice.

1. Calitatea hranei.
…..Mierea reprezintă hrana glucidică, în ea predomină zaharurile simple, ușor asimilabile, glucoza și fructoza. Ea este bogată în fermenți, vitamine, săruri minerale.
…..Fagurii cu miere pentru iernare trebuie să fie căpăciți, deoarece mierea necăpăcită este higroscopică, se poate scurge din celule, poate să se înăcrească provocând supraîncărcarea intestinului gros și moartea albinelor.
…..Pentru iernare mierea trebuie să fie de flori, nu de mană. Mana reprezintă acea substanță dulce ce se află în anumite perioade ale anului pe frunzele, ramurile sau tulpinile unor plante. Mana poate fi secretată direct de plantă, din cauza presiunii radiculare a acesteia în perioada trecerii de la starea de repaus la starea activă sau poate fi produsul unor insecte din familiile Lachnidae și Lecaniidae.
…..Conținutul ridicat de săruri și dextrine din mierea de mană determină supraîncărcarea intestinului gros la albine și îmbolnăvirea lor de diaree. Recunoscută în stup după culoarea mai închisă, după vâscozitatea ridicată, după gustul mai puțin dulce și după faptul că, în general, nu este căpăcită, se recomandă extragerea ei din faguri și înlocuirea cu provizii corespunzătoare.
…..Cercetătorul sovietic Melincenko a făcut un studiu comparativ între o hrănire a albinelor cu miere și o hrănire cu sirop de zahăr, rezultatul fiind următorul: albinele hrănite cu miere de mană au ieșit în primăvară cu diaree în proporție de 88,9% față de cele hrănite cu sirop de zahăr care au avut diaree doar în procent de 9%.
…..Din acest motiv se impune ca în toamnă să se facă analiza mierii pe care o lăsăm ca hrană de iarnă. Această operație o poate face orice stupar, folosind una din cele două metode prezentate mai jos:
a) Metoda cu apă de var.
…..Apa de var se prepară în felul următor: se ia o oarecare cantitate de var stins ce se amestecă bine cu o cantitate egală de apă distilată; se lasă să se limpezească. Varul se va depune pe fundul sticlei, iar lichidul albicios ce se ridică deasupra se filtrează prin câteva straturi de tifon și apoi se păstrează într-o sticlă etichetată. Pentru analiză se pune cu vârful unei lingurițe miere într-o eprubetă (mierea să fie luată din diferiți faguri), apoi se adaugă în eprubetă o cantitate egală de apă distilată. După ce mierea s-a dizolvat complet în urma agitării conținutului eprubetei se adaugă două părți apă de var, se agită totul și se încălzește până la fierbere la o mică lampă de alcool. Dacă mierea prelevată și analizată este de mană, în eprubetă apar fulgi (flocoane) de culoare brună. Această miere este improprie pentru iernare, ea trebuind să fie înlocuită.
b) Metoda cu alcool.
….Într-o eprubetă se pun în părți egale miere și apă distilată; după o ușoară încălzire a conținutului eprubetei, se adaugă 7-8 părți alcool de 96°. Dacă amestecul nu se tulbură este dovadă că mierea este bună ca hrană de iarnă, în caz contrar, dacă lichidul se tulbură și devine albicios, mierea este de mană, și fiind improprie pentru iernare trebuie înlocuită.
…..De asemenea, iernarea este favorabilă pe provizii de miere care nu cristalizează, în acest scop se recomandă folosirea proviziilor de la culesul de la salcâm, unde raportul glucoză-fructoză este în favoarea fructozei. Mierea de floarea-soarelui și, în special cea de răpită, cristalizează rapid și iernarea nu mai are loc în condiții bune.
Pentru a spori producția de miere extrasă, unii apicultori înlocuiesc rezervele pentru iernare cu sirop de zahăr, ceea ce iarăși nu este bine. Se admite ca în anii în care condițiile climatice și de cules au determinat o insuficientă asigurare a familiei de albine cu hrană naturală să se completeze aceste rezerve de hrană cu sirop de zahăr. Dar și în aceste cazuri de forță majoră este vorba doar de o completare și nu de o înlocuire care atrage după sine o serie de neajunsuri. Cuvintele apicultorului american A. Root sunt convingătoare în acest sens. "Dacă mierea aflată la sfârșitul verii în stupi este de bună calitate și bine căpăcită de albine, este o adevărată nebunie ca apicultorul să o extragă pentru vânzare și să cumpere zahăr din care să fiarbă sirop cu care să hrănească albinele. Oricine gândește că în felul acesta poate obține avantaj se înșeală, chiar dacă ar vinde mierea cu un preț foarte ridicat și ar cumpăra zahărul cu un preț foarte scăzut".

2. Pregătirea rezervelor de miere și păstură.
…..Pregătirea rezervelor de hrană trebuie începută, pe cât posibil, la culesurile principale din lunile mai-iunie. Această activitate este mult ușurată atunci când în stupină se folosesc stupi de tip multietajat sau orizontali, care au rame de o singură dimensiune. Astfel, în timpul culesului mare, imediat ce există faguri plini cu miere, aceștia se ridică din stup, pe măsură ce sunt căpăciți. Se vor alege, în primul rând, fagurii plini cu miere, 3-3,5 kg în rame standard (435/300 mm) sau 1,8-2,5 kg în rame de multietajat (435/230 mm). …..Dacă însă condițiile de cules nu au fost prielnice, se pot lua și faguri cu mai puțină miere, cu condiția să conțină cel puțin 1,5 kg fiecare.
…..Se aleg numai fagurii bine clădiți, de culoare brun-deschisă, în care, înainte de a fi umpluți cu miere, au fost crescute câteva generații de puiet. Fagurii în care a fost crescut puiet mențin mai bine căldura în timpul iernii și deci sunt mai buni pentru creșterea de puiet care începe încă din timpul iernii, în locul fagurilor scoși din stup se introduc rame cu faguri goi clădiți sau cu faguri artificiali.
…..La stupii cu magazine (Dadant-Blatt), în raport cu puterea familiei se iau următoarele măsuri:
– la familiile de albine cu un singur magazin se scot din magazin fagurii mărginași iar în locul lor se introduc doi faguri mărginași de cuib ridicați din corpul de cuib (fig. 2)..

…Fig.2 Poziția fagurilor în stupul de tip vertical cu un magazin, în vederea pregatirii rezervelor de miere în fagurii de cuib (2 faguri de cuib suspendați lateral în magazin (a și b).

..În spațiile goale albinele vor clădi faguri naturali care pot fi recoltați periodic pentru producerea de ceară; pe măsură ce fagurii sunt umpluți cu miere și căpăciți, se ridică în vederea păstrării, iar în locul lor se introduc faguri noi de la rezervă sau din cuib;
– în cazul familiilor puternice, care ocupă două magazine, se procedează astfel: din mijlocul a două magazine suprapuse se scot ramele de magazin, iar în spațiul format se introduc 3-5 faguri de cuib, ce se scot din corpul de jos sau din fagurii de la rezervă. Ocupând în magazine poziția centrală,fagurii sunt umpluți curând cu miere (fig. 3.).

Fig.3 Pregătirea rezervelor de miere in faguri de cuib. la stupul vertical cu două magazine (4 faguri de cuib suspendați in mijlocul celor două magazine).

…..O deosebită atenție se va acorda pregătirii rezervelor de păstură, deoarece prin asigurarea unor rezerve bogate se poate preîntâmpina așa-numita foame de proteine a albinelor, atât în sezonul de iernare cât și în alte perioade ale anului, în acest scop, cu ocazia reviziilor obișnuite ale familiilor de albine se identifică și se ridică pentru păstrare faguri umpluți măcar pe trei sferturi cu păstură. Pe timpul culesului mare, aceste rame se introduc în compartimentele de strânsură pentru a fi umplute cu miere și căpăcite. Ca și în cazul alegerii rezervelor de miere, se aleg fagurii de cuib în care au crescut câteva generații de puiet, în această stare, rezervele de păstură se conservă în cele mai bune condiții.
…..Pentru satisfacerea nevoilor de proteine în perioadele când lipsește polenul, este recomandabil ca, în afara rezervelor de păstură în faguri, pe timpul culesurilor abundente de polen, să se recolteze polen cu ajutorul colectoarelor. Polenul recoltat se va păstra în vederea administrării ca hrană proteică familiilor de albine la ieșirea acestora din iarnă, după primul zbor de curățire. Păstrarea polenului se poate face după uscarea acestuia conform tehnologiei (vezi Manualul apicultorului) sau în stare proaspătă, în amestec cu zahăr pudră. Amestecul se pune în recipiente din sticlă de culoare închisă, având grijă să-l presăm bine, în așa fel încât să nu rămână goluri de aer, iar deasupra, înainte de închiderea recipientului se mai pune un strat de 1-2 cm zahăr pudră.

Conservarea fagurilor.
…..Fagurii cu hrană de rezervă se păstrează într-o încăpere în care temperatura să fie, pe cât posibil, constantă. Se vor evita camerele umede. Fagurii cu hrană de rezervă se păstrează fie în magazine sau corpuri de stupi suprapuse fie în lăzi sau dulapuri cât mal bine închise (fig. 4 a) pentru a-i feri de atacul diferiților dăunători (găselniță, șoareci, furnici).

Fig.4a Dulap pentru păstrarea ramelor eu faguri de rezervă. 1-uși frontale, 2-uși laterale, 3-stelaj pentru rame 4-rame cu faguri de rezervă.

…..La așezarea fagurilor în vederea păstrării, se va evita lovirea lor, asigurându-se și un spațiu minim pentru ca să nu se atingă între ei. Loviturile provoacă deschiderea celulelor și scurgerea mierii pe faguri, alteori mierea din porțiunile lovite, datorită aerului se poate altera. Periodic spațiul de depozitare a fagurilor cu hrană de rezervă (cu tot cu faguri) se dezinfectează prin afumare cu sulf, folosind arzătorul de sulf (fig. 4 b) (15 g/corp de stup, timp de 24 de ore) apoi se aerisesc.

…Fig.4b Arzătorul de sulf.

…..O altă metodă de dezinfecție este cea cu vapori de acid acetic glacial, în acest caz utilizându-se pentru fiecare corp ermetic închis 200 cm3 de acid acetic glacial îmbibat într-un strat de pânză. Pânza astfel pregătită se introduce în corpul de stup unde va rămâne timp de 3 zile la o temperatură de 20-25°C, timp în care are loc evacuarea acidului acetic. Vaporii de acid acetic acționează și asupra sporilor de nosemoză, a moliei cerii și a altor dăunători. Atenție! în cazul când se folosește acidul acetic glacial se va lucra cu mănuși de protecție, bandaj de tifon la nas și ochelari pentru evitarea unor accidente neplăcute.
…..În aer liber (adăpostiți sub un șopron) este bine să păstrăm doar fagurii de culoare deschisă și care nu conțin resturi de miere pentru că aceasta atrage albinele, în cazul depozitării în aer liber atât în partea de jos (fund) cât și deasupra corpului de stup se pune un podișor Snelgrove cu sita descoperită și urdinișurile închise. Se fac stive de câte 6-8 corpuri sau magazine cu rame sortate, având grijă să nu existe spații libere între corpuri (eventual corpurile se pot lipi între ele cu hârtie adezivă) prin care să nu poată pătrunde albina, între cele două deschizături cu sită (una la baza primului corp și cealaltă deasupra ultimului corp), prin intermediul deschizătorilor corpurilor intercalate, se creează un curent continuu de aer ce ventilează fagurii, asigurându-se condiții bune de conservare și evitând atacul găselniței.
…..Fagurii goi de rezervă se mai pot conserva și sub cuibul familiei. Metoda se recomandă numai în cazul existenței unor familii de albine puternice, fagurii fiind în acest caz sub protecția permanentă a albinelor, în acest fel se realizează și o iernare bună a familiilor de albine, deoarece cuibul este mai ridicat și aerul rece din atmosferă nu pătrunde direct pe urdiniș.
…..Se recomandă ca fagurii cu păstură să fie prăfuiți în prealabil cu zahăr pudră pentru a se evita mucegăirea lor.
…..Dacă la ieșirea din iarnă, când se face prima revizie de primăvară, se constată existența unor familii de albine lipsite de hrană sau cu hrană insuficientă, se va recurge la fagurii cu hrană de rezervă depozitați în modul descris mai sus.

3. Hrănirea de completare.
…..Hrănirea de completare se face în trei cazuri, când familiile nu și-au asigurat rezervele de hrană necesare pentru iernare din cauza condițiilor neprielnice de cules; când nu există miere de rezervă în faguri pentru înlocuirea mierii de mană constatate în cuib, când se face completarea parțială cu zahăr a rezervelor insuficiente de hrană.
…..Hrănirea trebuie făcută imediat după ultimul cules de vară. în felul acesta se va intensifica dezvoltarea în continuare a familiilor în vederea iernării, iar la dispariția albinelor bătrâne va apărea generația ce va ierna și care a fost scutită de uzura pe care ar fi prilejuit-o prelucrarea zahărului.
…..După A.l. Melniciuc (1964), durata vieții albinelor este influențată, în mod direct, de cantitatea de zahăr prelucrată. Astfel, față de albinele care nu au prelucrat zahăr în toamnă și a căror durată de viață este considerată 100%, durata vieții albinelor care au prelucrat 3,3 kg sirop/kg albină a fost de numai 75%.
…..De asemenea, apicultorul trebuie să țină seama și de faptul că administrarea unor cantități mari de sirop de zahăr, care trebuie depozitate în scurt timp, duce la depășirea capacității de activitate glandulară a albinelor și, ca atare, adaosul de enzime va fi necorespunzător, în această situație rezervele respective vor fi depozitate fără ca procesul de invertire să fie realizat la nivel corespunzător, fapt ce va duce la cristalizarea hranei în celule, cu o dublă influență negativă. Pe de o parte albinele vor arunca cristalele din celule, ceea ce reprezintă consumarea inutilă a zahărului; pe de altă parte, prin hrănirea cu lichidul intercristalin albinele se îmbolnăvesc de diaree, putându-se înregistra din acest motiv chiar și pierderea familiilor. Este de aceea indicat ca administrarea hranei pentru completarea rezervelor să se facă într-un timp mai îndelungat și în cantități ponderate, asigurându-se astfel o foarte bună prelucrare.
…..La completarea hranei trebuie luate în considerare câteva aspecte importante.
…..Pentru ca hrana administrată să nu fie împrăștiată de albine pe un număr mare de faguri ci concentrată doar pe câțiva, adică pe fagurii pe care familia va ierna, sunt necesare următoarele măsuri:
– înainte de administrarea hranei, cuibul familiei să fie redus la numărul de faguri pe care urmează să se facă iernarea;
– reducerea se face în funcție de puterea familiei;
– puterea se apreciază în funcție de intervalele bine ocupate cu albină.
O metodă mai exactă care poate fi aplicată când timpul este cald este aprecierea cantității de albină de pe fiecare fagure și, în final, aprecierea cantității totale de albină. Un fagure de stup orizontal 435/300 mm în perioada de toamnă, când cuibul este restrâns conține 270 g albină pe ambele fețe, în timp ce rama de ME 435/230 mm conține 200 g albină pe ambele fețe. în perioada activă, un fagure de stup orizontal 435/300 mm conține 200 g albina pe ambele fețe, iar rama de ME 435/230 conține 150 g albină.
…..O apreciere mai exactă se obține cu rama rețea sau Netz (împărțită în dm2) în care 1 dm2 conține 30 g albină pe ambele fețe sau 15 g pe o singură față. Totalul de dm2 găsiți, înmulțit cu 15 dă totalul de albine dintr-o familie.
…..Pentru a se aprecia pe câte rame va ierna familia se împarte totalul de albine la 270 g sau 200 g, în funcție de tipul de stup.

Prepararea siropului pentru hrănirea de completare.
…..Când hrana se administrează timpuriu, imediat după terminarea culesului de vară și albinele dispun de timp suficient pentru transportarea, depozitarea și prelucrarea proviziilor, concentrația siropului poate fi de 1/1.
Pornind de la regula că în fiecare fagure de iernare trebuie să se găsească minimum 1,5-2 kg miere, ca să se stabilească necesarul din cuib. Un fagure plin pe ambele fețe are 3,6-4 kg miere la rama se stup orizontal (435/300 mm) și 2,8-3 kg miere la rama de multietajat (435/230 mm). O apreciere mult mai exactă se poate face tot cu ajutorul ramei rețea (Netz), unde 1 dm2 are 350 g miere pe ambele fețe sau 175 g miere pe o singură față.
…..În cazul hrănirii cu sirop de zahăr se va avea în vedere că dintr-un kilogram de zahăr rezultă, prin transformare, un kilogram de miere. Diferența de circa 25% zahăr (1 kg miere conține numai circa 0,750 kg zahăr) este consumată de albine în procesul de transformare a zahărului în miere.
…..Pentru a obține un kilogram de sirop, la o concentrație de 1/1 se pun laolaltă 650 g zahăr și 650 ml apă. Practic, întâi se fierbe apa apoi se adaugă zahărul, amestecând până la completa dizolvare a acestuia. Se administrează când temperatura siropului este de 35-40°C
…..Administrarea hranei se face în hrănitoare de capacitate mare. în porții de 2-5 kg la 2-3 zile, după puterea familiei. Familiilor care nu ridică cantitatea de hrană dată în totalitate, la a doua hrănire li se reduce porția după capacitatea de depozitare a hranei în faguri.
…..Siropul poate fi administrat și în faguri care se pun după diafragmă.
…..Se recomandă hrănirea de completare timpurie, deoarece albinele dispun în acest caz de timp suficient pentru prelucrarea corespunzătoare a proviziilor și pentru că, în general, activitatea este desfășurată de albinele mai vârstnice, prevenindu-se astfel uzura celor tinere care vor ierna. Dacă timpul este însă înaintat, concentrația siropului va fi 2/1 (2 părți zahăr și 1 parte apă), acesta fiind mai dens, suprafața pe care îl împrăștie albinele pentru evaporare va fi mai mică și implicit timpul necesar prelucrării va fi mai mic.
…..În tabelul 3 și în tabelul 4 sunt redate cantitățile de zahăr și apă necesare pentru pregătirea siropului de diferite concentrații, precum și cantitatea de miere care rezultă din prelucrarea acestui sirop.
…..Se recomandă să se dea albinelor un sirop invertit cu acid citric (1 g la litrul de sirop). Dacă se dă o cantitate mai mare de 1 g la litrul de sirop, efectul este invers și anume are loc o cristalizare puternică în timpul iernii. De asemenea, se mai recomandă ca în siropul destinat hrănirii de completare să se adauge Protofil care este un preparat destinat atât stimulării dezvoltării familiilor de albine, cât și combaterii nosemozei. Protofilul se administrează în special familiilor de albine afectate de nosemoză, de intoxicații cronice, celor slăbite de intemperii, precum și roiurilor. Cantitatea de Protofil care se administrează este de 17 ml (1 lingură de supă) la un litru de sirop, în totalitate într-un anotimp se administrează unei familii de albine între 50 și 80 ml Protofil, în funcție de mărimea și starea acesteia.

Tabelul 3

Tabelul 4

…..Hrănirea de completare mai poate fi făcută și cu șerbet de zahăr administrat sub formă de turte. Aceasta se face în special atunci când timpul este prea înaintat, albinele nu mai ridică siropul, sau spre sfârșitul iernii, în cazul în care, datorită unei cantități insuficiente de hrană apare pericolul pieirii familiei de albine de foame. Desigur, acestea sunt situații de excepție și ele apar îndeosebi atunci când iarna se prelungește mult în primăvară, în condiții normale însă, familiile de albine trebuie să fie asigurate cu provizii care trebuie să le ajungă acestora până la ieșirea dm iarnă și începutul unui nou sezon.

Capitolul III
Aranjarea cuibului familiei de albine în vederea iernării

…..Prin aranjarea cuibului se urmărește dimensionarea lui în raport cu puterea familiei și repartizarea proviziilor de hrană în așa fel încât albinele din ghem să aibă suficientă hrană până în primăvară.
…..Timpul când se execută lucrarea depinde de condițiile de cules, de starea vremii și de situația puietului în cuib. Cu cât culesul ține mai mult timp, cu atât lucrarea se execută mai târziu; cu cât timpul se răcește mai curând, cu atât această lucrare se execută mai devreme.
…..În cuib se lasă atâția faguri astfel încât spațiile dintre ei să cuprindă complet ghemul de iernare, fără spații suplimentare.
…..La orânduirea fagurilor cu miere se va ține cont de principiile biologice ale dezvoltării pe verticală a familiilor de albine care cer în partea de jos a fagurilor spații pentru puiet iar în partea de sus rezervele de hrană, precum și de faptul că în timpul iernii albinele se pot deplasa după hrană doar în spațiul dintre rame și nu se pot deplasa pe fagurii laterali.
….Pornind de la aceste considerente, la formarea cuibului se va avea în vedere ca, îndeosebi fagurii centrali să conțină suficientă miere întrucât este zona cu cantitatea cea mai mare de albine
…..Amplasarea rezervelor de hrană poate fi: bilaterală, unilaterală și centrală, ultimele două moduri de amplasare – unilaterală și centrală – fiind însă mai puțin indicate și folosindu-se mai mult în cazul familiilor slabe și cu rezerve insuficiente.

1. Amplasarea bilaterală
…..Fagurii cu cantitatea cea mai mare de miere, 3,5-4 kg, se amplasează în dreapta și în stânga cuibului, urmând către mijlocul cuibului, în ordine descrescândă, fagurii cu miere mai puțină, fără însă ca aceștia să fie sub 1,5 kg (fig. 5).

..

Fig.5 Amplasarea bilaterală a rezervelor de hrană in cuib.

…..Pentru a se stabili numărul de faguri care se lasă în cuib, este necesar ca cercetarea familiilor să se facă după nopți reci, pentru ca ghemul să fie cât mai strâns Când sunt în cuib normal, se lasă fagurii ocupați cu albină, plus unul, în așa fel ca albina să nu ocupe fețele exterioare ale ramelor marginale. Când sunt în cuib redus, se lasă atâtea rame câte sunt ocupate cu albină. Uneori, din cauză că la controlul preliminar ghemul n-a fost suficient de strâns, este posibil să se lase cuibul de iarnă prea larg, fiind necesar ca ulterior fagurii mărginași, neocupați de albine să se scoată, deoarece aceștia mucegăiesc din cauza umezelii din timpul iernii și uneori mierea se alterează.

2.Amplasarea unilaterală
….Aceasta constă în așezarea fagurilor după cantitatea de miere pe care o conțin, în ordine crescândă către unul din pereții stupului, cu precizarea că nu trebuie să avem însă faguri sub 1,5 kg miere (fig. 6).

Fig.6 Amplasarea unilaterală a rezervelor de hrană în stup.

…..Acest procedeu se aplică și în cazul iernării a două familii în stupi orizontali – familia de bază și ajutătoare (fig. 7).

Fig.7 Amplasarea rezervelor de hrană la stupul orizontal când iernează două familii în același stup. 1-ghemul de iernare în familia de albine. 2-ghemul de albine în familia de bază la începutul toamnei. 3-ghemul ambelor familii de albine pe timpul și la sfârșitul iernii.

…..În acest caz fagurii plini cu provizii se rânduiesc de o parte și de alta a diafragmei care separă familiile. Apoi, către marginile stupului, în ordine descrescândă a cantității de miere conținute, fagurii cu provizii mai puține, cu aceeași subliniere că nu vom avea faguri cu mai puțin de 1,5 kg miere. Ghemul se va forma de o parte și de alta a diafragmei, fiecare familie fiind atrasă și beneficiind în același timp de căldura din cuibul familiei vecine.
3. Amplasarea centrală
….. Fagurii din centrul cuibului conțin cea mai mare cantitate de miere, descrescând în greutate către marginile cuibului, astfel încât fagurii mărginași să nu aibă mai puțin de 0,5 kg miere (fig. 8).

Fig.8 Amplasarea centrală a rezervelor de hrană din cuib.

…..La așezarea fagurilor în cuib se va avea în vedere ca în centrul cuibului să fie introduși numai fagurii cu celule de albine, în care au crescut deja câteva generații de puiet, deci potriviți pentru creșterea puietului în perioada de la sfârșitul iernii. La stupii multietajați, când iernarea se face pe două corpuri, în corpul superior trebuie să existe circa 18-20 kg miere, iar în corpul inferior fagurii centrali să nu conțină miere, aceasta să se găsească doar pe fagurii laterali,în total 7-8 kg (fig. 9).

Fig.9 Amplasarea rezervelor de hrana la stupul multietajat.

…..Dacă se găsește miere pe fagurii centrali din corpul inferior, această situație determină așezarea ghemului de iernare sub acești faguri, în urma consumului, din cauza slabei mobilități a ghemului, spațiul de 10 mm dintre corpuri devine de nestrăbătut și albinele pot muri de foame, chiar dacă dispun de provizii aflate în imediata lor apropiere. Unii apicultori recomandă punerea de făgurași cu miere între cele două corpuri. Se creează astfel o punte de legătură între ele cele două corpuri pot fi lipite cu benzi de hârtie adezivă pentru o etanșeizare mai bună contra curenților.
…..Dacă iernarea se face într-un corp, fagurii laterali pot fi plini în vreme ce la ceilalți cantitatea de miere trebuie să fie de circa 1,5-1.7 kg. Pe măsură ce rezervele se consumă, ghemul înregistrează o mișcare de jos în sus.

Capitolul IV
Pregătirea familiilor de albine pentru iernare.

…..Familia de albine, ca rezultat al adaptării la condițiile de mediu, are capacitatea de a se adapta în tot cursul anului la variațiile temperaturii exterioare.
…..Familia de albine are capacitatea de a suporta temperaturi deosebit de scăzute. Pentru supraviețuirea ei în condițiile de temperatură scăzută sunt esențiale calitatea și cantitatea proviziilor de hrană. Desigur, rezistența la condițiile nefavorabile este mai mare la familiile puternice.
…..Pregătirea în vederea supraviețuirii la temperaturi scăzute este un instinct dobândit la albine în decursul vremurilor și acesta se manifestă cu mult timp înainte de apariția sezonului friguros prin:
– acumularea unor provizii importante de hrană în cuib;
– folosirea cu economicitate, în funcție de condițiile exterioare, a acestor provizii;
– micșorarea numărului de albine în cuib datorită uzurii albinelor culegătoare pe timpul culesurilor de vară, diminuării treptate a ouatului mătcilor și a creșterii de puiet;
– reducerea treptată a unor activități (de creștere a puietului, de clădire a fagurilor);
– izgonirea trântorilor, care fiind înlăturați treptat de pe fagurii cu miere nu mai au posibilitatea să se hrănească și sunt scoși afară din stup unde mor de foame și frig. Trântorii mai sunt tolerați doar în familiile cu mătci neîmperecheate, în familiile orfane sau în familiile cu mătci bătrâne;
– propolizarea cuibului și, mai ales, a crăpăturilor pereților, albinele izolând în felul acesta mai bine cuibul împotriva pierderii de căldură și a pătrunderii umidității.
…..Din toate aceste aspecte trecute în revistă mai sus, rezultă că albinele își pot asigura singure regimul optim de temperatură în interiorul cuibului pe perioadele reci. Pe măsură ce nopțile se răcesc, albinele părăsesc fagurii mărginași ai cuibului concentrându-se pe fagurii în care se mai crește puiet. De asemenea, se accentuează tendința albinelor de acumulare a rezervelor de miere necăpăcită și uneori căpăcită de pe fagurii periferici în celulele eliberate de puiet. O dată cu răcirea progresivă a timpului descrește treptat și activitatea de zbor a albinelor, încetează ouatul mătcilor și creșterea de puiet. Familia de albine trece în perioada repausului de iarnă care începe pe la sfârșitul lunii octombrie și se termină în lunile ianuarie-februarie, când apare primul puiet în cuib.
….. În această perioadă datorită micșorării activității de zbor și a creșterii de puiet, scade simțitor consumul de miere, dar se menține în continuare un consum ridicat de polen și păstură, în organismul albinelor se produc modificări fiziologice caracteristice albinelor care vor ierna. Albinele crescute în această perioadă se deosebesc de albinele crescute în sezon prin faptul că pot trăi 7-8 luni în loc de numai 35-45 de zile cât este durata de viață la albinele din sezonul activ. Longevitatea se datorează, pe de-o parte faptului că ele participă, într-o măsură mai mică, la creșterea puietului și la culesul de nectar, iar pe de altă parte modificărilor anatomo-fiziologice determinate de acumularea în țesutul corpului gras (țesut de culoare albicioasă ce căptușește partea interioară a învelișului chitinos) a rezervelor de proteine și grăsimi pe seama consumului intens de păstură, însușire pe care nu o au albinele născute primăvara sau vara. Datorită acestor rezerve, albinele pot rezista intemperiilor iernii și pot produce lăptișorul necesar creșterii puietului spre sfârșitul sezonului rece.
…..În perioada de toamnă, când nu mai există puiet, se face tratamentul împotriva varroozei, folosind pentru aceasta produsul Varachet sau alte produse recomandate, conform prospectului.

1. Ghemul de iernare.
…..Odată cu scăderea temperaturii exterioare, între +6"C și +8°C se formează ghemul de iernare. Albinele se adună strâns în jurul mătcii ocupând, de regulă, spațiul de pe fagurii din care a ieșit ultimul puiet. Ghemul are formă de sferă sau elipsă. Față de condițiile de viață ale albinelor din timpul iernii, această formă a ghemului este cea mai avantajoasă întrucât, după cum este cunoscut, dintre toate formele geometrice sfera posedă cea mai redusă suprafață raportată la volumul ei. în felul acesta, la un număr maxim de albine ghemul posedă o suprafață minimă pentru pierderea căldurii. Partea exterioară a ghemului, numită coaja ghemului, este alcătuită dintr-un strat foarte dens de albine, care ocupă atât intervalele dintre faguri cât și interiorul celulelor libere. Aici albinele stau aproape nemișcate, cu capul îndreptat către interiorul ghemului, vârât sub abdomenul altor albine și cu aripile ridicate (poziția este asemănătoare cu cea a țiglelor de pe acoperișul caselor). Stratul exterior are rolul de a face ca pierderile de căldură din interiorul ghemului să fie cât mai mici, reprezentând astfel o zonă izolatoare de mediul exterior. Grosimea cojii ghemului este de 2-7 cm și variază în raport cu temperatura aerului din jurul ghemului. Miezul ghemului, care cuprinde și matca, este mai afânat, albinele având posibilitatea de micșorare a acestuia în funcție de temperatura mediului exterior. Albinele din miezul ghemului sunt active și au rolul de a produce temperatura necesară întregii familii, precum și rolul de a hrăni matca. Căldura este produsă de albine prin mișcări caracteristice din aripi, picioare și abdomen, ceea ce duce la perceperea pe timpul iernii a unui zumzet specific care poate fi sesizat de către apicultor dacă lipește urechea de un perete al stupului.
…..Temperatura din zona interioară a ghemului depinde de temperatura mediului exterior și de stadiul de iernare. În prima fază a repausului de iarnă, care începe o dată cu ieșirea ultimului puiet, temperatura din interiorul ghemului este mai scăzută, oscilând în limitele câtorva grade peste limita temperaturii critice, care este de circa +13,9°C. Limita superioară a temperaturii din interiorul ghemului în această fază de iernare nu depășește +25°C. în perioada a doua a iernii, care se caracterizează prin sporirea treptată a activității albinelor datorită creșterii de puiet, în interiorul ghemului de iernare temperatura se stabilizează în limitele a 34-36°C și rămâne la acest nivel. Producerea căldurii în interiorul ghemului nu este continuă. Din momentul în care interiorul ghemului a atins temperatura critică (circa +13,9°C), albinele din miezul ghemului intră într-o stare de excitare, devin active, se hrănesc abundent și produc intens căldură, până în momentul când temperatura din interiorul ghemului atinge limita superioară; din acest moment, activitatea albinelor scade treptat, ele se liniștesc și intră în faza de digestie și repaus, adică de păstrare a căldurii produse.
…..În legătură cu mecanismul producerii căldurii în ghem trebuie menționat că albinele nu încălzesc interiorul stupului, ci numai interiorul ghemului. Radiațiile de căldură din ghem în stup sunt insuficiente pentru încălzirea interiorului acestuia.
…..Durata stării de repaus și de păstrare a căldurii depinde de temperatura mediului exterior și de puterea familiei, adică de mărimea ghemului. Cu cât este mai frig afară și familia este mai slabă, cu atât se pierde mai multă căldură într-un timp mai scurt. Temperatura ghemului ajunge în curând la limita sa inferioară (+13,9°C) și, ca urmare, albinele sunt nevoite să reintre din nou în activitate în vederea producerii căldurii. Albinele din stratul protector al ghemului trăiesc la temperatura aerului din stup, care, chiar în imediata apropiere a albinelor, se menține cu cel mult 1-2°C mai ridicată decât temperatura exterioară. Ridicarea temperaturii ghemului nu are loc numai atunci când temperatura interioară a ghemului a ajuns la limita inferioară. Orice zgomot din afara sau dinăuntrul stupului, provocat de om sau animale, precum și umiditatea, mierea de calitate inferioară, lipsa mătcii și altele contribuie la ridicarea temperaturii din interiorul ghemului peste limitele normale și, implicit, la sporirea consumului de hrană. De exemplu, o simplă ridicare a capacului stupului în timpul iernii duce la ridicarea temperaturii din ghem cu 2-3°C. în cazul când temperatura ghemului se ridică cu câteva grade din cauza unei tulburări puternice a albinelor, pentru liniștire, familiei de albine îi este necesar un timp de 20-30 de ore. Ridicându-se temperatura ghemului este posibil ca matca să înceapă ponta prea de timpuriu, fapt ce uzează mult albinele și contribuie la o mortalitate ridicată primăvara.
…..Iernarea familiilor puternice este mai avantajoasă decât cea a familiilor slabe, atât în ceea ce privește producerea și păstrarea căldurii necesare, cât și a consumului de hrană.
Familiile de albine slabe produc căldura necesară supraviețuirii lor în perioada de iernare pe seama unui consum mare de provizii. Prin aceasta, organismul albinelor în cauză se uzează mai repede, li se scurtează viața, iar în primăvară dezvoltarea lor evoluează așa de încet încât nu pot valorifica economic culesurile intense timpurii.
…..Cercetările efectuate în țara noastră (l. Barac, N. Foții, Al. Popa, E. Sănduleac) evidențiază creșterea consumului de miere pe durata iernii în cuiburile familiilor slabe, după cum urmează:

…..Experiențele făcute la Institutul de Cercetare și Producție pentru Apicultură au arătat că familiile cu 1 kg albină au consumat câte 7,5 kg miere pe durata iernii, iar familiile puternice, de 3 kg albină, au consumat câte 11,1 kg miere, adică 1 kg de albină din familiile slabe a consumat 7,5 kg miere, iar 1 kg de albină din familiile puternice câte 3,7 kg miere, ceea ce duce la concluzia că la iernarea familiilor puternice s-a făcut o economie de 3,8 kg miere la fiecare kilogram de albină, sau s-a redus consumul cu 0,1% la familiile puternice.
2. Izolarea termică a cuibului
….. Faptul că albinele nu încălzesc stupul și mențin temperatura numai în limitele interioare ghemului ar pleda pentru o iernare fără împachetare. Se apreciază însă că împachetarea are rolul de a feri familia de variațiile bruște de temperatură, fiind deosebit de necesară mai ales în perioadele cu temperaturi exterioare mai scăzute în care familia crește puiet. Este bine să folosim o împachetare bună a cuibului la familiile slabe și mijlocii și o împachetare moderată la familiile puternice.
…..La stupii orizontali și verticali fagurii se trag spre peretele mai încălzit al stupului, în cazul în care familiile sunt mai slabe este posibilă și chiar indicată protejarea bilaterală a cuibului (fig. 10 a și b).

…..Fagurii se trag în acest caz spre peretele încălzit al stupului, urmează diafragma și salteluță laterală. Peste podișor se suprapune o altă salteluță. Materialul de protecție trebuie să fie permeabil, salteluțele nu trebuie să fie prea groase, ele trebuie să lase spații de circulație a aerului între ele și pereți sau capacul stupului, prevenindu-se în acest mod apariția umezelii, condiție favorizantă pentru dezvoltarea
mucegaiului. Ca material izolator se pot folosi: saci de iută, polistiren expandat, ziare, paiele de ovăz, papură.
….. La stupul multietajat, dacă iernarea se face pe două corpuri, se poate lăsa un număr egal de faguri în cele două corpuri separate cu diafragme (superioară și inferioară) de spațiul liber din stup în care se pune material de protecție. Protecția superioară se realizează prin așezarea unei salteluțe pe podișor (fig. 12).Materialul de protecție se pune în stupi o dată cu apariția variațiilor de temperatură între noapte și zi.

Fig. 12 Împachetarea stupului multietajat pe doua corpuri.

3. Urdinișul și orificiile de ventilație.
….. O dată cu terminarea culesului principal, cu scăderea temperaturii în cursul nopții, este necesară redimensionarea urdinișului. Acesta la intrarea la iernat trebuie să corespundă puterii familiei, socotindu-se 0,5 cm pentru fiecare interval ocupat de albine. Orificiile de ventilație din capac, în perioada de la sfârșitul verii și începutul toamnei, se închid. De asemenea, se închide și urdinișul superior la stupii care posedă și acest al doilea urdiniș. Scopul principal al tuturor lucrărilor este realizarea unui regim optim de temperatură, care să permită creșterea intensă de puiet în vederea realizării unor familii puternice pentru iernat.
…..O dată cu instalarea definitivă a sezonului inactiv, măsurile care se iau sunt în funcție de sistemul de stup și metoda în care acesta iernează. Un aspect important care trebuie urmărit, este umiditatea. Este foarte important să prevenim excesul de umiditate în stup pentru a feri fagurii de formarea mucegaiurilor. în același timp, excesul de umiditate, datorită faptului că mierea este higroscopică, poate determina scurgerea sa din faguri sau înăcrirea care provoacă debilitatea și îmbolnăvirea albinelor.
…..Măsurile care se iau pentru asigurarea ventilației corespunzătoare trebuie însă să nu vină în contradicție cu cele ce vizează asigurarea unui regim optim de temperatură, în plus, trebuie ținut seama de particularitatea biologică a iernării, adică de faptul că în această perioadă în cuib crește cantitatea de bioxid de carbon (fig. 13).

Fig. 13 Schema aerisirii cuibului unei familii de albine pe timpul iernii
1- ghemul de albine 2- sensul circuitului de aer proaspăt neviciat 3- sensul circuitului de aer viciat (după Uogdan.)

…..La stupul orizontal evacuarea vaporilor de apă rezultați din respirația albinelor se poate realiza pe la partea superioară a stupului în două moduri: a) deschizând urdinișul superior al stupului acolo unde există; b) lăsând un spațiu de câțiva milimetri între două dintre scândurelele podișorului. La prima variantă, pentru asigurarea unui regim mai favorabil de temperatură, pe podișorul stupului se pot suprapune câteva straturi de hârtie peste care urmează materialul de protecție. Orificiile de ventilație din capac se închid. La varianta a doua, peste podișor nu se mai pune hârtie iar salteluța nu trebuie să atingă capacul. Evacuarea vaporilor de apă care trec prin salteluță către exterior, se realizează prin deschiderea unuia dintre orificiile de ventilație din capac.
…..La stupul vertical – multietajat, ventilația la partea superioară se poate realiza prin așezarea podișorului invers, cu partea care formează un mic urdiniș deasupra familiei.
Pentru a preveni stagnarea apei pe fundul stupului, situație care contribuie în cea mai mare măsură la menținerea atmosferei umede în interiorul stupului, stupul va avea o poziție puțin înclinată către urdiniș, înlesnindu-se astfel scurgerea apei prin urdiniș.
…..O atenție deosebită se va da prevenirii pătrunderii rozătoarelor în stup. In acest scop, o dată cu răcirea timpului urdinișul va fi prevăzut cu gratii (fig. 14).

Fig.14 Gratie contra rozatoarelor.

4. Protecția stupinei în timpul iernii.
….. Se va da o atenție deosebită protecției stupinei contra vânturilor și curenților reci. Protecția stupinei contra vânturilor puternice și a curenților din timpul iernii contribuie în cel mai înalt grad la menținerea căldurii în ghemul de iernare. Pentru a feri stupina de curenți este necesar ca vatra stupinei să fie împrejmuită cu o plantație de protecție, de preferință din esențe de înălțime medie. De asemenea, se poate proteja stupina cu garduri făcute din nuiele, coceni de porumb, tulpini de floarea-soarelui sau cu garduri mobile din scândură, stacheți, identice cu gardurile para-zăpezi (fig. 15).

Capitolul V
Metode de iernare a familiilor de albine

În țara noastră se cunosc următoarele metode de iernare:
– iernarea în aer liber;
– iernarea în cojoc;
– iernarea în adăpost.

1. Iernarea în aer liber
…..În condițiile țării noastre, familiile de albine normale și cu provizii abundente de hrană iernează în aer liber. La acest procedeu, familiile de albine rămân pe locul lor din timpul verii. Iernarea în aer liber permite efectuarea zborurilor de curățire în zilele călduroase din cursul iernii, creșterea mai timpurie a puietului, valorificarea mai devreme și în mai bune condiții a florei timpurii, cât și avantaje economice deoarece nu mai sunt necesare cheltuieli pentru construcția adăposturilor sau pentru procurarea materialelor izolatoare. …..Prin această metodă se reduce și forța de muncă, stupii nemaifiind mutați de pe vatra de stupină. Iernarea în aer liber nu exclude însă protecția stupilor la interior, amplasarea corectă a stupinei pe vatră însorită și, în special, existența unor perdele naturale sau a unor improvizații care să ferească stupina de vânturi și curenți.
2. Iernarea în cojoc
….. Este o metodă care reclamă un volum mare de muncă și se referă la împachetarea exterioară a stupului (cojoc). Această împachetare poate fi individuală, pentru doi stupi, sau cojoc colectiv. Stupii se pot grupa pe un rând sau pe două rânduri, în acest caz punându-se spate în spate, între stupi și rândurile de stupi se lasă spații de 10-15 cm care se umplu cu material de protecție (paie, coceni, frunze uscate). Stupii se instalează pe o platformă sub care se poate pune, de asemenea, material de protecție (grinzi sau baloți de paie), la 20-25 cm deasupra solului. Totul se acoperă cu un carton asfaltat sau polietilenă pentru a împiedica pătrunderea apei, având grijă să se lase libere urdinișurile (fig. 16).

…..Introducerea stupilor în cojoc se face o dată cu venirea frigului, când zborul albinelor a încetat, în zilele însorite, când timpul s-a încălzit suficient, se înlătură împachetajul de pe partea frontală a stupului sau a grupului de stupi pentru ca albinele să iasă la zborul de curățire.
…..Metoda iernării în cojoc este recomandată în mod special pentru stupinele situate în terenuri deschise unde nu se poate amenaja stupina pentru iernare pe o vatră ferită de vânt și curenți reci.
3. Iernarea în adăpost
…..În țara noastră această metodă de iernare se practică în prezent pe scară redusă deoarece iernile nu sunt atât de aspre ca să justifice investiții suplimentare iar, pe de altă parte, familiile noastre de albine sunt adaptate condițiilor de mediu în care s-au format de-a lungul veacurilor, în unele situații însă (provizii reduse, familii slabe) este necesară și binevenită iernarea în adăpost. Familiile de albine se introduc în adăpostul respectiv o dată cu începerea sezonului friguros. Acest sistem asigură pierderi minime de căldură și un consum mai redus de hrană, însă familiile sunt lipsite de posibilitatea efectuării zborurilor de curățire. De asemenea, în primăvară, aceste familii au o dezvoltare încetinită. Practic, nu este necesar să se construiască adăposturi speciale. Se utilizează construcțiile existente (încăpere, șopron) în care să fie asigurate o bună ventilație, liniște, întuneric, temperatură în jur de 2-4°C și o umiditate de 75-85%.
…..Consumul de hrană per kilogram (greutate vie) albine diferă și în funcție de modul de iernare. În tabelul 1 este, după G.A. Avetisian, o comparație între diferitele niveluri de consum influențate de modul de iernare.

Tabelul 1

…..În acest tabel se observă că familiile puternice consumă per unitate de greutate vie (1 kg albine) mult mai puțină hrană decât cele slabe.

Capitolul VI
Lucrări ce se efectuează iarna în stupină

…..În general, lucrările privind îngrijirea familiilor de albine pe timp de iarnă se rezumă ia crearea condițiilor care să asigure albinelor o deplină liniște și înlăturarea tuturor cauzelor care ar tulbura ritmul caracteristic de viață al lor.
Principalele lucrări care se efectuează iarna în stupină sunt:

1. Prevenirea deranjării și neliniștirii albinelor
…..Pe toată perioada iernii se urmărește ca familiile să nu fie deranjate de păsări de curte, ciocănitori, pițigoi etc., unele dintre acestea aducând mari pagube stupinei. Șoarecii reușesc deseori să pătrundă în stupi producând adevărate ravagii. Pe lângă consumarea proviziilor de miere și păstură ei strică și fagurii încât nu se mai pot folosi, înghit și albine vii datorită faptului că ele nu se mai pot apăra ca în sezonul cald. Din acest motiv, acolo unde se constată că șoarecii au pătruns în cuiburile unor familii (cadavre de albine fără capete sau roase, prezența excrementelor de șoarece, rumeguș de ceară în cantitate exagerată pe fundul stupului la urdiniș) devine necesară intervenția apicultorului pentru evacuarea șoarecilor.

2. Supravegherea modalul de iernare a familiilor de albine prin controale auditive
…..Modul de iernare și starea unei familii pot fi apreciate cu ușurință prin "ascultare", fără a se recurge la deschiderea stupului.
…..La cercetarea familiilor de albine, sau la orice intervenție în interiorul stupilor în care acestea sunt adăpostite, se va recurge numai în situații excepționale, când viața familiei în cauză este amenințată de lipsa de provizii, de îmbolnăvire sau alte stări anormale ce nu se pot înlătura din afară. Ascultarea familiilor de albine în lunile de iarnă se face o dată la 3-4 săptămâni, apropiind urechea de peretele din față al stupului.

Ascultarea stupilor iarna.

…..Unii crescători de albine se folosesc, în același scop, de un tub de cauciuc lung de 1m, având diametrul interior de 0,8-1 cm, iar alții de stetoscopul medical. Introducerea unuia dintre capurile tubului pe urdiniș și a celuilalt capăt în ureche, sau folosirea stetoscopului permite perceperea și interpretarea zumzetului albinelor:
– zumzetul moderat și uniform arată că familia de albine este în stare bună și că iernarea decurge normal;
– bâzâitul puternic arată că familia este în suferință;
– zumzetul slab, însoțit de zgomotul asemănător foșnetului frunzelor, înseamnă că familia este înfometată. Aceasta se întâmplă nu numai când familia a intrat în iarnă cu provizii suficiente, ci și atunci când s-a terminat hrana din celulele fagurilor unde s-a format ghemul de iarnă. Din cauza temperaturii scăzute (în stupii orizontali și cei verticali cu un singur corp) ghemul nu s-a putut deplasa pe fagurii alăturați, plini cu provizii și nici în partea opusă a fagurilor respectivi unde proviziile sunt intacte.
…..Când zumzetul este foarte slab sau nu se percepe aproape deloc, se va interveni, fără abuz însă, prin lovirea cu mâna a peretelui din față al stupului.
…..Dacă albinele răspund printr-un zumzet puternic, care însă încetează imediat, înseamnă că familia iernează în condiții bune. Zumzetul prelung, neuniform în intensitate și "plângător" indică absența mătcii. Din cauza neliniștii provocate de lipsa mătcii familia consumă mai multe provizii, se îmbolnăvește de diaree, se epuizează și adeseori piere în întregime. Când în stupină există mătci de rezervă, îndreptarea familiei de albine se face astfel: cuibul familiei orfane se descoperă, după ce, în prealabil stupul a fost transportat într-o încăpere unde temperatura este de aproximativ +15°C, însă numai atât cât se poate da într-o parte diafragma și primul fagure cu albine pentru a se introduce în spațiul gol creat fagurii, albinele și matca dintr-un nucleu. Când nu există nuclee cu mătci de rezervă, familia de albine orfană se unește cu altă familie mai slabă care are matcă, procedându-se la fel.
…..Aprecierea modului de iernare a albinelor se poate face și după aspectul diferitelor resturi, după cantitatea de albine moarte găsite pe jos, în fața urdinișului, după resturile scoase de pe fundul stupului și aspectul lor.
…..Mortalitatea exagerată a albinelor se datorează fie faptului că familia a iernat cu prea multe albine-vârstnice, fie uzurii organismului lor din cauza unor boli.
…..Prezența albinelor umede, mucegăite, arată că în stup este prea multă umiditate.
…..Cadavrele de albine fără capete sau roase, prezența excrementelor de șoareci, arată că acești periculoși dăunători au pătruns în stup.
…..Rumegușul și albinele moarte se scot de pe fundul stupului cu o sârmă îndoită la un capăt în unghi drept. Rumegușul de fagure se păstrează ca materie primă de ceară sub formă de bulgărași pentru extracția conținutului de ceară în primăvară. Separarea albinelor moarte din rumegușul de faguri se face cu ajutorul unei site. Albinele moarte se strâng și se ard.
…..Dacă albinele au abdomenul umflat și se văd pete de diaree la urdiniș sau pe scândura de zbor, înseamnă că familia de albine respectivă este pe cale de a se îmbolnăvi sau este deja bolnavă de diaree din cauza proviziilor de calitate inferioară sau a consumului exagerat de hrană ca urmare a condițiilor nefavorabile de iernare.
…..Prezența cristalelor printre cadavrele de albine dovedește că mierea din fagurii pe care iernează albinele s-a cristalizat. Din contră, acolo unde mortalitatea este neînsemnată și rumegușul de faguri nu este umed, înseamnă că iernarea decurge normal.
…..Completarea proviziilor în cuiburile familiilor slab aprovizionate, precum și aprovizionarea celor lipsite de hrană în sezonul rece se face mai ușor când la rezerva stupinei există faguri cu miere căpăcită de calitate superioară. Pentru această operație, stupul cu familia ce trebuie ajutată se duce mai întâi într-o încăpere încălzită. Aici i se înlătură capacul, împachetajul și mai apoi podișorul. Observând poziția ghemului, avem grijă ca fagurele cu miere să fie introdus într-o margine a lui, în așa fel încât celulele cu miere să fie în contact cu albinele, în cazul când pe cei doi faguri mărginași între care urmează să se introducă fagurele cu miere se găsesc puține albine, atunci el se introduce peste încă o ramă, spre mijlocul cuibului, unde se află mai multe albine, în asemenea cazuri se face câte un orificiu de trecere prin mijlocul fagurilor cu puține albine și cel cu provizii (de grosimea unui degetar) prin care albinele de pe fagurii mărginași pot trece și se pot alătura restului de albine din ghem. în cazul în care se administrează familiei zahăr candi, șerbet, turte, nu mai este necesară aducerea stupului într-o încăpere încălzită, administrarea făcându-se direct pe vatra stupinei.
…..În continuare, iată câteva rețete de preparare a turtei din miere cristalizată și a șerbetului de zahăr:
a) Turta din miere cristalizată și zahăr (dupa C. Antonescu).
….. Majoritatea sortimentelor de miere cristalizează (mai repede mierea de răpită, zmeură, floarea-soarelui) iar zahărul tos este și el format din cristale. Formarea turtelor având în componența lor aceste două ingrediente cristalizate trebuie să țină seama de faptul că albinele consumă doar în parte turta dacă conține cristalele mari (atât de miere cristalizată, cât și de zahăr), restul, cristalele grosiere, aruncându-le pe fundul stupului, iar când timpul permite, scoțându-le chiar afară din stup. Pentru a preveni această situație se procedează astfel:'se folosește la prepararea turtei doar miere lichefiată sau granulată fin (având consistența untului) și zahăr pudră măcinat sau pisat fin. Mierea cristalizată se lichefiază în bain-marie. Pentru a nu se denatura calitățile mierii – pierderea prin încălzire excesivă a enzimelor și vitaminelor – apa încălzită în care se țin vasul cu miere pentru lichefiere nu trebuie să aibă temperatura mai mare de 45°C. în continuare, mierea lichefiată se toarnă peste zahărul pudră (o parte miere la patru părți zahăr), apoi se frământă cu mâna, ca un aluat, până la omogenizarea amestecului. Este indicat ca turta folosită la sfârșitul perioadei de iernare să conțină și ceaiuri medicinale cu efect în stimularea activității albinelor și apărarea stării de sănătate a acestora. Cu efecte deosebite s-a dovedit infuzia din următoarele plante medicinale: cimbrișor (Herba thymus sp.), izmă (Folia menfriae), tei (Flores tilliae), roiniță (Folia mellissae), sunătoare (Herba hyperici), mușețel (Flores chamomillae], gălbenele (Flores calendulae), coada șoricelului (Flores millefolii), coada calului (Herba equiseti), măceș (Fructus cynosbati) și soc (Flores sambucus). Se iau câte 4-5 g din fiecare plantă menționată mai sus. Amestecul de plante se macerează circa 10 minute cu 3 părți apă rece. Apoi se adaugă apă clocotită până la un litru. Se amestecă totul bine și se lasă acoperit timp de 30 minute. Infuzia rezultată se strecoară printr-o pânză curată. Pentru realizarea turtei cu adaus de ceai medicinal pasta se prepară din o parte miere, o parte ceai medicinal și zahăr pudră după nevoie (până ce amestecul dobândește consistența aluatului de pâine) adăugând și 1 g sare de lămâie la kilogramul de pastă, în locul infuziei medicinale preparate în casă, se poate folosi preparatul "Protofil"destinat stimulării dezvoltării familiilor de albine și combaterii nosemozei. în acest caz se administrează 34 ml kilogramul de pastă. Pasta obținută se administrează sub formă de turte (greutatea unei turte poate varia între 500 și 1000 g) ambalate în hârtie sau pungi de plastic. Turtele astfel pregătite se pun deasupra ramelor, după ce în prealabil s-au decupat 1-3 ferestre din suprafața pungii, prin care albinele vor veni în contact cu turta (fig. 17).

b) Șerbetul de zahăr cu miere (dupa prof. dr. E. Mureșan și ing. C. Mihăilescu).
….. Pentru obținerea a 10 kg șerbet sunt necesare 7,700 kg zahăr pudră, 2 kg miere, 300 ml ceai medicinal sau 340 ml "Protofil". întreaga cantitate de zahăr pudră pe care o vom folosi, se aduce în încăperea de lucru, la cald, cu cel puțin patru ore înainte, în cazul în care zahărul pudră se prezintă sub formă de bulgări, aceștia se zdrobesc fin. Mierea ce se folosește trebuie să fie necristalizată și în nici un caz miere de mană. Se recomandă în special folosirea mierii de salcâm, tei sau fâneață, nefermentată, provenită de la familii sănătoase. Mierea se încălzește puțin, doar atât cât să devină mai fluidă iar apoi se diluează cu ceaiul (infuzia) preparat în prealabil, într-un vas emailat se pune zahărul pudră, se adaugă mierea și apoi se frământă bine totul cu mâna, până când conținutul devine ca o pastă fină care nu se întinde și nu este lipicioasă. Șerbetul astfel preparat se ambalează în pungi de plastic în cantități de 500-1000 g sau chiar mai mari, în funcție de aprecierea noastră asupra cantității care ar fi necesară familiei de albine. Turta de șerbet trebuie să aibă grosimea de 1-1,5 cm, pentru a putea fi așezată deasupra ramelor sub podișor.
c) Șerbetul fiert (după prof. dr. E. Mureșan și ing. C. Mihăilescu).
….. Se poate prepara din zahăr cu apă sau ceai, sau din zahăr și miere de albine cu apă sau ceai. Pentru prima variantă, la 10 kg de zahăr se folosesc 2,300 l apă sau ceai de plante medicinale. Pentru a doua variantă, la 10 kg zahăr și 2 kg miere de albine se adaugă 1,750 l apă sau ceai de plante medicinale. Indiferent de variantă, cantitățile indicate se introduc într-un vas emailat de mare capacitate, deoarece în momentul preparării volumul conținutului crește mult din cauza spumei care se formează. Siropul astfel obținut se pune al fiert la un foc slab și se urmărește momentul în care începe fierberea. Cu un termometru măsurăm temperatura, și când aceasta a ajuns la 116-117°C siropul se consideră suficient de fiert și se dă jos de pe foc. în lipsă de termometru se poate folosi o metodă mai simplă care ne indică terminarea invertirii zahărului: într-un pahar cu apă rece se picură cu o linguriță din siropul care fierbe; dacă picăturile de sirop nu se amestecă cu apa din pahar și formează o bobită este dovada că șerbetul este gata. în cazul când la prepararea șerbetului se folosește și miere de albine, aceasta se adaugă numai când șerbetul s-a terminat de fiert. Se toarnă apoi compoziția într-un vas curat care a fost udat în prealabil cu apă rece. în acest mod se împiedică formarea de cristale mari de zahăr. Se lasă să se răcească până ce totul ajunge la temperatura de 40°C. în acest moment se începe învârtitul siropului cu o lopățică de lemn, efectuând mișcările într-un singur sens, până când siropul începe să-și schimbe culoarea spre alburiu și apoi alb, întărindu-se. Frecatul șerbetului este încheiat atunci când săltând lopățică șerbetul care curge de pe aceasta nu se scufundă în restul masei șerbetului ci rămâne la suprafață. După răcire se ambalează în hârtie cerată sau pungi de plastic în cantitate de 500 g până la 2000 de grame, în funcție de necesitățile familiei respective.

3. Îndepărtarea fără zgomot a zăpezii neafânate si a gheții de pe scândurelele de zbor ale stupilor și desfundarea urdinișurilor blocate de albinele moarte.
…..Se urmărește ca în interiorul stupilor să nu pătrundă apă sau zăpadă prin orificiile de ventilație sau crăpături. Se curăță scândura de zbor și urdinișul de zăpada transformată în sloi de gheață. Gheața se înlătură cu ajutorul unei vergele de fier sau a unui cuțit încălzit pentru a se evita zgomotul și deranjarea albinelor.
…..Acoperirea parțială sau în totalitate a stupilor cu zăpadă nu este un prilej de îngrijorare, căci prin aceasta se asigură o protecție suplimentară contra pierderilor de căldură. Totodată, nu este prilej de îngrijorare nici în ce privește sufocarea albinelor, căci prin zăpada afânată aerul curat poate pătrunde în stupi. Totouși, când zăpada se topește, e indicată înlăturarea ei din fața urdinișului, deoarece aerul pătrunde mai greu prin zăpada care începe să se topească.
…..Către sfârșitul iernii, se înlătură zăpada sau "petecele" de zăpadă de pe toată vatra stupinei. Este bine să se presare paie, pleavă sau frunze uscate pe vatra stupinei. Numai pe asemenea materiale, izolatoare, albinele se pot așeza fără pericol în timpul zborurilor de curățire. Altfel, așezându-se pe zăpadă, pământul umed și înghețat, ele rămân amorțite, nu mai pot zbura și mor.

4. Înlesnirea și supravegherea zborurilor de curățire ale albinelor
….. În condiții normale, în sezonul nefavorabil, albinele au capacitatea de a acumula în intestinul gros o cantitate importantă de excremente. Apariția zilelor cu temperaturi de +12° permite zboruri de curățire ale albinelor și eliberarea intestinului supraîncărcat. Zborurile târzii de toamnă și chiar în cursul lunilor de iarnă (posibile în unii ani în lunile decembrie, ianuarie, februarie) au o influență deosebit de bună asupra iernării. Este important ca albinele să beneficieze de zborul de curățire pentru a se evita declanșarea diareii pe al cărei fond se pot instala boli grave, în special nosemoza. Stimularea zborului de curățire necesită câteva măsuri: eliberarea urdinișului de albine moarte, îndepărtarea chiar a capacelor stupilor și a materialului de protecție, așa încât
razele soarelui să încălzească direct podișorul. Pentru a stimula albinele să iasă afară din stup se recomandă și lovirea ușoară a pereților stupului pentru a agita albinele care apoi ies. Este, de asemenea, important ca vatra stupinei să fie curățată și să se aplice măsuri pentru topirea zăpezii. Familiile normale efectuează un zbor intens, cu o durată de 30-50 minute. Prezența apicultorului în stupină este obligatorie pentru ca urmărindu-se modul de desfășurare a zborului să fie identificate familiile ce prezintă stări anormale și soluționate aceste cazuri.
…..Este important de reținut că familiile de albine care efectuează zboruri de curățire mai timpuriu se vor dezvolta rapid în primăvară. Unele familii fac încercări de zbor, la temperaturi mai scăzute. Acest fenomen poate însemna prezența unor stări anormale ce au dus la supraîncărcarea intestinului gros al albinelor.
…..Se atrage atenția apicultorilor, în mod deosebit, asupra necesității de a asigura zborul albinelor în primele zile favorabile, deoarece în condițiile climatice din țara noastră, după câteva zile calde din ultima parte a lunii februarie sau din prima parte a lunii martie, revine o perioadă rece care poate dura chiar două-trei săptămâni, în familiile care au făcut zborul în primele zile favorabile, creșterea puietului pe scară largă începe cu două-trei săptămâni mai repede decât în celelalte familii, ceea ce este deosebit de important în special pentru culesul de la salcâm.

N-am de gînd să scriu un tratat de apicultură sau de creștere a albinelor. Toate țările civilizate au tratate exce-lente, încât este inutil să mai fac si eu unul. Franța are traŹtatele lui DADANT, ale lui Georges de LAYENS si BONNIER, ale lui BERTRAND, ale lui HAMET, ale lui WEBER, ale lui CLEMENT si ale abatelui COLLIN. Țările de limbă engleză au pe LANGSTROTH, BEVEN, COOK, CHESHIRE, COWAN, ROOT si pe discipolii lor. Germania are pe DZIERZON, Van BERLEPSCH, POLLMANN, VOGEL și pe mulți alții.
Mai mult, nu este vorba nici de o monografie științifică despre Apts mellifica, ligustica, jasciata, etc. și nici de o culegere de observații sau de studii noi. Nu voi spune aproape nimic nou pentru toți cei care cunosc cât de cât albinele. Pentru a nu îngreuna această expunere, am rezervat pentru altă lucrare, mai tehnică, o serie de experiențe și observații pe care le-am făcut timp de douăzeci de ani de cînd practic apiŹcultura și care prezintă un interes foarte limitat și special. Vreau să vorbesc numai despre"gîzele blonde" ale lui RON-SARD la fel cum vorbești unor oameni ce nu cunosc un obiect pe care numai tu îl cunoști și-l prețuiești. Nu socotesc să înfrumusețez adevărul și nici să-l înlocuiesc, așa cum face REAUMUR, reproșînd pe drept cuvînt acelora care s-au ocupat înainte de el de albine, o minune plăcută și imaginară cu minuni reale. Sînt multe lucruri minunate în stup și nu mai este cazul să mai adăugăm și noi altele. În plus, am renunțat de mult timp să caut în această lume o minune mai interesantă și mai frumoasă decît adevărul, sau, cel puțin, decît efortul omului ce tinde să-l cunoască. Să nu ne ostenim să descoperim măreția vieții în lucrurile îndoielnice. Toate lucrurile foarte sigure sunt foarte mărețe și pînă acum nu v-am descris nici unul. Nu voi afirma deci nici un lucru pe care să nu-l fi verificat eu însumi sau care să nu fi fost într-atît de admis de către clasicii apidologiei, încât orice verificare devenea inutilă. Contribuția mea se va reduce la a prezenta faptele într-o manieră exactă, dar un pic mai vie, la a le însoți cu cîteva reflecții mai dezvoltate și mai libere, la a le grupa mai armonios așa cum nu putem face într-un îndreptar, într-un manual sau într-o monografie științifică. Cine va citi această carte, nu va putea să îngrijească un stup, dar va cunoaște aproape tot ceea ce se știe sigur, deosebit, profund și intim asupra locuitorilor săi. Acest lucru nu este făcut deloc cu prețul a ceea ce mai rămîne să aflăm. Voi trece sub tăcere toate tradițiile eronate din care este țesută încă la țară și în multe lucrări legenda prisăcii. Cînd vom întâlni vreo îndoială, vreun dezacord sau ipoteză, cînd voi fi în fața necunoscutului o voi spune deschis. Veți vedea că ne vom opri adesea în fața necunoscutului. În afara marilor acte sensibile ale poliției lor și ale activității lor, nu se știe nimic foarte precis asupra fabuloaselor fiice aie lui Aristeu. Pe măsură ce ne ocupăm de ele, învățăm să ignorăm și mai mult misterele existenței lor reale, dar acest fel de neștiință este mult mai bun decît neștiința inconștientă și trufașă ce face baza științei noastre despre viață; și este probabil tot cu ceea ce omul se poate mîndri de a afla în această lume.
Există oare o lucrare asemănătoare asupra albinei? În ceea ce mă privește, cu toate că am impresia că am citit a-proape tot ce s-a scris despre albine, nu cunosc vreo lucrare asemănătoare în afară de capitolul pe care i-l consacră MICHELET la sfîrșitul cărții sale Insecta și de eseul pe care i-l dedică Ludwig BUCHNER, celebrul autor al lucrării Force et matiere în al său [NUME_REDACTAT] der Thiere1. MICHELET a prezentat de-abia sumar acest subiect; cât despre BUCHNER, studiul său este destul de complet, dar citindu-i afirmațiile hazardate, legendare, ideile învechite pe care le prezintă, îl bănuiesc că nu și-a părăsit biblioteca pentru a-și interoga eroinele, că n-a deschis niciodată unul din sutele de stupi zgomotoși și înaripați pe care trebuie să-i cunoaștem înainte ca instinctul nostru să se pună de acord cu secretul lor, înainte de a fi pătruns de atmosfera, de parfumul, de spiritul, de misterul acestor virgine lucrătoare. Acestea n-au nici parfumul mierii și nici pe cel al albinei și aceasta este lipsa numeroaselor cărți savante ale căror concluzii sunt adesea preconcepute și al căror aparat științific este format dintr-o acumulare enormă de anecdote nesigure și culese de peste tot. De altfel, acest lucru îl voi întîlni rar în lucrarea mea deoarece punctele noastre de plecare și de vedere precum și scopurile sunt foarte diferite.

II
Cărțile despre albine (să începem cu cărțile pentru a le putea părăsi mai repede și să ne îndreptăm chiar spre izvorul acestor cărți) sunt foarte numerose. Această mică ființă stranie trăind într-o societate, cu legi complicate și execu-tînd în bezna stupului lucruri minunate a atras de la început curiozitatea omului. ARISTOTEL, CATON, VARRO, PLINIU, COLLUMELLE, PALLADIUS au studiat-o fără să mai vorbim de filosoful ARISTOMACHUS care, așa cum ne spune PLINIU, le-a observat timp de cincizeci și opt de ani sau de PHILISCUS din Thasos care a trăit în ținuturi pustii pentru a nu mai vedea decît albine, fiind poreclit mai apoi"Sălbatecul". Dar toate acestea nu sunt decît legende țesute în jurul albinei și tot ceea ce putem reține de aici, adică aproape mai nimic, se găsește rezumat în cîntul patru din Georgicele lui VERGILIU.
Istoria ei nu începe decît în secolul al XVII-lea odată cu descoperirile marelui savant olandez SWAMMERDAM. Totuși, trebuie să adăugăm acest amănunt puțin cunoscut; chiar înainte de SWAMMERDAM, un naturalist flamand, CLUTIUS, afirmase anumite adevăruri importante, printre altele, pe acela că regina este singura mamă a întregii populații și posedă atributele celor două sexe; dar el nu și-a dovedit afirmațiile. SWAMMERDAM a inventat adevăratele metode de observare științifică, a creat microscopul, a imaginat injecțiile de conservare, a fost primul care a disecat albinele, a precizat definitiv, prin descoprirea ovarelor și a oviductului, sexul mătcii care fusese crezută rege (în franceză matcă,"reine" (regină), de aceea în text cuvîntul corespunzător este masculin) și a aruncat o lumină nouă asupra întregului mecanism al stupului punînd la baza lui idea de maternitate. În fine, el a prezentat disecțiile și a desenat planșe atît de perfecte, încât servesc și astăzi la ilustrarea numeroaselor tratate de apicultură. El a trăit în furnicarul tulbure care era Amsterdamul de atunci regretînd"viața plăcută de la țară" și s-a stins la patruzeci și trei de ani istovit de muncă. Într-un stil simplu și plin de evlavie, în care elanurile simple și sincere ale unei credințe ce-i este teamă să nu dea înapoi glorifică pe Creator, el și-a strîns observațiile în marea sa lucrare Bybel der Na-turae pe care, o sută de ani mai tîrziu, doctorul BOERHAVE a tradus-o din olandeză în latină sub titlul Biblia naturae (Leida, 1737).
Mai apoi, REAUMUR, credincios acelorași metode, a făcut numeroase experiențe și observații curioase în grădinile sale de la Charenton și a consacrat albinelor un volum întreg în Memoires pour servir ă l'histoire des insectes. II putem citi cu folos și fără să ne plictisim. Este o carte clară, directă, sinceră și nu lipsită de un anumit farmec. El și-a consacrat activitatea mai ales să îndrepte numeroase greșeli vechi, a mai răspîndit și ele altele, a lămurit în parte formarea roiurilor, viața mătcilor, într-un cuvînt a descoperit numeroase adevăruri anevoioase și a deschis drumuri noi pentru alte descoperiri. El și-a închinat înțelepciunea pentru a lămuri minunile arhitecturii stupului și tot ceea ce a spus despre acest lucru nu a fost încă întrecut. Tot lui îi datorăm și ideea stupilor din sticlă care, perfecționați mai tîrziu, au dezvăluit toată viața intimă a acestor tenace muncitoare, care își încep opera în lumina orbitoare a soarelui, dar nu o desăvîrșesc decît în întuneric. Pentru a întregi tabloul, ar trebui să mai menționăm cercetările și lucrările ce au urmat imediat, datorate lui Charles BONNET și SCHIRACH (care a dezlegat enigma oului de matcă); dar mă voi mărgini la cei mai de seamă și ajungem astfel la Frangois HUBER, maestrul și clasicul științei apicole de astăzi.
Născut la Geneva în 1750, HUBER orbește de tînăr. Captivat mai întîi de experiențele lui REAUMUR pe care voia să le controleze, el va deveni curînd pasionat după aceste cercetări și, cu ajutorul unui servitor inteligent și devotat, [NUME_REDACTAT], își va dedica viața întreagă studiului albinei, în analele suferinței și victoriilor umane, nimic nu este mai înduioșător și pilduitor ca povestea acestei colaborări plină de răbdare, în care unul, care nu percepea decît o lumină imaterială, conducea cu gândul mâinile și privirile celuilalt, care se bucura de lumina binefăcătoare a soarelui. Orbul, după cum se spune, nu văzuse niciodată un fagure prin pînza acestor oohi stinși, care era dublată de cealaltă cu care natura învăluie orice lucru. El surprindea tainele de nepătruns ale geniului care forma acest fagure de miere invizibil, pentru a arăta că nu există nici un moment în care ar trebui să renunțăm a spera și a căuta adevărul. Nu voi enumera ceea ce știința apicolă datorează lui HUBER, mai curînd voi spune ceea ce nu-i datorează. Lucrarea sa"Nouvel-les observations sur Ies abeilles", al cărui prim volum a fost scris în 1789 sub formă de scrisori adresate lui Charles BONNET iar al doilea n-a apărut decît douăzeci de ani mai tîrziu, a rămas un neprețuit izvor de informație pentru toți apidologii. Desigur, mai găsim în această lucrare unele scăpări, unele adevăruri nepuse la punct; după apariție, cartea a contribuit mult la dezvoltarea micrografiei, la creșterea albinelor, la mânuirea mătcilor, etc. dar nu s-a putut desminți sau dovedi falsă nici una din observațiile sale principale care au rămas în picioare și stau la baza activității noastre.

III
După dezvăluirile lui HUBER urmează cîțiva ani de tăcere; dar, puțin timp după aceea, DZIERZON, preot la Carls-mark, în Silezia, descoperă partenogeneza, adică concepția virginală a mătcilor și imaginează primul stup cu rame mobile datorită căruia apicultorul va putea pe viitor să ia o parte din recolta de miere fără a-și omori cele mai bune colonii și fără a distruge într-un singur moment munca unui an întreg. Stupul său, departe de a fi perfect, este magistral perfecționat de către LANGSTROTH, care inventează rama mobilă propriu zisă ce se răspîndeste cu un succes uluitor în America. ROOT, QUINBY, DADANT, CHESHIRE, de LAYENS, COWAN, HEDDON, HOWARD și alții îi mai aduc cîteva îmbunătățiri prețioase. Pentru a scuti albinele de a produce ceara și de a construi faguri, operație pentru care ele risipesc atîta miere și își irosesc cel mai mult timp, MEHRING a avut ideea de a pregăti faguri artificiali pe care albinele îi acceptă imediat și îl întrebuințează după nevoie. De HRUSCHKA descoperă"extractorul" care, prin folosirea forței centrifuge, permite extragerea mierii fără distrugerea fagurilor. În cîțiva ani rutina în apicultură este dată uitării. Capacitatea și producția stupilor se întreiesc. Stupine importante și deosebit de productive se ivesc peste tot. De acum înainte va lua sfîrșit inutilul masacru al coloniilor celor mai muncitoare și odioasa selecție contra naturii care-i urma. Omul devine cu adevărat stăpînul albinelor, stăpîn ascuns și neștiut, conducînd totul fără să dea porunci, ascultat de toți fără a fi cunoscut. El se substituie anotimpurilor și separă nedreptățile anului. El unește republicile vrăjmașe, ajustează bogățiile, mărește sau limitează nașterile, rînduiește rodnicia mătcii, o detronează și o înlocuiește după ce a știut să zmulgă cu dibăcie consimță-mîntul greu al unui popor care se răscoală la simpla bănuială a unui amestec străin, neînțeles de ele. Violează pașnic, cînd crede de cuviință, taina camerelor sfinte, ca și întreaga politică vicleană și prevăzătoare a reședinței regale. El pradă de cinci sau șase ori la rînd rodul muncii surorilor din mica mănăstire fără de odihnă, fără să le rănescă, fără să le descurajeze sau să le sărăcească. El potrivește magaziile de rezerve și hambarele locuințelor lor după bogăția florilor pe care primăvara, în graba-i inegală, le risipește pe povîrnișurile colinelor, le obligă să-și reducă numărul fastuos al îndrăgostiților care așteaptă nașterea principeselor. Cu alte cuvinte, el face din ele ceea ce vrea și obține tot ce le cere, numai dacă cererea lui ține cont de virtuțile și legile lor, căci, mai presus de acea suflare divină care le stăpînește – prea mare pentru a fi văzută și prea străină pentru a o pricepe – ele privesc mai departe chiar decît această suflare divină și nu se gândesc în neclintitul lor sacrificiu decît să desăvîrșească tainica menire a neamului.

IV
Și acum, după ce cărțile ne-au spus ce aveau mai important să ne spună despre o poveste destul de veche, să părăsim tot ceea ce a dobîndit știința prin munca altora pentru a vedea albinele cu ochii noștri. Un ceas petrecut în pri-sacă ne va arăta poate lucruri mai puțin precise, dar mult mai vii și mai folositoare.
Nu am uitat încă primul stup pe care l-am văzut și care m-a învățat să îndrăgesc albinele. Era, cu mulți ani în urmă, într-un sat mare din acea [NUME_REDACTAT], atît de curată și fermecătoare, care, mai mult decît Zelanda însăși, acea oglindă concavă a Olandei, a adunat în ea gustul culorilor aprinse și în care, ca niște jucării drăguțe și serioase, îți mm-gîie privirea casele cu poduri țuguiate, turnurile și căruțele frumos decorate, dulapurile și pendulele ce lucesc în fundul sălilor, arbuștii aliniați de-a lungul cheiurilor și canalelor în așteptarea, pare-se, a unei sărbători binefăcătoare, bărcile și vechile corăbii cu pupa frumos sculptată; nu pot uita ușile și ferestrele ce aduceau cu niște flori, podețele multicolore și meșteșugit lucrate ce se lăsau și se ridicau, căsuțele lustruite ca niște oale smălțuite pline de armonie și strălucire, de unde ies femei în formă de clopoței gătite cu aur și argint, ducîndu-se să-și mulgă vacile pe pajiștile înconjurate de garduri albe sau să-și întindă rufele pe covorul verde împărțit în ovale și în romburi al câmpiilor stropite cu flori.
Un bătrîn înțelept, ca bătrînul lui Vergiliu, un
Om semănînd cu regii, om semănînd cu zeii
Și mulțumit ca dînșii și liniștit ca ei,
cum ar fi spus la Fontaine, se retrăsese acolo unde viața părea mai intimă decît în altă parte, dacă este posibil să mai găsești într-adevăr o viață potolită. își alesese această singurătate nu din amărăciune – un înțelept nu cunoaște marile decepții -, ci oarecum plictisit de a mai cerceta oamenii care răspund mai greu decît animalele și plantele, cînd vrei să-i întrebi despre atîtea lucruri cu adevărat însemnate ce privesc firea și legile ei nestrămutate. La fel ca acel filozof, scit, toată fericirea lui era formată de frumusețea unei grădini și printre aceste minuni cea mai prețuită și cea mai căutată era o prisacă formată din doisprezece stupi de paie pe care-i vopsise pe unii într-un roz deschis, pe alții în galben viu, pe cei mai mulți în albastru odihnitor, căci observase, cu mult înaintea experiențelor lui [NUME_REDACTAT] LUBBOCK, că albastrul este culoarea preferată a albinelor. El își instalase prisaca lîngă zidul alb al casei, în colțul uneia din acele curate și primitoare bucătării olandeze cu blidare de faianță unde strălucesc crătiți și arămuri ce se oglindesc, prin ușa deschisă, în apa molcomă a unui canal. Și apa, încărcată de aceste imagini familiare, mișcîndu-se alene sub o perdea de plopi, îți plimba privirile pînă hăt departe, la orizont, străjuit de mori și de finețe.
În acest loc. ca și oriunde i-ai așeza, stupii dăruiseră o viață nouă florilor, liniștii, aerului, razelor soarelui. Aici nu ți-ai fi putut închipui o sărbătoare mai minunată a verii. Aici te odihneai ca la o răspîntie luminoasă unde se încrucișează și de unde pornesc acele linii aeriene pe care aleargă pripite și zgomotoase toate mirosurile îmbătătoare ale cîmpului de la revărsatul zorilor și pînă în amurg. Aici veneai să asculți sufletul viu și fericit, glasul inteligent și plin de viers, focarul de nețărmurită desfătare al minunatelor ore ale grădinii. Aici, la școala albinelor, veneai să înveți grijile naturii atotputernice, legăturile vii între cele trei regnuri, organizarea profundă a vieții, învățămintele muncii tenace și dezinteresate. Și, tot ceea ce este la fel de prețios ca și munca, tot ele, curajoasele lucrătoare, ne mai învață să gustăm și plăcerile dulci ale odihnei, subliniind, pentru a ne exprima astfel, cu linii de foc lăsate de miile lor de aripi mici, deliciile greu de înțeles ale acestor zile imaculate, cînd se învârtesc mereu în jurul lor prin cîmpiile fără de sfîrșit ale văzduhului, fără să ne aducă la urmă nimic, în afară de o bobită străvezie, goală de amintiri, ca o fericire prea curată.

V
Pentru a urmări cât mai ușor cu putință evoluția unui stup în timpul unui an, vom alege unul care se trezește la viață primăvara, își reia activitatea și vom vederea desfășu-rîndu-se astfel, în ordinea lor normală, marile etape ale vieții albinelor : formarea și plecarea roiului, întemeierea unei noi cetăți, nașterea, luptele și zborul nupțial al tinerelor mătci, nimicirea trîntorilor și reîntoarcerea la somnul din timpul iernii. Fiecare din aceste etape va aduce singură lămuririle necesare asupra legilor, particularităților, obișnuințelor, asupra evenimentelor care îi dau naștere, astfel încât, la sfîrșitul anului apicol, care este scurt și nu ține decît din aprilie și pînă la sfîrșitul lui septembrie, să pătrundem toate secretele"casei de miere". Deocamdată, înainte de a deschide și de a arunca o privire generală, este de ajuns să știm că ea este formată dintr-o matcă, mamă a întregului ei popor; din mii de lucrătoare sau albine fără sex, femele incomplete și sterile și, în sfîrșit, din cîteva sute de trîntori, dintre care va fi desemnat soțul unic și nefericit al viitoarei suverane pe care lucrătoarele o vor alege după plecarea, de voie sau de nevoie, a reginei ce domnește.

VI
Cînd deschizi pentru prima oară un stup, simți puțin emoția ce ai avea-o violînd un lucru necunoscut și plin, poate, de surprize de temut, ca de pildă un mormînt. În jurul albinelor s-a țesut o legendă plină de amenințări și de pericole. Mai dăinuie amintirea supărătoare a înțepăturilor care provoacă o durere specială pe care n-ai ști cu ce să o compari, cu o uscăciune arzătoare, un fel de flacără a deșertului ce-ți cuprinde mădularul înțepat, ca și cum aceste fiice ale soarelui ar fi scos din razele supărate ale tatălui lor un venin strălucitor, pentru a apăra cu mai multă putere comorile de dulceață ce le plămădesc în orele sale binecuvîntate.
Este adevărat că stupul, deschis fără atenție de către cineva care nu cunoaște și nici nu respectă firea și obiceiurile locuitoarelor lui, se transformă pe loc într-un haos clocotitor de mînie și eroism. Dar nimic nu-i mai ușor de dobîndit decît dibăcia necesară pentru a ști să-l mînuiești fără frică. Puțin fum, răspîndit la timp, mult sînge rece și blîndețe sunt îndeajuns și aceste lucrătoare înarmate pînă-n dinți se lasă prădate, fără a se gîndi măcar să scoată acul. Ele nu-și recunosc stăpânul, așa cum s-a spus, nu se tem de om, dar, la mirosul fumului sau la apariția mâinii unui om, care umblă prin locuința lor incet și fără să le amenințe, ele cred că nu e vorba de un atac sau de un vrăjmaș Împotriva căruia le-ar fi cu putință să se apere, ci de o forță sau de o catastrofă naturală în fața cărora trebuie să se plece. În loc să lupte în van, pline de o prevedere înșelătoare ce le duce prea departe, ele vor să salveze cel puțin viitorul și atunci se năpustesc asupra rezervelor de miere pentru a lua și a ascunde în ele ceea ce le trebuie pentru a întemeia o nouă cetate, dacă cea veche este distrusă sau dacă sunt forțate să o părăsească.

VII
Neștiutorul, sub ochii căruia se deschide un stup de observație (Stup de observație, stup confecționat din geamuri avînd perdele negre sau obloane. Cei mai buni nu conțin decît un singur fagure permițîndu-ne să-l observăm în ambele părți. Acest tip de stup prevăzut cu o ieșire, poate fi așezat fără nici o greutate, într-un salon, bibliotecă, etc. Albinele care locuiesc în situpul instalat în cabinetul meu de lucru de ia Paris, culeg din pustiul de piatră al marii capitale ceea ce le trebuie pentru a trăi și a progresa.), este destul de dezamăgit la început. I se spusese că această cutie de sticlă cuprinde o activitate fără seamăn, un număr nesfîrșit de legi înțelepte, tot atîta geniu, mistere, cumințenie, socoteală, pricepere, atîtea îndeletniciri deosebite, atîta prevedere, siguranță, obiceiuri, inteligente, atîtea simțiri și virtuți curioase. El nu descoperă înăuntru decît o îngrămădeală încurcată de mici boabe roșietice ce aduc a boabe de cafea prăjită sau a struguri uscați îngrămădiți la fereastră. Aceste sărmane bobițe sunt mai mult moarte decît vii, fără rost și greu de înțeles. El nu poate recunoaște minunatele picături de lumină care, ceva mai înainte, se scurgeau și țîșneau fără oprire în răsuflarea plină de viață de aur și mărgăritare a miilor de flori îmbietoare.
Ele bîjbîie prin întuneric. Ele se înăbușă într-o mulțime cuprinsă de frig; ai zice că sunt niște prizoniere bolnave sau regine detronate care nu sjau bucurat decît de o clipă de strălucire în mijlocul florilor pline de lumină ale grădinii, pentru a se reîntoarce la mizeria de plîns din locuința lor strimtă și neprimitoare.
Și albinele au aceeași soartă ca toate marile adevăruri. Trebuie să înveți să le observi. Un locuitor de pe altă planetă care ar privi pămîntul și ar vedea oamenii umblînd, pe nesimțite de colo colo pe străzi, înghesuindu-se împrejurul anumitor clădiri sau în anumite piețe, așteptînd cine știe ce, fără vreo mișcare aparentă în locuințele lor, ar crede de ase menea că și ei sunt niște ființe de plîns și fără vlagă. Iți trebuie mult timp ca să poți pătrunde viața multiplă a acestei inerții aparente.
într-adevăr, fiecare din aceste mici boabe, aproape nemișcate, muncește fără răgaz și fiecare face un lucru aparte. Nici una nu știe ce este odihna și acelea, de exemplu, care par cele mai adormite și atîrnă de geamuri ca niște ciorchini uscați, au misiunea cea mai tainică și cea mai istovitoare; ele produc și secretă ceara. Dar vom reveni în curînd la amănuntele acestei activități unanime. Deocamdată este de ajuns să ne fixăm atenția asupra trăsăturii celei mai importante a firii albinei care explică îngrămădirea extraordinară a acestei munci încîlcite. Albina este la fel ca și furnica și, încă mai mult decît furnica, este o ființă de grup. Ea nu poate trăi decît într-o colonie, într-un grup numeros. Cînd iese din stupul atît de aglomerat, încât trebuie să-și croiască drum lovind cu capul pereții vii care o înconjoară, ea iese din elementul său natural. Ea se afundă o clipă în văzduhul plin de flori la fel ca pescuitorul în oceanul plin de mărgăritare; dar sub amenințarea morții ea trebuie, la intervale regulate, să revină în stup, să-și regăsească colonia, la fel ca pescuitorul ce revine la suprafață ca să respire. Rămasă singură, cu hrană îmbelșugată și la o temperatură prielnică, ea se stinge în cîteva zile nu de soare sau de frig, ci din cauza singurătății. Colonia, cetatea întreagă îi dă albinei o hrană nevăzută, tot atît de necesară pentru ea ca și mierea. Pentru a ne da seama de spiritul legilor stupului trebuie să ajungem la înțelegerea acestei nevoi. În stup, individul nu este nimic, el nu are decît o existență condiționată, nu este decît o clipă oarecare, un organ înaripat al speciei. întreaga sa viață este un sacrificiu total făcut ființei fără număr și perpetuu din care face parte. Este curios să constatăm că lucrurile nu s-au petrecut mereu astfel. Și astăzi regăsim la himenopterele melifere toate stadiile civilizației progresive ale albinei noastre domestice. La începutul acestei evoluții albina lucrează singură, din greu; adesea, ea nu-și dă seama nici de descendența sa (Prosopis, Colletes, etc.) uneori trăiește în mijlocul familiei anuale pe care și-o durează (bondarii). Ea formează mlai apoi asociații temporare (Panurgus, Dasypoda, Halyctus etc.) pentru a ajunge treptat la societatea aproape perfectă dar necruțătoare a stupilor noștri, unde individul este absorbit în întregime de republică și unde, la rîndu-i, republica este cu regularitate sacrificată cetății abstracte și nemuritoare a viitorului.

VIII
Să nu ne grăbim să tragem din aceste fapte concluzii ce s-ar putea potrivi oamenilor. Omul are libertatea de a nu se supune legilor firii; și faptul de a ști dacă are sau nu dreptate, de a se folosi de acest drept al său constituie elementul cel mai important și mai puțin lămurit al moralei sale. Dar nu este mai puțin interesant să surprinzi voința naturii într-o altă lume, diferită de a ta. Astfel, în evoluția himenopterelor care sunt, imediat după om, vietățile cele mai dotate în ce privește inteligența, această voință apare foarte limpede. Ea tinde în mod vădit la îmbunătățirea speciei, dar ea arată în același timp că nu o dorește sau nu o poate obține decît în detrimentul libertății, al drepturilor și al fericirii fiecărui individ în parte. Pe măsură ce societatea se organizează și prosperă, viața particulară a fiecărui membru se limitează și mai mult. De îndată ce progresul se face simțit undeva, el nu este decît rezultatul jertfei, al sacrificării interesului personal bunului mers al societății. Mai înainte de toate, fiecare trebuie să-și părăsească patimile care sunt acte de independență. Astfel, în penultimul stadiu de evoluție al albinelor, se găsesc bondarii care se aseamănă cu antropofagii noștri. Lucrătoarele adulte dau mereu tîrcoale ouălor pentru a le mînca și mama este nevoită să le apere cu îndârjire. Mai trebuie apoi, după ce fiecare s-a lepădat de patimile cele mai periculoase, să dobîndească un anumit număr de virtuți, unele mai grele decît altele. Lucrătoarele bondarilor, de exemplu, nici nu se gîndesc să renunțe la dragoste, pe cînd albina noastră domestică trăiește într-o nevinovăție continuă, veșnică. Vom vedea în curînd tot ceea ce părăsesc în schimbul unui trai bun, al siguranței, al desăvîrșirii arhitecturale, economice și politice a stupului și vom reveni asupra surprinzătoarei evoluții a himenopterelor în capitolul închinat progresului speciei lor.

Albinele stupului pe care l-am ales au scuturat, așadar, toropeala iernii. Matca a început din nou să ouă din primele zile ale lui februarie. Lucrătoarele au cercetat anemonele, florile de mierea ursului, arbuștii, violetele, sălciile, alunii. Iar mai apoi primăvara a cuprins tot pămîntul; hambarele și pivnițele gem de miere și de polen, mii de albine se nasc în fiecare zi. Bărbații, mari și greoi, ies din celulele lor încăpătoare, se plimbă pe faguri, și înghesuiala înfloritoarei cetăți este așa de mare încât, seara, întorcîndu-se de pe flori, sute de lucrătoare întîrziate nu mai găsesc adăpost și sunt nevoite să-și petreacă noaptea în jurul urdinișului unde frigul nopții le răpune.
O grijă serioasă preocupă întreg poporul și bătrîna matcă începe să se frămînte. Ea are presimțirea unui nou destin ce se pregătește. Ea și-a făcut cu sfințenie datoria de mamă bună, și acum, din datoria împlinită, nu va culege decât tristețea și zbuciumul. O forță de neînvins îi amenință liniștea; în curînd va trebui să părăsească orașul peste care domnește. Și totuși, acest oraș este opera ei, este ea însăși. Ea nu este regină în sensul pe care noi oamenii îl dăm acestui cuvînt. Ea nu dă porunci, ci este supusă ca ultima dintre supusele ei acestei puteri nevăzute și pline de înțelepciune pe care o vom numi, pînă ce vom ajunge să ne dăm seama unde se află, "spiritul stupului". Dar ea este mama și singurul organ al iubirii. Ea a creat cetatea în nesiguranță și sărăcie. Tot ea, fără pic de zăbavă, a înmulțit-o cu prețul vieții și toți cei care îi dau viață, lucrătoare, trîntori, larve nimfe, și tinere prințese, a căror naștere apropiată îi va grăbi plecarea și dintre care una i-a și luat locul pentru a se îngriji de perpetuarea speciei, toți au ieșit din măruntaiele ei.

II
Unde este ascuns "spiritul stupului" și în ce se întrupează? El nu se aseamănă ou instinctul specific al păsărilor care știu să-și clădească cu dibăcie cuibul și să caute alte zări cînd ceasul pribegiei a sunat. Și nu este nici un fel de obișnuință mecanică a speciei care nu cere orbește decît să trăiască și care se lovește de toate greutățile soartei deîndată ce o împrejurare neprevăzută tulbură firul întîmplărilor obișnuite. Dimpotrivă, el urmează pas cu pas împrejurările atotputernice ca un sclav inteligent și spontan care știe să profite chiar de poruncile cele mai primejdioase ale stăpînului său.
El hotărăște fără milă, dar în liniște, și întocmai ca și cînd ar fi supus unei mari îndatoriri, toate bogățiile, fericirea, libertatea și viața întregului popor înaripat. El socotește zi cu zi numărul nașterilor potrivindu-l dibaci bogăției florilor ce strălucesc pe oîmpii. El vestește reginei detronarea sau perspectiva plecării, o silește să aducă la lumina zilei pe rivalele ei, pe acestea le crește regește, le ocrotește, împotriva urei politice a mamei lor, îngăduie sau oprește, după dărnicia florilor multicolore, după vîrsta primăverii și după primejdiile ce ar putea amenința zborul nupțial, ca cea dintîi născută dintre prințesele fecioare să omoare în leagănul lor pe tinerele ei surori ce murmură cîntecul reginelor. Alteori, cînd vremea e timpurie, cînd florile au o viață mai scurtă, pentru a curma răzmerițele și a grăbi reluarea lucrului, același spirit poruncește chiar și lucrătoarelor de a nimici toată descendența imperială, pe toți urmașii prezumtivi ai mătcii.
Acest spirit al stupului e prudent și econom, dar nu e zgârcit. În aparență, el cunoaște legile pline de fast și puțin cam nebunatice ale firii în tot ceea ce privește iubirea. De aceea, în zilele îmbelșugate din cursul verii, ele tolerează în mijlocul lor prezența supărătoare a trei sau patru sute de trântori nerozi, stângaci, âncurcă-lume, ângâmfați fără pereche și revoltător de leneși, gălăgioși, lacomi, neciopliți, murdari, nesaturați, uriași – căci dintre ei matca ce se va naște își va alege iubitul. Dar, îndată ce regina e fecundată, intr-una din diminețile cînd florile se deschid mai trîziu și se închid mai devreme, acest spirit poruncește cu sînge rece măcelul trântorilor, o baie de sînge care să-i nimicească pe toți deodată.
Tot el rânduiește munca fiecărei lucrătoare. După vîrstă el dă de lucru doicilor, care au în grijă larvele și nimfele, doamnelor de onoare, care veghează și se îngrijesc de bunăstarea mătcii, nepierzînd-o din ochi, albinelor ventilatoare care, bătînd din aripi, aerisesc, răcoresc sau încălezsc stupul și grăbesc uscarea mierii cînd aceasta conține prea multă apă, dă de lucru arhitecților, zidarilor, cereselor, sculptorițelor, care fac lanț și clădesc fagurii, culegătoarelor care caută pe cîmp nectarul florilor care va deveni miere, polenul care este hrana lalrvelor și a nimfelor, propolisul care servește la astuparea crăpăturilor și la consolidarea construcțiilor cetății, apa și sarea trebuincioase tinerilor membri ai națiunii. El cheamă la datorie pe chimiști, care asigură păstrarea mierii introducînd în ea, cu ajutorul acului lor, o picătură de acid formic, pe căpăcitoare, care astupă celulele a căror bogăție este coaptă, pe măturătoare, care mențin curățenia de invidiat a străzilor și piețelor publice, pe cioclii care duc departe pe cei morți, pe amazoanele corpului de gardă care veghează zi și noapte la securitatea pragului, cercetînd pe cei ce pleacă și vin, recunoscînd pe cei tineri, cînd ies pentru prima dată din stup, înspăimântând pe haimanale, pe leneși, pe hoți, gonihdu-i pe nepoftiți. Ele atacă cu toatele pe vrăjmașii de temut și, la nevoie, baricadează intrarea.
În sfârșit, tot "spiritul stupului" este acela care hotărăște ceasul marei jertfe a anului adusă geniului speciei- mă refer la roire – cind un ântreg popor ajuns ân culmea puterii și a Înfloririi iși lasă, deodată, in mâinile generației viitoare, toate bogățiile, palatele și casele, tot rodul trudei, pentru a căuta, departe, cine știe unde, in nesiguranță și sărăcie, o nouă patrie. Iată o faptă care, conștient sau nu, depășește morala omenească. Ea nimicește uneori, ea sărăcește întotdeauna, risipește desigur cetatea fericită pentru a se supune unei legi superioare fericirii cetății. Unde se formulează această lege care, după cum vom vedea imediat, e departe de a fi fatală și oarbă așa cum s-ar putea crede? Unde, în ce adunare, în ce sfat, în ce loc obișnuit sălășluiește acest spirit căruia toate i se supun și care e supus, el însuși, unei datorii eroice și unei rațiuni ce privește necontenit spre viitor?
Cu albinele noastre se întîmplă același lucru ca și cu cele mai multe lucruri din lumea aceasta; observăm cîteva din obiceiurile lor și spunem: ele fac cutare lucru, lucrează în cutare fel, regina naște astfel, lucrătoarele lor rămîn caste, roiesc la un anumit timp. Credem că le-am cunoscut și nu vrem mai mult. Le privim zburînd grăbite din floare în floare și observăm acel du-te vino, acea forfotă a stupului. Această existență ni se pare foarte simplă, limitată, ca multe altele, la grijile instinctive ale hranei și perpetuării speciei. Dar, dacă privim atent și dorim să înțelegem, atunci ne apare complexitatea uimitoare a fenomenelor celor mai firești, taina inteligenței, a voinței, a soartei, a scopului, a mjloacelor și cauzelor, a organzării de nepătruns a celui mai mic dintre faptele vieții lor.

III
Așadar, în stupul nostru se pregătește roirea, adică marea jertfă adusă zeilor pretențioși ai speciei. Dînd ascultare poruncii "spiritului" care ni se pare destul de greu de priceput, întrucît este tocmai împotriva tuturor pornirilor speciei noastre, șaizeci sau șaptezeci de mii de albine, din cele optzeci sau nouăzeci de mii cât numără toată populația unui stup, vor părăsi la momentul hotărît cetatea maternă. Ele nu vor pleca într-un moment de spaimă, nu vor părăsi, în urma unei hotărîri pripite și pline de groază, patria pustiită de foame, de război sau de molime. Nu, bejenia lor e hotărîtă de mult și ceasul potrivit este așteptat cu răbdare. Dacă stupul e sărac, dacă este zdruncinat de nenorocirile familiei regale, de vreme rea, de jafuri, ele nu-l părăsesc. Ele nu-l părăsesc decât în apogeul puterii, atunci cînd, după munca titanică din primăvară, palatul strălucitor cu o sută douăzeci de mii de celule frumos rînduite, este plin pînă la refuz de mierea cea nouă și de acel praf de culoarea curcubeului ce se numește polen și pe care ele îl folosesc ca hrană pentru larve și nimfe.
Niciodată stupul nu e mai frumos decît în ajunul acestei renunțări eroice. Pentru el este ceasul fără seamăn, plin de viață, înfrigurat dar senin, ceasul belșugului și al deplinei desfătări. Să încercăm a-l imagina, dar nu așa cum îl văd albinele, căci noi nu putem percepe în ce chip fermecător se oglindesc întâmplările vieții în cele șase pînă la șapte mii de fațete care compun ochii lor lăturalnici și în întreitul ochi de ciclop din fruntea lor, ci să ni-l închipuim cum l-am vedea noi, dacă am fi de mărimea lor.
Din înălțimea unui dom mai uriaș decît cel de la Sf. Petru din Roma coboară pînă jos paralele, verticale și nenumărate, mărețe ziduri de ceară, construcții geometrice suspendate în gol și în întuneric și pe care, păstrînd toate proporțiile, nu le-am putea asemăna cu niciuna din clădirile omenești în ceea ce privește precizia, îndrăzneala și mărimea.
Fiecare din aceste ziduri a căror substanță e încă proaspătă de tot, feciorelnică, argintie, neatinsă, parfumată, este compusă din mii de celule și conține provizii îndestulătoare pentru a hrăni întreg poporul timp de mai multe săptămîni. Aici sunt acele pete strălucitoare, roșii, galbene, mov și negre ale polenului, praful iubirii florilor de primăvară, depus în celulele transparente. De jur împrejur, între lungi și impunătoare perdele de aur cu falduri aspre și nemișcate, mierea de aprilie, cea mai limpede și cea mai parfumată, se odihnește deja în cele douăzeci de mii de rezervoare închise cu un capac pecetluit, ce nu va fi atinsă decît în zilele de răstriște. Mai sus, mierea de mai se coace încă în mari zăcători deschise pe marginea cărora cohorte de străjeri neadormiți fac în continuu ventilație. În mijloc, și departe de lumină, ale cărei sclipiri de diamante pătrund prin singura deschizătură, în partea cea mai caldă a stupului, dormitează și se deșteaptă viitorul. Este domeniul regal al "puietului" rezervat mătcii și celor din suita sa: aproape zece mii de locuințe unde s-au depus ouă, cincisprezece sau șaisprezece mii de camere ocupate de larve, patruzeci de mii de case locuite de nimfe albe îngrijite de mii de doici. – cifrele de mai sus sint riguros exacte. Ele se referă la un stup puternic.) În sfîrșit, în [NUME_REDACTAT] acestor domenii, în cele trei, patru, șase sau douăsprezece palate închise, foarte bine proporționate cu celelalte, prințesele tinere hrănite în întuneric își așteaptă ceasul, palide și nemișcate, acoperite cu un fel de lințoliu.

IV
Dar în ziua sorocită de "spiritul stupului" o parte din popor, precis hotărîtă, după legi sigure și nestrămutate, lasă locul acestor speranțe care n-au încă nici o formă. În orașul adormit sunt părăsiți trîntorii dintre care va fi ales iubitul mătcii, albine foarte tinere care îngrijesc puietul și cîteva mai de lucrătoare care vor continua să zboare și să culeagă departe de stup, vor păstra comoara depusă în faguri și vor duce mai departe tradițiile morale ale stupului, deoarece fiecare stup are morala sa proprie. Intîlnim stupi plini de virtuți, iar alții plini de vicii și stuparul neprevăzător poate strica un popor cuminte, poate să-l facă să-și piardă respectul pentru bunurile altuia, să-l îndemne să fure, să-l obișnuiască la cuceriri sau să-l învețe leneș, fapt care îl va face de temut pentru toate micile republici din jur. Pentru aceasta e deajuns ca albina să fi avut prilejul să simtă că munca, în depărtări, pe florile ce trebuie vizitate cu sutele pentru a aduna o picătură de miere, nu este nici singurul și nici cel mai rapid mijloc de a se îmbogăți și că este mai ușor a se furișa prin vicleșug în cetățile rău păzite sau chiar cu forța în cele prea slabe care nu se pot apăra. Ea pierde numaidecît ideea datoriei minunate dar neîmblînzite ce face din ea sclava înaripată a florilor în armonia nupțială a naturii și e foarte greu să readuci pe calea cea bună un stup astfel rătăcit.

V
Totul ne spune că nu matca, ci spiritul stupului este acela care hotărăște roitul. Cu matca se întîmplă ca și cu mai marii oamenilor; au aerul că numai ei poruncesc, dar în realitate ei înșiși ascultă de porunci mai puternice și mai de neînțeles decît acelea pe care le dau supușilor lor. Dar cînd acest spirit a sorocit ora, chiar de la revărsatul zorilor, poate chiar din ajun sau și mai devreme, de cînd și-a anunțat hotă-rirea, îndată ce soarele a sorbit primii stropi de rouă, se observă de jur împrejurul neastîmpăratei cetăți o zarvă neobișnuită ce poate înșela foarte rar pe un stupar. Uneori ai crede că este o luptă, o ezitare, o frică.
Într-adevăr, timp de mai multe zile, se întâmplă ca această emoție aurie și transparentă să se producă și să se liniștească fără să vezi dece. Un nor, pe care noi nu-l vedem, se adună în acea clipă pe cerul văzut numai de ele sau e o părere de rău ce se înfiripă în sufletul lor? Se discută oare într-un sfat gălăgios despre nevoia plecării? Nu știm nimic, după cum nu știm nici prin ce mijloc spiritul stupului anunță mulțimii hotărîrile sale. Dacă nu ne îndoim că albinele comunică între ele, n-am aflat dacă ele o fac în felul oamenilor. Acel zumzet parfumat de miere, acel freamăt îmbătător al fermecătoarelor zile de vară, care e una din plăcerile cele mai dulci ale stuparului, acel cîntec înălțător de muncă ce se ridică și coboară în jurul stupului în limpezimea străvezie a văzduhului ca un susur de încîntare al florilor desfătate, cîn-tecul fericirii lor, ecoul parfumurilor lor suave, glasul garoafelor albe, al cimbrișorului, al maghiranului, toate acestea nu se știe dacă le mai aud. Cu toate acestea ele au o gamă întreagă de sunete pe care noi le înțelegem, ce merge de la fericirea fără margini pînă la amenințare, la mînie și la nenorocire; ele au cîntecul mătcii, refrenele belșugului, psalmii durerii; în sfîrșit, au lungile și tainicile strigăte de război ale tinerelor prințese din timpul luptelor și măcelului cu care începe zborul nupțial. Este oare o muzică întîmplătoare ce nu tulbură liniștea dinăuntru? Nu este mai puțin adevărat că zgomotul ce-l facem în jurul stupului nu le neliniștesc ci cred, poate, că aceste zgomote nu aparțin lumi lor și nu prezintă nici un interes pentru ele. Se prea poate, de asemenea, ca noi să nu auzim decît o infimă parte din ceea ce spun ele, iar mulțimea armoniilor pe care le produc ne scapă. În orice caz, așa cum vom vedea mai departe, ele știu să se înțeleagă și să se sfătuiască cu o repeziciune uimitoare, de pildă cînd marele jefuitor al mierii, uriașul Sjinx atropos, fluturele înfiorător ce poartă pe spate un cap de mort, pătrunde în stup vrăjindu-le cu un fel de murmur cu care numai el știe să le îmbete. Atunci, știrea trece de la una la alta și, tot poporul, de la mic la mare, de la paznicele intrării pînă la ultimile lucrătoare de pe fagurii cei noi, este pus în mișcare.

VI
Părăsind comorile regatului lor pentru a se arunca astfel în necunoscut, înțeleptele "albine atît de econoame, atît de calculate și atît de prevăzătoare de felul lor, s-a crezut mult timp că ar da ascultare unei nebunii fatale, unei porniri oarbe, unei legi a neamului, unei porunci a firii, acelei puteri ascunse tuturor viețuitoarelor în întunericul timpului care se scurge.
Fie că este vorba, de albine sau de noi înșine, pentru noi este fatal tot ceea ce nu putem înțelege încă. Dar astăzi stupul și-a dezvăluit două sau trei din secretele sale și s-a văzut că această bejenie nu este nici instinctuală și nici de neînlăturat. Nu este o migrație oarbă, ci mai degrabă un sacrificiu ce pare gîndit, al generației de azi pentru generația de mîine. E deajuns ca stuparul să omoare în celulele lor pe tinerele mătci ce nu au viață încă și, în același timp, dacă larvele și nimfele sunt numeroase, să mărească hambarele și dormitoarele poporului: ca prin farmec, toată zarva ce nu dădea roade se abate ca picăturile de aur ale unei ploi molcome, zumzetul muncii obișnuite începe să învăluie florile și, devenind de neînlocuit, nemaisperînd și nemaitemîndu-se de urmași, sigură de viitorul muncii ce va începe, bătrîna regină renunță să mai vadă lumina soarelui în acest an. Ea își reia în liniște, în întuneric, sarcina ei de mamă ouînd pe linia unei spirale metodice, din celulă în celulă, fără să uite vreuna, fără să se oprească, două sau trei mii de ouă în fiecare zi.
Ce este fatal în toate acestea în afară de dragostea generației de azi pentru generația de mîine? Această fatalitate există și la specia umană, dar puterea și întinderea ei sunt mai mici. Ea nu dă niciodată jertfe atît de mari, venind din partea tuturor. Cărei fatalități prevăzătoare ne supunem noi, ce o înlocuiește pe aceasta? Nu știm și nici nu cunoaștem ființa care ne privește pe noi oamenii așa cum noi privim albinele.

VII
Dar omul nu tulbură deloc viața stupului pe care l-am ales și căldura plină încă de boare a unei dimineți însorite ce se risipește pe sub arbori grăbește ora despărțirii. De sus pînă jos, în coridoarele aurite care despart zidurile paralele, lucrătoarele fac ultimele pregătiri pentru călătorie. Mai intîi, fiecare dintre ele ia atîta miere rit îi trebuie pentru cinci sau șase zile. Din această miere, pe care o iau cu ele, vor scoate, printr-o chimie ce nu a fost lămurită încă, ceara necesară pentru a începe imediat înălțarea noilor edificii. Ele iau de asemenea, puțin propolis, care este un fel de rășină, rînduită a lipi crăpăturile noii locuințe, a repara tot ce se clatină, a vopsi toți pereții, a astupa toate deschizăturile, deoarece le place să muncească într-un întuneric aproape desăvîrșit, în care se călăuzesc cu ajutorul ochilor lor cu multe fețe sau poate cu micile lor antene unde se bănuiește că sălășluiește un simț necunoscut ce le permite să măsoare întunericul.

VIII
Prin urmare, ele știu să prevadă aventurile zilei celei mai primejdioase din existența lor. într-adevăr, astăzi prinse de grijile și riscurile nespuse ale acestei mari fapte, nu vor avea răgazul să cutreiere grădinile și pajiștile iar mîine, poi-mîne, poate va sufla vîntul, va ploua chiar, iar micile lor aripi vor îngheța și florile nu vor mai voi să se deschidă. Fără această prevedere n-ar urma decît foametea și moartea. Nimeni nu le-ar sări în ajutor și ele n-ar putea cere ajutorul nimănui. Locuitoarele unei cetăți nu-și cunosc vecinele din altă cetate și nioi nu se ajută unele pe altele vreodată. Se întîmplă ca stuparul să găsească vechea matcă înconjurată de ghemul albinelor plecate, chiar lîngă stupul pe care l-au părăsit și să le facă noul stup lîngă acesta. Oricare ar fi nenorocirea care le lovește, s-ar putea spune că au uitat cu desăvârșire liniștea, acea fericire plină de muncă, imensele bogății și siguranța trecută și toate, una după alta, pînă la ultima, nu vor ezita să moară de frig și de foame în jurul nenorocitei lor suverane, în loc să se reîntoarcă în casa părintească, al cărui parfum de bogăție, care nu este altul decît acela al muncii lor de odinioară, le învăluie pînă și în disperarea lor.

IX
Iată, se va spune, un lucru pe care nu l-ar face oamenii, iată unul din aceste fapte ce ne dovedesc că în perioada rânduielilor lor minunate, albinele nu sunt cîrmuite nici de inteligență și nici de o adevărată conștiință. Dar ce știm în realitate? În afară de faptul că este foarte posibil ca în alte vietăți să existe o inteligență de cu totul altă natură decît a noastră și care să producă cu totul alte efecte, nu mai prejos decît acelea ale inteligenței noastre, suntem noi oamenii, fără să ne părăsim opiniile, buni judecători ai spiritului? Este suficient să vedem două sau trei persoane vorbind și agitîndu-se în spatele unei ferestre, fără a putea auzi ce spun, și tot încă ne este greu să ghicim gîndul ce le muncește. Credeți oare că un locuitor de pe Marte sau de pe Venus care, din înălțimea unui munte, ar vedea umblînd încoace și încolo pe străzile și în piețile publice ale orașelor noastre, micile puncte negre care suntem noi oamenii, și-ar putea forma, după gesturile noastre, după înfățișarea clădirilor, a canalelor, a mașinilor noastre, o idee exactă despre civilizația noastră, despre morala noastră, despre felul nostru de a iubi, de a cugeta, de a spera, într-un cuvînt, o idee despre ființa noastră intimă și adevărată ce sălășluiește în noi? El s-ar mărgini să constate cîteva fapte destul de surprinzătoare, cum facem și noi cu stupul și ar trage concluzii tot așa de nesigure, tot așa de greșite ca ale noastre. În orice caz, i-ar fi foarte greu să descopere în "micile noastre puncte negre" marea direcție morală, minunatul simț de solidaritate ce cuprinde un stup. "Unde se duc? ar întreba, după ce ne-a observat, vreme de mai mulți ani sau veacuri; ce fac? care este punctul central, care este scopul vieții lor? se supun vreunui zeu? Nu văd nimic din ceea ce le-ar putea călăuzi pașii. Într-o zi îi vezi, pare-se, adunînd și îngrămădind mici lucruri, pentru ca, a doua zi, să le dărîme și să le împrăștie. Pleacă și vin, se adună și se risipesc, dar nu poți ști ce doresc și îți oferă o mulțime de priveliști fără sens. Vezi, bunăoară, pe unii care nu fac nici o mișcare. îi recunoști după înfățișarea lor mai deosebită; de multe ori ei sunt și mai voluminoși decît ceilalți. Ei stau în case de zece sau de douăzeci de ori mai mari, mai ingenios construite și mai bogate decît locuințele obișnuite. în fiecare zi ei dau mese îmbelșugate ce se prelungesc ceasuri întregi și, uneori, chiar noaptea tîrziu. Toți cei care se apropie de ei par că îi onorează și numeroși furnizori ies de prin casele vecine aducîndu-le merinde sau alții vin chiar din satele uitate pentru a le face plocoane. Ai putea crede că aceștia sunt ființe importante, de care lumea nu se poate lipsi și aduc servicii imense omenirii cu toate că mijloacele noastre de cercetare nu ne-au îngăduit încă să cunoaștem cu exactitate natura acestor foloase. Sau, alții, dimpotrivă, se frămîntă fără încetare în niște colibe mari ce te asurzesc cu vuietul roților, în vizuini întunecoase, în jurul porturilor sau pe niște mici petece de pămînt pe care le tot sapă din zori și pînă-n asfințit. Totul te-ar face să crezi că această mișcare este ispășirea unei pedepse, căci îi vezi cum locuiesc în cocioabe strimte, murdare și dărăpănate. Trupul și-l acoperă cu o substanță fără de culoare. Și într-atît sunt de absorbiți de această muncă vătămătoare sau cel puțin zadarnică, încât de-abia găsesc timp să mănînce și să doarmă. Numărul acestora din urmă față de cei dintîi este ca o mie față de unul. Este de mirare cum specia a putut să supraviețuiască pînă acum în condiții așa de vitrege. De altfel, e bine să mai spunem că, în afară de această pornire oarbă ce însoțește munca lor istovitoare, par blînzi și supuși, mulțumindu-se cu rămășițele acelora care sunt paznicii și poate chiar salvatorii acestui neam".

X
Nu e de mirare că stupul pe care-l vedem așa de nelămurit, din înălțimea altei lumi, să ne conducă la un răspuns adînc și neîndoios de la prima privire ce i-am arunca-o? Nu e minunat că obiceiurile sale, clădirile atît de exacte, legile, organizarea economică și politică, virtuțile și chiar defectele sale ne dezvăluie imediat ideea sau dumnezeul pe care albinele îl slujesc și care nu este nici cel mai puțin drept, nici cel mai cuminte dintre toți, vreau să spun viitorul, singurul zeu pe care nu l-am adorat de loc? Căutăm uneori în istoria noastră omenească să cîntărim forța și măreția morală a unui popor sau a unui neam și nu găsim altă măsură decît statornicia și măreția idealului pe care-l urmăresc unite cu sacrificiul pe care sunt în stare să-l facă pentru atingerea lor. Am mai întîlnit vreodată un ideal mai potrivit cu dorințele Universului, mai statornic, mai sublim, mai dezinteresat, mai hotărît și un sacrificiu mai înălțător și mai eroic?

XI
Curioasă republică atît de mică, atît de logică și atît de serioasă, atît de reală, atît de conștiincioasă și de econoamă și cu toate acestea victima unui vis așa de mare și de amăgitor! Popor așa de hotărît și de pătrunzător, hrănit cu lumină și căldură, cu ceea ce este mai curat în natură, cu sufletul florilor, zîmbetul cel mai cald al materiei și strădania ei cea mai minunată către fericire și frumusețe, cine oare ne va putea spune enigmele pe care le-ați dezlegat și care pentru noi rămîn de nepătruns, adevărurile pe care le-ați cucerit și pe care noi va trebui să le cucerim de acum înainte? Și dacă este adevărat că ați dezlegat acele enigme, ați cucerit acele adevăruri, nu datorită inteligenței ci grație unui imbold orb și înăscut, ce nouă taină, mai de nepătruns, ne mai propuneți să dezlegăm? Minusculă cetate plină de credință, de speranțe și de taine, pentru ce oare acea sută de mii de fecioare ce primesc, fără cîrtire, o trudă pe care nici un sclav n-a primit-o încă? Cruțîndu-și forțele, mai puțin uituce cu ele însele, mai puțin devotate unei munci istovitoare, ele ar putea revedea o altă primăvară și o a doua vară; dar în clipa minunată în care toate florile le chiamă, ele par cuprinse de beția ucigătoare a muncii și, cu aripile frînte, cu trupul istovit și măcinat, pline de răni, se sting aproape toate în mai puțin de cinci săptămîni.
Tantus amor jlorum, et generandi gloria mellis,
exclamă Vergiliu care ne-a transmis în cartea a patra a Georgicelor, consacrată albinelor, greșelile fermecătoare ale celor vechi care observau natura cu niște ochi și mai orbiți de prezența unor zei închipuiți.

XII
De ce se lipsesc de somn, de deliciile mierii, de dragoste, de plăcerile pline de desfătare pe care le cunoaște, bunăoară, fluturele, fratele lor înaripat? N-ar putea trăi și ele astfel? Nu foamea este aceea care le silește să trăiască astfel. Două sau trei flori ajung pentru a le hrăni, iar ele cercetează două sau trei sute într-o oră pentru a strînge o comoară a cărei dulceață nu o vor gusta niciodată. La ce bun atîta zbucium, de unde vine atîta prevedere? Prin urmare, e neîndoielnic că generația pentru care muriți merită această jertfă, că ea va fi mai frumoasă și mai fericită, că va face ceva mai mult decît ați făcut voi? Noi vedem scopul vostru, e tot așa de limpede ca al nostru; voi vreți să trăiți prin urmașii voștri cât va trăi șipămîntul; dar care să fie scopul acestei mari ținte și rostul acestei vieți care se primenește fără încetare?
Dar noi, care vă punem niște întrebări așa de zadarnice, nu suntem oare chiar mai mult decît voi copleșiți de neho-tărîre și de greșeală, nu suntem niște visători copilăroși? Din schimbare în schimbare, veți fi devenit atotputernice și fericite, veți fi ajuns pe culmi de unde stăpîniți legile firii, veți fi ajuns, în sfîrșit, niște zeițe nemuritoare. La ce bun să vă mai întrebăm ce nădăjduți, încotro vreți să mergeți, unde aveți de gînd să vă opriți, ce dorințe aveți? Noi oamenii suntem făcuți să nu fim niciodată mulțumiți, să nu credem niciodată că ceva ar putea avea un scop ascuns în sine, că ar putea exista pentru a exista, fără vreun gînd ascuns. Am putut pînă acum să ne închipuim vreunul din zeii noștri, înce-pînd cu cel mai necioplit și sfîrșind cu cel mai rațional, fără să-l facem numaidecât să se agite, fără să-l silim să creeze o mulțime de ființe și de lucruri, fără să caute mii de scopuri mai presus de el însuși și ne vom mulțumi noi vreodată a reprezenta în liniște, timp de mai multe ceasuri, o formă interesantă a activității materiei, pentru a relua numaidecît, fără mirare și fără părere de rău, cealaltă formă, a inconștientului, a necunoscutului, a nemișcării, a veșniciei?

XIII
Dar să nu uităm stupul nostru, unde roiul își pierde răbdarea, stupul nostru care fierbe și ale cărui valuri negre și neastâmpărate se revarsă, aidoma unui potir sonor sub povara soarelui. Este ora prânzului și ai zice că, in jurul căldurii ce domnește, copacii adunați iși rețin frunzele să foșnească, cum cineva își reține răsuflarea în fața unui lucru foarte scump dar foarte grav. Albinele dau mierea și ceara parfumată omului care le îngrijește; dar ceea ce prețuiește poate mai mult decît ceara este că ele atrag atenția omului asupra desfătărilor lui iunie, îl fac să guste armonia lunilor minunate, iar în toate faptele vieții lor sunt legate de cerul senin, de sărbătoarea florilor, de fericirea celor mai frumoase ceasuri ale anului. Ele sunt sufletul verii, ceasornicul clipelor de belșug, aripa plină de sîrg a parfumurilor care se revarsă, inteligența razelor ce plutesc, murmurul luminilor ce clipesc, cîntecul văzduhului care se odihnește și se alintă și zborul lor e semnul văzut, nota convingătoare și melodioasă a micilor și nenumăratelor bucurii care nasc din căldură și trăiesc în lumină. Ele ne fac să înțelegem vocea cea mai intimă a blîndei naturi. Pentru cine le-a cunoscut, pentru cine le-a iubit, o vară fără albine i se pare tot atît de tristă și searbădă ca o primăvara fără ciripit de păsări și fără flori.

XIV
Cine ia parte pentru prima dată la acest eveniment asurzitor și dezordonat care este roitul unui stup puternic, își pierde ușor cumpătul și nu se apropie decît cu teamă. El nu mai recunoaște blândele și liniștitele albine din ceasurile de muncă. Le văzuse cu cîteva clipe mai înainte întorcîndu-se din toate colțurile cîmpiei, preocupate ca niște mici gospodine pe care nimic nu le-ar putea abate de la obiceiurile casei. Intrau aproape neobservate, obosite, grăbite, frămîntate, dar tăcute, salutate în trecere, cu o ușoară înclinare de aripă, de către tinerele amazoane de la poartă. Cel mult, schimbau cele două-trei vorbe indispensabile poate, lăsîndu-și în grabă recolta de miere tinerelor ucenice ce așteaptă mereu în curtea interioară a uzinei; sau se duceau să-și descarce în marele hambar care înconjoară cuibul, cele două coșulețe pline de polen ce le atârnă de piciorușe, pentru a pleca apoi imediat, fără să le pese de ceea ce se ântîmplă în ateliere, în iatacurile nimfelor sau în palatul regal, fără să se amestece nici o clipă în vălmășagul pieții care se întinde în fața pragului și unde, în ceasul marilor călduri, nu-și poți trage sufletul de înghesuiala guralivelor ventilatoare care, după expresia plină de farmec a stuparului, "fac barbă".

XV
Azi, totul este schimbat. Este adevărat că un număr oarecare de lucrătoare, liniștite, ca și cînd nimic nu se va întâmpla, se duc pe cîmp, se întorc, curăță stupul, urcă în camerele cuibului fără să le pese de zarva dimprejur. Acestea sunt albinele ce nu vor însoți matca și vor rămîne în vechea locuință pentru a o păzi, pentru a îngriji și hrăni cele nouă sau zece mii de ouă, cele optsprezece mii de larve, cele treizeci și șase de mii de nimfe și cele șapte sau opt prințese care rămîn. Ele sunt alese pentru această sarcină anevoioasă fără să putem ști după ce reguli și nici de unde și nici cum. Ele rămîn acolo liniștite și credincioase și, cu toate că de nenumărate ori am repetat experiența marcînd cu o culoare cîteva din aceste "cenușărese" resemnate, pe care le poți recunoaște foarte ușor după înfățișarea serioasă și cam greoaie cu care se mișcă în mijlocul poporului în sărbătoare, destul de rar am găsit vreuna în mulțimea gălăgioasă a roiului.

XVI
Și cu toate acestea, atracția pare de neînvins. E beția sacrificiului, inconștientă poate, poruncită de vreun .zeu, este sărbătoarea mierii, este izbînda rasei și a viitorului, este singura zi de bucurie, de uitare, de nebunie, este singura duminică a albinelor. E, în același timp, după cum s-ar crede, singura zi în care mănîncă pe săturate și cunosc din plin gustul minunat al comorii pe care o strîng. Ele au înfățișarea unor sclave dezrobite și duse dintr-o dată într-o țară plină de veselie unde găsesc desfătarea. Ele își ies din fire, nu se mai stăpânesc. Ele, care nu fac niciodată vreo mișcare neho-tărîtă sau de prisos, se agită acum, ies, intră, ies din nou pentru a alarma pe celelalte surori, căutînd să vadă dacă regina este gata, pentru a nu le înșela așteptarea. Acum zboară mult mai sus ca de obicei și fac să vibreze totul în jurul prisăcii, pînă la frunzele copacilor. Nu mai au nici teamă, nici griji. Nu mai sunt nici sălbatice, migăloase, bănuitoare, supărăcioase, războinice sau neîmblînzite. Omul, stă-pînul lor neștiut, pe care nu-l cunosc niciodată și care nu izbutește să le stăpînească decît respectând toate obiceiurile muncii lor, respectând toate legile lor, urmînd pas cu pas cărarea trasată in viață de inteligența lor Îndreptată mereu spre binele zilei de mîine și pe care nimic n-o tulbură din mersul ei, acum, omul poate să se apropie de ele, poate sfâșia perdeaua caldă și aurie pe care o formează in juru-i vârtejul lor asurzitor, le poate lua în mână, le poate aduna ca pe un ciorchine; sunt așa de blînde, așa de inofensive, ca libelulele sau fluturii și în această zi fericită, nemaiavînd nimic, încrezătoare în viitor, ele se supun oricui și nu se ating de nimeni atîta timp cât văd regina în mijlocul lor.

XVII
Dar adevăratul semnal nu a fost încă dat. În stup, este o frămîntare de neînțeles și o învălmășeală al cărui scop e și mai greu de găsit. în vremuri liniștite, cînd albinele se întorc acasă, uită că au aripi și fiecare stă aproapte nemișcată pe faguri, lucrînd în liniște la locul ce-i este destinat muncii ei. Acum, se mișcă ca niște nebune, în cercuri compacte, din înălțimea marilor pereți și pînă la baza lor, ca o pastă sonoră agitată de o mînă nevăzută. Căldura din stup crește repede și uneori, este așa de mare, încât ceara locuințelor se înmoaie și se strică. Regina, ce nu părăsește de obicei fagurii din mijloc, străbate gîfîind de emoție, suprafața mulțimii tulburate care se agită în loc. O face oare pentru a grăbi plecarea sau pentru a întîrzia? Le poruncește sau se roagă de ele? Se silește să le mărească emoția sau este și ea cuprinsă de aceeași simțire? Pare destul de clar, după cîte știm despre psiholcgia generală a albinelor, că roirea se face mereu împotriva voinței bătrînei suverane. În realitate regina trece în ochii ascetelor lucrătoare, care sunt fiicele ei, drept un organ al dragostei, folositor și sfînt, dar puțin cam nepricepută într-ale vieții și adeseori cam copilăroasă. De aceea, ele se poartă ca și cu o mamă ținută sub papuc. Au pentru ea un respect și duioșie fără margini. Ei i se păstrează mierea cea mai curată, limpezită anume și fără pic de ceară. Ea are o suită de servitori sau de lictori, cum zicea Pliniu, care veghează asupră-i zi și noapte, îi ușurează munca de mamă, pregătește celulele în care ea trebuie să ouă, o alintă, o mîngîie, o hrănește, o curăță, îi absorb chiar murdăria. Cum i se întîmplă cel mai mic neajuns, știrea se răspîndește din gură în gură și întreg poporul se îngrămădește și se vaită. Dacă ai lua-o din stup și albinele nu ar mai avea nici o speranță să o înlocuiască, fie că n-are urmași sorociți mai dinainte, fie că nu găsesc larve de lucrătoare mai tinere de trei zile (căci orice larvă de lucrătoare ce nu a împlinit trei zile, datorită unei hranc deosebite, poate să fie transformată în nimfă regală – acesta e marele principiu democratic al stupului care compensează prerogativele predestinării materne), dacă aceste împrejurări o prinzi, o închizi și o duci departe, îndată ce s-a aflat de dispariția ei – se scurg uneori două sau trei ore înainte ca vestea să facă înconjurul stupului – lucrul încetează aproape peste tot. Puii sunt părăsiți, o parte a poporului rătăcește fără rost căutîndu-și mama, altele zboară crezînd că o vor găsi afară, șirul de lucrătoare ocupate la clădirea fagurilor se destramă și se risipește, lucrătoarele nu mai zboară din floare în floare, păzitoarele porții își părăsesc posturile și jefuitorii străini, toți hoții de miere oare stau mereu la pîndă așteptînd vreo pleașcă, intră și ies nestingheriți, fără ca nimeni să se gândească la apărarea comorii strânse cu atîta trudă. încetul cu încetul, cetatea sărăcește și se pustiește Jar locuitorii ei, descurajați, nu vor întîrzia să moară de amărăciune și de mizerie, cu toate să florile strălucitoare ale verii le așteaptă.
Dar dacă le dai înapoi regina, înainte ca dispariția ei să fie interpretată ca un lucru împlinit și de nereparat, înainte ca descurajarea să fie prea mare, (albinele sunt ca și oamenii, o nenorocire și o disperare îndelungată le întunecă mintea și le strică caracterul) dacă le-o dai înapoâ numai după câteva ceasuri, ai fi mișcat și uimit de primirea pe care i-o fac. Toate se ingrămădesc ân jurul el, se urcă una peste alta, o mîngîie in trecerea ei cu lungile lor antene care conțin atîtea organe necunoscute încă, îi aduc miere, o conduc cu alai pînă la locu" ința regală. Imediat, ordinea se restabilește, munca reîncepe de la fagurii din centru ai cuibului și pînă în colțurile cele mai îndepărtate unde se depune prisosul recoltei, culegătoarele ies în șiruri negre și se întorc uneori în mai puțin de trei minute încărcate de nectar și polen, hoții și paraziții sunt goniți sau uciși, străzile sunt măturate și stupul întreg răsună de acel cîntec fericit și unic, de cîntecul intim al prezenței regale.

XVIII
Există mii de exemple ale acestei legături, al acestui devotament absolut al lucrătoarelor, pentru conducătoarea lor. În toate nenorocirile micii republici, căderea stupului sau a fagurilor, nepriceperea sau brutalitatea omului, frigul, foametea, boala Chiar, dacă poporul piere cu miile, matca rămîne mai totdeauna neatinsă și o regăsim sub cadavrele fiicelor ei credincioase. Căci toate o apără, îi ușurează fuga, fac scut și metereze din trupurile lor, îi păstrează hrana cea mai sănătoasă și ultimele picături de miere. Cât ea este în viață, oricare ar fi nenorocirea, descurajarea nu pune stăpînire pe cetatea "neprihănitelor băutoare de rouă". Sfărîmați-le fagurii de douăzeci de ori la rînd, luați-le de douăzeci de ori copiii și ouăle și tot nu veți izbuti să le clintiți credința în viitor. Nimicite de boli sau de foame, rămase așa de puține încât abia își mai pot ascunde matca de ochii dușmanului, ele vor primeni legile coloniei, vor stărui asupra celor mai grabnice, își vor împărți din nou sarcinile după nevoile momentului prin care trec și vor relua munca imediat cu o pricepere, o răbdare, o îndârjire pe care n-o întâlnești deseori în natură, cu toate că cea mai mare parte a viețuitoarelor sunt mai curajoase și mai încrezătoare în viitor decît omul.
Pentru a îndepărta descurajarea și a le întreține dragostea, nici nu e nevoie ca matca să fie de față, e deajuns oa ea să fi lăsat în ceasul morții sau al plecării sale cea mai slabă speranță de a avea urmași. "Am văzut, spune venerabilul LANGSTROTH, unul din părinții apiculturii moderne, o colonie oare nici nu avea atâtea albine pentru a putea acoperi un fagure de zece centimetri pătrați și făcea totuși eforturi pentru a-și crește o matcă. Vreme de două săptămîni încheiate nu și-au pierdut nădejdea; la sfîrșit, cînd numărul lor ajunsese la jumătate, matca s-a născut, dar aripile ei erau atît de slabe încât nu putea să zboare. Deși era așa de neputincioasă, albinele n-au tratat-o cu mai puțin respect. După o săptămînă nu mai rămăseseră decît o duzină de albine; în sfîrșit, după alte câteva zile, matca dispăruse, lăsînd pe faguri câteva nenorocite nemîngîiate."

XIX
Iată, printre altele, o împrejurare născută din incercările nemaiauzite pe care intervenția noastră recentă și tiranică le impune nefericitelor dar neclintitelor eroine și unde surprinzi pe viu ultimul gest de dragoste filială și de dăruire de sine. Ca orice iubitor de albine, am adus și eu, în mai multe rânduri, mătci fecundate din Italia, căci rasa italiană este mai bună, mai robustă, mai rodnică, mai activă și mai blîndă decît a noastră. Ele sunt expediate în mici cutiuțe găurite. Se pune înăuntru ceva hrană și matca este închisă în această cutie însoțită de un număr oarecare de lucrătoare alese, pe cit e ou putință, dintre cele mai bătrîne (vîrsta albinelor se cunoaște destul de ușor după corpul lor delicat, slab, fără peri și mai cu seamă după aripile lor tocite și sfîșiate de muncă) pentru a o hrăni, a o îngriji și a o păzi în timpul călătoriei. Destul de des, lucrătoarele mor înainte de a ajunge la destinație. Odată toate muriseră de foame; dar, atunci, ca și întotdeauna, matca era puternică și neatinsă căci cea de pe urmă din albinele din suită se stinsese, pe semne, oferind stăpînei lor, simbolul unei vieți mai prețioase și mai importante decît a ei, ultima picătură de miere ce o păstra în fundul gușii.

XX
Omul, văzînd această dragoste așa de neclintită, a știut să tragă foloase din minunatul simț politic, din focul muncii, din statornicia, din mărinimia, din pasiunea viitorului care toate nasc și se găsesc în albină. Numai datorită ei omul a reușit, de cîțiva ani încoace, să îmblînzească puțin, și fără știrea lor, aceste războinice sălbatice, căci ele nu se supun nici unei puteri străine și în robia lor inconștientă ele nu servesc decît propriile lor legi, robite fiind și ele. Ținînd în mînă regina, el ține soarta și sufletul întregului stup. După cum știe să se poarte ou ea, el poate, de pildă, să provoace, să multiplice, să împiedice sau să restrîngă roirea, el unește sau desparte coloniile, el călăuzește emigrarea unor întregi regate. Nu este mai puțin adevărat că matca nu este în realitate decît un fel de simbol viu care, ca toate simbolurile, întrupează un principiu mai mare și mai nevăzut de care stuparul trebuie să țină seama, dacă nu vrea să aibă mai multe neajunsuri. De altfel, albinele nu se înșeală și nu pierd din vedere, dincolo de matca lor văzută și vremelnică, regina lor cea adevărată, veșnică și nevăzută, care este ideea lor fixă. Că această idee este conștientă sau nu, aceasta nu are importanță decît dacă am dori numai să admirăm mai mult albinele care o au sau natura care le-a dat-o. În orice parte s-ar afla această idee, în trupurile lor așa de mici și de plăpînde sau în marele corp pe care nu-l putem cunoaște, ea este vrednică de toată atenția noastră. Și, fie spus, în treacăt, dacă noi nu ne-am teme să ne subordonăm admirația atîtor împrejurări legate de loc sau de origine, n-am pierde așa de des prilejul de a deschide ochii cu mirare și nimic nu este mai folositor decît a-i deschide astfel.

XXI
S-ar putea spune că toate acestea sunt ipoteze destul de îndrăznețe și prea omenești, despre care albinele nu au, probabil, nici o idee, iar noțiunea de viitor, de dragoste pentru rasa lor și atîtea altele pe care le credem că le au nu sunt în realitate decît formele cu care se îmbracă în lumea lor nevoile vieții, teama suferinței și a morții sau ispita plăcerii. Ei bine, sunt de acord! Toate acestea, dacă vreți, nu sunt decît un fel de a vorbi și de aceea nu le voi da o prea mare importanță. Singurul lucru sigur din tot ceea ce știu este că în cutare sau în cutare împrejurare, albinele se poartă cu matca lor în cutare sau în cutare fel. Restul nu este decît o taină în jurul căreia nu poți face decît presupuneri mai mult sau mai puțin plăcute, mai mult sau mai puțin ingenioase. Dar dacă am vorbi despre oameni cum vorbim despre albine, ceea ce ar fi foarte cuminte, am avea dreptul să spunem mult mai mult? Noi înșine ne supunem numai nevoilor, ispitei plăcerilor sau groazei suferinței și ceea ce numim inteligență are aceeași obîrșie și aceeași menire cu ceea ce noi numim instinct la animale? Noi facem unele lucruri al căror rezultat credem că-l cunoaștem, ne supunem lor lăudîndu-ne de a le fi înțeles cauzele mai bine decît o pot ele face; dar în afară de faptul că această presupunere nu se întemeiază pe nimic hotărît, aceste fapte sunt mici și rare, în comparație cu mulțimea enormă a celorlalte. Dar, toate la un loc, cele mai bine cunoscute și cele mai necunoscute, cele mai mici ca și cele mai grandioase, cele mai apropiate și cele mai depărtate, se săvîrșesc într-o noapte adîncă, în care, poate, suntem tot atît de orbi cum credem noi că sunt albinele.

XXII
"Vom recunoaște, spune undeva BUFFON, care poartă albinelor o pică destul de ciudată, că luînd aceste zburătoare una câte una, au mai puțină minte decît cîinele, decît maimuța și decît Cea mai mare parte a animalelor; vom recunoaște că sunt mai puțin supuse, mai puțin afectuoase, într-un cuvînt au mai puține însușiri omenești; așa stînd lucrurile, trebuie să recunoaștem că tot ceea ce ni se pare la ele inteligență, nu vine decît din mulțimea lor adunată la un loc; cu toate acestea, această mulțime nu presupune nici o inteligență pentru că ele nu se adună minate de o pasiune morală ci, din contră, se adună la un loc fără voia lor. Societatea lor nu este, prin urmare, decît o adunare de trupuri dictată de natură și în afară de orice cunoaștere sau judecată. Albina mamă produce zece mii de inși deodată și în același loc; acești zece mii de inși, chiar dacă ar fi de o mie de ori mai proști decît bănuiesc, vor fi siliți, pentru a-și duce existența, să se înțeleagă între ei; puterile lor fiind egale, chiar dacă au început prin a-și face rău unul altuia, vor ajunge curînd să-și facă din ce în ce mai puțin rău, adică să se întrajutoreze; vor lăsa să se înțeleagă că se împacă bine și servesc toți aceluiași scop; cel care le-ar observa, le-ar atribui o inteligență și o minte ce le lipsesc; el va voi să le explice orice acțiune, fiecare mișcare va fi motivată de un scop și de aici vor ieși minuni sau exagerări fără număr; căci acești zece mii de inși care s-au născut toți odată, care au locuit împreună, care au crescut aproape în același timp, nu pot să nu facă toți același lucru și, oricît de puțin simțămînt ar avea, nu pot să nu deprindă toți aceleași obiceiuri, de a-și rîndui viața la fel, de a se simți bine laolaltă, de a se ocupa de locuința lor, de a veni la ea după ce au plecat, etc. și de aici ia naștere arhitectura, geometria, ordinea, prevederea, dragostea de patrie, republica într-un cuvînt, totul întemeindu-se, cum am văzut, pe admirația celui ce privește".
Iată un fel destul de diferit de a explica viața albinelor noastre. La prima vedere ea poate părea mai firească, dar în realitate, nu ne apare astfel, deoarece nu explică nimic? Trec peste greșelile evidente ale acestui fragment; dar faptul că-și orînduiesc viața în așa fed încât să nu-și facă nici cel mai mic rău una alteia, în vîltorile vieții de toate zilele, nu presupune o oarecare înțelepciune? Aceasta ne va apărea cu atît mai izbitoare cu cit vom examina mai îndeaproape în ce fel acești "zece mii de indivizi" evită să-și facă vreun rău și ajung în cele din urmă să se ajute. Și oare aceasta nu este propria noastră istorie? Și ce spune bătrînul naturalist supărat, care să nu se potrivească aidoma tuturor societăților omenești? înțelepciunea noastră, virtuțile noastre, politica noastră, fructe aprige pe care nevoia imaginației noastre le-a poleit, n-au alt scop decît de a folosi egoismul nostru și de a îndruma, spre binele tuturor, activitatea vătămătoare, chiar prin natura ei, a fiecăruia dintre noi. Și apoi, încă odată, dacă acceptăm că albinele n-au nici una din ideile, nici una din simțirile pe are li le atribuim, ce rost mai are să ne mai mirăm? Chiar dacă credem că ar fi nepotrivit să admirăm albinele, ei bine, vom admira natura și tot va veni o clipă cînd nu vom mai putea să nu dăm drumul admirației noastre și nici atunci nu vom fi pierdut nimic așteptînd și stînd la îndoială.

XXIII
Oricum ar fi și pentru a nu părăsi ipoteza noastră, care are cel puțin avantajul de a uni în mintea noastră unele fapte ce sunt vădit legate și în realitate, albinele adoră regina nu atît pentru dînsa, cât pentru viitorul rasei lor pe care ea îl reprezintă. Albinele nu sunt deloc sentimentale și, când o lucrătoare se întoarce de la muncă grav rănită, așa încât li se pare că n-ar mai fi bună de nimic, o aruncă afară fără milă. Și, cu toate acestea, n-am putea spune că sunt incapabile să-și dovedească dragostea față de mama lor. Ele o recunosc imediat. Bătrînă fiind, slăbită, nenorocită, gardienele n-ar permite niciodată unei regine necunoscute, oricît de tînără, oricît de frumoasă și de rodnică ar părea, să pătrundă în stup. Este adevărat că acesta este unul din principiile de căpetenie ale poliției lor, de la care nu se abat decît în timpul unui cules bogat, de dragul vreunei lucrătoare străine încărcată peste măsură cu hrană.
Cînd regina a ajuns cu totul stearpă, ele o înlocuiesc crescînd un anumit număr de prințese. Dar ce fac cu vechea stă pînă? Nu putem ști precis dar, nu odată, stuparii au găsit pe fagurii unui stup o regină de toată frumusețea și în floarea viratei și în fund de tot, într-un colț întunecat, vechea "stăpînă", cum este numită în Normandia, slăbită și oloagă. Se pare că, în acest caz, albinele au avut grijă să o ferească pînă la capăt de ura puternicei rivale care nu visează decît moartea ei, căci reginele între ele, nutresc o ură de nepotolit, care le face să se arunce una asupra alteia, de îndată ce se găsesc două sub același acoperiș. S-ar putea crede ușor că ele asigură celei mai bătrîne o retragere onorabilă și liniștită pentru a-și sfîrși zilele într-un colț liniștit al orașului. Și aici ne lovim de una din miile de taine ale regatului de ceară și avem ocazia să constatăm încă o dată că politica și obiceiurile albinelor nu sunt limitate și fatale și că ele se supun unor îndemnuri mult mai complicate decît acelea pe care le credem că le cunoaștem.

XXIV
Dar noi tulburăm în fiecare clipă legile naturii, care lor trebuie să li se pară neclintite. Noi le punem în fiecare zi în situația în care ne-am găsi noi înșine dacă cineva ar suprima dintr-o dată în jurul nostru legile gravitației, ale spațiului, ale luminii sau ale morții. Ce vor face ele dacă am introduce cu forța sau fraudulos o a doua regină în cetate? În stare sălbatică, acest fapt, grație santinelelor de la intrare, nu li s-a întâmplat de cînd se știu pe lume. Ele nu se zăpăcesc deloc și se pricep să împace două principii pe care le respectă ca pe niște porunci divine. Primul este acela al unei singure mame și el nu este părăsit niciodată în afară de cazul, cu desăvîrșire rar, al unei mătci sterpe. Al doilea este și mai curios, dar, dacă nu-l pot călca, cel puțin se servesc de el cum le place. Acest principiu conferă un fel de inviolabilitate mătcii, oricare ar fi ea. Ar fi ușor albinelor să străpungă pe străină ou mii de ace înveninate; ea ar muri pe loc și nu le-ar mai rămîne decît să-i scoată cadavrul afară din stup. Dar, cu toate că acul lor e mereu pregătit, cu toate că se servesc de el în fiecare moment pentru a se lupta între ele, pentru a ucide trîntorii, vrăjmașii sau paraziții, ele nu înțeapă niciodată o regină după cum nici o regină nu înțeapă un om, un animal sau o albină obișnuită; și arma ei regală, în loc să fie dreaptă ca a lucrătoarelor este încovoiată ca un iatagan, nu o scoate din teacă decît luptîndu-se cu o potrivnică de același rang, adică împotriva unei alte mătci.
Albinele, după toate aparențele, neîndrăznind să-și asume grozăvia omorului sîngeros al unei mătci, în toate împrejurările în care ordinea și prosperitatea republicii cer ca o matcă să dispară, ele se silesc să dea acestei morți înfățișarea unei morți naturale; ele fărâmițează crima la inifinit astfel încât ea să pară anonimă.
Ele "ambalează" atunci matca străină, pentru a întrebuința o expresie tehnică a stuparilor, adică o împresoară din toate părțile, învăluind-o cu corpurile lor înlănțuite. Ele ridică astfel o închisoare vie, în care prinsa nu mai poate să se miște. Ele stau astfel în jurul ei chiar douăzeci și patru de ore, dacă e nevoie, pînă ce moare de foame sau înăbușită.
Dacă matca legitimă se apropie în această clipă și, simțind o rivală, pare că vrea s-o atace, zidurile vii ale temniței se deschid numaidecît înaintea ei. Albinele fac roată în jurul celor două vrăjmașe și, fără se se amestece, stau atente la lupta lor curioasă, căci numai o mamă poate să scoată sabia împotriva altei mame, numai aceea care poartă în măruntaiele ei aproape un milion de vieți, pare a avea dreptul de a secera, cu o singură lovitură, un milion de morți.
Dar, dacă încleștarea se prelungește fără rezultat și cele două iatagane se lovesc de scuturile puternice ale chitinei, matca ce ar voi să fugă, fie că este cea legitimă, fie că este cea străină, este oprită și prinsă numaidecît în închisoarea tremurătoare, pînă cînd dă semne că ar voi să reia lupta. Trebuie să mai adăugăm că, în numeroasele experiențe ce s-au făcut în această privință, s-a putut vedea, mai totdeauna, că regina domnitoare iese victorioasă, fie că, simțindu-se acasă, printre ai săi, are mai multă îndrăzneală și pasiune decît cealaltă, fie că albinele, dacă sunt nepărtinitoare la începutul luptei, nu sunt tot așa în felul în care ele știu să închidă pe cele două rivale, căci mama lor nu pare suferindă cînd scapă din această închisoare, pe cînd cea străină iese mai totdeauna jumulită și moleșită.

XXV
O experiență ușor de făcut ne arată, cum nu se poate mai bine, că albinele își recunosc matca și au pentru ea o adevărată dragoste. Luați-le matca și veți vedea îndată producîndu-se toate fenomenele de spaimă și de îngrijorare pe care le-am descris într-un capitol precedent. Dați-le-o înapoi după câteva ore și toate fiicele ei vor alerga înainte aducîndu-i miere. Unele îi vor străjui drumul, altele, cu capul plecat și cu abdomenul în aer, se vor așeza în fața ei în semicercuri, unde, nemișcate, vor cinta un imn de regăsire și care, s-ar putea spune, că în obiceiurile lor regale e semnul respectului celui mai înalt și al fericirii supreme.
Dar nu nădăjduiți că le puteți înșela înlocuind matca adevărată cu una străină. De abia ar face cîțiva pași și lucrătoarele nemulțumite s-ar năpusti din toate părțile. Ea ar fi prinsă pe loc, împresurată și ținută în grozava temniță gălăgioasă ale cărei ziduri nemiloase se vor schimba pe rînd, dacă putem spune astfel, pînă la moartea ei căci, în acest caz deosebit, nu se întâmplă mai niciodată să scape vie.
De aceea, una din marile greutăți în creșterea albinelor este introducerea și schimbarea mătcilor. E curios să vezi cîtă diplomație, cîtă șiretenie trebuie să întrebuințeze omul pentru a-și atinge scopul și să înșele aceste mici insecte așa de perspicace, dar întotdeauna așa de încrezătoare, care primesc, cu un curaj care te mișcă toate întîmplările cele mai neașteptate și nu văd, în aparență, decît un capriciu nou, dar de neînlăturat, al naturii. Intr-un cuvînt, omul, folosindu-se de această diplomație și de zăpăceala plină de deznădejde ce le cuprinde, își atinge scopul tot datorită minunatului simț practic al albinelor, grație comorii nesecate a legilor și uimitoarelor obiceiuri ale stupului, al dragostei lor de ordine, de pace și de folos obștesc, al credinței lor nestrămutate în viitor, a caracterului lor așa de dibaci și de hotărît, al uitării de sine și, mai cu seamă, mulțumită rîvnei lor neclintite și neobosite în îndeplinirea datoriei lor. Dar amănuntele acestor mijloace se găsesc în tratatele de apicultură și noi n-am face decît să depășim subiectul propus (de obicei se introduce matca străină într-o colivie mică cu gratii de fier și se așează între doi faguri. Colivia are o portiță de ceară pe care o mănîncă lucrătoarele după ce le-a trecut supărarea eliberînd prizoniera pe care o întîmpină adesea cu bunăvoință. Dl. S. SIMMINS, director al marii stupine din Rottingdean, a găsit de ourînd un mod nou de a introduce matca, destul de simplu, care reușește aproape totdeauna și care se răspîndește tot mai mult printre stuparii ce-și iubesc meseria. De obicei, dificultatea de a introduce o matcă nouă este comportamentul ei. Ea se agită, fuge, se ascunde, se poartă oa o străină și dă de bănuit lucrătoarelor, atitudine care nu întîrzie s-o dea de gol. Dl. SIMMINS o izolează mai întîi și o ține nemîncată timp de o jumătate de oră. El ridică mai apoi un colț al acoperișului de dinăuntru al stupului orfan și așează noua matcă pe vîrful unuia din faguri. Desnădăjduită de izolarea ei de mai înainte, ea se simte acum fericită între albine și, flămîndă cum e, primește cu lăcomie hrana ce i se dă. Lucrătoarele înșelate de purtarea ei liniștită, nu cercetează mai serios, își închipuie că le-a revenit vechea regină și o priiimesc cu bucurie. Din această experiență rezultă, după cât se pare, contrar ideii lui HUBER și a celorlalți observatori, că albinele nu pot să-și recunoască matca. Oricum ar fi, aceste două explicații la fel de plauzibile – cu toate că adevărul se găsește într-o a treia pe care n-o cunoaștem încă – ne arată încă o dată cât de complexă și de necunoscută este firea albinei. Și de aici, ca din toate întâmplările vieții, nu am putea trage decît învățăminte și anume că, așteptînd mai mult decît azi vom fi întotdeauna curioși să aflăm cât mai mult).

XXVI
Cât despre iubirea personală de care vorbeam și pentru a termina cu ea, dacă e cu putință ca ea să existe în realitate, este iarăși neîndoios că memoria ei este scurtă. Dacă am vrea să readucem în stupul ei o matcă oare a lipsit cîteva zile, fiicele ei necăjite o vor primi astfel încât va trebuie să o smulgem din închisoarea de moarte cu care ele pedepsesc mătcile străine. Intre timp ele au avut răgazul să schimbe în botei vreo zece celule de lucrătoare astfel încât viitorul neamului nu mai este în primejdie. Iubirea lor crește sau se micșorează după cum matca întruchipează acest viitor. Deseori, cînd o matcă fecioară împlinește sărbătoarea primejdioasă a "zborului nupțial", putem vedea că supusele ei sunt așa de îngrijorate să nu o piardă încât o însoțesc toate în această tragică și îndepărtată căutare a dragostei, despre care voi vorbi îndată. Acest lucru nu se întîmplă dacă am avut grijă să le dăm o bucată de fagure cuprinzînd celulele de puiet tînăr din care speră să crească o nouă matcă. Atașamentul lor pentru matcă poate să se transforme în ură și îndârjire dacă ea nu îndeplinește toate datoriile față de divinitatea nevăzută pe care am putea-o numi societatea viitoare și la care ele țin mai mult decît noi. S-a întâmplat, bunăoară, că stuparii au împiedicat, din diferite motive, pe regină a urma roiul, oprind-o în stup cu ajutorul unei plase printre ochiurile căreia sprintenele și subțirile lucrătoare treceau nestînjenite dar prin care, sărmana roabă a iubirii, mult mai mare și mai greoaie decît fetele ei, nu se putea strecura. La prima ieșire, albinele văzînd că ea nu era în grup, reveneau în stup, bombănind și îmbrâncind cu răutate pe nefericita prizonieră pe care, desigur, o învinuiau de lene sau prostie. La a doua ieșire, reaua ei voință părînd evidentă, mînia lor creșterea și tulburările deveneau mai îngrijorătoare. În sfîrșit, la a treia ieșire, consi-derînd-o ou totul necredincioasă soartei și viitorului națiunii, o condamnau aproape totdeauna și o executau în închisoarea regală.

XXVII
După cum vedem, totul este subordonat acestui viitor cu prevedere, o bună înțelegere, o hotărîre, o inteligență în interpretarea împrejurărilor care te uimește cînd ții seama de neprevăzutul și supranaturalul pe care îl aduce amestecul nostru în viața lor. S-ar putea crede că în ultimul exemplu ele înțeleg destul de greșit neputința reginei de a le urma. Am fi noi oare mult mai pătrunzători dacă o inteligență de o putere deosebită și ajutată de un corp tot atît de uriaș, încât mișcările lui ar fi tot așa de neînțelese ca acelea ale unui fenomen natural, s-ar distra întinzîndu-ne curse de același soi? Nu ne-am trudit câteva mii de ani să năsoocim o explicație mulțumitoare pentru măreția fulgerului? Orice inteligență începe să lâncezească cînd o scoți din sfera ei care este mereu mică și cînd o pui față în față cu niște evenimente pe care nu le-a pus niciodată în mișcare. De altfel, nu se poate ști dacă, tot repetînd experiența, albinele nu vor ajunge să înțeleagă cursa și o ocolească. Ele au înțeles deja mai multe experiențe de acest fel și au știut să profite de ele cu inteligență. Experiența cu "ramele mobile" sau cu "secțiunile", de exemplu, unde sunt obligate să depună mierea de rezervă în mici cutioare simetric îngrămădite sau experiența și mai extraordinară făcută cu "fagurii artificiali" unde celulele nu sunt decît desenate printr-un slab contur de ceară al căror folos îl simt imediat, continuînd să clădească celule desăvîrșite, scutind muncă și timp, sunt dovezi grăitoare în acest sens. Nu descoperă ele oare, în toate împrejurările care nu se înfățișează sub forma unei curse întinse de către un zeu șiret și răutăcios, cel mai bun și singurul gînd al omului? Pentru a aminti una din aceste împrejurări firești, dar cu totul neobișnuite, cînd un vierme sau un șoarece se strecoară în stup și, după ce-l omoară, ce vor face cu cadavrul care nu va întîrzia să strice aerul? Dacă nu reușesc să-l dea afară sau să-l facă bucățele, îl închid cu meșteșug într-un adevărat coșciug de ceară și propolis, coșciug în care nu intră pic de aer și care se ridică asemenea unei clădiri ciudate printre celelalte edificii ale cetății. Am întîlnit anul trecut într-unui din stupii mei, trei morminte de acest fel grămădite la un loc și despărțite, ca și celulele fagurilor, prin niște pereți comuni pentru a economisi cât mai multă ceară. Prevăzătoarele lucrătoare le clădiseră peste rămășițele a trei melci mititei pe care un copil îi băgase în stup. De obicei, cînd este vorba de melci, se mulțumesc să astupe cu ceară orificiul cochiliei. Dar în cazul de față, coaja căsuței fiind găurită pe alocuri, au găsit de cuviință că este mai bine să acopere toată căsuța; și, pentru a nu stînjeni intrarea, ele au construit în această masă greoaie un oarecare număr de galerii potrivite exact, nu după trupul lor ci după trupul trîntorilor care sunt aproape de două ori mai mari decît ele. Faptul acesta și cel ce va urma nu ne face să credem că într-o zi vor ajunge să înțeleagă de ce matca nu le poate urma străbătînd plasa? Ele au un simț foarte sigur al proporțiilor și al spațiului necesar unui corp pentru a se mișca. În locurile în care bîntuie hidosul cap-de mort, Acherontia atropos, ele clădesc la intrarea stupilor coloane de ceară printre care hoțul de noapte nu-și poate strecura uriașul pîntec.

XXVIII
Dar să punem punct acestei discuții căci, dacă aș cita toate exemplele nu știu unde am putea ajunge. Pentru a rezuma în două cuvinte care este rolul și situația mătcii s-ar putea spune că ea este inima-selavă a cetății a cărei inteligență o înconjoară. Ea este singura stăpînă, dar, în același timp, o servitoare regească, păstrătoarea captivă și întruparea răspunzătoare a iubirii. Poporul ei o slujește și i se închină, fără să uite că nu se închină persoanei sale ci misiunii pe care ea o îndeplinește și soartei pe care o întrupează. Cu greu am putea găsi o republică omenească al cărui plan să îmbrățișeze așa de multe din dorințele planetei noastre; o democrație în care independența să fie în același timp mai desăvârșită și mai perfectă și supunerea mai completă și mai bine gîndită. Nu vom găsi nici o cetate în care sacrificiile să fie mai aspre și mai absolute. Să nu vă închipuiți că admir aceste jertfe, pe cât admir rezultatele lor. Ar fi de dorit ca aceste rezultate să fie obținute cu mai puține jertfe, cu mai puține renunțări. Dar principiul o dată acceptat – și poate că el este necesar în organizarea ascunsă a globului nostru – organizarea lui e minunată. Oricare ar fi adevărul omenesc asupra acestui lucru, în stup viața nu este privită ca un șir de ore mai mult sau mai puțin plăcute, din care e bine să nu umbrim și să nu îngreunăm decît momentele necesare întreținerii ei, ci ca o mare datorie comună riguros împărțită, îndreptată către un viitor greu de atins, care de la începutul existenței lor și pînă astăzi nu face decît să se depărteze. Pentru aceasta, fiecare se lipsește de mai bine de o jumătate din drepturi și fericire. Regina își ia rămas bun de la lumina zilei, de la dulceața florilor și de la libertate; lucrătoarele nu se mai gîndesc la dragoste, își scurtează viața cu patru-cinci ani și renunță la bucuria de a fi mame. Regina își vede creierul redus la nimic în folosul organelor de reproducere, iar lucrătoarele își văd aceleași organe atrofiindu-se în folosul inteligenței lor. Nu ar fi drept să susținem că voința ar fi străină de aceste renunțări. Este adevărat că lucrătoarea nu-și poate schimba propria soartă dar, ea dispune de aceea a tuturor nimfelor care o înconjoară și care sunt fiicele sale indirecte. Am văzut că fiecare larvă de lucrătoare, dacă este hrănită și îngrijită în chip regesc, poate ajunge matcă; și tot la fel, fiecare larvă regală, dacă i se schimbă hrana și i se micșorează locuința, s-ar transforma în lucrătoare. Aceste uimitoare hotărîri au loc în fiecare zi la umbra aurită a stupului. Ele nu se produc la întîmplare. O înțelepciune a cărei dreaptă judecată și a cărei pătrundere numai omul ar putea-o pune la îndoială, o înțelepciune mereu trează le face și le desface, ținînd socoteală de tot ce se întâmplă înăuntrul și în afara cetății. Dacă niște flori neprevăzute se deschid deodată pline de bogăție, dacă luncile sau malurile rîului strălucesc de noi comori, dacă matca a îmbătrînit sau e mai puțin rodnică, dacă poporul se înmulțește și se simte strîmtorat, veți vedea înălțîndu-se botci. Aceleași botci vor fi distruse, dacă recolta e slabă sau dacă stupul e mărit. Adesea, ele vor fi păstrate atîta timp cât tînăra matcă nu și-a săvîrșit sau nu a reușit zborul nupțial pentru a fi distruse îndată ce ea ar reveni în stup trăgînd după sine semnul neîndoielnic al împerecherii. Unde este această înțelepciune care apasă astfel prezentul și viitorul și din care ceea ce noi nu vedem încă e mult mai de preț decît ceea ce vedem? Unde sălășluiește această prevedere necunoscută care alege și renunță, care înalță și micșorează, care, din atîtea lucrătoare, poate să facă atîtea regine și care, din atîtea mame, face un popor de fecioare? Am spus mai sus că ea se află în "spiritul stupului"; dar unde să căutăm acest "spirit al stupului" dacă nu în ansamblul lucrătoarelor? Pentru a ne convinge, poate, că acolo trebuie căutat, ar fi bine să observăm cu multă luare aminte obiceiurile republicii regale. Ar fi de-ajuns, așa cum au făcut-o DUJARDIN, BRANDT, GIRARD, VOGEL și alți savanți entomologi, să așezăm sub microscop, alături de țeasta cam goală a reginei și de capul măreț al trântorilor cei cu douăzeci și șase de mii de ochi, micul cap sărăcuț și plin de griji al fecioarei lucrătoare. Am putea vedea că în acest căpșor se împletesc circumvoluțiunile creierului celui mai bogat și mai iscusit din tot stupul. El este chiar cel mai frumos, cel mai complicat, cel mai delicat, cel mai perfect, într-o altă ordine și cu o orînduială diferită, vine în ordine firească după cel al omului (creierul albinei, după calculele lui Dujardin, formează a 174-a parte din toată greutatea insectei iar cel al furnicii a 206-a parte. În schimb, corpii pedunculați, care par să se dezvolte în proporție cu victoria ce inteligența o dobîndește asupra instinctului, sunt mai puțin importanți la albină decît la furnică. Compensînd una cu alta, s-ar putea conchide, păstrînd totuși terenul ipotezei și ținînd 6eama de greutatea problemei, că valoarea intelectuală a albinei este aproape aceeași cu aceea a furnicii). Și aici, ca peste tot în lumea pe care o cunoaștem, acolo unde se află creierul, se găsește autoritatea, forța cea adevărată, înțelepciunea și victoria. Și aici este un atom aproape nevăzut al acestei substanțe misterioase care robește și organizează materia și care știe să-și făurească un mic colț triumfător și statornic in mijlocul puterilor uriașe și nemișcate ale neantului și morții.

XXIX
Să ne întoarcem la stupul nostru care roiește și care nu a așteptat sfîrșitul acestor gînduri pentru a da semnalul de plecare. În clipa în care semnalul a fost dat, s-ar zice că toate porțile orașului se deschid simultan în urma unei îmbulziri nebune și neașteptate. Mulțimea neagră evadează sau, mai bine zis, țîșnește, după numărul deschiderilor în două, trei sau patru jeturi deodată, frământate, zgomotoase și neîncetate care erup și se răspîndesc în văzduh într-o rețea sonoră împletită de o sută de mii de aripi străvezii și exasperate. Timp de cîteva minute, rețeaua aceasta plutește deasupra stupului, ca un murmur amețitor de mătăsuri diafane pe care mii și mii de degete electrizate ar sfîșia-o și ar țese-o iar fără încetare. Acest norișor plutește, ezită, tremură ca un văl de dansatoare, pe care mîini nevăzute îl leagănă ușor între cer și pămînt strîngîndu-l și desfășurîndu-l, înălțîndu-l ușor de lîngă flori pînă în azurul cerului, în așteptarea unei sosiri sau al unei plecări mărețe. În sfîrșit, una din poalele mantiei coboară, cealaltă se ridică, cele patru colțuri pline de soare ale acestei pelerine de zumzet se unesc și, întocmai ca un covor fermecat din basmele cu zîne trece dincolo de orizont, mantia se îndreaptă compactă și strînsă, pentru a acoperi prezența sfîntă a viitorului, spre tei, păr sau salcie unde matca se așezase cîteva clipe mai înainte ca un cui de aur. Aici, în jurul acestui cui, se agață, una după alta, acele note muzicale înfășurînd în jurul lui pînza de mărgăritare strălucind de lumina zilei. Mai apoi, liniștea cuprinde din nou văzduhul. Această frămîntare gălăgioasă și acest văl periculos ce părea urzit cu numeroase amenințări și mînii, această grindină asurzitoare de aur care, plutind prin aer, cădea gălăgioasă pe toate lucrurile dimprejur, se transformă, pe nevăzute, într-un ciorchine mare, blînd și liniștit, ce se leagănă de o creangă, format din mii și mii de mici boabe vii, dar nemișcate, care așteaptă reîntoarcerea cercetașelor plecate în căutarea unui adăpost.

XXX
Este primul pas ce-l face roiul care a fost numit "roiul primar" în fruntea căruia se află mereu bătrîna regină. El se așează, de obicei, pe capacul sau pe arbustul cel mai apropiat de stup, căci regina, plină de ouă și oare n-a văzut lumina zilei de la zborul de nuntă sau de la roirea din anul precedent, ezită să se avînte în văzduh și pare că a uitat menirea aripilor.
Apicultorul așteaptă ca ghemul să se strîngă bine. Apoi, cu pălăria de paie pe cap (căci albina cea mai blîndă înțeapă atunci cînd se rătăcește prin păr, crezînd că a căzut într-o capcană), dar fără mască și făr văl, și, dacă este îndemînatec, după ce și-a udat cu apă rece mîinile pînă la coate, culege roiul scuturînd cu putere craca deasupra unui stup cu gura în sus. Ghemul cade greoi în stup ca o fructă coaptă. Cînd craca este prea puternică, el ia poporul zgomotos cu un polonic și îl împrăștie pe unde-i place, cum ar semăna grîu. Nu trebuie să se teamă de albinele ce bîzîie în jurul său și care îi acoperă cu zecile mîinile și fața. El ascultă cîntecul lor de bucurie care nu seamănă cu acela al mîniei. Nu trebuie să-și facă griji, de asemenea, dacă roiul se împarte, se irită, se împrăștie sau îi scapă. Am mai spus-o: în această zi, misterioasele lucrătoare sunt stăpînite de un spirit de sărbătoare și de încredere pe care nimic nu-l zdruncină. Ele s-au despărțit de bunurile ce aveau datoria să le apere și nu-și mai recunosc vrăjmașii. Ele sunt inofensive pentru că sunt fericite și sunt fericite fără să se știe de ce: împlinesc o lege. Nu este ființă care să nu aibă momente de fericire deplină, pe care natura i le hărăzește pentru ca să-și atingă țelurile. Să nu ne mirăm că albinele sunt înșelate; și noi, de sute de ani de cînd le privim, cu un creier mai perfect decît al lor, suntem înșelați și nu știm încă dacă albina e binevoitoare, nepăsătoare sau josnic de crudă. Roiul se va fixa acolo unde a căzut regina și, chiar dacă a căzut singură în stup, îndată ce albinele o descoperă, își vor îndrepta pașii către ea, pornind în nesfîrșite șiruri negre; și, pe cînd cea mai mare parte vor pătrunde în grabă în noua casă, o altă mulțime, oprindu-se o clipă în pragul porților necunoscute, va forma cercuri pline de bucurie cu care ele își sărbătoresc momentele de bucurie. Ele "fac adunarea" după cum spun sătenii noștri. Pe loc, adăpostul neașteptat este luat în primire și cercetat în cele mai îndepărtate unghere; locul lui în prisacă, forma, culoarea sunt recunoscute și înscrise în mii de mici memorii prevăzătoare și credicioase. Lucrurile dimprejur sunt memorate cu grijă, noua cetate există în închipuirea lor îndrăzneață, locul ei este însemnat în inima și în sufletul tuturor locuitorilor; între zidurile ei începe să răsune cîntecul de iubire al prezenței regale și munca își reia cursul.

XXXI
Dacă omul nu-l prinde, povestea roiului nu se termină aici. El rămîne atîrnat de cracă pînă la întoarcerea lucrătoarelor care fac serviciul de cercetășie și care, din primele clipe ale roitului, s-au răspândit în cele patru vînturi în căutarea unui adăpost. Acestea se întorc una după alta și dau socoteală de misiunea lor și, deoarece nu ne este cu putință să pătrundem în gândurile albinelor, trebuie să tilmăcim omenește priveliștea ce se înfățișează sub ochii noștri. Pe semne că fiecare este ascultată cu luare aminte. Una poate că laudă o scorbură de copac, alta laudă o spărtură de zid părăsit, o a treia le îmbie cu foloasele unei peșteri sau alte unei gropi părăsite. Se întîmplă deseori că adunarea stă la îndoială și cumpănește pînă a doua zi dimineața. În cele din urmă, alegerea se face și înțelegerea este unanimă. La un moment dat, tot ciorchinele se agită, furnică, se desprinde, se împrăștie și, dintr-un singur zbor, puternic și hotărît, care de data aceasta nu mai cunoaște nici o opreliște, pâlcul zgomotos pornește în linie dreaptă peste garduri, ogoare, cîmpii cu in, căpițe de fin, mori, bălți, sate și fluvii, către o țintă precisă și totdeauna foarte depărtată. Destul de rar omul le mai poate urmări în această a doua plecare. Ele revin în sînul naturii-mamă și le pierdem urma pentru totdeauna.

Să vedem acum ce face în stup roiul pe care stuparul nostru 1-a scuturat mai înainte. Și, mai întîi, să ne reamintim jertfa pe care au făcut-o cele cincizeci de mii de fecioare, care, după cum spune Ronsard:
Portent un gentil coeur dedan un petit corps (Poartă o inimă gingașă în trup atât de firav) și să admirăm curajul care le trebuie pentru a reîncepe viața în singurătatea unde au poposit. Ele au uitat cetatea bogată și măreață unde s-au născut, unde viața era fără de griji și atît de bine orînduită, unde parfumul tuturor florilor ce aminteau soarele binefăcător le îngăduia să înfrunte fără grijă amenințările iernii viforoase. Ele au părăsit, adormite în leagăn, mii și mii de fiice pe care nu le vor mai revedea niciodată. În afară de uriașa comoară de ceară, de propolis și de polen, strînsă cu atîta trudă, au părăsit mai mult de 60 kg de miere, adică de douăsprezece ori greutatea poporului întreg, aproape de șase sute de mii de ori greutatea fiecărei albine, ceea ce ar însemna pentru om patruzeci și două de mii de tone de merinde, o întreagă flotilă de vase mari încărcate cu alimentele cele mai scumpe și cele mai bune pe care le cunoaștem, căci mierea este pentru albine un fel de viață curgătoare, un fel de chil ce se asimilează imediat și în întregime.
Aici, în noua casă, nu este nimic, nici un strop de miere, nici o bucată de ceară, nici un fir călăuzitor, nici un punct de sprijin. Intîlnești numai goliciunea plină de tristețe a unui monument uriaș ce nu are decît acoperiș și ziduri. Pereții, rotunzi și lustruiți, nu închid decît întunericul iar, sus, bolta înfricoșătoare este aruncată peste abis. Dar albina nu are păreri de rău zadarnice; în orice caz, ea nu se oprește. Avîntul ei, departe de a fi abătut printr-o încercare ce ar întrece ou mult orice altă fire, e mai mare ca oricînd. De-abia stupul este întors și așezat la noul său loc, de-abia învălmășeala mulțimii gălăgioase începe să se potolească și îndată poți vedea, pe neașteptate, că ele se despart foarte precis. Cea mai mare parte a albinelor, ca o armată ce ar asculta de un ordin precis, încep să se urce, în șiruri compacte, pe zidurile drepte ale clădirii. Ajunse la boltă, cele dintîi se agață de ea cu unghiile picioarelor din față, cele care vin mai apoi se agață de primele și așa mai departe, pînă ce s-au format punți ce servesc mulțimii ce nu contenește să urce. încetul cu încetul, aceste șiruri înmulțindu-se, întărindu-se și înlănțuindu-se la nesfîrșit, devin niște ghirlande, care sub urcușul neîncetat al celorlalte, se transformă, la rîndul lor într-o perdea deasă și triunghiulară sau, mai degrabă, într-un fel de con compact și întors, al cărui vîrf se prinde de cupolă, iar corpul se lasă în jos pier-zîndu-se pînă la jumătatea sau la două treimi din înălțimea stupului. Atunci, de îndată ce ultima albină, ce se simte chemată de un glas misterios să facă parte din acest grup, ajunge la perdeaua suspendată în întuneric, urcușul se oprește, orice mișcare se potolește sub cupolă, și timp de mai multe ore, toată această curioasă suflare așteaptă, într-o liniște religioasă și într-o nemișcare ce ar părea înfricoșătoare, sosirea misterioasă a cerii.
În acest timp, fără să se îngrijească de țesutul minunatei perdele din cutele căreia va apărea un dar fermecat, restul albinelor, adică toate acelea care au rămas la temelia stupului, nu se simt deloc îmbiate de a se uni cu celelalte, cercetează ou luare aminte noua clădire și încep lucrările necesare.
Podeaua este măturată cu grijă. Frunzele veștede, urmele de tot felul, firicelele de nisip sunt duse departe rînd pe rînd, căci curățenia albinelor merge pînă la manie. Chiar în toiul iernii, cînd crapă pietrele de frig, și nu pot ieși din stup pentru a face "zborul de curățire", după cum spun stuparii, ele preferă să piară cu sutele, victime ale bolilor, decît să-și murdărească cât de cât stupul. Numai trîntorii sunt cu totul nepăsători și murdăresc fără rușine fagurii pe care se așează, lăsînd pe bietele lucrătoare să curețe fără încetare în urma lor. După ce au făcut curățenie, albinele din același grup, care nu se amestecă cu grămada ce stă atîrnată într-un fel de extaz, se apucă să ohituiască cu multă grijă de jur împrejur temelia stupului. După ce toate crăpăturile sunt cercetate, umplute și acoperite cu propolis se începe de sus în jos și lustruirea pereților. Paza de la intrare este reînființată și, peste puțin timp, un oarecare număr de lucrătoare pleacă pe cîmp și se reîntorc încărcate cu nectar și polen.

II
Înainte de a ridica puțin cutele perdelei misterioase, la adăpostul căreia se pune temelia adevăratei locuințe, să încercăm a ne da seama de priceperea de care trebuie să dea dovadă acest mic popor de emigrante, de exactitatea privirii, de socotelile și de munca necesară pentru a-și dura adăpostul, pentru a desena cu inteligență în acest pustiu locul edificiilor ce trebuie ridicate cu cât mai multă economie și repeziciune, căci matca, nevoită să ouă, a și început să-și depună pe jos ouăle. În afară de aceasta, în acest labirint de clădiri diferite, încă imaginare și care vor trebui să fie ridicate într-un chip necunoscut pînă atunci, ele nu vor trebui să uite legile aerisirii, ale trăiniciei, să verifice mereu rezstența cerii, să fie cu luare aminte la felul merindelor ce le vor depozita și la ușurința de a ajunge la ele, să nu uite de obiceiurile mătcii, de locul ei dinainte stabilit, deoarece ea este organic cea mai importantă, să prevadă locul magaziilor, al caselor, al străzilor și al locurilor de trecere și atîtea alte lucruri care ne-ar fi greu de povestit.
Dar forma stupilor cu care omul îmbie albinele variază la infinit, începând cu copacul scorburos sau cu oala de lut ars, ce se mai întrebuințează și azi în Africa și Asia, trecînd prin vechea coșniță de paie pe oare o zărim în mijlocul unui lan de floarea-soarelui, de brumărele sau de nalbe, sub ferestre sau în grădinile de zarzavat și pînă la adevăratele uzine ale apiculturii mobile de astăzi unde se adună uneori mai mult de o sută cincizeci de kilograme de miere în trei sau patru etaje de faguri suprapuși și înconjurați fiecare de o ramă ce ne dă posibilitatea să-i ridicăm, să-i mișcăm după voie, să extragem mierea cu ajutorul centrifugii și după aceea să-i așezăm la loc așa cum facem, în bibliotecă, cu o carte pe care am citit-o.
Capriciul sau ingeniozitatea omului adăpostește într-o bună zi roiul acesta docil într-una din aceste locuințe curioase. Și iată mica gîză obligată să se descurce, să se orienteze, să-și schimbe planurile pe care forța lucrurilor o făcuse să le creadă veșnice și nestrămutate, să-și hotărască în această casă necunoscută poziția hambarelor de iarnă care nu se pot întinde dincolo de ținuturile micului popor in fașă; tot ea este aceea care va socoti locul unde se vor aduna fagurii de puiet, care n-au voie să fie nici prea sus nici prea jos, nici prea departe, nici prea aproape de intrare, căci altfel ar fi pierduți. Ea iese, de exemplu, din trunchiul unui copac prăbușit care nu forma decît o lungă galerie orizontală strimtă și turtită pe alocuri și, iat-o, dintr-o dată, într-o clădire înaltă cât un turn și al cărei acoperiș se pierde în neguri. Pentru a înțelege și mai bine mirarea ce trebuie s-o cuprindă, ea se obișnuise de sute de ani să trăiască sub bolta buduroaielor de paie din satele noastre și acum se vede găzduită într-un fel de dulap mare sau ladă spațioasă, de trei sau patru ori mai mare decît locuința ei de baștină, în mijlocul unei învălmășeli de rame atîrnînd unele deasupra altora aici paralele, aici perpendiculare pe intrare, ce formează o rețea de schele care îi încurcă toată casa.

III
Cu toate acestea, nu s-a întîmplat niciodată ca un roi să fi refuzat să lucreze, să se fi descurajat sau zăpăcit de ciudățenia lucrurilor din jur, în afară de cazul în care locuința ce i se oferă miroase urît și este, într-adevăr, de nelocuit. Chiar și în acest caz nu putem vorbi de descurajare, de zăpăceală și nici una nu-și uită datoria. El părăsește locuința inospitalieră, pentru a-și căuta norocul în altă parte și nu putem spune că cineva le-a putut vreodată obliga să facă un lucru copilăros sau lipsit de judecată. Nimeni nu le-a văzut pe albine pier zîndu-și capul și nici apucîndu-se să construiască, în momente de nehotărîre, locuințe bizare și fără rost. Puneți-le într-o sferă, într-un cub, într-o piramidă, într-un coș oval sau poligonal, într-un cilindru sau într-o spirală, observați-le după cîteva zile, dacă au acceptat această nouă locuință, și veți vedea că acest popor straniu format din mici inteligențe independente a știut să se pună numaidecît de acord pentru a alege, fără zăbavă, cu o metodă ale cărei principii par inflexibile, punctul cel mai de folos și adesea singurul cu putință al ciudatului adăpost.
Cînd le adăpostești într-una din acele mari uzine cu rame despre care am vorbit mai sus, ele nu țin seamă de aceste rame decît în măsura în care le aduc vreun folos sau vreun punct de sprijin pentru fagurii lor și atunci, desigur, nu vor să țină seamă nici de dorințele și nici de intențiile omului. Dar, dacă apicultorul s-a îngrijit să lipească cîte o fîșie îngustă de ceară în partea de sus a acestor rame, ele văd imediat avantajele ce le-ar avea de pe urma acestei munci începute și vor continua cu grijă acea fîșie și lipind de ea propria lor ceară, vor prelungi cu pricepere fagurele în direcția indicată. De asemenea – și cazul este destul de frecvent în stupinele mari de azi – dacă toate ramele stupului unde am scuturat roiul sunt pline cu faguri artificiali, ele nu vor mai pierde vremea clădind în dreapta sau în stînga, producînd o ceară de prisos ci, găsind lucrul pe jumătate făcut, se mulțumesc să adîncească și să lărgească fiecare din celulele fagurilor artificiali, îndreptînd părțile în care ele se abat de la linia dreaptă și, în felul acesta, ele vor avea, în mai puțin de o săptămînă, o cetate tot atît de luxoasă și bine făcută ca aceea pe care au părăsit-o. Altminteri, lăsate fără ajutor, le-ar trebui două sau trei luni pentru a-și reconstrui aceeași mulțime de hambare și de case din ceară albă.

IV
Se pare totuși că acest spirit de adaptare depășește ciudat limitele instinctului. De altfel, nimic nu e mai arbitrar decît deosebirile ce se fac între instict și ceea ce se cheamă inteligență. [NUME_REDACTAT] LUBBOCK, care a făcut observații atît de curioase și personale asupra furnicilor, viespilor și albinelor, este foarte înclinat, poate dintr-o predilecție inconștientă și puțin și nedreaptă, pentru furnici, pe care le-a observat mai ales – căci fiecare cercetător vrea ca insecta pe care o studiază să fie mai inteligentă sau mai deosebită decît celelalte și nu trebuie să fim pătimași în acest studiu, sir John LUBBOCK, cum am spus, este înclinat să tăgăduiască albinei orice discernămînt și orice judecată de îndată ce o scoți de pe făgașul muncii de toate zilele. Pentru a întări această afirmație, el ne dă drept exemplu o experiență ușor de făcut. Introduceți într-o sticlă de apă cîteva muște și vreo cîteva albine; apoi culcîind sticla, așezați-o cu fundul către fereastră. Ore întregi, albinele se vor strădui pînă ce vor cădea răpuse de oboseală să găsească o ieșire prin fundul sticlei, pe cînd muștele, în mai puțin de două minute, se vor furișa toate prin gîtul ei. [NUME_REDACTAT] LUBBOCK trage concluzia că, inteligența albinei este foarte limitată, pe cînd musca este mult mai abilă reușind să se descurce și să-și regăsească drumul. Această concluzie nu pare fără defect. Întoarceți de douăzeci de ori, rînd pe rînd, cînd fundul cînd gîtul sticlei transparente și de douăzeci de ori albinele se vor întoarce spre lumină. Ceea ce le duce la pierzanie în experiența savantului englez este dragostea lor de lumină sau chiar inteligența lor. Ele își închipuie, bineînțeles, că, în orice închisoare, scăparea vine din partea cea mai luminată, acționează astfel și, lucrînd mereu așa, lucrează foarte logic. Ele n-au cunoscut niciodată taina supranaturală ce o reprezintă sticla, această atmosferă de nepătruns care nu există în natură, această piedică și acest mister trebuie să le fie cu atît mai greu de pătruns și de neadmis ou cât sunt mai inteligente. Pe cînd muștele zăpăcite, fără să le pese de logică, de chemarea luminii, de misterul cristalului, se învîrtesc la întîmplare prin sticlă. Găsind în cele din urmă norocul celor săraci cu duhul, care adesea scapă tocmai acolo unde pier cei cuminți, muștele nimeresc, fără îndoială, în drumul lor, gura sticlei, prin care ies afară.

V
Același naturalist ne dă o altă dovadă a lipsei lor de inteligență, găsind-o în următoarea pagină a marelui apicultor a-meriean, bătrînul LANGSTROTH. "Fiindcă musca n-a fost hărăzită să trăiască pe flori, ci pe materii în care s-ar fi putut îneca ușor, ea se așează binișor pe marginea vaselor ce conțin o hrană lichidă, gustînd ușor pe cînd nefericita albină se aruncă cu capul în jos și moare numaidecât. Nenorocitul destin al surorilor lor nu le oprește o clipă pe celelalte cînd se apropie, la rîndul lor, de aceeași cursă, căci ele se așează ca niște nebune peste cadavrele celor moarte sau peste cele muribunde, pentru a le împărtăși trista lor soartă. Nimeni nu-și poate închipui cât de nebune sunt dacă n-a văzut vreo cofetărie asaltată de mii și mii de albine înfometate. Eu am văzut zeci de mii cum erau scoase din siropurile în care se înecaseră, mii de albine ce se așezau pe zahărul ce fierbea, pămîntul era acoperit și ferestrele întunecate de albine. Unele se tîrau, altele zburau, în sf îrșit, altele erau atît de pline de sirop încât nici nu mai puteau să se tîrască sau să zboare; nici una din zece nu era în stare să aducă acasă prada așa de greu dobîndită, și cu toate acestea, aerul gemea de noi legiuni ce soseau la fel de nebune ca și cele dintîi".
Acest lucru nu este mai hotărîtor decît ar fi, de exemplu, pentru un observator venit din altă lume ce și-ar propune să fixeze limitele înțelepciunii noastre, spectacolul dureros al alcoolismului sau al unui câmp de luptă. Poate, chiar mai puțin, situația albinei în lumea aceasta, dacă o comparăm cu a noastră, este foarte curioasă. Ea a fost adusă pe lume pentru a trăi în mijlocul naturii nepăsătoare și inconștiente și nicidecum alături de o făptură extraordinară care răstoarnă legile cele mai statornice și creează fenomene mărețe și de neînțeles. În natură, în timpul existenței monotone din pădurea natală, zăpăceala descrisă de LANGSTROTH nu ar putea să se producă decît numai dacă vreun accident ar distruge stupul plin cu miere. Dar atunci nu ar fi acolo nici ferestre ucigătoare, nici zahăr încins, nici sirop prea gros, prin urmare n-ar fi nici morți și nici alte primejdii, decît acelea de care se lovește orice animal urmărindu-și prada.
Ne-am păstra noi mai bine sângele rece decât albinele dacă ne-am vedea amenințați la fiecare pas de o putere neobișnuită? Ne este foarte greu să judecăm albinele pe care noi înșine le irităm și a căror inteligență nu pare destul de pregătită pentru a învinge cursele noastre, după cum nici inteligența noastră nu pare destul de tare pentru a dejuca pe acelea ale unei ființe superioare, necunoscută nouă, dar a cărei existență pare posibilă. Necunoscînd nimic care să ne întreacă, noi credem că ocupăm locul cel mai important de pe pămînt; dar, la urma urmei, acest lucru poate fi discutat. Nu vreau să cred că atunci cînd facem lucruri urîte sau nesăbuite cădem în capcana unei ființe superioare, dar nu e cu totul de necrezut că lucrul acesta să pară verosimil într-o zi. Pe de altă parte, nu se poate susține în mod rațional că albinele sunt lipsite de inteligență, deoarece nu au ajuns să deosebească pe om de maimuță sau de urs și de aceea ele se poartă cu noi cum s-ar purta cu acești oaspeți nevinovați din pădurea primitivă. Fără îndoială că, în noi și în jurul nostru, sunt influențe și puteri atît de deosebite una de cealaltă încât nu ne dăm seama de ele mai mult decît o fac albinele.
În sfîrșit, pentru a termina această apologie care mă face să cad în păcatul pe care-l reproșam lui [NUME_REDACTAT] LUBBOCK, nu trebuie oare să fii inteligent pentru a fi în stare de nebunii așa mari? Lucrurile stau așa aproape mereu în domeniul nesigur al inteligenței, care este starea cea mai precară și mai schimbătoare a materiei. Pe aceeași linie cu inteligența se află pasiunea despre care nu s-ar putea spune prea bine dacă este fumul sau focul flăcării. Și cînd vorbim de albine, pasiunea lor este destul de mare pentru a fi iertate de șovăielile inteligenței. Ceea ce le determină să comită această imprudență nu este lăcomia animală de a mînca miere peste puterile lor. Ele ar putea-o face nestingherite în hambarele locuințelor lor. Observați-le, urmăriți-le într-o împrejurare asemănătoare și le veți vedea că, îndată ce-și simt gușa plină, revin în stup pentru a-și depozita prada și, mai apoi, se întorc și părăsesc de treizeci de ori într-o oră florile parfumate. Ne găsim în fața aceleiași dorințe care săvîrșește atîtea lucruri minunate: rîvna de a căra cât mai multe bunuri în casa surorilor lor și a viitorului. Cînd nebuniile oamenilor au o cauză atît de lipsită de interes, noi le dăm adesea un alt nume.

VI
Cu toate acestea, trebuie să spunem tot adevărul. În mijlocul minunilor muncii lor, a rînduielii lor și a jertfelor cu care ne uimesc, un lucru ne va surprinde mereu în admirația pe care o avem față de ele și anume nepăsarea lor față de moarte și față de nenorocirea tovarășelor lor. În caracterul albinei pare că se ascunde o dedublare destul de curioasă. În stup toate se iubesc și se într-ajutorează. Ele sunt tot atît de unite cum sunt gîndurile bune ale aceluiași suflet. Dacă lovești pe vreuna o mie de surori se vor jertfi pentru a răzbuna ofensa. Afară din stup, ele nu se mai cunosc una cu alta. Distrugeți, striviți – dar mai bine feriți-vă de a face acest lucru deoarece ar fi o cruzime zadarnică, fiindcă situația nu s-ar schimba cu nimic – dar, în sfîrșit, să ne închipuim că ați omorît, că ați strivit pe un fagure așezat la cîțiva pași de locuința lor zece douăzeci sau treizeci de albine ce ies din același stup. Acelea oare au scăpat neatinse nu vor întoarce capul și vor continua să sugă cu ajutorul limbii, bizară oa o armă chinezească, mierea care le este mai scumpă decît viața, fără să le pese cîtuși de puțin de ultimele mișcări ale acelora care agonizează alături sau de strigătele deznădăjduite ale altora. Cînd fagurele se va goli, pentru a nu pierde nimic, nici chiar mierea ce s-a lipit de cadavre, ele se vor urca încetișor pe corpurile celor moarte și pe cele rănite, fără să se înduioșeze și fără a se gîndi să le ajute pe cele rănite. Deci, în acest caz, ele nu au nici noțiunea primejdiei ce le amenință, pentru că moartea ce se întinde în jurul lor nu le tulbură deloc neavînd nici cel mai mic sentiment de solidaritate sau de milă față de semeni. Cît privește pericolul, este cert, albina nu cunoaște teama dar nimic pe lume nu o înfricoșează în afară de fum. Cînd pleacă din stup ea respiră odată cu albastrul cerului, blîndețea și răbdarea. Ea îi ocolește pe cei ce o supără și se face că nu vede pe acela care nu o sîcîie din cale afară. Ai zice că-și dă foarte bine seama că trăiește într-un univers al tuturor, uncie fiecare are drept la o mică parte și, așa stînd lucrurile, e bine să fii blînd și împăciuitor. Sub această bunătate se ascunde un suflet atît de sigur de sine, încât nu se gîndește să-și facă înadins știută prezența. Dacă cineva o amenință, ea îl ocolește, dar nu fuge niciodată. Pe de altă parte, în stup, pa nu se mulțumește să înregistreze cu nepăsare pericolul. Ea se repede cu o furie de neasemuit asupra oricărei ființe, furnică, leu sau om care ar îndrăzni să se apropie de această corabie sfîntă. Și să numim acest lucru, după cum ne place, mînie, îndîrjire oarbă sau eroism?
Dar asupra lipsei de unire în afară de stup și asupra solidarității lor dinăuntru nu avem nimic de zis. Trebuie oare să credem în existența unor asemenea limite neprevăzute în orice inteligență și că scînteia ce pleacă cu greutate dintr-un creier, efect al arderii anevoioase a atîtor materii neînsuflețite, să fie atît de nesigură încât să nu lumineze bine o regiune decît ou prețul uitării celorlalte? Putem considera că albina sau că natura a rînduit, înfcMin chip mai desăvîrșit decît în oricare altă ființă, munca în obște, cultul și dragostea pentru viitor? Oare din această cauză pierd ele din vedere restul? Ele iubesc ceea ce văd înaintea lor, pe cînd noi iubim mai ales ceea ce este în jurul nostru. E poate deajuns să iubești aici pentru a nu avea nici o dragoste dincolo. Nimic nu e mai schimbător decît direcția bunătății și a milei. Altădată, chiar noi n-am fi fost atât de surprinși ca astăzi de nepăsarea albinelor și mulți oameni din vechime nu s-ar fi gîndit vreodată să le găsească vreo vină. De altfel, am putea prevedea toată surpriza unei ființe care ne-ar observa, așa cum observăm noi albinele?

VII
Ar rămîne să mai vedem, pentru a ne face o idee mai clară despre inteligența lor, felul în care se înțeleg între ele. E un lucru hotărît că se înțeleg și că o republică așa de numeroasă, cu munci variate și minunat rînduite n-ar putea să trăiască dacă cetățenii ei ar tăcea și s-ar feri unul de altul. Prin urmare, ele trebuie să aibă darul de a-și comunica gîndu-rile sau simțurile, fie cu ajutorul unui grai oarecare, fie, și mai sigur, cu ajutorul unui limbaj tactil sau al unei perceperi magnetice care corespunde, poate, unor simțiri sau unor însușiri ale materiei pe care nu le putem cunoaște, pricepe care s-ar putea afla în acele misterioase antene cu care ele se conduc așa de bine prin întuneric și care, după socotelile lui CHES-SHIRE, sunt formate la lucrătoare din douăsprezece mii de perișori tactili și de cinci mii de cavități pentru miros. Ceea ce dovedește că ele se înțeleg nu numai asupra muncii de toate zilele, ci și asupra neprevăzutului, care are un nume și un loc bine definit în limba lor, este felul în care se răspîndește în stup o noutate bună sau rea, obișnuită sau ieșită din comun; pierderea sau reîntoarcerea mamei, căderea unui fagure, intrarea unui dușman, strecurarea unei regine străine, apropierea unei cete de hoți, descoperirea unei comori, etc. Față de fiecare din aceste evenimente, mișcările și murmurul lor sunt atît de diferite, atît de caracteristice, încât stuparul cu experiență ghicește foarte ușor ceea ce se petrece în liniștea tulburată a stupului.
– Cine vrea o dovadă mai sigură, ar putea să observe o albină care a găsit cîteva picături de miere risipite pe geam sau pe un colț al mesei. La început ea va mînca cu atîta lăcomie, încât ai putea, liniștit, fără să o deranjezi, să o însemni pe vestuță cu o culoare. Dar această lăcomie nu este decît aparentă. Căci mierea nu ajunge în stomacul propriu al albinei, ci rămîne în gușă, primul ei stomac, pe care l-am putea numi, mai bine, stomacul întregii colectivității. îndată ce gușa este plină, albina se va depărta, dar nu grăbită sau prostește, cum ar face un fluture sau o muscă. Dimpotrivă, o vei vedea zburînd șovăitoare cîteva clipe, înconjurînd fereastra sau masa, cu fața spre casă.
Ea se uită bine de jur împrejur și fixează în memorie poziția exactă a comorii. Mai apoi aleargă la stup, își lasă provizia într-una din celulele hambarului, pentru a se reîntoarce după trei sau patru minute și a pleca din nou încărcată de la camera cea binecuvântată. Din cinci în cinci minute cât timp va dura mierea, și dacă e nevoie pînă seara tîrziu, fără răgaz, ea va zbura mereu de la fereastră la stup, de la stup la fereastră.

VIII
Nu vreau să înfrumusețez adevărul, așa cum au făcut-o mulți care au scris despre albine. Asemenea observații nu prezintă nici un fel de interes decît dacă sunt absolut sincere. Aș fi recunoscut că albinele sunt incapabile de a pricepe un eveniment exterior și aș fi simțit, poate, cu toată decepția ce m-ar fi cuprins, o oarecare plăcere să constat, odată mai mult, că omul este singura ființă cu adevărat inteligentă de pe pămînt. Și dealtfel, după ce ai ajuns la o anumită vîrstă, începi să te bucuri mai mult spunînd lucruri adevărate decît izbitoare. Se cuvine și aici, ca în toate împrejurările de altfel, să nu te depărtezi de la acest principiu: dacă adevărul adevărat pare deoomadată mai puțin măreț, mai puțin nobil sau de mai puțină însemnătate ca podoaba imaginară cu care l-am putea găti, greșeala este numai a noastră care nu știm încă să deosebim legătura totdeauna neașteptată care există între ființa noastră necunoscută și legile universului și, în acest caz, nu adevărul are nevoie de a fi mărit și înnobilat, ci inteligența noastră.
Vă voi spune că, adesea, albinele însemnate cu o culoare se întorc singure. Trebuie să credem că există și între ele aceleași deosebiri de caracter ca între oameni, unele sunt mai tăcute, altele mai vorbărețe. Cineva care asista la experiențele mele, susținea că, din egoism sau din vanitate, multe din ele nu voiau să dezvăluie celorlalte izvorul bogăției lor sau să împartă cu una din prietenele lor gloria unei munci pe care tot stupul o va acoperi cu laude. Iată, desigur, vicii de condamnat, care n-au parfumul sincer și curat al casei celor o mie de surori. în ciuda acestei constatări, se întîmplă adesea ca albina norocoasă să se reîntoarcă însoțită de două sau trei colaboratoare. Știu că sir John LUBBOCK, la sfîrșitul cărții sale Ants, Bees and Wasps, ne face lungi și minuțioase observații, de unde se poate trage concluzia că aproape niciodată o albină nu urmează alteia. Nu știu ce fel de albine a observat învățatul naturalist sau dacă împrejurările observațiilor sale erau favorabile. În ceea ce mă privește, consultînd tabelele ce le-am alcătuit singur și, după ce am luat toate precauțiunile necesare pentru ca albinele să nu fie direct atrase de mirosul mierii, am observat că, într-o proporție de patru la zece cazuri, o albină își aducea surorile la sursa de hrană descoperită.
într-o zi am întîlnit chiar o minunată albinuță italiană pe care am însemnat-o cu albastru. La a doua călătorie ea era urmată de alte două surori. Le-am reținut pe acestea, fără să o tulbur pe ea. Plecată din nou, a revenit însoțită de alte trei asociate care au avut soarta celor dintîi și am procedat astfel pînă la sfîrșitul după-amiezii, pentru a constata că ea comunicase vestea unui număr de optsprezece albine.
Pe scurt, dacă ați repeta aceleași experiențe, v-ați putea da seama că dacă între albine nu este o comunicare regulată, ea se face, cu toate acestea, destul de des. Acest lucru este, de altfel, așa de cunoscut vînătorilor de albine din America, încât se folosesc de el atunci cînd e vorba să descopere un cuib. "Ei aleg, spune Dl. Josiah EMERY (citat de ROMANES, în Intelligence des animaux vol. 1, pag. 117), pentru a-și începe lucrul, un cîmp sau o pădure depărtate de orice colonie de albine domestice. Ajunși acolo, ei pîndesc cîteva albine care culeg pe flori, de prind și le închid într-o cutie plină cu miere și apoi, după ce s-au ghiftuit, le dau drumul. Trece un timp de așteptare, mai lung sau mai scurt, după distanța la oare se află copacul cu albine; în sfîrșit, cu răbdare, vînătorul își vede în cele din urmă albinele întorcîndu-se cu alte tovarășe. Le prinde din nou, le hrănește regește și dă drumul din cutie fiecăreia din alt loc observînd cu luare aminte încotro apucă fiecare; punctul către care se îndreaptă toate îl fac să ghicească cu aproximație unde se găsește cuibul".

IX
Veți vedea de asemenea, în experiențele ce le veți face, că tovarășele ce ascultă parcă de cuvîntul celei norocoase, nu zboară toate în grup și că sosesc acasă la cîteva clipe una după alta. În legătură cu aceste comunicări ar trebui să ne punem întrebarea căreia sir John LUBBOCK i-a găsit un răspuns pentru lumea furnicilor. însoțitoarele care vin la comoara găsită de prima albină nu fac decît s-o urmeze pe ea sau o nimeresc după semnele și descrierea locurilor pe care le face? Desigur, acest lucru este de cea mai mare însemnătate pentru a ne da seama de întinderea și de puterea inteligenței lor. Savantul englez, cu ajutorul unui aparat complicat și ingenios, compus din punți, coridoare, gropi pline cu apă și poduri suspendate, a reușit să stabilească faptul că, în aceste cazuri, furnicile urmau numai drumul insectei ce o lua înainte. Aceste. experiențe se puteau face numai cu furnicile pe care le poți sili să treacă pe unde vrei, dar albinelor, care au aripi, toate căile le sunt deschise. Trebuia imaginat un cu totul alt mijloc. Iată unul de care m-am folosit, care nu mi-a dat, ce-i drept, rezultate hotărâtoare, dar care, mai bine organizat și în împrejurări mai prielnice, ne-ar conduce, cred, la rezultate mulțumitoare. Cabinetul meu de lucru de la țară este la primul etaj, deasupra unui parter destul de înalt. În timpul înfloririi teilor și castanilor, albinele nu zboară așa de sus, încât mai bine de o săptămînă înaintea experienței, am lăsat pe masă un fagure descăpăcit (ale cărui celule fusese deschise) fără ca nici o albină să fie atrasă de parfumul mierii. Am luat atunci dintr-un stup de sticlă, așezat aproape de casă, o albină de rasă italienească, am adus-o în cabinetul meu de lucru, am așezat-o pe fagure și am însemnat-o în timp ce ea se ospăta.
Sătulă, își luă zborul spre stup și, urmărind-o, am văzut-o cum se grăbește înghesuindu-se peste celelalte, băgîndu-și capul într-o celulă goală, depunîndu-și mierea și pregătin-du-se iar de zbor. Am pîndit-o și, cînd a apărut la ieșire, am prins-o. Am repetat de douăzeci de ori la rînd această experiență cu albine diferite și prinzând de fiecare dată albina "înșelată", pentru ca celelalte să nu descopere pista. Pentru a ușura experiența, am așezat la urdiniș o cutie de geam despărțită în două. Dacă albina însemnată ieșea singură, o închideam așa cum făcusem cu cea dintîi și mă duceam să aștept în odaia mea de lucru pe acelea cărora le-ar fi putut comunica noutatea. Dacă însă ea ieșea însoțită de una sau două tovarășe, o țineam în cea dintîi despărțitură a cutiei pentru a o izola de celelalte și, după ce însemnam pe celelalte cu altă culoare, le dădeam drumul urmărindu-le cu ochiul. Fără îndoială, dacă ar fi avut loc între ele vreo comunicare verbală sau magnetică, vreo descriere a locurilor, o metodă de orientare, ar fi trebuit să găsesc în cabinetul meu un oarecare număr din aceste albine informate. Trebuie să recunosc că n-am văzut venind decît una singură. Urmase ea povețile date în stup, era o simplă întîmplare? Observația nu era suficientă dar condițiile nu mi-au permis să o continui. Am dat drumul albinelor "închise" și, după puțin timp, odaia îmi era invadată de mulțimea gălăgioasă a acelora care aflaseră drumul comorii după felul obișnuit de informare (am reluat experiența în primele zile ale acestei primăveri capricioase. Ea a avut același rezultat negativ. Pe de altă parte, unul din prietenii apicultori, observator iscusit și corect, căruia îi scrisesm despre experiența mea, îmi spune că a obținut, după același procedeu, patru comunicări fără tăgadă. Lucrul trebuie să fie verificat și problema nu este încă dezlegată. Dar eu cred că prietenul meu s-a lăsat indus în eroare de dorința lui foarte firească de a-i reuși experiența).

X
Fără a trage vreo concluzie hotărîtă din această experiență incompletă, mai multe lucruri curioase ne obligă să admitem că albinele au între ele raporturi sufletești care nu se mărginesc la un "da" sau la un "nu" sau la simple legături pe care le determină o mișcare sau un exemplu. S-ar putea cita, între altele, armonia plină de mișcare a muncii care frămîntă stupul, uimitoarea împărțire a nevoilor și rotația lor regulată. De exemplu, am putut vedea deseori că lucrătoarele pe care le însemnasem dimineața se ocupau după amiază – numai cînd culesul nu era prea bogat – să încălzească sau să aerisească fagurii cu puiet sau le descopeream prin mulțimea care forma acele tainice lanțuri adormite în mijlocul cărora lucrează ceresele și constructoarele de celule. Am mai observat, de asemenea, că lucrătoarele pe care le-am văzut culegînd polen "o zi sau două", nu-l mai cărau a doua zi, cînd zburau numai în căutarea nectarului și invers.
S-ar mai putea cita încă, din punctul de vedere al diviziunii muncii, ceea ce vestitul apicultor francez Georges de LAYENS numește repartiția albinelor pe plantele meltfere. În fiecare zi, odată cu răsăritul soarelui, îndată după reîntoarcerea primelor cercetase, stupul care se trezește află noutățile bune ale zilei: "astăzi înfloresc teii ce străjuiesc malurile", – "trifoiul alb luminează iarba drumurilor", – "sulfina și salvia de pe cîmpie se vor deschide", "crinii și rozetele sunt pline de polen". Repede, ele trebuie să-și rînduiască munca, să ia măsuri, să-și împartă îndotoririle. Cinci mii din cele mai vîn-joase vor zbura spre tei, trei mii din cele mai tinere vor 16a calea trifoiului alb. Acestea se îmbătau ieri cu nectarul corolelor, astăzi, pentru a-și odihni limba și glandele gușii, vor merge să ouleagă polenul roșu al rozetelor, celelalte, polenul galben al crinilor celor mari, căci nu veți vedea niciodată o albină celugînd sau amestecînd polenuri de culori sau de specii diferite. Rînduiala prafului parfumat în hambare după felul lor, după culare și origină este una din marile griji ale stupului. Astfel sunt date poruncile de geniul lor ascuns. Fără să piardă vreo clipă, lucrătoarele ies în șiruri lungi și fiecare zboară drept la țintă. "S-ar zice, afirmă LAYENS, că albinele sunt perfect informate asupra locului, bogăției melifere relative și depărtării tuturor plantelor ce se găsesc în jurul stupului.
Dacă notăm cu grijă diferitele direcții în care zboară lucrătoarele și dacă observăm atent recolta albinelor de pe diferitele plante dimprejur, am putea constata că lucrătoarele se răspîndesc pe flori după cât de mare e numărul plantelor de același fel și după cât sunt de bogate în miere. Ceva mai mult, ele apreciază în fiecare zi valoarea celui mai bun lichid dulce pe care-l pot strînge.
De pildă, primăvara, după înflorirea sălciilor, cînd nimic n-a înflorit pe cîmpie, albinele n-au altă sursă de hrană decît primele flori de pădure și le putem vedea așezîndu-se pe anemone, pe florile de mierea-ursului, pe arbuști și pe violete. Cîteva zile mai tîrziu, după înflorirea verzei și a rapiței, albinele părăsesc plantele pădurii în plină floare pentru a cerceta cu stăruință florile de varză sau de rapiță.
în fiecare zi își rînduiesc astfel munca pe flori pentru a culege în cel mai scurt timp posibil cel mai bun și cel mai dulce lichid.
Am putea zice, prin urmare, că o colonie, atît în truda zborului din floare în floare cât și în activitatea din stup, știe să stabilească o distribuție foarte echilibrată a numărului de lucrătoare aplieînd principiul diviziunii muncii".

XI
Dar, s-ar putea spune, ce ne pasă nouă dacă albinele sunt mai mult sau mai puțin inteligente? De ce să cîntărim astfel, cu atîta grijă, o mică urmă de materie, aproape nevăzută, ca și cum ar fi vorba de ceva de care ar depinde destinele omului? Fără să exagerez nimic, cred că interesul pe care-l avem pentru a face cât de cât lumină, este din cele mai însemnate. A găsi, în afară de noi, vreo urmă de inteligență adevărată, înseamnă a retrăi în parte emoția lui Robinson cînd a descoperit urma unui pas omenesc pe prundișul insulei sale. Se pare că suntem mai puțin singuri pe acest pămînt decît am crede. Cînd încercăm să ne dăm seama de inteligența albinelor, la urma urmei, cercetăm în ele tot ce e mai scump în noi înșine, un atorn din această materie extraordinară care, oriunde se ivește, are uimitoarea însușire de a da o strălucire neașteptată nevoilor oarbe, de a organiza, de a înfrumuseța și de a îmbogăți viața, de a ține în așteptare, într-un chip izbitor, pornirea îndărătnică a morții și valul uriaș ce rostoglește aproape tot ce trăiește într-o inconștiență veșnică.
Dacă am fi singurii în stare să stăpînim și să menținem o părticică de materie în acea stare minunată de înflorire sau de incandescență pe care o numim inteligență, am avea oarecare drept să ne credem privilegiați și să ne închipuim că natura și-a atins cu noi scopul; dar iată o categorie întreagă de ființe, himenopterele, în care natura și-a atins un scop aproape asemănător. Dacă vrem, acest lucru nu înseamnă prea mult, dar faptul nu ocupă un loc mai puțin însemnat printre mulțimea micilor lucruri care lămuresc mai bine situația noastră pe acest pămînt. Dintr-un anumit punct de vedere, aceasta este o contră^probă a părții celei mai nepătrunse din ființa noastră, este o coincidență a destinelor pe care le dominăm de pe o înălțime de unde putem contempla, ca nimeni alții, soarta omenirii. Vedem în viața lor, la proporții reduse, linii mari și simple ce nu le putem niciodată descîlci și nici urmări cu atenție pînă la capăt în lumea noastră fără de margini. Vedem spirit și materie, specie și individ, evoluție și permanență, trecut și viitor, viață și moarte, grămădite toate într-un spațiu mic pe care-l putem ține în mînă și cuprinde cu o singură privire; și ne-am putea întreba dacă puterea corpurilor și locul pe care ele îl ocupă în timp și spațiu schimbă, atît cât credem noi, tainicul gînd al naturii, pe care vrem să-l surprindem în mica istorie a stupului, seculară în cîteva zile, cum ar fi marea istorie a oamenilor unde trei generații nu pot fi cuprinse de un veac întreg.

XII
Să reluăm deci, de unde am lăsat-o, povestea stupului nostru, pentru a ridica, pe cât ne va fi cu putință unul din faldurile perdelei de ghirlande în dosul căreia roiul începe a se umezi de acea sudoare curioasă, albă ca zăpada și mai ușoară decît puful unei aripioare. Fiindcă ceara pe care o produc acum nu seamănă deloc cu aceea pe care o cunoaștem cu toții: este curată, neatinsă, imponderabilă, parcă ar fi, într-adevăr, sufletul mierii, care, și ea, este duhul florilor, scos la lumină de un susur tainic, pentru a deveni mai tîrziu în mîinile noastre, în lumina mirositoare a altarelor, amintirea originii sale în care e atîta lumină, atîta parfum, atîta cer albastru, atâtea raze străvezii, atîta puritate și măreție.

XIII
Este foarte greu să urmărim diferitele faze ale producerii și întrebuințării cerii la un roi care începe să-și clădească fagurii. Totul are loc în mijlocul mulțimii, al aglomerării care, devenind mai mare, poate produce căldura necesară acelei asudări ce poate cuprinde pe cele tinere. HUBER, care le-a studiat cel dintîi cu o răbdare de necrezut și, uneori, cu prețul unor pericole destul de serioase, consacră acestor fenomene mai mult de două sute cincizeci de pagini interesante, dar destul de confuze. Eu, care nu fac o lucrare tehnică, mă voi mărgini, folosindu-mă la nevoie de ceea ce s-a mai observat înaintea mea, să vă prezint ceea ce fiecare poate să vadă după ce a capturat un roi într-un stup de sticlă.
Să o spunem fără ocol: nu se știe încă prin ce alchimie mierea se transformă în ceară în corpul plin de enigme al gîzelor noastre. După optsprezece sau douăzeci și patru de ore de așteptare, la o temperatură destul de ridicată, încât ai crede că o flacără a cuprins stupul, observi cum apar, în deschizătura celor patru mici buzunare, așezate de fiecare parte a abdomenului albinei, niște solzi albi și străvezii.
Cînd cea mai mare parte din albinele care formează conul întors au pîntecele vărgat de lamele ca fildeșul, poți vedea, deodată, pe cîte una din ele, ca prinsă de un gînd neașteptat, dezli-pindu-se de mulțime, eățărîndu-se cu repeziciune de-a lungul mulțimii liniștite pînă la culmea dinăuntru a bolții unde se instalează solid dînd cu capul în dreapta și în stingă în vecinele care îi stînjenesc mișcările. Atunci înșfacă cu gura și cu picioarele unul din cei opt solzi de pe pîntece, îl roade, îl îndreaptă, îl subțiază, îl frămîntă cu saliva ei, îl îndoaie și-l lucrează cu iscusința unui tîmplar. În sfîrșit, cînd substanța lucrată astfel i se pare că ar avea dimensiunile și tăria trebuincioasă, o lipește de vîrful bolții, punînd astfel prima piatră sau, mai bine zis, cheia de boltă a noii cetăți, căci aici este vorba de o cetate cam pe dos, ce coboară din cer și nu se înalță de la pămînt ca un oraș omenesc.
După aceasta, ea potrivește la această cheie de boltă suspendată în gol alte bucățele de ceară luate treptat de pe inelele ei; mai lustruiește o dată construcția cu limba și o încearcă cu antenele; apoi, tot așa de repede cum a venit, se retrage și se pierde în mulțime.
Numaidecît, o a doua albină îi ia locul, preia munca de acolo de unde a fost lăsată, o adaugă pe a ei, îndreaptă ceea ce nu i se pare conform cu planul ideal al comunității, dispare la rîndu-i, și o a treia, o a patra, o a cincea, care îi urmează, adaugă fiecare, într-un șir de apariții rapide și inspirate partea lor de muncă, fără ca vreuna să încheie întreaga operă.

XIV
De vîrful bolții atârnă acum o bucată mică de ceară fără formă. Cînd li se pare destul de groasă, din mulțime iese o altă albină, al cărei chip se deosebește simțitor de acelea care au precedat-o. Ai putea crede, văzînd siguranța deciziei și așteptarea celor din jur, că este un fel de inginer iscusit care le arată dintr-odată locul primei celule de care va depinde matematic construcția celorlalte. În orice caz, această albină aparține clasei lucrătoarelor care sculptează sau cizelează, nu produc ceară, mulțumindu-se să lucreze materialele ce li se oferă. Ea alege, prin urmare, locul celei dinții celule, sapă o clipă în grămada de ceară gaura în jurul căreia așează ceea ce a scos dinăuntru. După aceea, cum au făcut cele care au pus bazele fundației și ea dispare deodată. O altă lucrătoare nerăbdătoare o înlocuiește continuîndu-i munca pe care o a treia o va sfîrși, pe cînd altele, după aceeași metodă de lucru neîntrerupt și succesiv, încep să clădească în jurul lor restul suprafeței și partea opusă a peretelui de ceară. Ai zice că legea nepătrunsă a stupului împarte între ele mîndria acestei munci și că orice muncă trebuie să fie comună și anonimă spre a fi cu adevărat frățească.

XV
Peste puțin timp începe să se ivească fagurele cel nou. La început este neregulat, căci micile celule care îl compun, nefiind deopotrivă de adînci, se scurtează regulat și treptat de la mijloc spre margini. În acest moment el are aproape înfățișarea și grosimea unei limbi omenești alcătuită, pe cele două fețe ale ei, din celule hexagonale.
De îndată ce primele căsuțe sunt construite, albinele însărcinate cu punerea temeliilor lipesc de boltă o a doua și mai apoi o a treia și o a patra bucată de ceară. Aceste bucăți de ceară sunt rînduite la intervale regulate și astfel calculate încât, atunci cînd fagurii vor fi atins forma lor definitivă, ceea ce se va petrece mult mai tîrziu, albinele vor avea totdeauna destul loc pentru a se mișca între pereții paraleli.
În planul lor ele trebuie să prevadă grosimea definitivă a fiecărui fagure, care este de douăzeci și doi sau douăzeci și trei de milimetri și, în același timp, lărgimea străzilor care le separă și care trebuie să aibă vreo unsprezece milimetri lărgime, adică de două ori înălțimea unei albine, pentru că, printre faguri, ele vor trebui să meargă spate în spate.
De altfel și ele pot greși și siguranța lor nu pare a fi aceea a unei mașini. În împrejurări grele fac, cîteodată, greșeli destul de mari. Cîteodată, între faguri rămîne prea mult sau prea puțin loc. Ele îndreaptă această situație cât pot mai bine, fie lăsînd într-o parte fagurele prea apropiat, fie construind un alt fagure mai subțire acolo unde locul a rămas prea larg. "Li se întîmplă adesea să se înșele, spune despre acest lucru REAUMUR, dar aceasta e încă un fapt ce arată că ele judecă".

XVI
Se știe că albinele construiesc patru feluri de celule. Mai întâi clădesc botcile care nu sunt ca celelalte și seamănă ou o ghindă. Apoi desăvîrșesc celulele cele mari pentru creșterea trîntorilor și adunarea proviziilor cînd florile sunt pline'de belșug. Mai apoi ridică celulele cele mici, care slujesc de leagăn lucrătoarelor și de hambare obișnuite și care ocupă, de obicei, optzeci la sută din suprafața clădită a stupului. În sfîrșit, pentru a lega pe nesimțite pe cale mari de cele mici, ele construiesc un oarecare număr de celule de tranziție. În afară de neregularitatea inevitabilă a acestora din urmă, mărimea celor mari și a celor mici e așa de bine calculată, încât, în momentul stabilirii sistemului zecimal, cînd toată lumea căuta în natură o măsură fixă, care să poată servi ca punct de plecare și ca unitate de măsură sigură, REAUMUR a propus celula albinei (această propunere a fost respinsă nu fără motiv. Diametrul celulelor este de o regularitate minunată dar, oa orice produs al unei ființe vii, nu este matematic invariabil în același stup. În afară de aceasta, așa cum observă. Dl. Maurice GIRARD, diferitele specii de albine au fiecare altă măsură pentru celulele lor, așa încât unitatea de măsură s-ar schimba de la un stup la altul după rasa albinelor ce se găsesc înăuntru).
Fiecare din aceste celule e compusă dintr-o țeava hexagonală așezată pe o temelie piramidală și fiecare fagure este compus din două straturi de astfel de țevi lipite la bază astfel încât fiecare din cele trei romburi, care constituie baza piramidală a unei celule de pe o față, formează, în același timp, baza, de asemenea piramidală, a trei celule de pe fața opusă.
În aceste tuburi prismatice este adunată mierea. Pentru a evita însă scurgerea ei pe timpul coacerii, lucru care s-ar întâmpla ușor dacă ar fi perfect orizontale după cum par a fi, albinele le ridică puțind formînd astfel un unghi de patru, cinci grade.
"În afară de economia de ceară ce rezultă din această dispunere a celulelor, spune REAUMUR admirînd ansamblul acestei construcții minunate, și de faptul, că prin această dispunere, albinele clădesc peste tot fără a lăsa nici un colț gol, mai descoperim și avantajele acestei opere destul de trainice. Unghiul de bază al fiecărei celule, vîrful cavității piramidale, este sprijinit de colțul pe care-l fac împreună două fețe ale hexagonului unei alte celule. Cele două triunghiuri sau prelungiri ale acestor fețe hexagonale care alcătuiesc unul din unghiurile cavității închise de cele trei romburi, compun toate un unghi plan în partea unde vin în atingere; fiecare din aceste unghiuri, care este concav înăuntrul celulei, sprijină în partea ei convexă din afară una din lamele destinate sâ formeze hexagonul unei alte celule și această celulă, care se sprijină și ea de acest unghi, se opune puterii care le-ar împinge în afară; în felul acesta colțurile sunt întărite. Toate foloasele pe care le-ai putea pretinde de la o celulă în ceea ce privește trăinicia ei sunt cîștigate prin forma ei și prin felul în care sunt așezate unele față de celelalte".

XVII
Geometrii știu, spune Dr. REID, că nu există decît trei feluri de figuri de care te poți folosi pentru a împărți o suprafață în mici spații asemănătoare, de formă regulată, de mărime egală, fără goluri între ele.
"Acestea sunt triunghiul echilateral, pătratul și hexagonul regulat, care, în ceea ce privește alcătuirea celulelor depășește pe celelalte două din punct de vedere al comodității și al rezistenței. Ei bine, tocmai de hexagon se folosesc albinele ca și cînd i-ar cunoaște foloasele.
De asemenea, fundul celulelor se compune din trei fețe care se întîlnesc într-un punct și se știe că acest sistem de construcție permite o economie însemnată de muncă și de materiale. Mai trebuie să știm totuși ce unghi de înclinație al fețelor contribuie la o economie mai mare, problemă ce ține de matematicile superioare și care a fost rezolvată de cîțiva savanți printre alții și de MACLAURIN și comunicată în darea de seamă prezentată Societății regale din Londra (REAUMUR propusese celebrului matematician KOENIG următoarea problemă: "Dintre toate celulele hexagonale cu fundul piramidal compus din trei romburi asemenea și egale care este aceea ce poate fi construită cu mai puține materiale?" KOENIG a descoperit că o astfel de celulă are fundul făcut din trei romburi ale căror unghiuri mari aveau 109°26' și fiecare unghi mic de 70°34'. Un alt savant, MARALDI, măsurînd cât mai exact posibil unghiul romburilor construite de albine, a găsit pe cel mare de 109°28' șl pe cele mici de 70°32'. Prin urmare, între cele două rezolvări nu este decît o diferență de 2'. Este posibil ca greșeala, dacă este greșeală, să fie a lui MARALDI și nicidecum a albinelor deoarece nu există nici un instrument să măsoare cu precizie unghiurile celulelor care nu sunt destul de bine precizate. Un alt matematician, CRAMER, căruia i s-a propus aceeași problemă, a dat o soluție care se apropie și mai mult de aceea a albinelor și anume: 109°28' și jumătate pentru unghiurile mari și 70°30' și jumătate pentru cele mici. MACLAURIN, îndreptlndu-l pe KOENIG, dă 70°32' și 109°28'. Dl. Leon LALANNE dă 109°28'16" și 70°81'44". Asupra acestei chestiuni discutate vezi MACLAURIN, Philos. Trans. of London, 1743; BROUGHAM, Rech. anal. et expir, sur Ies alv. des a-beilles; L. LALANNE, Note sur l'Arch. des abeilles, etc.). Dar unghiul astfel determinat prin calcul corespunde cu acela măsurat pe fundul celulelor".

XVIII
Desigur, eu nu cred că albinele fac socoteli așa de grele, dar nici nu pot crede că întîmplarea sau forța lucrurilor produce aceste rezultate uimitoare. Pentru viespi, de pildă, care clădesc ca și albinele faguri din celule hexagonale problema era aceeași dar ele au rezolvat-o mai puțin ingenios. Fagurii lor n-au decît o singură fîșie de celule și n-au fundul comun care servește ambelor fețe ale fagurelui ca la albine. De aceea, fagurii viespii n-au nici atîta trăinicie, nu sunt nici așa de regulați, cer mult mai mult timp, material și spațiu, le răpesc un sfert din munca lor și le frustrează de a treia parte din spațiu. De asemenea, trigonele și meliponele, care sunt adevărate albine domestice, dar mai puțin civilizate decît albinele noastre, nu-și construiesc celulele decît pe un singur rînd, sprijinindu-și fagurii pe niște stîlpi de ceară urîți și greu de construit. În ceea ce privește hambarele lor, ele seamănă cu niște mari burdufuri grămădite fără nici o orînduială, iar acolo unde s-ar putea încrucișa, realizîndu-se, prin urmare, o economie de spațiu și material, așa cum se petrece la albine, Meliponele, fără să sesizeze posibilitatea acestei economii, introduc între acele sfere niște celule cu pereți plani. Din această cauză, cînd compari unul din cuiburile lor cu cetatea matematic construită a albinelor noastre, ai putea crede că te afli în fața unui sat cu bordeie alături de unul din marile orașe frumoase, care sunt rezultatul fără farmec, poate, dar logic, al geniului uman care luptă azi cu mai mare îndîrjire decît odinioară împotriva timpului, a spațiului și a materiei.

XIX
Teoria curentă, reînnoită de altfel de către BUFFON, susține că albinele n-au cîtuși de puțin intenția să facă he-xagoane cu bază piramidală, că ele nu vor să sape în ceară decît celule rotunde, dar că vecinele lor și acelea care lucrează pe cealaltă parte a fagurelui sapă în același timp, cu aceleași intenții, iar punctele unde celulele se întîlnesc iau, prin forța împrejurărilor, forma unui hexagon. Același lucru se întîmplă și la cristale, la solzii unor pești, la baloanele de săpun, etc. și în experiența următoare pe care o propune BUFFON. "Dacă umplem, zice el, un vas cu mazăre sau cu alte boabe de formă cilindrică și dacă îl închidem tocmai după ce am turnat atîta apă cât poate primi spațiul liber dintre boabe, dacă fierbem această apă, toți acești cilindri vor deveni coloane cu șase fețe. Se poate vedea clar motivul, care este pur mecanic: fiecare boabă cilindrică tinde, prin umflare, să ocupe cât mai mult loc posibil într-un sapțiu dat; ele vor deveni, prin urmare, în chip firesc, niște hexagoane prin compresia reciprocă. Fiecare albină caută să ocupe, de asemenea, cât mai mult loc într-un spațiu dat; e, prin urmare, firesc, de asemenea, fiindcă și trupul albinelor e cilindric, ca celulele să fie hexagonale din aceeași cauză a obstacolelor ce-și ridică una în calea alteia".

XX
Iată dar obstacole reciproce care produc o minune, după cum viciile oamenilor, din aceeași pricină, produc o virtute generală care este de ajuns pentru ca neamul omenesc, luat în întregime, să nu merite disprețul pe care-l merită fiecare individ luat în parte. Mai întîi s-ar putea obiecta, asa cum au făcut-o BROUGHMAN, KIRBY și SPENCE și alți savanți, că experiența cu bulele de săpun și cu boabele de mazăre nu dovedește nimic pentru că, într-un caz și în altul, efectul presiunii nu duce decît la forme foarte neregulate și nu explică rațiunea de a fi a bazei prismatice a celulelor.
S-ar putea răspunde mai ales că sunt mai multe feluri de a profita de pe urma necesităților oarbe. Viespea, bondarul păros, meliponele și trigonele din Mexic și Brazilia, deși trăiesc în condiții asemănătoare și au scopuri identice, ajung la rezultate destul de deosebite și evident inferioare. S-ar mai putea adăuga că, dacă celulele albinei se supun legii cristalelor, a zăpezii, a baloanelor de săpun sau a mazărei fierte a lui BUFFON, ele se supun, în același timp, prin simetria generală, prin așezarea în două straturi opuse, prin înclinarea calculată, la multe alte legi care nu se găsesc în materie.
S-ar mai putea adăuga că tot geniul omului stă, de asemenea, în felul în care știe să învingă nevoi de același fel și, dacă acest fel ni se pare cel mai bun cu putință, este pentru că deasupra noastră nu se află alt judecător. Dar este mult mai bine ca raționamentele să dispară în fața faptelor și, pentru a lămuri o obiecție ce decurge dintr-o experiență, nimic nu este mai bun decît o altă experiență.
Pentru a mă convinge că arhitectura hexagonală este într-adevăr înscrisă în spiritul albinei, am decupat și am scos într-o bună zi, din mijlocul unui fagure, unde era deopotrivă și puiet și miere, un disc de mărimea unei monezi ceva mai mărișoare. Tăind mai apoi discul prin mijlocul grosimii lui, adică în locul în care se unesc bazele piramidale ale celor două rânduri de celule, am lipit pe bazele uneia din cele două secțiuni astfel obținute, o plăcuță de cositor de aceeași mărime și destul de rezistentă pentru ca albinele să nu o poată nici deforma și nici curba. Apoi am așezat la loc în fagure această secțiune cu tăblițe de cositor. Una din fețele fagurelui nu prezenta nimic deosebit deoarece paguba era astfel îndreptată, dar pe cealaltă față se vedea un fel de gaură destul de mare al cărui fund era format de rondela de cositor și care ținea acum locul a mai bine de treizeci de celule. Mai întîi, albinele au fost tulburate,, veneau cu grămada să cerceteze și să studieze prăpastia de necrezut și, timp de mai multe zile la rînd, s-au agitat în jur și au deliberat fără să ia vreo hotărîre. Dar cum le dădeam multă hrană în fiecare seară, a fost un moment în care nu aveau celule disponibile pentru a-și depozita proviziile. E probabil că atunci inginerii cei iscusiți, sculptorii și pricepuții fabricanți de ceară au primit poruncă să dea de rostul acestei prăpăstii nefolositoare.
Un șir greoi de cerese se rînduiseră de jur împrejur pentru a întreține căldura trebuincioasă, alte albine se scoborîră în gaură și începură să fixeze cu trăinicie placa de metal cu ajutorul unor mici cîrlige de ceară înfipte de jur împrejur și prinse de colțul celulelor vecine. Ele au început mai apoi să construiască trei sau patru celule în jumătatea de sus a plăcii, legîndu-le de acele cîrlige. Fiecare din aceste celule de tranziție sau de reparație avea partea de sus mai mult sau mai puțin deformată, pentru a se lipi cu celula vecină a fagurelui, dar jumătatea ei de jos desena mereu pe tăbliță trei unghiuri foarte distincte, de unde ieșeau deja trei mici linii drepte din care începea să se ridice prima jumătate a celulei următoare.
La capătul a patruzeci și opt de ore, cu toate că trei sau patru albine, cel mult, au putut lucra simultan în această deschizătură, toată suprafața cositorului era acoperită de începutul temeliilor viitoare ale celulelor. Aceste celule erau, firește, mai puțin regulate decît cele ale unui fagure obișnuit; de aceea, regina, înțeleaptă, după ce le-a vizitat, a refuzat să-și depună aici ouăle crezînd că va ieși o generație nenorocită. Dar toate erau perfect hexagonale; nu aveau o singură linie curbă, nu aveau nici un unghi greșit. Cu toate acestea, toate condițiile obișnuite erau schimbate. Celulele nu erau săpate într-un bloc așa cum observă HUBER sau într-o calotă de ceară, după cum spune DARWIN, rotunde la început iar mai apoi hexagonale ca urmare a presiunii celulelor vecine. Nu putea fi vorba de piedici opuse una alteia, deoarece se nășteau una după alta însemnînd pe tabla netedă mici linii de început. E, prin urmare destul de sigur că hexagonul nu este rezultatul unor necesități mecanice, ci el face parte într-adevăr din planul, din experiența, din inteligența și din voința albinei. Un alt fapt curios al perspicacității lor, pe care-l notez în trecere, este că tuburile pe care le clădiră pe discul de metal n-aveau alt fund decît metalul. Inginerii trupei au socotit, desigur, că metalul e destul de tare pentru a nu lăsa lichidul să pătrundă prin el și, de aceea, nu l-au căptușit cu un strat de ceară. Dar, după puțin timp, văzînd probabil că primele picături de miere se strică venind în contact ou metalul, s-au răzgîndit și pe suprafața cositorului au așternut un strat subțire de ceară.

XXI
Dacă am vrea să dăm la iveală toate misterele acestei arhitecturi geometrice am mai avea încă de cercetat mai multe lucruri interesante, cum ar fi, de pildă, forma primelor celule care se lipesc de capacul stupului și care se schimbă după nevoia de a atinge acest acoperiș în cât mai multe puncte.
Ar mai trebui să observăm nu atît orientarea marilor străzi, dictată de paralelismul fagurilor, cit, mai ales, așezarea străzilor mai mici, a trecătorilor ce se găsesc ici și colo de-a lungul sau împrejurul fagurilor, făcute pentru a înlesni circulația aerului și astfel rînduite pentru a evita ocolișurile prea mari și o probabilă aglomerație. Ar trebui, în sfîrșit, studiată construcția celulelor de tranziție, instinctul, care determină pe albine, la un moment dat, să mărească dimensiunile căsuțelor lor, fie că recolta îmbelșugată cere vase mai mari, fie că socotesc populația prea puternică sau nașterea trîntorilor devine necesară. Ar trebui să admirăm, în același timp, priceperea minunată și siguranța plină de armonie cu care ele; trec, în aceste cazuri, de la mic la mare sau de la mare la mic, de la simetria perfectă la o asimetrie de neînlăturat, pentru a reveni, îndată ce legile geometriei lor o îngăduie, la regularitatea ideală, fără ca vreo celulă să fie pierdută, fără ca vreo parte din edificiile stupului să fie sacrificată copilărește sau fără rost, fără să lase nimic neîntrebuințat. Dar mă tem că m-am pierdut în multe amănunte lipsite de interes pentru un cititor care n-a urmărit, poate, niciodată cu ochii săi zborul albinelor sau care fiii s-a interesat de albine decît în treacăt, cum îier- interesăm cu toții de o floare, cînd trecem pe lingă ea, de o pasăre, de o piatră prețioasă, fără a cere altceva decît o certitudine superficială și fără să credem că cel mai mic secret al unui obiect pe care-l vedem în natura care nu ține de om, este mult mai legat de misterul de nepătruns al destinelor și obîrșiei noastre decît secretul pasiunilor noastre cele mai aprinse pe care le-am studiat cu cea mai mare răbdare.

XXII
Pentru a nu îngreuna acest studiu, voi trece și peste instinctul destul de surprinzător care le face deseori să subțieze sau să distrugă marginile fagurilor cînd vor să-i prelungească sau să-i lărgească. Și, cu toate acestea, nu vom tăgădui că a surpa pentru a reclădi, a strica ceea ce ai făcut pentru a o face la loc mai bine și mai îngrijit, presupune o curioasă dedublare a instinctului orb de a clădi. Las la d parte și_ alte experiențe interesante ce le putem face pentru a le forța să construiască faguri rotunzi, ovali, în formă de tuburi sau avînd forme curioase și felul iscusit cu care ele izbutesc să facă celule lărgite ale părții convexe din fagure care să corespundă cu celulele înguste ale părții concave.
Dar, înainte de a părăsi acest subiect, să ne oprim cîteva clipe asupra felului misterios cum își orînduiesc munca și cum iau măsurile necesare atunci cînd sculptează, în același timp, fără să se vadă, cele două fețe ale unui fagure. Priviți în lumină unul din acești faguri și veți vedea, desenată de umbre ascuțite în ceară străvezie, o întreagă rețea de prisme cu linii așa de clare, un întreg sistem de construcții atît de exacte, încât le-ai crede întipărite în oțel.
Nu știu dacă cei care n-au văzut niciodată cum arată interiorul unui stup își pot închipui îndeajuns așezarea și aspectul fagurilor. Să-și imagineze, pentru a da drept exemplu stupul sătenilor noștri, în care albina este lăsată în voia ei – un coș de paie sau de răchină în formă de clopot; această coșniță este împrățită de sus în jos prin cinci, șase, opt sau chiar zece despărțituri de ceară perfect parelele ca niște felii rotunde de pîine care coboară din vîrful stupului și se lipesc și urmează forma ovoidală a pereților. Intre fiecare din aceste felii se găsește un spațiu cam de unsprezece milimetri, în care se află și circulă albinele. Cînd în vîrful stupului începe construcția uneia din aceste felii, zidul de ceară cu care încep și care mai tîrziu va fi subțiat și lungit, este încă foarte gros și desparte complet cele cincizeci sau șaizeci de albine ce lucrează deasupra de cele cincizeci sau șaizeci ce lucrează dedesubt, așa încât este cu neputință ca ele să se vadă unele pe altele, afară numai dacă am crede că ochii lor au darul să pătrundă și corpurile cele mai întunecate. Ou toate acestea, o albină de pe fața de sus nu sapă nici o gaură, nu adaugă nici strop de ceară care să nu se potrivească în mod desăvîrșit cu ieșiturile sau cu adînciturile de pe cealaltă față și invers. Cum oare reușesc acest lucru? Cum se face că una nu sapă prea mult și cealaltă prea puțin?
Cum se potrivesc toate unghiurile construcției lor așa de uimitor? Cine le spune să înceapă lucrul aici și să-l oprească mai apoi? Trebuie să ne mulțumim, odată mai mult, cu răspunsul care nu ne spune mare lucru: "Este unul din misterele stupului". HUBER a încercat să explice acest mister spu-nînd, că la anumite intervale, prin presiunea picioarelor sau dinților ele provocau, poate, o ușoară proeminență pe fața cealaltă a fagurelui sau că ele își dădeau seama de grosimea mai mult sau mai puțin mare a blocului datorită flexibilității, elasticității sau altei proprietăți fizice a cerii. Tot el continuă spunînd că antenele lor par că le slujesc la cercetarea părților celor mai subțiri și mai deformate ale obiectelor, servindu-se de ele ca de un compas în întuneric sau, în sfîrșit că forma și mărimea tuturor celulelor decurge matematic din așezarea și dimensiunile acelora din primul rînd, fără să mai fie nevoie de vreo altă măsurare. Dar putem vedea că aceste explicații nu sunt suficiente: primele sunt ipoteze de neverificat; celelalte le evită pur și simplu. Și, dacă este bine să le eviți cât mai des posibil, nu trebuie să spui că, înlocuind o taină cu cealaltă, le-am dezlegat întru totul.

XXIII
Să părăsim, în sfîrșit, platourile monotone și deșertul geometric al celulelor. Iată, deci, fagurii începuți, care pot fi locuiți. Migala nevăzută crește pe nesimțite și ochiul nostru, care vede așa de puțin, nu observă nimic din munca lor, cu toate că opera de ceară la care se lucrează zi și noapte fără răgaz se întinde cu o rapiditate extraordinară. Regina, plină de nerăbdare, a străbătut de mai multe ori clădirile care se întind albe prin întuneric și acum, cînd temeliile au fost terminate, ea le ia în primire cu toată suita de gardiene, sfetnice sau sclave, căci nu ai putea spune dacă o regină este condusă sau urmată, dacă e respectată sau păzită. Sosită în locul pe care ea îl socotește prielnic sau pe care sfetnieile ei i-l impun, ea își încovoaie spinarea și își strecoară trupul ei lung și inelat într-una din celulele noi. În acest timp, toate micile capete din jur, micile capete cu enormii ochi ai gardienelor din escortă, o înconjoară, cu luare aminte, pline de dragoste, îi susțin piciorușele, îi mîngîie aripile și agită deasupra ei antenele lor înfrigurate, parcă ar voi să o încurajeze, s-o zorească sau s-o felicite. Se poate recunoaște cu ușurință locul unde se găsește regina după acea cocardă înstelată sau, mai mult, după această broșa ovală al cărui topaz din mijloc este ea însăși și care seamănă destul de bine cu acele broșe pe care le purtau bunicile noastre. E curios de văzut, de altfel, și o poate vedea oricine, că lucrătoarele se feresc totdeauna să întoarcă spatele reginei. De îndată ce se apropie de un grup, toate se așează astfel încât să-i prezinte ochii și antenele și în fața ei nu merg decît de-a-ndaratelea. Este un semn de respect sau mai mult de bunăvoință care, oricît de curios ar părea, este statornic și general. Dar să revenim la regina noastră. Adesea, în timpul micii sforțări ce însoțește ouatul, una din fiicele ei o prinde în brațe și, frunte lîngă frunte, gură lîngă gură, pare că-i vorbește încetișor. Ea, destul de indiferentă la aceste mărturisiri pătimașe, nu se pierde cu firea, nu se emoționează, absorbită fiind de misiunea sa, care i se pare a fi o desfătare amoroasă și nicidecum o muncă istovitoare. În fine, după cîteva momente, ea se ridică binișor, mai înaintează cu un pas, privește puțin în jur și, înainte de a introduce pîntecele, bagă capul în celula vecină pentru a se convinge că totul este în ordine și că nu ouă de două ori în aceeași celulă. În acest timp, două sau trei albine din suită coboară grăbite în celula părăsită de regină, pentru a vedea dacă opera s-a săvîrșit și pentru a îngriji sau a pune într-un loc mai bun micul oușor albăstrui pe care 1-a depus regina. Din această clipă și pînă la primul frig al toamnei, ea nu se mai oprește, ouînd cînd e hrănită și cînd doarme – dacă putem spune că doarme. De acum înainte ea reprezintă puterea mistuitoare a viitorului care pune stăpînire pe toate colțișoarele stupului. Ea urmează pas cu pas pe nefericitele lucrătoare care se istovesc construind leagănele pe care rodnicia reginei nu încetează să le ceară. Asistăm asftel la conlucrarea a două instincte puternice ale căror peripeții ne dau la iveală, nicidecum pentru a le dezlega, mai multe taine ale stupului.
Se întîmplă, de exemplu, că lucrătoarele o iau mai înainte. Ascultînd de obiceiurile lor de bune gospodine care se gîn-desc la proviziile din zilele geroase, ele se grăbesc să umple cu miere celulele în care regina nu a ouat încă. Dar ea se apropie; bunurile materiale trebuie atunci să lase locul gîndului superior al naturii și atunci lucrătoarele speriate golesc în grabă această comoară ce stînjenește.
Se întîmplă, de asemenea, ca ele să isprăvească înaintea reginei chiar un fagure întreg: atunci, nemaiavînd sub ochi pe aceea care reprezintă tirania zielelor pe care nimeni nu le va mai apuca, ele se folosesc de timp pentru a clădi cât mai repede cu putință o zonă de celule pentru trîntori, a căror construcție este mult mai ușoară și mai rapidă. Ajungînd în această zonă, regina lasă cu părere de rău cîteva ouă, trece înainte și cere noi celule de lucrătoare. Lucrătoarele se supun, îngustează încet, încet, celulele și urmărirea reîncepe pînă cînd, nesățioasa mamă, aidoma unui blestem rodnic și adorat, este readusă la celulele de început din care s-a și născut prima generație. Peste cîtva timp, din umbra leagănului în care s-a născut, noua generaițe se va risipi pe florile din împrejurimi, va zburda cîntînd în razele soarelui umplînd de viață ceasurile binecuvîntate pentru ca, la rîndul lor, peste puțin timp, să se jertfească și ele generației care a și înlocuit-o în leagănele părăsite.

XXIV
Și albina-regină cui se supune oare? Hranei ce i se dă; căci ea nu se hrănește singură; ea e hrănită ca un copil chiar de lucrătoare pe care rodnicia ei nu le lasă o clipă să răsufle. Iar hrana aceasta, este, la rîndul ei, măsurată de lucrătoare după bogăția florilor și după culesul cu care vin încărcate tovarășele lor. Și aici, deci, ca oriunde în lumea aceasta, o parte din ceea ce vedem este învăluită de întuneric; aici, ca oriunde, porunca supremă vine din afară, de la o putere necunoscută iar albinele i se supun ca și noi, dealtfel, stăpînului necunoscut al roții care se învîrtește în loc distru-gînd voințele care o pun în mișcare.
Cineva căruia îi arătam cum cîteva zile, într-unui din stupii mei din sticlă, mișcarea acestei roți ce se putea vedea ca și roata mare a unui ceasornic, cineva care vedea limpede acea furnicare neostoită de pe faguri, toată forfota înfrigurată, nebună și misterioasă a doicilor în jurul cuibului, punțile și scările vii pe care le formează ceresele, spiralele pe care le desenează regina, activitatea felurită și fără de răgaz a mulțimii, efortul zadarnic și necruțător, goana pătimașă încoace și încolo, odihna necunoscută decît în leagănul pe care-l și pândește munca de mîine, liniștea pe care nu le-o dă decît moartea îndepărtată și ea din acest ținut care nu îngăduie nici bolnavi și nici morminte, cineva care vedea toate acestea, după ce și-a revenit din prima surpriză, și-a întors privirile unde se putea citi o spaimă plină de tristețe.
Dincolo de aparența plăcută a primei priviri, dincolo de amintirile minunate ale zilelor frumoase care îl umplu și fac din el sipetul plin cu giuvaeruri ale verii, dincolo de acel du-te-vino care-l leagă de miile de flori, de apele limpezi, de albastrul cerului, de belșugul desfătător a tot ceea ce reprezintă frumosul și fericirea, în stup, într-adevăr, dincolo de aceste minuni ce le putem vedea, te întîmpină o priveliște din cele mai triste ce se pot vedea. Iar noi ceștilalți, orbi, care nu privim decît cu niște ochi împăienjeniți, cînd ne uităm bine la aceste biete osândite pricepem bine că nu numai ele sunt de plîns, că nu numai pe ele mintea noastră nu e în stare să le priceapă, ci e o formă jalnică a acelei mari puteri oare ne însuflețește deopotrivă și ne mistuie și pe noi.
Da, desigur, acest lucru e trist, după cum totul este trist în natură cînd privești cu atenție. Și va fi așa atîta timp cât mini vom pătrunde taina dacă are, bineînțeles, vreo taină. Și, dacă într-o bună zi am afla că nu a fost nici o taină sau că a fost o taină îngrozitoare, a doua zi vor naște alte datorii care nu au pînă astăzi nume. Așteptînd acel moment, inima noastră să repete dacă vrea: "E trist", dar mintea să se mulțumească a-i răspunde: "E trist, dar așa e". Datoria noastră de astăzi este să vedem dacă, dincolo de această tristețe, nu se mai află ceva și, pentru aceasta, nu trebuie să întoarcem ochii în altă parte ci, trebuie să le privim țintă și să le studiem cu atîta luare aminte și cu atît curaj, ca și cînd ar fi vorba de niște bucurii. Se cade ca, înainte de a ne plînge, înainte de a judeca natura, să fim în stare să o cunoaștem cât mai bine.

XXV
Am văzut că lucrătoarele, de îndată ce nu se mai simt zorite de rodnicia amenințătoare a mamei, se grăbesc să clădească celule pentru provizii a căror construcție este mai economicoasă și care au o capacitate mai mare. Am mai văzut, de asemenea, că matca ține să-și depună ouălele mai cu seamă în celule mai mici, pe oare nu încetează să le ceară de la lucrătoare. Totuși, în lipsa lor, sau așteptînd să i se clădească celule după voie, ea se resemnează și ouă și în celulele mai mari pe care le întîlnește în drumul ei.
Albinele care vor ieși din aceste celule vor fi bărbați sau trântori cu toate că ouălele nu se deosebesc de loc de acelea din care ies lucrătoarele. Dar, contrar cu ceea ce se întîmplă la transformarea unei lucrătoare în regină, nu forma sau capacitatea unei oelule face să se nască trîntorul, căci dintr-un ou depus într-o celulă mare se va naște neapărat un bărbat, chiar dacă l-am introduce într-o celulă mică de lucrătoare (eu am reușit să fac de patru sau cinci ori această schimbare deosebit de grea din cauza dimensiunilor miroscopice ale oului și a fragilității lui).
Deci, regina, atunci cînd ouă, trebuie să aibă darul să recunoască sau să hotărască sexul oului pe care-l depune și să-l potrivească după mărimea celulei pe care s-a oprit. Rareori îi este dat să se înșele. Dar cum izbutește? Și cum, printre zecile de mii de ouă ce le poartă în cele două ovare, poate alege bărbații de femei și cum poate să strecoare ouăle după bunul ei plac, în singurul ei oviduct?
Iată-ne, și de data aceasta, în fața uneia dintre tainele stupului și a uneia dintre cele mai de nepătruns. Se știe că regina fecioară nu este stearpă, dar ea nu poate oua decît ouă de trîntori. Numai după împerecherea ce se produce în zborul nupțial ea poate aduce pe lume, după bunul ei plac, lucrătoare sau trîntori. După zborul de nuntă, ea are cu totul în stăpînire, pînă cînd va pieri, spermatozoizii smulși de la nefericitul ei iubit. Acești spermatozoizi, ce ating cifra de douăzeci și cinci de milioane, după cum crede doctorul LEUCKART, sunt păstrați vii într-o glandă specială, așezată sub ovare, la intrarea oviduetului comun, glandă ce poartă numele de spermateca. Se presupune, prin urmare, că îngustimea intrării micilor celule și forma acestui orificiu, silind-o pe regină să se înco-voaie și să se chircească, produce o anumită apăsare asupra spermatecii, în urma căreia spermatozoizii ies și fecundează oul în momentul trecerii lui. Această apăsare nu se mai produce cînd regina se oprește pe celulele cele mari, spermateca nu mai este apăsată și nu se mai deschide. Alții, dimpotrivă, cred că regina poruncește într-adevăr mușchilor care deschid sau închid spermateca care dă în vagin și, într-adevăr, acești mușchi sunt foarte numeroși, puternici și complicați. Fără a putea spune care din aceste două ipoteze este cea mai bună, căci, cu cât observi mai mult, cu atît vezi mai bine că nu suntem decît niște naufragiați pe oceanul foarte necunoscut al naturii și învățăm mai bine că un fapt este întotdeauna gata să iasă din sînul unui val devenit pe neașteptate mai limpede distrugînd într-o clipă tot ceea ce credeai că știi, totuși eu voi mărturisi că înclin în favoarea celei de a doua ipoteze. Mai întîi, experiențele unui apicultor din Bordeaux, M. DRORY, arată că, dacă am lua toate celule mari dintr-un stup, mama, în momentul sorocit pentru a depune ouă de trîntori, nu șovăie să le depună în celule de lucrătoare; și, din contră, ea va depune ouă de lucrătoare în celule mari, dacă n-a găsit altele la în-demînă.
Apoi frumoasele observații ale Domnului FABRE asupra Osmiilor care sunt albine sălbatice și singuratice din familia Gastrilegidelor dovedesc destul de clar nu numai că Osmia știe dinainte sexul oului pe care-l va depune, dar că acest sex rămîne la bunul plac al mamei după spațiul de care dispune, "spațiu de cele mai multe ori întîmplător, greu de schimbat", lăsînd aici un ou de mascul, ceva mai departe un ou de femelă. Nu voi intra aici în amănuntele experiențelor marelui entomolog francez. Ele sunt din cale afară de migăloase și ne-ar duce prea departe. Dar, oricare ar fi ipoteza pe care o acceptăm, atît una cât și cealaltă ar explica foarte bine, în afara oricărei descoperiri viitoare, înclinarea reginei de a oua în celule de lucrătoare.
Este probabil că această mamă-roabă pe care suntem înclinați să o plîngem, dar care, poate, este o îndrăgostită nesățioasă, o mare voluptuoasă, simte din unirea principiului bărbătesc și femeiesc ce se plămădește în ființa sa o oarecare bucurie, o amintire a beției zborului de nuntă, pe care îl simte numai odată în viața sa. Și aici, natura, care nu este niciodată atît de iscusită și nici atît de prevăzătoare sub înfățișarea ei prefăcută decît atunci cînd este vorba de capcanele pe care le întinde dragostea, a avut grijă să ocrotească interesul înmulțirii speciei sprijinindu-l, ca de obicei, pe simțul unei plăceri. De altfel, să încercăm să ne facem bine înțeleși ca să nu ne înșelăm cu propria noastră explicație. Dacă am presupune că natura are astfel de gînduri și am crede că acest lucru este de ajuns, ir fi ca și cînd am arunca o piatră într-una din acele prăpăstii necunoscute ce se mai găsesc în întunericul unor peșteri și ne-am închipui că zgomotul pe oare îl va face căzînd va răspunde tuturor întrebărilor noastre și ne va dezvălui altceva decît necuprinsul abisului.
Cînd repetăm mereu: natura vrea cutare lucru, pregătește cutare minune, urmărește cutare scop, spunem, în realitate, că o mică parte de viață iese la lumină și izbutește să se mențină pe nemărginita suprafață a materiei care nouă ni se pare trîndavă și pe care o numim, evident, pe nedrept, ori de cîte ori ne ocupăm de ea, neant sau moarte. Un concurs de împrejurări întîmplătoare a menținut această manifestare de viață printre multe altele, poate la fel de interesante, la fel de inteligente, dar care nu au avut același noroc și care au dispărut pentru totdeauna fără să aibă prilejul să ne minuneze. Ar fi un lucru îndrăzneț să afirmi altceva și tot ceea ce rămîne, gîndurile noastre, încăpățînata noastră explicare a scopurilor existenței, speranțele noastre, tot ceea ce ne uimește nu sunt în realitate decît necunoscutul, pe care îl tot lovim de lucruri și mai necunoscute pentru a provoca un mic zgomdt care ne face să simțim gradul cel mai înalt al existenței particulare pe care am putea-o atinge pe aceeași suprafață tăcută și de nepătruns, după cum cîntecul privighetorii și zborul condorului le descoperă de asemenea cel mai înalt grad de existență proprie neamului lor. Cu toate acestea, nu e mai puțin adevărat că una din datoriile noastre cele mai neclintite este de a produce acest unic zgomot ori de cîte ori se ivește prilejul, fără să deznădăjduim, deoarece, după toate aparențele, este inutil.

Să închidem aici stupul nostru cel tînăr în care viața, reluîndu-și mișcarea bogată și fără tihnă, cuprinde toată colonia pentru a se împărți la rîndu-i, deîndată oe va atinge culmea forței și fericirii, și să deschidem din nou, ultima dată, cetatea mamă pentru a vedea ceea ce se întîmplă după plecarea roiului.
După ce tumultul ce însoțește plecarea s-a calmat și două treimi din numărul copiilor săi au părăsit-o fără vreun gînd de reîntoarcere, nefericita cetate este aidoma unui corp din care s-a scurs tot sîngele: este sleită de puteri, pustie, aproape moartă. Cu toate acestea, au mai rămas cîteva mii de albine înăuntru care, neclintite, dar puțin slăbite, își reiau lucrul înlocuind cât pot mai bine pe cele plecate, șterg urmele urgiei, strîng rămășițele proviziilor prădate, vizitează florile, veghează asupra cuibului oare va asigura viitorul, pătrunse de chemarea lor și credincioase datoriei pe care un destin neînduplecat le-a impus-o.
Dar, dacă prezentul pare întunecat, tot ceea ce putem vedea ne umple inima de speranțe. Sîntem într-unui din castelele de basm din poveștile germane, ale căror ziduri sunt formate din mii de steluțe în care se găsec sufletele oamenilor ce se vor naște. Sîntem în ținutul miraculos al vieții care precede viața. Aici, în toate unghiurile, în leagănele bine închise, în suprapunerea infinită a minunatelor celule cu șase fețe, sunt zeci de mii de nimfe, mai albe decât laptele care, cu brațele încrucișate și cu capul plecat pe piept, așteaptă ora deșteptării. Văzîndu-le în lințoliile lor uniforme, nenumărate și aproape străvezii, ai putea crede că sunt niște pitici încărunțiți pradă gîndurilor sau cete de fecioare stîlcite de cutele giulgiului, îngropate în prismele hexagonale pe care un geometru neînduplecat le-a înmulțit nebunește.
Pe întreaga suprafață a acestor ziduri perpendiculare în care este închisă o lume ce crește, se transformă, se agită, își schimbă de patru sau cinci ori veșmintele și își toarce lințoliul în întuneric, bat din aripi și dansează sute de lucrătoare pentru a menține căldura necesară și cine mai știe pentru ce altceva, căci dansul lor are mișcări extraordinare și metodice, oare trebuie să corespundă unui scop pe care nici un observator, după cât știm, nu 1-a descoperit.
După cîteva zile, capacele acestor zeci de mii de cutii (într-un stup puternic pot exista între șaizeci și optzeci de mii) încep să crape și doi ochi mari negri și serioși își fac apariția însoțiți de antenele ce bîjbîie în jurul lor, pe cînd fălcile lor neobosite continuă să lărgească deschizătura. îndată, doicile își fac apariția, ajută tînăra albină să-și părăsească închisoarea, o susțin, o perie, o curăță și-i întind cu vîrful limbii prima picătură de miere din noua sa viață. Ea, care vine din-tr-o altă lume, este încă zăpăcită, puțin palidă, șovăitoare. E plăpîndă ca un biet bătrîn scăpat de la moarte, ai putea spune că este o călătoare plină de praful pufos al cărărilor necunoscute care au condus-o la viață. De altfel, ea este desăvîrșită din cap pînă-n picioare, știe numaidecît tot ceea ce trebuie să știe și, asemenea copiilor din popor care învață, pentru a spune astfel, de îndată ce văd lumina zilei, deoarece nu vor avea timp de joacă sau de rîs, se îndreaptă spre celulele închise și începe să bată din aripi și să se agite în ritm cu celelalte, pentru a încălzi, la rîndu-i, pe surorile care mai dorm încă în leagăn, fără să se mai ostenească să priceapă uimitoarea taină a destinului și a rasei sale.

II
Cu toate acestea, lucrările cele mai istovitoare n-o privesc deocamdată. Ea nu părăsește stupul decît după opt zile de la naștere pentru a face primul său "zbor de curățire" și pentru a-și umple cu aer plămînii care se umflă, îi înfrumusețează tot corpul și fac din ea, din acest moment, soția văzduhului nemărginit. Se reîntoarce apoi în stup, mai așteaptă o săptămînă și după aceea, însoțită de surorile ei de aceeași vîrstă, face prima sa ieșire de culegătoare cuprinsă de o emoție aparte, pe care apicultorii o numesc joc de artificii. Ar trebui numită mai degrabă joc al neliniștii. într-adevăr, vezi că le este frică, lor, fiicelor umbrei de nepătruns și a mulțimii, vezi că se tem de abisul azuriu și de singurătatea nesfîrșită a luminii, iar bucuria lor reținută e tulburată de groază. Ele se plimbă încetișor în pragul urdinișului, stau la îndoială, vin și pleacă de douăzeci de ori. Se leagănă în văzduh cu capul întors mereu spre casa unde s-au născut, se înalță binișor în cercuri mari care se ridică și cad deodată ca și cum ar fi muncite de vreo părere de rău și cei treisprezece mii de ochi ai fiecăreia cercetează totul de jur împrejur, judecă, țin minte tot ce văd, copacii, fîntîna, gardul, pomii de lîngă zidul casei, acoperișurile și ferestrele de primprejur și aceasta pînă ce în mintea lor calea pe care vor pluti la reîntoarcerea acasă să fie tot atît de bine întipărită ca și cînd două șine de oțel ar desena-o în văzduh.
Iată o nouă taină. S-o cercetăm îndeaproape la fel ca pe celelalte și, dacă la întrebările noastre nu primim nici un răspuns, tăcerea ce o va însoți va mări, cel puțin cu cîteva măsuri semănate, ce-i drept, cu bună voință, cîmpul neștiinței noastre vădite, care este cel mai roditor din toată activitatea noastră. Cum își regăsesc albinele locuința pe care, uneori, este imposibil să o zărească, ascunsă deseori sub arbori și a cărei intrare nu este în tot cazul, decît un punct de nevăzut din întinderea necuprinsă? Cum se face că, dacă le-am duce într-o cutie la o depărtare de doi sau trei kilometri de stup, se întîmplă foarte rar să se rătăcească?
Îl recunosc oare printre atîtea obstacole? Se călăuzesc oare după anumite semne meșteșugite sau albinele au acest simț special și mai puțin cunoscut pe care-l atribuim unor ființe necuvîntătoare, rîndunelelor și porumbeilor, de exemplu, și pe care-l numim simțul direcției? Experiențele lui J. H. FABRE, ale lui LUBBOCK și mai ales acelea ale lui M. ROMANES (Nature 29 octombrie 1886) par să stabilească faptul că ele nu sunt conduse de acest instinct straniu. Pe de altă parte, am constatat de multe ori că nu dau deloc atenție formei sau culorii stupului. Ele par că sunt mai mult captivate de înfățișarea obișnuită a suportului pe care este instalată casa lor, de forma urdinișului și a scîndurii de zbor – Scîndură de zbor, care nu este altceva decît prelungirea suportului pe care este așezat stupul, formează un fel de peron, de balcon sau loc de odihnă în fața intrării principale care se numește urdiniș.). Dar nici acest lucru nu are prea mare importanță căci, dacă, în timpul absenței culegătoarelor, se modifică de sus pînă jos înfățișarea casei lor, ele se vor reîntoarce drept la ea din adîncurile de necuprins ale zărilor, ou o precizie la fel de mare și nu vor manifesta vreo șovăială decît în clipa în care vor păși pragul de nerecunoscut. Metoda lor de orientare, atît cât experiențele noastre ne îngăduie să ne formăm o idee, pare mai degrabă bazată pe o cunoaștere extraordinar de minuțioasă și precisă a împrejurimilor. Ele nu-și reicunosc stupul, ci, cu o aproximație de trei sau patru milimetri, poziția lui față de obiectele din jur. Și această recunoaștere este atît de minunată, atît de matematic exactă și atît de adînc întipărită în memoria lor încât, dacă așezi stupul pe suportul lui dar mai la dreapta sau mai la stînga, după cinci luni de iernare într-o pivniță întunecoasă, toate lucrătoarele, întorcîndu-se de pe primele flori ale primăverii, se vor îndrepta într-un zbor netulburat și precis către locul ocupat de stup în vara trecută și numai bîj-bîind vor regăsi, în cele din urmă, poarta mișcată din loc. S-ar părea că văzduhul a păstrat cu sfințenie, pe tot timpul iernii, urma de neșters a cărărilor umblate și că mica lor potecă, bătătorită cu truda lor nepotolită, a rămas săpată în albastrul cerului.
De aceea, atunci cînd mutăm un stup de la locul lui, multe albine se rătăcesc afară numai dacă nu fac o călătorie mai îndepărtată sau dacă împrejurimile pe care le cunosc perfect pînă la trei sau patru kilometri de jur împrejur nu s-au schimbat, după cum iar se mai pot rătăci cînd nu avem grijă să punem în fața "urdinișului" o scîndură, un ciob de țiglă sau un obstacol oarecare, pentru a le atrage luarea aminte că s-a schimbat ceva, îngăduindu-le astfel să se orienteze din nou după noile lucruri din jur.

III
După ce am spus toate acestea, să ne reîntoarcem la cetatea care se populează din nou, în care mulțimea leagănelor nu încetează să se deschidă, în care chiar substanța zidurilor se pune în mișcare. Totuși această cetate nu are încă o regină. Pe marginile unuia din fagurii din centru se înalță, în cîmpia bolovănoasă a celulelor obișnuite, șapte sau opt clădiri bizare care ne duc cu gîndul la umflăturile și la craterele ce fac atît de stranii fotografiile lunii. Sînt ca niște capsule de ceară aspră sau ca niște ghinde înclinate și perfect astupate, care ocupă locul a trei sau patru celule de lucrătoare. De obicei, ele sunt grupate într-un singur punct și o strajă numeroasă, deosebit de neliniștită și vigilentă, veghează în jurul acestor locuri peste care plutește un prestigiu necunoscut. Aici se zămislesc reginele. În fiecare din aceste capsule, înaintea plecării roiului, a fost despus un ou, asemănător cu acelea din care ies lucrătoarele, fie de către regina însuși, fie, cum mai e cu putință, deși nu avem vreo dovadă sigură, de către una din albinele doici care l-au adus aici din vreun leagăn vecin.
După trei zile, din acest ou iese o mică larvă căreia i se dă o hrană deosebită și cât mai îmbelșugată; și iată cum ne stă în putință să observăm, pas cu pas, mișcările uneia din acele metode minunat de mărețe ale naturii pe care am boteza-o, dacă ar fi vorba de oameni, cu numele măreț de Fatalitate.
Mulțumită acestei îngrijiri, larva cea mică ia o dezvoltare neobișnuită; mișcările și tot corpul i se transformă așa de mult, încât albina care iese din această larvă pare să aparțină unei rase de insecte cu totul deosebite.
Ea va trăi patru sau cinci ani în loc de șase sau opt săptămîni. Pîntecele ei va fi de două ori mai lung, culoarea ei va fi mai deschisă și mai aurie, iar acul său va fi mai încovoiat. Ochii ei nu vor avea decît opt sau nouă mii de fațete în loc de douăsprezece sau treisprezece mii. Creierul său va fi mai mic, ovarele sale vor deveni uriașe și ea va dobîndi un organ special, spermateca, grație căreia va deveni o vietate, pentru a spune astfel, hermafrodită. Ea nu va avea nici una din uneltele unei vieți de muncă: nici glanda pentru a secreta ceara, nici periuțe, nici coșulețe pentru adunatul polenului. Ea nu va avea nici unul din obiceiurile, nici una din pasiunile pe care le atribuim albinei. Ea nu va dori să vadă nici soarele, nici să cutreiere văzduhul și va muri fără să se fi atins de vreo floare. Ea își va petrece viața în întuneric, în agitația mulțimii stupului, căutînd cu înfrigurare noi leagăne libere pe care e ursită să le populeze. În schimb, ea singură va cunoaște nelinștea dragostei. Ea nu este sigură că va avea două clipe de lumină în viața sa – căci plecarea roiului nu este inevitabilă – și, poate, nu se va servi de aripi decît o singura dată pentru a-și întîlni iubitul. Este ciudat să vedem că atîtea lucruri, atîtea organe, idei, dorințe, obiceiuri, un întreg destin se găsesc astfel în așteptare, nicidecum într-o sămînță – aceasta ar fi miracolul obișnuit al planetei, al animalului și al omului – ci într-o substanță străină și inertă: într-o picătură de miere (unii apidologi susțin că, după naștere, lucrătoarele și reginele primesc aceeași hrană, un fel de lapte foarte bogat în azot, secretat de o glandă specială ce se găsește în capul doicilor. Dar, după cîteva zile, larvele de luorătoare sunt înțărcate și supuse unui regim obișnuit de miere și polen, în timp ce viitoarea regină este hrănită pînă La completa ei dezvoltare cu un lapte prețios care se numește "lăptișor de matcă". Oricum ar fi, rezultatul și minunea sunt asemănătoare..).

IV
S-a scurs aproape o săptămînă de la plecarea bătrînii regine. Nimfele princiare, oare dorm în leagăne, nu sunt toate de aceeași vîrstă, căci albinele au tot interesul ca nașterile regale să vină una după alta, după cum vor hotărî ca un al doilea, un al treilea sau un al patrulea roi să iasă din stup. De cîteva ore, ele au tot subțiat, puțin cîte puțin, pereții celulei celei mai coapte și, îndată, tînăra regină, care, în același timp, rodea și ea din interior capacul rotund, își arată capul, iese pe jumătate și, ajutată de gardienele care aleargă spre ea, care o perie, o curăță, o mîngîie, iese din celulă și face primii pași pe fagure. La fel ca și lucrătoarele care s-au născut de curînd, noua regină este palidă și firavă dar după vreo zece minute picioarele-i se întăresc și, neliniștită, simțind că nu este singură și că e datoare să-și cucerească regatul, că alte pretendente sunt ascunse undeva, ea parcurge zidurile de ceară, în căutarea rivalelor sale. Aici intervin înțelepciunea, hotărîrile necunoscute ale instinctului, ale spiritului stupului sau ale lucrătoarelor strînse la un loc. Lucrul cel mai surprinzător, atunci cînd privești toate aceste evenimente într-un stup de sticlă, este că nu poți vedea niciodată nici cea mai mică șovăială sau cea mai mică discordie. Nu găsești nici urmă de discuție sau de nehotărîre. Peste tot domnește o înțelegere generală stabilită de mai înainte, e atmosfera orașului și fiecare albină pare că știe dinainte ceea ce vor gîndi toate celelalte. Cu toate acestea, pentru ele se apropie o clipă de mare cumpănă: la drept vorbind, se apropie clipa vitală a cetății. Ele trebuie să ia o hotărîre, din trei sau patru cîte le stau înainte, hotărîri ce vor avea urmări îndepărtate, cu totul diferite una de cealaltă și pe care un lucru mărunt le poate schimba în nenorocire. Ele au de împăcat pasiunea sau datoria înnăscută a reproducerii speciei cu păstrarea trunchiului și a lăstarelor lui. Uneori ele se înșeală, pregătesc plecarea succesivă a trei sau patru roiuri care sleiesc complet cetatea-mamă și, mai apoi, prea slăbite pentru a se reorganiza destul de repede, surprinse de clima noastră, care nu este clima lor de obîrșie, dar de care își reamintesc totuși, mor în masă odată cu venirea iernii. Atunci, ele sunt victime a ceea ce numim "frigurile roitului", care sunt, la fel ca febra obișnuită, o reacție prea puternică a vieții, o reacție care depășește scopul, închide cercul și regăsește moartea.

V
Nici una din hotărîrile ce vor fi luate, nu pare să precumpănească și omul, dacă rămîne numai un simplu spectator, nu poate prevedea la care din hotărîri se vor opri. Dar, ceea ce dovedește că hotărîrea aleasă este mereu plină de înțelepciune, este că omul poate înrîuri, poate chiar schimba hotărîrile lor, după cum ar modifica sau nu anumite împrejurări, micșorînd sau mărind spațiul ce le acordă, scoțînd fagurii plini de miere pentru a-i înlocui cu faguri noi, plini de celule de lucrătoare. Ele trebuie să știe, prin urmare, nu atît dacă trebuie să roiască de două sau de trei ori – căci s-ar putea spune că aici n-ar fi decît o hotărîre oarbă, născută din capriciul sau cerințele înfrigurate ale unui moment prielnic – ci trebuie ca ele să ia de pe acum și în deplină înțelegere măsurile ce le vor permite să arunce în văzduh un al doilea roi la trei sau la patru zile de la nașterea primei regine și să roiască a treia oară, la trei zile după plecarea tinerei regine în fruntea celui de al doilea roi. Nu s-ar putea tăgădui că este vorba de un întreg sistem, de o întreagă combinație de prevederi care se întinde pe un timp destul de lung dacă îl comparăm, mai ales, cu viața lor atît de scurtă.

VI
Aceste măsuri privesc straja tinerelor regine care stau încă în închisorile lor de ceară. Bănuiesc că albinele au judecată mai cumpănită și nu pregătesc un al doilea roi. Și aici se pot mtîmpla două lucruri. Oare vor îngădui ele primei născute din fecioarele regale, aceleia pe care am văzut-o cum se naște, să-și nimicească surorile vrăjmașe sau vor aștepta ca ea să săvîrșească periculoasa ceremonie a "zborului nupțial" de oare poate depinde viitorul națiunii? Adeseori ele permit nimicirea lor imediată; alteori ele se opun, dar este, desigur, foarte greu de înțeles dacă o fac pentru a pregăti un al doilea roi sau ținînd seamă de primejdiile "zborului nupțial", căci s-a putut vedea de mai multe ori că, după ce hotărîseră o a doua roire, ele renunțau la ea pe neașteptate și nimiceau toată generația de urmași, fie că timpul devenise neprielnic, fie din altă pricină pe care nu o putem pătrunde. Dar să ne închipuim că ele au renunțat la roire și au acceptat riscurile "zborului nupțial". Cînd tînăra noastră regină, minată de dorința ei tainică, se apropie de locul marilor leagăne, straja îi lasă drumul liber. Stăpînită de o gelozie plină de furie, ea se aruncă asupra primei celule pe care o întîlnește și cu ajutorul piciorușelor și a dinților, se silește să rupă învelișul de ceară ce o acoperă. Reușește să o facă, smulge ou violență coconul ce căptușește locuința, o dezbracă pe prințesa adormită și, dacă rivala sa este aproape de a vedea lumina zilei, ea se reîntoarce, își strecoară acul în celulă și o înțeapă cu sete pînă cînd captiva moare sub loviturile armei otrăvite. După aceasta își recapătă liniștea, mulțumită de moartea ce pune un frîu tainic urii tuturor ființelor, își retrage acul, atacă o nouă celulă, o deschide, trece mai departe dacă nu găsește înăuntru decît o larvă sau o nimfă neisprăvită și nu se oprește decît atunci cînd gîfîind, extenuată, unghiile și dinții săi alunecă sleiți pe pereții de ceară.
Albinele din juru-i își privesc suverana plină de mînie, dar nu se amestecă, se dau la o parte pentru a-i lăsa drumul liber; dar, pe măsură ce o celulă este găurită și pustiită, ele vin în grabă, scot din celulă și aruncă afară din stup cadavrul, larva încă vie sau nimfa înțepată și se ospătează cu lăcomie din prețiosul lăptișor de matcă ce umple fundul celulei. Mai apoi, după ce regina, la capătul puterilor, își domolește furia, ele desăvîrșesc uciderea sărmanelor nevinovate și fac astfel să dispară neamul și casele regale.
Ca și la nimicirea trîntorilor, care, de altfel, este de iertat, aceasta este momentul îngrozitor al stupului, singurul în care lucrătoarele acceptă ca dezbinarea și moartea să calce pragul locuinței lor. Și, așa cum se întîmplă adesea în natură, ființele răsfățate ale dragostei sunt acelea care atrag asupra lor loviturile năpraznice ale nemiloasei morți.
Uneori, dar cazul este rar deoarece albinele își iau măsurile de prevedere pentru a-l evita, se nasc două regine în același timp. Atunci, de îndată ce-și părăsesc leagănul, lupta neîntîrziată și ucigătoare, menționată pentru prima dată de HUBER, are o particularitate destul de stranie: de fiecare dată, în drumul lor, cele două fecioare cu pieptarul de chitină se așează astfel una în fața alteia încât, scoțîndu-și acul, s-ar străpunge reciproc – la fel ca în luptele din Iliada. Ai zice că un zeu sau o zeiță, care este poate zeul sau zeița rasei, se așează între ele, și cele două războinice cuprinse de o spaimă comună iau poziție de luptă, se depărtează și se fugăresc înnebunite, pentru a se reîntîlni și a reîncepe goana, dacă primejdia dublei lor existențe amenință din nou viitorul poporului lor pînă ce una dintre ele reușește să-și surprindă rivala imprudentă sau stîngace și s-o omoare fără pericol, căci legea speciei nu cere decît o singură jertfă.

VII
După ce tînăra suverană a nimicit leagănele celorlalte sau și-a omorît rivala, ea e primită de popor și, pentru a domni întradevăr și a fi privită la fel ca mama lui, nu-i mai rămîne altceva de făcut, decît a săvîrși zborul nupțial, deoarece albinele nu o prea bagă în seamă și nu-i dau toate onorurile ce i se cuvin, atîta timp cât este stearpă. Dar, adeseori, povestea ei este mai puțin simplă și lucrătoarele renunță rareori la dorința de a roi și a doua oară.
În acest caz, la fel ca și în celălalt, minată de aceeași dorință, ea se apropie de celulele regale dar, în loc de a găsi acolo niște supuse plecate care să o încurajeze, ea se lovește de o strajă potrivnică și numeroasă care îi taie drumul. Supărată, dar stăpînită de ideea ei fixă, vrea să forțeze cordoanele sau să le ocolească, dar pretutindeni întîlnește santinele care veghează la căpătîiul prințeselor adormite. Se încăpățînează, încearcă din nou, este respinsă din ce în ce mai aprig, străjerii o brutalizează chiar, pînă cînd înțelege vag că aceste mici lucrătoare dîrze în îndărătnicia lor reprezintă o lege înaintea căreia trebuie să se plece cealaltă lege care o însuflețește pe ea.
În sfîrșit, se îndepărtează plimbîndu-și, de pe un fagure pe altul, mînia nepotolită făcînd să răsune acel strigăt de luptă sau acea văicăreală amenințătoare cunoscută de orice apicultor, care seamănă cu sunetul unei îndepărtate trimbiți de argint și care este atît de puternic în slăbiciunea ei mî-nioasă încât îl auzi, mai ales seara, la o distanță de trei sau patru metri de stup străbătînd de-a lungul pereților dubli ai stupului celui mai bine închis.
Acest strigăt regesc are o influență magică asupra lucrătoarelor. El le înspăimîntă sau le face să se oprească, uimite-, pline de respect, iar cînd regina scoate acest strigăt în jurul celulelor păzite, gardienele, care o înconjoară și o hărțuiesc, se opresc brusc, își pleacă fruntea și așteaptă, nemișcate, pînă ce strigătul va înceta. Se crede, de altfel, că, tocmai datorită fascinației acestui strigăt pe care îl imită, [NUME_REDACTAT] poate pătrunde în stupi și se ghiftuiește cu miere, fără ca albinele să se gîndească măcar să-l atace.
Timp de două sau trei zile fără întrerupere, uneori chiar cinci, acest geamăt rănit al reginei răsună în tot stupul che-mînd la luptă rivalele protejate. Intre timp acestea se dezvoltă, vor să vadă lumina zilei și încep să roadă căpăcelele de ceară ale celulelor. O mare restriște amenință republica. Dar geniul stupului, luînd odată o hotărire precisă, a avut în vedere toate urmările. Gardienele, bine pregătite, își cunosc ceas cu ceas îndatoririle pentru a evita orice surpriză a unui instinct nesatisfăcut și pentru a împăca două forțe vrăjmașe. Ele știu prea bine că, dacă tinerele regine, care așteaptă sâ vadă lumina zilei, ar reuși să iasă din celule, ar cădea repede pe mina reginei mai mari, deja neînvinsă, care le-ar nimici una după alta. De aceea, pe măsură ce una din întemnițate subțiază pe dinăuntru pereții turnului, lucrătoarele îi acoperă pe dinafară cu un nou strat de ceară și nerăbdătoarea lucrează cu înverșunare, fără să-i treacă prin gînd, măcar că roade o piedică vrăjită, ca din basme, ce naște din propria-i țarină. Ea aude, în același, timp, provocările rivalei sale și, cunoscîndu-și destinul și datoria ei regească chiar înainte de a fi putut arunca o privire în viață și înainte de a ști ceea ce este un stup, îi răspunde eroic din adîncul temniței în care se află. Dar, cum strigătul său trebuie să străbată zidurile unui mormînt, el este cu totul deosebit, e înăbușit, sună a gol și stuparul, care sosește spre seară, cînd zumzetul cîm-piei se potolește și totul este învăluit în liniștea stelelor, pentru a cerceta intrările cetăților miraculoase, recunoaște și înțelege numaidecît ce prevestește dialogul dintre fecioara ce rătăcește și captivele ei dușmance.

VIII
Această închisoare prelungită le este prielnică tinerelor fecioare care ies din celule mature, viguroase și gata să-și ia zborul. Pe de altă parte, așteptarea a întărit-o pe tînăra regină fiind acum în stare să înfrunte pericolele călătoriei. Al doilea roi sau roiul secundar părăsește atunci locuința avînd în fruntea lui prima născută dintre regine. Imediat, după plecarea lui, lucrătoarele rămase în stup dau drumul uneia din captive care reîncepe aceleași tentative ucigașe, scoate aceleași strigăte de mînie pentru a părăsi, la rîndu-i, stupul după trei zile în fruntea unui al treilea roi și așa mai departe în cazul frigurilor roirii, pînă la depopularea totală a cetății-mamă.
SWAMMERDAM vorbește de un stup care, prin roiurile sale și prin roiurile roiurilor sale, a dat naștere la treizeci de colonii într-un singur anotimp.
Această înmulțire extraordinară se observă mai ales după iernile aspre, ca și cînd albinele, în legătură neîntreruptă cu voința de nepătruns a naturii, și-au dat seama de primejdia ce amenință specia. Dar, în timp obișnuit, "frigurile roitului" sunt destul de rare în coloniile puternice și bine cîrmuite. Multe colonii nu roiesc decît o singură dată, cele mai multe nu roiesc chiar deloc.
De obicei, după a doua roire, albinele renunță să se împartă și mai mult, fie că-și dau seama de slăbirea peste măsură a coloniei, fie că un semn nedeslușit al cerului le sfătuiește să fie prevăzătoare. Atunci ele dau voie celei de a treia regine să ucidă captivele, viața își reia cursul obișnuit și ele se reorganizează cu și mai multă rîvnă, cu cât aproape toate lucrătoarele sunt foarte tinere, stupul este sărăcit și depopulat și mai sunt atîtea goluri de umplut înainte de venirea iernii.

IX
Plecarea celui de al doilea și celui de al treilea roi seamănă eu aceea a oelui dintîi. Toate împrejurările sunt asemănătoare în afară de faptul că albinele din urmă sunt mai puțin numeroase, trupa este mai puțin prudentă și nu mai are cercetașe. Tînăra regină, fecioară, energică și sprintenă zboară mult mai departe și din primele clipe își călăuzește tot poporul ce o urmează mult mai departe de stup. Afară de aceasta, cea de a doua și a treia emigrare sunt mult mai îndrăznețe și soarta acestor colonii pribege este plină de primejdii. Ele nu au în fruntea lor, pentru a reprezenta viitorul, decît o regină stearpă. Tot viitorul lor depinde de zborul nupțial ce va avea loc. O pasăre ce trece, cîțiva stropi de ploaie, un vînt rece, o greșeală și nenorocirea nu mai poate fi împiedicată. Albinele o știu prea bine încât, îndată ce au găsit adăpostul, în pofida dragostei pentru casa lor de o zi și a lucrărilor începute, ele părăsesc adesea totul pentru a o însoți pe tînăra lor stăpînă în căutarea iubitului, pentru a nu o pierde din ochi, pentru a o înfășură și a o ascunde cu mii de aripi devotate sau a se pierde cu ea cînd dragostea o duce atît de departe de noul stup, cînd încă drumul neobișnuit al întoarcerii este încîlcit și începe să se șteargă din memoria lor.

X
Dar legea viitorului este atît de puternică, încât nici o albină nu dă înapoi în fața acestor îndoieli și primejdiile moarte. Entuziasmul roiurilor secundare și terțiare este egal cu acela al primului roi. Cînd cetatea-mamă a luat această hotărîre, fiecare din tinerele regine periculoase găsește o mînă de lucrătoare pentru a-i împărtăși soarta și a o însoți în această călătorie unde au numai de pierdut și nimic de cîștigat, în afară de speranța unui instinct satisfăcut. Cine le dă această energie, pe care noi nu o avem niciodată, să rupă cu trecutul la fel cum fac cu un dușman? Cine alege din mulțime pe acelea ce trebuie să plece și cine le înseamnă pe acelea care rămîn? Căci nu cutare sau cutare clasă trebuie să plece sau să rămînă, – pe aici cele mai tinere, pe acolo cele mai vîrstnice; în jurul fiecărei regine care nu se va mai reîntoarce se îngrămădesc culegătoare foarte vîrstnice alături de tinere lucrătoare care vor înfrunta pentru prima dată înălțimile amețitoare ale azurului. Și, mai mult, nu este nici simpla întîmplare, ocazia, elanul ori slăbiciunea trecătoare a unui gînd ori a vreunui instict sau sentiment care mărește sau micșorează puterea roiului. Am încercat de mai multe ori să-mi dau seama de raportul dintre numărul de albine ce-l compun față de numărul acelora care rămîn; și cu toate că greutățile experienței nu mi-au îngăduit să ajung la o precizie matematică, am putut să constat că acest raport, dacă ținem seama de puiet, adică de nașterile ce vor urma, era cam același, încât s-ar putea presupune că geniul stupului face și aici o socoteală exactă și tainică.

XI
Nu vom urmări peripețiile acestor roiuri. Ele sunt numeroase și adesea complicate. Uneori, două roiuri se unesc; alteori, în învălmășeala plecării, două sau trei regine captive scapă de sub supravegherea gardienelor și se amestecă cu roiul care se formează. Adesea, una din tinerele regine, înconjurată de trîntori, se folosește de zborul de roire pentru a se împerechea și atunci ia după ea tot poporul la o înălțime și la o distanță extraordinare. În practica apicolă, aceste roiuri secundare și terțiare' sunt readuse mereu în stup. Reginele șe regăsesc în stup, lucrătoarele iau poziție în jurul luptătoarelor și, atunci cînd cea mai bună a ieșit învingătoare, dușmance ale dezordinii, dornice de lucru, scot afară leșurile, închid poarta violențelor viitorului, uită trecutul, se împrăștie pe faguri și regăsesc cărarea liniștită a florilor care le așteaptă.

XII
Pentru a scurta povestirea noastră, să reînnodăm firul de la momentul în care regina, cu învoirea supuselor, și-a omorît surorile în leagăn. Așa cum am mai spus-o, ele sunt adesea potrivnice acestui măcel, chiar și cînd nu par să aibă de gînd să roiască de două ori. Dar tot așa de des ele îl îngăduie, deoarece spiritul politic al stupilor din aceeași pri-sacă este la fel de felurit ca acela al națiunilor de pe același continent. Dar este sigur că, învoindu-se la acest lucru, ele comit o greșeală. Dacă regina piere sau se rătăcește în timpul zborului de nuntă, nu mai este nimeni care s-o înlocuiască și larvele de lucrătoare au trecut de vîrsta transformării regale. Dar, în sfîrșit, greșeala a fost făcută și iată-le în fața primei născute, suverană unică, recunoscută în conștiința porului său. Cu toate acestea, ea este încă fecioară. Pentru a fi la fel cu mama pe care o înlocuiește, ea va trebui să-și întîlnească iubitul după primele douăzeci de zile de la naștere. Dacă, dintro cauză oarecare, această întîlnire este întîrziată, fecioria ei este veșnică. Cu toate acestea, așa cum am văzut, deși fecioară, ea nu este stearpă. Sîntem aici în fața acestei mari anomalii, a acestei prudențe sau a acestui capriciu uimitor al naturii ce poartă numele de partenogeneză și care este comun unui anumit număr de insecte – puricilor plantelor, lepidopterelor din genul Psyche, himenopterelor din specia Cynipidelor, etc. Regina-fecioară este, deci, în stare să depună ouă, ca și cînd ar fi fost fecundată, dar din toate ouăle depuse atît în celulele mari și mici nu vor ieși decît trîntori, iar cum trîntorii nu lucrează niciodată și trăiesc după urma muncii harnicelor albine, căci nu culeg nici pentru ei și nu se îngrijesc nici de propria lor întreținere, după cîteva săptămîni, odată cu moartea ultimelor lucrătoare sleite, urmează ruina și dispariția totată a coloniei. Din regina-fecioară vor ieși mii de trîntori și fiecare din acești bărbați vor avea milioane de spermatozoizi din care nici unul nu a putut să se furișeze în organismul reginei-fecioare. La urma urmei, acest lucru nu este mai surprinzător decît alte mii de fenomene asemănătoare căci, după puțin timp, cînd studiezi mai bine aceste lucruri, în special acelea ale nașterii, unde miraculosul și neprevăzutul te întîmpină la tot pasul mult mai mult și mult mai puțin omenesc decît în basmele cele mai fermecătoare, surpriza devine atît de obișnuită, încât îți pierzi repede cumpătul. Dar faptul nu era, din această cauză, mai puțin demn de mirare. Pe de altă parte, cum putem desluși intențiile naturii care protejează astfel trîntorii, atît de nefolositori, pe seama lucrătoarelor, atît de folositoare? Se teme natura că inteligența femelelor le va conduce să micșoreze peste măsură numărul acestor paraziți păgubitori, dar de neînlocuit pentru perpetuarea speciei? Oare o face dintr-o reacție exagerată față de nefericirea reginei sterpe? Sau este, poate, una din aceste prevederi exagerate și orbești care nu disting cauza răului, depășesc soluția și, pentru a preveni un accident supărător, produce o catastrofă? În realitate – dar să nu uităm că această realitate nu este realitatea naturii celei dintîi, căci în pădurea de origine coloniile erau mult mai depărtate decît astăzi – în realitate, deci, cînd o regină nu este fecundată, aceasta nu se datorește niciodată lipsei de trîntori care sunt mereu numeroși și vin de foarte departe. Mai degrabă, frigul sau ploaia o rețin mai mult timp în stup și, de cele mai multe ori, chiar aripile sale încă nedezvoltate o împiedică să facă marele zbor cerut de organismul trîntorelui. Cu toate acestea, natura, fără a ține seamă de aceste cauze mai reale, se preocupă pătimașă de înmulțirea masculilor. Ea mai tulbură și alte legi pentru a obține trîntori și, uneori, găsim în poporul orfan două sau trei lucrătoare mînate de setea de a-și perpetua specia astfel încât, în ciuda ovarelor lor atrofiate, se căznesc să ouă, își văd mădularele cum prind putere sub vraja unei dorințe nebune și reușesc cu greu să depună cîteva ouă; din aceste ouă, la fel ca și din acelea ale fecioarei-mamă nu ies decît trîntori.

XIII
Noi presupunem că aici intervine o voință superioară, dar poate nechibzuită care supără serios voința inteligentă a unei vieți. Asemenea intervenții sunt destul de dese în lumea insectelor și este foarte interesant să le cercetăm. Această lume fiind mai numeroasă, mai complexă decît altele, poți observa aici mai bine anumite dorințe ale naturii și le poți surprinde în cadrul experiențelor ce le-am putea crede neterminate. Ea are, de exemplu, o mare dorință generală pe care o vădește peste tot și anume: îmbunătățirea fiecărei specii prin victoria celui mai tare. De obicei, lupta este bine orînduită. Măcelul celor slabi este mare, dar acest lucru nu are prea mare importanță, cu condiția ca răsplata învingătorului să fie sigură și eficace. Dar, uneori, sunt cazuri în care ai zice că ea nu a avut răgazul să-și descurce combinațiile, cînd răsplata este imposibilă și cînd soarta învingătorului este la fel de nenorocită ca aceea a învinșilor. Și, pentru a nu ne depărta de lumea albinelor noastre, nu știu ceva mai izbitor în această privință decît povestea înmulțirii triungulinelor [NUME_REDACTAT]. Se va vedea, de altfel, că mai multe amănunte din această povestire nu sunt așa de străine omului pe cât am fi tentați să o credem.
Aceste triunguline sunt larvele primare ale unui parazit specific albinei sălbatice și solitare, Colletis, care își clădesc cuibul în galerii subterane. Ele pindesc albina la intrarea ei în aceste galerii și, în grupuri de trei, patru, cinci și uneori mai multe, se prind de perișorii albinei și se așază pe spatele ei. Dacă lupta dintre cei puternici și cei slabi ar avea loc acum, nu ar fi nimic de spus și totul s-ar petrece după legea universală. Dar, nu știm de ce, instinctul lor o cere și, în consecință, natura poruncește ca ei să stea liniștiți atît timp cât sunt pe spatele albinei. În timp ce ea cutreieră florile, își zidește și își umple fagurii, ele așteaptă răbdătoare clipa prielnică. Dar, de îndată ce un ou a fost depus, toate sar asupra lui și nevinovata Colletes închide grijulie celula plină cu hrană, fără să bănuiască "măcar că odată cu el închide în celulă și moartea progeniturii sale.
Odată celula închisă, inevitabila luptă a selecției naturale începe imediat între triunguline în jurul singurului ou. Cel mai tare, cel mai iscusit se aruncă asupra adversarului neînarmat, îl ridică deasupra capului său și îl ține așa între mandibule ore întregi, pînă cînd își dă duhul. Dar, în timpul luptei, o altă triungulină rămasă singură sau victorioasă asupra rivalului său s-a năpustit asupra oului și a început să-l mă-nînce. Atunci, ultimul învingător trebuie.să-l înlăture pe acest nou dușman, lucru de altfel ușor de făcut, căci triungulină care își potolește foamea prenatală se lipește cu atîta îndîrjire de ou, încât nici nu se mai gîndește să se apere.
Iată-l, în sfîrșit, omorît și celălalt se găsește singur în prezența oului așa de scump și cîștigat cu atîta trudă. Ea își cufundă capul cu lăcomie în spărtura făcută de predecesorul său și începe îndelungatul ospăț care trebuie s-o schimbe în Insectă perfectă și să-i dea mijloacele necesare să iasă din celula în care este sechestrată. Dar natura, care vrea această luptă de încercare, a socotit, pe de altă parte, prețul triumfului său cu o precizie atît de avară, încât un ou întreg ajunge tocmai bine pentru a hrăni o singură triungulină. "În acest fel, spune Dl. Mayet, căruia îi datorăm povestirea acestor suprin-zătoare aventuri, în acest fel învingătorului nostru îi lipsește tocmai atîta hrană cât a mîncat ultimul său dușman înainte de a muri și, neputincios de a îndura prima năpîrlire, moare la rîndu-i, rămîne agățat de coaja oului sau va mări numărul înecaților din sucul dulce al mierii".

XIV
Acest caz, cu toate că este rareori atît de limpede, nu este singur în istoria naturală. Vedem pe viu înfruntarea dintre voința conștientă a triungulinei care vrea să trăiască și voința obscură și generală a naturii care dorește tot așa de mult ca ea să trăiască și chiar să-și întărească și să-și îmbunătățească viața mai mult decît propria-i voință nu ar putea-o ajuta să o facă. Dar, printr-o curiozitate neexplicată, îmbunătățirea impusă distruge chiar existența celui mai bun și [NUME_REDACTAT] ar fi "dispărut de mult timp, dacă unii indivizi, izolați de o întîmplare contrară intențiilor naturii, nu ar fi scăpat astfel de sub puterea minunatei și prevăzătoarei legi care cere peste tot biruința celui mai tare.
Se întîmplă oare ca marea putere care ni se pare oarbă, dar cuminte și fără greș, doarece viața pe care o orînduiește și pe care o întreține îi dă mereu dreptate, se întîmplă oare să facă greșeli? înalta ei înțelepciune pe care o invocăm atunci cînd atingem hotarele rațiunii noastre, ar avea deci și scăpări? Și, dacă are scăpări, cine le îndreaptă?
Dar să ne reîntoarcem la intervenția ei irezistibilă care ia forma partenogenezei. Și să nu uităm că aceste probleme, pe care le întîlnim într-o lume ce ne pare foarte depărtată de a noastră, ne privește îndeaproape și pe noi oamenii. Mai întîi, este probabil că și în corpul nostru, care ne face atît de orgolioși, totul să se petreacă aidoma. Voința sau spiritul naturii lucrînd în stomacul nostru, în inima noastră și în partea neștiută a creierului nostru, nu trebuie să se deosebească cu nimic de spiritul sau voința pe care ea le-a așezat în animalele cel mai puțin evoluate, în plante și chiar în minerale. Mai apoi, cine ar îndrăzni să afirme că intervenții mai ascunse, dar nu mai puțin primejdioase, nu au loc niciodată în sfera conștientă a activității omului? La urma urmelor, în cazul care ne interesează, cine are dreptate, natura sau albina? Ce s-ar întîmplă dacă albina, mai docilă sau mai inteligentă, înțelegînd prea bine dorința naturii, ar îndeplini-o pînă la exagerare și, deoarece ea cere imperios masculi, i-ar înmulți la infinit? Nu ar risca să-și distrugă specia? Trebuie oare să credem că sunt intenții ale naturii pe care ar fi periculos să le înțelegi și funest de a le urma cu prea multă dăruire și că una din cerințele ei vrea să nu fie pătrunse și urmate toate dorințele ei? Nu este oare aici unul din pericolele ce amenință chiar rasa omenească? Căci noi înșine simțim în noi forțe necunoscute care ne împing tocmai la contrariul a ceea ce inteligența noastră cere să facem. E oare bine ca această inteligență, care, de obicei, după ce se învîrtește în jurul ei, nu știe încotro să o ia, e bine, deci să se unească cu acele forțe și să le adauge greutatea sa neașteptată?

XV
Avem oare dreptul să conchidem, din toate acestea că partenogeneza reprezintă un pericol, putem spune că 'natura nu știe mereu să-și cumpănească mijloacele cu scopul, că ceea ce ea vrea să mențină se menține uneori datorită altor precauții, pe care ea le-a luat chiar împotriva propriilor sale precauții și, adesea, chiar de împrejurări străine pe care ea nu le-a prevăzut? Dar oare prevede ea, înțelege ea oare să mențină ceva? Natura, se va spune, este un cuvînt cu care învă-luim necunoscutul și puține lucruri hotărîte ne îndreptățesc să-i atribuim un scop sau o inteligență. Este adevărat. Umblăm aici cu niște vase ermetic închise, care împodobesc concepția noastră despre univers. Pentru a nu-i atribui mereu inscripția Necunoscut care descurajează și obligă la tăcere, noi gravăm, după formă și mărime, cuvintele: "Natură", "Viață", "Moarte", "Infinit", "Selecție", "Geniu al Speciei" și multe altele, după cum cei care au trăit înaintea noastră au statornicit cuvintele: "Dumnezeu", "Providență", "Destin", "Recunoștință", etc. Atîta e și nimic mai mult. Dar dacă partea noastră lăuntrică rămîne învăluită în taină, cel puțin am cîștigat curajul să ne apropiem de aceste vase, căci inscripțiile fiind mai puțin amenințătoare, să le putem atinge și să ne putem lipi urechea de ele cuprinși de o curiozitate salvatoare.
Dar, orice nume le-am da, este sigur că cel puțin unul din aceste vase, și anume cel mai mare, ce poartă pe pînte-cele sale cuvîntul: "Natură", cuprinde o forță foarte reală, cea mai reală dintre toate și care știe să mențină pe globul nostru o cantitate și o calitate a vieții, imensă și uluitoare prin mijloace atît de meșteșugite, încât putem spune, fără să exagerăm, că ele depășesc tot ceea ce geniul omului este capabil să organizeze. Această calitate și această cantitate s-ar putea menține prin alte mijloace? Și nu cumva ne înșelăm noi crezînd că vedem prudență acolo unde nu este, poate, decît o simplă întîmplare fericită care supraviețuiește unui milion de întîmplări nefericite?

XVI
Se prea poate; dar aceste întîmplări fericite ne dau in acest caz lecții de admirație care egalează pe acelea pe care le-am găsi deasupra simplei întîmplări. Să nu privim numai ființele care au o licărire de inteligență sau de conștiință și care pot lupta împotriva legilor oarbe, să nu ne concentrăm atenția nici chiar asupra primilor reprezentanți necunoscuți din regnul animal ce se înfiripă: Protozoarele. Experiențele celebrului microscopist H.M.J. CARTER, demonstrează, într-adevăr, că o voință, dorințe și preferințe se manifestă încă în embrionii atît de minusculi de mixomicete, că există mișcări șirete în infuzorii lipsiți de orice organism aparent, cum ar fi Amoeba care pîndește cu o așteptare prefăcută tinerele Acinetes la ieșirea din ovarul matern, deoarece ea știe că, în acest moment, ele nu au încă tentacule veninoase. [NUME_REDACTAT] nu are nici sistem nervos și nici vreun organ ce se poate observa. Să ne concentrăm atenția asupra vegetalelor, care sunt nemișcate și par toate supuse tuturor fatalităților și fără să ne oprim la plantele carnivore, la Drosera de pildă, care se comportă întocmai ca animalele, să studiem mai degrabă inteligența afișată de unele din florile noastre cele mai simple pentru ca vizita unei albine să ducă negreșit la fecundarea încrucișată ce le este necesară. Să privim jocul combinat, atît de minunat, al plantei rostellum și ai retinacle-lor, a aderenței și a înclinării matematice și automate a poliniilor din Untul vacii, orhideea pricăjită a plaiurilor noastre (noi putem prezenta aici amănunte despre această capcană miraculoasă descrisă de către Darwin. Dar iată-o descrisă în cîteva cuvinte: polenul, in Untul vacii, nu este oa praful, ci este aglomerat sub formă de mici măciuci numite masă de polen. Fiecare din aceste măciuci (două la număr) se termină la extremitatea inferioară printr-o ron-delă vîscoasă (Retinacolul) închisă într-un fel de sac membranos (Rostellwn), care se deschide la cea mai mică atingere. Cînd o albină se așează pe o floare, capul său, alungindu-se pentru a pompa nectarul, atinge sacul memtranos, care se sfîșie și dă la iveală cele două rondele vîscoase. Poliniile, datorită cleiului rondelelor, se lipesc de capul insectei care, atunci cînd părăsește floarea, le ia ca pe niște coarne umflate. Dacă aceste două coarne încărcate cu polen ar rămîne drepte și țepene, în momentul în care albina pătrunde într-o orhidee vecină, ele ar atinge și ar sparge numai sacul membranos al celei de a doua flori, dar ele nu ar atinge stigmatul sau organul feminin care trebuie fecundat și care este așezat sub sacul membranos. Geniu! lui [NUME_REDACTAT] (Untul vacii) a prevăzut acest neajuns și, la capătul a treizeci de secunde, adică în scurtul timp necesar insectei pentru a termina de pompat tot nectarul și să-l transpore pe o altă floare, tija midi măciuci se slăbește și se trage înapoi, mereu în aceeași parte și în același sens; bulbul oare conține polenul se înclină și gradul său de înclinare este astfel calculat încât, în momentul în care albina va intra în floarea vecină, el se va găsi exact la nivelul stigmatului deasupra căruia trebuie să răspândească praful de fecundat (vezi, pentru toate detaliile acestei drame intime a lumii inconștiente a florilor, admirabilul studiu al lui Ch. Darwin: De la țecondation des Orchidees par Ies insectes et des bons effets du croisement, 1862); să demontăm dubla basculă perfectă a anterelor salviei, care vin să atingă într-un loc corpul insectei care o vizitează, pentru oa la rîndul său, să atingă într-un loc precis stigmatul unei flori vecine; să urmărim, de asemenea, declanșările succesive și calculele stigmatului plantei [NUME_REDACTAT]; să observăm cum, la apariția albinei, toate organele acestor trei flori încep sa se miște la fel ca figurile mecanice din bîl-ciurile noastre, care încep să prindă viață de îndată ce un trăgător iscusit a lovit punctul negru al țintei.
Am putea merge și mai departe și să arătăm, așa cum a făcut-o RUSKIN în Ethics of the Dust, obiceiurile, caracterul și șireteniile cristalelor, cearta lor, cînd un corp străin vine să le tulbure planurile care sunt mai vechi decît tot ceea ce imaginația noastră poate concepe, apoi felul cum primesc sau resping dușmanul; victoria posibilă a celui mai slab asupra celui mai puternic, de exemplu cuarțul atotputernic care cedează curtenitor în fața umilului și vicleanului epidot și îi permite să-l înfrîngă, lupta acum înspăimîntătoare, acum măreață a cristalului de rocă cu fierul, expansiunea regulată, imaculată și puritatea fără de pată a unui bloc sticlos, care respinge de la început toate murdăriile și creșterea bolnăvicioasă, imoralitatea vădită a fratelui său care le acceptă și se răsucește nefericit în gol; am mai putea reaminti straniile fenomene de cicatrizare și de reintegrare cristalină despre care vorbește Claude BERNARD, etc… Dar aici taina ne este prea străină. Să nu ne depărtăm de florile noastre, care sunt ultimele imagini ale unei vieți care mai are încă legături cu viața noastră. Nu mai este vorba de animale sau de insecte, cărora le atribuim o voință inteligentă și personală datorită căreia supraviețuiesc. Mineralelor, pe drept sau pe nedrept, nu le atribuim nici una. În orice caz nu putem găsi la ele nici cea mai mică urmă din acele organe în care ia naștere și sălășluiește de obicei voința, inteligența, inițiativa unei acțiuni. Prin urmare, ceea ce lucrează în ele în chip atît de minunat vine direct de la ceea ce în altă parte am numit-o "Natura". Nu inteligența individului, ci forța inconștientă și indivizibilă le ajută să întindă curse altor forme ieșite din sînul aceleiași Naturi. Și de aici putem crede că aceste curse sunt altceva decît pure accidente fixate de o obișnuință și ea întîmplătoare? Nu avem încă dreptul să o credem. Se poate spune că, în lipsa acestor combinații miraculoase, aceste flori nu ar fi putut supraviețui, dar că altele, care n-ar fi avut nevoie de fecundare încrucișată, le-ar fi înlocuit, fără ca nimeni să fi observat lipsa celor dintîi, fără ca viața care se risipește cu atîta dărnicie pe pămînt să ne fi părut mai puțin de neînțeles, mai puțin variată și mai puțin vrednică de uimire.

XVII
Și, cu toate acestea, ar fi greu să nu recunoaștem că unele fapte, care par întru totul a fi acte de prudență și de inteligență, provoacă și susțin întîmplările fericite. De unde izvorăsc ele? Din ființa care le făptuiește sau dîn forța care îi dă viață? Nu voi spune "puțin interesează", ci, dimpotrivă: ne-ar interesa foarte mult să știm acest lucru. Dar, așteptînd să cunoaștem acest lucru, fie că ar fi floarea care se străduiește să întrețină și să perfecționeze viața pe care natura a rînduit-o în ea, fie că ar fi natura care se silește să întrețină și să amelioreze părticica de viață pe care floarea a luat-o, fie, în sfîrșit, că ar fi hazardul, care pînă la sfîrșit reușește să îndrepte hazardul, o mulțime de aparențe ne fac să credem că există ceva deopotrivă cu gîndurile noastre cele mai înalte ce se desprinde din cînd în cînd dintr-un fond comun pe care suntem chemați să-l admirăm, fără a putea spune unde se află.
Ni se pare, uneori, că o eroare iese din acest fond comun. Dar, cu toate că știm foarte puține lucruri, avem de nenumărate ori ocazia să recunoaștem că eroarea este un act de prudență care întrecea puterea de pătrundere a primelor noastre observații. Chiar în micul cerc pe care-l cuprind ochii noștri, putem descoperi că, dacă natura pare să se înșele undeva, este că ea crede de folos să îndrepte în alt loc presupusa sa greșeală. Ea a pus cele trei flori de care vorbim în condiții atît de grele încât să nu se poată fecunda între ele, lucru pe care ea îl consideră folositor, fără ca noi să-l înțelegem deloc, șf ă rinduit ca ele să fie fecundate de vecinele lor; și geniul pe care nu ni 1-a arătat undeva ea ni-l descoperă în altă parte, iuțind inteligența victimelor sale. Capriciile acestui geniu rămîn de nedeslușit, dar puterea lui rămîne mereu aceeași. El pare că greșește uneori, presupunînd că ar putea să greșească, dar el reapare imediat în organul însărcinat să repare greșeala. În orice parte ne-am îndrepta privirile el domină inteligențele noastre. El este oceanul circular, imensa întindere de apă ce nu scade niciodată și față de care gîndurile noastre cele mai îndrăznețe, cele mai independente, nu vor fi decît niște clipo-ciri supuse. Astăzi o numim natură și mîine îi vom da, poate, un alt nume, mal înfricoșător sau mai dulce. În așteptarea acestei clipe, el domnește deopotrivă și cu același duh peste viață, peste moarte și hărăzește celor două surori de neîmpăcat armele minunate sau obișnuite care-i răscolesc și-i împodobesc sînul.

XVIII
A ști dacă acest geniu, acest ocean ia măsuri de precauție pentru a menține ceea ce se agită la suprafața lui sau dacă trebuie închis cel mai straniu din cercuri, spunînd că ceea ce se agită la suprafață ia măsuri de precauție împotriva geniului însuși care-i dă viață, iată niște întrebări la care nu știm cum am putea răspunde. Nu e cu putință să știm dacă o specie a supraviețuit în ciuda intențiilor primejdioase ale voinței superioare, independent de acestea sau, în sfîrșit, numai prin ele însele.
Tot ceea ce putem constata este că o anumită specie viețuiește și că natura, în consecință, pare că are dreptate în această privință. Dar cine ne va spune cîte alte specii, necunoscute nouă, au căzut victimele inteligenței ei superioare, care le-a uitat sau le-a năpăstuit? Tot ceea ce ne este dat să mai aflăm sunt formele surprinzătoare și uneori vrăjmașe ce le ia, uneori într-o inconștiență perfectă, alteori cu un fel de conștiință reală, fluidul extraordinar pe care-l numim viață, fluid care ne însuflețește și pe noi și pe restul lumii și care este chiar acela care dă naștere gîndurilor noastre, cu ajutorul cărora îl judecăm și vocii noastre cu care ne silim să vorbim despre el.

Înainte de a închide această carte, după cum am închis stupul în liniștea înghețată a iernii, aș dori să vorbesc despre o obiecție pe care rareori uită să o facă cei cărora le descoperi strășnicia și iscusința surprinzătoare a albinelor. Da, șoptesc ei, toate acestea sunt minunate, dar sunt neclintite. Iată mii de ani de cînd trăiesc sub imperiul acestor legi minunate, dar, iată, mii de ani de cînd aceste legi n-au suferit nici o schimbare. De mii de ani ele clădesc fagurii aceștia uimitori cărora n-ai putea să le adaugi nimic și nici să le iei ceva și în care se unesc, într-o desăvîrșită măsură, știința chimistului cu aceea a geometrului, ingeniozitatea arhitectului ou aceea a inginerului. Acești faguri sunt întru totul asemănători cu aceia pe care-i găsim în sarcofage sau care sunt zugrăviți pe pietre sau pe papirusurile egiptene. Arătați-ne numai un singur fapt care să dovedească cel mai mic progres, dați-ne un singur amănunt în care să vedem ceva nou, un locșor unde și-au schimbat rutina lor de veacuri: ne vom pleca îndată capul și vom recunoaște că într-însele nu sălășluiește numai un instinct minunat, dar și o inteligență care se cade să fie alături de aceea a omului; și, odată cu ea, să sperăm într-un destin mai înalt decît acela al materiei inconștiente și supuse.
Nu numai un neștiutor vorbește astfel, dar chiar și unii entomologi renumiți ca KIRBY și SPENCE, care s-au folosit de același argument pentru a tăgădui albinelor orice altă inteligență, în afară de aceea ce se agită la voia întîmplării în strimta prinsoare a unui instinct surprinzător dar mereu același. "Arătați-ne, spun ei, un singur caz în care, silite de împrejurări, să le dea prin gînd să înlocuiască ceara și pro-polisul cu argila, de exemplu, sau cu mortarul și atunci vom crede că sunt în stare să gîndească".
Acest argument pe care ROMANES îl numește "The question begging argument" și care ar mai putea fi numit "argumentul nesățios" este dintre cele mai primejdioase și, aplicat la om, ne-ar duce foarte departe. Studiindu-l mai bine, el decurge din "acest simplu bun simț", care face adesea mult rău și care îi răspundea lui Galileu: "Nu pămîntul se învîrtește, căci eu văd soarele cum se mișcă pe cer, urcind dimineața și coborînd seara și nimic nu poate întrece mărturia ochilor mei". Bunul simț este minunat și necesar la temelia spiritul nostru, cu condiția ca o neliniște superioară să-l supravegheze și să-i aducă aminte la timp nemărginita noastră neștiință; altfel el nu înseamnă decît rutina părților celor mai josnice ale inteligenței noastre. Dar albinele au răspuns singure la obiecția lui KIRBY și SPENCE. De-abia își formulaseră obiecția cînd, un alt naturalist, Andrew KNIGHT, acoperind cu un fel de pastă făcută din ceară și terebentină scoarța bolnavă a anumitor arbori, a observat că albinele sale au renunțat de-a binelea să mai recolteze propolisul și nu mai strîngeau decît acest material necunoscut, verificat și adoptat după puțin timp, pe care îl găseau gata pregătit și din belșug împrejurul casei lor.
De altfel, jumătate din știința și practica stupăritului constă tocmai din iscusința de a pune în lumină spiritul de inițiativă al albinei, de a oferi inteligenței sale întreprinzătoare ocazia de a iscodi, de a face adevărate descoperiri, adevărate invenții. Astfel, cînd polenul este rar pe flori, stuparii, pentru a le ajuta la creșterea larvelor și nimfelor, care au nevoie de mult polen, presară o oarecare cantitate de făină în jurul stupului. Este neîndoielnic că, în starea de sălbăticie, în sînul pădurilor în care s-au născut sau a văilor asiatice unde au văzut probabil lumina zilei în epoca terțiară, ele nu au mai întîlnit niciodată o substanță asemănătoare. Totuși, dacă ai grijă să "alertezi" cîteva, așezîndu-le pe făina răspîndită în jurul stupului, ele o ating, o gustă și recunosc calitățile aproape echivalente cu acelea ale prafului de pe flori, se reîntorc la stup, vestesc surorilor noutatea și iată că toate culegătoarele se îndreaptă către acest aliment neașteptat și greu de înțeles care, în memoria lor ereditară, trebuie să țină și ea de inima florilor unde, de atîtea veacuri, zborul lor este atît de voluptos și somptuos salutat.

II
Iată că s-au scurs de-abia o sută de ani de la lucrările lui HUBER, adică din momentul în care albinele au început să fie studiate cu atenție descoperindu-se astfel cele dintîi adevăruri însemnate care ne îngăduie să le observăm cu folos. Iată ceva mai bine de cincizeci de ani de cînd, mulțumită fagurilor și ramelor mobile inventate de DZIERZON și LANG-STROTH, a început creșterea rațională și practică a albinelor și de cînd stupul a încetat să mai fie o casă inviolabilă, unde totul se petrecea învăluit în taină pe care noi nu o puteam dezlega decît atunci cînd moartea a risipit-o. În sfîrșit, iată mai puțin de cincizeci de ani de cînd perfecționările microscopului și ale laboratorului entomologilor ne-au dat la iveală taina adevărată a principalelor organe ale lucrătoarei, ale mamei și ale trîntorilor. E oare de mirare că știința noastră să fie la fel de mărginită ca și experiența noastră? Albinele viețuiesc de mii de ani și noi le observăm de vreo cincizeci-șaizeci de ani. Chiar atunci cînd ar fi dovedit că nimic nu s-a schimbat în stup de cînd l-am deschis, am avea noi dreptul să credem că niciodată nu s-a schimbat nimic în el, înainte ca noi să-l deschidem? Nu știm noi oare că, în evoluția unei specii, un veac se pierde ca o picătură de ploaie în vîrtejul unui fluviu și că, deasupra vieții materiei universale, miile de veacuri trec la fel de iute ca și anii în istoria unui popor?

III
Dar nu s-a dovedit că nimic nu s-a schimbat în viața albinelor. Dacă le-am privi fără părtinire și fără să ne aventurăm în afară de micul cîmp luminat de experiența noastră actuală, am găsi, dimpotrivă, schimbări foarte mari. Și cine ar putea spune cîte din ele ne scapă? Un observator care ar avea aproape de o sută cincizeci de ori înălțimea noastră și de aproape șapte mii de ori mărimea noastră (acestea sunt raporturile dintre mărimea și greutatea noastră față de plăpînda albină) care nu ar înțelege limba noastră și ar avea cu totul alte simțuri decît cele ale noastre, și-ar da seama că s-au produs schimbări materiale destul de curioase în ultimele două treimi ale acestui veac, dar cum și-ar putea el face o idee de evoluția noastră morală, socială, religioasă, politică și economică?
Peste puțin timp, cea mai temeinică dintre ipotezele științifice ne va permite să apropiem albina noastră domestică de marele neam al Apiilor, unde se găsesc, probabil, strămoșii ei și care cuprinde toate albinele sălbatice (iată locul ce-l ocupă albina domestică în clasificarea științifică: Clasa:Insecte, Ordin:Himenoptere, Familie:Apide, Gen:Apis, Specie:[NUME_REDACTAT] Mellifica este acela al clasificării lineiene.El nu este dintre cei mai fericiți, deoarece toate Apidele, în afară de cîteva specii parazite, sunt melifice. SCOPOLI le spune: cerifere; REAUMUR, domestica, GEOFFROY, gregaria. Apis ligustica, albina italiană, este o varietate a lui [NUME_REDACTAT].).Vom fi atunci martorii unor schimbări fiziologice, sociale, economice, industriale și arhitecturale mai extraordinare decît acelea ale evoluției noastre omenești. Deocamdată nu ne vom referi decît la acelea oare privesc albina noastră domestică. Se crede că sunt aproape șaisprezece specii bine distincte; dar, în realitate, fie că este vorba de Apis dorsata, cea mai mare, fie de [NUME_REDACTAT], cea mai mică din cîte cunoaștem, este întocmai aceeași insectă, mai mult sau mai puțin schimbată de climă și de împrejurările la care a fost silită să se adapteze. Toate aceste specii nu se deosebesc între ele mai mult decît se deosebește un englez de un spaniol sau un japonez de un european. Limitînd aici primele noastre observații, noi nu constatăm decît ceea ce văd cu adevărat ochii noștri și chiar în această clipă, fără să chemăm în ajutor nici o ipoteză, oricât de verosimilă și de imperioasă ar putea fi. Nu vom cerceta toate faptele ce s-ar putea invoca. Vor fi de ajuns, în treacăt, numai câteva dintre cele mai importante.

IV
Mai întîi să ne oprim la îmbunătățirea cea mai importantă și cea mai hotărîtoare, care ar corespunde în planul activității umane unor munci uriașe și anume protecția exterioară a comunității.
Albinele nu locuiesc ca noi în orașe așezate sub cerul liber, pradă vînturilor și furtunilor, ci în cetăți acoperite întru totul de un material protector. Ei bine, în stare naturală și într-un climat ideal, lucrurile nu s-ar petrece tot astfel. Dacă ele nu s-ar conduce decît după instinctul lor, albinele și-ar clădi fagurii sub cerul liber. [NUME_REDACTAT], Apis dorsata nu caută cu ardoare scorburile copacilor sau scobiturile stâncilor. Roiul se așează unde creanga se îmbină cu tulpina și fagurele se alungește, regina ouă, merindele se adună fără alt adăpost decît acela al trupurilor lucrătoarelor. Am văzut uneori chiar albina noastră înșelată de o vară prea timpurie cum s-a întors la aoest instinct și s-au găsit roiuri care trăiau astfel în aer liber în mijlocul unor mărăcini (acest lucru se întîmplă destul de des rolurilor secundare și terțiare, căci ele sunt mai puțin experimentate și mai puțin prudente decît roiul primar. Ele au în fruntea lor o regină virgină și ușuratică și sînit formate din albine foarte tinere, în care instinctul primitiv vorbește cu atît mai tare, cu cât ele nu cunosc asprimea cerului nostru potrivnic. De altfel, nici unul din aceste roiuri nu supraviețuiește primelor vînturi de toamnă și ele se duc să mărească numărul fără sfîrșit al victimelor experiențelor încete și necunoscute ale naturii).
Dar, chiar în India, acest obicei care pare înnăscut are urmări nefericite. El imobilizează un număr așa de mare de lucrătoare care sunt ocupate numai și numai cu păstrarea căldurii necesare în jurul acelora care lucrează ceara și cresc larvele, încât Apis dorsata, atîrnată de ramuri, nu construiește decît un singur fagure. Dimpotrivă, cel mai mic adăpost îi îngăduie să clădească patru, cinci sau chiar mai mulți faguri și întărește cu atît mai mult populația și belșugul coloniei. De aceea, toate rasele de albine din ținuturile reci și temperate au părăsit cu totul această metodă primitivă. Este evident că selecția naturală a aprobat inițiativa inteligentă a insectei, neîngăduind să supraviețuiască iernilor noastre decît coloniilor celor mai numeroase și celor mai bine ocrotite. Ceea ce nu fusese decît o idee potrivnică instinctului a devenit încetul cu încetul, un obicei instinctiv. Dar nu e mai puțin adevărat că, mai întîi, a fost o idee îndrăzneață și poate plină de observații, de experiențe și de raționamente, încât s-a putut renunța astfel la lumina minunată a naturii adorate, pentru a se statornici în ungherele tăinuite ale unui trunchi sau ale unei peșteri. S-ar putea afirma că această idee a fost tot atît de importantă pentru viitorul albinei cum a fost descoperirea focului pentru destinul neamului omenesc.

V
După acest mare progres, care, deși este vechi și strămoșesc, rămîne totuși nou, găsim o mulțime de amănunte nesfîrșit de variate, care ne dovedesc că ingeniozitatea și chiar politica stupului nu sunt statornicite în formule date o dată pentru totdeauna. Am vorbit mai înainte de înlocuirea inteligentă a polenului cu făina și a propolisului cu o pastă artificială. Am mai văzut, de asemenea, cu cită iscusință se pricep albinele să folosească pentru nevoile lor casele uneori neprimitoare în care omul le așează. Tot așa, am observat cât de repede și cât de dibaci au știut să folosească fagurii gata făcuți, pe care omul s-a gîndit să-i pună la dispoziția lor. Aici, folosirea ingenioasă a unui fenomen neînchipuit de fericit, dar incomplet, este cu totul extraordinară. într-adevăr, ele l-au înțeles pe om înainte ca acesta să-și sfîrșească gîndurile. Inchipuiți-vă că, de atîtea veacuri, noi ne-am clădi orașele nu din pietre, var și cărămizi, ci dintr-o substanță moale pe care ar secreta-o cu greu organele speciale ale trupului nostru istovit. Intr-o bună zi, o ființă atotputernică ne așează în mijlocul unei cetăți fabuloase. Noi ne dăm seama că ea este făcută dintr-o substanță asemănătoare cu aceea pe care o secretăm și noi, dar, în ceea ce privește celelalte, totul ni se pare un vis, a cărui legică, chiar o logică sucită și curioasă, e mai de neînțeles decît ar fi lipsa ei de legătură. Regăsim și aici planurile noastre obișnuite, totul este făcut după cum ne așteptam, dar schițat numai și, pentru a spune astfel, aproape strivit de către o forță care a oprit totul în fașă și a înghețat devenirea. Casele care trebuie să măsoare patru sau cinci metri în înălțime sunt niște movilite ce le putem cuprinde cu mîinile. Miile de ziduri sunt însemnate printr-o trăsătură care cuprinde, în același timp, desenul și materialul din care vor fi înălțate. În altă parte, sunt mari greșeli pe care va trebui să le corectezi, goluri ce vor trebui să fie astupate și armonizate cu tot ansamblul, mari suprafețe care se mai mișcă și pe care cuiele le vor statornici. Căci opera este neașteptată, dar rudimentară și plină de primejdii. Ea a fost concepută de o inteligență superioară, care a ghicit cea mai mare parte a dorințelor noastre, dar care, stînjenită, pare-se, de propria-i măreție, nu le-a putut realiza decît cu multă stîngăcie. Trebuie, deci, să pui ordine în toate acestea, să te folosești de cele mai mici intenții ale supranaturalului donator, să construiești în cîteva zile ceea ce, de obicei, îți ia atît amar de ani, să uiți obiceiurile înnăscute, să-ți schimbi cu desăvîrșire metodele de lucru. Fără îndoială că omului i-ar ajunge de-abia întreaga sa pricepere pentru a dezlega problemele de care s-ar lovi și a nu pierde nimic din ajutorul, din darul cu care o mînă, de o generozitate providențială, a vrut să-i vină în ajutor. Ei bine, cam tot acest lucru îl fac și albinele în stupii noștri moderni (fiindcă ne ocupăm pentru ultima oară de clădirile albinei să amintim în trecere o particularitate curioasă la Apis florea. Unii pereți ai celulelor de trîntori au formă cilindrică și nu hexagonală. Se pare că această albină nu a terminat faza de trecere de la o formă la alta și nu a adoptat definitiv pe cea mai bună).

VI
Chiar politica albinelor, așa cum am spus, nu este probabil neschimbătoare. Și acesta este lucrul cel mai învăluit în mister și cel mai greu de pătruns. Nu mă voi opri la felul diferit cu care ele își tratează regina, nici la legile roitului, ce sunt altele pentru fiecare stup și care par să se transmită din generație în generație. Dar, alături de aceste fapte care nu sunt destul de lămurite, mai sunt și altele, stabilite și precise, care ne arată că nu toate rasele de albine domestice au atins același grad de civilizație politică, unde spiritul public mai bîjbîie încă și caută, poate, o altă soluție problemei regale. Albina siriană, de pildă, crește de obicei o sută două zeci de regine și, deseori, chiar mai multe, pe cînd albina noastră Apis mellifica crește, cel mult, zece sau douăsprezece. CHESHIRE ne povestește despre un stup sirian, deloc ieșit din comun, unde s-au descoperit douăzeci și una de regine moarte și nouăzeci de regine vii și libere. Iată punctul de plecare sau de sosire al unei evoluții sociale destul de curioase și care ar fi interesant de studiat în amănunțime. Să nu uităm, de asemenea, că, în privința creșterii reginelor, albina cipriotă se apropie mult de albina siriană. Să fie vorba de o reîntoarcere, nesigură încă, la oligarhie după experiența monarhică, o reîntoarcere la maternitatea mai multor mame după ce au făcut experiența unei mame unice? Orice s-ar spune, albina siriană și cipriotă, îndeaproape înrudite cu albina egipteană și italiană, sunt, probabil, primele pe care omul le-a domesticit. În sfîrșit, o ultimă observație ne face să vedem și mai limpede că obiceiurile, organizarea plină de înțelepciune a stupului nu sunt rezultatul unei porniri primitive, aplicată orbește de-a lungul timpurilor și în cele mai diferite clime, ci că spiritul care conduce mica republică știe să deosebească împrejurările noi ce se ivesc, să se adapteze și să le întrebuințeze în folosul lui, la fel cum a învățat să evite pericolele mai vechi.
"Strămutată în Australia sau în California, albina neagră de la noi își schimbă cu totul obiceiurile. După al doilea sau al treilea an, văzînd că vara este nesfîrșită și florile nu lipsesc niciodată, ea trăiește de pe o zi pe alta, se mulțumește să culeagă mierea și polenul necesar consumului zilnic și observația sa recentă, plină de bun simț, trecînd astfel peste experiența acumulată timp de generații, o ssfătuiește să nu-și mai facă provizii pentru iarnă (BUCHNER semnalează un fapt asemănător, dovedind că adaptarea la împrejurări nu este lentă, nu cere timp, nu este inconștientă și fatală, ci imediată și inteligentă: la Barbade, în mijlocul rafinăriilor, unde tot timpul anului găsesc zahăr din abundență, albinele încetează cu totul să mai viziteze floriile). Și nu putem chiar să o facem să-și continuie activitatea decît luîndu-i puțin cîte puțin din fructul muncii.

VII
Iată ceea ce putem desluși cu ochii noștri. Vom fi de acord că ne aflăm în fața cîtorva fapte caracteristice, care au darul să pună pe gînduri pe aceia ce cred că orice inteligență este instinctivă și orice viitor e predestinat, în afară de inteligența și de viitorul omului.
Dar, dacă acceptăm pentru un moment ipoteza transforma-ționismului, priveliștea începe să se desfășoare și lumina sa îndoielnică și măreață cuprinde pe neștitute și propriul nostru destin. Nu este evident, dar, pentru cine privește cu luare aminte, nu e greu să nu recunoască în natură existența unei voințe ce tinde să înalțe o parte a materiei la o stare mai perfecționată și, poate, .mai bună, să-i învăluie, puțin cîte puțin, suprafața cu un fluid plin de mister pe care îl numim mai întîi viață, mai apoi instinct și, după aceea, inteligență; și tot această voință asigură, organizează și înlesnește existența a tot ceea ce se însuflețește pentru un scop necunoscut. Sigur nu este, dar nenumărate exemple ce le vedem în jurul nostru ne îndeamnă să presupunem că, dacă s-ar putea prețui cantitatea de materie care a progresat astfel de la origini și pînă acum, am putea descoperi că ea nu a încetat să crească. Repet încă o dată, observația este prea puțin consistentă, dar ea este singura pe care am putut-o face asupra puterii ascunse care ne mînă; și acest lucru este destul de însemnat într-o lume în care cea dintîi datorie a noastră este încrederea în viață, chiar și atunci cînd nu am descoperi în ea nici o lumină care să ne dea curaj și atîta timp cât nu va fi o siguranță contrarie.
Cunosc tot ce se poate spune împotriva teorei transformaționiste. Ea dispune de numeroase dovezi și de argumente puternice dar care, în cel mai rău caz, nu ne poate convinge. Nimeni, niciodată, n-ar trebui să adopte fără rezervă adevărurile epocii în care trăiește. Se prea poate ca, peste o sută de ani, numeroase capitole din cărțile noastre, care poartă pecetea acestui adevăr, să apară din această cauză, învechite, așa cum sunt astăzi operele filosofilor din secolul trecut, dominate de un om prea desăvîrșit, dar care nu există și cum sunt atîtea pagini din secolul al XVII-lea care au micșorat ideea Dumnezeului aprig și meschin al tradiției catolice, deformată de atîtea vanități și neadevăruri.
Totuși, atunci cînd nu poți ști adevărul despre un lucru, este bine să accepți ipoteza care, în momentul în care întâmplarea ne aduce pe lume, se impune imperios rațiunii noastre. Ai putea paria că este greșită și, atîta timp cât o credem adevărată, ea este folositoare, înflăcărează curajul și călăuzește cercetările pe un făgaș nou. La prima vedere, pentru a înlocui aceste presupuneri iscusite, s-ar părea mult mai cuminte să spunem pur și simplu adevărul adînc pe care, din nefericire, nu-l cunoaștem. Dar acest adevăr n-ar fi de folos decît atunci cînd ar fi dovedit că nici nu vom ști niciodată nimic. Așteptînd această clipă el ne-ar menține într-o nemișcare mai rea decît cele mai supărătoare iluzii. Noi suntem astfel făcuți, încât nimic nu ne duce nici mai departe și nici prea sus decît salturile greșelilor noastre. În realitate puținul cât l-am aflat, îl datorăm unor ipoteze mereu hazardate, adesea absurde și, în cea mai mare parte, mai puțin prudente decît aceea de astăzi. Ele erau, poate, nechibzuite, dar au întreținut vie pasiunea cercetării. Ce-i pasă călătoralui înghețat dacă acela care veghează la căminul hanului omenesc este orb sau gîrbovit de ani, cînd se așează lîngă el? Dacă focul nu s-a stins sub supravegherea lui, el a făcut cel mai bun lucru ce-l putea face. Să transmitem această pasiune, nu intactă, ci mărită și nimic n-o poate mări mai mult decît această ipoteză a transformaționismului, care ne obligă să întrebăm cu ajutorul unei metode mai severe și cu o pasiune mai trainică tot ceea ce există pe pămînt, în măruntaiele sale, în adîncurile mării și în nesfîrșitul cerului. Ce-i putem opune și ce-i putem pune în loc dacă o respingem? Marea mărturisire sinceră a neștiinței savante care se cunoaște pe sine, dar care, de obicei, este inactivă și descurajează curiozitatea, care e mai necesară omului decît însăși înțelepciunea sau chiar ipoteza fixității speciilor și a creației divine, care este mai puțin dovedită decît teoria noastră și care îndepărtează pentru totdeauna părțile vii ale problemei și înlătură inexplicabilul interzicîndu-ți să-l cercetezi.

VIII
În această dimineață de aprilie, în mijlocul unei grădini care renaște sub divina rouă străvezie în fața răzoarelor de trandafiri și de ciuboțica-cucului, străjuite de iarbă roșie ce mai poartă și numele de albită sau coșuleț de argint, am revăzut albinele slăbatice, strămoșii aceleia care s-a supus dorințelor noastre și mi-am adus aminte lecțiile bătrînului stupar amator din Zelanda. De nenumărate ori m-a condus printre brazdele de flori multicolore ale grădinii, desenate și îngrijite frumos, ca pe vremea părintelui Cats, bunul poet olandez, cunoscut și plin de inspirație. Brazdele formau rozete, stele, ghirlande, ciucuri și girandole la piciorul unui spin alb sau al unui pom fructifer tăiat în formă de glob, în piramidă sau în chip de furcă, iar merișorul, vigilent ca un dine ciobănesc, fugea de-a lungul marginilor pentru a împiedica florile să nu invadeze aleile. Acolo am învățat numele și obiceiurile culegătoarelor independente pe care noi nu le privim niciodată, luîndu-le drept niște muște oarecare, viespi răufăcătoare sau alte insecte neghioabe. Și, cu toate acestea, fiecare dintre ele poartă sub dubla pereche de aripi care o distinge în țara insectelor, un plan de viață, uneltele și ideea unui destin deosebit și adesea minunat. Iată, mai întîi, cele mai apropiate rude ale albinelor noastre domestice, trîntorii ursuzi și îndesați, uneori mici de tot, mai totdeauna uriași și acoperiți, ca și oamenii primitivi, de un fel de platoșă fără formă ce este înconjurată de inele de aramă sau de cinabru. Ei mai sunt încă pe jumătate sălbatici, forțează caliciile florilor, le rup cînd nu pot pătrunde sub valurile satinate ale corolelor, la fel ca ursul cavernelor, care intra sub cortul de mătase și de perle ale unei prințese bizantine. Alături, mai mare decît cel mai mare dintre ei, trece un monstru înfășurat în umbră. Parcă este cuprins de un foc mocnit, verde și liliachiu: el este xilocopul, rozător al pădurii, uriașul poporului de albine. După el, rînduiți după mărime, vin întunecatele calicodome sau albinele zidari, îmbrăcate ca într-un postav negru și care construiesc din lut și pietricele, locuințe tari ca piatra. Apoi, zboară talmeș-balmeș dasipodele și halictele, care seamănă cu viespile, andrenele atacate adesea de un parazit fantastic, sti-lopsul, care schimbă cu totul înfățișarea victimei pe care și-a ales-o, panurgii, aproape pitici și totdeauna copleșiți de mari greutăți de polen și osmiile multiforme, care au sute de îndeletniciri deosebite. Una dintre ele, osmia papaveris, nu se mulțumește să ceară florilor pîinea și vinul trebuincioase vieții; ea taie, chiar din floarea macilor, mari fîșii de purpură pentru a împodobi în chip regesc palatul fiicelor sale. O altă albină, cea mai mică dintre toate, un grăunte de praf plutind pe patru aripi electrice, megachile circumcinta, taie din frunzele de trandafir semicercuri desăvîrșite, care le-ai putea crede făcute cu stanța, pe care le îndoaie mai apoi, le potrivește și formează din ele un toc compus dintr-un șir de mici degetare perfect regulate, din care fiecare formează celula unei larve. O carte întreagă ne-ar ajunge de-abia să înșirăm obiceiurile și talentele felurite ale mulțimii însetate după miere, care se agită în toate direcțiile pe florile ce stau lacome și supuse, ca niște logodnice robite în așteptarea soliei de dragoste adusă de niște vizitatori distrați.

IX
Se cunosc aproape patru mii cinci sute de specii de albine sălbatice. Se înțelege de la sine că nu ne vom ocupa de fiecare. Intr-o zi, poate, un studiu amănunțit, observații și experiențe oare nu au fost făcute pînă acum și care ar putea cere mai mult decît o viață de om, vor arunca o lumină hotărîtoare asupra istoriei evoluției albinei. Această istorie, după cât știu eu, nu a fost metodic făcută, să nădăjduim că va fi întreprinsă, căci ea ar avea să se ocupe de mai multe probleme la fel de mari ca altele care preocupă spiritul omenesc. Noi, fără să mai afirmăm nimic, deoarece ne aventurăm în ținutul ascuns al presupunerilor, ne vom mulțumi să urmărim în drumul său spre o existență mai inteligentă, către puțină fericire și siguranță, un trib de himenoptere și vom însemna cu o simplă linie faptele deosebite ale acestei ascensiuni de mai multe ori milenară. Tribul despre care este vorba, după cum știm, este acela al apinelor, ale căror trăsături esențiale sunt atît de bine statornicite și atît de lămurite, încât putem, totuși, crede că toți membrii săi coboară din același strămoș.
Discipolii lui DARWIN și, între alții, Hermann MULLER consideră o mică albină sălbatică, răspîndită în tot universul și numită Prosopis, ca fiind urmașa de azi a albinei primitive din care s-ar fi născut toate albinele pe care le cunoaștem astăzi.
Față de loouitoarea stupilor noștri sărmana Prosopis este aproape ceea ce omul cavernelor ar fi față de fericiții din marile noastre orașe. Poate, fără să băgăm de seamă și fără să bănuim, avem în fața noastră pe. venerabila străbună căreia îi datorăm, probabil, cea mai mare parte a florilor și fructelor -noastre. (într-adevăr, se crede că mai mult de o sută de mii de specii de plante ar dispare dacă albinele nu le-ar vizita). Și cine știe, oare? chiar și civilizația noastră, căci totul se înlănțuie în aceste mistere, a fost, poate, nu o dată văzută de ochii noștri într-un colț părăsit al grădinii unde se frămîntă în jurul mărăcinilor. Ea e frumoasă și vie; cea mai cunoscută în Franța este frumos pătată cu alb pe fond negru. Dar această eleganță ascunde o sărăcie de necrezut. Ea duce o viață de înfometată. Ea este aproape goală cînd toate surorile ei sunt înveșmîntate de blănuri calde și luxoase. Ea nu are-ișicfe o unealtă de lucru. Ea nu are coșulețe pentru a strînge polenul așa cum au apidele sau, în lipsa lor, nici sacul de la coada andrenelor sau peria de pe pîntecele gastrilegidelor. De aceea, ea trebuie să strîngă cu mare greutate, cu ajutorul micilor piciorușe praful florilor și să-l înghită pentru a-l putea duce în vizuina ei. Ea nu are altă unealtă în afară de limbă, gură și piciorușe, dar limba ei este prea scurtă, piciorușele prea slabe și buzele fără vlagă. Neputînd produce ceară, nici săpa lemnul, nici scormoni pămîntul, ea își face galerii stângace în măduva tînără a rădăcinilor uscate, își clădește acolo cîteva celule așezate în neorânduială, are grijă să lase în ele puțina hrană pentru copiii pe care nu-i va vedea niciodată, iar, mai apoi, după ce și-a terminat această nenorocită datorie menită unui scop pe care nici ea nu-l știe și pe care nici noi nu-l cunoaștem mai mult, se duce să moară într-un colț, singură pe lume cum a și trăit.

X
Nu ne vom opri la mulțimea speciilor intermediare, unde am putea vedea, încetul cu încetul, lungindu-se limba pentru a putea sorbi nectarul din fundul unui număr mai mare de flori, apoi aparatul ce strînge polenul, ce este compus din atîtea organe formîndu-se și dezvoltîndu-se, piciorușele și buzele în-tărindu-se, secrețiile folositoare formîndu-se și geniul care conduce construcția locuințelor căutând și găsind in toate părțile imbunătățâri uimitoare. Un asemenea studiu s-ar putea cuprinde într-o carte. Eu nu vreau să schițez decât un capitol, mai puțin de un capitol, o pagină, care să ne arate de-a lungul încercărilor pline de sfială ale voinței de a trăi și de a fi mai fericit, nașterea, dezvoltarea și întărirea inteligenței sociale.
Am văzut zburând nefericita Prosopis care duce in liniște prin această lume plină de puteri înfricoșătoare umila-i soartă singuratecă. Un număr oarecare al surorilor ei, înrudindu-se cu rase mai înzestrate și mai iscusite, de pildă bine înveșmîntatele Collete sau minunata tăietoare a florilor de trandafir, megachile cucumcinta, trăiesc într-o singurătate atît de adîncă și, dacă, din întîmplare, cineva se apropie de ele și vrea să împartă cu ele locuința lor, nu este decît un dușman și mult mai des un parazit. Căci lumea albinelor e populată de stafii mai curioase decît cele din lumea noastră și există astfel numeroase specii care au un dublu misterior și leneș, la fel cu victima pe care și-o alege și care, din pricina lenei uitată de veacuri, 1-a făcut să-și piardă, una cîte una, uneltele muncii și nu mai poate trăi acum decît pe spinarea tipului muncitor al rasei sale (EXEMPLE. Trîntorid au drept paraziți Psitirele, Stelidele care trăiesc pe seama Antidiilor. "Sîntem siliți să admitem, a spus, pe drept cuvînt, J. PEREZ (Albinele) cu privire la frecventa asemănare a parazitului cu victima sa, că cele două genuri nu sunt decît două forme ale aceluiași tip și sunt unite între ele prin cea mai strînsă asemănare. Pentru naturaliștii care împărtășesc doctrina transformaționistă această înrudire nu este numai ideală, ci este reală. Genul parazitului n-ar fi decît un urmaș ieșit din genul lucrătoarelor, care și-a pierdut însă organele de culegere în urma obișnuinței de a duce o viață de parazit").
Cu toate acestea, printre albinele care au fost numite puțin cam categoric Apide solitare, întocmai ca o flacără copleșită sub povara materiei care înăbușă orice urmă de viață primitivă, începe să mijească instinctul social. Ici și colo, în direcții neașteptate, prin străluciri timide și uneori ciudate, ca și cînd ar vrea să se facă văzut, el reușește să străbată rugul ce-l copleșește și oare, într-o zi, îi va hrăni triumful.
Dacă în lumea aceasta totul este materie, putem surprinde aici mișcarea cea mai imaterială a materiei. E vorba de a trece de la viața egoistă, nesigură și nedesăvîrșită la viața frățească ceva mai sigură și puțin mai fericită. E vorba să unim într-un mod ideal, prin puterea spiritului, ceea ce este, într-adevăr, despărțit prin corp, să obținem ca individul să se jertfească speciei și să înlocuiască lucrurile care se văd cu acelea ce nu se pot vedea. E oare atît de uimitor că albinele nu realizează de la prima încercare ceea ce noi, care ne găsim într-un loc privilegiat, de unde instinctul strălucește din toate părțile în conștiința noastră, ceea ce noi înșine nu am lămurit încă? De aceea este curios, aproape înduioșător, să vezi cum ideea cea nouă bîjbîie la început prin întunericul care învăluie tot ceea ce se naște pe acest pămînt. Această idee izvorăște din materie, ea este cu totul materială. Ea nu este decît frig, foame, frică, schimbate într-un lucru ce nu poartă încă chip. Ea se tîrăște nedeslușit în jurul marilor primejdii, în jurul nopților lungi ce anunță venirea iernii, într-o toropeală care este aproape de moarte.

XI
Am văzut că xylocopele sunt albine puternice care își construiesc cuibul în lemn uscat. Ele trăiesc totdeauna singure. Cu toate acestea, spre sfîrșitul verii, se întîmplă să găsești cîțiva indivizi ieșiți dintr-o specie deosebită ([NUME_REDACTAT]) ce se adună, înfrigurați, la rădăcina liliacului, pentru a petrece iarna împreună. Această fraternitate întîrziată e foarte rară la xylocope, dar, la rudele lor foarte apropiate, ceratinele, obiceiul este deja încetățenit. Iată ideea ce începe să se nască. Ea se oprește de îndată și, pînă aici, la xilocopide ea n-a putut depăși această primă linie tainică a iubirii.
La alte apiene, ideea ce se caută dobîndește alte forme. Calicodomele din hambare, care sunt albine-zidărițe, dasipodele și halietele oare sapă gropi, se adună în colonii numeroase pentru a-și construi cuiburile. Dar să nu ne înșelăm: este o adunare de scurtă durată formată din indivizi singuratici. Nici o înțelegere și nici o acțiune comună nu-i leagă. Fiecare, adînc izolat în mulțime, își construiește locuința pentru sine fără să se intereseze de vecini. "Este o simplă îngrămădire de inși avînd aceleași gusturi, după cum observă J. PEREZ, aceeași înclinare, unde maxima "fiecare pentru sine" domnește cu toată asprimea; în sfîrșit, este o îmbulzeală de muncitori ce-ți aduce aminte de roiul unui stup numai prin număr și agitație. Astfel de îngrămădiri sunt, deci, numai rezultatul marelui număr de indivizi locuind în același loc".
Dar la Panurge, verișoarele Dasipodelor, o mică rază de lumină străbate pe neașteptate și luminează nașterea unui sentiment nou în înghesuiala întâmplătoare. Ele se adună după cum fac cele dintîi și fiecare lucrează pentru sine camera sa de sub pămînt; dar intrarea, gangul care te duce la suprafața pămîntuiui pînă la celulele lor separate, este comun. "Astfel, spune tot J. PEREZ, în ceea ce privește munca de construcție a celulelor, fiecare se poartă ca și cînd ar fi singură; dar toate folosesc intrarea comună; toate, aici, se folosesc de munca uneia și economisesc timpul și truda de a-și construi fiecare o altă galerie. Ar fi interesant de aflat dacă săparea acestei galerii nu se face cumva în comun și dacă mai multe femele nu se pun de acord pentru a lucra cu rîndul".
Oricum ar fi, ideea de solidaritate face o breșă în zidul care despărțea două lumi. Nu mai este iarna, foamea sau frica în fața morții care smulge instinctului lor acest sentiment, ci tocmai viața activă. Și, de data aceasta, asemenea idee se oprește repede și nu ajunge să se înrădăcineze prea mult în această direcție. Dar aceasta nu are importanță, ea nu se descurajează și încearcă alte căi. Și iată că ea pătrunde în lumea bondarilor, unde se maturizează, se întărește într-o. atmosferă diferită și face primele minuni hotărîtoare.

XII
Bondarii, aceste albine mari catifelate, zgomotoase, înfricoșătoare dar blînde și pe care le cunoaștem cu toții, trăiesc la început singuratice. încă din primele zile ale lui martie, femela fecundată care a biruit iarna începe construcția cuibului fie sub pămînt, fie într-un mărăciniș, după specia căreia îi aparține. Ea e singură pe lume în primăvara ce trezește totul la viață. Ea curăță, sapă, aranjează locul ales. Ea clădește mai apoi celule de ceară destul de urîte, le umple cu miere și cu polen, ouă, le clocește, îngrijește și hrănește larvele care ies și peste puțin timp se vede înconjurată de o ceată de fiice oare o ajută la toate muncile dinăuntru și dinafară și unele din ele încep să ouă la rîndul lor. Bunăstarea crește, construcția celulelor se îmbunătățește, colonia sporește. Albina fondatoare rămîne sufletul și mama principală a coloniei și se găsește în fruntea unui regat oare îți amintește de acela al albinei noastre. Dar această asemănare nu este decît foarte depărtată. Belșugul, aici, este mereu limitat, legile sunt rău statornicite și nerespectate, canibalismul și uciderea pruncilor apar uneori, arhitectura este greoaie și costisitoare, dar ceea ce deosebește și mai mult cele două cetăți este faptul că una este permanentă iar cealaltă trecătoare. într-adevăr, cetatea bondarilor va dispare cu totul la venirea toamnei, cei trei sau patru sute de locuitori se vor stinge fără să lase urme, tot efortul lor se năruiește și o singură femelă mai supraviețuiește pînă la primăvara următoare cînd va reîncepe, ca și mama sa, în singurătate și lipsă, aceeași muncă fără sens. Dar nu e mai puțin adevărat, că, de data aceasta, ideea a luat cunoștință de puterea ei. La bondari o vedem oprindu-se aici dar îndată, credincioasă obiceiului său, printr-un fel de metempsihoză neobosită, se va încarna, tremurînd încă de ultima ei izbîndă, atotputernică și aproape desăvîrșită într-un alt grup, penultimul din rasă, acela care precede imediat albina noastră domestică, adică grupul meliponitelor și care cuprinde meliponele și trigonele tropicale.

XIII
Aici totul e organizat ca în stupii noștri. Există probabil o singură mamă (nu se știe sigur dacă principiul unei singure regine sau mame este întotdeauna respectat la Meliponite. BLANCHARD crede, pe drept ouvînt, că neavând ac și nepultuidu-se să se omoare între ele așa de ușor ca reginele albinei pe care o cunoaștem, într-un stup trăiesc, probabil, mai multe regine. Dar acest lucru n-a putut fi încă verificat atît din cauza marii asemănări dintre femele și lucrătoare, cât și din cauza imposibilității de a crește Melipone în clima noastră), lucrătoare sterpe și trîntori. Unele amănunte sunt chiar mai bine aranjate. De pildă, trîntorii nu sunt ou totul nefolositori, ei secretă ceara. Intrarea în cetate este păzită cu mai mare grijă, în timpul nopților friguroase o ușă se închide, iar în timpul nopților călduroase se ridică un fel de perdea ce lasă aerul să circule.
Dar republica este mai puțin puternică, viața obștească e mai puțin sigură, belșugul mai mic decît la albinele noastre și, peste tot unde am introduce albinele noastre, Meliponitele dispar în fața lor. Ideea solidarității s-a dezvoltat deopotrivă în cele două rase, cu excepția unui singur punct, în care la una din ele nu a trecut peste ceea ce realizase în mica familie a bondarilor. Acest punct este organizarea mecanică a muncii în comun, economia precisă a efortului, într-un cuvînt arhitectura cetății care este, fără îndoială, inferioară. Ar ajunge să reamintesc ceea ce am spus în Cartea a IlI-a capitolul XVIII din această lucrare, adăugind că, în stupii api-telor noastre, toate celulele sunt deopotrivă de bune pentru creșterea puietului și pentru strîngerea proviziilor și ele durează tot atît de mult ca și cetatea, pe cînd la Meliponite celulele nu pot sluji decît unui singur scop, iar cele care servesc drept leagăne tinerelor nimfe sunt distruse după ieșirea lor.
Prin urmare, ideea a ajuns la dezvoltarea ei cea mai desăvîrșită în felul de viață al albinelor noastre domestice; și iată un tablou rapid și incomplet al schimbărilor prin care a trecut această idee. Aceste schimbări sunt oare statornicite odată pentru totdeauna în fiecare specie și linia care le unește nu există oare numai în închipuirea noastră? Să nu clădim încă sisteme în această regiune puțin cunoscută. Să nu ne oprim decît la concluzii provizorii și, dacă vrem, să ne interesăm mai mult de cele mai pline de speranță, căci, dacă ar trebui să facem neapărat o alegere, cîteva sclipiri ne-ar și arăta că cele mai dorite vor fi și cele mai sigure. De altfel, să mai recunoaștem încă o dată că neștiința noastră este adîncă. învățăm încă să deschidem ochii și mii de experiențe ce s-ar putea face nici n-au fost încercate. De exemplu, prosopele, prizoniere obligate să locuiască împreună cu semenele lor, ar putea cu timpul să treacă pragul de fier al singurătății desăvîrșite, să se unească la un loc ca dasipodele și să facă un efort de înfrățire asemănător cu acela al panurgelor? Panurgele, la rîndul lor, în împrejurări impuse și neobișnuite, ar trece din gangul comun într-o cameră comună? Mamele bondarilor, care au petrecut iarna împreună, crescute și hrănite în captivitate, ar putea ele ajunge la bună înțelegere și la diviziunea muncii? Iar meliponitelor li s-au dat vreodată faguri artificiali? Li s-a dat oare amfore artificiale pentru a înlocui curioasele lor amfore de miere? Le-ar accepta oare? și cum s-ar folosi de ele? și cum și-ar potrivi obiceiurile cu această arhitectură neobișnuită? Iată atîtea întrebări care se adresează unor biete ființe mititele, dar care conțin totuși răspunsul la cele mai mari taine care ne frămîntă. Noi nu suntem în stare să dăm vreun răspuns, deoarece experiența noastră e abia de ieri. Socotind timpul scurs de la experiențele lui REAUMUR, iată aproape un veac și jumătate de cînd observăm obiceiurile unor albine sălbatice. REAUMUR nu cunoștea decît cîteva, iar noi am studiat altele; dar sute, poate mii, n-au fost studiate pînă acum decît de călători grăbiți sau neștiutori. Cele pe care le cunoaștem din interesantele lucrări ale autorului Memoriilor nu și-au schimbat ou nimic obiceiurile și bondarii care, către anii 1730, se prăfuiau cu aur, vibrau ca minunatul murmur al soarelui și se încărcau cu miere în grădinile din Charenton erau aidoma acelora care odată cu reîntoarcerea lui april vor zburda la cîțiva pași de aici, în pădurea de la Vincennes. Dar de la REAUMUR și pînă în zilele noastre nu este decît o clipă din timpul nesfîrșit pe care-l cercetăm și mai multe vieți omenești, puse cap la cap, nu acoperă decît o secundă din istoria unui gînd al naturii.

XIV
Dacă ideea pe care am urmărit-o cu ochii a luat forma cea mai desăvîrșită la albinele noastre domestice, nu putem spune că tot ceea ce se petrece în stup e fără cusur. O capodoperă, celula hexagonală, atinge într-adevăr perfecțiunea desăvîrșită și, dacă s-ar aduna toate capetele luminate, n-ar putea să-i aducă vreo îmbunătățire. Nici o viețuitoare, nici chiar omul, n-a realizat in centrul sferei sale de activitate ceea ce albina a realizat în sfera ei; și, dacă o inteligență străină globului nostru ar veni să ceară pămîntului obiectul cel mai desăvîrșit al logicii vieții, ar trebui să i se înfățișeze modestul fagure de miere.
Dar nu tot ce se află în stup seamănă cu această capodoperă. Am arătat în treacăt vreo cîteva greșeli și erori, uneori evidente, alteori tainice: mulțimea și lenevia păgubitoare a trîntorilor, partenogeneza, primejdiile zborului nupțial, roirea peste măsură, lipsa de milă, sacrificiul aproape monstruos al individului față de societate. Să mai adăugăm la acestea și tendința curioasă de a aduna mari cantități de polen, care, neîntrebuințate, nu întîrzie să se rîncezească și să se întărească încurcînd locul, apoi lungul interval de timp, fără activitate, ce începe de la cel dintîi roit și se sfîrșește cu fecundarea celei de a doua regine, etc. Dintre aceste greșeli, cea mai gravă, singura care în părțile noastre are mai totdeauna urmări fatale, este roitul repetat. Dar să nu uităm că, în această privință, selecția naturală a albinei domestice, este, de mii de ani, împiedicată de om. De la egipteanul de pe vremea faraonilor și pînă la țăranii din zilele noastre omul a acționat împotriva dorințelor și avantajelor speciei. Stupii cei mai bogați sunt aceia care nu roiesc decît o singură dată la începutul verii. Ele își îndeplinesc astfel dorința maternă, asigură perpetuarea speciei, primenirea necesară a reginelor și viitorul roiului care, numeros și precoce, are timpul să clădească locuințe solide și bine aprovizionate înainte de venirea toamnei. Este neîndoielnic că, lăsate în voia lor, aceste colonii precum și descendenții lor, biruind singuri greutățile iernii, care ar fi distrus aproape sigur coloniile însuflețite de instincte diferite, regula roitului restrîns s-a fixat puțin cîte puțin și la rasele noastre meridionale. Dar omul a distrus mereu tocmai acești stupi prevăzători, bogați și deprinși cu clima, pentru a le răpi bogățiile. în practica apicolă obișnuită el nu lăsa și nu lasă nici azi să supraviețuiască decît coloniile, mame epuizate, roiuri secundare sau terțiare care au abia din ce să se întrețină iarna și cărora apicultorul le mai dă cîteva resturi de miere pentru a le întregi slabele lor provizii. Ca urmare a acestei situații specia a ieșit, probabil, slăbită și tendința la roire excesivă s-a dezvoltat foarte mult de-a lungul generațiilor astfel încât astăzi, aproape toate albinele noastre, mai ales albinele negre, roiesc prea mult. De cîțiva ani încoace, metodele noi ale apiculturii "transhumante" au început să combată acest obicei periculos și, cînd vedem cu cîtă repeziciune acționează selecția artificială asupra celei mai mari părți a animalelor noastre domestice, asupra boilor, clinilor, oilor, cailor, porumbeilor, pentru a nu le înșira aici pe toate, putem spera că, peste puțin timp, vom avea o rasă de albine care va renunța aproape în întregime la roirea naturală și își va concentra toată activitatea la recoltarea mierii și a polenului.

XV
Dar o inteligență care ar înțelege mai bine scopul vieții comune nu ar putea să îndrepte celelalte greșeli? Ar fi multe lucruri de spus despre aceste greșeli care izvorăsc uneori din taina stupului, alteori nu sunt decît o urmare a roitului și a greșelilor sale la care avem și noi o parte de vină. Dar, din cele ce am văzut pînă aici, fiecare poate, după bunul său plac, să atribuie sau să conteste orice inteligență albinelor. Nu țin nicidecum să le apăr. Mi se pare că de multe ori ele dau dovadă de pricepere și, chiar dacă ar face dintr-o pornire oarbă tot ceea ce fac, mirarea mea n-ar fi mai mică. Este interesant de văzut cum un creier găsește în sine resurse extraordinare pentru a lupta împotriva frigului, foamei, morții, timpului, spațiului, singurătății, împotriva tuturor vrăjmașilor materiei care prinde viață; dar, de asemenea, e tot atît de interesant și de extraordinar ca o ființă să ajungă să-și mențină mica ei viață complicată și profundă fără să depășească instinctul și fără a face nimic ce-i depășește puterile ei obișnuite. Obișnuitul și miraculosul se confundă și au aceeași valoare atunci cînd le așezăm în adevăratul lor loc în sînul naturii. Nu ele sunt acelea care poartă nume nepotrivite, ci necunoscutul și inexplicabilul trebuie să ne oprească privirile, să ne însuflețească activitatea și să dea o formă nouă și mai potrivită ideilor, sentimentelor și cuvintelor noastre. Toată înțelepciunea este de a nu depăși aceste limite.

XVI
De altfel, noi nu suntem deloc îndreptățiți să judecăm greșelile albinelor în numele inteligenței noastre. Nu vedem noi, oare, conștiința și inteligența trăind mult timp în mijlocul nostru, înconjurate de atîtea rătăciri și greșeli, fără să le observăm și fără să le îndreptăm? Dacă există o ființă al cărui destin i-a poruncit în mod special, aproape în mod organic, să gîndească asupra sa, să trăiască și să-și organizeze viața după rațiunea pură, acea ființă este tocmai omul. Cu toate acestea, priviți ceea ce face din toate acestea și comparați greșelile stupului cu acelea ale societății noastre. Dacă noi am fi niște albine și am observa oamenii, mirarea noastră n-ar fi mică, privind bunăoară nechibzuința și nedrepta rînduială a muncii într-un trib de ființe care, de altfel, ne-ar părea că sunt înzestrate cu o judecată deosebită. Am vedea astfel suprafața pământului, singurul izvor al întregii vieți în comun, cultivat cu greu și neîndestulător de către două sau trei zecimi ale populației totale; o altă zecime, total leneșă, ia ce mai bună parte a produselor acestei munci; ultimele șapte zecimi, osîndite aproape la foame neîntreruptă, se sleiesc fără răgaz făcînd eforturi stranii și sterile de pe urma cărora ei nu profită niciodată și care nu par să aibă altă menire decît de a face și mai complicată și mai neînțeleasă viața celor leneși. Din toate acestea am conchide că rațiunea și sensul moral al acestor ființe aparțin unei lumi complet diferite de a noastră, supunîndu-se unor principii pe care noi nu trebuie să sperăm că le vom înțelege vreodată. Dar să nu împingem prea departe acest tablou al greșelilor noastre. De altfel, ele sunt mereu prezente în gîndurile noastre.. E adevărat că, fiind mereu în fața ochilor noștri, nu cîștigăm prea mare lucru. Numai de la un veac la altul cîte una din ele se trezește, își alungă somnul pentru o clipă, scoate un strigăt de mirare, își întinde brațul amorțit ce-i sprijinea capul, își schimbă poziția, se culcă din nou, adoarme pînă ce o nouă durere, ieșită din oboseala plină de tristețe, o trezește din nou.

XVII
După ce am admis evoluția apienelor sau, cel puțin, a apitelor, deoarece ea este mai verosimilă decît fixitatea lor, care este deci direcția constantă și generală a acestei evoluții? Ba pare să urmeze aceeași curbă cu evoluția noastră. Ea tinde în mod evident să micșoreze efortul, nesiguranța, mizeria și să mărească bunăstarea, întîmplările favorabile și autoritatea speciei. În acest scop, ea nu ezită să sacrifice individul compensînd, prin forța și fericirea tuturora, independența singurătății, de altfel iluzorie și nenorocită. Aș spune că natura crede, ca Pericle în Tucidide, că indivizii, chiar atunci cînd suferă, sunt mai fericiți în sînul unui oraș care prosperă în ansamblu decît dacă individul ar prospera și Statul s-ar pierde. Ea protejează pe sclavul muncitor în cetatea puternică și lasă pradă dușmanilor fără chip și fără nume, ce se întîlnese în orice clipă, în toate mișcările universului, în toate golurile pămîntului, pe trecătorul care n-are obligații în vremelnica asociație. Nu este aici momentul să discutăm acest gînd al naturii, nici să ne întrebăm dacă omului îi convine să-l urmeze, dar este sigur să peste tot masa nesfîrșită ne permite să sesizăm aparența unei idei, iar aparența se angajează pe acest drum al cărui capăt nu-l cunoaștem. În ceea ce ne privește va fi deajuns să constatăm grija cu care natura se preocupă să păstreze și să fixeze în rasa care evoluează tot ceea ce a fost cucerit în lupta contra inerției potrivnice materiei. Ea înseamnă un punct după fiecare efort fericit și opune retragerii, care ar urma inevitabil după efort, niște legi speciale și binevoitoare. Acest progres, care ar fi greu de nerecunoscut la speciile cele mai inteligente, nu are, poate alt scop, decît mișcarea sa și nu știe încotro se îndreaptă. În orice caz, într-o lume unde nimic, în afară de citeva fapte de acest gen, nu indică o voință hotărîtă, este destul de semnificativ să vedem anumite ființe ridicîndu-se astfel puțin cîte puțin și fără întrerupere din ziua în care au deschis ochii; și, atunci cînd albinele nu ne vor fi arătat ochilor noștri altceva decît această misterioasă spirală de lumini în atotputernicia nopții, va fi încă deajuns pentru a nu regreta timpul închinat studiului micilor lor gesturi și umilelor lor obiceiuri, atît de depărtate și totuși atît de apropiate de marile noastre patimi și de destinele noastre trufașe.

XVIII
Se poate ca toate acestea să fie deșertăciuni și că spirala luminilor noastre, la fel ca și aceea a albinelor, nu licărește decît pentru a distra întunericul. Se mai poate ca un enorm accident, venit din afară, din altă lume sau dintr-un fenomen nou, să dea pe neașteptate un sens definitiv acestui efort sau să-l distrugă pentru totdeauna. Totuși să ne urmăm drumul ca și cum nimic anormal nu ar trebui să se întîmple. De am ști, bunăoară, că mîine o descoperire, o comunicare cu o planetă mai veche și mai luminoasă, va trebui să răstoarne pămîntul nostru, să nimicească pasiunile, legile și adevărurile eterne ale ființei noastre, lucrul cel mai cuminte ar fi să jertfim toată ziua de azi pentru a ne cunoaște pasiunile, legile și aeeste adevăruri, să le armonizăm, în spiritul nostru, să rămînem credincioși destinului nostru care, este de a subjuga și de a face să crească în noi și în jurul nostru forțele întunecate ale vieții. Este posibil ca nimic să nu mai supraviețuiască noii revelații, dar este imposibil ca aceia care își vor îndeplini pînă la capăt misiunea, care este mai presus de orice o misiune umană, să nu se găsească în primele rîn-duri pentru a primi această revelație: și, chiar atunci cînd ea ne va spune că singura obligație adevărată va fi lipsa de curiozitate și resemnarea înaintea necunoscutului, noi vom ști să pricepem, mai bine decît alții, această lipsă de curiozitate și această resemnare definitivă și vom ști să ne folosim de ea.

XIX
Și apoi, să nu ne avîntăm visînd în această direcție. Perspectiva unei distrugeri generale să nu intre deloc în socoteala nevoilor noastre, la fel cum nu intră nici intervenția miraculoasă a unei întîmplări. Pînă aici, cu toate făgăduințele închipuirii noastre, noi ne-am văzut întotdeauna nevoiți să ne încredem numai în noi înșine și în puterile noastre. Numai datorită eforturilor noastre celor mai modeste am să-vîrșit tot ce s-a făcut mai folositor și mai trainic pe acest pămînt. N-avem decît să ne așteptăm la mai bine sau la mai rău în urma unui accident din afară; dar cu condiția ca această așteptare să nu zădărnicească datoria noastră de oameni. Și aici albinele ne dau o minunată pildă, ca orice lecție ce vine de la natură. Ele ar putea crede, într-adevăr, într-un amestec uimitor. Ele sunt pradă, mult mai mult decît noi, mîinilor unei voințe care le poate distruge sau modifica rasa și destinele. Ou toate acestea, ele își urmează în mod statornic datoria lor veche și adîncă. Și tocmai acelea dintre ele oare ascultă cel mai bine de această datorie sunt mai bine pregătite să se slujească de orice amestec din afară care ar veni să schimbe astăzi soarta speciei lor. Cu toate acestea, este mai puțin greu decît s-ar crede să descoperim menirea neabătută a unei ființe. O putem observa mereu în organul care o distinge de celelalte și căruia îi sunt supuse toate celelalte mădulare Și, după cum este scris ca limba, gura și stomacul albinelor să producă miere, tot astfel stă scris în ochii noștri, în urechile noastre, în mădularele noastre, în toate ascunzișurile creierului nostru, în tot sistemul nervos al corpului nostru, că noi suntem făcuți pentru a transforma tot ceea ce luăm din darurile acestui pămînt într-o energie deosebită și de o calitate fără pereche pe această lume. Nici o ființă, după cîte știu, nu a fost creată pentru a produce ca noi acel fluid straniu pe care-l numim gîndire, inteligență, pricepere, rațiune, suflet, spirit, putere mintală, virtute, bunătate, dreptate, știință; căci acest fluid are mii de nume, cu toate că nu are deoît o singură esență. Tot ceea ce este în noi i-a fost jertfit lui. Mușchii noștri, sănătatea, agerimea membrelor, echilibrul funcțiilor noastre animale, tihna vieții noastre poartă pecetea măreață a superiorității sale. El este starea cea mai prețioasă și cea mai grea la care putem ridica materia. Flacăra, căldura, lumina, viața însăși, apoi instinctul, mai subtil decît viața, și cea mai mare parte a puterilor nevăzute care dominau lumea înaintea venirii noastre, au pălit în fața acestui suflu nou. Nu știm unde ne duce, ceea ce va face din noi, ceea ce vom face noi din el. El va fi acela care ne va înștiința când va domni în deplinătatea puterilor sale. În așteptarea acestei clipe să nu ne gîndim decît a-i da tot ceea ce ne cere, să-i sacrificăm tot ceea ce ar putea întîrzia deplina lui înflorire. Nu este îndoielnic că deocamdată aceasta este cea dinții și cea mai luminoasă dintre datoriile noastre. Pe celelalte le vom învăța, încetul cu încetul, tot de la ea. Ea ni le va nutri și le va prelungi după cum ea însăși va fi nutrită întocmai cum apa din înălțime hrănește și duce pîraiele din cîmpie, după cum e și belșugul tainicelor vîrfuri. Să nu ne chinuim zadarnic să cunoaștem cine se va folosi de toate aceste puteri pe care le cheltuim. Albinele nu știu dacă vor mînca mierea pe care au strîns-o. Și nici noi nu știm cine va profita de puterea spirituală pe care o introducem în univers. După cum ele zboară din floare în floare, pentru a strînge mai multă miere decît le face trebuință lor și copiilor lor, suntem datori și noi să mergem și, la fel, din realități în realități în căutarea a tot ceea ce poate nutri acea flacără de neînțeles și de a aștepta cu liniștea datoriei împlinite orice eveniment ce ar putea veni. Să o hrănim cu sentimentele noastre, cu pasiunile noastre, cu tot ceea ce se vede, se aude, se înțelege, se pipăie și cu propria-i esență, care este ideea ce iese din descoperirile, experiențele, observațiile pe care le dă la iveală din tot ceea ce ea vedea. Atunci, vine o clipă în care totul se schimbă așa de firesc în bine pentru orice spirit ce s-a jertfit cu bunăvoință adevăratei datorii omenești, încât însăși bănuiala că străduințele în care se frămîntă erau, poate, fără scop, face încă și mai luminoasă, mai curată și mai dezinteresată, mai independentă și mai nobilă patima căutării sale.

Similar Posts