Mecanisme de Consum a Materiei Prime
CUPRINS
ADNOTARE
la teza de doctor în economie cu tema
„Mecanisme de consum a materiei prime, mărfurilor și materialelor în întreprinderile agricole”
[NUME_REDACTAT] de Stat din Moldova, [NUME_REDACTAT] Vasile, Chișinău, 2012
Structura tezei constă din: introducere, trei capitole, concluzii generale, recomandări, bibliografie din 93 numiri, 132 pagini text de bază, 29 tabele, 17 figuri, 4 anexe. Rezultatele obținute sunt publicate în 6 lucrări științifice.
Cuvinte cheie: agricultură, mecanism de consum, eficiență economică, materiale, mărfuri, resurse, stocuri, randamentul consumurilor.
Domeniul de studii îl constituie aspectele teoretice, metodologice și practice ale mecanismului de consum a materiei prime, mărfuri și materiale în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT].
Scopul principal al tezei constă în cercetarea, elaborarea recomandărilor și argumentarea căilor prioritare de eficientizare a valorificării resurselor materiale și gestiunii stocurilor în întreprinderile agricole.
Obiectivele cercetării sunt: evaluarea eficienței economice a stocurilor de materie primă, materiale și mărfuri în agricultură; analiza factorilor de influență la modificarea consumurilor de producție și a costurilor produselor agricole; argumentarea căilor de reducere a consumurilor producției agricole.
Noutatea și originalitatea științifică constă în fundamentarea și aprofundarea modificărilor respective a conceptelor mecanismului de consum, argumentarea componenței și a structurii consumurilor optimale la producerea producției vegetale și a celei animaliere; elaborarea pronosticului până în anul 2014 a randamentului consumurilor materiale la producerea producției agricole în întreprinderile agricole; elaborarea și soluționarea unor probleme legate de analiza complexă a modificării consumurilor a diferitor tipuri de stocuri de produse neomogene utilizând metoda indicilor economici combinată cu procedeul diferenței absolute; argumentarea căilor principale de reducere a consumurilor pentru producerea produselor în întreprinderile agricole, care vor permite eficientizarea și optimizarea mecanismelor de consum a materiei prime, mărfurilor și materialelor în întreprinderile agricole.
Problema științifică importantă, care a fost soluționată în domeniul cercetat, constă în valorificarea căilor prioritare de eficientizare a mecanismelor de consum a materiei prime, mărfurilor și materialelor în întreprinderile agricole, argumentarea necesității gestiunii corecte a consumurilor de materiale, depozitarea resurselor materiale și utilizarea eficientă a stocurilor; rezolvarea unor probleme legate de normarea consumului de resurse în procesele de producție din întreprinderile agricole. Soluționarea acestor probleme în cercetare, a dus la demonstrarea avantajelor recomandărilor care sunt formulate în teză și au un impact pozitiv asupra dezvoltării întreprinderilor agricole.
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă constă în faptul că principalele rezultate științifice din teză pot fi utilizate de către [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT] pentru elaborarea recomandărilor și măsurilor de valorificare eficientă a resurselor materiale.
Recomandările și opiniile autorului privind căile principale de reducere a consumurilor pentru producerea producției în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], pot fi utilizate în activitatea de elaborare a soluțiilor privind dezvoltarea durabilă și eficientă a agriculturii de către [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT], precum și de către entitățile agricole din republică etc.
Implementarea rezultatelor științifice. Recomandările propuse în teză au fost implementate în întreprinderile agricole din r-ul Călărași.
ANNOTATION
To the doctoral thesis in Economy on the theme “The consumption mechanism of raw material, goods and material in agricultural enterprises”.
[NUME_REDACTAT] University of Moldova, [NUME_REDACTAT] Vasile, Chisinau, 2012
The thesis structure consists of: introduction, three chapters, general conclusions, recommendations, bibliography with 93 titles, 132 pages of basic text, 29 tables, 17 figures, 4 annexes. The obtained results are published in 6 scientific works.
Key words: agriculture, consumption mechanism, economical efficiency, materials, goods, resources, stocks, output of the consumptions.
The domain of studies is constituted by theoretical, methodological and practical aspects of the consumption mechanism of the raw material, goods and materials in agricultural enterprises of [NUME_REDACTAT].
The principal purpose of the thesis consists in the investigation and recommendations elaboration and motivation of priority ways of efficient capitalization of material resources and stocks, financial administration in agricultural enterprises. The research objectives are: the economical efficiency evaluation of the raw material, stocks, material and goods in agriculture, the analysis of influence factors on the modification of production consumptions and agricultural products costs; the motivation of reduction ways of agricultural production consumptions.
The novelty and scientific originality consists in: adaptation and motivation with respective modifications of the consumption mechanism definition as well as the project elaboration of projecting of a consumption mechanism of production material resources in agriculture: the motivation of the make-up and structure of best consumption in producing vegetal and animal production; the motivation of products weight and total sold of the sun -flower seeds by means of the analysis of stocks balance in agricultural enterprises of [NUME_REDACTAT]; the dynamics motivation of consumptions increase of production per 1 ha and animal head of certain animal and vegetal products in agricultural enterprises; the forecast elaboration till 2014 year of material consumptions output in producing agricultural production in agricultural enterprises; the elaboration and realization of complex analysis of consumptions modification of different types of non homogeneous products stocks utilizing the economical indexes method combined with the procedure of absolute difference; the motivation of the principal ways of consumptions reduction for products producing in agricultural enterprises.
The important scientific problem solved in the thesis in the motivation of prioritary ways of efficient capitalization of material resources in agricultural, enterprises activity through the prism of foundation on scientific criteria and economical judgments of the component parts of the consumption mechanism of these ones.
The theoretical significance and applicative value consists in fact that the principal scientific results from the thesis may be utilized by the Ministry of Agriculture and [NUME_REDACTAT] from the Republic of Moldova for elaborating of recommendations and measures of efficient capitalization of material resources.
The utilization of the motivation calculation of production consumptions increase per 1 ha and head of animal of certain animal and vegetal products may be used in volume planning of products and necessary consumptions in the activity of agricultural enterprises.
The author opinions and recommendations concerning the main ways of consumptions reduction for producing of production in agricultural enterprises from the Republic of Moldova may be utilized the elaboration activity of solutions concerning the efficient and durable development of the agriculture by the Ministry of Agriculture and [NUME_REDACTAT] from Republic of Moldova as well as by the agricultural entities of our republic etc.
The implementation of scientific results. The suggested recommendations in the thesis were implemented as part of certain autochthonous entities.
АННОТАЦИЯ
к докторской диссертации по экономике на тему «Механизмы потребления сырья, товаров и материалов на сельскохозяйственных предприятиях» Государственный Аграрный Университет Молдовы, Сидэу Марина Васильевна, Кишинёв, 2012
Работа состоит из: введения, трёх глав, общих выводов, рекомендаций, библиографических данных, содержащих 92 наименований, 132 страниц основного текста, 29 таблиц, 17 рисунков, 4 приложений.
Ключевые слова: сельское хозяйство, механизм потребления, экономическая эффективность, материалы, товары, ресурсы, запасы, эффективность расхода.
Область исследования составляет теоретические, методологические и практические аспекты механизма расхода сырья, товаров и материалов на сельскохозяйственных предприятиях Республики Молдова.
Основная цель работы заключается в исследовании, разработке и аргументации приоритетных путей эффективности использования материальных ресурсов и управления производственными запасами на сельскохозяйственных предприятиях.
Задачи диссертации: оценка экономической эффективности запасов сырья, материалов и товаров в сельском хозяйстве; анализ факторов влияния на изменение производственных затрат и себестоимости сельскохозяйственной продукции; аргументация путей снижения потребления сельскохозяйственной продукции.
Научная новизна и оригинальность работы состоит в следующем: утверждение и аргументация, с необходимыми определениями, механизма потребления, а также разработка проекта планирования механизма расхода материальных производственных ресурсов в сельском хозяйстве; аргументация состава и структуры оптимального потребления при производстве растительной и животноводческой продукции; аргументация доли продукции и всего реализованных семян подсолнечника, посредством анализа баланса запасов на сельскохозяйственных предприятиях Республики Молдова; аргументация роста производственного потребления на 1га и на 1ед поголовья растительной и животноводческой продукции на сельскохозяйственном предприятии; разработка прогноза до 2014 года эффективности материальных затрат на производство сельскохозяйственной продукции на сельскохозяйственных предприятиях; разработка и осуществление комплексного анализа изменения затрат различных видов производственных запасов неоднородных товаров, используя метод экономических показателей, совмещённый с методом абсолютной разницы; аргументация основных путей снижения затрат по производству товаров на сельскохозяйственных предприятиях.
Научная трактовка работы состоит в аргументации приоритетных путей эффективности использования материальных ресурсов в деятельности сельскохозяйственных предприятий через призму обоснования научных критериев и экономической рациональности компонентов механизма их расходов.
Теоретическое значение и практическая ценность работы заключается в том, что основные научные результаты работы могут быть использованы Министерством Сельского Хозяйства и Пищевой Промышленности Республики Молдова для разработки рекомендаций и мер эффективного использования материальных ресурсов. Использование расчётов аргументации роста производственных затрат на 1га и 1ед поголовья растительной и животноводческой продукции могут быть применены при планировании объёма продукции и необходимых затрат сельскохозяйственных предприятий. Рекомендации и выводы автора работы относительно основных путей снижения затрат на производство продукции на сельскохозяйственных предприятиях Республики Молдова, могут быть использованы Министерством Сельского Хозяйства и Пищевой Промышленности, а также сельскохозяйственными предприятиями, в разработке мер по устойчивому и эффективному развитию сельского хозяйства.
Внедрение результатов исследования. Предлагаемые в работе рекомендации были внедрены в ряде сельскохозяйственных предприятий Каларашского района Республики Молдова.
LISTA ABREVIERILOR
CSI – [NUME_REDACTAT] Independente;
CAI – [NUME_REDACTAT]
C/HPh – consumul de carburant pe cal putere pe oră;
HPt – puterea tractorului exprimată în cai putere;
Tos – timpul operativ pe schimb;
Rs – randamentul pe schimb;
SA – Sistemul de aprovizionare;
F.N.C. – [NUME_REDACTAT] de Cecuri;
SU – Substanță uscată;
CR – Consum rațional;
UN – Unități nutritive;
TCP – Transformare consum productiv;
PBD – proteină brută digestivă;
Mn – Indicator de masă netă;
Cs – Consum specific;
Cp – Costul produsului;
Fi – Fază de informare.
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța problemei abordate. În economia de piață una din cele mai importante probleme este desfășurarea producției în mod continuu și la o scară din ce în ce mai mare care impune cu necesitate asigurarea întreprinderii cu materiale, materii prime, mărfuri – utilaje, tehnologii, forță de muncă, mașini tractoare, combine, piese de schimb, combustibil, uleiuri în cantitate și ritmuri cerute de consumul productiv. În același timp, desfacerea produselor finite rezultate din activitatea întreprinderilor, reprezintă conduita care creează premisele necesare realizării și reluării producției, substanța materială de asigurare a reproducției pe o scară superioară. Asigurarea și gestionarea resurselor materiale, materii prime și a mărfurilor utilizate în agricultură, constituie unul dintre subsistemele de bază din amontele sistemului agroalimentar, fără de care nu poate fi concepută activitatea economică, de producție și comercială din această ramură esențială a economiei ce condiționează nivelul de trai al populației prin oferta consumului și prețurile produselor de subzistență. Scopul oricărei activități de asigurări cu resurse materiale, materii prime și energie are la bază principiul eficienței care constă în obținerea unui efect maximal cu minimum de eforturi.
Lucrarea este orientată spre identificarea, folosirea și valorificarea resurselor și mijloacelor necesare întreprinderilor agricole, capabile să – și asigure o poziție performantă și adecvată cerințelor umane pe piață prin folosirea acestora în cel mai eficient mod. Rezultatele acestor cercetări sunt în interdependență de gestiunea consumurilor materiale și mărfurilor și găsirea direcțiilor principale de valorificare ale acestora.
Reieșind din cele menționate, putem afirma că tema cercetării este foarte actuală.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul principal al tezei îl constituie cercetarea, argumentarea căilor prioritare de eficientizare a valorificării resurselor materiale, a gestiunii stocurilor în întreprinderile agricole și elaborarea recomandărilor pentru realizarea acestora.
În conformitate cu scopul propus au fost formulate următoarele obiective:
studierea concepțiilor teoretice și metodologice privind mecanismul de consum, precum și a principiilor privind alocarea și combinarea optimă a resurselor materiale;
estimarea și analiza componenței și structurii consumurilor în activitatea întreprinderilor agricole din [NUME_REDACTAT];
identificarea rolului, funcțiilor și principiilor de amplasare a depozitelor de materiale, materii prime și mărfuri;
evaluarea eficienței economice a stocurilor de materie primă, materiale și mărfuri în agricultură;
abordarea problemei situației și rolului normării consumului de resurse în gestiunea proceselor de producție;
analiza factorilor de influență la modificarea consumurilor de producție și a costurilor produselor;
analiza valorificării resurselor materiale și energetice în vederea identificării și argumentării căilor de reducere a consumurilor producției agricole.
Noutatea și originalitatea științifică constă în fundamentarea și aprofundarea modificărilor respective a conceptelor mecanismului de consum, argumentarea componenței și a structurii consumurilor optimale la producerea producției vegetale și a celei animaliere; elaborarea pronosticului până în anul 2014 a randamentului consumurilor materiale la producerea producției agricole în întreprinderile agricole; elaborarea și soluționarea unor probleme legate de analiza complexă a modificării consumurilor a diferitor tipuri de stocuri de produse neomogene utilizând metoda indicilor economici combinată cu procedeul diferenței absolute; argumentarea căilor principale de reducere a consumurilor pentru producerea produselor în întreprinderile agricole, care vor permite eficientizarea și optimizarea mecanismelor de consum a materiei prime, mărfurilor și materialelor în întreprinderile agricole.
Problema științifică importantă, care a fost soluționată în domeniul cercetat, constă în valorificarea căilor prioritare de eficientizare a mecanismelor de consum a materiei prime, mărfurilor și materialelor în întreprinderile agricole, argumentarea necesității gestiunii corecte a consumurilor de materiale, depozitarea resurselor materiale și utilizarea eficientă a stocurilor; rezolvarea unor probleme legate de normarea consumului de resurse în procesele de producție din întreprinderile agricole. Soluționarea acestor probleme în cercetare, a dus la demonstrarea avantajelor recomandărilor care sunt formulate în teză și au un impact pozitiv asupra dezvoltării întreprinderilor agricole.
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a tezei rezidă în impactul recomandărilor teoretice și practice privind perfecționarea măsurile de valorificare eficientă a resurselor materiale în întreprinderile agricole. Rezultatele acestei cercetări pot fi utilizate de către [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT] ca recomandări eficiente privind valorificare resurselor material ce vor optimiza procesele decizionale și performanțele întreprinderilor agricole.
Utilizarea calculelor argumentării creșterii consumurilor de producere la 1 ha și 1 cap de animal a unor produse vegetale și animaliere pot fi utilizate la planificarea volumului de produse și a consumurilor necesare în activitatea întreprinderilor agricole.
Propunerea analizei complexe a modificării consumurilor a diferitor stocuri de produse agricole neomogene va da posibilitate de a identifica factorii principali ce influențează modificarea.
Recomandările și opiniile autorului privind căile principale de reducere a consumurilor pentru producerea producției în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], pot fi utilizate în activitatea de elaborare a soluțiilor privind dezvoltarea durabilă și eficientă a agriculturii de către [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT], precum și de către entitățile agricole din republică, alte structuri interesate de valorificarea mecanismului de consum.
Aprobarea rezultatelor cercetărilor.
Rezultatele investigațiilor, conținutul de bază al rezultatelor cercetărilor, au fost aduse la cunoștința specialiștilor în domeniu în diferite lucrări științifice și reviste științifice de profil cu un volum de 2,89 c.a., inclusiv: 2 articole în reviste științifice cu recenzenți, inclusiv 1 articol în revistă peste hotare, 3 publicații fără coautori. Majoritatea rezultatelor au fost prezentate în cadrul unor simpozioane naționale și internaționale:
Teoria consumului rațional de resurse și materiale – obiectiv fundamental al întreprinderilor. În: Economie și Sociologie, IEFS, Chișinău, 2011, nr.2, p 147 – 153, 0,5 c.a. ISSN 0236 – 3070.
Eficiența stocurilor de materii prime, materiale și mărfuri în întreprinderile agricole În: Economie și Sociologie, IEFS, Chișinău, 2011, nr.2, p.96 – 101, 0,5 c.a. ISSN 0236 – 3070.
SCIENTIFIC PAPERS Serial „Management, economic engineering in agriculture and rural development” volume 10 (1). The methods of rational consumptions of materials, raw material and finished products resources. Bucharest, Romania, 2010, 119 – 123 p. 0,3 c.a.
Probleme ale implementării tehnologiilor avansate și managementul contemporan în comunitățile rurale. În: [NUME_REDACTAT] naționale „Creșterea eficienței social – economice și bunăstării populației – cerința prioritară a societății”, Academia de Științe a Moldovei, [NUME_REDACTAT] Europeană și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Demografilor din [NUME_REDACTAT], Chișinău, 2010, 69 – 71 p. 0,25 c.a.
Sumarul compartimentelor tezei include: adnotare, lista abrevierilor, introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, bibliografie, anexe. Conținutul tezei este expus pe 132 pagini. Materialul ilustrativ conține 17 figuri, 29 tabele, 4 anexe.
În introducere este argumentată actualitatea și importanța problemei abordate în teză. Este formulat scopul și sunt stabilite obiectivele cercetării, elementele de noutate științifică. Pe lîngă aceasta, este redată semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării; s-a făcut referire la problema științifică importantă soluționată.
Capitolul 1 – „Bazele teoretice și metodologice ale mecanismelor de consum a resurselor materiale în agricultură” – pune în evidență considerații teoretice privind mecanismul de consum a resurselor în unitățile agricole; sunt evidențiate diverse opinii privind abordarea clasificării potențialului de resurse folosite și se evidențiază părerea autorului. Este elaborat procesul de fundamentare a unui mecanism de consum a resurselor materiale de producție, în baza căruia a fost formulată problema științifică importantă soluționată – modificările în ceea ce privește esența conceptuală a mecanismului de consum.
Capitolul 2 „Gestiunea consumurilor materiale și mărfurilor în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT]” tratează problemele legate de componența și structura consumurilor în activitatea întreprinderile agricole; analiza dinamicii modificării consumurilor materiale (produse și servicii) incluse în costul producției; estimarea nivelului consumurilor materiale la 1 ha teren agricole și ponderea acestora în ramura vegetală și animalieră în întreprinderile agricole în profil raional al [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT]; identificarea rolului, funcțiilor și principiilor de amplasare a depozitelor de materiale, materii prime și mărfuri.
Capitolul 3 „Căi de eficientizare a valorificării resurselor materiale și a gestiunii stocurilor în întreprinderile agricole” se indică problema științifică soluționată, care cuprinde aspecte metodologice, aplicări practice și sugestii privind argumentarea căilor prioritare de eficientizare a valorificării resurselor materiale în activitatea întreprinderilor agricole prin prisma aplicării tuturor componentelor mecanismului de consum;include o analiză amplă a dinamicii stocurilor de semințe de floarea soarelui,a balanței acestora în întreprinderile agricole; este determinată eficiența economică a unor produse vegetale și animaliere; este analizat în dinamică costul unitar al principalelor produse din întreprinderile agricole; este apreciat rolul și situația normării consumului de resurse în gestiunea proceselor de producție în întreprinderile agricole; în baza exemplelor sunt apreciate consumurile materiale la 1 ha pe unele întreprinderi din diferite raioane în comparație cu cele normate; sunt analizate în dinamică modificările randamentului consumurilor materiale în întreprinderile agricole și efectuat pronosticul acestuia până în anul 2014; stabilirea corelației între randamentul consumurilor și ponderea valorii acestora în ramura vegetală și animalieră în plan teritorial în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT]; sunt analizate influența factorilor principali asupra modificării costurilor unitare a producției; se propune o analiză factorială complexă a modificării consumurilor pe diferite stocuri de produse neomogene; se abordează căile principale de reducere a consumurilor pentru producerea produselor și anume: sporirea surselor financiare pentru procurarea animalelor productive și de tracțiune de rasă, promovarea celor mai eficiente culturi, semințelor de elită, crearea hibrizilor, înființarea de plantații perene, în baza materialului săditor autohton;stabilirea proporționalității diferitelor părți ale bazei tehnico-materiale, perfecționarea tehnologiilor de producere și cultivare cu randamente înalte ce pot spori productivitatea;ridicarea nivelului tehnic și calitativ al produselor, lucrărilor și prestațiilor, concomitent cu reducerea costurilor de producție în condițiile ridicării nivelului calitativ al produselor, a diversificării sortimentale și stimulare a competitivității acestea.
1. BAZELE TEORETICE ȘI METODOLOGICE ALE MECANISMELOR DE CONSUM A RESURSELOR MATERIALE ÎN AGRICULTURĂ
Considerații teoretice privind mecanismul de consum a resurselor în unitățile agricole
Agricultura, ca ramură importantă a [NUME_REDACTAT] are un rol important în dezvoltarea economiei, îndeplinind o serie de funcții cu caracter economic și social. Ca ramură de bază a economiei, agricultura furnizează produse agroalimentare pentru consumul populației si materii prime agricole pentru industria prelucrătoare,participând nemijlocit și la crearea rezervelor de stat. Agricultura furnizează o mare varietate de produse agricole în sectorul industrial de natură vegetală și animală. Produsele agricole de natură vegetală și animală sunt utilizate atît în consumul curent al populației, cît și ca materie primă pentru industrie.
Astfel, consumul produselor de origine agricolă persistă în viața cotidiană a fiecăruia dintre noi. Prin consum se înțelege un proces prin care sunt satisfăcute anumite nevoi ale consumatorului. Consumul este un element indispensabil al existenței vieții omului. Oamenii consumă bunuri, majoritatea cărora constituie rezultatul unui proces de producție. În funcție de conținut și finalitate deosebim consum productiv și personal. Uneori, pentru a produce bunuri pentru consum personal, sunt necesare consumuri în scopuri productive, adică aceste bunuri trebuie să fie rezultatul unui proces de producție pentru a fi utile pentru consumul final. Astfel, consumul productiv presupune valorificarea unor resurse în scopul producerii de noi bunuri, cum este și cazul producției agricole, pentru producerea căreia sunt necesare consumuri de diversă natură și destinație.
Deciziile de alocare și de combinare, condițiile de aplicare a resurselor în vederea obținerii de noi bunuri și servicii destinate consumului depind de mecanismele de consum a acestora.
Termenul „mecanism” a intrat în uzul științei economice din domeniul tehnic, odată cu apariția necesității descrierii proceselor sociale și de producție în interacțiunea lor, ca sistem. Conform DEX-ului limbii române, conceptului „mecanism” îi sunt atribuite mai multe sensuri, [35, p.615]:
Sistem tehnic alcătuit din mai multe piese mobile și fixe care sunt angrenate între ele, astfel încât unele elemente mobile, transmițând forțele de la elementul conducător la elementele conduse, pot antrena mișcarea acestora.
Totalitatea elementelor care alcătuiesc un astfel de sistem; mașinărie.
Mod în care se desfășoară un fenomen, o reacție, mod de funcționare etc.
Sistem, mod de organizare politică, economică, socială etc.
Din cele prezentate, primul sens este de natură tehnică, pe cînd în știința economică sunt mai uzuale celelalte sensuri.
Termenul „mecanism” în literatura de specialitate din domeniul economiei a fost introdus în a doua jumătate a anilor 60 ai sec. XX. Acest concept a prins rădăcini, iar cercetările economice actuale abundă în concepte ca „mecanism economic”, „mecanism financiar”, „mecanisme de control”, „mecanismul dezvoltării social-economice” etc.
În unele situații prin „mecanism” se înțelege totalitatea stărilor unui sistem (spre exemplu, mecanismul financiar – totalitatea stărilor sistemului financiar), în altele acesta este identificat ca fiind principalul motor al dezvoltării, elementul structural principal al unui sistem, precum și particularitățile interacțiunii acestuia cu alte componente. Prototipurile mecanismelor simple, împrumutate din mecanică (pârghia, planul înclinat etc.) au format în știința economică așa-numitele instrumente sau pârghii ale mecanismului economic, financiar etc.
În literatura economică conceptul de mecanism este prezentat ca fiind un fenomen ce se află în automișcare în timp și în spațiu sub acțiunea unor legi stabilite. În această accepțiune, unii cercetători prezintă mecanismul economic ca fiind „totalitatea metodelor și pârghiilor de influență asupra proceselor economic, precum și reglementarea acestora. [28, p.32]
Unii autori definesc mecanismul economic ca „o modalitate de funcționare a sistemului economic, indiferent de dimensiunea acestuia”, la baza căruia se află o totalitate determinată de relații de producție. În acest sens, putem concluziona că mecanismul economic poate fi abordat la diferite nivele: macroeconomic, mezoeconomic (la nivel de ramură, domeniu al economiei naționale), microeconomic, precum și orice alt nivel, care poate fi abordat sistemic.
Despre însemnătatea conceptului mecanism în știința economică ne relatează și faptul că în anul 2007 cercetătorii [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] au fost premiați cu cea mai înaltă distincție în domeniul științelor – [NUME_REDACTAT] „pentru contribuția remarcantă în studierea teoriei de concepere a mecanismelor” [80]. Toți trei sunt cetățeni americani, din care doar doi – Eric S. Maskin si Roger B. Myerson – sunt de origine din SUA, născuți în 1950, [NUME_REDACTAT], respectiv în 1951, Boston. [NUME_REDACTAT] este originar din Rusia (născut la Moscova, în anul 1917) [87].
La baza teoriei de concepere a mecanismelor se află Hurwicz, dar a fost dezvoltată și aplicată de ceilalți doi cercetători. Teoria în cauză oferă instrumentele necesare pentru a analiza și pentru a răspunde la o serie de întrebări, cum ar fi:
care sunt mecanismele comerciale care vor realiza cele mai mari câștiguri din comerț;
care sunt mecanismele care vor maximiza veniturile estimate ale vânzătorului;
care sunt cele mai eficiente proceduri de luare a deciziilor pentru a implementa proiecte comune apetisante, concomitent cu respingerea fondurilor pentru proiectele nedorite, sau care scheme de asigurări vor aduce cea mai buna acoperire a proiectelor, fără să aibă costuri exagerate.
Conform aprecierilor experților [NUME_REDACTAT] Suedeze, teoria „ne permite sa distingem situațiile în care piețele funcționează bine de cele în care piețele funcționează prost".
În opinia lor, cea mai generală definiție, care poate fi atribuită oricărui tip de interacțiune între subiecții economici, considerând această acțiune drept un joc strategic este cea de mecanism. Jocul este o descriere a modului cum vor acționa jucătorii (subiecții economici) și care vor fi consecințele (rezultatele) fiecărui set de acțiuni.
O categorie importantă a științei economice care derivă din esența conceptuală a mecanismului este cea a mecanismului economic, care reprezintă un sistem de forme și metode interdependente de gestiune a producției sociale și a elementelor structurale ale acestora. Totodată, se consideră că, pe de o parte, mecanismul acționează ca o formă specifică de manifestare a relațiilor de producție (planificarea, normative, standarde, preț, profit), pe de altă parte – este aplicat în practică ca o metodă de gestiune.
O altă definiție a mecanismului economic este cea dată de [NUME_REDACTAT] potrivit căreia acesta reprezintă „ansamblul de metode și instrumente de conducere și/sau reglare utilizate de către factorii de decizie, împreună cu obiectivele care guvernează această conducere și/sau reglare și întregul sistem organizațional prin intermediul căruia se efectuează [66, pag.338].
Analizând opiniile existente cu referire la mecanismele existente în economie, trebuie să apreciem gradul înalt de incertitudine terminologică, ceea ce este inacceptabil pentru o cercetare științifică obiectivă. Această incertitudine a conceptului "mecanism", nu permite formarea unui aparat conceptual, fapt care introduce confuzii în procesul de formalizare a obiectelor, reduce gradul de argumentare al cercetărilor economice.
Toate definițiile citate mai sus ale mecanismului economic în abordarea conceptuală se referă mau mult la proces decât la resurse. Cunoașterea mecanismului prin care sunt create bunuri pentru satisfacerea cererii de produse agricole implică studierea procesului logic de decizie care îl determină pe producător să caute soluții de obținere a avantajelor maximale cu cantități minimale de resurse disponibile.
Resursele de producție sunt reprezentate de potențialul natural, material și financiar și uman de care dispune o exploatație agricolă care, în contextul creat de mediul social, sunt atrase și folosite în procesul de producere a produselor agricole. Resursele atrase în procesul de producție mai poartă denumirea și de factori de producție, care, prin mecanismul funcționării lor, asigură obținerea produselor vegetale și animale. În noțiunea de resursă se cuprind și resursele neatrase în procesul de producție. [NUME_REDACTAT] consideră că potențialul de resurse al unei întreprinderi agricole, este, de regulă, mai mare decât resursele utilizate (consumate), [86, pag. 124].
Având în vedere că resursele de producție în agricultură sunt destinate pentru a fi valorificate în cadrul procesului de producție, putem considera că acest proces poate fi considerat un mecanism de consum a factorilor de producție, întrucât „pe măsură ce resursele sunt integrate în producție ele devin factori de producție” [24, pag. 135].
Prin factori de producție se are în vedere elemente care participă nemijlocit în procesele economice și de care depinde rezultatele tehnice (ex: producția și calitatea ei) și economice obținute (ex: costul, profitul, rata profitului). Fiecare factor poartă denumirea resursei din care provine și se caracterizează prin cantitate, calitate, preț și posibilități de combinare sau substituire cu alți factori. Cantitatea, calitatea și prețul cu care este achiziționat un factor influențează la rândul lor cantitatea, calitatea și costul produselor unei activități, respectiv rezultatele obținute din desfășurarea unui proces economic.
J.B. Say, reprezentant al [NUME_REDACTAT], sublinia în lucrarea sa „Tratat de economie politică” [88]., că la producerea bunurilor participă trei factori: munca, natura (pământul) și capitalul. Primii doi factori – munca și natura – sunt factori primari sau originari, întrucât ei reprezintă punctul de plecare a activității economice. Celălalt factor, capitalul este factor derivat, care rezultă din interacțiunea primelor, [92, pag. 72].
O importanță deosebită are atragerea în procesul de producție a acelor resurse care asigură sporirea producției agricole în condiții de eficiență economică ridicată, în special prin multiplicarea efectului resurselor naturale nepurtătoare de costuri (energia solară, clima etc.) (între diferite resurse există legături de dependență și condiționare reciprocă).
În opinia mai multor cercetători „factorii de producție reprezintă totalitatea resurselor materiale și umane atrase și utilizate în activitatea economică, adică resursele economice „activizate”, potențialul de resurse economice atrase în circuitul economic” [77, p.80] sau „factorii de producție reprezintă un potențial activ format din resursele atrase în circuitul economic” [24, p.135].
În acest sens, Dobrotă N. susține că „Baza estimării și analiza factorilor de producție „îl constituie resursele economice, ansamblul mijloacelor disponibile și susceptibile de a fi valorificate pentru producere de bunuri economice și servicii”, [36, p.124].
Consumurile de factori se transformă în produse, prin intervenția factorilor naturali și a muncii umane. Orice activitate desfășurată în vederea obținerii unui bun presupune un proces de producție. Procesul de transformare fizică a factorilor de producție în produse se numește proces de producție. Producția poate fi definită ca proces de creare de bunuri sau ca „un ansamblu de operații de utilizare și transformare a factorilor de producție, în vederea atingerii funcției obiectiv a producătorului: maximizarea profitului” [92, pag. 64]. În procesul de utilizare a factorilor se formează structura și nivelul costului unitar al fiecărui produs, a cărui influență asupra rezultatelor finale ale întreprinderii agricole este însemnată, iar în unele situații – decisivă.
Dacă în unele domenii de activitate acest obiectiv poate fi realizat nu neapărat prin costuri reduse, atunci în agricultură, datorită specificului ramurii, producătorii concurează nu prin prețuri, ci prin costuri. Aceștia sunt preocupați mereu de găsirea unor căi de reducere a costurilor de producție. Unii savanți susțin că „pentru funcționarea normală a activității este necesar ca factorii de producție să fie abordați sistemic, pentru a se crea un echilibru structural, cantitativ și calitativ” [31, p.72].
Entitățile agricole utilizează factori de producție de natură materială foarte variați, în cantități diferite și cu efecte care se pot deosebi mult între ele, care depind de un șir de condiții, precum: nivelul de alocare, perioada și metodele de aplicare, proporții în care se combină, calitatea, conținutul de substanțe active etc. Printre resursele care influențează direct nivelul producției agricole, respectiv eficiența economică a acesteia, o importanță deosebită o au materialele biologice, materiile prime, mijloacele de protecție și fertilizare a plantelor, furajele, medicamentele etc.
Factorii materiali, ca rod al unor procese de muncă anterioare, își transmit integral sau parțial valoarea asupra produselor obținute într-un ciclu de producție, contribuind în mod decisiv asupra costului unitar al acesteia. Pornind de la acest deziderat, considerăm că însăși procesul de consum a factorilor materiale poate fi considerat un mecanism, cu pârghii și metode specifice. Obiectivul cercetării acestor mecanisme este utilizarea rațională a factorilor de producție de natură materială în agricultură.
Obiectivul managementului oricărei activități agricole constă în valorificarea eficientă a resurselor limitate și protejarea efectelor resurselor nelimitate prin aplicarea unor metode, tehnici și pârghii de combinare și substituire, bazate pe aplicarea realizărilor științei și a raționamentelor economice. Acest deziderat impune necesitatea cercetării consumului de resurse nu ca pe un simplu proces, ci ca pe un mecanism cu metode, tehnici, pârghii și modalități de funcționare.
Cercetarea mecanismului de consum resurselor de producere permite de a efectua o analiză mai profundă și diferențiată a diferitor factori ale dezvoltării producerii cu scopul dezvăluirii rezervelor de reducere a consumului și creșterii eficienței valorificării acestora.
O resursă este formată din elemente componente ce au caracteristici și funcționalități distincte. Între elementele componente ale unei resurse, ca și între diferite categorii de resurse există legături, conexiuni, de care depinde comportarea acestora în procesul de producție. Aceste legături de interdependență asigură funcționalitatea sistemului resurselor într-o unitate agricolă. Antrenarea resurselor în procesul de producție trebuie astfel realizată încât să se valorifice superior întregul potențial de care dispun întreprinderile agricole și în primul rând pământul.
Premisa utilizării raționale a resurselor disponibile o constituie clasificarea acestora după anumite criterii. Cunoașterea clasei fiecărei resurse și a componenței lor stă la baza fundamentării sistemelor de producție, de organizare și manageriale ale acestora.
În literatura de specialitate sunt multiple încercări, în mare măsură reușite, în privința clasificării resurselor, ceea ce constituie o sursă informativă, o bază importantă în atragerea și folosirea lor eficientă.
Tabelul 1.1.Clasificarea potențialului de resurse folosite în unitățile agricole
Sursa: Elaborat de autor în baza surselor 59, pag. 100 – 108 și 86, pag. 124
Clasificarea potențialului de resurse după aceste criterii, denotă, că una și aceeași resursă poate fi prezentă în mai multe clase de folosință, deoarece respectivele însușiri ale acestora corespund mai multor criterii de clasificare.
Prin cunoașterea claselor de folosință, conținutul componentelor, a caracteristicei lor și a volumului, unitățile agricole pot să se orienteze la [37, pag.87]:
Combinarea, substituirea lor și alocarea optimală a resurselor;
Alegerea alternativei resurselor prin îmbinarea celor nelimitate cu cele epuizabile;
Să asigure măsurile de protejare a resurselor;
Să prognozeze posibilitățile implementării progresului tehnico-științific;
Utilizarea pe raționamente economice și criterii științifice a resurselor limitate (epuizabile), mai puțin regenerabile și neregenerabile.
Resursele prin existența lor în raport cu procesul de producere au caracterul unui potențial productiv sau economic. Resursele pot fi estimate și analizate atât ca stocuri, care indică la existența lor la un moment anumit de timp, cât și ca fluxuri când ele sunt atrase și utilizate în circuitul economic.
După opinia lui [NUME_REDACTAT] în comparație cu resursele, factorii de producție se oferă la potențialul de surse disponibil și valorificabil, atras în circuitul economic, iar factorii de producție pot fi analizați ca stocuri și ca fluxuri [58, pag. 75].
Factorii sunt elemente în stare activă, fiind utilizați în producția de bunuri și de servicii și nu ca elemente de potențial economic. Este de menționat și faptul că cu toată separarea dintre resurse și factori, enunțată între aceste două categorii, există în permanență un proces de transformare a resurselor în factori și a factorilor în resurse. Aceasta rezultă din faptul că prin utilizarea factorilor de producție se acumulează noi cunoștințe tehnice și științifice, se descoperă noi elemente tehnice, noi abilități în procesul de producție, se pot descoperi noi soiuri de plante, se perfecționează forța de muncă, etc. Toate acestea reprezintă surse care, rezultatele, se transformă din nou în factori de producție mai productivi, mai performanți, [18, p.102-104].
O componentă importantă a oricărui mecanism sunt pârghiile acestuia, precum și resursele necesare pentru funcționarea acestuia și care trebuie să se reflecte în structura acestuia.
Natura polifactorială a sistemului agricol de producție, impune definirea și cunoașterea conținutului mecanismului de consum a factorilor de producție în funcție de resursele din care provin. În opinia noastră, mecanismul de consum a resurselor în agricultură poate fi reprezentat ca componentă a procesului de producție, după modelul mecanismului utilizat de către programatori, în modul următor:
Figura 1.1. Mecanismul de consum ca componentă a procesului de producție
Sursă:elaborat de autor în baza sursei 57, pag. 32
Reieșind din figura 1.1, mecanismul (primul element al procesului) prin intermediul gestiunii (al doilea element al procesului) realizează funcția de proces – adică transformarea „input-urilor” în „output-uri).
În așa mod, mecanismul de consum reprezintă substanța procesului și include totalitatea elementelor interdependente și a pârghiilor, îndreptate spre exercitarea funcțiilor procesului de producție.
Analiza comparativă a principalelor trăsături ale conceptului „mecanism” permite evidențierea următoarelor particularități ale mecanismului de consum:
Mecanismul nu poate exista în absența procesului, întrucât este o componentă a acestuia și este îndreptat spre executarea doar a unor funcții procesuale.
Mecanismul poate fi pus în mișcare numai prin intermediul unui proces (în cazul de față – procesul de producție este inițiatorul mecanismului de consum a resurselor materiale).
Îmbinarea mecanismului cu gestiunea reprezintă conținutul intern al procesului.
Pornind de la cele constatate, considerăm că mecanismul de consum poate fi definit ca totalitatea metodelor, tehnicilor și pârghiilor de combinare a resurselor de producție în vederea realizării anumitor obiective ale unității agricole.
Orice mecanism necesită a fi proiectat. Activitatea de proiectare a mecanismului, în opinia autorului, poate fi efectuată în următoarea consecutivitate:
Se analizează input-urile necesare procesului de producție, adică resursele;
Se cercetează componența și diferite alternative de combinare, substituire a resurselor, eficiența economică a îmbinării acestora, gradul de corespundere a acestora procesului de bază (tehnologiei de producție);
Se inițiază procesul de proiectare a mecanismului, sarcină care este atribuită unui analist economist, manager, unei echipe profesioniste.
Diagrama proiectării unui mecanism de consum a resurselor de producție în agricultură se poate prezenta în modul următor:
Figura 1.2. Procesul proiectării unui mecanism de consum a resurselor materiale de producție în agricultură.
Sursă: elaborată de autor
Figura 1.2 reflectă că variabilele de intrare în proces sunt reprezentate de resurse independente (un potențial de resurse necesare desfășurării unui proces de producție), la ieșirea din proces avem mecanismul de consum – un sistem de resurse ce se află în relații de interdependență și interconexiune. Combinarea diferitor factori de producție pentru a obține un anumit produs la nivel de entitate economică are loc în baza unei tehnologii de producție.
Asemenea mecanisme pot fi elaborate pe tipuri de culturi agricole, animale etc.
În economia de piața necesitatea organizării activității unei întreprinderi agricole potrivit unui anumit sistem este pusă în directă legătură cu avantajele reale, care rezultă din posibilitatea combinării optime a tuturor factorilor de producție, astfel încât să se obțină maximum de randament cu eforturi minime (costuri minime).
Eficacitatea mecanismului de consum depinde de măsura în care acesta contribuie la realizarea unor rezultate cît mai înalte de către producătorii agricoli, cît și de modul în care se acționează pentru buna funcționare a întreprinderii agricole, pentru adaptarea lui la noile condiții apărute. „Mecanismul trebuie continuu adaptat cerințelor și posibilităților economiei naționale, deoarece el constituie un organism viu, dinamic, perfectibil” [60, pag.35].
Consumul factorilor de producție în agricultură se transformă în produse, prin intervenția factorilor naturali și a muncii. Cantitatea de produse obținute (randamentul culturilor agricole și productivitatea animalelor și păsărilor) trebuie să coreleze cu cantitățile de factori de producție utilizați pentru obținerea acestuia. Desigur, în agricultură acest lucru este mai puțin controlabil, având în vedere influența factorilor naturali asupra procesului de producție și riscurile specifice acestui domeniu de activitate.
Cu toate acestea, este necesar ca mecanismul de consum elaborat și aprobat să asigure un echilibru între factori. Insuficiența unor factori poate diminua efectul celorlalți factori de producție. în acest sens, respectarea cantităților și proporțiilor dintre factori recomandate de tehnologiile de producție aplicate este o condiție obligatorie de respectat a oricărui mecanism de consum. În caz contrar, efortul întreprinderilor agricole se va solda cu o risipă de factori și de muncă umană, diminuându-se simțitor și efectele așteptate.
Metodologia de fundamentare a mecanismului de consum a resurselor materiale în întreprinderile din sectorul agrar
Abordarea mecanismului de consuma resurselor de producție în agricultură constituie o problemă complexă care impune identificarea soluțiilor adecvate situațiilor particulare și necesităților de adaptare la anumite condiții specifice: bonitatea solului, tipul tehnologiei, amplasarea geografică etc.
În literatura de specialitate, abordarea problemelor privind folosirea rațională a factorilor de producție, inclusiv prin recurgere la modelarea matematică, aplicarea metodelor statistice, cercetărilor operaționale ocupă un loc remarcabil. Se argumentează aceasta prin faptul cu în procesul de consum a factorilor se formează structura și nivelului costului unitar al produselor, care influențează direct rezultatele activității entității agricole.
După cum s-a menționat și mai sus, resursele produc efecte numai dacă sunt trase în circuitul economic, devenind astfel factori ai dezvoltării economice. Astfel, factorii de producție reprezintă imput-urile în procesul de producție agricolă, concretizați în terenurile agricole, materiale și materii prime (semințe, îngrășăminte, pesticide, medicamente, furaje, energie, servicii), forță de muncă și mijloace de muncă informațiile care contribuie la obținerea producției agricole.
Randamente maxime la hectar pot fi obținute prin îmbinarea optimă a factorilor necesari dezvoltării plantelor în cantitățile necesare și în corespundere cu necesitățile fiecărui soi în parte. “Acțiunea factorilor vitali asupra plantelor poartă un caracter fiziologic indispensabil și de egală importantă, esența căruia constă în faptul, ca nici un factor nu poate fi înlocuit cu altul, iar dezvoltarea și nivelul de productivitate al plantelor este limitat de acel factor care se află în mărime minimă. Recolta va crește doar când fiecare din factori va avea valori optime și când toți factorii vor acționa asupra plantei simultan, reciproc și în complex” [63, pag.133].
Pentru fundamentarea mecanismului de consum a resurselor necesare pentru producerea produselor și prestarea serviciilor în agricultură se utilizează un șir de metode, instrumente și pârghii, menite să contribuie la alocarea eficientă a resurselor.
Printre pârghiile cele mai des aplicate în fundamentarea mecanismelor de consum a resurselor material putem menționa;
Normele sau normativele de consum;
Funcțiile de producție;
Fișele tehnologice etc.;
O importanță deosebită în metodologia fundamentării mecanismelor de consum a materiilor prime și materialelor aparțin normelor și normativelor. Rezultate înalte din activitățile agricole pot fi realizate la toate etapele de marketing, planificare, prognozare, organizare, management numai cu ajutorul unei sisteme unice de norme și normative. Cercetările efectuate ne demonstrează că în literatura contemporană lipsește o definiție unică referitor la conținutul economic al normelor și normativelor.
Cercetarea economică cere o definiție precisă a normelor și normativelor economice. Normele de consum materiale sunt utilizate la elaborarea planului și programelor de aprovizionare (reprezentând elementul principal de fundamentare a necesarului propriu-zis de materiale pentru îndeplinirea planului și programelor de producție), la elaborarea planului costurilor de producție.
Prin conceptul de norme se subînțelege mărimea admisibilă de consum a materiei prime, materiale, combustibil, energie și alte resurse la o unitate de producție; normativele prezintă mărimea calculată de consum a timpului de muncă ce se utilizează în normare, planificare și dirijarea activității de producere în întreprindere.
Norma reprezintă o limită admisibilă de consum a diferitor resurse la o unitate de producție (lucru îndeplinit), normativele – indicatorii relativi de utilizare a uneltelor și mijloacelor de producție. Norma este considerată o limită admisibilă de consum a resurselor de producere pentru fabricarea unei unități de producție, iar normativele – indicatorii comparabili de utilizare a lor. Dintre normele principale necesare pentru elaborarea planurilor de producție se consideră normele consumurilor de resurse materiale (material săditor, ambalaj, îngrășăminte, stimulenți, mijloace chimice și biologice ale plantelor, materie primă și materiale etc.);
Normativele sunt mărimile reglementate, generalizate ale consumurilor de timp și muncă, resurse materiale și bănești, obținute pe cale analitică sau de calcul. Utilizarea în practică a normativelor de consumuri cer o corectare în fiecare an reieșind în schimbările prețurilor la combustibil, tarifelor de salarizare și alte condiții de producție.
Norma de consum este formată din: [56]
consumul net sau util de materiale (Cn);
pierderi datorate procesului tehnologic (Pt);
pierderi netehnologice (Pnt);
materiale refolosibile rezultate în procesul tehnologic (Mrt)
materiale refolosibile rezultate în afara procesului tehnologic (Mrat).
Pentru majoritatea materialelor, norma de consum poate fi exprimata astfel [66]:
Nc = Cn + Pt + Mrt + Pnt + Mrat (1.1)
Savanții și cercetătorii autohtoni ( I. Balan, R. Băbălan și alții) au studiat și elaborat costuri normate și consumuri normate pentru diferite tipuri de culturi agricole și produse animaliere, în funcție de mărimea întreprinderilor, regiunea, tehnologiile de producție aplicate [11, 12, 25, 30, 79, 39].
La elaborarea consumurilor și costurilor normate, autorii acestui studiu nu au luat în considerare influența factorilor neeconomici (cataclisme, furturi etc.).
Elaborarea tarifelor de costuri pentru întreprinderile mari și/sau mijlocii s-a efectuat cu luarea în considerare a următoarelor principii [10]:
În procesul de producere consumurile operaționale ale întreprinderile agricole se transformă în costuri ale produselor și/sau serviciilor prestate. Metodologia calculării tarifelor de costuri s-a elaborat cu luarea în considerare a condițiilor specifice zonelor geografice (sud, centru, nord), precum și a condițiilor producătorilor de dimensiuni mari și mijlocii.
Structura articolelor de consumuri a fost determinată în conformitate cu prevederile [NUME_REDACTAT] de Contabilitate ale R.M.
Costul materialelor consumate se determină în baza prețurilor de piață fără TVA, cu excepția întreprinderilor mici (cu suprafețe de 3-25 ha), care în mare parte nu sunt plătitori de TVA. De aceea determinarea prețurilor materialelor consumate la aceste întreprinderi se face cu includerea TVA ș.a.
La elaborarea normativelor au fost utilizate metoda previzională, metoda de expertiză și metoda studiilor specializate. Repartizarea consumurilor directe se efectuează ținînd cont de particularitățile ramurile, și de faptul că se pot obține produse de bază și produse secundare și conjugate. Consumurile aferente producției de bază se determină prin metoda valorii rămase, metoda coeficienților, metoda indicilor ș.a..
Costurile aferente produselor secundare se determină aplicînd metoda coeficienților sau în cazul deșeurilor furajere – ponderea boabelor valoroase în acestea. Repartizarea consumurilor de producție în produsele de bază și cele secundare se face în 2 etape: 1) La prima etapă se calculează costurile aferente producției secundare prin înmulțirea coeficientului normative (spre exemplu, acest coeficient la paiele de culturi cerealiere spicoase constituie 12%). Suma totală a consumurilor se înmulțește cu acest coeficient și obținem suma consumurilor aferente producției secundare. După excluderea acesteia din suma totală obținem valoarea rămasă, care și constituie suma consumurilor aferentă producției de bază [6].
Norma de consum de resurse materiale reprezintă cantitatea maximă semințe, material săditor, materii prime, combustibili, energie electrică, energie termică și carburanți, piese de schimb etc., care urmează a fi consumate pentru producerea unei unități de produs, executarea unei unități de lucrare sau prestație de serviciu în condiții tehnologice și organizatorice prestabilite.
În unele surse mai putem întâlni „consum specific de materiale” [14, pag.53], care se determină ca raport între consumul total de materiale și volumul producției fabricate. Spre deosebire de „norma de consum”, care se elaborează din timp, „consumul specific” reprezintă consumul mediu efectiv de resurse materiale utilizat pentru obținerea unității de produs agricol sau pentru executarea unei unități de lucrări agricole sau serviciu în agricultură.
Aprecierea economică a consumului de resurse materiale se efectuează prin compararea acestor două categorii. Pentru a se aprecia ca „economică” folosirea resurselor materiale, „consumul specific trebuie să fie mai mic sau cel mult egal cu norma tehnică de consum. Orice depășire evidențiază, la prima interpretare, un consum irațional, situația impunând analize concrete ale stărilor de fapt, pentru a se stabili cauzele (subiective sau, după caz, obiective) care au condus la un asemenea fenomen, implicit a măsurilor care se impun” [83, pag.75].
Norma de consum de materiale reprezintă cantitatea maximă admisă a fi consumată în baza fișei tehnologice elaborată în condițiile respectării stricte a prescripțiilor tehnice și tehnologice, aplicării măsurilor care conduc la creșterea randamentului resurselor materiale consumate, organizării optime a proceselor de producție.
Normele de consum de materiale constituie „elemente de calcul” pentru elaborarea și fundamentarea planului de afaceri, bugetelor pe culturi și planurilor de aprovizionare cu material semincer și săditor, material biologic, fertilizanți, substanțe de protecție a plantelor, carburanți, combustibili, a bugetului costurilor de producție etc. Normele de consum de resurse materiale se pot exprima în unități fizice (tone, kWh, q, kg substanță activă etc.), convenționale (tone combustibil convențional), valorice etc.
Calitatea normelor de consumuri materiale este determinată de gradul de fundamentare a acestora, care depinde în mare măsură de metoda folosită în acest caz. Pentru o fundamentare economică a normelor de consum este necesară utilizarea unui șir de metode științifice, aplicații economico-matematice, care au menirea să cuprindă în calcul toți factorii concreți ce pot influența consumul de resurse materiale în agricultură.
Principalii factori care sunt luați în considerație la fundamentarea normelor de consum a resurselor materiale se numără: tehnologia de producție, condițiile concrete de producție unde va avea loc consumul, nivelul tehnic al mijloacelor de muncă, gradul de mecanizare a proceselor de muncă; bonitatea solului, felul și numărul lucrărilor de executat, pentru a obține un anumit nivel de producție la hectar, animal ș.a.
Fiecare element component al normei de consum trebuie să facă obiectul analizei pentru identificarea posibilităților de limitare la maximum a consumului de resurse materiale.
Ca metode de determinare a normelor de consum de materiale cercetătorii români R. Voicu și N. Dobre recomandă: [84, pag,73-78]
metodele bazate pe calculul tehnico-analitic;
metodele experimentale
metodele statistice;
programarea liniară etc.
Metodele bazate pe calculul tehnico-analitic au la bază fișa tehnologică de producție etc.), pornește de la cunoașterea caracteristicilor tehnologiei de producere ce urmează a fi folosită, ale tuturor factorilor care pot influența dimensiunea consumului.
Metoda experimentală se prezintă în două variante: de laborator și de producție.
Metoda experimentală de laborator pornește în determinarea normelor de consum de resurse materiale și energetice pornind de la încercări, probe, experiențe, cântărire efectuate asupra materialelor în sistemul de simulare în laborator a condițiilor de producție obișnuite. Metoda experimentală de producție constă în elaborarea normelor de consum de materii prime, materiale, combustibil și energie prin încercări și experiențe ce se fac direct în producție, în condiții normale de fabricație, de tehnologie și de organizare.
Prin metoda statistică normele de consum se extrapolează tendința consumurilor de resurse materiale realizate anterior cu ajutorul unui metode statistice (metoda ritmului mediu de creștere/descreștere, indicilor statistici), precum și cu ajutorul funcțiilor de ajustare a seriilor de timp, a corelației, regresiei etc. Normele de consum astfel stabilite pe baza datelor privind consumurile materiale realizate anterior prezintă dezavantaje prin faptul că prin intermediul acestora se extrapolează neajunsurile din perioadele anterioare, neținându-se seama de condițiile noi intervenite, de perfecționările aduse tehnologiilor de producție, organizării producției și a muncii etc.
Modalitățile concrete de fundamentare a normelor de consum sunt specifice fiecărei ramuri și subramuri a sectorului agricol, în funcție de culturi agricole, specii de animale și păsări care se prevăd pentru producție, de condițiile tehnologice în care se desfășoară activitatea, de natura și caracteristicile resurselor materiale, de dimensiunea întreprinderii. Normele de consum oferă informațiile necesare pentru elaborarea specificațiilor de materiale ce urmează a fi aprovizionate, precum și pentru încheierea contractelor economice cu furnizorii.
Pe lîngă metodele menționate mai sus, în opinia autorului, pot fi aplicate și metode bazate pe cunoașterea potențialului productiv al terenului, care poate constitui un punct de plecare în stabilirea normelor de consum de îngrășăminte la hectar [55, pag. 28].
Printre metodele de fundamentare a normelor de consum de resurse materiale unii cercetători recomandă metodele explicative, cum sunt funcțiile de producție, cu ajutorul cărora se studiază legătura dintre factori și producția obținută.
Fundamentarea deciziilor de utilizare optimă a factorilor de producție se face recurgând la metode diferite – statistice, matematice sau cercetări operaționale. Dintre acestea de o mai largă apreciere se bucură funcțiile de producție si economice.
Un exemplu, de utilizare a funcțiilor de producție prezintă autorii studiului „Optimizarea tehnologiilor de producție la cultura vișinului utilizând metoda funcțiilor de producție”. Aceștia au utilizat funcția de producție în procesul de optimizare a tehnologiilor de producție la cultura vișinului, în particular pentru determinarea alocării dozelor de îngrășăminte chimice și organice care să asigure maxim de profit [80, pag. 857].
Funcția de producție arată modul de comportare a producției în raport cu nivelul de alocare sau de combinare a factorilor de producție. O particularitate a producției agricole constă în faptul că cantități și combinații diferite ale resurselor de producție pot avea ca rezultat diferite cantități de produse. Astfel, „în pomicultură apare situația ca pentru fiecare unitate de factor alocat să corespundă mai multe valori (efecte) în timp și în spațiu. Aceasta se datorează faptului că între cauză și efect se întrepune pomul, ca organism viu, care este supus influenței, atît a factorilor cauzați, cât și a altor factori, care nu pot fi controlați în totalitate.” [80, pag. 857].
Totodată, dezvoltarea acesteia pe cale intensivă nu totdeauna presupune diminuarea cantitativă a resurselor utilizate, ci substituirea celor limitate. În acest sens, rolul funcțiilor de producție constă în stabilirea acelui raport optim între resursele antrenate în procesul de producție care să asigure un efect maximal. Pentru stabilirea acestui raport optim este necesară cunoașterea relațiilor care stabilesc între cantitățile de factori și cea a producției, între consumurile de producție și valoarea producției obținute. Valoarea și cantitatea producției obținute depinde de cantitatea, calitatea și tipul resurselor alocate în producerea producției agricole.
Formele funcțiilor sunt multiple, de aceea este importantă alegerea corectă a formei și tipului de funcție pentru fiecare produs sau gen de activitate agricolă, astfel încît aceasta să reflecte cât mai adevărat natura fenomenului analizat. În procesul de studiere a corelației dintre variabilele dependente (producție, profit etc.) si cele independente (factori) se operează cu funcții tehnice, în expresie fizică sau valorică, si funcții economice (a costurilor si a profitului). Relațiile dintre rezultat și factori cele mai deseori ia forme curbilinii, exprimate prin ecuații ca: parabola de gradul doi, hiperbola, curbă exponențială.
Odată determinată forma concretă a funcției, pentru o situație dată, se pot stabili cantitatea dintr-un factor ce trebuie alocată si, respectiv, cantitățile din mai mulți factori ce urmează a se combina pentru a obține, în fiecare caz, producția maximă sau profitul maxim.
Forma generală a unei funcții de producție este următoarea [86, pag.117]:
= f(x1,x2,……….,xn) (1.2)
unde: x1, x2,……….,xn – factorii de producție,
– producția (cantitatea de produs)
Factorii de producție sunt variabile independente, iar producția este variabila dependentă. Mai intervin și coeficienții de regresie ai funcției, care arată cu cât se modifică producția când factorul crește sau descrește.
Funcția tehnică fizică reflectă dependența producției față de factorii alocați, exprimarea lor facându-se în unități de măsură naturale (chintale, tone etc.). Funcția tehnică reflectă maximul tehnic.
Creșterea cantităților de factori de producție poate avea loc în aceeași proporție sau în proporții diferite:
creșterea producției este mai mult decât proporțională sporirii factorului (Fig.1.3.);
y
0 x
Figura 1.3.Reprezentarea grafică a randamentelor crescătoare
Sursă: [84, pag.115]
creșterea producției este proporțională cu sporirea factorului (figura 1.4.);
y
0 x
Figura 1.4. Reprezentarea grafică a randamentelor proporționale
Sursă: [84, pag.116]
creșterea producției este mai puțin decât proporțională sporirii factorului (crește mai încet), așa după cum se observă din figura de mai jos (figura 1.5).
y
0 x
Figura 1.5. Reprezentarea grafică a randamentelor descrescătoare
Sursă: [84, pag.116]
În ultimul caz factorul conduce la randamente descrescânde, existând un punct începând de la care sporirea factorului nu mai determină creșterea producției, manifestându-se în acest caz legea randamentelor descrescânde. Acest lucru influențează costul marginal si pe cel total al produsului si, implicit, evoluția profitului obținut.
Astfel, rezultatul poate fi: productivitatea (producția fizică) constantă, diminuarea sau creșterea productivității factorilor variabili alocați. Productivitatea constantă se obține în cazul când factorii alocați cresc cu o rată de creștere constantă, adică fiecare unitate de factor alocat sporește producția cu aceeași cantitate. Dacă panta curbei este crescătoare atunci are loc creșterea productivității factorului variabil. De regulă creșterea producției are loc până la o anumită cantitate, după care începe diminuarea productivității factorului variabil. Diminuarea productivității este efectul legii randamentelor descrescânde.
Funcția tehnică, luată independent, nu este suficientă pentru fundamentarea deciziilor de alocare optimă a unui factor de producție. Ea este utilă în ceea ce privește determinarea nivelului maxim al producției ce se poate obține și a cantității de factori care o asigură, fără a spune ceva despre profitul posibil, deoarece nu ia în considerare prețul produsului și al factorului. Fundamentarea deciziilor necesită exprimarea valorică a funcțiilor de producție, adică determinarea funcțiilor de costuri și profit. Trecerea spre aceste funcții presupune, în prealabil, transformarea funcției tehnice din forma fizică în forma valorică, prin înmulțirea sa cu prețul unitar al produsului. Funcțiile economice arată la ce nivel de alocare a factorilor se obține cel mai profitabil nivel al producției. Cele mai des întîlnite funcții economice sunt [86, pag. 136]:
Funcția valorii producției;
Funcția profitului;
Funcțiile costurilor: total, variabile, fixe.
Funcțiile valorii producției și a profitului, matematic, sunt polinoame de gradul doi, iar funcțiile de costuri sunt reprezentate de ecuații liniare. Analiza funcțiilor arată că dacă creșterea valorii producției depășește creșterea costului factorului variabil, trebuie sporită cantitatea de factor, deoarece consumurile suplimentare de factori sunt recuperate prin creșterea mai accentuată a valorii producției. Se consideră optimă acea cantitatea, la care creșterea marginală a valorii producției se egalează ci creșterea marginală a costului factorului.
Funcțiile de producție și cele economice se aplică pe larg în fundamentarea mecanismelor de consum a resurselor materiale în diverse situații [80, pag. 86]:
stabilirea nivelului optim de alocare a fiecărui sortiment de îngrășămînt, cît și a combinațiilor optime între NPK, în vederea asigurării unei producții (profit) maxim;
fundamentarea științifică a normei de irigare;
alegerea combinației celei mai eficiente între resursele de apă și îngrășămintele chimice cu ajutorul funcțiilor bifactoriale ș.a.
Cele mai cunoscute funcții de producție sunt funcțiile de producție de tip Cobb-Douglas și Leontief. Funcția de producție Cobb-Douglas se recomandă cînd factorii de producție sunt substituibili. În cazurile în care factorii de producție sunt complementari, deci nu pot fi substituiți, se utilizează funcția de producție Leontief.
Pentru a se putea aplica funcțiile de producție în procesul de studiere a legăturii dintre producție și unul sau mai mulți factori este nevoie de o serie de informații. Acestea urmează să redea nivelul producției corespunzător diverselor alocări ale unui factor sau combinărilor a doi sau mai mulți factori. Asemenea informații se pot obține, de regulă, numai pe cale experimentală, deoarece trebuie respectate mai multe cerințe, dintre care cea mai importantă se refera la menținerea la un nivel constant (dar superior) a celorlalți factori de producție [29, pag. 109]. Totodată, trebuie de reținut că funcțiile de producție pot fi complet diferite când se utilizează același factor pentru obținerea aceluiași produs dar cu tehnologii diferite.
Astfel, funcțiile de producție ca un instrument metodologic important în fundamentarea mecanismelor de consum a resurselor materiale, ne indică la o eficiență tehnică „a convertirii factorilor în produse” [86, pag.127] și una economică. Astfel, cea tehnică indică cantitatea maximă de producție ce se poate obține cu cantități diferite de resurse (factori de producție), iar cea economică exprimă profitul maxim ce se poate obține cu anumite cantități de factori și cu anumite prețuri ale produselor și factorilor.
Variabilele luate în calcul la determinarea optimului necesar de consumuri se iau de regulă din fișele tehnologice, în care se materializează tehnologia de producție. Acestea se elaborează pe tipuri de culturi, animale etc. În acestea se conțin un șir de informații privind consumurile de producție.
În unitățile agricole se elaborează tehnologii de producție pentru fiecare cultură, în raport de destinația produselor, de caracteristicile solului, de varianta de cultură (irigat, neirigat), diferențierea făcându-se și în funcție de planta premergătoare, sistema de mașini, aplicarea erbicidelor. Toate variantele tehnologice trebuie să satisfacă cerințele plantei, soiului cultivat dar se soldează cu efecte diferite cantitativ (producții la hectar) și calitativ și solicită eforturi economice diferite ceea ce conduce la nivele diferite de eficiență. Tehnologia trebuie să cuprindă soluții atât pentru sporirea producției cât și pentru creșterea eficienței consumurilor de producție.
Astfel, în fișele tehnologice sunt prezentate, în ordine cronologică, toate lucrările ce se vor efectua la fiecare cultură agricolă atât cele mecanizate, cât și cele manuale, volumul și perioadele optime de executare și toate consumurile de factori (semințe, material săditor, îngrășăminte și pesticide, alte materiale etc.), ceea ce permite stabilirea consumurilor totale directe ale culturii, iar prin adăugare și a celor indirecte care revin acesteia, se estimează nivelul costului unitar de producție.
În fișa tehnologică, pentru fiecare lucrare există o rubrică unde sunt totalizate toate consumurile directe, care însumează consumurile aferente lucrărilor mecanice și consumul de materii prime și materiale corespunzător. În fișa tehnologică lucrările se prezintă în ordinea strict calendaristică a efectuării lor. Aceasta ne indică la momentul aprovizionării cu stocuri de astfel de materiale și materii prime pentru a asigura la timp procesul de producție cu astfel de consumuri. Consumul de materiale se prezintă pe [60, pag. 72]:
tipul materialului folosit;
unități de măsură;
cantitatea utilizată;
prețul unitar al unei unități de materiale consumate;
În fișele tehnologice se prezintă subtotaluri pentru consumuri de materii prime și materiale pentru:
fiecare lună;
fiecare trimestru, an;
producția neterminată etc.
În cazul administrării îngrășămintelor chimice, consumul acestora se detaliază pe tipuri de conținut (azot, fosfor, potasiu). Prin promovarea activă a agriculturii ecologice, susținută de Legea nr. 115 din 09.06.2005 cu privire la producția agroalimentară ecologică [52], produsele agricole și agroalimentare sunt îndemânate de fi obținute fără utilizarea substanțelor chimice și de sinteză, acest impuls ar reduce din costuri și consumuri de creștere produselor agricole neecologice.
Pe lângă fișa tehnologică, în vederea fundamentării mecanismului de consum se mai elaborează și bugetele de producție și consumuri pe culturi, care cuprind consumurile de producție la hectar conform fișei tehnologice la care s-au adăugat și alte elemente de cheltuieli cum sunt: cheltuieli cu aprovizionarea, cheltuieli generale și administrative, dobânzi la credite, asigurări etc.
Metodele prezentate urmăresc:
stabilirea cantităților optime de resurse materiale ce trebuie alocate la o unitate de suprafață, la un cap de animal, în scopul obținerii de profit, pe baza folosirii eficiente a acestora, atât când acestea pot fi procurate în cantități suficiente cât și atunci când resursele procurate sunt în cantități limitate;
precizarea proporțiilor de combinare a resurselor, care să conducă la eficientizarea producției agricole;
stabilirea unui raport eficient de repartiție pe activități a resurselor polivalente disponibile în cantități limitate în cadrul întreprinderii agricole.
Planificarea consumurilor directe de producție se poate de efectuat mai corect în baza datelor fișelor tehnologice. Folosirea în practică a normativelor din fișele tehnologice vor contribui la ușurarea muncii și economisirii consumurilor de muncă a specialiștilor din sectorul vegetal în procesul elaborării planurilor de afaceri.
Principii privind alocarea și combinarea optimă a resurselor materiale
În condițiile actuale un rol major în sporirea producției agricole revine intensificării producerii. Procesul complex de dezvoltare a producției agricole pe cale intensivă se caracterizează printr-o sporire continuă cantitativă și calitativă și diversificare resurselor de producție, ce se datorează în mare parte creșterii cantităților de îngrășăminte minerale, lărgirii suprafețelor irigate, sporirii și modernizării mijloacelor tehnice și tehnologiilor de producere.
Intensificarea presupune atragerea în procesul de producției a producției vegetale nu a oricăror resurse, ci a celor care asigură sporirea producției în condiții de maximă eficiență economică. Pentru a realiza un efect maxim posibil al valorificării potențialului de resurse al entității agricole, este necesar să fie cunoscut faptul că între diferite resurse există legături conexiuni, cunoașterea cărora are o mare importanță, întrucât de acestea depinde comportamentul acestora în procesul de producție. Astfel, unele resurse pot avea influență pozitivă sau negativă asupra eficienței valorificării altor resurse. Principiul de bază care stă la baza valorificării potențialului de producție în fitotehnie constă în utilizarea cât mai intensivă și eficientă a resurselor limitate și maximizarea efectelor resurselor nelimitate prin utilizarea unor metode și tehnici de combinare și substituire bazate pe aplicarea realizărilor cercetării științifice agricole și a raționamentelor economice.
Eficiența economică a oricărui sistem de producție agricol depinde, pe de o parte, de interacțiunea cu mediul ambiant, iar pe de altă parte, de mecanismul de consum a resurselor, având drept scop utilizarea optimă a acestora, în cadrul unor tehnologii date. Pentru realizarea acestui obiectiv, întreprinzătorii combină factorii de producție și selectează alternativa cea mai avantajoasă. În literatura de specialitate prin combinare a factorilor de producție se are în vedere „un mod specific de corelare a factorilor de producție, privit atât sub aspect cantitativ, cât și din perspectivă structural-calitativă, atât din punct de vedere tehnic, cât și economic” [37, pag. 65].
La baza combinării factorilor de producție se află următoarele premise [30, pag. 82]:
Caracterul limitat al factorilor de producție;
Caracteristicile factorilor de producție și concordanța acestora cu specificul producției preconizate a fi produsă;
Conjunctura piețelor factorilor de producție;
Alocările și combinările de factori trebuie să se bazeze pe principii științifice.
Un fenomen este destul de frecvent întâlnit îndeosebi la producerea producției agricole, este că consumurile mari de producție adesea nu sunt recompensate cu rezultatele respective așteptate. Factorii meteorologici, bonitatea terenurilor, particularitățile biologice ale plantelor și animalelor, măsurile de îngrijire aplicate de om, toate acestea influențează puternic din punct de vedere cantitativ și calitativ asupra rezultatelor procesului de producție. Însă natura nu poate fi supusă voinței omului în toate manifestările ei oricât de uimitoare sunt succesele pe care omul le-a înregistrat în schimbarea condițiilor de dezvoltare și adaptare la mediu a unor plante și animale.
Factorii de producție, în marea lor parte fiind purtători de costuri și aflându-se în cantități limitate, acționează de regulă asupra producțiilor în sens restrictiv. Acest fapt impune necesitatea optimizării distribuției lor și a modului de combinare și alocare în procesul obținerii produselor agricole, în scopul valorificării integrale a potențialului de producție al unității agricole, creșterii randamentelor unitare, reducerii costurilor pe unitate de produs, creșterii randamentului utilizării resurselor și pe aceste baze a eficienței economice a producției agricole. „Problema care se pune, în orice condiții, este cea a folosirii lor (resurselor) optime, adică a determinării locului și proporției de utilizare a fiecărei resurse disponibile la un moment dat, în așa fel încât să se asigure o producție ridicată cu eficiența economică programată” [37, p.126].
Una din problemele economice de bază ale oricărui întreprinzător agricole constă obținerea unei cantități cât mai mari de produse la o unitate de suprafață sau la un cap de animal. Dintre toate combinațiile tehnice posibile a factorilor economici, întreprinzătorul va alege pe cea mai avantajoasă din punct de vedere economic – care va asigura cel mai mic cost de producție.
Diversele alocări și combinări de factori se materializează în diverse rezultate privind: valoarea sau cantitatea producției obținute la hectar, la un animal, profitul, etc.
Între diferite resurse există o legătură de dependență, de condiționare reciprocă. Cunoașterea acestor dependențe prezintă o mare importanță pentru activitatea economică, deoarece sunt resurse care au o influență deosebită asupra creșterii și a dezvoltării economice și asupra utilizării altor resurse [59, p. 127].
Este cunoscut faptul că un anumit produs poate fi obținut recurgând la diverse combinări ale factorilor de producție. Întreprinzătorii sunt mereu preocupați de soluționarea a două probleme de bază:
Ce combinație de factori va asigura o producție maximă;
Ce combinație de factori va asigura un cost minim al producției fabricate.
Prof. român Gh. Postelnicu susține că „problema combinării factorilor de producție este nemijlocit legată de două proprietăți ale acestora si anume: divizibilitatea si adaptabilitatea lor” [66].
Divizibilitatea unui factor de producție se manifestă prin proprietatea acestui de a putea fi divizat în părți suficient de mici, spre exemplu, unele materiale, ca îngrășămintele ș.a. „Adaptabilitatea consta în proprietatea de a asocia unei unități dintr-un anumit factor de producție un număr mai mic sau mai mare de unități dintr-un alt factor de producție”. Conform proprietăților menționate se consideră că dacă factorii de producție se caracterizează prin divizibilitate si adaptabilitate atunci ei sunt substituibili.
Pe lângă aceste două proprietăți ale factorilor, autorii lucrării „Economie” [92, pag. 65] mai consideră și proprietatea de complementaritate a factorilor, care se definește ca procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producție care participă la obținerea unui bun economice și substituibilitate.
O importanță deosebită revine asigurării echilibrului între factorii de producție. „Insuficiența unor factori poate anula din efecte celor absenți și, de aceea, respectarea cantităților de factori recomandate de tehnologie apare ca foarte necesară. Prin complementaritatea factorilor este posibilă obținerea de sporuri de producție. Altfel, se realizează o risipă de factori și de muncă umană”.
Substituibilitatea este definita în economie ca posibilitatea de înlocuire a unui anumit factor de producție cu o cantitate determinată dintr-un alt factor de producție, în condițiile în care volumul producției rămâne constant [8, pag. 75; 27, pag. 88; 29, p.102].
Substituirea factorilor reprezintă un criteriu important al oricărui proces de producție, respectiv și al mecanismului de consum, fiind o componentă a folosirii raționale a factorilor de producție. Procesul de substituire este foarte complex. Uneori insuficiența unui factor, sau faptul că el nu este în relație de substituire perfectă cu alți factori poate diminua efectul celorlalți. Spre exemplu, în lipsa cantității suficiente de umiditate în sol, consumul de îngrășăminte nu va avea același efect ca în cazul suficienței acestora. La rândul, său, cantitatea de îngrășăminte încorporate în sol în anii secetoși, care nu s-au dizolvat, rămânând în sol, vor putea fi absorbite de plante în anul următor. Respectiv, în anul ce urmează consumurile de îngrășăminte vor fi mai reduse, adică se vor încorpora mai puțin îngrășăminte.
Substituirea factorilor de producție, din punct de vedere tehnic, este posibila între anumite limite, denumită în literatura de specialitate zona de substituire [27, pag. 88] sau interval relevant [47, pag.28], ale căror limite sunt date de condiția: efect economic maxim cu minimum.
Adoptarea deciziilor privind utilizarea resurselor materiale în procesul de producție pune în fața oamenilor de afaceri din agricultură câteva probleme de conținut economic [24, pag.157]:
stabilirea nivelului de utilizare a resurselor la 1 hectar suprafață pe culturi agricole sau la 1 cap de animal, la care se obțin cele mai bune rezultate (maximizarea producției și a profitului):
precizarea modului de combinare a resurselor reciproc substituibile pentru obținerea nivelelor de producție planificate în planul de afaceri;
repartizarea optimă între diferite variante de utilizare a resurselor polivalente, astfel încât valoarea producției să fie maximă.
Substituirea rațională pornește de la determinarea ratei marginale de substituție. Condițiile de combinare optimă impun ca rata marginală de substituție să fie egală cu raportul invers al costurilor.
Proporția în care două resurse de producție se pot înlocui reciproc fără ca producția obținută să se modifice, poartă denumirea de rată de substituire. Rata sau raportul de substituire (RS) poate fi considerat sub aspect fizic sau valoric. Prin rata fizică de substituire se înțelege raportul în care o resursă x1 poate fi înlocuită de altă resursă x2 sau invers, volumele acestora fiind exprimate în unități fizice, fără ca volumul producției să se schimbe.
Rata fizică de substituire este dată de raportul între creșterea cantității în care se utilizează resursa x2 și x1 și se exprimă matematic prin relația: [77, pag.101]
(1.3)
(1.4)
Deoarece resursele de producție reciproc substituibile utilizate în agricultură au prețuri diferite, se impune luarea în considerare a ratei valorice de substituire. Deci, rata valorică de substituire reflectă costul celor două resurse x1 și x2.
Optimizarea substituirii este necesară numai în cazul cînd costurile de substituire iau valori diferite de 1.6, fig.1 și 1.7.
x2 x2
0 x1 0 x1
Fig.1.6. Raportul constant de substituire a
resurselor x1 și x2
Fig.1.7. Raportul variabil de substituire a resurselor x1 și x2
Sursă: [32, pag. 44-45]
În practică dependența producțiilor agricole y față de resursele utilizate (factorii de producție) x poate fi de tipul:
la sporuri constante de resurse se obțin sporuri constante de producție;
la sporuri constante de resurse se obțin sporuri progresive de producție;
la sporuri constante de resurse se obțin creșteri regresive de producție.
Aceste situații sunt prezentate în figura 1.8.
y
sporuri
constante sporuri
progresive
sporuri
regresive
0 x
Fig.3. Tipuri de relații între sporul de alocare a resurselor și sporul de producție obținut.
Sursa: [32, pag. 48]
Cunoscând date privind cantitățile de resurse ce urmează a fi substituite și costul acestora, poate fi determinată eficiența sau ineficiența substituirii acestora. Astfel, făcînd următoarele notații:
Qx1 – cantitatea de resursă x1;
Qx2– cantitatea de resursă x2;
Cx1 – costul unei unități de resursă x1;
Cx2– costul unei unități de resursă x2;
Pe baza acestor notații, sunt posibile următoarele situații: [84, pag.79]
– substituirea este eficientă, deoarece are loc o reducere a costului total egală cu: (1.5 – 1.6)
– substituirea este ineficientă, deoarece costul total va crește: (1.7 – 1.8)
– substituirea nu are nici un efect, costurile vor rămâne la același nivel: (1.9 – 1.10)
În vederea utilizării metodicii descrise de argumentare a deciziilor de alocare a resurselor trebuie cunoscute următoarele noțiuni:
producția fizică totală (y) exprimă producția totală fizică obținută în urma schimbării factorilor alocați în anumite cantități și combinări;
produsul fizic mediu (productivitatea) reprezintă producția suplimentară obținută pe unitate de factor variabil;
producția marginală reprezintă varietatea producției ca urmare a creșterii cantității de resurse utilizate.
„Produsul fizic mediu și produsul fizic marginal pot avea valori aproximativ egale numai atunci când produsul fizic marginal și produsul fizic mediu sunt aproximativ egale la un nivel al factorului variabil…” [92, p.133].
Îngrășămintele sunt un factor variabil al producției, ceea ce înseamnă că modificarea cantității de îngrășăminte atrage după sine modificarea productivității culturilor la hectar. Determinarea cantității optime de îngrășăminte la unitatea de suprafață poate fi efectuată ținând cont de prețul de achiziție al îngrășămintelor, de raportul fizic de producție exprimat prin produsul marginal, de stabilirea ratei marginale de substituție și combinarea îngrășămintelor.
Cele expuse le vom exemplificate în baza datelor din tabelul (anexa 1). Cantitățile de îngrășăminte sunt exprimate în doze. O doză de îngrășăminte chimice este formată din diverse kg de substanță activă de fosfor și potasiu.
Analizând datele tabelului A.1 se constată că maximul tehnic (6075 kg struguri) și optimul economic (produsul fizic mediu – 67,5 kg) se obține la nivelul E = 90. Aceasta se observă și din reprezentarea grafică a produsului fizic mediu (figura 1.9) și a celui marginal (figura 1.10).
Figura 1.9. Reprezentarea grafică a produsului fizic marginal.
Sursă: elaborat de autor în baza datelor tabelului A1
Analizând influența cantităților de îngrășăminte asupra variației sporului total al producției de struguri se poate observa că în intervalul de la 60 până la 90 de kg substanță activă sporul de producție înregistrează ritmuri ascendente slabe. Orice alocare suplimentare de factor determină o scădere bruscă a sporului de producție.
Cea mai eficientă variantă de alocare a îngrășămintelor minerale o constituie dozele de P-35 și K-55 kg/ha, unde la o unitate de creștere a factorului variabil obținem 85,3 kg de struguri. Creșterea de mai departe a alocării îngrășămintelor minerale contribuie la micșorarea produsului fizic total, mediu și marginal care devine negativ.
Figura 1.10. Reprezentarea grafică a produsului fizic mediu.
Sursă: elaborat de autor în baza datelor tabelului A1
Optimizarea diferitor combinații a dozelor de îngrășăminte se poate realiza și cu ajutorul funcțiilor de producție, care materializează dependența producției obținute față de nivelul utilizării diferitor cantități de resurse de materii prime și materiale. Funcțiile de producție se folosesc ca instrumente de optimizare a utilizării resurselor de producție, precum și pentru determinarea necesarului de resurse pentru realizarea diferitelor nivele de producție planificate.
Nu întotdeauna însă minimizarea, uneori reducerea considerabilă a consumurilor de producție poate aduce avantaje în vederea realizării rezultatului dorit. De aceea, se pune accentul că consumurile trebuie să fie bine argumentate, iar aceasta se poate obține prin alocarea, combinarea și substituirea pe criterii raționale a factorilor de producție, în care rolul principal și o atenție deosebită revine celor de natură materială. Aceasta este posibil, dacă la fundamentarea mecanismului de consum a acestora vor fi respectate principiile metodologice de alocare și combinare a acestora.
Concluzii la capitolul 1
Deciziile de alocare și de combinare, condițiile de aplicare a resurselor în vederea obținerii de noi bunuri și servicii destinate consumului depind de mecanismele de consum a acestora. În rezultatul cercetărilor efectuate putem considera că, pe de o parte, mecanismul acționează ca o formă specifică de manifestare a relațiilor de producție (planificarea, normative, standarde, preț, profit), pe de altă parte – este aplicat în practică ca o metodă de gestiune.
Având în vedere că resursele de producție în agricultură sunt destinate pentru a fi valorificate în cadrul procesului de producție, putem concluziona că acest proces poate fi considerat un mecanism de consum a factorilor de producție.
O componentă importantă a oricărui mecanism sunt pârghiile acestuia, precum și resursele necesare pentru funcționarea acestuia și care trebuie să se reflecte în structura acestuia. Pornind de la acest deziderat, putem considera că mecanismul de consum include totalitatea elementelor interdependente și a pârghiilor, îndreptate spre exercitarea funcțiilor procesului de producție.
Analiza comparativă a principalelor trăsături ale conceptului „mecanism” a permis evidențierea următoarelor particularități ale mecanismului de consum: mecanismul nu poate exista în absența procesului, întrucât este o componentă a acestuia și este îndreptat spre executarea doar a unor funcții procesuale; mecanismul poate fi pus în mișcare numai prin intermediul unui proces (în cazul de față – procesul de producție este inițiatorul mecanismului de consum a resurselor materiale); îmbinarea mecanismului cu gestiunea reprezintă conținutul intern al procesului.
În rezultatul studierii aprofundate a literaturii pe problema dată, am formulat următoarea definiție a mecanismului de consum: Mecanismul de consum poate fi definit ca totalitatea metodelor, tehnicilor și pârghiilor de combinare a resurselor de producție în vederea realizării anumitor obiective ale unității agricole.
Mecanismul de consum trebuie să asigure un echilibru între factori. Insuficiența unor factori poate diminua efectul celorlalți factori de producție. în acest sens, respectarea cantităților și proporțiilor dintre factori recomandate de tehnologiile de producție aplicate este o condiție obligatorie de respectat a oricărui mecanism de consum. În caz contrar, efortul întreprinderilor agricole se va solda cu o risipă de factori și de muncă umană, diminuându-se simțitor și efectele așteptate.
În vederea fundamentării pe criterii științifice a mecanismului de consum a resurselor necesare pentru producerea produselor și prestarea serviciilor în agricultură recomandăm utilizarea metodelor și pârghii, menite să contribuie la alocarea eficientă a resurselor, precum: a) normele sau normativele de consum; b) funcțiile de producție; c) fișele tehnologice etc.
Aceste metode, fiind aplicate în procesul de fundamentare a mecanismelor de consum permit: stabilirea cantităților optime de resurse materiale ce trebuie alocate la o unitate de suprafață, la un cap de animal, în scopul obținerii de profit, pe baza folosirii eficiente a acestora, atât când acestea pot fi procurate în cantități suficiente cât și atunci când resursele procurate sunt în cantități limitate; precizarea proporțiilor de combinare a resurselor, precum și a substituirii lor, care să conducă la eficientizarea producției agricole; stabilirea unui raport eficient de repartiție pe activități (culturi, tipuri de animale, păsări, produse, lucrări, servicii) a resurselor polivalente disponibile în cantități limitate în cadrul întreprinderii agricole.
Factorii de producție, în marea lor parte fiind purtători de costuri și aflându-se în cantități limitate, acționează de regulă asupra producțiilor în sens restrictiv. Acest fapt impune necesitatea optimizării distribuției lor și a modului de combinare și alocare în procesul obținerii produselor agricole, în scopul valorificării integrale a potențialului de producție al unității agricole, creșterii randamentelor unitare, reducerii costurilor pe unitate de produs, creșterii randamentului utilizării resurselor și pe aceste baze a eficienței economice a producției agricole.
2. GESTIUNEA CONSUMURILOR MATERIALE ȘI MĂRFURILOR ÎN ÎNTREPRINDERILE AGRICOLE DIN REPUBLICA MOLDOVA
2.1. Analiza componenței și structurii consumurilor în activitatea întreprinderilor agricole
Funcționarea în condiții de eficiență a unităților agricole (gospodăriile țărănești, societățile cu răspundere limitată etc.), în contextul economiei de piață, reprezintă un „obiectiv” important care contribuie la definirea și realizarea scopului fundamental al activității lor. Aceasta înseamnă că, în funcție de profil, unitatea economică de stat, privată sau mixtă, să-și dimensioneze și să-și așeze activitatea proprie pe criterii economice care au în vedere gospodărirea cu maximă exigență a tuturor resurselor de care dispune sau și le procură (financiare, tehnice, materiale și umane)- acțiune prin care-și asigură eficientizarea rezultatelor producției specifice, sporirea competitivității pe piața internă și internațională.
Elementul determinant al unei asemenea acțiuni îl reprezintă „fenomenul concurențial”specific economiei de piață care stimulează și impulsionează agenții economici să aplice toate măsurile și deciziile care contribuie la realizarea produselor, executarea lucrărilor și prestațiilor la costuri cât mai mici. Astfel se asigură valorificarea rezultatelor obținute din activitatea lor (produse, servicii etc.) la prețuri mai reduse care, în raport cu cele ale altor ofertanți, sunt mai avantajoase pentru solicitanți și permit, în același timp, obținerea unei marje de profit stimulatoare pentru continuarea funcționalității întreprinderilor respective.
Acțiunea în acest sens și, implicit, supraviețuirea în concurența cu ofertanții de același profil necesită cunoașterea de către manageri a căilor și mijloacelor căror operaționalizare contribuie la îmbunătățirea activității unităților agricole și economice, atât pe plan intern, cât și în raport cu exteriorul. De regulă, contextul socio-economic favorizant pentru funcționarea rentabilă în orice condiții este întâmplător și de scurtă durată. Stabilitatea în timp a funcționării nu se poate asigura dacă nu se manifestă constant preocupări permanente pentru rentabilizarea activității în condițiile în care oferta este mai mare și presează agentul economic prin tendința de scădere a prețurilor de vânzare a produselor sau de execuție a diferitelor lucrări sau prestații.
Amplificarea profitului se poate asigura pe mai multe căi; cea mai importantă și cu caracter larg de aplicabilitate este cea care are în vedere realizarea activității unității economice cu cheltuieli cât mai mici în raport cu agenții economici de profil similar. Rezultatele financiare ale unității economice se vor îmbunătăți astfel, asigurându-se sursa investițională certă pentru dezvoltarea și extinderea activității proprii, pentru stimularea suplimentară a salariaților – element motivațional eficient în captarea interesului acestora pentru a lucra mai bine, mai conștient și responsabil, cu un dezvoltat simț economic în folosirea resurselor care le sunt puse la dispoziție. Totodată, așa se formează sursa de finanțarea extinderii activității de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică, pentru accentuarea muncii creativ-inovative, ca și pentru aplicarea efectivă în practică a rezultatelor pozitive ale acestor acțiuni de mare eficacitate pentru sporirea rentabilității activității generale a agenților economici. Așadar, în contextul general al necesității funcționării agenților economici în economia de piață în funcție de direcția de specializare și în condiții de rentabilitate și de competitivitate, un „loc central” îl componența și structura consumurilor materiale, materii prime și mărfuri.
Utilizarea eficientă a resurselor materiale este justificată de locul pe care îl ocupă consumurile materiale în totalul costurilor de producție și influența hotărâtoare exercitată asupra producției fizice și marfă, costurilor și profiturilor unităților agroalimentare. La nivelul economiei naționale reducerea (raționalizarea) consumurilor specifice de materii prime, materiale, combustibil, energie, piese de schimb etc. au rolul de a atenua tensiunea dintre resurse (care sunt limitate) și nevoile de consum (care sunt nelimitate).
[NUME_REDACTAT] Moldova conform Legii cu privire la dezvoltarea regională în [NUME_REDACTAT] nr. 438XVI din 28.12.2006 [51] se definesc următoarele regiuni: mun. Chișinău, Nord, Centru, Sud, UTA „Găgăuzia”, Transnistria (unde nu este acces la date și în formularele specializate totalizate datele nu sunt incluse), (tabelul A 2.1).
Scopul de bază al regiunilor este asigurarea folosirii raționale și efective cu maxime randamente a tuturor resurselor, inclusiv cele materiale, care sunt utilizate în agricultură.
Tabelul 2.1. Dinamica unităților agricole după formele organizatorico-juridice în
[NUME_REDACTAT]
Sursă: Datele selectate de autor din formularele specializate pe activitatea întreprinderilor agricole, F. Nr. 17-CAI.
Conform datelor tabelului 2.1 în dinamica anilor 2006 – 2011 în sectorul agrar din [NUME_REDACTAT] activează mai mult de 1500 întreprinderi agricole cu o modificare neesențială în dinamică, cu excepția tendinței de creștere a numărului societăților cu răspundere limitată (SRL). Toate tipurile de întreprinderi sunt producătoare de produse pentru vânzare, utilizează o pondere înaltă de terenuri arendare, unele sunt plătitoare de TVA, folosesc munca angajaților și prezintă rapoarte fiscale și statistice în organele respective.
Pentru a fi apreciată ca eficientă, folosirea resurselor materiale trebuie astfel prognozată și realizată încât consumul specific să fie mai mic sau cel mult egal cu norma tehnică de consum, orice depășire evidențiază, la prima interpretare, un consum irațional, situația impunând analize concrete ale stării de fapt pentru a se stabili cauzele (subiective sau obiective) care au condus la asemenea fenomen, implicit a măsurilor care se impun a fi luate.
În tabelele 2.2 și 2.3., precum și tabelele A3.1. – A3.4, prezentăm componența și structura consumurilor de producție în întreprinderile agricole privind consumul pe totalul pe produs, pe producția vegetală, și animalieră, consumul pe piscicultură și consumul pentru serviciile destinate pieții.
Tabelul 2.2. Componența și structura consumurilor de producție (lucrări, servicii) în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anul 2006
Sursa: calculele autorului în baza F. Nr.8.CAI a formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
În anul 2006 consumurilor pe producția principală au constituit 3660212 mii lei, care pe parcursul anilor până în anul 2011 s-au majorat până la 5901225 mii lei, adică cu mai mult de 60%. Ponderea cea mai înaltă revine consumurilor (produse și servicii) materiale incluse în costul producției – 62,8% cu o majorare în 2011 până la 66,8%.
Tabelul 2.3. Componența și structura consumurilor de producție (lucrări, servicii) în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anul 2011
Sursa: calculele autorului în baza F. Nr.8.CAI a formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Figura 2.1. Structura consumurilor de producție (lucrări, servicii) la producerea producției agricole în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anii 2006 și 2011, %
Din consumurile de producție totale ponderea consumurilor în ramura vegetală deține mai mult de 72%, cu excepția anilor 2009 și 2010, când acest indicator s-a redus cu 5% și a constituit 66-68%. O asemenea situație este justificată prin aceea că consumurile de producție în anii 2009-2010 au fost redirecționate spre ramura animalieră, a căror pondere s-a majorat până la 19-20,3%.
Consumuri privind retribuirea muncii cu contribuții pentru asigurarea socială de stat și medicală obligatorie – au o majorare în mărime absolută de la 708814 mii lei în anul 2006 până la 842120 mii lei în anul 2011, însă ponderea în consumurile totale fiind la nivel de 18-19% a diminuat până la 14,2-15,5% în anii 2010-2011; cea mai înaltă pondere s-a observat în ramura piscuitului – 34,6-39,5% în ultimii 2 ani;
Consumuri (produse și servicii) materiale incluse în prețul de cost al producției totale – acest indicator nu are o variație semnificativă și este la nivelul de 62-64% cu o pondere mai înaltă în ramura animalieră;
Uzura activelor pe termen lung cu destinație productivă – acest indicator variază în limitele de 4,3% – 6,8%, iar în ramura vegetală atinge în ultimii ani mai mult de 6-7%, cauza de bază fiind învechirea activelor pe termen lung și posibilitățile limitate ale întreprinderilor de a procura mijloace mai performante;
Arenda terenurilor agricole cu destinație de producție – indicatorul dat a crescut de la 4,3% până la 6,8%cu o evidențiere mai expresivă în ramura vegetală;
Alte consumuri indirecte – după cum ne demonstrează datele au o tendință de diminuare de la 6,5% în anul 2009, iar apoi se observă o majorare până la 6,2% ca în anul 2011 să se diminueze la 4%.
În continuare vom cerceta componența și structura consumurilor de producție pe două tipuri de produse: semințe de floarea soarelui și creșterea găinilor adulte ouătoare în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT].
Tabelul 2.4. Structura consumurilor de producție la producerea semințelor de floarea-soarelui în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], în anii 2006 și 2011
Sursa: calculele autorului în baza formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Analiza datelor tabelului 2.4. indică în mărimi absolute s-au majorat toate articolele de consum în anul 2011 în comparație cu anul 2006. De mai mult de 2 ori s-au majorat consumurile pentru procurarea îngrășămintelor chimice și naturale, urmată de consumurile activității auxiliare, în medie suma s-a majorat cu 96%. Necătînd la aceste mari modificări în structura pe articol nu sunt. Această situație se lămurește prin aceea că prețurile s-au majorat esențial.
Tabelul 2.5. Structura consumurilor de producție la creșterea găinilor adulte ouătoare în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], în anii 2006 și 2011
Sursa: calculele autorului în baza formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Figura 2.2. Structura consumurilor la creșterea găinilor adulte ouătoare în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], %
Sursă: elaborat de autor
Componența și structura consumurilor de producție la producția animalieră (tabelul 2.5. și figura 2.2.) diferă de cea din sectorul vegetal. În primul rând în anul 2011 consumurile de producție s-au majorat în comparație cu anul 2006, dar numai cu 34%, iar ponderea cea mai mare în structura consumurilor o dețin consumurile pentru furaje – – mai mult de 70%, urmate de consumurile activităților auxiliare, cu o pondere de circa 20%, consumurile aferente remunerării muncii dețin o pondere de 7,6%. Modificări esențiale în structura consumurilor în dinamică nu se evidențiază.
Generalizând cele analizate concluzionăm că în funcție de tipul de produs din sectorul vegetal sau animalier diferă mult mărimea consumurilor de producție utilizate, precum și ponderea pe articole de consum, de aceea este necesar de luat în considerație acest fapt la planificarea acestora.
O importanță deosebită în cercetările curente o are analiza consumurilor materiale incluse în costul producției.
Structura consumurilor materiale poate să cuprindă următoarele elemente:
materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb noi aprovizionate din afara unității economice consumatoare;
materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb noi produse de către unitatea care le consumă;
materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb refolosibile aprovizionate din afara unității economice care le consumă;
materii prime, materiale, combustibili, energie termică, piese de schimb refolosibile rezultate în cadrul unității economice consumatoare.
Agricultura (mai mult decât industria alimentară) se caracterizează printr-o îmbinare a proceselor biologice de producție cu cele economice și printr-un ciclu de producție lung; de aceea, pentru fiecare produs, la aceeași resursă materială, trebuie stabilite norme de consum precum și pe diferite lucrări prevăzute în tehnologia de producție (de exemplu, normă de consum de carburanți diferă, la același agent economic și la aceeași unitate de suprafață, în funcție de categoria de lucrare și de alți factori).
Tabelul 2.6. Dinamica și modificarea consumurilor materiale (produse și servicii) incluse în costul producției în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], pe anii 2006 – 2011
Sursa: calculele autorului în baza formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
În dinamica anilor 2006 – 2011 consumurile materiale totale incluse în costul producției din an în an a crescut. În deosebi se evidențiază anii2010 și 2011, unde acestea au crescut față de anul 2006 cu 46% și 71%, inclusiv în sectorul vegetal cu 34% și 69%, iar în cel animalier de peste 2 ori.
Tabelul 2.7. Dinamica ponderii consumurilor materiale (produse și servicii) incluse în costul producției în ramura vegetală și animalieră în suma totală a acestora în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], pe anii 2006 – 2011
Sursa: calculele autorului în baza formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Din anul 2007 ponderea consumurilor (tabelul 2.7) atât în ramura vegetală, cât și în cea animalieră a crescut și către anul 2011 a atins 67,9% și 22,5% respectiv. O asemenea situație este justificată prin aceea că în structura producției agricole (în prețuri comparabile ale anului 2005) ponderea producției vegetale constituie 78-87%, iar acea animalieră 22-13%.
În continuare a fost cercetată componența și structura consumurilor incluse în costul producției (tabelul 2.8 și tabelele A 4.1. – A 4.5).
Tabelul 2.8. Componența și structura consumurilor (lucrări, servicii) incluse în costul de producție în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anul 2011
Sursa: calculele autorului în baza F. Nr.8.CAI a formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Analiza datelor tabelului 2.8. demonstrează că ponderea cea mai înaltă în consumurile materiale incluse în costul producției o dețin următoarele elemente:
Pentru produsele ramurii vegetale:
Produsele petroliere – 26%;
Pesticide și alte mijloace de protecție a plantelor – 21,5%;
Semințe și material săditor – 19,7%;
Îngrășăminte minerale – 14,8%;
Celelalte dețin o pondere sub 6%.
Pentru produsele ramurii animaliere:
Nutrețurile – 79,9%;
Energie electrică – 5,5%;
Produse petroliere – 4,3%
Combustibil – 3,1%
Medicamente și substanțe dezinfectante – 2,6%.
În opinia noastră o astfel de structură a consumurilor incluse în costul producției corespunde pe deplin specificului fiecărei ramuri, însă considerăm că în ramura vegetală consumurile pentru îngrășăminte minerale, energia electrică, combustibil sunt la un nivel inferior. Cu toate că în echivalent valoric ele cresc, iar cantitativ – nu. Aceasta se explică prin faptul că prețurile la aceste elemente de consum sunt permanent în creștere, iar agricultorii din lipsă de resurse financiare nu pot achiziționa utilaje moderne, mijloace fixe performante, nu pot implementa realizările progresului tehnico-științific.
În sectorul animalier ponderea nutrețurilor de circa 80% este foarte mare. La aceasta a influențat deficitul de furaje de producție proprie, iar cele combinate sunt procurate la prețuri înalte, animalele nu au încăperi moderne, mecanizate, din lipsa surselor de finanțare nu dispun de medicamente și substanțe de dezinfectare și nivelul mortalității acestora este în creștere.
În sectorul fitotehnic o importanță primordială revine utilizării consumurilor directe de materiale ca: îngrășămintele naturale și chimice.
Aplicarea îngrășămintelor organice este un factor hotărâtor și de neînlocuit în agricultură, indiferent de cantitatea de îngrășăminte chimice folosite.
Gunoiul proaspăt de grajd cu așternut de paie de la rumegătoarele mari conține în medie 20 la sută – materie organică, 0,45 – azot, 0,25 – fosfor, 0,55 la sută – potasiu [53, pag. 79].
Tabelul 2.9. Dinamica utilizării îngrășămintelor chimice și naturale în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT]
Sursă: Anuarul statistic al [NUME_REDACTAT] [1-6]
Datele tabelului 2.9. demonstrează că în dinamica anilor 2006 – 2011 întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT] au utilizat de la 16,5 mii tone substanțe active până la 23,6 mii tone în anul 2011. În calcul la 1 hectar de semănături nivelul utilizării îngrășămintelor chimice nu a depășit nivelul de 29 kg/ha.
Îngrășămintele minerale s-au diminuat simțitor în perioada anilor 2006 – 2010 față de nivelul anului 2005, cînd cantitatea a constituit 38,7 mii tone , dar în anul 2011, situația s-a îmbunătățit, cantitatea de îngrășăminte naturale atingând un nivel de circa 29,2 mii tone. În calcul la 1 ha de semănături, cantitatea introdusă a constituit circa 0,01 – 0,04 tone la hectar.
Situația creată în întreprinderile agricole este considerată gravă, așa cum majoritatea întreprinderile în aspect regional nu au posibilitate din lipsa surselor financiare să încorporeze îngrășăminte conform normelor în vigoare. În anul 2010 numai întreprinderile din raionul Briceni au încorporat cel mai înalt nivel de îngrășăminte chimice la 1 ha – 93,3 kg, adică de 3,8 ori mai mult decât media pe toate întreprinderile, iar îngrășămintele naturale n-au fost utilizate de loc. [6, pag. 436].
Considerăm necesar ca întreprinderile agricole să analizeze și să identifice rezerve interne pentru a compensa pierderile de humus în asolamentele de câmp încorporând doza medie anuală de gunoi de grajd de 10 t/ha după normă [53 pag. 85]. Aceasta va contribui la sporirea considerabilă a productivității culturilor la 1 ha și a roadei globale, ca factor decisiv în diminuarea consumurilor materiale în calcul la 1 q.
Tabelul 2.10. Influența îngrășămintelor chimice și organice asupra productivității viței de vie în întreprinderile agricole din regiunea de dezvoltare Centru, în media anilor
2010 – 2011
Analiza datelor tabelului 2.10. demonstrează dependența directă dintre nivelul productivității plantațiilor de viță de vie pe rod de aplicarea îngrășămintelor.
Conform calculelor efectuate mai mult de 60% din întreprinderi din lipsa surselor financiare și a îngrășămintelor organice proprii nu încorporează îngrășăminte în sol, ceea ce semnificativ influențează productivitatea la 1 ha. Rezervele de sporire a productivității la 1 ha în comparație cu datele grupei III constituie: I gr. – 34,1q/ha; II gr – 9,9 q/ha respectiv, iar în comparație cu nivelul mediu pe întreprinderile cercetate rezervele în prima grupă constituie 13,5 q/ha (37,8 q/ha – 24,3 q/ha).
Dacă cele 46 întreprinderi din grupa întâi ar fi atins nivelul productivității la 1 ha plantații pe rod măcar la nivelul mediu pe întreprinderile cercetate, atunci pe cele 3680 hectare ar fi obținut suplimentar 49,7 mii q de struguri (3680 ha ∙ 13,5 q/ha = 49,7 mii q).
Pentru asigurarea cantității necesare de îngrășăminte organice considerăm că este foarte important de a forma un raport echilibrat dintre cele două sectoare: fitotehnie și zootehnie. În prezent în întreprinderile agricole practice lipsește sectorul zootehnic care este considerat ca furnizor principal de îngrășăminte organice.
Conform recomandărilor savanților autohtoni numărul de animale rumegătoare ce revin la 10 ha de teren agricol în regiunea Centru trebuie să fie de 7-8 capete, regiunea Nord – 10 capete, iar regiunea Sud – 5-7 capete. [53, pag. 79].
În continuare am cercetat nivelul consumurilor materiale la 1 ha teren agricol în plan teritorial pe toate raioanele incluse în regiunea de dezvoltare Centru.
Tabelul 2.11. Nivelul consumurilor materiale la 1 ha teren agricol și ponderea acestora în ramura vegetală și animalieră în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], în media anilor 2006 – 2010
Sursa: calculele autorului în baza F. Nr.8.CAI a formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Comparând rezultatele prezentate în tabelul 2.11. se poate aprecia că consumurile materiale la 1 ha teren agricol pe întreprinderile regiunii Centru sunt mai înalte ci 16,3%, însă în dependență de ramură ele deviază mult. Dacă în ramura vegetală în întreprinderile agricole acestea sunt mai reduse cu circa 7%, atunci în sectorul animalier sunt cu 86% mai majorate. Aceasta se explică prin aceea că în regiunea de dezvoltare Centru ponderea producției animaliere în suma totală a producției agricole este cea mai înaltă în [NUME_REDACTAT].
Consumurile materiale ce revin la 1 ha teren agricol în regiunea Centru variază de la 1706 lei și 1738 le în întreprinderile raioanelor Rezina și Hâncești până la 8132 lei și 5935 lei în raioanele Călărași și [NUME_REDACTAT].
Analiza utilizării resurselor materiale scoate în evidență faptul că, în cele mai frecvente cazuri, materiile prime se pot transforma integral din forma inițială în produsele finite pentru care au fost asigurate: aceasta datorită naturii și caracteristicilor dimensional – constructive ale materialelor noi sau ale valorilor de întrebuințare prevăzute pentru a fi fabricate, a tehnicii și tehnologiei de fabricație utilizate în prelucrarea resurselor. Acest aspect se are în vedere la stabilirea destinațiilor de utilizare și formelor de regăsire a resurselor materiale introduse în prelucrare. Pe această bază se stabilesc normele de recuperare a materialelor refolosibile care reprezintă cantitatea de asemenea materiale ce rezultă în mod inevitabil prin prelucrarea materiilor prime noi în cadrul proceselor tehnologice sau în afara acestora și care trebuie recuperată și valorificată. De aici rezultă că eforturile unităților economice trebuie îndreptate în primul rând către reducerea elementelor de cheltuieli cu pondere hotărâtoare în costurile de producție, deci a cheltuielilor materiale, fără a neglija totuși posibilitățile pe care le oferă reducerea și a celorlalte cheltuieli.
Utilizarea judicioasă a resurselor materiale și energetice este rezultatul unui complex de acțiuni orientate în direcția ridicării nivelului tehnic și calitativ al produselor, valorificării superioare a materiilor prime și materialelor, extinderea folosirii înlocuitorilor, a materialelor refolosibile prin introducerea pe scară largă, în toate întreprinderile, a progresului tehnic.
Reprezentând o direcție esențială de utilizare cu eficiență economică superioară a resurselor materiale și energetice, ridicarea nivelului tehnic și calitativ al produselor are în vedere accentuarea tuturor laturilor calitative ale producției și muncii, științei, organizării și conducerii.
2.2. Depozitarea eficientă a materiei prime, materialelor și mărfurilor în întreprinderile agricole
Fluxul circulației materialelor și produselor de la furnizor la consumator cuprinde, ca moment absolut necesar, activitatea de depozitare; aceasta se datorează faptului că produsele finite nu pot fi livrate la consumatori imediat după ce s-a finisat ultima fază de fabricație, iar la consumator materialele primite nu pot intra direct din mijlocul de transport (cu care au fost aduse în unitate) în procesul de producție propriu-zis [40]. Atât la furnizor, cât și la consumator, necesitatea depozitării materialelor și produselor agricole este determinată de doi factori:
un factor tehnic, ce condiționează efectuarea livrărilor, respectiv darea în consum a materialelor, de realizarea unor operațiuni strict necesare, cum ar fi: ambalarea, etichetarea, marcarea, lotizarea, încărcarea, expedierea etc. (pentru produsele finite) și dezansamblarea, curățirea, debavurarea, sortarea, recepționarea, pregătirea etc. pentru materialele necesare consumului productiv. Toate aceste operațiuni necesită un anumit timp de realizare și un anumit loc de efectuare, o anumită organizare și o dotare tehnică ce asigură desfășurarea lor în condițiile cerute;
un factor economic, de sincronizare a intrărilor de materiale cu ritmul consumului, de menținere a stocurilor în volumul și structura necesară pentru asigurarea continuității producției. Prin activitatea de depozitare se realizează decuplarea momentelor fluxului de circulație, astfel încât să nu se producă o ruptură cu efecte în lanț atunci când apar neregularități într-unui din aceste momente.
Ținând seama de acești factori, activitatea de depozitare s-a organizat ca un complex de acțiuni tehnico-economice intermediare între producție și consum, deservind, în etape și momente diferite, cu mijloace specifice, atât pe producătorul-furnizor cât și pe consumator. Mai mult chiar, rolul acestei activități de mijlocire a procesului de vânzare-cumpărare a mijloacelor de producție s-a dezvoltat treptat sub forma unei rețele distincte de baze de depozitare, întreprinderi specializate sau alte asemenea unități de profil al căror obiect de activitate este tocmai concentrarea și executarea tuturor operațiunilor care revin acestui domeniu, atât pentru materiale, cât și pentru produse finite.
Obiectul depozitării îl constituie ceea ce se află în stoc, adică resurse materiale ce urmează a fi utilizate în procesul de producție, produsele finite ce urmează a fi vândute, semifabricatele (care au un regim special în agricultură și industria alimentara) etc. Depozitul face legătura între recoltarea, transportul, selectarea, ambalarea, pregătirea producției, vânzarea resurselor materiale (produselor finite) și poate fi definit din două puncte de vedere: unul tehnic și altul economic.
Din punct de vedere tehnic, prin depozit se înțelege suprafețele sau capacitățile amenajate pentru primirea materialelor și produselor, magaziile, silozurile, clădirile de tot felul (șoproane, rampe, hambare), precum și dotările necesare cu mobilier specific, mașini, utilaje și instalații adecvate acestor operațiuni. Totodată, în conținutul tehnic al acestei noțiuni trebuie incluse și materialele, substanțele, sculele și piesele de schimb care completează această dotare și sunt folosite pentru desfășurarea operațiunilor respective.
Din punct de vedere economic, noțiunea de depozit include totalitatea stocurilor de materii prime, materiale și produse finite, sistemele și metodele de primire, conservare, păstrare, așezare, alimentare a consumatorilor și asigurare a continuității procesului de producție, cheltuielile necesitate pentru efectuarea acestor operațiuni, organizarea corespunzătoare etc. Așadar, depozitul se definește ca o noțiune complexă amplasată la confluența producției și consumului, livrărilor-primirilor de materiale și produse, finalizând un proces de producție și sprijinind începerea altuia.
Prin realizarea sarcinilor ce le revin, depozitele de materiale contribuie, într-o măsură însemnată, atât la derularea activității economice în fiecare întreprindere și unitate, cât și la obținerea unor rezultate superioare, asigurând și pe această cale funcționarea ireproșabilă a pârghiilor economico-financiare.
Creșterea continuă a producției agricole, modernizarea proceselor tehnologice și, mai ales, industrializarea acestora au determinat amplificarea activității de depozitare a materialelor folosite în agricultură și a producției finite.
O dată cu creșterea cantităților și nomenclaturii produselor destinate păstrării au apărut depozite de proporții din ce în ce mai mari cu organizare rațională a activității specifice lor, constituind organisme cu un rol important în asigurarea cu resurse materiale și desfacerea produselor.
Prin modul de urmărire a realizării contractelor de aprovizionare, modul de organizare a recepției cantitative și calitative a materialelor primite, de organizare a conservării acestora, astfel încât pierderile în timpul depozitării să fie cât mai mici, de pregătire a materialelor înainte de a fi utilizate în procesul de producție sau de livrare, de organizare a evidenței, urmărire și analiză a stocurilor, astfel încât să se asigure continuitatea procesului de producție sau de livrare etc., depozitele joacă un rol deosebit în realizarea obiectivelor programate, în reducerea pierderilor netehnologice, în recuperarea materialelor refolosibile, în reducerea consumurilor materiale și a costurilor, în creșterea rentabilității, toate acestea constituind tot atâtea căi de creștere a eficienței economico-financiare la unitățile agroalimentare sau de distribuție.
La proiectarea și organizarea unui depozit este necesar să se țină seama de tehnica utilizată în vederea păstrării materialelor cât și de necesitatea ridicării permanente a eficienței economice a activității de depozitare.
Ca organisme de bază în sistemul aprovizionării cu resurse materiale și al desfacerii, depozitele îndeplinesc o serie de funcții care pot fi grupate în: funcția organizatorică, funcția tehnică, funcția economică și funcția contabilă.
în cadrul funcției organizatorice, depozitele desfășoară următoarele activități principale:
urmăresc graficul de primire a mijloacelor de producție și organizează recepția calitativă și cantitativă a acestora; în multe cazuri recepția calitativă se face în laboratoare speciale ale unităților agricole sau în laboratoarele unităților specializate (nutrețurile combinate, îngrășămintele chimice, biostimulatori, medicamente de uz veterinar etc.);
organizează conservarea resurselor materiale pe sortimente în funcție de caracteristicile fizice, chimice, biologice ale diferitelor grupe de mijloace de producție, deci repartizează mijloacele de producție pe depozite;
organizează pregătirea resurselor materiale pentru a fi livrate beneficiarilor sau pentru a fi utilizate în procesul de producție (unități agricole);
organizează livrarea către beneficiari a mijloacelor de producție comandate; în cazul aprovizionării la sediul beneficiarului de către SCAPA această funcție se amplifică;
organizează aprovizionarea locurilor de muncă a fermelor, sectoarelor sau secțiilor, problemă care în agricultură este mai dificil de rezolvat decât în industrie din cauza particularităților procesului de producție;
organizează colectarea și primirea de la ferme și sectoare a cantităților de materiale nefolosite, a deșeurilor și a altor materiale recuperabile în vederea reciclării și refolosirii.
în cadrul funcției tehnice, depozitele au următoarele atribuții:
execută recepția calitativă a mijloacelor de producție primite;
asigură condiții optime de conservare a materialelor din punct de vedere al spațiilor necesare și al condițiilor de temperatură, umiditate, ventilație, evitarea curenților, evitarea mucegaiurilor, insectelor, rozătoarelor etc., astfel încât să se păstreze integritatea cantitativă și calitativă pe timpul depozitării. în acest scop, depozitele se preocupă de perfecționarea tehnologiilor de depozitare, de modernizare continuă a depozitelor, asigurând creșterea eficienței economice a depozitării;
secționează și delimitează spațiile de depozitare, montează rafturi, stelaje etc., astfel încât să crească indicele de utilizare a suprafeței utile de depozitare;
introduce mecanizarea manipulării resurselor de producție (descărcare, încărcare, deplasare) prin palete, transpalete, containere, macarale, lifturi, monorai etc., astfel încât să se reducă forța de muncă utilizată, să crească operativitatea și calitatea lucrărilor executate, să scadă cheltuielile de manipulare;
execută condiționarea materialelor pentru a fi expediate, formează loturile de expediție, ambalează materialele și le așează în containere, palete, boxpalete etc., le sigilează și le dă forma în care trebuie să ajungă la beneficiar.
în cadrul funcției economice, depozitele au următoarele atribuții:
asigură stocurile de producție (de circulație la SCAPA) stabilite ca necesare pentru realizarea continuității procesului de producție, executării la timp a lucrărilor sau organizarea aprovizionării oportune a unităților agricole de către SCAPA prin sistemul de aprovizionare prin depozit;
urmăresc stocurile maxim normate și cele minim normate și ia măsurile ce se impun atunci când stocurile au depășit aceste limite;
organizează evidența materialelor aflate în depozite și efectuează analiza periodică a stocurilor;
iau toate măsurile care se impun și care intră în competența depozitelor pentru realizarea creșterii eficienței economice a stocurilor de producție;
asigura reducerea la minim a cheltuielilor necesare primirii, păstrării și eliberării materialelor.
în cadrul funcției contabile, depozitele realizează următoarele activități:
organizează gestionarea stocurilor de materiale prin: înregistrarea actelor de primire-recepție a mijloacelor de producție, a actelor de transfer la alte depozite sau de consum (fișa limită de consum, bonuri de ieșire, etc.), a actelor de livrare (facturi), a actelor de condiționare a materialelor sau de pregătire în vederea utilizării în procesul de producție sau de circulație, a actelor de casare și declasare a mijloacelor de producție;
efectuează, împreună cu comisiile stabilite, inventarierea periodică a bunurilor depozitate;
întocmesc propuneri de casare și declasare a mijloacelor de producție, pe care le transmit compartimentului de aprovizionare;
întocmesc analize și informări privind modul de gospodărire a resurselor materiale, asigurarea fermelor, sectoarelor și a locurilor de muncă cu materialele necesare și fac propuneri de îmbunătățire.
Din urmărirea funcțiilor depozitelor de resurse materiale se poate deduce că activitatea acestora nu se limitează la simpla conservare a materialelor, ci ea cuprinde o varietate mare de preocupări tehnice, organizatorice, economice și de evidență ca parte componentă a sistemului de asigurare, menite să contribuie la buna desfășurare a producției, valorificarea superioară a resurselor materiale, reducerea cheltuielilor și creșterea eficienței economice din fiecare unitate agricolă sau de aprovizionare.
Tipologia depozitelor. Înainte de a vedea cum se pot clasifica depozitele după anumite criterii este bine să se cunoască factorii de influență și principiile de care trebuie să se țină seama la organizarea depozitării mijloacelor de producție [31].
Dintre factorii principali care influențează organizarea depozitării materialelor pot fi enumerați:
cantitatea și volumul materialelor care urmează a fi depozitate;
destinația materialelor depozitate;
varietatea nomenclaturii de materiale;
ritmicitatea primirii și a consumului de materiale;
caracteristicile materialelor și a produselor depozitate;
metodele de pregătire a materialelor pentru a putea fi utilizate în procesul de producție;
metodele de alimentare a fermelor, sectoarelor și a locurilor de muncă cu materiale.
Toți acești factori influențează organizarea sistemului de depozitare atât din punct de vedere al numărului, al tipurilor și dimensiunii depozitelor, cât și din punct de vedere al metodelor și tehnicilor de organizare a păstrării materialelor.
De exemplu, vor exista deosebiri esențiale, ca urmare a influenței caracteristicilor materialelor depozitate: de natură industrială sau de natură agricolă; piese de schimb sau carburanți; materiale lemnoase sau materiale din cauciuc; semințe sau material de plantat; nutrețuri fibroase sau nutrețuri combinate etc.
De asemenea, forma de prezentare a materialelor constituie un element care influențează modul de depozitare. Astfel, un material poate fi prezentat: în vrac sau ambalat:
în vrac, adică în grămezi neordonate formate din pulberi, granule, bucăți etc. fără ambalaj;
ambalat, adică în saci, lăzi, containere etc.
Desigur că depozitele pentru păstrarea materialelor în vrac vor fi altfel organizate decât cele pentru păstrarea materialelor ambalate. Lucerna fân va fi altfel depozitată decât făina de lucernă, granulele de lucernă sau brichetele de lucernă.
În același timp, făina de lucernă va fi depozitată diferit în funcție de forma de prezentare: în vrac sau ambalată. La fel se pune problema pentru îngrășămintele chimice, semințe și alte resurse de producție folosite în agricultură.
Principii de amplasare și de așezare a materialelor în depozite
Utilizarea optimă a capacității de depozitare, creșterea operativității și productivității muncii în activitatea de depozitare, ca și a eficienței economice sunt condiționate, printre altele, și de modul de amplasare și de așezare a materialelor în depozite. Pentru aceasta este necesar să se acorde atenția cuvenită organizării interioare a depozitelor cu respectarea anumitor reguli de bază și principii, condiție a realizării unei activități cât mai eficiente.
Cel mai important principiu se referă la repartizarea pe depozite și amplasarea în cadrul aceluiași depozit a materialelor în funcție de caracteristicile asociative ale acestora.
În conformitate cu acest principiu repartizarea pe depozite și amplasarea în interiorul depozitului a diferitelor materiale se face în funcție de condițiile comune de păstrare impuse de: a) cerințele de microclimat ce trebuie asigurate; b)proprietățile fizico-chimice; c) condițiile deformă și ambalaj în care se prezintă; d)modul de manipulare la care se pretează.
Condițiile de microclimat presupun ca, în același spațiu de depozitare care are asigurate anumite condiții de climatizare, să fie păstrate numai materialele și produsele pentru care sunt necesare aceste condiții. De exemplu, unele materiale cer anumite condiții privind temperatura, lumina, umiditatea, mișcarea curenților etc. diferite de la o grupă de materiale la alta.
Proprietățile fizico-chimice și mecanice ale diferitelor materiale care pot fi comune(nedivergente) sau diferite (divergente). în funcție de acest criteriu mai multe grupe de materiale pot fi păstrate în același depozit (compartiment) sau în depozite diferite. De exemplu, cele care emană anumite mirosuri,diferite față de cele care receptează sau împrumută aceste mirosuri; cele auto-inflamabile față de cele care se aprind ușor de la o sursă de foc etc.
Condițiile de formă, ambalaj și de manipulare influențează mai ales modalitatea de aranjare a materialelor în depozit;în vrac, în stive, în rafturi, stelaje etc. Prin sistematizarea așezării materialelor se evită:
formarea unor stive diforme și instabile,
suprasolicitarea ambalajelor mai slabe,
manipulările greoaie,
pierderile cantitative și calitative.
În acest fel,se asigură o utilizare superioară, completă a capacității de depozitare, o utilizare mai bună a mijloacelor de transport interior, utilizarea rațională a forței de muncă, etc. cu efecte pozitive asupra eficienței depozitării.
Amplasarea materialelor în depozit după frecvența intrărilor și ieșirilor. Conform acestui principiu materialele cu o frecvență mare a mișcărilor este indicat să fie amplasate în zona de evacuare a depozitului. Rațiunea care stă la baza acestui principiu pornește de la faptul că nu toate materialele intrate în depozit au același ritm de solicitare, aceeași frecvență de mișcare: unele sunt solicitate zilnic sau la 2-3 zile, în timp ce altele sunt solicitate de 2-3 ori pe lună sau chiar la intervale mai mari.
În vederea realizării acestui principiu este necesară gruparea tuturor materialelor cuprinse în nomenclatorul depozitului în funcție de ritmul de solicitare în 3-4 grupe. Dacă, de exemplu, se alcătuiesc trei grupe în prima vor fi incluse materialele cu frecvența cea mai mare; în grupa a doua materialele cu frecvența moderată (4-10 zile); în grupa a treia materialele cu frecvența cea mai redusă. Se trece apoi la sectorizarea suprafețelor de depozitare având în vedere ca materialele din grupa I să fie amplasate cât mai aproape de zona de evacuare, cele din grupa a II în zona de mijloc, iar cele din grupa III în zona cea mai îndepărtată de locul de ieșire a materialelor, așa cum se poate urmări în figura 2.3.
Fig. 2.3. Amplasarea resurselor materiale în depozite în funcție de frecvența
intrărilor și ieșirilor
Necesarul de instalații și suprafața de amplasare a acestora se va stabili pentru fiecare grup de materiale după metodele cunoscute. Prin respectarea acestui principiu se realizează o mai mare operativitate în efectuarea operațiilor de identificare, scoatere și expedierea materialelor pentru consum sau livrare, creșterea productivității muncii, o utilizare mai eficientă a instalațiilor de depozitare și a mijloacelor de transport interior.
Amplasarea materialelor în depozit după volumul și greutatea lor, constituie un alt principiu de bază în organizarea interioară a depozitelor. Aceasta presupune așezarea materialelor grele și cu volum mare către baza raftului, stelajului sau instalației de depozitare, realizându-se în acest fel: stabilitate mai mare a instalației de depozitare; reducerea efortului necesar cu alezarea și scoaterea materialelor din rafturi; echilibrarea rafturilor pe toate nivelele de depozitare.
Primul intrat – primul ieșit, constituie un principiu conform căruia ieșirea materialelor din depozit trebuie făcută în ordinea intrării lor în gestiune, astfel încât să se evite situația în care unele cantități dintr-un anumit material, rămân nemișcate un timp îndelungat, deși, în aceeași perioadă s-au rulat prin depozit alte loturi proaspete din același material.
Importanța respectării acestui principiu crește la materialele cu valabilitate și termene de garanție limitate. Prelungirea timpului de depozitare la aceste materiale are consecințe nefavorabile asupra proprietăților fizico-chimice deci asupra calității lor, cu implicații nefavorabile asupra eficienței utilizării lor.
Transpunerea în practică a acestui principiu presupune o evidență riguroasă a fiecărui lot de materiale intrat în gestiune, a termenelor de garanție și scadentă a acestora, astfel încât să se cunoască momentele la care trebuie să se intervină operații pentru punerea materialelor în cauză în circuitul economic, conservarea, reconservarea sau reîmprospătarea cantităților.
Respectarea regulilor și principiilor de repartizare, amplasare și așezare a materialelor pe în depozite creează condițiile necesare pentru o bună gestionare a mijloacelor de producție aflate în stoc, creșterea eficienței economice a activității de depozitare, valorificarea superioară a resurselor materiale.
În activitatea economică, în desfășurarea continuă și curentă a procesului de aprovizionare se întâlnește o varietate de feluri și tipuri de depozite de resurse materiale și produse agroalimentare (finite). Factorii care determină această varietate sunt multipli și o clasificare a lor este necesară pentru a orienta alegerea tipului de depozit cel mai adecvat scopului urmărit și cel mai corespunzător condițiilor concrete din întreprinderea sau unitatea respectivă. Literatura de specialitate propune următoarele criterii de clasificare a depozitelor de resurse materiale și produse finite:
După funcția pe care o îndeplinesc depozitele în procesul circuitului economic,acestea pot fi:
depozite de aprovizionare;
depozite de desfacere;
depozite de păstrare.
În funcție de locul pe care îl ocupă în procesul producției,depozitele pot fi:
depozite din sfera producției, în cadrul cărora intră depozitele de aprovizionare din unitățile agroalimentare;
depozite din sfera circulației, cum ar fi depozitele bazelor de aprovizionare și en-gros;
depozite mixte în cadrul cărora sunt cuprinse depozitele de produse finite din unitățile agroalimentare(sau alte unități economice)
După destinația în consum a materialelor și produselor finite, depozitele pot fi:
Depozite de materiale pentru producție și exploatare;
depozite de materiale pentru investiții, construcții și reparații capitale;
depozite de produse pentru fondul pieței (pentru consumul final al populației).
În funcție de gradul de specializare,depozitele pot fi:
depozite universale;
depozite specializate.
În funcție de nomenclatorul materialelor și al produselor depozitate,depozitele pot fi:
depozite de metale;
depozite de piese de schimb;
depozite pentru materialele de construcții;
depozite pentru produsele agricole;
depozite pentru produsele alimentare etc.
În funcție de tipul de construcție,depozitele pot fi:
depozite deschise, adică sub cerul liber, pentru resursele materiale care nu se degradează sub acțiunea agenților naturali, iar suprafețele unde sunt amplasate aceste depozite trebuie împrejmuite, iar materialele depozitate protejate cu folie de polietilena impermeabilă (de exemplu, pentru mijloace tehnice, carburanți, furaje etc.);
depozite semideschise: șoproane formate din acoperiș cu o pantă sau două pante susținute de un anumit număr de stâlpi (pentru lemne, cărămizi, furaje etc.);
depozite închise constituite din construcții cu unul sau mai multe nivele influențate mult de natura materialelor ce urmează a fi depozitate.
g) După gradul de mecanizare, se pot distinge:
depozite nemecanizate (cu operațiuni manuale);
depozite cu slabă mecanizare;
depozite mecanizate și automatizate.
După gradul de apropiere de principalele căi de comunicații, se pot distinge:
depozite apropiate de căile publice de comunicație;
depozite depărtate de căile publice de comunicație;
În funcție de aria de servire,depozitele pot fi:
depozite ale unităților de desfacere;
depozite centrale ale unităților agroalimentare;
depozite de secții, ferme sau sectoare etc.
Sintetizând, criteriile de clasificare împreună cu tipurile și subtipurile de depozite se pot prezenta conform tabelului 2.12.
Tabelul 2.12. Criteriile de clasificare pentru depozitele de resurse materiale și produse finite
Surse:[27 pag. 230-231M’; 41, pag. 402-403]
În practică, alegerea celui mai corespunzător tip de depozit trebuie făcută numai după o examinare temeinică a factorilor tehnico-economici, care sunt hotărâtori pentru desfășurarea corespunzătoare a activității de depozitare. Un moment deosebit îl constituie alegerea tipului de depozit în funcție de condițiile necesare pentru protejarea produselor față de factorii climatici, geografici, economici etc. Varietatea resurselor materiale și a produselor finite care circulă în economie, cu caracteristici tehnice, aspectuale, calități, sortimente diferite, determină alegerea unui mod de depozitare. Sunt produse care într-un timp scurt, ținute sub influența ploilor, ninsorilor, brumei, pot mucegăi imediat, iar altele, ținute în aceleași condiții de depozitare, chiar într-un timp mai lung de depozitare, sunt mai puțin influențate sau chiar deloc. Sunt produse care la radiații solare sau la temperaturi peste zero grade încep să intre în dezintegrare chimică, iar altele care, deși rezistă mai mult în aer liber, așa cum au fost livrate de furnizori, după un timp încep să îmbătrânească, să cedeze influenței factorilor din atmosferă.
Elementul principal pentru a asigura menținerea calității materialelor și produselor în timpul depozitării îl constituie construcția și amenajarea depozitelor, precum și condițiile tehnice obligatorii ce trebuie asigurate pe toată durata, pentru a înlătura efectele factorilor climatici; astfel, depozitele deschise sunt alese pentru materialele și produsele mai rezistente la influența precipitațiilor atmosferice și impurităților de tot felul din zona respectivă. Ele sunt rezervate mai ales produselor ambalate, sau pentru încărcarea-descârcarea mai ușoară în (sau din) mijloacele de transport [16].
Urmărind fluxul circulației materialelor de la furnizor la beneficiari, se întâlnesc, un număr mare de operațiuni care mijlocesc sau înfăptuiesc direct desfășurarea în anumite etape a unor activități, asigurând astfel trecerea materialelor din sfera producției în sfera consumului. Un loc important în derularea acestui flux îl au operațiunile de depozitare la furnizor și la beneficiar, operațiuni pentru care sunt afectate însemnate cheltuieli, mijloace mecanice, forța de muncă, precum și ponderea cea mai mare de timp.
Eficiența economică maximă se realizează prin construirea unor depozite care reclamă investiții minime în raport cu capacitatea de depozitare, tipizarea gabaritelor de construcții, tipizarea sistemelor de manipulare, paletizare, mecanizare etc.; toate acestea contribuind la păstrarea materialelor și produselor cu minimum de cheltuieli. Studierea acestor probleme face obiectul unor cercetări atât ale unităților de depozitare cât și a institutelor specializate, în vederea găsirii de soluții dintre cele mai eficiente.
Problema reducerii spațiilor afectate depozitării materiilor prime și a produselor finite în sectorul producției în toate ramurile (inclusiv în agricultură) implică o ritmicitate foarte severă a aprovizionărilor de la furnizori sau a livrărilor către beneficiarii de produse agroalimentare. O bună utilizare a spațiilor de depozitare contribuie nu numai la economisirea fondurilor de investiții ci și a suprafețelor de teren agricol.
Dotarea cu spații de depozitare, mijloace de transport și manipulare, constituie o problemă deosebit de actuală pentru economia noastră, deoarece actuala bază materială a depozitelor nu asigură desfășurarea procesului de aprovizionare la nivelul tehnicii moderne. Din totalul suprafeței de care dispun bazele de aprovizionare pentru agricultură, 30% este reprezentată de depozite în aer liber (curți), iar cca 40% șoproane și platforme improvizate. Spațiile închise dețin o pondere de numai 30% din total.
Calcularea suprafeței de depozitare. Calcularea suprafeței optime de depozitare se efectuează la proiectarea depozitelor și prezintă o deosebită importanță pentru reducerea investiției specifice și realizarea unei depozitări cât mai eficiente.
La determinarea suprafeței de depozitare a materialelor se ține seama de normele de stoc maxime de producție. La depozitele care servesc desfacerea se ține seama de norma de stoc de desfacere sau de produse finite.
Suprafața totală a oricărui fel de depozit este formată din mai multe elemente:
suprafața principală (utilă) de păstrare efectiv folosită pentru depozitarea nemijlocită a materialelor (Sp);
suprafața auxiliară ocupată de: culoarele sau coridoarele depozitului, locurile de recepție și de livrare a materialelor, birouri (Sa);
suprafața de pregătire a materialelor, sortare, calibrare etc. (Ss);
suprafața ocupată de elemente de construcții și clădiri cum sunt: stâlpi, coloane, lifturi pentru transportul materialelor etc. (Sc).
În vederea folosirii cât mai eficiente a suprafeței de depozitare este necesar să se acorde o atenție sporită amplasării judicioase a utilajelor folosite, a rafturilor, stelajelor sau a altor mecanisme din dotare.
Depozite pentru păstrarea carburanților și lubrifianților. Carburanții și lubrifianții necesită spații special amenajate pentru depozitare. Mărimea spațiului de depozitare trebuie să fie corelată în fiecare întreprindere agricolă cu consumul total de carburanți și lubrifianți, avându-se în vedere eșalonarea acestui consum pe diferite perioade de executare a lucrărilor în cursul anului. Ca regulă generală, mărimea spațiului de depozitare pentru aceste produse este echivalentă cu stocul maxim normat, care cuprinde stocul curent la care se adaugă o rezerva de 5-10 % (stoc de siguranță) în măsură să asigure satisfacerea unor nevoi neprevăzute în desfășurarea lucrărilor agricole.
Pentru păstrarea produselor petroliere se folosesc rezervoare de oțel orizontale cu capacitatea de 3; 5; 10; 25; 50 și 75 m3.
Rezervoarele se execută cu funduri plane și conice pentru păstrarea la suprafață și subterană. Ele se livrează cu setul de armături în componența cărora intră o suprafață de presiune îmbinată cu gură de măsurare (OZ – 23 805), ventilul VF – 50 (sau robinetul cu bilă 4568M). În afară de acestea rezervoarele cu capacitatea de 5; 10; 25 m3 se mai completează cu dopuri pentru evacuarea apei și nămolului. Fiecare rezervor are un pașaport și un tabel gradat.
Periodicitatea întreținerilor tehnice ale utilajelor depozitelor de petrol este prezentată în tabelul de mai jos.
Tabelul 2.13. Periodicitatea întreținerii tehnice (ÎT1) și întreținerea tehnică (ÎT2) a utilajelor depozitelor de petrol
Sursa: [49, pag. 284]
Regulile întreținerii tehnice a utilajelor depozitelor de petrol au fost elaborate în conformitate cu sistemul de ÎT adoptat în agricultură.
ÎT de schimb constă în pregătirea utilajelor pentru efectuarea lucrărilor, controlarea etanșeității tuturor îmbinărilor, capacității de funcționare a dispozitivelor de măsurat, precum și funcționarea tuturor agregatelor.
În timpul ÎT – 1, pe lângă lucrările de curățare, se verifică: întinderea curelelor de transmisie care, în caz de necesitate se reglează; siguranța dispozitivelor de strîngere și fixare a agregatelor; presiunea creată de pompă; eroarea aparatelor de măsurat; funcționarea separatorului de gaze, supapei de presiune și supapelor robinetului de distribuție, se spală sau se înlocuiesc elementele filtrante, dacă pierderea presiunii la filtru depășește valoarea de 0,12 Mpa.
În timpul ÎT – 2 se verifică funcționarea pompei și a motorului electric; în caz de necesitate se înlocuiesc paletele rotorului pompei și unsoarea din rulmenți; se verifică funcționarea contoarelor, se curăță și se spală rezervoarele; se verifică etanșeitatea rezervoarelor; dacă este nevoie, se vopsesc utilajele.
ÎT de schimb se efectuează de către personalul depozitului de petrol. ÎT-1 și ÎT – 2 se efectuează de brigăzile specializate ale întreprinderilor de reparație și întreținerea a tehnicii. Reparația utilajelor depozitelor de petrol se efectuează prin metoda de agregat. Ansamblurile și agregatele defectate se înlocuiesc cu altele în stare bună de funcționare (noi sau reparate) din fondul de schimb al brigăzii specializate și se transmit pentru a fi reparate.
Pentru întreținerea tehnică a utilajelor de alimentare se creează o brigadă specializată, aceasta are un efectiv de 2 – 3 persoane și are la dispoziție un atelier mobil MPR – 7360 – GOSNITI sau MPR – 12449 GOSNITI. Atelierele dispun de utilajele necesare pentru a efectua atît ÎT, cît și lucrările de montare a utilajelor depozitelor de petrol, folosind sudarea. Raza optimă de deservire este de 50 km.
Brigada specializată de spălare a rezervoarelor în care au fost ținute produse petroliere constă din 3 persoane (în caz de necesitate se mărește efectivul pînă la 4 persoane). Brigada se înzestrează cu instalații mobile pentru spălarea mecanizată a rezervoarelor, aceste instalații pot fi OM – 12394 GOSNITI pe șasiu de automobil sau OM – 2301A – GOSNITI pe șasiu unei remorci de tractor. S-a elaborat un model perfecționat de instalație de spălat OM – 12505 GOSNITI.
Având în vedere sezonalitatea producției agricole, stocul maxim normat trebuie calculat nu numai anual, ci și pe principalele campanii agricole, capacitatea spațiului de depozitare urmând a fi orientată după perioada cu consum maxim. S-ar putea vorbi de un grafic al consumului de carburanți și lubrifianți pe perioadele anului asemănător celui în funcție de care se stabilește necesarul de tractoare și mașini agricole.
La stabilirea capacitații depozitelor de carburanți și lubrifianți trebuie să se țină seama nu numai de consumul curent, ci și de consumul în perspectivă al întreprinderii pe baza programului economic de perspectivă, cât și în raport de extinderea nivelului de mecanizare, deci de creșterea numărului de mijloace mecanice și respectiv de carburanții folosiți de întreprindere.
La amplasarea depozitelor de carburanți și lubrifianți pe teritoriul întreprinderii agricole este necesar să se respecte anumite cerințe principale, printre care:
să fie cât mai apropiate de stațiile de cale ferată pentru a da posibilitatea trecerii (descărcării) carburantului direct din cisternele căilor ferate în depozitele de păstrare ale întreprinderilor (în cazul când întreprinderea are linie de garaj proprie, depozitul de carburanți trebuie să fie amplasat astfel încât să permită descărcarea directă în bazinele de păstrare ale întreprinderii);
să fie amplasate cât mai central față de perimetrul întreprinderii, astfel încât transportul carburanților de la locul de depozitare la locul de muncă (unde are loc consumul efectiv al carburanților) să se facă cu cheltuieli de transport cât mai reduse;
depozitele de carburanți trebuie să fie echipate cu mijloace și dispozitive care să permită încărcarea și descărcarea automată sau semiautomată a produselor, astfel încât să se reducă la maximum pierderile și să se realizeze o productivitate a muncii cât mai mare;
între spațiile de depozitare a carburanților și diferitele locuri de muncă din unitățile agricole este necesar să se organizeze transportul acestor produse, cât și spații de depozitare de capacități reduse amplasate la locul de muncă unde are loc consumul carburanților și lubrifianților.
Cel mai important consumator de carburanți și lubrifianți din agricultură îl constituie unitățile de asigurare a service-ului pentru agricultură. Din această cauză, mărimea spațiilor de depozitare este orientată după cele realizate în aceste unități prestatoare de lucrări mecanice agricole. La o mărime medie de circa 250 tractoare și mașini aferente se consideră că pentru păstrarea carburanților și lubrifianților sunt necesare spații de depozitare cu o capacitate totală de 22 de vagoane.
Cea mai mare parte din spațiul de depozitare se va folosi pentru carburantul principal (motorina), căruia i se va rezerva o capacitate de 198 tone în rezervoare metalice a câte 33 tone fiecare (deci, 6 rezervoare). Pe lângă aceste 6 rezervoare, depozitul trebuie să dispună de încă 2 rezervoare cu capacitate mai mică (câte 5500 litri fiecare) pentru uleiuri și alte două pentru benzină. Cele 10 rezervoare constituie complexul spațiilor de depozitare al unui Agromec cu 250 tractoare la care 90% din capacitate este rezervată carburantului principal și restul de 10% celorlalte produse.
Eficiența economică a depozitarii carburanților și lubrifianților se apreciază cu ajutorul unor indicatori specifici, printre care:
investiția totală care cuprinde pe lângă valoarea rezervoarelor și pe cea a instalațiilor de pompare, instalațiilor electrice etc. (de exemplu, la depozitul descris mai sus investiția totală se cifrează la aproximativ 250 de milioane de lei în anul 1999);
investiția specifică pe tona de carburant depozitată;
amortizarea specifică la care se are în vedere cota de amortizare la toate categoriile de fonduri fixe care intră în componența depozitului.
Desigur că acești indicatori și alții sunt folosiți mai ales la proiectarea sistemelor de depozitare a carburanților și lubrifianților în vederea stabilirii variantei optime.
Pentru agricultură, depozitul descris a fost tipizat prin proiect, în fiecare întreprindere construindu-se depozite mai mari sau mai mici în raport de consumul anual și de cantitatea de carburant și lubrifiant ce urma a fi păstrată.
Depozite pentru păstrarea produselor biologice și medicamentelor de uz veterinar. Produsele biologice și medicamentele de uz veterinar au o valabilitate limitată în timp și necesită condiții speciale de depozitare din punct de vedere al microclimatului (temperatură, umiditate, lumină).
Dintre caracteristicile spațiilor de depozitare pentru produse biologice și medicamente de uz veterinar se pot enumera [ 38, pag. 147]:
depozitele să aibă secțiuni sau compartimente separate dotate cu instalațiile corespunzătoare pentru menținerea condițiilor de lumină, temperatură, ventilație necesare produselor care urmează a fi păstrate;
cunoscând că majoritatea acestor produse sunt ambalate în sticle, flacoane etc., spațiile de depozitare trebuie să dispună de mobilier adecvat care să contribuie la înlăturarea pierderilor;
să dispună de compartimente cu ajutorul etajerelor sau al altor dispozitive care să permită sectorizarea produselor după anumite criterii, având în vedere marea lor diversitate, termenele de valabilitate diferite etc. care să asigure clasarea și, deci, livrarea lor operativă în raport de cerințele unităților beneficiare, în minimum de timp;
depozitele trebuie să dispună de camere speciale pentru sortarea și ambalarea acestor produse, având în vedere perisabilitatea ambalajului, cât și condițiile ce trebuie asigurate în perioada păstrării și a transportului.
Depozitele pentru produse biologice sau medicamente de uz veterinar sunt organizate, fie pe lângă întreprinderile producătoare, fie în rețeaua de desfacere, fie în rețeaua sanitar-veterinară unde acestea sunt consumate. Spațiile de depozitare echipate cu aparatură și utilajele necesare adecvate se găsesc numai la întreprinderile producătoare și la bazele de aprovizionare specializate în aceste produse.
La întreprinderile agricole, precum și rețeaua sanitar-veterinară, spațiile de depozitare pentru produsele biologice sau medicamente de uz veterinar sunt mai puțin utilizate, livrarea acestora facându-se cu puțin timp înaintea utilizării lor efective. în acest fel, se asigură păstrarea caracteristicilor de bază ale produselor fără a se face investiții speciale și costisitoare.
Depozitarea materialelor din cauciuc pentru tractoare, mașini agricole și mijloace de transport. Toate produsele din cauciuc sunt supuse unor degradări permanente în timp, în condițiile depozitării lor îndelungate. Procesul de degradare calitativă se intensifică în condiții de depozitare necorespunzătoare. De aceea, se recomandă ca, oricare ar fi condițiile de depozitare, livrarea produselor din cauciuc să se facă în ordinea vechimii de depozitare.
Calitatea produselor din cauciuc poate fi afectată de:
agenți fizici cum sunt: acțiunile mecanice care deformează obiectele (îndoire, întindere, aplatizare etc.), lumina solară, căldura etc.;
agenți chimici ca: substanțele oxidante, acizii minerali concentrați, produsele petroliere, solvenții organici, umiditatea; agenții biologici (mucegaiurile) etc.
Principala condiție pentru păstrarea calității produselor din cauciuc este ca depozitarea să se facă în încăperi uscate, răcoroase, slab luminate, lipsite de praf, aerisite, însă fără curenți de aer.
În lipsa unor condiții optime, pot fi luate măsuri provizorii cum sunt:
eliminarea surselor de lumină intensă, mai ales a celor care emit raze ultraviolete;
vopsirea geamurilor cu culori calde, culoarea roșie sau portocalie (nu cu albastru sau violet);
înlăturarea umidității și igrasiei care favorizează formarea microorganismelor;
asigurarea unei temperaturi optime de 12°C (limitele admisibile sunt între -5°C și +20°C);
evitarea depozitării în aceleași depozite a produselor din cauciuc și a altor produse chimice.
Sunt câteva măsuri care, în cazul când nu se pot asigura cele mai bune condiții pentru păstrarea articolelor din cauciuc, pot contribui la o bună depozitare în condițiile date.
Este recomandabil ca produsele din cauciuc să se depoziteze pe categorii: anvelope, camere de aer, garnituri, tuburi, benzi, pânză cauciucată etc., deoarece fiecare din aceste categorii prezintă unele caracteristici care influențează modul de conservare.
Anvelopele se depozitează pe stelaje de lemn sau rafturi special amenajate, în poziție verticală. Cele mai bune condiții de păstrare se asigură prin introducerea în fiecare anvelopă a unei camere de aer umflată până la presiunea de 0,1 atmosfere. în acest fel se realizează și economie de spațiu. Timpul maxim de depozitare este de un an.
Camerele de aer fără anvelope se păstrează atârnate de bare de lemn după ce în prealabil au fost umflate la o presiune de 0,1 atmosfere.
Pentru a se preveni deformarea anvelopelor și camerelor de aer, acestea se rotesc la fiecare 3 luni cu 90° față de poziția inițială.
Pânzele cauciucate pentru combine se depozitează pe pardoseală de lemn, desfășurate pe toată lungimea și suprapuse una peste alta. înălțimea stivelor nu trebuie să depășească 2,5 m. Pentru o perioadă mai redusă pânzele pot fi depozitate și înfășurate (până la 3 luni).
Spre deosebire de pânzele cauciucate pentru combine, benzile transportatoare sunt pregătite pentru depozitare înfășurate în colaci așezați pe suprafața podelei în poziție orizontală, în stive de maxim 1,5 m. La baza stivei se așează colaci cu diametre mai mari, colacii fiind despărțiți prin scânduri.
Curelele de transmisie se păstrează suspendate pe suporturi rotunde din lemn, de preferință cu un diametru de cel puțin șapte ori mai mare decât grosimea curelei. Articolele de ebonită dacă nu sunt bine depozitate se deformează. Ele trebuie așezate pe rafturi, unele peste altele, în poziție orizontală. La fel se procedează și cu tuburile și barele din acest material.
În vederea bunei conservări a articolelor din cauciuc, plastic, ebonită este necesar ca cel puțin o dată pe lună să fie controlate, cu care ocazie se constată starea de conservare și se elimină urmele de mucegai, praful sau alte impurități.
Curățirea produselor din cauciuc cu benzen, benzină, petrol, terebentină sau alți solvenți organici este contraindicată.
Depozite pentru păstrarea pieselor de schimb. Piesele de schimb pentru tractoare, mașini agricole, utilaje, instalații folosite în agricultură și industrie alimentară sunt păstrate fie în depozitele unităților de distribuție până la livrarea lor către întreprinderile agricole, fie în depozitele unităților agroalimentare până la utilizarea lor în procesul de producție.
Depozitele pentru piese de schimb sunt sub forma de magazii, dat fiind că majoritatea sunt produse din metal și nu necesită condiții speciale de microclimat.
Specific pieselor de schimb este depozitarea acestora în rafturi cu compartimente (despărțituri). în acest fel, în fiecare compartiment se poate așeza un singur sortiment de piese sau un anumit număr de repere cu caracteristici asemănătoare.
Prin păstrarea distinctă a fiecărui reper în parte se evită amestecarea pieselor de diferite repere-tipuri (dat fiind numărul mare la piesele de schimb), ducând la:
reducerea timpului pentru formarea loturilor de livrare;
ușurarea acțiunii de împrospătare a stocului;
reducerea timpului de executare a inventarului.
Deosebit de important pentru păstrarea calității pieselor de schimb este ungerea acestora, împachetarea cu hârtie, mai ales pentru piesele care au o perioadă de stocaj în depozit mai mare decât durata de conservare garantată de uzina furnizoare. în același timp, lucrătorii din depozite trebuie să cunoască caracteristicile tehnice ale pieselor de schimb, mai ales că unele din ele necesită respectarea anumitor reguli în ce privește manipularea, depozitarea și conservarea corectă a lor. Așezarea pieselor de schimb trebuie să se facă în poziție de odihnă, excluzându-se posibilitatea de încovoiere, strivire, răsucire (de exemplu, laminatele se vor depozita în rastele verticale și pe calități).Referitor la piesele de schimb pentru mașinile agricole, combine tractoare și mijloace de transport, deși conservarea lor este mai ușoară, pentru a fi manevrate cu ușurință, depozitele trebuie să fie prevăzute cu macarale cu braț rotativ. De exemplu, manipularea brăzdarelor trebuie făcută cu mare atenție pentru a nu deteriora muchea tăietoare a discurilor. Depozitarea lor trebuie făcută astfel încât întreaga suprafața a discului să se așeze pe podea.
2.3. Concluzii la capitolul 2
Amplificarea profitului se poate asigura pe mai multe căi; cea mai importantă și cu caracter larg de aplicabilitate este cea care are în vedere realizarea activității unității economice cu cheltuieli cât mai mici în raport cu agenții economici de profil similar.
Utilizarea eficientă a resurselor materiale este justificată de locul pe care îl ocupă consumurile materiale în totalul costurilor de producție și influența hotărâtoare exercitată asupra producției fizice și marfă, costurilor și profiturilor unităților agroalimentare. La nivelul economiei naționale reducerea (raționalizarea) consumurilor specifice de materii prime, materiale, combustibil, energie, piese de schimb etc. au rolul de a atenua tensiunea dintre resurse (care sunt limitate) și nevoile de consum (care sunt nelimitate).
Pentru a fi apreciată ca eficientă, folosirea resurselor materiale trebuie astfel prognozată și realizată încât consumul specific să fie mai mic sau cel mult egal cu norma tehnică de consum, orice depășire evidențiază, la prima interpretare, un consum irațional, situația impunând analize concrete ale stării de fapt pentru a se stabili cauzele (subiective sau obiective) care au condus la asemenea fenomen, implicit a măsurilor care se impun a fi luate.
Generalizând cele analizate concluzionăm că în funcție de tipul de produs din sectorul vegetal sau animalier diferă mult mărimea consumurilor de producție utilizate, precum și ponderea pe articole de consum, de aceea este necesar de luat în considerație acest fapt la planificarea acestora.
În sectorul fitotehnic o importanță primordială revine utilizării consumurilor directe de materiale ca: îngrășămintele naturale și chimice.
Pentru asigurarea cantității necesare de îngrășăminte organice considerăm că este foarte important de a forma un raport echilibrat dintre cele două sectoare: fitotehnie și zootehnie. În prezent în întreprinderile agricole practic lipsește sectorul zootehnic care este considerat ca furnizor principal de îngrășăminte de îngrășăminte organice.
Obiectul depozitării îl constituie ceea ce se află în stoc, adică resurse materiale ce urmează a fi utilizate în procesul de producție, produsele finite ce urmează a fi vândute, semifabricatele (care au un regim special în agricultură și industria alimentara) etc. Depozitul face legătura între recoltarea, transportul, selectarea, ambalarea, pregătirea producției, vânzarea resurselor materiale (produselor finite) și poate fi definit din două puncte de vedere: unul tehnic și altul economic.
Prin realizarea sarcinilor ce le revin, depozitele de materiale contribuie, într-o măsură însemnată, atât la derularea activității economice în fiecare întreprindere și unitate, cât și la obținerea unor rezultate superioare, asigurând și pe această cale funcționarea ireproșabilă a pârghiilor economico-financiare.
Respectarea regulilor și principiilor de repartizare, amplasare și așezare a materialelor pe în depozite creează condițiile necesare pentru o bună gestionare a mijloacelor de producție aflate în stoc, creșterea eficienței economice a activității de depozitare, valorificarea superioară a resurselor materiale.
Problema reducerii spațiilor afectate depozitării materiilor prime și a produselor finite în sectorul producției în toate ramurile (inclusiv în agricultură) implică o ritmicitate foarte severă a aprovizionărilor de la furnizori sau a livrărilor către beneficiarii de produse agroalimentare. O bună utilizare a spațiilor de depozitare contribuie nu numai la economisirea fondurilor de investiții ci și a suprafețelor de teren agricol.
Având în vedere sezonalitatea producției agricole, stocul maxim normat trebuie calculat nu numai anual, ci și pe principalele campanii agricole, capacitatea spațiului de depozitare urmând a fi orientată după perioada cu consum maxim. S-ar putea vorbi de un grafic al consumului de carburanți și lubrifianți pe perioadele anului asemănător celui în funcție de care se stabilește necesarul de tractoare și mașini agricole.
Utilizarea judicioasă a resurselor materiale și energetice este rezultatul unui complex de acțiuni orientate în direcția ridicării nivelului tehnic și calitativ al produselor, valorificării superioare a materiilor prime și materialelor, extinderea folosirii înlocuitorilor, a materialelor refolosibile prin introducerea pe scară largă, în toate întreprinderile, a progresului tehnic.
3. CĂI DE EFICIENTIZARE A VALORIFICĂRII RESURSELOR MATERIALE ȘI A GESTIUNII STOCURILOR ÎN ÎNTREPRINDERILE AGRICOLE
3.1. Utilizarea stocurilor de materii prime, materiale și eficiența produselor în agricultură
Dintre condițiile deosebit de importante care trebuie asigurate în vederea desfășurării normale a procesului de producție este și aceea a existenței, în fiecare moment, a unor stocuri de resurse materiale, materii prime și mărfuri.
Formarea și controlul stocurilor de resurse materiale reprezintă, în economia de piață, o activitate căreia i se acordă o atenție deosebită datorită implicațiilor economico-financiare importante pe care le determină acestea. Stocurile sunt cantitatea de resurse materiale, materii prime care se acumulează în depozitele și magaziile unităților economice, într-un anumit volum și o anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, cu un anumit scop. Stocurile sunt de fapt rezultatele activității de aprovizionare și de desfacere, al activității comerciale în general, care sunt dependente de natura și caracteristicile materialelor și produselor, de condițiile și de modalitățile de furnizare și asigurare-transport, de strategiile care se elaborează pe această linie, în scopul îndeplinirii obiectivului de bază pe care fiecare agent economic și l-a propus.
În general, scopul formării stocurilor este diferit, astfel, la nivelul economiei naționale, guvernul constituie stocuri sub forma rezervei naționale la resursele materiale strategice sau deficitare pentru a pune la adăpost economia națională de influența unor factori de forță majoră (seisme, inundații, stare de necesitate, evitarea conjuncturilor economice nefavorabile sau a penuriei). Agenții economici își constituie stocuri de resurse materiale sau de produse pentru a asigura alimentarea continuă a subunităților de consum sau servirea clienților în vederea desfășurării normale a activității și realizării obiectivelor pe care și le-au propus.
Literatura de specialitate propune diverse definiții ale stocurilor de producție, dintre acestea cele mai des întâlnite fiind următoarele:
a)Stocurile reprezintă cantitatea de bunuri materiale acumulate la un moment dat de producători, bazele de desfacere și de consumatori având ca scop asigurarea continuității producției, a desfacerii și consumului. Aceste stocuri conțin resurse destinate consumului final sau productiv ce servesc pentru continuitatea procesului de producție, circulație și consum.
b)Stocurile reprezintă cantitatea de bunuri (materii prime, materiale, diverse produse finite, piese de schimb, carburanți) sau de bani, acumulată sau păstrată în spații amenajate, special dotate, într-o anumită cantitate și structură, determinate prealabil sau nu, pentru o anumită perioadă de timp, cu un anumit scop.
Dintre funcțiile stocurilor cele mai importante sunt:
A. Stocurile asigură continuitatea procesului de producție la agenții economici producători și a procesului de desfacere la agenții economici din comerț. Stocurile îndeplinesc o funcție vitală, cea de derulare și armonizare a fluxului de producție începând cu cumpărarea, continuând cu transportul, pregătirea pentru consum (utilizare), trecerea acestora prin fazele de prelucrare până la magazin de produse finite, expedierea produselor la beneficiar prin magazine proprii sau specializate.
Stocurile optime de producție asigură realizarea următoarelor fenomene tehnico-economice, de mare importanță pentru unitățile agroalimentare:
utilizarea la capacitatea totală a activelor fixe și a depozitelor;
utilizarea optimă a forței de muncă;
utilizarea eficientă a materiilor prime, materialelor, energiei, combustibilului etc.;
respectarea tehnologiilor la fiecare ramură de producție și produs;
utilizarea optimă a spațiilor de depozitare, cu efecte favorabile asupra costurilor unitare de depozitare;
creșterea profitului etc.
Această funcție vitală a stocurilor nu justifică decizia agenților economici de supradimensionare a lor, deoarece stocurile determină imobilizări de capital antrenat în cumpărarea de materiale sau produse finite stocate și încă nevândute. Deținerea de stocuri necesită, în același timp, spații special amenajate și dotate, cheltuieli de depozitare, taxe de asigurare, dobânzi pentru credite (dacă este cazul) etc., amplificând efortul investițional al agenților economici. La această situație se adaugă efectele negative ale uzurii morale a resurselor materiale sau produselor stocate; sub acest aspect nu ar fi justificată formarea de stocuri, dar în procesul de furnizare, aprovizionare și utilizare a resurselor materiale, intervine influența multor situații și factori cu acțiune permanentă sau conjuncturală care condiționează în mod obiectiv necesitatea formării de stocuri. Astfel, situațiile de forță majoră determină formarea de stocuri sub forma rezervei naționale, periodicitatea producției la furnizori sau a transportului determină formarea de stocuri curente la utilizatori; eventuala apariție a unor dereglări, perturbații în livrările de la furnizori sau în transport determină formarea de stocuri de siguranță la consumator sau în magazinele de desfacere; întreruperea sau intensificarea producției sau a transportului ca urmare a condițiilor naturale și de climă sau datorită sezonalității producției (mai ales în agricultură) determină formarea stocurilor sezoniere; necesitatea condiționării materialelor înaintea trecerii lor în consum implică constituirea stocurilor de pregătire sau condiționare.
Sunt și alte situații care generează necesitatea formării de stocuri între care pot fi amintite cea în care se are în vedere minimizarea cheltuielilor de cumpărare, aducere, depozitare și administrare a resurselor materiale. Indiferent de situație sau de factorul de influență, este necesară efectuarea de analize și calcule economice care să determine strategia și politica în domeniul formării stocurilor de la o etapă la alta, în funcție de noile condiții care apar pe piața internă și internațională de resurse materiale, de mutațiile în structura cererilor de consum sau în potențialul de furnizare a unităților ofertante de resurse materiale [74]
B. Funcția de asigurare a unor rezerve de resurse materiale deficitare, pentru care se fac calcule de eficiență economică, cu privire la justificarea deciziei de constituire a stocurilor de rezervă, care determină creșterea cheltuielilor de stocare, dacă aceste cheltuieli sunt justificate prin oscilațiile prețurilor de asigurare a resurselor materiale de pe piața internă sau internațională; sau trebuie făcute calcule cu privire la pagubele aduse de neasigurarea cu resurse materiale în cantități optime.
Principala problemă care se pune în fața agenților economici se referă la stabilirea tipurilor de stocuri care trebuie constituite și nivelul acestora; opțiunile sunt formulate în urma răspunsului la întrebarea: ce avantaje și ce pierderi se înregistrează dacă se stochează mai mult sau mai puțin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp? Răspunsul constă în stabilirea unui „prag optim” care să asigure un echilibru al efectelor negative și pozitive specifice unei situații sau alteia. Pentru aceasta este necesară, în primul rând, cuantificarea efortului de stocare (Es) pe care îl face unitatea economică, efort ce se compune din efortul direct (Eds) și din efortul indirect (Eids), rezultând următoarea relație de calcul:
(3.1)
În cadrul efortului direct de stocare, principalele elemente care determină mărimea acestuia sunt:
cheltuielile cu salariile muncitorilor și ale personalului administrativ din depozite, inclusiv cotele pentru impozitul pe salarii și asigurările sociale aferente (Cs);
cheltuielile pentru energia electrică, combustibil, lubrifianți, abur, etc., destinate proceselor de manipulare, depozitare-conservare (Ct);
cheltuieli cu amortismentul mijloacelor fixe ale depozitelor și celorlalte mijloace fixe (Ca);
cheltuieli pentru întreținerea și repararea echipamentelor (Cr);
cheltuieli pentru iluminat, încălzit și pentru climatizarea unor spații de depozitare (Ci);
cheltuieli pentru materialele auxiliare, de întreținere necesare activității de depozitare (Сmа);
cheltuieli determinate de pierderi prin perisabilitate sau scăzăminte admise (Cp).
În concluzie, mărimea totală a efortului direct de stocare (exprimată în lei) se poate calcula cu ajutorul relației:
(3.2)
Efortul indirect de stocare este dat de efectele evitării finanțării pentru achiziționarea și stocarea materialelor care se pot înregistra în ipoteza nestocării și folosirii fondurilor financiar-valutare, astfel disponibilizate, la dezvoltarea capacităților de producție, efectuarea unor noi investiții, crearea condițiilor pentru dezvoltarea producției și pentru obținerea unui spor de profit.
Crearea de stocuri sezoniere care să preîntâmpine deficitul de resurse materiale în situațiile în care consumurile de resurse materiale sunt mai mari (exemplul campaniilor agricole). Formarea acestor stocuri se realizează în perioadele de presezon prin acumulări eșalonate în limitele necesarului de aprovizionat prestabilit pentru sezonul de iarnă sau pentru campaniile agricole.
O altă funcție importantă a stocurilor de producție e aceea de indicator de bază pentru fundamentarea programului de asigurare cu resurse materiale,aceasta deoarece (așa cum se știe) dintre cei trei indicatori de bază ai relației de calcul al necesarului de aprovizionat trei sunt reprezentați de stocuri: stocul preliminat a exista la începutul perioadei de program (Sf), stocul preliminat a exista la sfârșitul perioadei de program (Si) și stocul supranormativ ce poate fi atras din cadrul resurselor interne (Ssn). Fundamentarea obiectivă a necesarului de aprovizionat (Na) și a diferitelor categorii de stocuri contribuie la elaborarea unui program de aprovizionare real, cu efecte pozitive asupra realizării obiectivelor din programul de producție cu costuri minime, adică se poate obține eficiență maximă [73, pag.121].
Funcția de fundamentare a suprafețelor optime de depozitare a resurselor materiale, care derivă din însăși relația de calcul al suprafeței principale de depozitare:
(3.3)
în care:
Smn = stocul maxim normat ce urmează a fi supus depozitării;
Qmp = cantitatea de resurse materiale ce se poate depozita pe un metru pătrat.
Stocurile de resurse materiale contribuie la dimensionarea optimă a cheltuielilor de circulație, deoarece ele necesită cheltuieli de transport, depozitare, manipulare, dobânzi suportate pentru credite, pierderi etc., toate aceste cheltuieli sunt părți componente ale costului de asigurare a resurselor materiale.
Din funcțiile pe care le au stocurile, se poate deduce că acestea condiționează, în mare măsură, realizarea programului de producție și a celui de comercializare a produselor finale (în consecință), ceea ce înseamnă că ele trebuie să se bucure de o atenție deosebită din partea factorilor de răspundere de la nivel de unitate economică, mai ales în sensul prevenirii formării stocurilor supradimensionate sau subdimensionate.
Literatura de specialitate tratează foarte divers criteriile de clasificare a stocurilor de resurse materiale și de produse finite, totuși, după părerea noastră cele mai importante criterii de clasificare sunt:
După destinația lor, stocurile se împart în:
stocuri destinate consumului final (stocuri de produse finite);
stocuri care mai intră într-un nou proces de producție (stocuri pentru consum intermediar);
stocuri de produse intermediare destinate revînzării.
După locul de constituire, stocurile pot fi:
stocuri la unitățile producătoare;
stocuri la unitățile consumatoare;
stocuri la unitățile de comerț cu ridicata;
stocuri la unitățile de comerț cu amănuntul;
stocuri la consumatorii individuali;
stocuri la consumatorii colectivi;
stocuri la rezerva de stat;
stocuri aflate în timpul transportului sau în curs de aprovizionare.
După perioada pentru care se formează și în funcție de organizarea utilizării lor în producție sau vânzare,stocurile se împart în următoarele grupe:
stocuri curente;
stocuri de rezervă;
stocuri sezoniere;
stocuri în pregătire (de condiționare).
După funcțiile lor în managementul producției și al aprovizionării,stocurile de resurse materiale sau produse finite pot fi:
stocul inițial;
stocul final;
stocul mediu;
stocul preliminat;
stocul maxim-normat;
stocul minim-normat.
După ritmul de mișcare,stocurile pot fi:
stocuri cu mișcare rapidă (de preferat a se întâlni în cele mai dese cazuri);
stocuri cu mișcare lentă;
stocuri fără mișcare;
stocuri strategice (stocuri de rezervă, stocuri sezoniere etc.).
După modul de calcul și de fundamentare,stocurile pot fi:
stocuri cu fundamentare științifică;
stocuri fără fundamentare științifică, pasibile a genera stocuri supradimensionate sau subdimensionate.
Factorii care influențează formarea stocurilor de producție acționează diferit, au putere de influență mai mare sau mai mică în raport cu natura resursei materiale, destinația în consum și condițiile de asigurare – furnizare – depozitare – conservare; în frecvente cazuri influența acestor factori poate fi conjugată. Ceea ce este însă comun acestor factori este faptul că acțiunea lor se concretizează în cheltuieli sau pierderi care se înglobează în costul produselor, lucrărilor sau serviciilor, influențând nivelul acestora și implicit rentabilitatea unității economice.
Criteriul de bază în clasificarea factorilor care influențează stocurile de producție îl constituie gradul de ritmicitate a producției și, respectiv, consumului de resurse materiale, din acest punct de vedere se pot distinge [69. pag.47]:
a)Ramuri cu producție continuă cum este cazul unităților care practică tehnologii de tip industrial, de creștere a animalelor sau de producere a legumelor de seră, unităților de industrializare a produselor agricole, unităților de asigurare de servicii pentru unitățile din agricultură și industria alimentară etc. Pentru aceste unități economice, factorii principali care influențează mărimea stocurilor sunt:
Consumul mediu zilnic de resurse materiale care este direct dependent de volumul și structura producției. Acesta condiționează direct structura materială a stocurilor și indirect, prin necesarul de resurse pentru realizarea programelor de producție, nivelul de formare a stocurilor.
Frecvența aprovizionărilor de la furnizori (intervalul mediu între două aprovizionări succesive) care trebuie stabilite ținându-se cont de condițiile de livrare ale furnizorilor, cât și de cele de primire ale beneficiarului. Condițiile se referă, în principal, la natura cererii, momentele de consum, natura resurselor, ciclicitatea producției și lotizarea economică a fabricației la producători (furnizori), evitarea supra-stocării nejustificate economic etc.
Mărimea minimă privind livrările de materiale ce se pot efectua de către furnizori în condiții economice avantajoase sau la prețuri acceptabile pentru beneficiar. De regulă, aceasta este stabilită de către producător, ca reprezentând limita sub care fabricația unui produs ar antrena cheltuieli de producție mai mari și implicit prețul de vânzare mai ridicat. Acest factor defavorizează solicitanții în cantități mici (inferioare acestei limite) care, dacă s-ar aproviziona sub nivelul său peste această limită, ar trebui să-și constituie stocuri mai mari decât cele necesare în perioada imediată, ceea ce conduce la amplificarea eforturilor investiționale atât la cumpărare, cât și la depozitarea-păstrarea materialelor.
Periodicitatea fabricației la producători condiționează intervalul minim la care se pot aproviziona resursele materiale de la sursa directă, în sensul că acesta nu poate fi mai mică față de intervalul de reluare a producției sau de ciclul de fabricație al produselor la asemenea unități. Deci, intervalul dintre două aprovizionări succesive, care stă la baza dimensionării stocurilor, nu poate fi mai mic decât intervalul de reluare a producției. Factorul acesta nu influențează consumatorii care se aprovizionează de la unitățile en-gross, care își pot crea stocuri la dimensiuni ce pot permite furnizarea continuă, indiferent de intervalul de reîntregire a acestora.
Modul de organizare a procesului de aprovizionare în interiorul unităților economice, amplasamentul stocurilor de resurse materiale influențează volumul stocurilor care se formează la nivelul subunităților de consum ale întreprinderii sub forma de stocuri pentru transport intern. Acțiunea este mai accentuată în cazul unităților economice care au subunități de consum dispersate pe amplasamente diferite, aflate la distanțe apreciabile. Pentru minimizarea stocurilor de acest gen este necesară, alături de alte măsuri, aplicarea strategiei de servire simultană a punctelor de consum de la stocul central sau comun.
Capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aducerea resurselor materiale în corelație cu distanța de transport, corelare impusă de acest factor, asigură realizarea procesului de transport al resurselor materiale cu cheltuieli cât mai mici. În consecință, mărimea stocurilor este condiționată, în anumite cazuri, de capacitatea de transport, în special pentru resursele materiale care se asigură din import, ca în cazul celor pentru care în totalul cheltuielilor de aducere și stocare, cele aferente transportului intern dețin ponderea esențială.
Proprietățile fizico-chimice ale materialelor influențează în sensul că limitează durata de stocare în timp a resurselor materiale perisabile, a celor cu termene de garanție scurte sau a celor care, prin compoziția și structura specifică, se degradează, dacă sunt staționate în stocuri pe o perioadă mai mare de timp decât cea admisă de caracteristicile specifice etc.
B. Ramuri cu producție discontinuă din cadrul cărora fac parte majoritatea covârșitoare a sectorului de producție vegetală, în cadrul cărora stocurile de producție sunt influențate de următorii factori specifici mai importanți:
Sezonalitatea consumului de resurse materiale determinat de sezonalitatea proceselor de producție agricole din cauza condițiilor naturale și de climă. Această sezonalitate determină formarea stocurilor de iarnă la resursele materiale a căror exploatare sau transport se întrerupe, ca urmare a influenței nefavorabile specifice sezonului de iarnă. Nivelul de constituire a stocurilor sezoniere de acest tip va depinde direct de durata perioadei de sezon și de mărimea probabilă a consumului aferent acesteia.
Sezonalitatea producției de resurse materiale în întreprinderile producătoare (furnizoare)caracteristic produselor agricole cu destinație pentru prelucrare (exemple: sfecla de zahar, floarea-soarelui, grâu, porumb etc.) pentru care sunt constituite stocuri la nivelul unităților distribuitoare sau prelucrătoare (industria alimentară, dacă există suprafețe disponibile) în vederea asigurării continuității procesului de producție în perioada de extrasezon.
Cheltuielile de transport și depozitare în diferite variante de organizare a stocurilor de resurse materiale: la furnizor, la baza de aprovizionare sau depozite intermediare sau la consumator etc.
Interpretarea factorilor enumerați mai sus se face diferențiat, prin corelarea influenței lor în funcție de natura și caracterul resursei, de sursa de furnizare și forma de asigurare, de condițiile de economicitate impuse, de conjunctura de pe piața internă și internațională de resurse materiale etc.
Pentru dimensionarea stocurilor de materiale pe grupe sau sortimente se folosesc normativele de stocuri cantitative sau valorice, care exprimă ponderile pe care le dețin stocurile în totalul activelor curente ale întreprinderii. Aceasta metodă de dimensionare a stocurilor este o metodă statistică, orientată după necesarul de stocuri din perioadele anterioare.
Normativele de stocuri trebuie fundamentate în funcție de particularitățile procesului de producție și circulație a mărfurilor, pornind de la calculele făcute pe fiecare sortiment sau grupă de resurse materiale și ajungându-se la normativele de stocuri valorice.
Importanța stocurilor este relevată și de faptul că ele fac parte dintr-un sistem complex de indicatori și dintr-o serie de corelații de determinare și fundamentare, de condiționare și cauzalitate; acești indicatori fiind utilizați în stabilirea strategiei și programului de dezvoltare a unității agricole sau de industrie alimentară.
Dintre principalele corelații menționăm:
Corelația dintre stocuri și norma de consum, aceasta este dată de însăși relația de calcul a stocului curent:
, (3.4)
Sc = stocul curent;
Cz = consumul mediu zilnic;
Iz = intervalul între două aprovizionări;
– norma de consum pe unitatea de produs;
Q = cantitatea de produse obținute zilnic
Consumul mediu zilnic se mai calculează cu ajutorul relației de calcul:
Corelația între stocuri și programul de producție sau desfacere, dată de următoarea relație de calcul:
(3.5)
în care:
Ncp = necesar de consum pentru realizarea programului de producție;
Q = cantitatea de produse ce urmează a fi produsă;
Nct = necesarul de consum tehnologic;
Nca = necesarul de consum de aprovizionat.
Necesarul de consum pentru realizarea programului de producție depinde de stocul mediu și de eficiența stocurilor, de indicatorii de eficiență ai stocurilor, prin această corelație se evidențiază potențialul de producție realizabil pe seama stocurilor de resurse materiale consumate sau existente în unitatea economică la un moment dat. Totodată, volumul de producție condiționează, prin necesarul pentru realizarea obiectivelor de program și consumul mediu zilnic, nivelul și structura stocurilor care trebuie formate în depozitele unității economice. în esență, această corelație cere ca, în unitățile economice, să se constituie stocuri asortate, în cantitățile minim necesare, care să asigure desfășurarea în condiții normale a procesului de producție, realizarea integrală și la termenele stabilite a programelor de fabricație și, prin aceasta, a contractelor economice.
Corelația dintre stocuri și cheltuielile de producție
Deoarece cheltuielile de stocare sunt parte componentă a costului total de producție, este interesant a se sesiza ponderea pe care acestea o au în totalul costului de producție, cu ajutorul relației:
(3.6)
în care:
= cheltuielile de stocare;
= cheltuielile de producție
Raționalizarea costurilor de stocare contribuie atât la raționalizarea cheltuielilor totale la nivel de unitate agroalimentară sau industrie alimentară, cât și la reducerea costului unitar de producție cu efecte benefice atât pentru unitatea economică, cât și pentru cumpărător.
Legătura între stocuri și viteza de rotație a capitalului circulant.
Stocurile reprezintă una din componentele principale ale capitalului circulant, ceea ce înseamnă că accelerarea vitezei de rotație a acestora contribuie la creșterea vitezei de rotație a capitalului circulant și a profiturilor.
Sistemul de relații care exprimă această corelație cuprinde doi indicatori:
Durata unei rotații, în zile (Dr) care se calculează cu ajutorul relației de calcul:
(3.7)
Spv = stocul mediu de producție în expresie valorică (lei, mii lei, mii lei);
Nv = necesarul valoric de resurse materiale pentru realizarea programului de producție (mii lei, mii lei);
Cmzv = consumul mediu zilnic în expresie valorică.
Numărul de rotații (Nr) din perioada de gestiune (an, trimestru, semestru) calculat cu relația:
(3.8)
în care:
Nr = numărul de rotații.
Se poate spune că, diminuându-se stocul mediu de producție, se reduce numărul de zile ale unei rotații și, corespunzător, va crește numărul de rotații pe perioada de calcul, ceea ce duce la creșterea profiturilor.
Corelația dintre stocurile de producție și indicatorii din programul de aprovizionare, manifestată în două sensuri și anume:
stocul de producție, indicator distinct al planului de aprovizionare sub denumirea de stoc final într-o anumită structură și mărime, asigură continuitatea alimentării consumului productiv atât în cursul perioadei de gestiune, cât și în primele zile ale anului următor, până la prima intrare de materiale (stocul de producție, ca stoc final, reprezintă suportul material de formare a stocului de la începutul anului viitor);
necesarul de materiale pentru îndeplinirea programului de producție îmbracă, în perioada dintre primirea-recepția resurselor materiale și consumul acestora, forma de stoc curent; de cantitățile în care se asigură necesarul depinde direct nivelul de constituire a stocului curent. Rezultă că volumul fizic și valoric al necesarului de materiale pentru îndeplinirea programului determină direct nivelul de formare a stocului curent, ca și volumului capitalului circulant aferent.
Stocarea și managementul stocurilor nu trebuie considerate ca probleme vizând numai stocul în sine, ci întregul ciclu economic, începând de la stabilirea necesarului de materiale sau mărfuri, continuând cu contractarea, aprovizionarea și producția, terminând cu vânzarea.
Analiza stocurilor de produse presupune calculul și aprecierea privind modificarea stocurilor unui produs concret. Analiza stocurilor de produse se efectuează în baza datelor din Registrul de evidență a produselor finite și Formulare specializate pe activitatea întreprinderilor agricole. Analiza stocurilor de produse în fitotehnie, cît și în zootehnie se calculează în baza relației:
Stocul de produs = cantitatea produsului x costul unitar
Cantitatea produsului vegetal atît în stoc la rîndul său se calculează, ca suma dintre stocul inițial și producția globală (produsul dintre suprafața însemînțată și producția medie la hectar), reieșind din această formulă dependenței produsului vegetal aflat în stoc se va exprima în felul următor:
, (3.9)
unde:
Spv – stocul de produse vegetale;
Si – valoarea stocului inițial;
S – suprafața însămânțată;
Y – producția medie la hectar;
C – costul unitar.
Ca exemplu am analizat stocurile de semințe de floarea – soarelui în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT] în perioada 2006- 2011, datele sunt reflectate în tabelul 3.1. Pentru a calcula indicatorul – Stocul de floarea soarelui (Spv), s-a utilizat formula (3.9.), unde:
Spv 2006 = 52736 + (172329 × 14,4) × 173,29 = 482773 mii lei
Spv 2007 = 136408 + (144504 × 8) × 336,56 = 525471 mii lei
Spv 2008 = 25180 + (145922 × 8,8) × 185,28 = 533858 mii lei
Spv 2009 = 138593 + (145578 × 14,1) × 216,18 = 582334 mii lei
Spv 2010 = 109704 + (168433 × 16,9) × 229,17 = 762041 mii lei
Spv 2011 = 186111 + (181086 × 17,1) × 267,40 = 1013444 mii lei
Tabelul 3.1. Date inițiale și de calcul pentru analiza stocurilor de semințe de floarea – soarelui în întreprinderile din [NUME_REDACTAT], în perioada 2006 – 2011
Sursa: calculele autorului în baza formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Analiza datelor tabelului 3.1. demonstrează că toți indicatorii incluși în tabel au tendința spre majorare, de aceea către anul 2011 în comparație cu anul 2006 stocul de semințe de floarea-soarelui s-a majorat cu 530671 mii lei.
Tabelul 3.2. Dinamica balanței stocului de semințe de floarea-soarelui în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anii 2006 – 2011, mii q
Sursa: calculele autorului în baza formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole (F. nr. 16 CAI)
În continuare a fost analizată dinamica balanței stocului de semințe de floarea-soarelui (tabelul 3.2.), care demonstrează că la articolul intrări în toți anii studiați ponderea produsului de semințe constituie 83 – 92%. Din total ieșiri 88 – 96% din semințe o constituie cantitatea de semințe vândute. În ultimii 2 ani ponderea semințelor transmise pentru prelucrare în industria alimentară a atins un nivel de 7 – 8%. De menționat că ponderea cerealierelor este de 7%, a fructelor de 2% și numai a strugurilor constituie 21% și a legumelor 47%. Considerăm necesar de revăzut și de majorat ponderea semințelor de floarea soarelui, cerealierelor, fructelor transmise pentru prelucrare în industria alimentară.
Tabelul 3.3. Dinamica utilizării stocurilor de semințe de floarea-soarelui în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT] în perioada anilor 2006 – 2011
Sursă: calculele autorului în în baza formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Datele tab. 3.3. demonstrează că întreprinderile agricole în anii 2006-2007 au consumat semințe la 1 ha pentru cultivarea florii-soarelui la normă și chiar mai mult cu 1,4%. Însă din anul 2008 până în anul 2011 se observă o tendință ușoară de diminuare cu 2,7%. Această situație în opinia noastră poate fi justificată prin faptul că consumul de semințe la 1 hectar poate să aibă o variație nesemnificativă de la normă din cauza nivelului pantei (în grade) a terenului însămânțat și a variației normei de plante cultivate de 4000-4200 la 1 ha.
Întreprinderile agricole anual procură semințe pentru cultivare. Numai în anul 2007 ponderea a fost de 8%, în rest ponderea procurării în suma totală de consum la producerea florii soarelui a fost de 26-28%, și în felul acesta întreprinderile sunt pe deplin asigurate cu materiale semincer pentru cultivarea florii soarelui.
De menționat că cantitatea de semințe la finele anului este în dinamică pozitivă, însă în anii 2009 – 2011 acest este mai redus decât cantitatea stocului la început de an. Considerăm necesar de menționat necesitatea de respectare a normei de consum la 1 ha de semănături ce va condiționa sporirea unei productivități mai înalte a culturii.
Tabelul 3.4. Dinamica eficienței economice la producerea și vânzarea semințelor de florii soarelui în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anii 2006 – 2011
Sursă: calculele autorului în baza formularelor specializate a întreprinderilor agricole din [NUME_REDACTAT] și a tabelului 3.2.
Analiza tabelului 3.4 indică că în dinamica anilor 2006 – 2011 eficiența economică a semințelor de floarea-soarelui crește. Necătând la aceea că consumurile de producție la 1 ha semănături au tendința de majorare de la 2288 lei/ha până la 4280,3 lei, acest fapt este justificat prin creșterea continuă a productivității la 1 ha a florii-soarelui de la 14,4 q/ha până la 17,1 q/ha.
Costul unitar al stocurilor vândute au tendința tot spre majorare de la 172,38 lei până la 267,4 lei, adică cu 56%. Dat faptul că ritmul de creștere a prețului mediu de vânzare al 1 q de semințe crește mai rapid în comparație cu costul unitar, întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT] au obținut profit în calcul la 1 q de produs vândut și un nivel de rentabilitate înalt, mai ales se evidențiază anii 2010 și 2011, când la fiecare 1 leu consum întreprinderile au obținut câte 71,9 – 89,8 bani profit.
În continuare, cu scopul de a identifica rezervele de sporire a productivității culturilor la un hectar și a diminuării costului unitar al produselor a fost efectuată următoarea grupare în baza a 75 întreprinderi agricole din [NUME_REDACTAT], specializate în domeniul producerii strugurilor.
Tabelul 3.5. Influența consumurilor materiale la 1 ha plantații de viță de vie pe rod asupra productivității și nivelului costului unitar al strugurilor în întreprinderile agricole din regiunea Centru, în media anilor 2010-2011
Sursă: calculele autorului în baza datelor întreprinderilor agricole din [NUME_REDACTAT]
Conform datelor reflectate în tabelul 3.5. observăm că la circa 29% de întreprinderi cercetate consumurile materiale în calcul la 1 ha plantații pe rod sunt la nivel de 3025 lei sau de 3 ori mai reduse de cât în grupa a III, iar la 48% consumurile sunt mai reduse cu 47%. Nivelul consumurilor materiale la 1 ha plantații pe rod din grupa a III au influențat pozitiv asupra sporirii productivității la 1 ha până la 56,5 q/ha, precum și la creșterea volumului total de struguri. Aceasta la rândul său a influențat la diminuarea costului unitar al 1 q de struguri.
Calculele efectuate demonstrează existența rezervelor în întreprinderile grupelor I și a II-a în comparație cu nivelurile gr. a. III-a.
În prima grupă rezervele posibile ale consumurilor materiale la 1 ha plantații pe rod constituie 6396 lei/ha; a sporirii productivității la 1 ha – 34 q/ha și a diminuării costului unitary – 43,7 lei.
În grupa a doua rezervele constituie: 4411 lei/ha; 11,9 q/ha și 36,9 lei respectiv.
Tabelul 3.6. Eficiența economică a producerii ouălor dietetice în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anii 2006 – 2011
Sursă: calculele autorului în baza formularelor specializate a întreprinderilor agricole din [NUME_REDACTAT]
Analiza datelor tabelului 3.6. ne permite să concluzionăm următoarele:
consumul calculat la o găină adultă ouătoare din anul 2006 în dinamică s-a majorat cu 44% până în anul 2011;
productivitatea găinilor s-a determinat pe anii cercetați de la 230 ouă/cap până la 184 ouă pe cap în anul 2009 și în anul 2010 a constituit 210 buc/cap;
costul unitar al 1000 buc. ouă s-a majorat cu 57% în anul 2011 și a atins 674,9 lei;
prețul mediu de vânzare al 1000 buc. ouă a fost în creștere până la 837,3 lei față de 640 lei în anul 2006;
datorită faptului că costul unitar al vânzărilor în anul 2006 a fost cel mai jos, întreprinderile au avut posibilitatea de a obține 220 lei profit la 1000 buc. ouă și nivelul de rentabilitate de 50,7%, însă în continuare din cauza majorării costului unitar al vânzărilor întreprinderile au obținut un nivel de rentabilitate în limita de 10-34%.
În continuare în contextul dat am cercetat eficiența producerii ouălor în S.R.L. „Dant-Agro” din raionul Ungheni (tabelul 3.7.).
Tabelul 3.7. Indicatorii economici principali la producerea ouălor dietetice în S.R.L. „Dant-Agro”, r-nul Ungheni anii 2008-2010
Sursă: calculele autorului în baza formularelor specializate ale SRL „Dant-Agro”, r-nul [NUME_REDACTAT] datele tabelului 3.7. confirmă concluziile formulate mai sus. Considerăm că în economia de piață bazată pe legea cererii și cea a ofertei pentru a obține rezultate înalte trebuie cu prudență de corelat prețul de vânzare a unei unități de produs vândut cu costul unitar. Cu cât diferența dintre preț și cost va fi mai mare cu atât mai profitabil va fi produsul, adică este necesar de găsit rezervele de diminuare a costurilor.
Principalele elemente ale unui proces de stocare sunt: costurile, cererea, durata de aprovizionare și parametrii de timp.
Dintre costurile care intervin în procesul de stocare, cele mai importante sunt:
Costul de aprovizionare (Ca) constituit din suma prețurilor produselor aprovizionate la care se adaugă cheltuielile de asigurare. Costul de aprovizionare este dependent, în primul rând, de cantitatea de bunuri aprovizionate (ce urmează a se constitui în stocuri).
Costul lansării unei comenzi (Cl) este considerat de unii specialiști ca o componentă a costului de aprovizionare; el cuprinde suma costurilor ocazionate de efectuarea unei comenzi, din cadrul cărora fac parte:
salariile celor care lucrează pentru lansarea comenzii;
costurile încheierii contractelor;
cheltuielile pentru deplasarea celui ce contribuie la achiziția mărfii;
cheltuieli cu recepția, etc.
Costul de lansare a unei comenzi este independent de volumul de bunuri achiziționate.
Costul stocării (Cs) este compus din totalitatea cheltuielilor efectuate pe tot parcursul stocării, el este dependent de volumul de bunuri stocate și de perioada de timp pe care sunt stocate bunurile. În cadrul acestor cheltuieli sunt incluse atât cheltuieli variabile (salariile lucrătorilor din depozite), cât și cheltuieli constante (amortismente, iluminat, încălzit, etc.).
Costul rupturii de stoc (Cr) apare atunci când cererea este superioară stocului, producându-se întreruperi ale desfășurării normale a procesului economic. Costul rupturii de stoc este direct proporțional cu cantitatea de produse sau mărfuri cerute și cu durata lipsei de stoc și se determină după relația de calcul:
(3.10)
în care:
T2 = perioada pentru care nivelul stocului nu mai satisface cererea (ruptura de stoc);
n = cantitatea reaprovizionată la o comandă, considerând că, la sfârșitul intervalului precedent T1, stocul este nul;
s = nivelul stocului la momentul T1 (perioada în care nivelul stocului satisface cererea).
Tabelul 3.8. Dinamica consumurilor în calcul la 1 q (costului unitar) la producerea diferitor tipuri de produse din fitotehnie și sectorul animalier în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anii 2006 – 2011
Sursă: calculele autorului în baza formei nr. 9-CAI și formei nr. 13-CAI ale formularelor specializate a întreprinderilor agricole din [NUME_REDACTAT]
Conform calculelor reflectat în tabelul 3.8. observăm că în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT] în dinamica ultimilor ani consumurile 1 q de produs vegetal și animalier au tendința spre majorare. În anul 2011 costul unitar al cerealelor, semințelor de floarea-soarelui, ouălor dietetice s-a majorat în comparație cu anul 2006 cu 55-58%, la sfecla de zahăr și lapte cu aproximativ 38% și numai la struguri cu 6%.
Cererea de stoc
Satisfacerea imediată a cererii beneficiarilor (unități producătoare sau comerciale) constituie principalul scop al procesului de stocare, în funcție de care se determină volumul și ritmul aprovizionărilor. Cererea poate fi:
Cunoscută pe toata durata procesului de stocare, caz în care procesul și respectiv modelul matematic de stabilire a stocului vor fi deterministe. La rândul lor, modelele deterministe, în funcție de succesiunea perioadelor în care se împarte intervalul de gestiune, pot fi cu cerere constantă și cu cerere variabilă de la o perioadă la alta.
Necunoscută, dar previzibilă (cererea fiind o variabilă aleatoare cu distribuție dată), modelul matematic în acest caz este probabilistic, caracteristicile și tipul cererii stabilindu-se ca urmare a observării și studiilor asupra perioadelor trecute.
C) Durata de aprovizionare
Timpul scurs între lansarea comenzii și recepționarea produselor la unitatea beneficiară este cunoscut sub denumirea de durată de aprovizionare (C) și este de mare importanță pentru procesul de stocare. Modelele deterministe consideră durata de aprovizionare ca fiind constantă și ca atare nu intervine în calculul de optimizare a lui.
Stocul de rezervă constituit din resurse materiale sau produse care trebuie să existe în întreprindere în vederea acoperirii unor nevoi neprevăzute care apar în activitatea unității și care nu au fost avute în vedere la stabilirea stocului curent. Aceste stocuri sunt considerate de siguranță, intangibile sau pentru cazuri de forță majoră.
Dintre factorii care influențează constituirea acestor stocuri fac parte:
primirea cu întârziere a unor stocuri de la furnizori;
apariția unor condiții speciale în transportul diferitelor produse de la unitățile producătoare la cele consumatoare, dereglarea transporturilor din diferite cauze (manageriale, climatice, greve etc.)
primirea unor partide mai mici sau de calitate inferioară celor prevăzute în contract;
modificarea cererii pe piață; reducerea sau creșterea cererii determină modificări în structura producțiilor și schimbări în necesarul de aprovizionat cu resurse materiale;
influența factorilor naturali (producția vegetală): îngheț, secetă, inundații;
cazuri de creștere a consumurilor specifice datorate nerespectării tehnologiilor de producție sau a uzurii morale a mijloacelor fixe utilizate (mai ales în industrie alimentară).
Stocul sezonier, specific agriculturii, se creează pentru asigurarea consumului necesar în perioadele optime de executare a unor lucrări agricole. Pentru industria alimentară această categorie de stoc ar reprezenta cantitatea de materii prime necesare pentru prelungirea perioadei de fabricație (la unitățile care prelucrează produse agricole perisabile sau cu grad mare de perisabilitate).
Factorii care influențează crearea stocurilor sezoniere sunt:
sezonalitatea consumului productiv de resurse materiale (mai ales în sectorul vegetal);
sezonalitatea producerii resurselor materiale (de natura agricolă);
sezonalitatea transportului;
procesul de depozitare în condiții de microclimat specific etc.
Principalele resurse pentru care se constituie acest stoc sezonier sunt cele folosite în campaniile agricole și de industrializare. Stocurile sezoniere se fundamentează pe calcule ale eficienței economice, se stabilește cu precizie perioada când trebuie constituite în raport cu perioada de utilizare (campaniile agricole, mai ales). În acest sens trebuie avute în vedere cheltuielile cu stocarea, pierderile de recoltă prin întârzierea executării la timp a lucrărilor etc.
La întreprinderile producătoare (de profil agricol) pentru crearea stocului sezonier se pune problema aducerii resurselor materiale ce urmează a fi utilizate în cantități mari, în campaniile agricole, în timp ce pentru întreprinderile de distribuție se pune problema trimiterii produselor către unitățile consumatoare (beneficiare) în perioada optimă de consum.
Stocul în pregătire (de condiționare) se formează în cazul în care folosirea anumitor resurse materiale presupune pregătirea prealabilă a lor, înainte de utilizarea în procesul de producție sau de vânzare. În acest caz, pe lângă stocul curent și cel de rezervă, o anumită parte din stocul de producție se va afla în stadiul de pregătire, constituind stocul în pregătire. De exemplu, în vederea măririi coeficientului de digestibilitate și a valorii hrănitoare a nutrețurilor grosiere este bine că acestea, înainte de a fi administrate în hrana animalelor, să fie supuse unei pregătiri prin tocare, saramurare, melasare etc. Efectul pregătirii crește dacă furajele grosiere astfel preparate sunt lăsate la dospit câteva zile. În mod asemănător se pune problema transformării porumbului boabe și a altor cereale furajere în făinuri pentru animale, acțiune pentru care este necesară o anumită perioadă de timp (pentru pregătire).
Stocurile de semințe și furaje se formează după recoltare astfel încât să se asigure cantitatea necesară pentru însămânțare sau pentru hrănirea animalelor. Aceste stocuri se pot forma fie la unitatea producătoare, la unitățile distribuitoare, consumatoare sau la rezerva statului.
La nivelul agriculturii se formează un fond de semințe (fond de rezervă) care se constituie din semințe certificate, ce pot fi utilizate în caz de forță majoră, cum ar fi:
calamitate (reînsămânțarea suprafețelor compromise, suplimentarea normei de consum de sămânță în caz de secetă prelungită);
în cazul modificării structurii culturilor, în funcție de cererea de pe piață;
când producția de sămânță a unui an este mai mică decât cea prognozată pentru acel an;
când nu a fost realizată puterea de germinație dorită etc.
Cu privire la stocurile de semințe și material de plantat, unitatea agricolă se poate afla în una din următoarele situații:
a) unitatea agricolă își auto-produce aceste resurse materiale în totalitate, ceea ce determină constituirea de stocuri din producție proprie pentru realizarea lucrărilor;
producerea acestor resurse materiale se realizează în unități specializate, ceea ce determină necesitatea cumpărării acestor resurse pentru constituirea stocului de rezervă;
pentru materialul de plantat, stocul se creează la întreprinderile producătoare de astfel de material pe specii, soiuri, sisteme de plantații etc.
Există situația în care, în primul rând, unitățile agricole își constituie stocul sezonier de semințe deoarece înființarea culturilor se realizează în campanile agricole. Pentru semințele ce necesită o pregătire prealabilă înainte de a fi utilizate în producție (indiferent de proveniența lor) se constituie și stocurile în pregătire, care se determină după relația cunoscută.
În cazul în care semințele sau materialul de plantat sunt produse de către stațiunile experimentale sau alte unități agricole specializate, întregul necesar de astfel de resurse reprezintă cantitatea destinată aprovizionării. în această situație se pune problema unde să se păstreze cantitățile de semințe (mai ales) care constituie stocul curent și stocul de rezervă, existând următoarele variante: păstrarea la unitățile producătoare, la stațiile de condiționare a semințelor, la unitățile de distribuție a semințelor sau la unitățile agricole care folosesc efectiv semințele. Alegerea uneia din variantele de mai sus se face în funcție de caracteristicile semințelor, de gradul de prelucrare a semințelor, de capacitatea de depozitare a diferitelor categorii de unități agricole.
O problemă deosebit de importantă ce trebuie luată în calcul la asigurarea cu semințe și materiale de plantat, în vederea constituirii stocurilor de astfel de resurse o constituie asigurarea condițiilor optime de transport (care să garanteze menținerea calității și autenticității acestor resurse pe toată durata transportului) și a condițiilor de depozitare, care presupune asigurarea unui microclimat propice care să nu contribuie la grăbirea procesului de germinație (la semințe) și de creștere (la materialul de plantat). De aceea, în luarea deciziilor cu privire la alegerea locului de constituire a acestor stocuri trebuie să se țină seama de aceste aspecte, precum și de cheltuielile mai mari care le generează constituirea stocurilor de semințe și material de plantat.
În agricultura modernă, odată cu extinderea tehnologiilor industriale de creștere a animalelor au apărut două modalități de obținere a furajelor: producerea acestora de către unitățile specializate pentru astfel de activități (datorită adâncirii diviziunii muncii) sau obținerea lor chiar de către unitățile de creștere a animalelor (ca formă de integrare a producției zootehnice cu cea de obținere a furajelor).
Din punct de vedere al provenienței furajelor, unitățile agricole crescătoare de animale se pot grupa în trei categorii:
unități care își auto-produc furajele pe care le consumă în sectorul zootehnic;
unități crescătoare de animale care nu au o bază furajeră proprie și se aprovizionează cu furajele necesare de la alte unități economice;
unități care își auto-produc o parte din furajele consumate, o altă parte fiind asigurată prin cumpărare.
Desigur că această clasificare a unităților agricole după felul asigurării furajelor se poate dezvolta, mai ales, dacă se are în vedere că, în multe cazuri, nutrețurile produse în unități industriale provin din materie primă și în contul unor produse agricole furnizate de înseși întreprinderile agricole. Este cazul melasei și borhotului de la fabricile de zahăr cumpărate de întreprinderile agricole în raport cu cantitățile de sfeclă de zahar livrate pe bază de contracte și a altor reziduuri industriale sau nutrețuri combinate obținute în raport direct cu materia primă furnizată.
3.2.Rolul și situația normării consumului de resurse în gestiunea proceselor de producție în întreprinderile agricole
Normele de consum au un rol important în fundamentarea programului de asigurare cu resurse materiale, diferitele categorii de norme fiind utilizate, în diverse etape ale elaborării programului de producție, la calcularea principalilor indicatori de program. In condițiile în care sunt cunoscute obiectivele din programul de producție (stabilite în concordanță cu cererea manifestată pe piață), prin înmulțirea cantităților de produse ce urmează a se realiza cu normele de consum, rezultă, după caz, necesarul tehnologic de consum (când utilizăm norma de consum tehnologic) sau necesarul de aprovizionat pentru realizarea programului de producție (când sunt utilizate normele de consum de aprovizionare).
Revizuirea periodică a normelor de consum și adaptarea lor la noile tehnologii de producție, la noile sisteme de aprovizionare, la noile condiții de organizare a producției și a muncii, duce la economisirea resurselor materiale (limitate) având efecte asupra raționalizării sau chiar reducerii costului variabil de producție. Normele de consum din unitățile agroalimentare trebuie să aibă un caracter progresiv, în sensul reducerii cantităților de materii prime și materiale consumate pentru obținerea unei unități de produs sau pentru realizarea unei unități de lucrare. În acest fel, unitățile agroalimentare trebuie să răspundă tendințelor majore manifestate, în prezent, pe piața internă și externă, cu privire la consumurile materiale și la costurile de producție, tendințe care se referă la [70, pag.54-58]:
încorporarea în costurile bunurilor economice de cât mai puțină materie primă;
utilizarea de muncă înalt calificată;
bunurile economice să fie obținute cu cea mai modernă tehnologie.
Normarea consumurilor de resurse materiale este în strânsă legătură (corelație) și cu alte secțiuni ale programului de producție și financiar al unității agroalimentare. Este vorba, în primul rând, de programul cheltuielilor materiale a căror fundamentare la principalele elemente se face pe baza normelor de consum pe unitatea de suprafață, pe un animal sau pe unitatea de produs. Cantitatea totală de materiale din fiecare sortiment ce urmează a se consuma în perioada de program în vederea realizării obiectivelor de program se stabilește prin fișa tehnologică a fiecărei culturi, categorii de animale sau produs alimentar, iar de aici sunt preluate, pentru elaborarea devizelor de cheltuieli de producție, pentru programul costurilor unitare și pentru alte secțiuni ale bugetului de venituri și cheltuieli ale unei unități agroalimentare.
Normele de consum stau la baza analizei economice a consumurilor materiale în vederea descoperirii căilor de raționalizare sau chiar de reducere a acestora, fără însă a se afecta calitatea produsului final.
Ramura agricolă necesită adoptarea unor norme de consum bine fundamentate tehnic și economic, care să țină seama nu numai de particularitățile procesului tehnologic și ale materialelor utilizate ci și de condițiile locale, cu rolul de a valorifica la maxim potențialul de climă, sol, tehnologic, uman al zonei geografice luată în calcul.
Realizarea unei utilizări raționale a resurselor materiale presupune, nu numai realizarea unei cantități superioare de produse din aceeași cantitate de resurse, ci și reducerea consumurilor specifice, a cheltuielilor materiale, reducerea costurilor de producție, creșterea profitului și a ratei acestuia, cu efecte asupra puterii economice și financiare a agenților economici. în aceste condiții normarea consumurilor materiale poate contribui la eficientizarea activității desfășurate de unitatea agroalimentară (fig. 3.1).
Fig.3.1. Legătura (relația) între norma de consum și profit
Sursa: [31, pag. 118]
În condițiile în care se respectă una dintre cerințele de bază ale consumurilor specifice, adică aceea de a nu depăși normele de consum tehnologic, atunci acestea (consumurile specifice) vor reprezenta ponderea cea mai mare din costurile variabile (în consecință norma de consum tehnologic deține ponderea majoritară în total cost unitar de producție). Știut fiind faptul că prețurile produselor (indiferent de profilul de activitate al firmelor producătoare) se formează liber pe piață, aproape independent de unitățile agroalimentare, se poate spune că va avea de câștigat agentul economic care va veni pe piață cu un cost mai mic, determinat de norma de consum tehnologic.
Se poate spune că norma de consum tehnologic, dacă este fundamentată științific și se caracterizează prin raționalitate, determină profiturile unitare și totale ale unităților agroalimentare și nu numai.
Diversitatea nomenclatorului de materii prime și materiale, a celui de produse, necesită o anumită clasificare a normelor de consum, literatura de specialitate grupând normele de consum după următoarele criterii:norma de consum de aprovizionare; norma de consum tehnologic.
Norma de consum de aprovizionare reprezintă cantitatea de materii prime, materiale, combustibil, energie necesară pentru aprovizionarea unităților agricole, în vederea executării unei unități de produs finit sau a unei unități de prestație în funcție de procesul tehnologic stabilit și în condiții tehnico-organizatorice normale de producție. Norma de consum de aprovizionare servește la elaborarea programului de aprovizionare, reprezentând elementul principal de fundamentare a necesarului propriu-zis de materiale pentru îndeplinirea programelor de producție. De asemenea, norma de consum de aprovizionare stă la baza elaborării planului costurilor de producție, a costurilor de deviz. Norma tehnică de consum, în întreaga sa structură de elemente, îmbracă forma de normă de consum de aprovizionare și are ca elemente componente: norma de consuni tehnologic și pierderile netehnologice (care la rândul lor sunt subdivizate, vezi fig. 3.2)
Fig. 3.2. Elementele componente ale normei de consum de aprovizionare
Sursa:[31, pag. 97]
Norma de consum tehnologic exprimă consumul maxim admis de materii prime, materiale, combustibil, energie electrică etc. pentru executarea unei unități de produs, de lucrare sau prestație de serviciu, în cadrul proceselor tehnologice de producție folosite de unitatea economică luată în calcul.
Din cele arătate mai sus, precum și din relațiile de calcul ale celor două categorii de norme rezultă că între norma de consum de aprovizionare și norma de consum tehnologic există diferențe de conținut, prima incluzând-o pe cea de-a doua. Norma de consum tehnologic (respectiv, consumul specific sau tehnologic stabilit pe bază de documentație tehnico-economică) reprezintă unul din indicatorii de comparare, verificare și apreciere a nivelului soluțiilor și procedeelor tehnologice adoptate pentru executarea produselor, lucrărilor sau prestații de servicii. Aceasta se folosește la calculul cantității de materie primă care urmează a fi eliberată din depozitele unităților agroalimentare, pentru secțiile de producție sau locurile de muncă, în vederea realizării programului de fabricație (producție), de lucrări sau prestații de servicii.
După modul de participare a resurselor materiale la obținerea produsului finit, normele de consum pot fi:
norme de consum pentru materialele de bază;
norme de consum pentru materialele auxiliare;
norme de consum pentru energie electrică.
Materialele de bază sunt acele resurse materiale care se regăsesc, în majoritatea cazurilor, în produsul finit, constituind materii prime de bază (exemplul grâului pentru activitatea de morărit, a fainii pentru activitatea de panificație, a seminței pentru producția vegetală etc.).
Materialele auxiliare sunt acele resurse materiale utilizate pentru servirea procesului de producție (pentru buna desfășurare a acestuia), dar care nu se regăsesc în compoziția sau conținutul produsului final. Materialele auxiliare sunt utilizate pentru exploatarea sau întreținerea utilajelor (lubrifianți, combustibil), pentru protejarea plantelor sau a animalelor, pentru buna desfășurare a procesului de producție și distribuție (ambalajele, mai ales). Cea mai mare parte a acestor materiale auxiliare trebuie utilizată în scopuri preventive (mai ales de prevenire a bolilor și dăunătorilor pentru agricultură).
După gradul de generalizare, normele de consum pot fi grupate în următoarele categorii:
norme de consum individuale;
norme de consum globale.
Norma de consum individuală exprimă cantitatea dintr-o anumită resursă materială necesară pentru realizarea unei unități de produs sau de lucrare, la o unitate agricolă, sau de prestări servicii, în anumite condiții tehnologice și de producție. Normele de consum de aprovizionare individuale stau la baza calculului necesarului de materiale pentru alimentarea locurilor de muncă.
Norma de consum globală se folosește pentru prognozarea și analiza de ansamblu a consumului de materiale pe total produse sau pe total prestații de servicii, la nivel de întreprindere, sector sau ramură. Normele de consum globale se calculează pe baza normelor de consum individuale și a unor coeficienți de transformare, după relația:
, i = 1, n (3.11)
în care:
Ci = consumul dintr-o anumită categorie de resursă materială „i” necesar pentru realizarea unei unități de produs sau de lucrare;
Ki = coeficientul de transformare a consumului de resurse materiale în unități convenționale.
Normele de consum globale se folosesc, cu precădere, pentru programele de dezvoltare (strategii de dezvoltare pe mai mulți ani) sau pentru nivelurile administrative superioare ale unităților economice (regii, centrale etc.) și este util a se cunoaște modul cum s-a ajuns la nivelurile normelor de consum globale (adică pornind de la normele de consum individuale).
După modul de exprimare, normele de consum pot fi [66, pag. 102-104]:
norme de consum exprimate în unități fizice;
norme de consum exprimate în unități valorice;
norme de consum exprimate în unități convenționale.
Normele de consum exprimate în unități fizice, spre deosebire de cele exprimate în unități valorice, reprezintă cantitatea de materiale necesară realizării unei unități de produs sau executării unui anumit volum de lucrări. Aceste norme se utilizează pentru stabilirea necesarului de materiale pentru proiectarea și executarea lucrărilor și stau la baza aprovizionării locurilor de muncă cu resurse materiale respectiv la eliberarea materialelor din depozite.
Normele de consum exprimate în unități valorice sunt, în același timp, norme convenționale globale sintetice, care se utilizează numai în cazuri extreme, atunci când nu pot fi calculate norme exprimate în unități fizice sau pentru calcule la nivel de ramură sau chiar economie națională. Ele se caracterizează printr-un grad mai redus de exactitate, nivelurile acestuia fiind orientative.
Normele de consum convenționale se referă la un grup de resurse de aceeași natură care pot fi utilizate într-un anumit proces tehnologic și se pot substitui între ele; forma de exprimare a normelor de consum convenționale corespunde caracteristicilor de bază ale resurselor materiale care formează acest grup. De exemplu, norma de consum de furaje poate fi redată în unități nutritive pe unitate de produs sau pe o zi furajată; norma de consum de resurse energetice (motorină, benzină, cărbune, lemn, energie electrică, gaze naturale etc.) se poate exprima convențional în tone combustibil convențional (T.C.C., Kwh, Kcalorii etc.).
După importanța normelor și organismele care le aprobă,normele de consum pot fi:
norme de consum folosite la nivel de țară sau ramură a agriculturii care, în condițiile libertății de acțiune a agenților economici din agricultură, sunt orientative, ele devenind obligatorii numai dacă corespund condițiilor concrete din cadrul unității economice;
norme de consum departamentale, folosite pentru anumite sectoare de activitate, care la rândul lor pot fi globale sau individuale și se stabilesc de către departamentul sau trustul care are în subordine anumite unități economice;
norme de consum locale care sunt aprobate de conducerea unităților agroalimentare și sunt valabile numai în cadrul întreprinderii respective. Aceste norme se elaborează și se folosesc pentru anumite materiale al căror consum este diferit de la o unitate la alta în funcție de anumite condiții concrete existente și care nu pot fi generalizate la nivel de sector sau ramură. În agricultură, normele de consum locale se referă la semințe, material de plantat, îngrășăminte chimice, insecto – fungicide, erbicide, furaje etc., produse la care trebuie să se țină seama de o multitudine de factori locali, astfel încât să se obțină randamentele maxime la hectar sau pe animal, cu consumuri specifice reduse, condiție esențială a eficienței economico-financiare.
f) Din punct de vedere al perioadei de aplicare, normele de consum pot fi:
norme de consum de perspectivă;
norme de consum curente;
norme de consum operative.
Normele de consum de perspectivă se determină ținând cont de următoarele elemente: modificările (îmbunătățirile și perfecționările) ce vor fi aduse procesului de producție; îmbunătățirea sistemului de aprovizionare; îmbunătățirea calității produselor aprovizionate; schimbările ce urmează a interveni pe piața produselor finale etc. Ele sunt utilizate pentru elaborarea programului de dezvoltare a unității agroalimentare și ca o caracteristică generală (în conformitate cu principiul progresivității) normele de consum de perspectivă sunt mai mici decât cele curente, deoarece perfecționarea procesului de producție, a calității materialelor etc. atrag, după sine, reducerea consumului specific de materii prime și materiale.
Normele de consum curente sau anuale utilizate pentru elaborarea programului de activitate anual, ținându-se seama de normele de consum de perspectivă și de condițiile concrete în care se va desfășura activitatea de producție în fiecare an. Aceste norme sunt utilizate la elaborarea programului de aprovizionare, la organizarea efectivă a aprovizionării, cât și la urmărirea și analiza consumurilor efective. Ele au un caracter analitic atât în ceea ce privește sortimentele pentru care se stabilesc, cât și în ceea ce privește elementele care stau la baza elaborării lor.
Normele de consum operative sunt norme de consum pentru perioade mai scurte de timp, de obicei în perioade de campanii agricole, în condițiile în care apar anumite situații de moment, altele decât cele care au fost luate în considerație la elaborarea normelor de consum anuale (factori naturali: secetă, inundație, îngheț, etc.). în aceste condiții, adaptarea normelor trebuie să fie făcută operativ și se vor menține atâta timp cât se mențin condițiile care le-au determinat.
Principiile normării consumurilor materiale.Rezultatele economico-financiare ale fiecărei unități economice, utilizarea eficientă a resurselor materiale și creșterea indicilor de utilizare a acestora sunt mult influențate de respectarea următoarelor principii (în elaborarea normelor de consum):
a.Fundamentarea tehnico-economică a normelor de consum presupune luarea în considerație a parametrilor tehnico-economici, a caracteristicilor tehnico-productive ale fondurilor fixe (utilajelor, mașinilor și instalațiilor, terenurilor, pământului) a potențialului animalelor. De asemenea, fundamentarea tehnico-economică înseamnă o caracterizare a materiilor prime și materialelor, a energiei, combustibilului, activelor circulante (în general) astfel încât prin normarea consumurilor să se asigure utilizarea completă a capacității de producție precum și o utilizare eficientă a resurselor materiale. Aceasta presupune adoptarea unor norme de consum care să fie fundamentate științific prin metode tehnico-analitice și metode experimentale și care să fie adecvate și altor condiții concrete din întreprinderile agricole și din industria alimentară.
În cadrul utilizării unor norme globale, acestea trebuie să rezulte ca o medie ponderată a normelor de consum individuale pentru diferite categorii de lucrări, animale dintr-o anumită specie, astfel încât ele să reflecte fidel necesarul de resurse materiale pentru realizarea unei unități de produs sau pentru executarea unei unități de lucrare.
Dinamicitatea normelor de consum presupune urmărirea evoluției normelor de consum în vederea reducerii, în perspectivă, a consumurilor specifice. Pentru aceasta, în primul rând, trebuie ca normele de consum să țină seama de performanțele înregistrate de mijloacele tehnice de producție (parametrii tehnico-economici ai acestora) și perspectiva îmbunătățirii acestor parametrii, dintre care: consumurile specifice de energie electrică, materii prime pe unitatea de produs.
În al doilea rând, materiile prime, materialele sau alte categorii de resurse energetice noi apărute, fac să se renunțe la materialele clasice și se optează pentru cele mai ieftine sau pentru cele care contribuie la creșterea randamentelor și a calității produselor finale.
În al treilea rând, perfecționările tehnologice, a fluxului de materiale din cadrul tehnologiilor, a modului de organizare a producției și a muncii au consecințe pozitive asupra normelor de consum.
Performanțele manageriale, o mai bună asigurare a forței de muncă, o mai bună gestionare a resurselor de muncă contribuie la influențarea normelor de consum (în sensul raționalizării lor).
În al patrulea rând, posibilitățile de folosire a unui sistem performant de asigurare și gestionare a resurselor materiale vizează reducerea pierderilor netehnologice (în timpul transportului, depozitării, condiționării, manipulării etc.).
Progresivitatea normelor de consum este dată de tendința de reducere a consumurilor specifice și normate, tendință ce este o preocupare principală în economia de piață mai ales că la marea majoritate a produselor cheltuielile materiale reprezintă ponderea cea mai mare.
În agricultură, având în vedere particularitățile procesului de producție, mai ales tendința de intensificare a agriculturii, care se manifestă prin creșterea cantității de resurse materiale utilizate pe unitatea de producție (la hectar sau pe animal: cantitatea de semințe la culturile irigate, cantitatea de îngrășăminte chimice, furaje, folosirea fondurilor fixe etc.) trebuie urmărită corelația dintre aceste particularități și normele de consum pe unitatea de produs [62, pag. 58].
Cu cât cresc dozele alocate de resursele materiale la unitatea de suprafață cu atât crește și randamentul. Nu trebuie urmărit doar optimul tehnic ci și optimul economic, adică doza optimă dintr-o anumită resursă materială care contribuie la asigurarea profitului maxim. Aceste fenomene se realizează prin calcule economice și matematice, prin folosirea funcțiilor de producție, de cost, a metodelor de programare liniară prin care se stabilește norma de consum optimă din punct de vedere economic.
Zonarea consumurilor materiale este determinată de climă, relief, sol etc. Aceste condiții naturale influențează normele de consum de semințe și material de plantat, apă pentru irigații, îngrășăminte chimice, consum de carburanți, piese de schimb etc.
Așa de exemplu, normele de consum de sămânță și îngrășăminte chimice sunt foarte diferite în funcție de categoria de sol și gradul de fertilitate al terenului. Normele de consum de combustibil și piese de schimb sunt diferențiate după condițiile de relief (panta mai mare sau mai mică decât 6°), categoria de sol (ușor, mijlociu, greu), climă (în anii secetoși consumurile sunt mai mari) etc.
Necesitatea adaptării normelor de consum la condițiile locale în care se desfășoară activitatea de producție, care are în vedere următoarele aspecte:
adoptarea de către fiecare unitate agricolă a unor norme de consum ce țin seama de condițiile concrete: naturale, grad de utilizare a tehnologiilor, grad de utilizare a personalului etc., pornindu-se de la normele de consum stabilite de institutele de cercetare specializate;
elaborarea de norme de consum operative, adică acele norme de consum care se stabilesc pentru anumite perioade scurte de timp, în care apar anumite condiții, altele decât cele care au fost luate în considerație atunci când s-au determinat normele de consum anuale (curente).
Pentru calcularea unei norme statistice progresive, trebuie să se determine o medie a celor mai bune realizări, oglindite de datele statistice, medie care trebuie să fie mai mică decât consumul mediu efectiv realizat în întreaga perioadă de bază. De regulă, metoda statistică de calcul a normei de consum de materiale se folosește în special pentru normarea materialelor auxiliare pentru care nu se pot stabili norme prin calcul tehnic.
Normarea consumului de carburanți. Pentru determinarea necesarului de materii prime și materiale precum și pentru constituirea stocurilor de producție, se impune ca pentru fiecare produs sau grupă de produse cu caracteristici asemănătoare, să fie elaborate norme de consum tehnologic și de aprovizionare fundamentate științific. Fiecare grupă de materiale prezintă anumite elemente specifice care imprimă caracteristici aparte modului de determinare a normelor de consum. în același timp, trebuie avut în vedere faptul că, în agricultură se folosesc două categorii de resurse materiale și anume:
resurse realizate de industrie și livrate agriculturii, cum ar fi: carburanți, lubrifianți, îngrășăminte chimice, pesticide, piese de schimb, materiale de construcții etc.;
resurse de natură agricolă: semințe, material de plantat, furaje etc.
Carburanții condiționează executarea la timp și în bune condiții a lucrărilor agricole, sunt din ce în ce mai scumpi, participă cu aproximativ 33% din întregul cost de distribuție a produselor și sunt folosiți pentru lucrările agricole, transporturi și activități anexe. Raționalizarea consumului de carburanți are la bază o bună normare a consumurilor, în raport cu mijloacele tehnice la care sunt folosiți, specificul lucrărilor agricole care sunt executate, diferite condiții locale de lucru (relief, climă, sol etc.).
Normarea consumului de carburanți pentru lucrările agricole. În normarea consumurilor de carburanți pentru lucrările agricole se utilizează două categorii de norme de consum, care sunt în interdependență, au elemente comune de fundamentare, dar prezintă și deosebiri sub aspectul mărimii lor, a modului de determinare, precum și a rolului pe care îl au în aprovizionarea și utilizarea carburanților. Cele două categorii de norme de consum sunt:
norme de consum pe hectar arătură normală;
norme de consum pe un hectar lucrare.
Norma de consum de carburanți pe hectar arătură normală exprimă cantitatea de carburant principal ce se consumă în medie într-o unitate, pentru executarea unui volum de lucrări echivalent unui hectar arătură normală (consum stabilit în urma unor prognoze). Această normă prezintă următoarele caracteristici principale:
are un caracter de unitate de măsură convențională, cu aceleași aspecte specifice pe care ie prezintă și hectarul arătură normală la stabilirea volumului de lucrări;
are rolul unei norme care stă la baza determinării necesarului de carburanți, pe baza căreia se întocmește programul de aprovizionare la nivel de unitate;
nivelul normei de consum pe hectar arătură normală depinde de cel al normei de consum pe feluri de lucrări, din care, de fapt, derivă. Cu toate acestea, norma de consum pe hectar arătură normală este mai mare decât cea pe feluri de lucrări, deoarece cuprinde pe lângă consumul tehnologic (norma de consum pe feluri de lucrări) și alte elemente, cum ar fi:
pierderi netehnologice care au loc în procesul de aprovizionare (transport, depozitare, repartizare pe formațiuni de lucru, alimentarea tractoarelor etc.);
consumul necesar deplasărilor între parcele, de la un loc de muncă la altul;
consumul necesar pentru pornirea tractoarelor etc.
Norma de consum pe un hectar lucrare reprezintă cantitatea maximă de carburant principal necesară pentru executarea unei unități de măsură dintr-o lucrare bine determinată, executată cu un anumit tip de tractor sau mașină agricolă în anumite condiții de lucru. Principalele caracteristici ale acestei categorii de normă sunt:
este o normă analitică pentru că exprimă cantitatea maximă de carburant principal care se poate folosi pentru executarea unei unități de lucrare;
se folosește numai în unitățile agricole în vederea repartizării carburanților și lubrifianților pe ferme și apoi pe formațiuni de lucru (alimentarea locurilor de muncă);
servesc ca mijloc de control și analiză a modului de utilizare a combustibilului pe baza cărora se aplică măsuri de stimulare a tractoriștilor în vederea eliminării risipei de carburanți și lubrifianți.
În sectorul agricol unii autori [49, pag. 254-255] propun ca norma de consum de combustibil să fie determinat după relația:
, (3.12)
în care:
q – consumul de combustibil la hectar, în kg;
Qcl – consumul de combustibil pe ora de lucru sub sarcină al tractorului, în kg pe oră;
T1 – timpul de lucru sub sarcină, în ore;
Qcg – consumul de combustibil pe oră în timpul lucrului tractorului, cu mersul în gol al agregatului, în kg pe ore;
tg – timpul de lucru la mersul în gol, în ore;
Qco – consumul de combustibil pe oră, de mers în gol al motorului, în timpul opririi agregatului, în km pe oră;
t0 – timpul opririi tractorului cu motorul în funcție, în ore;
Ws – productivitatea într-un schimb, în ha.
Valorile consumurilor orare: Qcl șiQcg sunt ușor de stabilit din caracteristicile de tracțiune a tractorului în condițiile identice de lucru.
În tabelul de mai jos sunt date variațiile aproximative ale valorilor Qcl șiQcg în limitele sarcinilor posibile la lucrările executate de tractoare cu diferite mașini agricole. În legătură cu aceasta valorile mari ale lui Qcl corespund sarcinii tractorului la puterea de tracțiune maximă. Tot în același tabel sunt date și valorile lui Qco.
Tabelul 3.9. Consumul de combustibil (variații aproximative), kg/ha
Sursa:[49. p. 254 – 255]
Consumul de combustibil depinde de selectarea metodelor de deplasare și de întoarcere a agregatului, care să asigure reducerea curselor în gol și, prin urmare, a consumului de combustibil. Aplicarea la arătură a procedeului combinat de deplasare și în „suveică”, în locul celor „la cormană” și „în lături”, reduce cu 4 – 6 % consumul de combustibil la o unitate de lucrări efectuate.
Din analiza elementelor formulei de calcul a normei de consum rezultă că mărimea normei de consum este direct influențată de tipul tractorului și de randamentul pe schimb al agregatului. În aceste condiții este necesară orientarea unităților agricole spre tipuri de tractoare cu consumuri reduse de carburanți, ceea ce, de fapt, ar trebui să fie și în atenția industriei constructoare de mașini agricole. în același timp, în vederea obținerii unor randamente sporite cu consumuri minime de combustibil pe unitatea de lucrare, întreprinderile agricole trebuie să utilizeze la executarea lucrărilor tipurile de tractoare adecvate condițiilor concrete locale.
Recent în cadrul Institutului de Economie, Finanțe și Statistică din cadrul AȘM de către un grup de savanți (coordonator [NUME_REDACTAT]) a fost elaborat Ghidul practic „Tarife de consum în agricultură”, ediție actualizată [10]. La elaborarea costurilor normate, consumurilor normate la 1 hectar, q, cap de animal s-au luat în considerație un spectru foarte larg de factori și condiții ca: tipul întreprinderii (mari, mijlocii), productivitatea culturilor, animalelor, tipul de produs, regiunea de dezvoltare,calitatea solului, sporul mediu zilnic în greutate a animalelor, greutatea corporativă a păsărilor, operațiunile tehnologice mecanizate, lungimea postatei, adâncimea arăturii, lățimea între rânduri în livezi și vii, lucrările de recoltare, lucrări de transport, clasa încărcăturii, administrarea îngrășămintelor cu diferite tipuri de agregate, plantarea răsadei de legume și tutun etc.
Considerăm binevenit acest ghid practic, care fiind respectat de către întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT] vor gestiona rațional toate tipurile de consumuri ce vor diminua costurile unitare a produselor și va permite obținerea veniturilor și a profiturilor mai înalte.
În continuare ca exemplu sunt comparate consumurile de fapt cu cele normate pe tipuri de produse pe unele întreprinderi din [NUME_REDACTAT].
Tabelul 3.10. Consumul normat și cele de fapt pe diferite tipuri de produse în unele întreprinderi agricole din [NUME_REDACTAT], anul 2011
Sursă: calculele autorului în baza formularelor specializate ale întreprinderilor agricole.
În întreprinderile cercetate în tabelul 3.10. se observă că nivelul productivității la 1 ha de floarea soarelui, a sfeclei de zahăr și a strugurilor au fost obținute cu consumuri materiale la 1 ha care diferă de cele normate. De exemplu, la producerea semințelor de floarea soarelui în SRL „Florsarcob” r-nul Florești pentru a obține la 1 ha 7,4 q au fost consumate mai multe consumuri materiale de 2,3 ori decât cele recomandate, iar în SRL „Boicean-Agro”, r. Glodeni de 2,6 ori mai mult, iar în SRL „[NUME_REDACTAT]”, r. Fălești pentru obținerea 25,1 q/ha întreprinderea a consumat la 1 ha 4933 lei, ce este mai redus decât cele normate cu 12%.
Pentru producerea sfeclei de zahăr numai SRL „[NUME_REDACTAT]” r. Fălești a consumat la 1 ha 6119 lei sau mai puțin decît cele normate cu 23%.
La producerea strugurilor în SRL „[NUME_REDACTAT]” r. Orhei pentru productivitatea de 51 q/ha de struguri s-au consumat la 1 ha 14612 lei în loc de 8848 lei, în SRL „Agroaudit”, mun. Chișinău s+a consumat la 1 ha 17458 față de norma recomandată de 10723 lei, iar în SRL „Natcubi-Agro” r-nul Cahul 30,9 q/ha s-au obținut cu 5971 lei și nu cu 6959 lei.
Întreprinderile care nu respectă consumul normat la 1 ha cel mai frecvent nu respectă procesele tehnologice, nu au resursele financiare necesare pentru procurarea îngrășămintelor, preparatelor chimice, semințelor și materialului săditor de elită etc. Această situație influențează negativ și asupra productivității la 1 ha și asupra costului unitar al produsului.
Tabelul 3.11. Dinamica consumurilor la 1 ha semănături (plantații pe rod), cap de animal și productivitatea acestora în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT],
anii 2006 – 2011
Sursă: calculele autorului în baza F. nr. 9-CAI și F. nr. 13-CAI ale formularelor specializate a întreprinderilor agricole din [NUME_REDACTAT]
Din datele tabelului 3.11. putem concluziona că cu un nivel de aproximativ egal cu consumul la 1 ha semănături (plantații pe rod) în dependență de condițiile reale ale anului, productivitatea la 1 ha sa cap de animal este diferită. De exemplu, la producerea cerealierelor în anii 2006, 2007, 2009 consumurile la 1 ha variază între 2100 – 2200 lei, iar productivitatea la 1 ha de la 13 q/ha la 23,3 q/ha. Pentru producerea laptelui consumurile la 1 cap de vite din cireada de bază destinate pentru lapte în anii 2008 – 2010 fiind de circa 11800 lei/cap productivitatea vacilor variază între 2754 – 3171 kg.
Alimentația științifică a animalelor potențează randamentele medii ale acestora și contribuie la valorificarea superioară a celorlalți factori de producție din ramura zootehnică. De fapt, alimentația rațională a animalelor trebuie asigurată pentru toate categoriile de exploatații agricole, indiferent de forma de proprietate și sistemul de întreținere practicat, deoarece furajele constituie materia primă de bază în sectorul producției animale. Această afirmație este susținută de ponderea pe care o dețin cheltuielile cu furajele în total cost de producție din zootehnie, pondere care este de peste 50% la unele specii și categorii de animale, aceasta ajungând la 60-70% (este cazul păsărilor, porcinelor și taurinelor pentru carne).
Alimentația deficitară sau excedentară a animalelor provoacă mari pagube unităților zootehnice. Astfel, în cazul deficitului de furaje, consumul specific de furaje crește deoarece rația de întreținere se raportează la o cantitate redusă de producție; așa cum în cazul administrării unei rații excedentare, animalele de producție se îngrașă, are loc dereglarea funcției de reproducție, consumul de furaje este prea mare în comparație cu producția (se risipesc furaje). Toate acestea evidențiază importanța hrănirii animalelor pe baza normelor de consum și a rațiilor furajere fundamentate științific.
Prin norma de consum de furaje se înțelege cantitatea de furaje ce trebuie consumată de un animal, într-o anumită perioadă de timp (de obicei un an), pentru realizarea unei producții maxime, ținând seama de tehnologia folosită și de nivelul de organizare a producției și a muncii. Normele de consum de furaje au o importanță deosebită în producția zootehnică, ele fiind folosite în următoarele scopuri:
determinarea necesarului de furaje;
organizarea bazei furajere proprii unității zootehnice;
asigurarea alimentației raționale a animalelor;
analiza consumului de furaje în raport cu producția obținută;
descoperirea căilor de reducere a consumului specific de furaje;
depistarea căilor de reducere a costului cu furajele pe unitatea de produs și, în consecință, a costului unitar total etc.
Din punct de vedere al modului de calcul, norma de consum de furaje poate fi redată pe perioade de calcul (zi, lună, trimestru, an, perioadă de creștere, perioadă de îngrășare, perioadă de lactație etc.), pe unitatea de produs (litru de lapte, kg spor creștere în greutate, bucată ou etc.) sau pe unitatea de producție (animal mediu furajat, unitate vită mare etc.). În general, norma de consum de furaje se calculează pe ziua furajată, pe perioade de hrănire sau pe unitatea de produs, servind ca bază de prognozare și de analiză a necesarului și consumului de furaje.
Din punct de vedere al modului de exprimare, norma de consum de furaje poate fi redată în următoarele feluri:
în elemente nutritive (unități nutritive – UN, substanța uscată – SU, kilocalorii – kcal, proteină brută digestibilă – PBD etc.) necesare de asigurat pe o anumită perioadă de timp sau pe o unitate de produs;
în kilograme nutreț combinat în cazul fermelor și complexelor industriale care folosesc această categorie de nutrețuri;
în kilograme de nutrețuri, pe sortimente sau pe grupe de nutrețuri, mai ales în cazul normelor locale folosite pentru sistemul gospodăresc sau semi-intensiv de creștere a animalelor etc.
Criteriile principale în funcție de care se diferențiază normele de consum de furaje sunt:
specia și categoria de animale;
sistemul de creștere și îngrășare a animalelor;
tehnologia practicată;
principalele perioade de întreținere în sistem gospodăresc (vară, iarnă);
fazele de creștere și îngrășare (sistem industrial);
randamentul mediu pe un animal.
Criteriul economic de bază în elaborarea normelor de consum de furaje, care este, în același timp, și criteriul principal de diferențiere a normelor de consum, îl constituie potențialul productiv al animalelor, rația urmând să aibă o astfel de structură, prin care să se pună în valoare acest potențial, cu un consum și un cost cu furajele minim, adică să se realizeze maximum de producție în condițiile de eficiență economică maximă (optimul economic).
Norma de consum de furaje poate fi redată pe unitatea de produs, la categoriile de animale care dau producție zilnică, adică au producție curentă (găinile pentru ouă, vacile de lapte, taurinele pentru abatorizare etc.) sau pe unitatea de producție în cazul animalelor de reproducție, la speciile și categoriile de animale care dau mai multe produse principale (ovine) sau cu producție sezonieră [78, pag. 49]
Norma de consum de furaje pe unitatea de produs (Ncp) se determină cu ajutorul relației:
(3.13)
în care:
Nczf = norma de consum pe ziua furajată;
Pzf = producția pe ziua furajată.
De asemenea, din relația de calcul de mai sus se poate determina o relație derivată, prin care se stabilește norma de consum pe ziua furajată, după relația:
(3.14)
Norma de consum pe ziua furajată este stabilită în mod diferit pe specii și categorii de animale, în urma unor cercetări științifice. De exemplu se cunoaște că pentru ziua furajată, la porcinele destinate abatorizării, sunt necesare 2 kg de concentrate, ceea ce corelat cu sporul zilnic în greutate (situat la aprox. 0,4 kg), determină o normă de consum pe unitatea de produs de 5 kg concentrate pe kg spor în greutate.
Pentru vacile de lapte se consideră necesar ca norma de consum de furaje să fie redată pe ziua furajată, atât pentru întreținerea animalului, cât și pentru producția de lapte, astfel norma de consum pe ziua furajată va rezulta din următoarea relație de calcul:
(3.15)
în care:
Ncî = norma de consum de furaje pentru întreținere, exprimată în SU, UN și PBD;
Ncpl = norma de consum de furaje pentru producția de lapte, exprimată în aceleași unități de măsură.
Aceste două categorii de norme, stabilite în urma cercetării științifice și exprimate în SU, UN și PBD, sunt redate în tabelul 3.12.
Tabelul 3.12. Normele de consum de furaje pe ziua furajată pentru vacile de lapte
Pentru determinarea normei de consum pentru întreținerea animalelor (întreținerea funcțiilor vitale ale animalelor) se utilizează următoarea relație de calcul:
(3.16)
în care:
G = greutatea medie a unei vaci (exprimată în kg);
Ncî/100 kg = norma de consum de furaje la 100 kg greutate vie.
Pornind de la datele din tabelul 2.1 și luând exemplul unei vaci de lapte care are greutatea de 550 kg (la o producție de 4000 l pe an), normele de consum de furaje pentru întreținere, pe cele trei elemente nutritive sunt următoarele:
Pentru determinarea normei de consum de furaje pentru producția de lapte (Ncpl) se utilizează următoarea relație de calcul:
(3.17)
în care:
Plzf = producția medie de lapte pe ziua furajată, calculată după următoarea relație de calcul:
(3.18)
în care:
Pal = producția anuală de lapte de vacă, exprimată în litri de lapte;
Dz = durata în zile a perioadei de lactație (considerată 305 zile);
Nc/1 = norma de consum de furaje pe litru de lapte.
Principala funcție a normei de consum de furaje rămâne însă optimizarea rației furajere pentru fiecare fermă, sau grupă de animale, prin care să se asigure elementele nutritive corespunzătoare potențialului productiv al animalelor într-o astfel de îmbinare prin care să se realizeze un cost minim pe unitatea de produs final. În acest fel, norma de consum de furaje devine principala restricție într-un model economico-matematic de optimizare a rației furajere, prin care se stabilește structura consumului de furaje în funcție nu numai de cerințele nutriționale ale animalelor, ci și în funcție de furajele ce pot fi utilizate la nivelul fiecărei ferme, de valoarea hrănitoare a fiecărui furaj, de costul pe unitatea de furaj realizat.
3.3. Analiza valorificării resurselor materiale și energetice în vederea identificării căilor de reducere a consumurilor
Stabilirea gradului de îndeplinire a indicatorilor de consum, de utilizare și valorificare a resurselor materiale, constituie un element de bază al activității practice din întreprinderi.
Caracterul complex al analizei eficienței cu care sunt folosite resursele materiale, efectuată în contextul formelor multiple pe care le îmbracă corelația dintre efectul economic și consumurile materiale pe care le antrenează procesele productive, reprezintă temeiul măsurilor tehnice, tehnologice și organizatorice care se cuprind în programele de măsuri pentru utilizarea mai eficientă a materiilor prime, de înlăturare a cauzelor generatoare de consumuri neraționale, de sporire a gradului de valorificare etc. [85, pag. 64-65]
Examinarea eficienței utilizării resurselor materiale și energetice în consum, impun să fie avute în vedere atît efectele economice la producător și la utilizatorii produsului, cît și, în final, economia de muncă socială la nivelul consumului economiei naționale.
În urma examinării și abordării comparative a literaturii de specialitate menționăm, că sistemul de indicatori care poate să asigure o apreciere obiectivă a utilizării și valorificării a resurselor materiale și energiei, trebuie să reflecte caracterul optim și utilizarea eficientă a consumului de materii prime, materiale și mărfurilor în întreprinderile agricole.
Tabelul 3.13. Sistemul de indicatori de consum recomandați pentru utilizarea și valorificarea a materiilor prime, materialelor și mărfurilor în întreprinderile agricole
Sursa: Elaborat de autor
Sistemul de indicatori prezentați în tabelul 3.13 permite estimarea consumului de materiale, materii prime și mărfuri cît și dezvoltarea aspectelor potențialelor produse.
În opinia noastră indicatorii prezentați în tabelul 3.13. exprimă diverse legături dintre situația curentă de producție din perioada 0, în raport cu perioada 1, etc. Din cele expuse putem deduce că toți indicatorii nominalizați atât în tabelul de mai sus cât și în subcapitolele precedente, se află între-o strânsă legătură și modificare continuă, vizând utilizarea resurselor materiale, materiilor prime și mărfurilor.
Tabelul 3.14. Dinamica randamentului consumurilor materiale în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anii 2006 – 2011
Sursă: calculele autorului în baza formularelor specializate a întreprinderilor agricole din [NUME_REDACTAT]
Analiza tabelului 3.14. evidențiază o tendință de reducere a randamentului consumurilor materiale. dacă în anul 2006 la un leu consumuri materiale a fost obținut 1,28 lei producție globală agricolă, în anul 2011 acest indicator s-a redus cu 20% și a atins nivelul de 1,01 lei. În anii 2009-2011 cînd randamentul consumurilor materiale era minimal, ponderea consumurilor în valoarea producției agricole a fost cea mai ridicată.
În anul 2007 randamentul consumurilor a atins nivelul cel mai inferior 0,77 lei, suma consumurilor a depășit valoarea producției globale cu 30%. Situația dată se consideră negativă, fiindcă are loc majorarea costului produselor fabricate din contul majorării ponderii consumurilor materiale.
sau 95,34%
În baza calculelor efectuate cu ajutorului ritmului de creștere (descreștere) în mediu (), care indică că în perioada anilor 2006 – 2011 randamentul consumurilor are tendință spre diminuare în mediu anual cu 4,7% s-a efectuat pronosticul randamentului pe următorii 4 ani:
Anul 2012: 1,01 × 0,953 = 1,0
Anul 2013: 1,0 × 0,953 = 0,95
Anul 2014: 0,95 × 0,953 = 0,91
Anul 2015: 0,91 × 0,953 = 0,87
Pronosticul realizat ne demonstrează că dacă nu se vor găsi soluții în vederea încetării acestei diminuări, către anul 2015 randamentul consumurilor materiale vor atinge nivelul de 0,87 lei.
Considerăm că încetarea diminuării poate fi atinsă prin următoarele două direcții de acțiuni:
economisirea consumurilor materiale și ridicarea nivelului bazei tehnico-materiale;
majorarea productivității culturilor agricole și a animalelor în baza utilizării celor mai bune soiuri de culturi și specii de animale și implementarea realizărilor progresului tehnic și a științei.
În continuare vom analiza eficiența utilizării resurselor materiale în întreprinderile agricole din regiunea de dezvoltare Centru a [NUME_REDACTAT].
Tabelul 3.15.Randamentul consumurilor în plan teritorial și corelația cu ponderea valorii acestor consumuri în ramura vegetală și animalieră în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], în media anilor 2006 – 2010
Sursă: calculele autorului în baza formularelor specializate a întreprinderilor agricole din raioanele regiunii de dezvoltare [NUME_REDACTAT] efectuată în plan teritorial (tabelul 3.13) demonstrează că randamentul consumurilor materiale este mai redus în întreprinderile din raioanele Criuleni, Nisporeni, Telenești și constituie: 1,03; 1,02; 1,16 (la fiecare 1 leu consumat s-au produs aceste valori ale producției globale (în prețuri comparabile). Această situație se explică prin faptul că în întreprinderile agricole din aceste raioane ponderea valorii consumurilor în valoarea producției este cea mai înaltă și constituie 97,1%; 97,7% și 86,1% respectiv, ceea ce duce la majorarea costului produselor fabricate.
În întreprinderile raioanelor Hâncești, Strășeni, Călărași la 1 leu consumuri s-a produs: 1,91 lei; 1,75 lei și 1,53 lei, respectiv ponderea valorii consumurilor materiale în valoarea producției agricole globale fiind 52,3%; 57,2% și 65,2%.
Figura 3.1. Corelația între ponderea valorii consumurilor materiale în valoarea producției globale în întreprinderile din raioanele regiunii de dezvoltare [NUME_REDACTAT]: elaborat de autor în baza datelor tabelului 3.15.
Mai expresiv această corelație este redată în figura 3.1. care demonstrează o legătură indirectă dintre acești indicatori. Despre intensitatea și forma legăturii dintre acești indicatori ne confirmă și coeficientul de corelație r2 = -0,9806.
În continuare au fost determinate și analizate randamentele consumurilor materiale pentru 3 produse agricole principale (tab. 3.16).
Tabelul 3.16. Dinamica randamentelor consumurilor materiale pe tipuri de produse în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT] în perioada anilor 2006 – 2011
prețul comparabil al anului 2005 pentru 1q de produs: grâul de toamnă – 113,63 le/q; floarea-soarelui – 226,89 lei/q; struguri – 300,1 lei/q
Sursă: calculele autorului în baza formularelor specializate ale întreprinderilor agricole
Analiza efectuată în dinamica anilor 2006 – 2011 demonstrează că la toate trei produse nivelul randamentului consumurilor materiale are tendință spre diminuare. Se evidențiază perioada anilor 2007 și 2010 când suma consumurilor la producerea grâului de toamnă și a florii soarelui a depășit valoarea produselor în prețuri comparabile ale anului 2005.
La producerea strugurilor randamentul consumurilor în comparație cu grâul de toamnă și floarea soarelui este mai înalt cu excepția anului 2010.
Aceste cercetări pot servi ca o confirmare a nivelului consumurilor pe întreprinderi din tab. 3.17.
Considerăm că pentru a majora randamentul consumurilor materiale pe fiecare produs în parte este necesară:
reînnoirea tehnicii agricole; implementarea realizărilor progresului tehnic, tehnologiilor performante, utilizarea îngrășămintelor organice, utilizarea resturilor vegetale etc.
valorificarea eficientă a tuturor tipurilor de consumuri materiale;
selectarea și promovarea celei mai eficiente culturi agricole concomitent cu crearea hibrizilor, materialului săditor cu productivitate înaltă; sporirea productivității muncii etc.
Tabelul 3.17. Asigurarea și înzestrarea întreprinderilor agricole din regiunea de dezvoltare Centru cu potențial energetic, c.p., în media anilor 2006 – 2010
Sursă: calculele autorului în baza formularelor specializate a întreprinderilor agricole din raioanele regiunii de dezvoltare [NUME_REDACTAT] calculelor obținute în tabelul 3.17 ne permite să concluzionăm că între indicatorii de asigurare și înzestrare a întreprinderilor agricole există o legătură directă cu rezultatele obținute în calcul la 1 ha teren agricol. Așa în întreprinderile raionului [NUME_REDACTAT], Călărași, Strășeni, Ungheni unde la 1 ha teren agricol și în calcul la un angajat revine potențial energetic 2,55 c.p. și 47,06 c.p.; 3,77 c.p. și 16,11 c.p.; 5,5 c.p. și 26,6 c.p.; 2,68 c.p. și 44,7 c.p., respectiv randamentul terenului agricol este cel mai înalt.
Indicatorii de consum și valorificare joacă un rol esențial în asigurarea folosirii economice a resurselor materiale și energetice. Acest aspect se evidențiază prin implicațiile economice pe care le generează aplicarea sau neaplicarea, respectarea sau nerespectarea lor, de influențele pe care le exercită asupra situației financiare a unităților economice în raport cu funcțiile pe care le au de îndeplinit.
Principalele „funcții” specifice indicatorilor de consum și valorificare sunt, în general, următoarele:
Indicatorii de consum reprezintă instrumente tehnico-economice justificative de bază folosite în dimensionarea volumului și structurii necesităților de materiale, pentru fundamentarea planului și programelor de aprovizionare materială, a planului costurilor de producție, a altor secțiuni de plan.
Indicatorii de consum reprezintă instrumente determinante, stimulatoare și de cointeresare, pentru folosirea economică a resurselor materiale și energetice; fiind limite maxime de consum stabilite pe bază de documentație tehnico-economică justificativă, acești indicatori impun lucrătorilor de la toate punctele de prelucrare-consum să acționeze responsabil și să aplice toate măsurile care asigură încadrarea în niveluri prestabilite sau care permit reducerea consumurilor și, deci, folosirea mai economică a resurselor materiale și energetice.
Indicatorii de consum reprezintă instrumente utile de mare eficacitate practică pentru urmărirea, controlul, analiza și evaluarea modului de folosire a resurselor materiale și energetice la nivelul fiecărui punct de prelucrare-consum din structura organizatorică a unităților economice (nivelurile acestora, fundamentate prin documentație tehnico-economică, reprezentând baza de raportare a consumurilor specifice efective înregistrate pe fiecare loc de muncă);
Indicatorii de valorificare reprezintă instrumente utile pentru evidențierea, într-o formă sintetică, concentrată și expresivă, a modului de valorificarea resurselor materiale și energetice la nivelul unității economice și al structurilor sale interne.
Indicatorii de consum și valorificare servesc ca instrumente esențiale în analiza comparativă a condițiilor materiale în care sunt realizate produsele, lucrările și serviciile de către o unitate economică (interesată în efectuarea unei asemenea acțiuni) în raport cu unități similare din țară sau de pe plan internațional.
Aceste funcții ale indicatorilor de consum și valorificare orientează factorii de conducere ai unităților economice asupra măsurilor care trebuie aplicate pentru folosirea economică a resurselor materiale pentru că:
Îmbunătățirea indicatorilor de consum și valorificare contribuie la reducerea cheltuielilor materiale, ceea ce înseamnă, implicit, diminuarea cheltuielilor de producție și, deci, sporirea rentabilității în fabricația produselor, executarea lucrărilor și prestațiilor. Așadar, se înregistrează efecte corelate care se transmit asupra tuturor sectoarelor de activitate ale unității economice, asigurându-se astfel, elementul stimulator pentru personalul muncitor și de conducere în conceperea și aplicarea de noi măsuri care să conducă la reducerea consumurilor specifice, la folosirea economică a resurselor materiale și energetice;
Îmbunătățirea indicatorilor de consum și valorificare, în mod deosebit reducerea normelor și indicilor de consum, determină în mod direct diminuarea volumului de resurse materiale și energetice care trebuie aprovizionate, și indirect, reducerea stocurilor de materii prime și materiale, aspect care va antrena capacități de transport și depozitare mai mici, cheltuieli mai reduse de manipulare, conservare, gestionare, fonduri financiare mai reduse antrenate la aprovizionarea cu resurse materiale la un moment dat sau pe întreaga perioadă de gestiune; toate aceste aspecte favorabile contribuie, în final, la îmbunătățirea situației financiare a unității economice.
Îmbunătățirea indicatorilor de consum și valorificare înseamnă sporirea competitivității rezultatelor activității depuse (fabricația de produse, executarea de lucrări și prestații de servicii) în raport cu alți ofertanți, aspect care asigură stabilitatea în funcționare, extinderea vânzărilor, aderență mai mare la clienți, și, deci, garanție, viabilitate în acțiunile întreprinse; aceasta pentru că, prin reducerea indicatorilor de consum, se creează condiții reale pentru reducerea prețurilor de vânzare în raport cu unitățile concurente.
Exprimarea procentuală a dinamicii consumului specific (Id) pentru același produs, fabricat în perioade diferite, se realizează cu ajutorul relației:
(3.19)
Cs = consumul specific sau elementul component al acestuia care se analizează;
în care 1 reprezintă perioada curentă iar 0 pe cea de bază.
Compararea consumului specific pentru un anumit material sau marfă din care se produce același produs dar cu tehnologii diferite sau în întreprinderi diferite se poate face cu ajutorul relației:
(3.20)
în care:
Ic= indicele de comparare a consumurilor specifice, în procente;
Csa= consumul specific al întreprinderii analizate;
Csr= consumul specific al întreprinderii de referință.
Pentru determinarea căilor de reducere a consumurilor de resurse materiale important este de a analiza factorii principali care influențează modificarea costurilor principalelor tipuri de produse.
În continuare analizăm pe contul căror articole a avut loc majorarea consumurilor la producerea 1000 buc. ouă.
Tabelul 3.18. Modificarea costului 1000 buc. ouă pe contul modificării diferitor articole de consumuri
Sursă: calculele autorului în baza formularelor specializate a întreprinderilor agricole din [NUME_REDACTAT]
În urma analizei efectuate, putem concluziona căci, costul pentru producerea a 1000 buc. ouă, în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], în anul 2011, a fost mai ridicat cu 260 lei sau cu 57,6% față de anul 2006, în primul rând din cauza majorării esențiale a furajelor și consumurilor auxiliare.
Pentru analiza factorilor principali la modificarea costului ouălor am aplicat procedeul legăturilor directe și indirecte (tabelul 3.19).
Tabelul 3.19. Determinarea influenței factorilor principali la modificarea costului unitar al 1000 ouă buc. în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT] în anul 2011
Sursă: calculele autorului în baza datelor tabelului 3.18.
Pentru analiza dată se folosește procedeul legăturilor directe și indirecte.
Determinăm modificarea costului unitar în anul 2011 în comparație cu anul 2006:
C1 – C0 = 711 – 451 = +260,0 lei (3.21)
inclusiv pe seama:
modificării consumurilor la o găină adultă ouătoare:
lei (3.22)
modificării productivității unei găini adulte ouătoare:
lei (3.23)
Verificarea: 218,4 + 41,8 +260 lei
Analiza demonstrează că la majorarea costului unitar al 1000 buc. ouă cu 260 lei a influențat ambii factori în felul următor:
creșterea consumurilor la un cap găină adultă a majorat costul unitar al 1000 buc. ouă cu 218,4 lei;
reducerea productivității unei găini adulte ouătoare a majorat costul unitar al 1000 buc. ouă cu 41,8 lei.
Concluzia generală este că principalul factor care a determinat majorarea costului unitar este creșterea consumurilor în calcul la o găină adultă ouătoare.
Pe parcursul fabricației produselor pot avea loc îmbunătățirii constructive sau modernizări ale acestora, înlocuirii de materiale care servesc la obținerea lor ș.a. În aceste condiții este necesară analiza indicilor și indicatorilor efectivi de masă netă și specifică a produselor în raport cu normele stabilite inițial; prin această acțiune se apreciază în ce măsură diferitele modificări efectuate la fabricația produselor au determinat folosirea mai bună a materialelor, realizarea de economii de asemenea resurse, ridicarea nivelului tehnic și calitativ al produselor, reducerea consumurilor materiale și prin aceasta creșterea competitivității produselor etc.
În situația în care consumurile sunt folosite la obținerea mai multor tipuri de produse neomogene, gradul de folosire economică a resurselor materiale se determină cu ajutorul relațiilor:
(3.24)
(3.25)
(3.26)
(3.27)
În care Q1 reprezintă volumul efectiv al producției neomogene realizate în întreprinderea analizată.
Pe baza relațiilor de mai sus se pot calcula în mărime absolută (∆M) economiile (-) sau depășirile (+) în consumul de materiale la nivelul întregii producții fabricate într-o întreprindere cu ajutorul relațiilor:
(3.28)
(3.29)
(3.30)
Vom efectua în continuate o analiză factorială complexă a modificării consumurilor în bata a patru tipuri de stocuri de produse neomogene din întreprinderile agricole pe două perioade ale anilor 2008 – 2011 (tabelul 3.20).
Pentru analiza complexă a modificării consumurilor pe diferite tipuri de stocuri se propune de utilizat metoda indicilor economici combinată cu procedeul diferenței absolute.
La modificarea consumurilor stocurilor de produse influențează doi factori: costul unitar al stocurilor și volumul acestora.
Tabelul 3.20. Date inițiale și de calcul necesare pentru analiza factorială a consumurilor stocurilor de produse în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], pe anii 2008 – 2011
Legătura reciprocă dintre modificarea consumurilor stocurilor de produse și factorii de influență ca costul unitar al stocurilor și volumul acestora se analizează după următoarele relații:
(3.31)
Aplicând indicele agregat al consumurilor , modificarea relativă va fi:
(3.32)
Calcularea modificării absolute se efectuează după relația:
mii lei (3.33)
Sporul consumurilor pe contul modificării costului unitar al stocurilor de produse se calculează:
în mărimi relative:
(3.34)
Unde: IC – indicele agregat al consumurilor stocurilor de produse
în mărimi absolute:
mii lei
Sporul consumurilor pe contul modificării volumului stocurilor de produse se determină după relația:
în mărimi relative:
(3.35)
Unde: IQ – indicele agregat al volumului stocurilor de produse
în mărimi absolute:
mii lei (3.36)
Verificarea: (3.37)
1,38 = 1,303 1,06
+656528 mii lei = 550497 + 106031
Generalizând analiza efectuată putem concluziona că consumurile stocurilor în perioada anilor 2010-2011 în comparație cu anii 2008-2009 s-au majorat cu 38% sau cu 656528 mii lei, inclusiv pe contul majorării costului unitar al stocurilor de produse cu 30,3% sau cu 550497 mii lei și pe contul majorării volumului stocurilor cu 6% sau cu 106031 mii lei, ceea ce indică că factorii de bază care au contribuit la majorarea consumurilor este nivelul înalt al costurilor unitare ale produselor.
Pentru a îndeplini funcțiile specifice și a determina efectele economice favorabile, indicatorii de consum și valorificare trebuie să răspundă mai multor „cerințe”:
a. să fie revizuiți și îmbunătățiți sistematic, adaptați permanent la noile condiții tehnice, tehnologice și organizatorice pe care rezultatele cercetărilor științifice în domeniu le oferă pentru aplicare. Avem în vedere mobilitatea foarte mare și mutațiile frecvente care se înregistrează în structura materială necesară, în oferta de produse, în dotarea tehnică, în tehnologie și organizarea producției (care trebuie materializate pentru perfecționarea continuă a condițiilor de producție);
b. să li se asigure o bună fundamentare tehnică și economică, la dimensionarea acestor indicatori fiind necesară luarea în calcul a condițiilor tehnice, tehnologice și de producție reale care se prevăd a fi asigurate în unitatea economică în fiecare perioadă viitoare de activitate (an, semestru, trimestru);
c. indicatorilor de consum și valorificare trebuie să li se asigure un nivel mobilizator și stimulator pentru lucrătorii antrenați în aplicarea și respectarea lor, să fie realizabili în condițiile date și perioada de valabilitate stabilită;
d. prin conținut și mod de interpretare, acești indicatori trebuie să exprime, în mod real, într-o formă concentrată, analitică și/sau sintetică, aspectele de ansamblu și/sau de detaliu ale modului de folosire a resurselor materiale și energetice;
e. să reprezinte o bază de comparație viabilă pentru produsele din fabricație proprie, lucrările și prestațiile de servicii specifice în raport cu cele realizate de unități similare din țară și de pe plan internațional.
Pentru folosirea cu maximă economicitate a resurselor materiale, materiilor prime și mărfurilor, în opinia autorului sunt necesare următoarele acțiuni:
antrenarea, nejustificată economic, a unui efort financiar – valutar mare pentru cumpărarea (achiziționarea), transportul și depozitarea/stocarea unor cantități sporite de materiale;
impactul cu piața de materii prime al cărei potențial este limitat (sau cu tendință de scădere), situație care îngreunează procesul de asigurare a resurselor materiale și energetice.
Totodată, se asigură obținerea aceluiași efect cu un efort financiar mai mic antrenat pentru aprovizionarea și gospodărirea resurselor materiale și energetice, sau a unui efect mai mare cu același efort de cumpărare-asigurare a acestora. Asemenea aspecte se pot evidenția concret prin determinări economico-matematice anticipate perioadei de timp la care se referă acțiunea de aprovizionare materială corelată cu cea de realizare a produselor, lucrărilor și prestațiilor.
Figura 3.3. pune în evidență principalii factori care contribuie la reducerea consumului de resurse pentru producerea producției. Printre factorii interni de minimizare a consumului de resurse un rol important revine creării unei structuri optimale a producerii, iar pentru aceasta, în scopul evidențierii problemei științifice importante soluționate în vederea eficientizării valorificării resurselor materiale în activitatea întreprinderilor agricole, considerăm oportun a propune:
Figura 3.3. Factorii principali de reducere a consumurilor materiale pentru producerea produselor în întreprinderile agricole.
Sursă: elaborat de autor
sporirea surselor financiare pentru procurarea animalelor productive și de tracțiune de rasă, promovarea celor mai eficiente culturi, semințelor de elită, crearea hibrizilor, înființarea de plantații perene, în baza materialului săditor autohton;
stabilirea proporționalității diferitelor părți ale bazei tehnico-materiale, perfecționarea tehnologiilor de producere și cultivare cu randamente înalte ce pot spori productivitatea;
sporirea creșterii capacităților, bazei de păstrare și prelucrare a producției agricole în baza implementării proiectelor cu tehnologii moderne, adaptive implementate cu consumuri reduse;
elaborarea și fundamentarea tehnico-economică a indicatorilor de consum și valorificare a resurselor materiale și energetice, care includ aplicarea mijloacelor și tehnologiilor cu caracter inovațional;
ridicarea nivelului tehnic și calitativ al produselor, lucrărilor și prestațiilor, concomitent cu reducerea costurilor de producție în condițiile ridicării nivelului calitativ al produselor, a diversificării sortimentale și stimulare a competitivității acestea;
folosirea resurselor substituibile (de calitate și mai economici) pentru resursele materiale clasice, precum și asigurarea parității prețurilor la produsele agroalimentare și cele industriale;
recuperarea, recondiționarea și valorificarea internă sau prin vânzare la terți utilizatori a resurselor materiale refolosibile ș.a.
A acționa în aceste direcții înseamnă în același timp: respectarea tehnologiei de producție, a documentației tehnice de execuție a produselor și lucrărilor; asigurarea unui control eficient asupra modului de folosire a resurselor materiale și energetice la fiecare punct de prelucrare-consum; organizarea rațională a procesului de îndrumare-coordonare a lucrătorilor pe fiecare subsistem al structurii de producție-concepție; aprovizionarea ritmică, completă și complexă cu materiale de calitate, a tuturor subunităților de consum sau prelucrare.
3.4. Concluzii la capitolul 3
În baza cercetărilor efectuate și a problemei științifice soluționate au fost stabilite căile de eficientizare a valorificării resurselor materiale și a gestiunii stocurilor în întreprinderile agricole:
Stocurile sunt cantitatea de resurse materiale, materii prime care se acumulează în depozitele și magaziile unităților economice, într-un anumit volum și o anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, cu un anumit scop. În baza analizei s-a constatat că întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT] către anul 2011 în comparație cu anul 2006, de exemplu stocul de semințe de floarea-soarelui s-a majorat cu 530671 mii lei, ponderea produsului de semințe produse constituie 83 – 92%, iar din total ieșiri 88 – 96% din semințe o constituie cantitatea de semințe vândute, și numai în ultimii 2 ani ponderea semințelor transmise pentru prelucrare a atins un nivel de 7 – 8%, care la părerea noastră în continuare este necesar de majorat.
Considerăm că în economia de piață bazată pe legea cererii și cea a ofertei pentru a obține rezultate înalte trebuie cu prudență de corelat prețul de vânzare a unei unități de produs vândut cu costul unitar. Cu cât diferența dintre preț și cost va fi mai mare cu atât mai profitabil va fi produsul, adică este necesar de găsit rezervele de diminuare a costurilor.
Analiza dinamicii nivelului costului unitar la producerea produselor ne permite săconstatăm că în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT] consumurile 1 q de produs vegetal și animalier au tendința spre majorare. În anul 2011 costul unitar al cerealelor, semințelor de floarea-soarelui, ouălor dietetice s-a majorat în comparație cu anul 2006 cu 55-58%, la sfecla de zahăr și lapte cu aproximativ 38% și numai la struguri cu 6%.
Ramura agricolă necesită adoptarea unor norme de consum bine fundamentate tehnic și economic, care să țină seama nu numai de particularitățile procesului tehnologic și ale materialelor utilizate ci și de condițiile locale, cu rolul de a valorifica la maxim potențialul de climă, sol, tehnologic, uman al zonei geografice luată în calcul. Analiza demonstrează că în întreprinderile cercetate se observă că nivelul productivității la 1 ha de floarea soarelui, a sfeclei de zahăr și a strugurilor au fost obținute cu consumuri materiale la 1 ha care diferă de cele normate.
Întreprinderile care nu respectă consumul normat la 1 ha cel mai frecvent nu respectă procesele tehnologice, nu au resursele financiare necesare pentru procurarea îngrășămintelor, preparatelor chimice, semințelor și materialului săditor de elită etc. Această situație influențează negativ și asupra productivității la 1 ha și asupra costului unitar al produsului.
În urma examinării și abordării comparative a literaturii de specialitate mențion
ăm, că sistemul de indicatori care poate să asigure o apreciere obiectivă a utilizării și valorificării a resurselor materiale și energiei, trebuie să reflecte caracterul optim și utilizarea eficientă a consumului de materii prime, materiale și mărfurilor în întreprinderile agricole.
Analiza efectuată evidențiază o tendință de reducere a randamentului consumurilor materiale. dacă în anul 2006 la un leu consumuri materiale a fost obținut 1,28 lei producție globală agricolă, în anul 2011 acest indicator s-a redus cu 20% și a atins nivelul de 1,01 lei. În anii 2009-2011 când randamentul consumurilor materiale era minimal, ponderea consumurilor în valoarea producției agricole a fost cea mai ridicată.
Considerăm că încetarea diminuării poate fi atinsă prin următoarele două direcții de acțiuni:
economisirea consumurilor materiale și ridicarea nivelului bazei tehnico-materiale;
majorarea productivității culturilor agricole și a animalelor în baza utilizării celor mai bune soiuri de culturi și specii de animale și implementarea realizărilor progresului tehnic și a științei.
Generalizând analiza complexă a modificării consumurilor a diferitor tipuri de stocuri de produse neomogene, putem concluziona că consumurile stocurilor în perioada anilor 2010-2011 în comparație cu anii 2008-2009 s-au majorat cu 38% sau cu 656528 mii lei, inclusiv pe contul majorării costului unitar al stocurilor de produse cu 30,3% sau cu 550497 mii lei și pe contul majorării volumului stocurilor cu 6% sau cu 106031 mii lei, ceea ce indică că factorul de bază care a contribuit la majorarea consumurilor este nivelul ridicat al costurilor unitare ale produselor.
Printre factorii interni de minimizare a consumului de resurse un rol important revine creării unei structuri optimale a producerii, care poate fi realizată prin:sporirea surselor financiare pentru procurarea animalelor productive și de tracțiune de rasă, promovarea celor mai eficiente culturi, semințelor de elită, crearea hibrizilor, înființarea de plantații perene, în baza materialului săditor autohton;stabilirea proporționalității diferitelor părți ale bazei tehnico-materiale, perfecționarea tehnologiilor de producere și cultivare cu randamente înalte ce pot spori productivitatea;sporirea creșterii capacităților, bazei de păstrare și prelucrare a producției agricole în baza implementării proiectelor cu tehnologii moderne, adaptive implementate cu consumuri reduse etc.
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI
Sinteza literaturii științifice și propriile investigații vizând mecanismul de consum a materiei prime, mărfuri și materiale în întreprinderile agricole ne-au permis să formulăm următoarele concluzii:
În rezultatul studierii aprofundate a literaturii pe problema dată, considerăm că mecanismul de consum poate fi definit ca totalitatea metodelor, tehnicilor și pârghiilor de combinare a resurselor de producție în vederea realizării anumitor obiective ale unității agricole.
Analiza comparativă a principalelor trăsături ale conceptului „mecanism” a permis evidențierea următoarelor particularități ale mecanismului de consum: mecanismul nu poate exista în absența procesului, întrucât este o componentă a acestuia și este îndreptat spre executarea doar a unor funcții procesuale; mecanismul poate fi pus în mișcare numai prin intermediul unui proces (în cazul de față – procesul de producție este inițiatorul mecanismului de consum a resurselor materiale); îmbinarea mecanismului cu gestiunea reprezintă conținutul intern al procesului.
În anul 2006 consumurile pe producția principală agrară au constituit 3660212 mii lei, care pe parcursul anilor până în anul 2011 s-au majorat până la 5901225 mii lei, adică cu mai mult de 60%. Ponderea cea mai înaltă revine consumurilor (produse și servicii) materiale incluse în costul producției – 62,8% cu o majorare în 2011 până la 66,8%.
Din consumurile de producție totale ponderea consumurilor în ramura vegetală deține mai mult de 72%, cu excepția anilor 2009 și 2010, când acest indicator s-a redus cu 5% și a constituit 66-68%. O asemenea situație este justificată prin aceea că consumurile de producție în anii 2009-2010 au fost redirecționate spre ramura animalieră, a căror pondere s-a majorat până la 19-20,3%.
În opinia noastră o astfel de structură a consumurilor incluse în costul producției corespunde pe deplin specificului fiecărei ramuri, însă considerăm că în ramura vegetală consumurile pentru îngrășăminte minerale, energia electrică, combustibil sunt la un nivel inferior. Cu toate că în echivalent valoric ele cresc, iar cantitativ – nu. Aceasta se explică prin faptul că prețurile la aceste elemente de consum sunt permanent în creștere, iar agricultorii din lipsă de resurse financiare nu pot achiziționa utilaje și tehnică modernă, nu pot implementa realizările progresului tehnico-științific.
În sectorul animalier ponderea nutrețurilor de circa 80% este foarte mare. La aceasta a influențat deficitul de furaje proprii, iar cele combinate sunt procurate la prețuri înalte, animalele nu au încăperi moderne, mecanizate, din lipsa surselor de finanțare nu dispun de medicamente și substanțe de dezinfectare și nivelul mortalității acestora este în creștere.
În baza studiului efectuat în teză a utilizării stocurilor de semințe de floarea-soarelui s-a constatat că anual întreprinderile procură semințe la nivel de 26-28% din consumul necesar de semințe la producerea florii soarelui. Norma de consum a semințelor la 1 hectar de floarea-soarelui începând cu anii 2008 – 2011 a fost diminuată cu 2,7%, ceea ce a influențat negativ asupra productivității.
În teză, în baza grupării a 75 de întreprinderi agricole din Regiunea de dezvoltare Centru după nivelul îngrășămintelor chimice și organice încorporate la 1 hectar, au fost analizată influența îngrășămintelor asupra productivității la 1 hectar de struguri. În rezultatul acestei analize s-a stabilit că dacă toate întreprinderile cercetate ar fi atins productivitatea de 58,4 q/ha, atunci, de pe cele 3680 hectare s-ar fi obținut suplimentar 49,7 mii q struguri.
Rezerve de sporire a productivității la 1 hectar au mai fost identificate de către autor în baza grupării acestor întreprinderi și după nivelul consumurilor materiale la 1 ha plantații pe rod. Astfel, stabilit că rezervele productivității pe seama majorării consumurilor la 1 hectar până la normele științifice constituie 34 q ha, iar a diminuării costului unitar – 43,7 lei
Analiza dinamicii nivelului costului unitar la producerea produselor ne permite să constatăm că în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT] consumurile 1 q de produs vegetal și animalier au tendința spre majorare. În anul 2011 costul unitar al cerealelor, semințelor de floarea-soarelui, ouălor dietetice s-a majorat în comparație cu anul 2006 cu 55-58%, la sfecla de zahăr și lapte cu aproximativ 38% și numai la struguri cu 6%.
Ramura agricolă necesită adoptarea unor norme de consum bine fundamentate tehnic și economic, care să țină seama nu numai de particularitățile procesului tehnologic și ale materialelor utilizate ci și de condițiile locale, cu rolul de a valorifica la maxim potențialul de climă, sol, tehnologic, uman al zonei geografice luată în calcul. Analiza demonstrează că în întreprinderile cercetate se observă că nivelul productivității la 1 ha de floarea soarelui, a sfeclei de zahăr și a strugurilor au fost obținute cu consumuri materiale la 1 ha care diferă de cele normate.
Întreprinderile care nu respectă consumul normat la 1 ha cel mai frecvent nu respectă procesele tehnologice, nu au resursele financiare necesare pentru procurarea îngrășămintelor, preparatelor chimice, semințelor și materialului săditor de elită etc. Această situație influențează negativ și asupra productivității la 1 ha și asupra costului unitar al produsului.
În urma examinării și abordării comparative a literaturii de specialitate menționăm, că sistemul de indicatori care poate să asigure o apreciere obiectivă a utilizării și valorificării a resurselor materiale și energiei, trebuie să reflecte caracterul optim și utilizarea eficientă a consumului de materii prime, materiale și mărfurilor în întreprinderile agricole.
Analiza efectuată evidențiază o tendință de reducere a randamentului consumurilor materiale, dacă în anul 2006 la un leu consumuri materiale a fost obținut 1,28 lei producție globală agricolă, în anul 2011 acest indicator s-a redus cu 20% și a atins nivelul de 1,01 lei. În anii 2009-2011 când randamentul consumurilor materiale era minimal, ponderea consumurilor în valoarea producției agricole a fost cea mai ridicată.
Generalizând analiza efectuată putem concluziona că consumurile stocurilor în perioada anilor 2010-2011 în comparație cu anii 2008-2009 s-au majorat cu 38% sau cu 656528 mii lei, inclusiv pe contul majorării costului unitar al stocurilor de produse cu 30,3% sau cu 550497 mii lei și pe contul majorării volumului stocurilor cu 6% sau cu 106031 mii lei, ceea ce indică că factorii de bază care au contribuit la majorarea consumurilor este nivelul înalt al costurilor unitare ale produselor.
Soluționarea problemei științifice abordate în teză, care constă în argumentarea căilor prioritare de eficientizare a valorificării resurselor materiale în activitatea întreprinderii agricole prin prisma fundamentării pe criterii științifice și de raționament economic a componentelor mecanismului de consum a acestora, a permis scoaterea în evidență a următoarelor recomandări:
În vederea fundamentării pe criterii științifice a mecanismului de consum a resurselor necesare pentru producerea produselor și prestarea serviciilor în agricultură recomandăm utilizarea normelor, normativelor de consum, funcțiilor de producție, fișelor tehnologice, menite să contribuie la alocarea eficientă a resurselor. Analiza datelor tabelului 2.8. demonstrează că ponderea cea mai înaltă în consumurile materiale incluse în costul producției o dețin următoarele elemente: Pentru produsele ramurii vegetale: Produsele petroliere – 26%; Pesticide și alte mijloace de protecție a plantelor – 21,5%; Semințe și material săditor – 19,7%; Îngrășăminte minerale – 14,8%; Celelalte dețin o pondere sub 6%. Pentru produsele ramurii animaliere: Nutrețurile – 79,9%; Energie electrică – 5,5%; Produse petroliere – 4,3% ; Combustibil – 3,1%; Medicamente și substanțe dezinfectante – 2,6%. Fiind aplicate în procesul de fundamentare a mecanismelor de consum, acestea vor permite: stabilirea cantităților optime de resurse materiale ce trebuie alocate la o unitate de suprafață, la un cap de animal, în scopul obținerii de profit; precizarea proporțiilor de combinare și substituire a resurselor, care să conducă la eficientizarea producției agricole; stabilirea unui raport eficient de repartiție pe activități (culturi, tipuri de animale, păsări, produse, lucrări, servicii) a resurselor polivalente disponibile în cantități limitate.
Pentru a nu admite în continuare creșterea ponderii consumurilor pentru îngrășăminte minerale, energie electrică, combustibil, nutrețuri combinate etc. pe seama majorării prețurilor de achiziționare a acestora, propunem organelor abilitate cu competențe decizionale în domeniul vizat să intervină cu măsuri și acțiuni care să contribuie la asigurarea parității prețurilor la produsele agricole și mărfurile și serviciile procurate de către întreprinderile agricole.
S-a argumentat și se propune majorarea ponderii semințelor de floarea soarelui, a cerealierelor și fructelor transmise pentru prelucrare în industria alimentară.
Pentru soluționarea problemei sporirii eficienței economice a stocurilor de produse în condițiile economiei de piață bazată pe legea cererii și a ofertei, propunem, cu prudență de corelat prețul de vânzare a unei unități de produs cu costul unitar al produsului finit vândut.
S-a argumentat și se propune metodologia analizei complexe a modificării consumurilor aferente diferitor stocuri de produse neomogene și identificarea factorilor principali ce contribuie la modificarea consumurilor pentru producerea acestora.
Se propune ca căile principale de reducere a consumurilor pentru producerea produselor în întreprinderile agricole să se bazeze pe: sporirea surselor financiare pentru procurarea animalelor productive și de tracțiune de rasă, promovarea celor mai eficiente culturi, semințelor de elită, crearea hibrizilor, înființarea de plantații perene, în baza materialului săditor autohton;stabilirea proporționalității diferitelor părți ale bazei tehnico-materiale, perfecționarea tehnologiilor de producere și cultivare cu randamente înalte ce pot spori productivitatea; sporirea creșterii capacităților, bazei de păstrare și prelucrare a producției agricole în baza implementării proiectelor cu tehnologii moderne, adaptive implementate cu consumuri reduse
Pentru a îndeplini funcțiile specifice și a determina efectele economice favorabile, indicatorii de consum și valorificare propunem ca aceștia să răspundă mai multor „cerințe”:
a. să fie revizuiți și îmbunătățiți sistematic, adaptați permanent la noile condiții tehnice, tehnologice și organizatorice pe care rezultatele cercetărilor științifice în domeniu le oferă pentru aplicare. Avem în vedere mobilitatea foarte mare și mutațiile frecvente care se înregistrează în structura materială necesară, în oferta de produse, în dotarea tehnică, în tehnologie și organizarea producției (care trebuie materializate pentru perfecționarea continuă a condițiilor de producție);
b. să li se asigure o bună fundamentare tehnică și economică, la dimensionarea acestor indicatori fiind necesară luarea în calcul a condițiilor tehnice, tehnologice și de producție reale care se prevăd a fi asigurate în unitatea economică în fiecare perioadă viitoare de activitate (an, semestru, trimestru);
c. indicatorilor de consum și valorificare trebuie să li se asigure un nivel mobilizator și stimulator pentru lucrătorii antrenați în aplicarea și respectarea lor, să fie realizabili în condițiile date și perioada de valabilitate stabilită;
d. prin conținut și mod de interpretare, acești indicatori trebuie să exprime, în mod real, într-o formă concentrată, analitică și/sau sintetică, aspectele de ansamblu și/sau de detaliu ale modului de folosire a resurselor materiale și energetice;
e. să reprezinte o bază de comparație viabilă pentru produsele din fabricație proprie, lucrările și prestațiile de servicii specifice în raport cu cele realizate de unități similare din țară și de pe plan internațional.
Pentru folosirea cu maximă economicitate a resurselor materiale, materiilor prime și mărfurilor, în opinia autorului sunt necesare următoarele acțiuni:
antrenarea, nejustificată economic, a unui efort financiar – valutar mare pentru cumpărarea (achiziționarea), transportul și depozitarea/stocarea unor cantități sporite de materiale;
impactul cu piața de materii prime al cărei potențial este limitat (sau cu tendință de scădere), situație care îngreunează procesul de asigurare a resurselor materiale și energetice.
Totodată, se asigură obținerea aceluiași efect cu un efort financiar mai mic antrenat pentru aprovizionarea și gospodărirea resurselor materiale și energetice, sau a unui efect mai mare cu același efort de cumpărare-asigurare a acestora. Asemenea aspecte se pot evidenția concret prin determinări economico-matematice anticipate perioadei de timp la care se referă acțiunea de aprovizionare materială corelată cu cea de realizare a produselor, lucrărilor și prestațiilor.
sporirea surselor financiare pentru procurarea animalelor productive și de tracțiune de rasă, promovarea celor mai eficiente culturi, semințelor de elită, crearea hibrizilor, înființarea de plantații perene, în baza materialului săditor autohton;
stabilirea proporționalității diferitelor părți ale bazei tehnico-materiale, perfecționarea tehnologiilor de producere și cultivare cu randamente înalte ce pot spori productivitatea;
sporirea creșterii capacităților, bazei de păstrare și prelucrare a producției agricole în baza implementării proiectelor cu tehnologii moderne, adaptive implementate cu consumuri reduse;
ridicarea nivelului tehnic și calitativ al produselor, lucrărilor și prestațiilor, concomitent cu reducerea costurilor de producție în condițiile ridicării nivelului calitativ al produselor, a diversificării sortimentale și stimulare a competitivității acestea;
folosirea resurselor substituibile (de calitate și mai economici) pentru resursele materiale clasice, precum și asigurarea parității prețurilor la produsele agroalimentare și cele industriale;
recuperarea, recondiționarea și valorificarea internă sau prin vânzare la terți utilizatori a resurselor materiale refolosibile ș.a.
A acționa în aceste direcții înseamnă în același timp: respectarea tehnologiei de producție; asigurarea unui control eficient asupra modului de folosire a resurselor materiale și energetice la fiecare punct de prelucrare-consum; organizarea rațională a procesului de îndrumare-coordonare a lucrătorilor pe fiecare subsistem al structurii de producție-concepție; aprovizionarea ritmică, completă și complexă cu materiale de calitate, a tuturor subunităților de consum sau prelucrare.ș.a.
BIBLIOGRAFIE
în limba de stat
Alecu I și colab. Managementul exploatațiilor agricole. – B.: [NUME_REDACTAT], 2001., 352 pag.
[NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT] 2007. – Ch.: [NUME_REDACTAT] de Statistică al [NUME_REDACTAT], 2007. – 592 p.
[NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT], 2008– Ch.: [NUME_REDACTAT] de Statistică al [NUME_REDACTAT], 2008. – 580p.
[NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT], 2009. – Ch.: [NUME_REDACTAT] de Statistică al [NUME_REDACTAT], 2009. – 575p.
[NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT], 2010, – Ch.: [NUME_REDACTAT] de Statistică al [NUME_REDACTAT], 2010. – 571p.
[NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT], 2010, – Ch.: [NUME_REDACTAT] de Statistică al [NUME_REDACTAT], 2010. – 582 p.
Ackoff R.L., Sasieni M. W. Bazele cercetării operaționale. București: Tehnică, 1975. 376 p
[NUME_REDACTAT]; Stanescu, Ileana.- Economie politică.- Editura OSCAR PRINT, Bucuresti, 1999. 280 p.
Bajura T. Economie agrară și dezvoltarea spațiului rural. Chișinău: CEP USM. 2007. 155 p.
Bajura T., Tarife de costuri în agricultură. Ghid practic. / Chișinău, 2011, 143 pag.
Balan I., Contabilitatea consumurilor și calcularea costului produselor plantațiilor pomicole, Teză de doctor în științe economice, Chișinău, 2004
Băbălău R., Contabilitatea în gospodăriile țărănești (de fermieri), Teză de doctor, Chișinău, 2000
BălănuțăV. Diagnosticul și estimarea eficienței utilizării factorilor de producție în condițiile actuale de dezvoltare. Analele ASEM, 2005, pag. 41-45.
Bălănuță V. Analiza gestionară. (lucrare didactică și practico-aplicativă în domeniul diagnosticului activității întreprinderii de producție) / ASEM. – Ch-: S.n., 2003, – 120 p.
[NUME_REDACTAT]., Crișan S. Caracteristici ale aprovizionării materiale în economia de piață. București: [NUME_REDACTAT], 1995. 316 p
[NUME_REDACTAT]., Pricop M. Managementul aprovizionării și desfacerii. Ediția a treia. București: Editura economică, 2004. 230 p.
[NUME_REDACTAT]. Gestiunea economică a stocurilor. București: Științifică și Enciclopedică, 1988. 370 p.
Bărbulescu, C., Economia și gestiunea întreprinderii, [NUME_REDACTAT], București. 1995. 190 p.
Bold I., Crăciun A. Structuri agrare în lume. Timișoara: Mirton, 1996. 215 p.
Brezuleanu S. Management agricol – teorie și practică. – Iași: Ed. Performantica, 2005, 208 p.
Bulgaru V. Evaluarea curentă a stocurilor. În: [NUME_REDACTAT]. 2006, nr. 7-8, p. 160
Bulgaru V. Estimarea S.N.C. 2 „Stocurile de mărfuri și materiale” la capitolul evaluării curente a stocurilor de valori materiale. In: Știința agricolă. Univ. Agrară de Stat din Moldova.2009, nr. 1, p. 86.
Bulgaru V., Chișlaru A. Aspecte privind componența și clasificarea stocurilor in funcție de particularitățile activității agricole. In: Studii economice. Revistă științifică. Univ. [NUME_REDACTAT] din Moldova. 2009, nr. 3-4, p. 399-407.
Caia A., Magazin P., Ștefan, G. Economie agrară. Iași: Editura „[NUME_REDACTAT] de la Brad”, 1998, 286 p.
Catan P. Managementul sporirii eficienței economice a potențialului de producție în sectorul agrar (în baza materialelor unităților agricole ale [NUME_REDACTAT]). Teză de doctor habilitat în economie, Chișinău, 2010
Capanu I, Anghelachi C. Indicatorii economici pentru managementul micro și macroeconomic. – B.: [NUME_REDACTAT], 2000. – 256 p.
[NUME_REDACTAT]. Probleme metodolofice ale asigurării și gestionării resurselor materiale în condițiile economiei de piață. București: Lito ASE, 1994. 170 p.
Ciubotaru M. Orientarea mecanismelor de funcționare a economiei spre creșterea economică. [NUME_REDACTAT] de Economie și informație. – Chișinău, 2004, 60 p.
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., – Economie, Manual universitar, editura Economică, București, 1999., 599 p.
Cojocaru V., Contabilitatea consumurilor și calculația costului în subcomplexul de producere și prelucare a sfeclei de zahăr, Teză de doctor, Chișinău, 2007
David N., Istudor N. Asigurarea și Gestionarea resurselor materiale în agricultura și industria alimentară. București: „[NUME_REDACTAT]”, 2000. 150 p.
Davidovici, C. și colab. Utilizarea economică a factorilor de producție. Editura CERES, București, 1989, 298 p.
[NUME_REDACTAT]. Efectele reducerii costurilor în industria de tutun. Chișinău, 2010. 156 p.
Dicționar de economie, Bucuresti, [NUME_REDACTAT], 1999. 543 p.
Dicționar explicativ al limbii române (DEX)/Coteanu I., Seche L. ș.a. – B.: [NUME_REDACTAT], 1998. – 1192 p.
Dobrota N. Economie politică. București: Economică, 2000. 495 p.
Dona, I. Economie rurală. București, [NUME_REDACTAT], 2000, 485 p.
[NUME_REDACTAT]. Evaluarea stocurilor. In: Tribuna economică. 2005, nr.7, p. 55-58.
Frecăuțeanu A., Bulgaru V., Chișlaru A. Aspecte metodologice privind contabilitatea condiționării recoltei vegetale. In: [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] din Moldova, seria economie. 2009, vol. 9, p. 164-169
Fundătură D., Pricop M., [NUME_REDACTAT]., Popescu D. Dicționar de Management aprovizionare – depozitare – desfacere. București: SC [NUME_REDACTAT] SRL, 1992. 420 p.
Fundătură D. Managementul resurselor materiale. București: Economică, 1999. 270 p.
Fundătură D., Godoroja M. Metodele de prognoză în aprovizionarea tehnico – materială. București: OID – MACF, 1987. 290 p.
Fundătură D. Gospodărirea depozitelor de materiale. București: Științifică, 2001. 230 p.
[NUME_REDACTAT]: Microeconomie, Bucuresti, [NUME_REDACTAT], 1997. 180 p.
Gheorghiță M. Modelarea și stimularea proceselor economice. București: ASE, 1999. 200 p.
Gheorghiță M., Gortolomei V. Normarea și analiza stocurilor – tehnici eficiente pentru gestionarea acestora. In: Contabilitate și audit. 1998, nr. 10, p. 62-65.
[NUME_REDACTAT] T., [NUME_REDACTAT] M., [NUME_REDACTAT]. Contabilitatea costurilor: o abordare managerial. – Ch._ Ed. ARC, 2006, 1081 p.
Iosif N. Gh. Piața resurselor și a produselor agroalimentare. București: tribuna economică, București, 1998. 35 p.
Lăcusta I., [NUME_REDACTAT]., Mecanizarea proceselor tehnologice în fitotehnie, [NUME_REDACTAT] editorial UASM, Chișinău 2003. 270 p.
Lăcustă I., Țambalist E., Vatamaniuc S., Dăscălescu D., Motoare pentru tractoare agricole – construcția și exploatarea tehnică, [NUME_REDACTAT] editorial UASM, Chișinău 2004. 200 p.
Legea cu privire la dezvoltarea regională în [NUME_REDACTAT], nr. 438 – XVI din 28.12.2006. În: [NUME_REDACTAT] al RM, nr. 21-24 din 16 februarie 2007, p. 9-12.
Legea nr. 115 din 09.06.2005 cu privire la producția agroalimentară ecologică, publicată în 15.07.2005 în [NUME_REDACTAT] Nr. 95-97
Metodologia valorificării superioare a solului în noile condiții de gospodărire a terenurilor agricole,/Andrieș S. (resp. de ediție). [NUME_REDACTAT]. Chișinău, 1999, 160 p.
Movileanu P. (coordonator) [NUME_REDACTAT] alții.Reformele economice în [NUME_REDACTAT] și România.Chișinău: Editura UASM, 2007, 461 p.
Negrei C. Instrumente și metode în managementul mediu. București: Economică, 1998. 170 p.
Normele de consum de resurse material și energetice / http://mc.ase.ro/flash/mav_c04.pdf (citat 01.12.2011)
[NUME_REDACTAT]. Managementul, gestiunea economică și strategia unităților agricole. – B.: [NUME_REDACTAT], 2007, 264 p.
Olaru, C., Studiul costurilor, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București, 1997. 180 p.
Panțiru, P. Economie și politică agrară, Galați, 2003, 199 p.
Pânzaru R.L., Medelete D.M., Ștefan G. Elemente de management și marketing în agricultură.- Craiova: Ed. Universitaria, 2007, 198 p.
Patriche D. Marketingul în economia de piață. București: Cidrin, 1995. 218 p.
[NUME_REDACTAT] Otiman. Dezvoltarea rurală durabilă în România. – B.: [NUME_REDACTAT] Române, 2001, 495 p.
Pojoga V., Maticiuc V. Factorii determinanți în obținerea producției fitotehnice./http://ibn.idsi.md (citat 15.12.2011)
Popescu G. Politici agricole. București: Economică, 1999. 320 p.
[NUME_REDACTAT], Teorie și aplicații în managementul aprovizionării, [NUME_REDACTAT] România de Mâine, București, 2001. 100 p.
[NUME_REDACTAT]. Teorie economică. http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri (citat 08.08.2011)
[NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Explicativ (român-francez). Pitești: [NUME_REDACTAT] 45, 2002, 558 pag.
[NUME_REDACTAT]., Purcărea I., Tudose C. Distribuția mărfurilor. București: Didactică și Pedagogică, 1996. 190 p.
[NUME_REDACTAT],Teoria consumului rațional de resurse și materiale – obiectiv fundamental al întreprinderilor În: Economie și Sociologie, IEFS, Chișinău, 2011. 18 p.
[NUME_REDACTAT], Eficiența stocurilor de materii prime, materiale și mărfuri în întreprinderile agricole În: Economie și Sociologie, IEFS, Chișinău, 2011. 20 p.
[NUME_REDACTAT],[NUME_REDACTAT], Integrarea europeană a tineretului – obiectivul de bază a economiei naționale. În: [NUME_REDACTAT] naționale „Intensificarea activității civice și autoafirmării tineretului – imperativul timpului”, Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Filozofie, Sociologie și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Demografilor din [NUME_REDACTAT], Chișinău,2008, 116 – 119 p.
[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Probleme ale implementării tehnologiilor avansate și managementul contemporan în comunitățile rurale. În: [NUME_REDACTAT] naționale „Creșterea eficienței social – economice și bunăstării populației – cerința prioritară a societății ”, Academia de Științe a Moldovei, [NUME_REDACTAT] Europeană și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Demografilor din [NUME_REDACTAT], Chișinău,2010, 69 – 71 p.
[NUME_REDACTAT],[NUME_REDACTAT] Seria „Management, economic enginering în agriculture and rural developmend” volume 10 (1). The methods of rational consumptions of materials, rau material and finished products resources. Buharest, Romania, 2010, 119 – 123 p.
Stancu C., Andrei T.: Microeconomie: Teorie si aplicatii, Bucuresti, [NUME_REDACTAT], 1997. 280 p.
Tabără N. Control de gestiune. Iași: [NUME_REDACTAT], 2009. 324 p.
Timofti E., Gh. Timofti, P.Catan ș.a. Eficiență și risc în gestiunea afacerilor: (probleme metodologice și teoretico-practice)/ – Ch-: [NUME_REDACTAT] SRL, 2008. – 291 p.
Tobă A., Malai A., Tobă D. Teorie economică generală. Ch., 2001, 288 p.
Toderoiu, F. Agricultura – resurse și eficiență. București: [NUME_REDACTAT], 2002. –211 p.
[NUME_REDACTAT]. Calculația costurilor. – Chișinău: Editura ASEM, 2001. 50 p.
Ungureanu G., Ungureanu M., [NUME_REDACTAT]. Optimizarea tehnologiilor de producție la cultura vișinului utilând metoda funcțiilor de producție, pag. 857-865.
Ungureanu, V. Folosirea durabilă a resurselor pedoecologice în agricultura Moldovei. În: Lucrări științifice a U.A.S.M., Vol. 11, Ch., 2003.
Voicu R. Organizarea și strategia dezvoltării unităților agricole. București: ASE, 1999. 210 p.
Voicu, R. Economia și managementul exploatațiilor agricole. București: [NUME_REDACTAT] Economică, 2000. – 257 p.
Voicu, R., [NUME_REDACTAT]. Organizarea și strategia dezvoltării unităților agricole. http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/ (citat 08.02.2012)
Zahiu, L. (coord.) Politici și [NUME_REDACTAT]. Reformă și [NUME_REDACTAT]. București: [NUME_REDACTAT], 2005. 656 p.
Zahiu, L. Management agricol. –București: Editura economică, 1999., 398 p.
www.wikipedia.org / (citat 24.09.2010)
b) în limba engleză
Say. B. A treatise on [NUME_REDACTAT], Philadelphia, Grambo & Co, 6th edition, 1855, 522 p.
www.nobelprize.org/nobel_prizes/economic_sciences/laureates/2007/html (citat 03.09.2013)
c)în limba franceză
Abadie, J. P. Reduire les delais de reaction pur ameliorer la production, Revue francais de gestion, ian. – febr, 1988
[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Manuel D’evoluation des Entreprises. Paris: [NUME_REDACTAT] D’organisation, 1990. 280 p.
Gould, J. P. Theorie microeconomique, Economica, Paris, 1999, 311 p.
Conetoux M. Les problemes de l'aprovisionnement. Paris: [NUME_REDACTAT], 1978. 120 p.
ANEXE
Anexa 1
Tabelul A.1. Dependența produsului fizic mediu și marginal de nivelul alocării factorului variabil (îngrășăminte minerale) la 1 ha de viță de vie în rod
Sursă: Eficiență și risc în gestiunea afacerilor: (probleme metodologice și teoretico-practice) / col. de autori, p. 41
Anexa 2
Regiunile de dezvoltare ale [NUME_REDACTAT]
Sursă: Legea cu privire la dezvoltarea regională în [NUME_REDACTAT] nr. 438XVI din 28.12.2006. În: [NUME_REDACTAT] al R.M. nr. 21-24 din 16 februarie 2004, pag. 9-12
Anexa 3
Componența și structura consumurilor de producție (lucrări, servicii) în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT] în perioada 2007 – 2010
Tabelul A 3.1. Componența și structura consumurilor de producție (lucrări, servicii) în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anul 2007
Sursa: calculele autorului în baza F. Nr.8.CAI a formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Tabelul A 3.2. Componența și structura consumurilor de producție (lucrări, servicii) în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anul 2008
Sursa: calculele autorului în baza F. Nr.8.CAI a formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Tabelul A 3.3. Componența și structura consumurilor de producție (lucrări, servicii) în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anul 2009
Sursa: calculele autorului în baza F. Nr.8.CAI a formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Tabelul A 3.4. Componența și structura consumurilor de producție (lucrări, servicii) în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anul 2010
Sursa: calculele autorului în baza F. Nr.8.CAI a formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Anexa 4
Componența și structura consumurilor (lucrări, servicii) incluse în costul de producție în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT] în perioada 2006 – 2010
Tabelul A 4.1. Componența și structura consumurilor (lucrări, servicii) incluse în costul de producție în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anul 2006
Sursa: calculele autorului în baza F. Nr.8.CAI a formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Tabelul A 4.2. Componența și structura consumurilor (lucrări, servicii) incluse în costul de producție în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anul 2008
Sursa: calculele autorului în baza F. Nr.8.CAI a formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Tabelul A 4.3. Componența și structura consumurilor (lucrări, servicii) incluse în costul de producție în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anul 2009
Sursa: calculele autorului în baza F. Nr.8.CAI a formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Tabelul A 4.5. Componența și structura consumurilor (lucrări, servicii) incluse în costul de producție în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anul 2010
Sursa: calculele autorului în baza F. Nr.8.CAI a formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
Tabelul A 4.6. Componența și structura consumurilor (lucrări, servicii) incluse în costul de producție în întreprinderile agricole din [NUME_REDACTAT], anul 2007
Sursa: calculele autorului în baza F. Nr.8.CAI a formularelor specializate pe activitatea întreprinderilor agricole
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnatul, SIDĂU MARINA VASILE declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat, se referă la propriile activități și realizări, în caz contrar urmând să suport consecințele, în conformitate cu legislația în vigoare.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]
Data
CURRICULUM VITAE
Nume de familie și prenumele: [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] și locul nașterii: 30 octombrie 1970, com. Botiza, jud. [NUME_REDACTAT]: română
Studii:
1998 – 2003 – [NUME_REDACTAT] de Stat din Moldova, specialitatea „Contabilitate și Audit”
2004 – 2005 – Universitatea de vest „[NUME_REDACTAT]”, Arad, facultatea „Marketing; Management; Informatică”, Specializarea – Managementul financiar – contabil și juridic al firmei (masterat)
Stagii:
1992 – Eliberat de [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], specializarea „Analist, programator, asistent”, (6 luni);
2011 – Eliberat de [NUME_REDACTAT] și Inovării, specializarea „Inspector resurse umane”, (4 luni);
2011 – Eliberat de [NUME_REDACTAT] și Inovării, specializarea „Formator”, (4 luni);
Domeniile de interes științific:
Economie și management în ramură și domeniul de activitate
Activitatea profesională:
1993 – prezent – [NUME_REDACTAT], Direcția generală [NUME_REDACTAT], Maramureș, Administrația finanțelor publice [NUME_REDACTAT], funcția – Expert principal
Participări la foruri științifice naționale și internaționale:
[NUME_REDACTAT] internațional„Management, economic engineering in agriculture and rural developmend”, Universitatea de [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], Buharest, Romania, 2010;
Conferința națională „Intensificarea activității civice și autoafirmării tineretului – imperativul timpului”, Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Filozofie, Sociologie și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Demografilor din [NUME_REDACTAT], Chișinău, 2008.
Conferința națională „Creșterea eficienței social – economice și bunăstării populației – cerința prioritară a societății ”, Academia de Științe a Moldovei, [NUME_REDACTAT] Europeană și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Demografilor din [NUME_REDACTAT], Chișinău, 2010.
Articole în reviste de circulație internațională:
Teoria consumului rațional de resurse și materiale – obiectiv fundamental al întreprinderilorÎn: Economie și Sociologie, IEFS, Chișinău, 2011.
Eficiența stocurilor de materii prime, materiale și mărfuri în întreprinderile agricole În: Economie și Sociologie, IEFS, Chișinău, 2011.
Lucrări științifice publicate:5 articole științifice și 1 monografie.
Cunoașterea limbilor (limba de stat și limbile străine – cu indicarea gradului de cunoaștere): Limba de stat (română) – natală;
Limba franceză – citire și traducere cu dicționarul;
Limba engleză – citire și traducere cu dicționarul;
Date de contact: [NUME_REDACTAT], tel. : + 40744542410, e-mail: replaymm@gmail.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mecanisme de Consum a Materiei Prime (ID: 1740)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.