Jocurile cu Apa In Amenajarile Peisagistice

[NUME_REDACTAT]

PARTEA I – COSIDERAȚII GENERALE

Capitolul 1. ISTORIA AMENAJĂRILOR CU APĂ

1.1 Evoluția amenajărilor cu apă

1.2 Rolul fântânilor de-a lungul istoriei

1.3 Relația dintre stilurile de amenajare și compozițiile cu apă

1.4 Peisajul și estetica amenajărilor cu apă

Capitolul 2. MATERIALE DE CONSTRUCȚII FOLOSITE ÎN PEISAGISTICA AMENAJĂRILOR CU APĂ

2.1 Materiale utilizate pentru crearea pieselor de apă

2.2 Materiale de construcții hidroizolante

PARTEA a II-a – CONTRIBUȚII PROPRII

Capitolul 3. MODALITĂȚI DE REALIZARE A PIESELOR DE APĂ

3.1 Construirea pieselor de apă în grădinile geometrice

3.2 Modalitati de realizare a pieselor de apă în grădinile peisagere

3.3 Modalitati de realizare a fantanelor arteziene și a cascadelor

Capitolul 4. FORMELE DE AMRNAJARE CU APĂ

4.1 Evoluția amenajărilor cu apă

4.2 Tendințele secolului XXI în amenajările cu apă pag 50

Apa in gradinile japoneze

Lista figurilor

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gr%C4%83dina_Edenului#/media/File:Cole_Thomas_The_Garden_of_Eden_1828.jpg

http://www.gradinamea.ro/Gradinile_suspendate_ale_Semiramidei_5226_609_1.html

http://poze-gradini.blogspot.ro/2013/10/versailles-poze-gradina-planuri-gradina.html

PARTEA I CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL I

ISTORIA AMENAJĂRILOR CU APĂ ÎN COMPOZIȚIILE PEISAGERE

Arta amenajării grădinilor a evoluat și s-a dezvoltat odată cu expansiunea civilizației omenești. De-a lungul succesiunii epocilor, amenajările peisagistice s-au impus prin stiluri diferite, concretizate prin maniere stilistice care în timp au evoluat în funcție de diverse concepte compoziționale.

Prima grădina de care se vorbește chiar în Geneză este grădina Eden, respectiv grădina Raiului, nume ce semnifică loc frumos, foarte plăcut, încântător, dar și idealul oamenilor de a trăi în armonie cu natura.

Evoluția amenajărilor cu apă

Din cele mai vechi timpuri cunoștințele legate de amenajările peisagistice au fost transmise prin legende, fresce, picturi murale și scrieri literale.

Grădina este considerată artă deoarece împodobește pământul cu elementele puse la îndemână de către natură: teren, apă, arbori, arbuști, liane, flori.

Apa prezintă în primul rând o necesitate vitală a existenței ființelor vii, dar în acelaș timp și un motiv decorativ. Necesarul de apă din grădină este asigurat de către apă care poate lua forma unui iaz, bazin, sau fântâni. Apa fascineză prin răsturnarea și reflexia imaginei din jur, reprezentând un punct de atracție a grădinii.

În grădini și parcuri formele sub care apa este reprezentată a fost influentată de fiecare epocă istorică în care s-a desfășurat și stilul caracteristic.

[NUME_REDACTAT]

Din cele mai vechi timpuri idea de paradis este legată de imaginea unei grădini mirifice, unde perfecțiunea domină. Astfel grădina oferea atât frumusețe cât și hrană, adăpostind arbori plăcuți la vedere și buni la mancare, fiind o sursă de apă proaspata de izvor.

Biblia arată că Dumnezeu a creat această ,,grădină a Raiului” special pentru Adam, omul primordial. Din pamânt a trezit la viață diferiți arbori iar în mijlocul grădinii a pus arborele vieții, al cunoșterii binelui și răului.

Apa este prezentă în această grădină sub formă de fluviu, din care izvorau patru râuri, care udau grădină și o împărțeau în patru sectoare.

[NUME_REDACTAT], de-a lungul mileniilor, în istoria culturii din Orient până în Occident a inspirat și culturile de mai târziu, de regulă grădinile din jurul mănăstirilor. Acestea aveau în centru o fântână, ca simbol al izvorului vieții din paradis.

Grădinile în antichitate

Au avut ca bază indeea de împăcare a omului cu natura. În general se caracterizează prin trasee geometrice și prin folosirea unor elemente arhitecturale cum ar fi colonade, statui, pergole, scări, fântâni, canale cu apă iar vegetația era prezentă din abundență. Dispunerea acesteia era atât naturală în peisaj cât și geometrică, realizată prin fasonări și tăieri.

Apa este dispusă natural ori este așezată în bazine sau fântâni. Odată cu evoluția științei și tehnicii au fost instalate dispositive pentru lucrările de irigație și hidraulice.

Ambianța sonoră se realiza cu ajutorul volierelor cu păsări cântătoare sau prin amplasarea păsărilor mecanice și nu în ultimul rând cu ajutorul sunetului produs prin țâșnirea sau prin scurgerea apei. Așadar sunetul a fost folosit ca un mijloc de destindere.

În concluzie se observa că în amenajarea grădinilor și spațiilor verzi pe lângă vegetație, apa ocupă un rol special în amenajare, încă din cele mai vechi timpuri.

Cele mai celebre grădini din antichitate sunt Grădinile suspendate ale Semiramidei din Babilon situate pe malul râului Eufrat. Grădinile erau susținute de piloni foarte mari iar pe lângă aceștia pentru o susținere mai bună erau plantați arbori înalți. Grădinile erau înpodobite cu statui grandioase, scări foarte late și cu sisteme hidraulice ingenios construite. Vegetația era constituită din smochini, migdali, nuci, rodii și diferite specii de trandafiri, nuferi, arbori de tamaie ce răspândeau în atmosferaă mirosuri îmbietoare. Aceste grădini au fost construite dintr-o dorință umană de liniște și pace sufletească.

Grădinile în [NUME_REDACTAT]

Numeroase trăsături ale grădinilor din antichitate se regăsesc și în arhitectura grădinilor din [NUME_REDACTAT] cum sunt: stilul geometrizat al grădinii, vegetația fasonată, sunetul adus cu ajutorul volierelor cu păsări, iar ca element nou apare folosirea automatelor cântătoare. Acestea erau de dimensiuni mici cu caracter închis, secret și acces limitat. Vegetația era alcătuită din pomi fructiferi, plante medicinale, plante aromatice, leguminoase și plante decorative mici, de regulă prezente în jurul mănăstirilor.

Grădinile în perioada [NUME_REDACTAT] timpul renașterii începând cu sec XVI – XVIII, pe lângă arhitectură, literatură, pictură, sculptură a înflorit din plin și arta grădinilor.

Grădinile renascentiste și baroce se caracterizează prin: stilul geometric, fasonarea vegetației, care se compune îndeosebi din vegetație lemnoasă, spațiul exterior este perceput ca o continuitate a celui interior; utilizarea elementelor decorative precum: statui, balustrade, portițe; apa în această perioada este valorificată estetic prin folosirea sub diverse variante: oglinzi, fântâni arteziene, jocuri de jeturi, și cascade.

Renașterea a apărut prima dată în Italia iar grădinile italiene ale acestei perioade prezintă anumite caractere inedite printre care cea mai impresionanta este bogăția apelor ce răcoresc atmosfera, aduc mișcare și sunet prin utilizarea lor din abundență sub formă de fântâni, cascade, prezente pentru a anima arhitectura grădinii.

Grădinile renascentiste au evoluat treptat sub influența stilului baroc, principiile de bază rămân aceleași, se păstrează compoziția arhitecturală, simertia și echilibrul, traseele devin mai puțin rigide, arborii nu mai sunt fasonați prin tudere. Dimensiunile grădinii se măresc, treptat ia formă de parc. Compoziția este simetrică față de o axă principală ce are drept capăt de perspectivă castelul. Piesele de apă sunt mai spectaculoase, apar fântâni cu stânci, teatre de apă, grote.

Grădinile franceze în această perioadă s-au individualizat prin accentul acordat simplității, creând indeea de spațiu mai mare decât în realitate. Terenul era amenajat pe terase largi, compoziția în stil geometric, zidurile lipsesc, fiind înlocuite cu garduri vii. Apa se întâlnea sub formă de oglinzi de apă întinse, bazine cu grupuri sculpturale, fântâni cu jocuri de apă, dând compozițiilor disciplinate și geometrizate notă de originalitate.

O operă reprezentativă a artei baroce este grădina palatului Versailles, rămasă o mare capodoperă până în zilele noastre, reprezentând apogeul în arta grădinilor franceze.

Grădinile englezești

Pentru prima data în Anglia secolului al XVIII- lea apar grădinile peisagere. Acesta este un stil aparte apărut pe fondul dezvoltării industriei ca nevoie pentru diminuare a poluării și ca urmare a dezvoltării stilului romantic în artă. Trăsătura definitorie a acestui stil o reprezintă compoziția liberă cu trasee sinuase, forma naturală a reliefului este păstrată, vegetația este lăsată să crească liber. Piesele de apă sunt identice cu cele create de natură: râuri, lacuri, cascade iar bazinele, fântânile, canalele prezente în grădinile de până la acea dată sunt eliminate cu desăvârșire. Delimitarea grădinii se face prin intermediul unui șanț discret și cât mai natural astfel încât să se armonizeze cât mai bine cu apa și vegetația care se folosea pentru crearea de priveliști variate, masive de arbori asemenea unor păduri dar și peluze de mare întindere. Costrucțiile decorative erau reduse la număr și evocau diferiete perioade istorice: ruine, temple antice, poduri, chioșcui, pavilioane chinezești.

Apariția stilului peisager la acea vreme a reprezentat o adevărată revoluție în arta grădinilor.

1.2 Rolul fântânilor de-a lungul istoriei

Încă de la începuturile existenței fântânilor, proprietarii lor doreau ca acestea să aibă mecanisme simple și să necesite îngrijiri minime. Arhitectura fântânilor din Europa a fost influențată în mare măsură de arhitectura Romei și Greciei antice cu bazine largi și pereții sculptați cu decorațiuni deosebite. În perioada medievală, în Europa grădina era împărțită în patru zone: grădina de mirodenii, grădina de legume, fructe și flori. Grădinile acestor timpuri erau adiacente mănăstirilor în jurul a patru fântâni. Obiceiul ca fiecare grădină să fie construită în jurul unei fântâni a fost împrumutat de la perși care foloseau fântânile ca sursă de meditație.

În orient fantânile erau construcții obișnuite, de sute de ani. Din cauza climei calde și uscate, pentru a folosi apa mai ușor, musulmanii își construiau câte o fântână în mijlocul fiecărei grădini. Deseori, în aceste grădini existau zone încercuite cu șanțuri de apă. Fântânile sau șanțurile erau decorate cu bucăți de ceramică. Japonia a fost influențată de modul în care foloseau și construiau fântânile, China și Coreea, însă japonezii le atribuie un rol mult mai important, acela, nu numai ca simplu element decorativ al grădinii, ci și element care crează armonie și pace.

În prima jumătate a secolului XX , arhitectura americană a încercat să includă zona exterioară a casei în interiorul acesteia, mai ales în zonele cu climat rece iar fântânile au devenit acoperite cu tot cu decorațiunile care le înfrumusețau. În prezent se caută deseori fântânile de dimensiun mici, care se pot amplasa în interior, pe mese.

De-a lungul timpului fântânile au avut diferite roluri:

Rol religios: prezența fântânilor în mănăstiri și abatii era un mod de a-i face pe oameni să-și găsească pacea inerioară și le oferea posibilitatea de a medita asupra vieții lor. Majoritaea erau amplasate în centrul grădinii pentru a putea fi văzută de toată lumea. [NUME_REDACTAT] antica fântânile erau repere pentru adunările sociale.

Rol decorativ: în Grecia și Roma antică fântânile erau folosite numai pentru decorarea curților exterioare. Cei bogați își permiteau să construiască fântani cu sculpturi grandioase și cu deosebite jocuri cu apă. În zilele noastre fântânile se găsesc peste tot: în piețe, mall-ui, în holurile unor hoteluri mari și nu în ultimul rând în grădinile individuale, parcuri și grădini.

Rol funcțional: în America, fântânile erau folosite mai mult la irigarea culturilor și ca sursă de apă pentru animale, spre deosebire de Europa în care aceasta avea preponderent rol decorativ. Așadar în America fântânile erau construite pentru o funcționalitate practică care avea drept scop bunăstarea fermei.

Rolul funcțional al fântânilor se referă și la capacitatea acesteia de îmbunătățire a aerului. Din antichitate se cunoaște faptul că apa deține calități tămăduitoare și de aceea oamenii au încercat să aducă liniștea în viața lor prin construirea de fântâni. Științific acest lucru se explică în felul urnător: aerul este încărcat cu ioni pozitivi sau negativ. Ionii pozitivi sunt emanați de computere, cuptoare cu microunde, televizoare și alte aparate electrice și electocasnice. Inhalarea acestor ioni duce la instalarea mai rapidă a stării de oboseală fizică și mentală care ne afectează sănătatea. Apa curgătoare eliberează ioni negativi (particule microscopice numite „vitaminele aerului”) iar acest lucru aduce stabilirea unui echilibru a sufletului și a trupului (calmează durerile, alungă oboseala și oferă o stare de bine).

Relația dintre stilurile de amenajare și compozițiile cu apă

Arta de a modela natura a existat din cele mai vechi timpuri, la începuturi avâd rolul de a crea cele necesare vieții iar, mai apoi ca necesitate a prezenței frumosului prin intermediul armonizării elementelor naturale: relieful, vegetația, apa cu elementele artificiale: costrucții, alei, bazine, fântâni.

De-a lungul timpului arta de a modela natura s-a dezvoltat, dar elementele folosite au rămas tot elementele naturale și cele construite, aranjate în funcție de diverse concepte compoziționale.

În arta amenajării grădinilor și parcurilor stilul constituie totalitatea particularităților unei epoci iar caracteristicile unui stil sunt strâns legate de condițiile naturale ale unui loc și de contextul social.

În cadrul evolției artei grădinilor se disting trei stiluri: geometric, liber și mixt.

Stilul geometric

Principiile care stau la baza acestui stil sunt următoarele:

Aleile sunt drepte, intersectate perpendicular, care delimitează zone în forme geometrice;

Perfectă proporționalitate și ritm față de centrul compozițional care de cele mai multe ori este o clădire principală;

Axele pricipale și secundare de perspectivă sunt largi și se deschid simetric de la punctul central al compoziției;

Vegetația lemnoasă este fasonată în forme geometrice, manieră numită artă topiară;

Prezența vegetației floricole în cadrul parterelor de vegetație, sub formă de mozaicuri sau arabescuri;

Apa este element cu pondere mare amenajare fiind dispusă în bazine construite sub forme geometrice cu sau fără jocuri de apă, aducând grădinii prospețime, lumină și mișcare;

Pe măsură ce se depărtează de centrul compozițional al grădinii suprafața bazinelor cu apă crește;

Prezența grupurilor sculpturale în cadrul amenajărilor.

Stilul liber

Stilul peisager este la fel de vechi ca cel geometric, dar la început a apărut în [NUME_REDACTAT], în China, mult mai târziu apare în Anglia, în secolul al XVIII-lea datorită proprietăților întinse care se găseau în Anglia și nu în ultimul rând ca o replică la unele transformări la care a fost supusă omenirea printre care: dezvoltarea industriei și a poluării odată cu aceasta, dezvoltarea curentului romantic și nu în ultimul rând existența unui relief și climat favorabil. În cadrul acestui stil simetria este înlocuită cu asimetria echilibrată.

Caracteristicile stilului liber sunt următoarele:

Aspectul general al amenajarilor crează impresia de naturalețe și sugerează pitorescul;

Elementele construite sunt subordonate reliefului și vegetației, ele fiind incadrate în peisajul grădinii cât mai natural posibil;

Circulația aleilor urmează formele reliefului, avand trasee libere, cu linii sinuoase și trasee justificate și simple ce determină descoperirea treptată a priveliștilor naturii;

Vegetația îmbracă formele naturale de creștere și este grupată în masive cu contur neregulat.

Relieful terenului este rareori modificat, mai importantă fiind accentuarea lui;

Apa ia forma lacurilor cu malurile neregulate și cu trasee organice ale cursurilor de apă sau, aceasta este amenajată sub formă de cascadă, într-un mod care să imite perfect matura.

Trecerea de la gradini în stil geometric la grădini amenajate liber s-a facut treptat. La început prin renunțarea la artă topiară și a zidurilor ce înconjurau grădina și mai apoi prin atenuarea formelor regulate și introducerea celor sinuoase urmată de reducerea numarului de obiecte decorative construite. Până la sfarșit de secol XVIII regulile de compoziție au inclus aplicații ale legilor optice: folosirea efectelor de perspectivă, jocuri de lumini și umbre, utilizarea vegetației în funcție de cromatica acesteia. Toate aceste modificări cumulate au dus la conturarea stilului englezesc.

Stilul mixt

Acest stil constă în îmbinarea armonioasă a zonelor amenajate în stil geometric cu cele amenajate în stil liber, în final alcătuind un ansamblu unitar. Întreaga compoziție trebuie să țină seama de respectarea proporției în plan, de principiile echilibrului, simetriei și subordonării elementelor unul față de altul.

Acest stil compozițional cuprinde:

Centrele de compoziție, zonele situate în jurul unor axe principale de perspectivă, intrările și ieșirile, spațiile din vecinătatea clădirilor se amenajează geometric;

Stilul peisager este prezent în părțile mai îndepărtate unde natura trebuie să-și reia drepturile.

Se regăsesc zone liniștite, mai apropiate de natură cu alei sinuoase pe malul apelor amenajate ca în natură, peluze liniștitoare și grupări libere de plante lemnoase;

Există locuri de odihnă și de plimbare.

Amenajarea în stil mixt are o atractivitate mai mare deoarece peisajul îmbină deopotrivă aspecte ale ordinii estetice geometrice și aspecte romantice. Aceasta permite o mai mare libertate a soluțiilor, adaptându-se mai bine cerințelor de amenajare a parcurilor publice multifuncționale, mai ales în cazul celor cu suprafețe mari și cu mulți vizitatori.

1.4 Peisajul și estetica amenajărilor cu apă

Conform cu dicționarul explicativ al limbii române prin peisaj se înțelege o porțiune de teritoriu oarecare, rezultat din combinarea factorilor naturali cu cei creați de om.

Din punct de vedere ecoloic, cultural și social, peisajul contribuie la creșterea valorii vieții și de aceea apare nevoie stringentă de a proiecta peisaje, și anume: parcuri, grădinii, scuaruri, spații verzi stradale și consevarea peisajelor naturale care au rămas neatinse de om.

“Peisajele naturale din care fac parte marea, lacurile, iazurile, râurile, pâraiele torenții sau cascadele prezintă o atractivitate deosebită. Aceasta decurge din marea varietate a priveliștilor pe care le determină apa prin îmbinarea cu formele reliefului, rocile și vegetația.” ([NUME_REDACTAT], 20..)

Apa, încă de la începuturile artei grădinilor este o condiție esențială pentru existența acestora și desigur constituie un factor compozițional și estetic de bază.

Estetica este știința cunoașterii senzoriale percepută de om prin intermediul frumosului. Gheote spunea că „frumosul este manifestarea exterioară ale legilor tainice ale naturii”. În proiectare ca și în natură, frumosul înseamnă bună fucționalitate, ordine și echilibru, prin acestea exprimându-se utilul în societatea omenească.

În peisaj apa a luat diferite forme, fie pe cele întâlnite în natură, încă din timpul antichității chinezești, fie a fost modelată în bazine, rigole, fântâni, de la primele grădini mesopotameiene până în zilele noastere.

Calitățile deosebite ale amenajărilor cu apă constitie oglindirea și dublarea imaginilor prin reflexie, animarea compoziției prin curgere, cădere sau tâșnire în jeturi însoțite de jocul luminii și sunetele specifice, toate aceste însușiri deosebite ale apei justifică ineresul constant al introducerii lor în compoziția amenajărilor peisagistice.

Apa în peisaj are anumite efecte, cele stătătoare crează iluzia unui spațiu mărit iar jocul de lumini și umbre al peisajului încojurător ce se oglindește în ele face să se instaleze sentimentul de liniște. Torentul care se curge cu repeziciune pe pante abrupte energizează dând mișcare peisajului. Râul care stăbate un traseu cu vegetație lăsând să se vadă pe anumite porțiuni malurile sale naturale, imprimă peisajului un aspect ludic.

Numeroase tipuri de peisaje dăruite de natură, dețin o valoare vizuală deosebită care de multe ori este asociată cu perfecțiunea și sublimul. Însă, există și cazuri, în care peisajele naturale și-au pierdut, în parte sau în totalitate valoarea estetică, în acest caz trebuie să se intervină prin reabilitarea lor astfel încât, să-și recapete frumusețea.

Arta de a crea spații verzi, atât estetice cât și funcționale a devenit o necesitate încă din cele mai vechi timpuri, aceasta dezvoltâdu-se odată cu evolția civilizațiilor omenești.

Crearea spațiilor verzi favorizează îmbunătățirea considerabilă a microclimatului prin reducerea extremelor de temperatură, mărirea umidității aerului, făcâd posibil dezvoltarea unui mediu curat și sănătos.

Omul poate armoniza formele create de el cu cele naturale prin proiectarea unui peisaj adecvat deoarece, ca și Creatorul, omul are o afinitate naturală pentru armonie, frumuseșe și ordine. Dezordinea, urâțenia, poluarea, zgomotul, agresivitatea sub toate aspectele sunt respinse instinctiv de către om și de aceea elementele construite trebuie proiectate astfel încât să intre în armonie deplină cu natura și automat să se dezvolte intr-un mediu ambiant sănătos.

Proiectarea trebuie să aibă ca obiectiv, satisfacerea nevoilor de frumusețe, armonie, ordine, liniște și fucționalitate perfectă de ordin estetic și intelectual. „Tot ceea ce se proiectează pentru om trebuie să fie în acord cu dimensiunule sale fizice, cu măsura simțurilor, reacțiilor, obiceiurilor, impulsurilor și dorințelor lor.” ([NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT], 1994).

Apa în grădinile japoneze

G

CAPITOLUL 2

MATERIALE DE CONSTRUCȚII FOLOSITE ÎN PEISAGISTICA AMENAJĂRILOR CU APĂ

1.4 Materiale folosite la construirea pieselor de apă

Piatra naturală

Alături de lemn, piatra naturală este una din cele mai vechi materiale folosită pentru realizarea diferitelor forme de amenajare.

Piatra naturală se găsește la suprafața scoarței Pământului sub forma de amestecuri naturale de minerale care formează rocile. Datrită multiplelor sale calități, piatra prezintă o gama foarte variată de întrebuințări.

Calitățile pietrei naturale sunt următoarele:

se găsește din abundență;

prezintă rezistențe mari la compresiune și uzură;

datorită comportării bune la acțiunea distructivă a agenților externi, prezintă o mare durabilitate în timp;

are un aspect natural frumos;

necesită numai transformări fizice;

poate fi utilizată atât ca material de bază, cât și material decorativ;

influențează pozitiv sănătatea prin energiile pozitive pe care le emană.

Cu toate că prezintă multipe avantaje, piatra naturală prezintă și unele neajunsuri, dintre care se menținează:

densitate aparentă mare, fapt care are implicații directe asupra costului manipulărilor, transportului, precum și asupra dimensiunilor fundațiilor și a altor elemente constructive;

se comportă necorespunzător la foc;

majoritatea rocilor au o conductivitate termică ridicată și din acest motiv sunt contraindicate la execuția elementelor de închidere ale construcțiilor;

se prelucrează cu un consum ridicat de energie.

[NUME_REDACTAT] este un material de natură organică, vegetală. Cel mai des sunt utilizate rășinoasele (esențe moi – molid, brad, pin). Sunt utilizate și foioasele (stejar, frasin, nuc, salcâm, ulm, fag), iar datorită tehnologiilor avansate se utilizează toate speciile de lemn (ex.plopul, salcia). Structura lemnului este fibroasã, fibrele fiind orientate pe direcția axialã a trunchiului lemnos.

Dintre avantajele mai importante privind utilizarea lemnului, se pot enumera:

se obțin piese relativ lungi;

se prelucrează ușor;

se asamblează ușor cu cuie, buloane, scoabe, clei;

au densitate aparentă redusă deci se manipulează ușor;

utilizat în construcția de locuințe asigură o izolare termică și fonică corespunzătoare;

prezintă aspect frumos.

Utilizarea lemnului în contrucții prezintă și unele dezavantaje, printre care:

se aprinde și arde ușor;

este puțin rezistent la acțiunea agenților externi, respectiv putrezește și poate fi atacat ușor de insecte;

are proprietăți mecanice nesatisfăcătoare;

oferă un sortiment limitat ca formă a secțiunii transversale cât și ca lungime a pieselor;

durata de exploatare este relativ redusă în comparație cu alte construcții din metal, zidărie sau beton;

prezintă adesea defecte cum ar fi noduri căzătoare, crăpături, găuri de insecte, zone de alterație, etc.

Umiditatea lemnului

Lemnul verde conține apă în proporție de 50 % din greutatea sa. Lemnul cu un conținut de apă de 15 % se consideră uscat iar cel cu 13 % apă perfect uscat. Conținutul admisibil pentru construcții în aer liber este de 15%.

Durata lemnului

Durata este micșorată de umezeală, de atmosfera de vapori de apă, precum și de variația de umezeală și uscăciune. Pentru lemnele introduse în teren, durata cea mai mare o au dacă terenul este argilos sau nisip umed; mai puțin favorabil este nisipul uscat, iar cel mai defavorabil este terenul calcaros.

Protecția lemnului

Protecția lemnului contra ciupercilor, insectelor și umidității poate fi realizată prin:

Mijloace superficiale:

Protecția se realizează prin geluire, chituire, grunduit și vopsire cu vopsea de ulei, lustruirea care se poate realiza fie prin băițuire apoi se dă cu ceară de albine dizolvată în alcool și frecată cu postav fie se freacă cu tampon de postav picurându-se mereu o soluție de șerlac în alcool.

Tratare în profunzime

Pentru lemnărie expusă intemperiilor se practică injectare prin presiune cu substanțe chimice (carbonizarea, carbolinizarea, impregnarea cu substanțe antiseptice sau hidrofuge prin injectare sau ignifugare); se impregnează complet la speciile cum ar fi mesteacănul, carpenul, fagul, plopul, mai puțin aninul, frasinul, ulmul, teiul, bradul, molidul, pinul și puțin sau deloc speciile exotice dense ca mahon.

Protecția contra incendiului

Mijloace de protecție definitive contra focului nu se cunosc, ci numai de întârziere a aprinderii, și anume: îmbrăcarea lemnului cu tencuială de mortar de var sau cu mortar de ipsos; îmbrăcarea cu azbest 8 mm poate întârzia focul cu aproximativ jumătate de oră; efecte momentane o au soluțiile chimice ca sticla lichidă amestecată cu cretă sau argilă, var nestins amestecat cu o soluție de clorură de calciu.

[NUME_REDACTAT] se obține prin întărirea uniu amestec omogen de liant, agregat (nisip, pietriș sau piatră spartă) și apă. Acesta servește la executarea diferitelor părți ale construcțiilor (fundații, ziduri, stâlpi, grinzi, planșee) precum și a diverselor elemente prefabricate din beton simplu (are proprietăți mecanice similare pietrei), beton armat (asocierea rațională a betonului cu oțelul carbon – sârme, bare, profiluri laminate) sau beton precomprimat (beton turnat monolit sau elemente prefabricate din beton).

Avantajele folosirii betonului sunt:

poate fi executat din materiale locale;

este durabil, relativ ieftin, rezistent la foc;

permite executarea elementelor de construcție sub orice formă

conferă caracter de monolit și masivitate a construcțiilor.

Betonul simplu rezistă bine la uzură și compresiune, dar are rezistențe mici la întindere (de 15 – 20 ori mai mici decât rezistența la compresiune).

[NUME_REDACTAT] este un amestec complex în care componenții principali sunt: bioxidul de siliciu și silicați complexi de sodiu, potasiu, calciu, plumb.

Material cu o largă utilizare în construcții, sticla are calități deosebite cum sunt:

transparența;

rezistența la acțiunea celor mai multe substanțe chimice cu care vine în contact;

rezistența la acțiunea agenților atmosferici;

rezistențe mecanice mari;

o deosebită stabilitate chimică.

Dacă în compoziție se adaugă diferiți oxizi metalici se obține sticlă divers colorată (ex: fosfatul de calciu pentru obținerea sticlei opalizate).

Figra de sticlă

Acest material se realizează prin topirea sticlei și se prezintă sub formă de fibre flexibile, subțiri. Fibrele de sticlă se caracterizează printr-o rezistentă mare la rupere, printr-o elasticitate mare, hugroscopicitate mică, rezistentă la umiditate. Rezistența fibrelor de sticlă depinde de diametrul lor, de condițiile de prelucrare și de conținutul chimic al sticlei.

[NUME_REDACTAT] este o rocă calcaroasă cristalină alcătuită în cea mai mare parte din carbonat de calciu și alte componente care sunt considerate impurități dar care conferă o mare varietate de culori și definesc caracteristicile fizice. Prin finețea, eleganța și frumuseșea ei, ea este considerată un material impunător care dă un accent nobil și totodată modern, amenajării.

Marmura este un material neted și strălucitor, extrem de dur fiind foarte rezistent la intemperii și uzură. Chiar dacă este un material robust, este foarte sensibil la șocuri.

[NUME_REDACTAT] este un material obținut dintr-un amestec omogen format din argilă, nisip și apă, și după fasonare sunt arse la temperaturi cuprinse între 900 și 1400 grade C.

În peisagistică se folosește ceramica astfel:

Plăcile ceramice smălțuite CESAROM – sunt plăcuțe policrome, smălțuite pe fața aparentă, cu dimensiunile de 2 x 2, 2 x 4, 4 x 8, 5 x 5 cm și se utilizează la placarea pereților.

Gresia ceramică – este un produs ceramic cu porozitate foarte mică, are o structură compactă și fin granulată.

[NUME_REDACTAT] construirea diferitelor piese de apă se folosesc oșelul, fonta, zincul, cuprul, aluminiul.

Oțelul se folosește sub formă de armături pentru betoane și prosuse laminate.

Produsele laminate se perepară sub formă de: tablă, profie și țevi.

Tabla este obținută prin laminarea la cald a oțelului carbon sau a oțelului aliat, are secțiuni dreptunghiulare și dimensiuni uzuate astfel:

foi subțiri cu grosime de 1 și 2 mm;

foi mijlocii 3 și 4 mm;

foi groase, mai mari de 4 mm.

Sortimentele de tabă folosite sunt: zincată, striată și ondulată.

Profilele laminate se deosebesc după forma secțiunii tranzversale, se obțin prin laminare la cald sau din bande de oțel formate la rece.

Țevile pentru construcții și instalații sunt de 2 tipuri: țevi de oțel fără sudură, laminate la cald și țevi sudate pentru conducte și piese de legătură.

Fonta este un material casant și se prelucrează greu având totuși un larg domeniu de utilizare datorat avantajului acesteia de a se turna ușor. Se folosește pentru țevi de scurgere, grătare pentru diverse canale și spații acoperite, etc.

Alte produse metalice folosite în construcții sunt: aluminiu și aliajele din aluminiu, zincul, plumbul, cuprul; precum și alije neferoase ca alama (cupru și zinc) și bronzul (cupru și staniu).

1.5 Materiale de construcții hidroizolante

Materialele hidroizolante au rolul de a împiedica pătrunderea apei în elementele de contstrucții sau în ineriorul unor clădiri.

Cele mai utilizate materiale hidroizonante sunt: bitumurile, masele bituminoase preparate din bitumuri, materiale bituminoase în suluri.

Materiale de bază pentru izolații hidrofuge, bitumurile sunt substanțe naturale și artificiale de natură organică, de culoare neagră și se prezintă în stare solidă la temperatură normală și lighidă la temperaturi mari.

Masele bituminoase se prepară din bitumuri oxidate și sunt sub formă de:

Masticuri bituminoase, preparate din bitumuri și un amestec de materiale fin măcinate și se numesc filere. Operația de amestecare se numește filerizare, iar produsul obținut se numește bitum filerizat sau mastic. Ca filere se utilizează: calcar, cenușă de termocentrală, azbest, talc, ciment, etc;

Bitumuri tăiate sunt formate din soluții de bitum cu diferiți solvenți (benzină, motorină) și se folosesc la straturile de amorsaj, impotriva umidității solului;

Emulsiile bituminoase sunt obținute prin dispersii ale particulelor de bitum în apă, folindu-se emulgatori (săpunuri, gelatină) și se folosesc la izolații hidrofuge vopsite.

Materiale bituminoase în suluri aunt folosite deoarece straturile de bitum fisurează datorită supunerii hidroizolației la întindere și forfecare. Aceste materiale conlucrează cu bitumul și sunt următoarele:

cartonul bitumat (cartonul asfaltat, hârtie gudronată) – este un sul acoperind o suprafață de 20 mp;

pânză bitumată (pânză asfaltată) – are ca suport o țesătură de iută combinată cu bumbac. Prezintă rezistență mare la tracțiune, bună flexibilitate, capacitate mare de alungire;

împâslitură de fibre de sticlă – bitumată în comparație cu cartonul și pânza bitumată are avantajul că nu putrezește;

folii de polietilenă și de policlorură de vinil – au avantajul că nu putrezesc, sunt impermeabile la apă și vapori, au grosime și greutate redusă;

Proiectarea pieselor de apă se face în funcție de stilul compozițional al peisajului, în cadrul stilului geometric, se vor proiecta fântâni arteziene, bazine, canale, iar în cel peisager se vor prevedea lacuri, cascade, izvoare, râuri, pâraie, fiind în deplină armonie cu vegetația și cu formele de relief.

Jocurile de apă necesită calcularea posibilității racordării acestora la rețeaua publică de apă, atunci când debitul și presiunea permit aceasta, dacă nu, se recurge la recircularea ei.

În structura compoziției un rol foarte important îl are forma, element stabilit cu multă atenție deoarece este un element foarte important. De obicei pentru lacurile artificiale se adoptă forme libere, cu contururi sinuase, racordate uneori cu linii drepte, evitându-se paralelismul malurilor.

Relieful existent și sursa de apă disponibilă, influențează dimensiunea lacului, astfel, o vale naturală prelungă conduce la desfășurarea în lungime a lacului. De regulă și lacurile provenite din bararea unui curs de apă sunt alungite.

Oglinzile de apă sunt compatibile atât cu formele naturale cât și cu cele geometrizate. Se pot menționa exemple pag 12 par 4

Construirea pieselor de apă în grădinile geometrice

Stilul gradinii parcului și prezența construcțiilor influențează crearea pieselor de apă. Astfel, în grădinile geometrice sunt recomandate piesele de apă ce prezintă o forme geometrice, iar în grădinile construite în stil liber peisager sunt recomandate construirea bazinelor în forme lejere, cu linii libere.

De obicei, într-o grădină geometrică, proiectarea bazinului se face în centrul de greutate al grădinii, pe axa clădirii sau pe axa suprafeței libere.

Amplasarea pieselor de apă într-o grădină peisageră se face pe pe lângă spații mai mici sau pe lângă ziduri pentru a evidenția intimitatea spațiului.

Dacă nu există posibilitatea construirii unui bazin se recomandă a se amenaja mici cursuri de apă cu traseu geometric în cazul grădinilor geometrice sau cu un traseu liber în cazul grădinilor peisagere.

Bazinul decorativ poate avea apă stătătoare, nerecomandat deoarece neschimbarea apei poate genera miros neplăcut, sau apă în mișcare cu pompă hidraulică ce poate fi prevăzut cu plante acvatice sau chiar peștișori. Se va construi și se va amplasa astfel încât sa nu constituie un pericol pentru copii. Bazinul geometric decorativ poate fi în formă de dreptunghi, pătrat, rotund, rotund, hexagon, stea sau în combinații ale acestora.

Mărimea unui bazin depinde de dimensiunile grădinii. Astfel într-o grădină de uz familial de 500 – 700 m2 se poate realiza un bazin cu o suprafață de 2m/2m.

Amplasarea se va face fie în grădina din față (fig.), în cea laterală sau în grădina din spate în funcție de partea grădinii care permite admirarea frumuseții sale. Dacă locul ales pentru construirea bazinului este permanent însorit pot apărea alge, iar în cazul unui bazin umbrit de arbori există pericolul murdării acestuia cu frunze sau fructe care prin descompunerea lor în apă generează mirosuri neplăcute.

Pentru construirea acestor bazine necesită parcurgerea următoarelor etape:

1). Marcarea locului de amplasare a bazinului

Cu precizie mare se fixează colțurile și marginile bazinului cu ajutorul picheților și a unei sfori.

2). Săparea patului bazinului

La dimensionare se va avea în vedere să se adauge și grosimea picheților laterali. De exemplu, daca grosimea zidului lateral al bazinului de 2m/2m este de 20 cm atunci suprafața de bază a patului bazinului va fi de 2,4 m/2,4 m.

3). Scoaterea și transportarea pământului

4). Asigurarea structurii de rezistență a bazinului

Se face cu armătură de oțel pentru a proteja bazinul de presiunea de apă în partea de jos. Pentru a se devia surplusul de apă se recomandă impraștirea unui strat de nisip și pietriș de circa 20 cm.??

5). Instalarea țevilor

Pentru această operațiune se va instala un grătar de scurgere dintr-un material inoxidabil în punctul cel mai de jos al bazinului. Pornind de acolo se vor așeza tevile care vor servi la scurgerea apei, cu respectarea nivelurilor fiecăreia. Betonarea se face cu atenție pentru a nu acoperi gurile țevilor.

6). Realizarea orificiilor de evacuare și scurgere

Orificiul de evacuare a apei aflat sub marginea de sus a bazinului este prevăzut cu o sită pentru menținerea unui nivel constant de apă. Pentru scurgerea apei este necesară o țeavă de plastic cu diametrul de 11 cm. Orificiul de evcuare și orificiul de scurgere se vor uni în afara bazinului și se vor racorda la un canal care conduce la o gropă de dren cu 10-20% mai mare decât capacitatea bazinului. Pentru a realiza închiderea orificiului sunt recomandate folosirea materialelor din plastic sau din cupru pentru a împiedica oxidarea acestora.

7). Betonarea cofrajului

Din șipci de lemn se vor realiza cofraje pentru interiorul bazinului fixate cu lemne distanțiere sau cablu metalic. Pentru betonare este recomandat folosirea unui tip de baton rezistent la îngheț. După întărirea betonului și eliminarea cofrajului se așează 3 straturi de mortar izolator cu grosimea de 2 cm atât pe fundul bazinului cât și pe pereții laterali.

8). Placarea bazinului

Se poate face cu piatră naturală sau se vopsește cu vopsea impermeabilă fără a folosi culori stridente. Bordura bazinului este recomandat a fi din piatră, marmură, cărămidă sau din beton finisat estetic. Această bordură va fi așezată la distanțe diferite în funcție de tipul de bazin care se vrea a fi construit (la picior sau cu o anumită înălțime).

Materialele necesare pentru construirea bazinului sunt: nisip de râu, ciment, apă, lemn pentru cofraj, picheți, mortar, plăci de acoperire, vase de susșinere pentru plantele de apă. Uneltele folosite în costruirea bazinului sunt: târnăcop, cazma, lopată, greblă, sfoară, pichet indicator, mistrie, lemn de nivelare, cancioc, ciocan și mătură.

Construirea pieselor de apă în grădinile peisagere

În cazul grădinilor peisagere se recomandă constrirea bazinelor sau iazurilor rustice de forme neregulate cu dendință puternică de a imita formele pe care le crează natura. Malurile acestor construcții pot avea două forme: line sau în trepte.

Bazinul sau iazul cu maluri line are coborârea domoală sin toate direcțiile, până la adâncimea dorită. Cel în trepte are albia de forma unui amfiteatru, 2, 3 sau mai multe trepte și prezintă avantajul plantării speciilor de plante acvatice pe trepte.

Alegerea locației amplasării bazinului ,,este foarte importantă deoarece este indicat ca locul ales să fie cât mai liniștit, cu o bună vizibilitate de la casă sau alte puncte importante din amenajare, fără a avea arbori în jur, să fie semiumbrit, cu deschidere spre S, S-V sau V, pentru a fi expus la soare cca. 4-6 ore zilnic”

Dimensiunea pieselor de apă este dependentă de mărimea terenului, cu cât terenul are o suprafață mai mare cu atât dimensiunea amenajării crește.

Construirea unui bazin sau iaz se poate realiza în următoarele moduri:

Bazin (iaz) prefabricat din material plastic

Dotorită existenței unui bogat sortiment de bazine rustice prefabricate este o modalitate la îndemână și tot mai folosită.

Modul de realizare este urmărorul: se marcheză conturul viitoarei costrucții cu araci sau picheți, se sapă apoi groapa, se acoperă fundul gropii cu un strat de nisip de aproximativ 10 cm, cu rolul de a asigura o așezare stabilă a formei de plastic. După amplasarea formei prefabricate se umple cu nisip locul ramas între groapă și recipient, compactând continuu iar apoi se adaugă pământ. Se umple recipientul cu apă cu multa atenție urmărind nivelui apei și eventualele nereguli. Marginile bazinului se recomandă să se mascheze cu piatră naturală, pietre rotunde, pietriș de diferite culori, lemn și/sau plante acvatice deoarece sunt inestetice fără acestea.

Bazin (iaz) cu folie

Este o modalitate avantajoasă de construire deoarece permite realizarea de forme variate, la alegerea dimensiunilor și a formei avându-se în vedere întinderea grădinii, pentru a asigura armonia amenajării. Folia pentru iaz este realizată dintr-un material special, cea mai buna este folia de butil, care izolează perfect, împiedicând scurgerea apei din iaz. Există mai multe categorii de folie, și anume: folia cu un singur strat cu grosimea de 0,5-1 mm, folia dublă de 0,8-1,2 mm grosime, folia cauciucată sau de tip butil și folia cu piatră care este acoperită cu un strat fin de pietriș. Sub folie se așterne un material geotextil cu rol de apărare a foliei de eventualele deterirări fizice datorate rădăcinii plantelor sau ruperea de către pietre. Pentru lungimea și lățimea necesarului de folie se folosesc următoarele formule de calcul:

Lungimea foliei se calculează astfel: Li + 2 x Ai + 2 x 50 cm (pentru margini) unde,

Li = lungimea iazului proiectat

Ai = adâncimea iazului

Lățimea foliei se calculează astfel: li + 2 x Ai + 2 x 50 cm (pentru margini) unde,

li = lățimea iazului

Ai = adâncimea iazului

De exemplu: Care este necesarul de folie pentru un bazin rustic cu lungimea de 3,5 m, lățimea 2,5 și adâncimea de 0,8?

Lungimea foliei = 3,5 + 2 x 0,8 + 2 x 0,5 = 7,7 m

Lățimea foliei = 2,5 + 2 x 0,8 + 2 x 0,5 = 6,3 m

Este necesar să cunoaștem lungimea, lățimea și adâncimea viitorului iaz înainte de procurarea foliei deoarece pentru iazurile cu formă variată se ia în calcul valoarea cea mai mare pentru lungime și lățime.

Pentru realizarea unui bazin rustic este nevoie ca mai întâi să se prcheze locul prin conturarea sa cu un furtun, sfoară sau nisip presărat pe contur. Dacă se dorește realizarea unei diferențe de nivel adică zone cu adâncimi diferite se recomandă ca zona mlăștinoasă să aibă 10 cm adâncime, zona de apă puțin adâncă să aibă 10 cm adâncime, iar zona cu apă adâncă să fie de 60-150 cm. Se sapă groapa pentu iaz iar pentru realizarea diferențelor de nivel este necesară o terasare lină. În jurul iazului se sapă un șanț adânc de 15 cm, pentru a se îngropa marginile foliei care mai apoi se umple cu pietriș sau pământ. Înaite de a așeza folia se întinde materialul geotextil cu rol de protecție a foliei. În lipsa materialului geotextil se poate aplica și un strat de 10 cm grosime de nisip. La așezarea foliei se va avea în vedere ca aceasta să fie așezată lejer, astfel ca pe măsură ce se umple cu apă folia să se muleze elastic sub greutatea apei, pentru a nu se rupe. Se umple bazinul cu apă, cu atenție, urmărind nivelul apei în permanență. După această operațiune se instaleză plantele acvatice în zonele stabilite, atât în interiorul său cât și în afara acestuia. Este necesară cunoașterea cerințelor plantelor față de apă deoarece unele suportă apa mai adâncă (crinul de baltă, nuferii, plutica, etc.), altele necesită apă mai puțină (irisul galben de apă, papura, săgeata apei, etc.) iar unele preferă locurile mlăștinoase (pipirigul, papura pitică, răchitanul, etc.)

„Întreținerea acestor bazinelor rustice constă în îndepărtaea frunzelor, fructelor și altor materiale vegetale care plutesc, completarea apei pierdute prin evaporare, înlocuirea plantelor moarte plivirea celor care cresc în exces, eliminarea algelor prea numeroase s.a.”

Este recomandată montarea în iaz a unor filtre artificiale, interioare sau exterioare care se procură de la magazinele de specialiatate.

Construirea fantânilor arteziene și a cascadelor

„Apa în mișcre este deosebit de atractivă pentru orice piesă de apă, majoritatea proprietarilor de bazine sau iazuri dorind să-și instaleze astfel de dispozitive care să pună apa în mișcare.”

Se recomandă ca fântâna arteziană să se amenajeze în în interiorul sau în apropierea uniu bazin cu apă clasic sau peisager.

Cascada sau căderea de apă este recomandată în cazul unui iaz rustic amenajat cât mai natural. Au nevoie de pompe, ambele amenajări, care să fie acționate electric, cu cablurile electrice îngropate.

Pompele electrice pot fi:

submersibile – sunt ieftine și ușor de instalat. Se așează pe fundul iazului, pe câteva cărămizi, apa este aspirată prin sorb și apoi pompată printr-un cap de evacuare sau furtun. La capătul de alimentare poate fi așezat un filtru care acționează împotriva algelor, iar periodic pompa se curăță, iarna se recomandă a se depozita într-un loc uscat.

de suprafață – sunt necesare pentru un flux puternic de apă, pentru alimentarea unei căderi de apă sau a unei fântâni arteziene. Se amplasează intr-o cameră situată în apropierea iazului care să fie uscată și bine ventilată.

Cascadele și minicascadele necesită existența unui iaz mai mare cu aspect naturalist și cu o suprafață mai înaltă care să susțină cascada și rocăria din jur. ,,Se poate folosi o pompă care să asigure un debit de cca. 220 l/oră pentru o lățime a cascadei de 3-4 cm, iar pentru o căptușire bună, cel mai bine se pretează folia flexibilă de butil.”

Unele minicascade se pot proiecta ca punct de plecare pentru un mic pârâu, ca loc de unde izvorăște apa. Pârâul poate avea minicascade și de-a lungul traseului, dacă panta permite acest lucru iar apa poate fi colectată într-un lac sau bazin de unde poate fi recirculată prin pompare. Puțul de colectare al apei trebuie să fie construit în apropierea marginii bazinului și să fie acoperit.

La ora actuală există cel puțin două categorii de minicascade: cele clasice și cele moderne.

[NUME_REDACTAT] Viorica, 1992. Arta grădinii, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Eugenia, 1996. Construcții horticole, [NUME_REDACTAT] Agroomică “[NUME_REDACTAT] de la Brad” [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], 2014. Design peisager, Facultatea de horticultură, Iași (Note de curs)

http://www.allaboutgod.com/romanian/gradina-edenului.htm

http://www.krimket.ro/gradinile-suspendate.php

http://biblioteca.regielive.ro/referate/agronomie/arta-gradinilor-in-perioada-renasterii-si-barocului-67372.html

http://casa.acasa.ro/amenajarea-casei-44/fantanile-de-interior-o-oaza-de-relaxare-acasa-184076.html

http://casa.acasa.ro/amenajarea-casei-44/fantanile-de-interior-o-oaza-de-relaxare-acasa-184076.html

Apa ca element decorativ

http://www.gedeus.ro/stiluri-compozitionale-amenajari-gradini# 24.03.2015

http://www.iseoverde.ro/gradina-mea-de-vis-%E2%80%93-stilul-mixt-in-amenajarea-gradinii/ 25.03.2015

http://www.referat.ro/referate/Frumosul___categorie_estetica_3ccdd.html