Riscuri In Regiunea Bran

1. Conceptul de risc

1.1. Noțiuni generale

Știința riscului s-a format în ultima parte a secolului XX și se prefigurează a fi una dintre cele mai dinamice ramuri științifice ale începutului de secol XXI, cauza constând în locul pe care l-au ocupat problemele legate de risc. Cea mai importantă particularitate a științei riscului este caracterul său multi și interdisciplinar, cu interconexiuni foarte strânse între științele naturii și cele umanitare.

Expansiunea urbană, dezvoltarea unor noi tehnologii și obiective industriale, remodernizarea sectorului agricol, extinderea rețelei de comunicații nu numai că duc la creșterea presiunii antropice asupra ecosistemelor naturale dar, din lipsă de spațiu liber se deplasează tot mai mult spre zonele critice, ocolite în perioadele anterioare. Ca și consecință apar tot mai des situații excepționale, avarii și catastrofe, caracterizate prin creșteri exponențiale ale pierderilor materiale, sociale și ecologice, mai mult, se produc evenimente, după opinia experților, extrem de puțin probabile.

A devenit evidentă necesitatea elaborării a unor noi concepte de securitate, raportate atât la om/societate, cât și la natură. Din această cauză, în statele dezvoltate s-a constituit o nouă disciplină – analiza și dirijarea/managementul riscurilor.

1.2. Categoria riscului

Riscul se constituie la momentul actual ca una dintre cele mai importante categorii științifice, menite să reflecte dimensiunea pericolului unei situații, în cadrul căreia pot apărea factori capabili să acționeze nefavorabil asupra omului, societății, mediului înconjurător în general. Astfel, cateoria riscului devine în știința și cultura contemporană la fel de generalizator ca și alte categorii filozofice, cum ar fi categoriile „sens”, „valoare” etc.

În prezent noțiunea de risc este utilizată de mai multe domenii ale științei, fiecare dintre acestea având propriul obiect și dezvoltând propriile direcții, metode și tehnici de studiere a riscului. Această situație a permis evidențierea mai multor aspecte ale fenomenului „risc”, dintre care amintim pe cele psihologice, sociale, economice, juridice, medico-biologice, ecologice și nu în ultimul rând geografice.

Tentativele de argumentare a categoriei riscului din punct de vedere socio-filozofic, ca și bază de constituire a Teoriei Generale a Riscului – TGR (G. Malineckij, ed., 2000), au scos în evidență o serie de probleme încă nesoluționate.

În primul rând, este necesară determinarea fondului, contradicțiilor interne, trăsăturilor și elementelor ce constituie integritatea riscului ca fenomen complex, multidimensional, propriu activității umane în general.

În cel de-al doilea rând, este necesară o analiză profundă a interacțiunii cadrului obiectiv și subiectiv a categoriei riscului, a cauzelor ce determină prezența riscului în viața socială.

În cel de-al treilea rând, nu au fost aduse la un numitor comun criteriile de estimare a riscului.

Mai mult decât atât, riscul este un fenomen complex, ce posedă o multitudine de fundamente reale ce nu coincid, iar uneori sunt chiar contrapuse. Aceasta a determinat apariția unei multitudini de definiții date riscului, definiții ce vor fi analizate mai jos.

1.3. Factorii generatori de riscuri

Orice activitate în condiții de incertitudine este caracterizată de anumite tipuri de riscuri specifice acestei activități. Riscurile prezente sunt diverse și pot fi grupate într-o multitudine de categorii. Caracterul multilateral al noțiunii de risc este determinat de diversitatea factorilor, ce caracterizează atât specificul activităților concrete, cât și particularitățile specifice de incertitudinie, în cadrul căreia aceste activități au loc.

Astfel de factori pot fi denumiți factori generatori de riscuri (factori riscogeni), înțelegând sub aceștea „…esența (fondul) proceselor sau fenomenelor, care contribuie la apariția unuia sau altui tip de riscuri și care determină caracterul acestuia” (V. Romanov, A. Butuhanov, 2001).

Factorii riscogeni pot fi împărțiți în două grupuri:

factori interni (endogeni), care apar în procesul activității (funcționării) sistemului dat, ei fiind înscriși în „codul genetic” al acestuia și existând într-o formă latentă;

factorii externi (exogeni) sau factori de mediu, ce apar în afara sistemului dat.

Factorilor interni le sunt atribuite toate acțiunile și procesele, apariția cărora se datorează activității sistemului, atât în domeniul coordonării, dirijării, cât și în domeniul funcționării lui (activitatea de bază, activitățile conexe și de aprovizionare cu resurse). Printre altele, în cadrul factorilor interni ale sistemelor teritoriale sunt incluse planificarea, strategiile de dezvoltare, caracteristicile siguranței funcționării sistemelor tehnice etc.

Factorilor externi le sunt atribuiți cei politici, socio-economici, conjuncturali, ecologici etc. Pe lângă clasificarea dată este oportună clasificarea factorilor după posibilitatea acționării sistemului asupra acestora. Astfel, putem distinge factori obiectivi, asupra cărora sistemul nu poate interveni și factori subiectivi, factori ce pot fi reglați, asupra cărora sistemul poate interveni într-un mod sau altul.

Analiza direcțiilor cercetărilor teoretice din domeniul riscurilor arată că nu se atribuie suficientă atenție unor probleme, subevaluarea cărora în practică poate duce la o evaluare insuficientă sau incorectă a influenței a unora sau altora dintre factorii riscogeni asupra riscurilor corespunzătoare.

Prima problemă constă în faptul că nu se pune accent pe prezența unui întreg șir de factori riscogeni, care influențează concomitent, uneori contradictoriu, dinamica mai multor tipuri de riscuri. Astfel, după părerea noastră, se impune deosebirea factorilor riscogeni proprii (nativi), care acționează numai asupra unui risc concret și a factorilor riscogeni integrali (generali), care exercită concomitent o influență peste două sau mai multe tipuri de riscuri. Prezența în grupul factorilor riscogeni chiar și a unui singur factor integral, duce la necesitatea analizei complexe a tuturor riscurilor legate de acesta.

A doua problemă constă în prezentarea factorilor riscogeni numai în calitate de factori de acțiune directă asupra unor riscuri, neluându-se în calcul atât posibilitatea transformării a însuși riscului în factor riscogen, cât și a acțiunii indirecte a unor factori riscogeni asupra altora, ceea ce necesită elaborarea conceptului factorilor riscogeni cu acțiune indirectă sau de triger (cu acțiune de inițiere). Mai mult decât atât, este oportună, după părerea noastră, introducerea noțiunii de factori riscogeni primari și a celor secundari (sau de nivel superior și nivel inferior), prefigurând o ierarhizare a acestora (fig. 1).

Fig. 1. Tipologia factorilor riscogenetici.

Majoritatea factorilor riscogeni sunt factori nativi, adică sunt specifici unor riscuri concrete și nu infuențează alte tipuri de riscuri. În același timp există o serie de factori riscogeni, care acționează concomitent asupra mai multor tipuri de riscuri.

O abordare complexă a riscurilor, adică estimarea acțiunii asupra riscurilor atât a factorilor riscogeni primari (nativi și integrali), cât și a factorilor riscogeni secundari ar permite creșterea eficienței dirijării riscurilor.

1.4. Societatea riscului – concept

Începând cu a doua jumătate a anilor 80 ai secolului trecut, odată cu evoluția științei riscului și înșelegerea tot mai bună a complexității riscului și a impactului acestuia asupra societății, tot mai ferm începe să se contureze o nouă teorie, părintele căreia este considerat sociologul german U. Beck, conform căreia, în ultimul sfert de secol XX umanitatea a pășit într-o nouă fază a dezvoltării sale și anume faza societății riscului. Fiind o formațiune a contemporanului înalt (sau târziu), societatea riscului, după autor, se deosebește de fazele precedente printr-o serie de particularități fundamentale. Principala deosebire constă în faptul că în societatea industrială (modernistă) are loc producerea și distribuirea în general a rezultatelor pozitive (a bunăstării), iar în societatea riscului, care se înrădăcinează în precedenta, are loc o acumulare și o redistribuire între membrii societății a consecințelor negative ale dezvoltării.

Desigur, riscurile au fost prezente și în fazele anterioare de dezvoltare a societății. Dar, după cum remarcă U. Beck, în societatea riscului acestea capătă o serie de caracteristici noi:

riscurile nu mai sunt limitate spațio-temporal, din punct de vedere spațial ele afectează toate geostructurile terestre majore: naturale, sociale și tehnice de la nivel local la nivel global; iar din punct de vedere temporal înseamnă că acestea nu se rezumă numai la momentul actual, ele pun în pericol și existența generațiilor viitoare;

în mare parte, riscurile actuale nu mai pot fi percepute de organele de simț uman; acestea pot fi detectate și analizate doar prin intermediul unor tehnici de speciale, iar rezultatele interpretate de către experți;

costul riscurilor nu mai poate fi calculat cu ajutorul tehnicilor și procedurilor consacrate cum ar fi teoria asigurărilor, teoria siguranței sistemelor etc.);

riscurile nu mai sunt compensabile (fondul de radiație, reducerea fertilității solului, scăderea duratei vieții etc., nu pot fi compensate cu nimic);

nu se mai poate găsi un vinovat anume (apar „riscurile iresponsabilității colective”);

noua situație duce la apariția unei noi inegalități sociale: unii produc riscurile, iar marea majoritatea suportă consecințele acestora;

în același timp, riscurile sunt „democratice”, adică acestea posedă așa-zisul efect de bumerang; în final ele lovesc și în proprii „creatori”;

producerea riscurilor modifică structura politică a societății.

Societatea riscului are cu totul alte imperative față de cele anterioare, și anume:

cum poate să preîntâmpine, să limiteze sau să reducă la mimimum pericolele și riscurile care într-o măsură din ce în ce mai mare însoțesc dezvoltarea postindustrială?

unde, când și cum anume se vor manifesta efectele negative ale dezvoltării precedente, aflate încă într-o stare latentă?

în ce mod poate fi realizată dirijarea riscurilor în scopul unei astfel de redistribuiri a presiunilor care, pe de o parte, să nu lezeze progresul tehnico-științific, iar pe de cealaltă parte, să fie respectate cerințele acceptabilității ecologice, medicale, psihologice și sociale ale riscului.

Riscul a jucat, pe parcursul întregii istorii, un rol destul de important. Însă în noile condiții, conform lui U. Beck, se modifică însuși sensul dat noțiunii de risc. Dacă în trecut oricine care începea o activitate nouă se supunea riscului, acesta din urmă era un risc individual și voluntar. Într-o societate a riscului, riscul este tot mai des impus de diverse interese politice, economice etc., acesta devenind cu mult mai puțin tolerabil de către societate atunci când consecințele acțiunilor devin cunoscute.

Riscul, „…un eveniment sau o situație, în care ceva valoros pentru om, inclusiv viața acestuia, sunt puse în joc, iar consecințele acestui eveniment (situații) sunt incerte” (E. Rosa, 1993, citat de O. Janickij, 2000). Sub o formă mai desfășurată riscul poate fi definit ca o „…interacțiune sistematică, continuă a societății cu amenințări și pericole, create de procesul de modernizare în sine. Spre deosebire de situațiile din trecut, riscurile actuale sunt consecințe, legate direct de forța amenințătoare a modernizării și a globalizării nesiguranței create de aceasta. Riscurile modernizării sunt politic reflectabile” (U. Beck, 1992).

Același autor citat mai sus consideră că megariscurile actuale (pericolul nuclear, riscurile chimice, genetice, riscul ecologic) desființează cei patru „stâlpi”, pe care se sprijină sistemul actual de calcul al riscurilor.

În primul rând acestea provoacă pierderi globale, în cea mai mare parte irecuperabile, din această cauză conceptul compensării financiare devine fals.

În cel de-al doilea rând, pentru cele mai devastatoare catastrofe nu pot fi create suficiente rezerve de resurse, necesare lichidării rapide și eficiente a consecințelor declanșării acestora (fapt, arătat de incapacitatea colectivității mondiale de a face față consecințelor tsunamiului din Asia de Sud, sau incapacitatea intervenției rapide a celui mai bogat stat din lume pentru lichidarea consecințelor uraganului Katrina). Din această cauză, conceptul monitorizării catastrofelor și a consecințelor acestora nu mai funcționează.

În cel de-al treilea rând, riscurile actuale nu sunt limitate spațio-temporal. Ele capătă statutul unor „evenimente” perpetue, ce au un început, dar nu au și un sfârșit. Astfel, sistemul existent de normative și de proceduri de măsurare/calculare a riscurilor (de exemplu metodologia de calcul din sistemul asigurărilor), nu mai funcționează.

Tendințele actuale ce caracterizează România ca și „societate a riscului” sunt:

producerea bogăției naționale „normale” (a cunoștințelor, produselor materiale, serviciilor) tot mai mult este înlocuită cu producerea diverselor riscuri;

are loc o acumulare a riscurilor: riscurile „vechi” nu dispar, are loc doar o adăugare/suprapunere de noi riscuri și o transformare/cosmetizare a celor vechi;

capacitatea de suport (adaptibilitatea) mediului social se reduce continuu iar prețul „social” al riscurilor crește pe an ce trece, devenind din ce în ce mai greu de suportat etc.

Societatea românească ca și o societate a riscurilor are mai multe dimensiuni (laturi, aspecte), dintre care pot fi amintite:

A. Dimensiunea instituțională:

contextul istorico-cultural al reformelor;

tranziția spre o economie de piață a dat naștere unor noi riscuri sociale și ecologice, fără a se reduce cele vechi;

producerea riscurilor fiind extrem de profitablă, a devenit în final, o țintă preferențiată a noii elite politice și economice;

înlocuirea unui sistem de valori distructiv cu un altul de tip „capitalist-feudal” sau „capitalist de cumetrie” se constituie ca și un risc dublu, ce pune în pericol identitatea națională;

riscul s-a transformat într-un „fapt cotidian”. Din această cauză, stabilitatea și securitatea și nu schimbarea respectiv dezvoltarea devin scopurile preferențiale ale societății;

știința ca și instituție sociale se află într-o criză profundă.

B. Dimensiunea funcțională:

demodernizarea producției și societății sunt la fel de riscogene ca și modernizarea forțată și nereflectată din etapa precedentă;

stabilitatea economică și politică a societății este obținută pe seama pseudomodernizării, de fapt demodernizării și întoarcerii la formele sociale arhaice;

demodernizarea societății este însoțită de emanarea „energiei dezintegrării” (șomeri, oameni fără adăpost, criminalitate organizată etc.);

potențialul autoorganizațional al societății este într-o descreștere alarmantă, iar împreună cu acesta și al capacității inovatoare (producerii inițiativelor);

capacitatea de absorbție a riscurilor de către mediile naturale și sociale este în descreștere. Mediul se transformă într-un generator de riscuri cu o frecvență din ce în ce mai mare;

sistemele tehnice de asigurare a calității vieții sunt uzate, transformându-se în riscuri cotidiene.

De asemenea, au loc o serie de mutații riscogene în cadrul structurilor sociale și a celui comportamental:

comportarea indivizilor și a grupurilor sociale devine din ce în ce mai irațională, cauza principală fiind corodarea extremă a unor noțiuni de bază a unui comportament rațional – democrația, legea, știința, religia;

instinctul supraviețuirii și, în același timp, rezistența față de schimbare devin structuri comportamentale dominante;

rețelele organizațiilor neguvernamentale (ONG-uri) – ca și condiție necesară a stabilității oricărei societăți normale sunt menținute predominant din donații externe;

inițiativele obștești sunt inexistente, baza socială și posibilitățile autoorganizării societății la nivelele inferioare s-au redus simțitor;

s-a modificat bilanțul dintre structurile (celulele) deschise ale societății și structurile închise în favoarea celor din urmă. Societatea se distramă tot mai mult în rețele și structuri izolate;

neîncrederea și corupția semnifică faptul că populația practic nu mai deține controlul asupra mediului ei înconjurător;

tranziția prelungită a dus la apariția în societate a fenomenului „oamenilor de prisos”, care supraviețuiesc pe seama distrugerii mediului urban și supraexploatării mediului natural;

societatea este „obosită” și demoralizată. Din această cauză, în pofida apariției continuie a unor noi riscuri, nivelul riscului social acceptabil este foarte ridicat.

Mutațiile riscogene politice:

ramurile puterii sunt desechilibrate, ceea ce crește riscul instabilității politice;

problemele sociale și ecologice nu sunt politic prioritare;

știința fundamentală este sortită dispariției; nu există comunități științifice politic influente;

discursul politic este îndreptat nu spre găsirea unui consens național ci spre distrugerea adversarilor politici cu orice preț.

1.5. Noțiunea de siguranță

În analiiza securității sistemelor complexe s-au consacrat o serie de noțiuni cum ar fi:

a) Capacitatea operațională (efectivitatea) – Es a unui sistem, considerată a fi capacitatea acestuia de a îndeplini cu succes o cerință (sau misiune) operațională, într-un timp dat, atunci când operează în anumite condiții specificate. Această proprietate este dependentă de două categorii de factori: pe de o parte, performanțele (P) sistemului când funcționează normal, iar pe de alta – caracteristicile sale de fiabilitate, privind funcționarea sa anormală (sau defectuoasă).

b) Fiabilitatea sistemului (în sens larg), este caracterizată prin disponibilitate (A), adică prin capacitatea acestuia, la un moment sau într-o perioadă de timp date, de a-și îndeplini în mod programat funcțiunile, dacă acesta este utilizat în anumite condiții dacă au fost efectuate întreținerile corespunzătoare. Disponibilitate este o rezultantă a siguranței și a mentenabilității.

c) Siguranța (sau fiabilitatea în sens restrâns) – R este capacitatea sistemului de a îndeplini în mod satisfăcător funcțiunile sale, la un moment sau într-o perioadă de timp date, dacă este utilizat în anumite condiții.

d) Mentenabilitatea (sau mentenența) – M sau G este capacitatea sistemului de a putea fi menținut sau repus într-o stare de funcționare normală, într-un timp dat, dacă întreținerea sau reparația sunt făcute urmând procedurile și folosind resursele prescrise. Ea depinde atât de operațiile propriu-zise efectuate asupra sistemului, cât și de cele de organizare, aprovizionare, de gradul de pregătire a personalului, de starea amenajărilor, a echipamentului suport, a altori factori ce formează suportul logistic al sistemului.

Pe de altă parte, performanțele sistemului pot fi caracterizate prin dependabilitate și capabilitate. Dependabilitatea (D) este capacitatea sistemului de a rămâne în starea de bună funcționare pe toată durata necesară, dacă este disponibil, iar capabilitatea (C) sau adecvarea la proiect, capacitatea acestuia de a-și îndeplini corect funcțiunile prevăzute, dacă este disponibil și dependabil.

e) Securitatea sistemului este capacitatea acestuia de a evita deteriorarea sănătății sau pierderea vieții oamenilor, precum și provocarea de pagube materiale, datorate funcționării sale defectuoase. Ea depinde așadar de frecvența și durata defectărilor (deci de fiabilitatea sa în sens larg) și de valoarea daunelor asociate, fiind o noțiune complementară riscului, conceput ca o sinteză a acestora.

Pentru majoritatea sistemelor complexe mari, și aici nu este vorba doar de cele tehnologice (cum ar fi obiectivele industriale riscogene – combinatele chimice, întreprinderile de producere a energiei și a căror avarie poate fi însoțită de o degajare de mari cantități de energie, radiații, substanțe toxice și poluante) dar și pentru sisteme cu importanță deosebită (cum ar fi instalațiile militare), sau sistemul urban per ansamblul său, securitatea este unul dintre cei mai importanți parametri ce trebuie considerați în evaluarea lor. În procesul de analiză și evaluare a securității este necesară determinarea unor cerințe prealabile, cum ar fi obiectivele securității și condițiile în care acestea trebuie îndeplinite, scopul acestui proces fiind încorporarea, în totalitatea sistemului, a unui nivel inerent de securitate, acceptabil de-a lungul întregului său ciclu de viață care, în cazul sistemelor create, este format din trei faze mari: cercetarea-dezvoltarea (care cuprinde și proiectarea), realizarea și, în fine, funcționarea sistemului, ultima conținând și eventualele operații de reparare-întreținere și de îmbunătățire ulterioară.

Activitățile de asigurare a securității unui sistem trebuie să fie organizate într-un proces unitar și sistematic, structurat sub formă de rețea și cuprinzând, pe lângă stabilirea obiectivelor, următoarele subprocese corelate: analiza sistemului, analiza efectului operării și estimarea consecințelor defectării sale, testarea sistemului și colectarea permanentă a informațiilor asupra lui, analiza probabilistică și, în fine, luarea deciziilor asupra sistemului (fig. 2).

Fig. 2. Rețeaua activităților de asigurare a securității (după A. Popovici, 1988, p. 13).

Analiza sistemului trebuie să ducă la o definire structurală, calitativă și cantitativă, prin identificarea elementelor acestuia, a modurilor de operare, a variabilelor ce le descriu, a interdependențelor dintre acestea și securitate, precum și prin stabilirea valorilor normale și anormale de funcționare.

Analiza efectelor operării consideră interacțiunea dintre procedurile și politicile de operare, testare și întreținere a sistemului, cu aspecte de securitate, identificându-le și, eventual, modificându-le pe cele critice.

Estimarea consecințelor defecțiunilor trebuie să stabilească toate defecțiunile posibile (normale, anormale sau chiar doar imaginabile), legăturile lor reciproce și cu sistemul, verosimilitatea lor, efectele lor economice, sociale, biologice și ecologice, și să calculeze nivelele de risc și securitate asociate.

Testarea sistemului și colectarea informațiilor constituie o sursă dintre cele mai importante pentru analiza lor probabilistică, prin detectarea defecțiunilor și a consecințelor acestora, simularea secvențelor posibile de accident, precum și prin centralizarea, prelucrarea și difuzarea informațiilor corespunzătoare, în vederea evaluării, îmbunătățirii sau înnoirii metodelor de testare și de culegere a datelor.

Analiza probabilistică este o activitate sintetică, de la componente până la sistem și luând în considerare mediul, personalul, procedurile și politicile de operare-întreținere-reparare, pentru a obține o predicție a probabilității evenimentelor nedorite, folosind diverse modele matematice și prelucrări statistico-informaționale.

Luarea deciziilor se face în funcție de obiectivele, criteriile și restricțiile stabilite, sprijinindu-se pe rezultatele celorlalte activități, și se referă la acceptabilitatea sau inacceptabilitatea sistemului și la măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătățirea lui și a activităților ce-i influențează securitatea.

Efectivitatea și securitatea unui sistem sunt condiționate în comun de fiabilitatea în sens larg a acestuia. Ele depind atât de calitățile intrinseci ale sistemului analizat, cât și de interacțiunea cu sistemele învecinate și influențele mediului extern. Neglijarea acestor factori, cea mai frecventă greșeală, poate duce la erori mari de evaluare corectă a securității sistemelor. O modalitate de a lua aceste aspecte în considerație o constituie includerea lor în însăși structura sistemului studiat, printr-o „lărgire” a limitelor acestuia până la nivelul interacțiunilor sesizabile cu ajutorul tehnicilor de evaluare existente. Pe de altă parte, această extensie duce la o complexitate sporită a sistemului analizat, ce se constituie în noi riscuri.

Complexitatea sistemelor, poate fi, pe de o parte, structurală – determinată de numărul componentelor și de legăturile dintre ele, iar pe de altă parte stohastică și funcțională. Ea se manifestă printr-o anumită dependență a evenimentelor ce au loc la nivelul componentelor sale, între acestea și cu cele de la nivelul sistemului și între sistem și structurile ierarhice superioare.

Complexitatea structurală are un impact deosebit asupra siguranței sistemelor (prin sporirea dependenței reciproce a defectărilor componentelor) și asupra mentenanței (prin îngreunarea diagnosticării nodurilor critice și a înlăturării lor).

Una dintre problemele cele mai importante în evaluarea securității sistemelor este dimensiunea aleatoare (probabilistă) a comportamentului acestora, ce apare datorită determinării lor de către cele două categorii de factori: interni și externi (umani și de mediu). Ambele categorii de incertitudini se datorează parametrilor din infrastructura lor, multitudinii și necunoașterii conexiunii și evoluției acestora. A treia dimensiune a complexității, alături de cea structurală și cea stohastică, este cea dinamică, a desfășurării în timp a evenimentelor și a dependenței de timp a factorilor. În sistemele reale, de-a lungul ciclului de viață, se schimbă numărul și natura componentelor, proprietățile acestora și conexiunile dintre ele.

În legătură cu interacțiunea dintre cerințele securității și utilizatorii (fără a se vorbi la momentul respectiv despre cei ce suportă consecințele funcționării unui sistem) apar o serie de probleme cu soluții de tipul principiului minimax. Dorința firească a celor ce beneficiază de pe urma funcționării unui sistem este de a maximiza atât performanțele lui, cât și siguranța și mentenanța. Totuși, după cum remarcă A. Popovici, 1988, întrucât derivatele parțiale ale capacității operaționale ce sunt funcție de P, R și M sunt pozitive, rezultă că, pentru o capacitate operațională dată, nivelele mari ale performanței pot să coexiste cu nivele scăzute de siguranță și/sau mentenanță, deci și de securitate. Dintr-un alt punct de vedere, trebuie să se țină seama că realizatorii și beneficiarii oricărui sistem dispun de resurse limitate în vederea atingerii scopurilor propuse.

Daunele (sau riscurile) d datorate proastei funcționări sau defectării unui sistem pot fi indirecte sau directe. Cele indirecte sunt consecințe ale neîndeplinirii misiunii sale. Daunele directe, mai puțin previzibile, constau în defectarea subsistemelor și componentelor sistemului și efectele asupra sănătății sau chiar vieții oamenilor. Performanțele și efectele pozitive ale funcționării unui sistem sunt relativ ușor de evaluat, pe când evaluarea daunelor este mult mai dificilă, datorită complexității domeniilor economico-sociale afectate și a diferențelor sau chiar a divergențelor de opinii și de interese a actorilor implicați.

Proiectarea securității trebuie efectuată în vederea realizării a trei nivele de asigurare a unui sistem: fiabilitatea operării normale, protecția împotriva defecțiunilor în condiții normale și, în fine, protecția împotriva defecțiunilor în condiții anormale (cu probabilitate extrem de mică sau ipotetică). Dacă prima se obține prin măsuri curente în fiabilitate, ultimele se realizează prin introducerea unor subsisteme speciale de control și securitate (cu mare fiabilitate) și prin adăugarea unor marje de protecție adiționale, care să asigure securitatea chiar în cazul defecțiunii acestor subsisteme speciale, simultană cu producerea accidentelor pe care sunt prevăzute să le controleze. Cu cât un eveniment este presupus a avea o probabilitate mai mică, cu atât trebuie mai mult supravegheat pentru a fi menținut în acea limită.

2. Riscul geografic

2.1. Terminologia uzuală și problematica interpretării riscului geografic

În literatura de specialitate în ultimul timp s-au încetățenit o seamă de noțiuni, cum ar fi: hazarde, dezastre, catastrofe, situații de criză, calamități, evenimente excepționale, etc., menite să interpreteze o întreagă clasă de evenimente, de natură fizică, umană sau tehnologică, ce perturbă funcționarea normală a societății.

După părerea mai multor specialiști, la care aderăm, toate aceste noțiuni sunt doar derivate ale categoriei riscului, care are un caracter fundamental și este mai productivă atât din punct de vedere social și filozofic, cât și din punct de vedere geografico-uman.

Hazardul. Larousse dă mai multe interpretări hazardului (hasarde, cuvânt provenit, de altfel, din ar. az-zahr – joc de zaruri): cauză imprevizibilă și adeseori personificată, atribuită unor evenimente fortuite sau inexplicabile; eveniment imprevizibil, cu consecințe fericite sau nefericite; prezicerea unui eveniment posibil.

Dicționarul explicativ al limbii române (DEX 98) interpretează hazardul ca pe un concurs de împrejurări (favorabile sau nefavorabile), a căror cauză rămâne necunoscută; o întâmplare neprevăzută, neașteptată (jocul hazardului); o forță supranaturală care se crede că ar predetermina desfășurarea evenimentelor; ursită; destin; soartă.

Dicționarul Internațional Multilingv de Termeni Referitori la Gestionarea Dezastrelor (I.D.N.D.R.) (1992), citat de I. Zăvoianu și Ș. Dragomirescu (1994), definește hazardul ca fiind “un eveniment amenințător sau probabilitatea de apariție, într-o regiune și într-o perioadă dată, a unui fenomen natural cu potențial destructiv”. Însăși autorii, I. Zăvoianu și Ș. Dragomirescu, consideră hazardul ca fiind „o interfață accidentală și în general neprevăzută între două sau mai multe serii cauzale, ale căror relații reciproce sunt în fiecare moment riguros determinate, dar a căror independență relativă nu este imputabilă decât ignoranței sau neputinței noastre”. În interpretarea lor hazardul apare ca o împrejurare sau ca un concurs de împrejurări (favorabile sau nefavorabile) a căror cauză rămâne în general necunoscută în raport cu nivelul actual de dezvoltare a științei. Hazardul presupune dezordine, indeterminare, imprevizibilitate, declanșarea unor energii care se descarcă pentru a se ajunge la o stare de echilibru în evoluția sistemelor geografice.

După Octavia Bogdan și Elena Niculescu (1999), hazardul, interpretat într-o viziune sistemică, reprezintă „un fenomen aleator, de mare anvergură, imprevizibil, o nedeterminare în timp și spațiu, un salt calitativ, o treaptă sau un prag în evoluția sistemului, care descarcă energii imense și determină dezordine, dezechilibru pe scara de evoluție firească a mediului, în drumul său spre o nouă stare de echilibru. El nu este malefic pentru om dacă nu există o interferență spațială între aria de extindere a fenomenilui fizic extrem și aria unei populații vulnerabile la acest proces. În cazul în care cele două areale interferează, în funcție de gradul de vulnerabilitate este posibil ca un hazard, fiind cauza, să provoace un dezastru, care este un efect”.

Dezastrul (din it. disastro, în limba română a fost preluat din fr. désastre), conform DEX 98 reprezintă „o nenorocire mare care se abate asupra unei colectivități; o catastrofă de mari proporții; un flagel; o urgie; o calamitate; un eveniment funest, nefericit”.

I.D.N.D.R definește dezastrul ca fiind „o gravă întrerupere a funcționării unei colectivități, care cauzează pierderi umane, materiale și de mediu, pe care colectivitatea afectată nu le poate depăși cu resurse proprii”.

Degg (1994), citat de I. Zăvoianu și Ș. Dragomirescu (1994), consideră dezastru ca fiind rezultanta interacțiunii spațiale dintre un fenomen extrem al mediului și o populație care este sensibilă la aceste procese și probabil la pierderile tangibile și intangibile. În acest caz se poate vorbi de un dezastru numai atunci când un fenomen extrem afectează o comunitate umană sau rezultatele activității acesteia (fig. 3a), atunci când cele două variabile nu se intersectează, dezastrul nu se produce (fig. 3b).

Fig. 3. Dezastrul ca funcție dintre hazarde și elementele expuse lor (după I. Zăvoianu și Ș. Dragomirescu, 1994).

Dezastrele sunt adesea clasificate în funcție de modul lor de apariție (brusc sau progresiv) sau de originea lor (naturală, umană sau tehnologică). Criteriile după care efectele unui fenomen extrem pot fi considerate dezastruoase (catastrofale), diferă foarte mult de la un caz la altul, fiind în funcție și de scara la care acestea sunt analizate. Astfel, pot fi identificate dezastre la nivel local, zonal, național, regional sau global. La stabilirea potențialului unui dezastru natural trebuie să se aibă în vedere atât expunerea la hazarde naturale, cât și vulnerabilitatea la pierderi.

Catastrofa. Conform DEX 98 catastrofa (din germ. katastrophê, în limba română provine din fr. catastrophe), în sens banal, este „un eveniment tragic, de mari proporții, cu urmări dezastruoase; un dezastru, o nenorocire, calamitate, tragedie”.

Analiștii din domeniul catastrofelor, în general, sunt de acord cu următoarele caracteristici ale obiectului lor de studiu: evenimente care provoacă pierderi considerabile mediului fizic (natural) și celui social; aceste evenimente se declanșează „brusc” sau se acutizează de la o etapă la alta; există posibilitatea luării unor măsuri reale de atenuare e efectelor destructive a unor astfel de evenimente, atât până, cât și după declanșarea lor. Sunt prezente cel puțin trei tipuri de abordare a catastrofelor: primul impută declanșarea catastrofei acțiunii unor factori exogeni; al doilea consideră catastrofa ca fiind o exprimare a vulnerabilității sociale (catastrofa ca și rezultat al unor factori endogeni); în sfârșit, al treilea leagă catastrofa de incertitudine.

C. Pelanda citat de A. Mozgovaja (2001), consideră că „… toate punctele de vedere privind definirea catastrofei ca și noțiune, pot fi reunite prin proprietățile atributive ale acesteia: catastrofa ca și rezultantă a unui cataclism natural sau social/tehnogen; situația unui stres colectiv în societate; contradicția dintre capacitatea de a face față factorilor destructivi și a influenței lor negative”.

B. Porfir’ev (1995), constată că, „… în anumite situații, o catastrofă este privită din punct de vedere static (catastrofa ca și eveniment); în altele aceasta este privită din punct de vedere dinamic (catastrofa ca și stare socială) sau ca și cauză a perturbațiilor ulterioare ale ordinii sociale”. Însăși autorul consideră catastrofa ca pe o „… construcție socială, ca și rezultantă sau consecință a unor sau altor procese sociale; ca și rezultantă a acțiunii unui întreg complex de cauze (naturale, tehnologice, sociale, politice) și de consecințe, atât de ordin fizic, cât și social” (p. 288).

Reacția umană față de declanșarea unei catastrofe poate fi împărțită în mai multe faze (etape):

etapa pregătitoare (premergătoare), în cadrul căreia se mai pot lua măsuri preventive (planificare strategică, prognozare);

etapa de răspuns (evacuarea și ameliorarea situațiilor critice);

reconstruirea și estomparea consecințelor declanșării catastrofei.

Reieșind din acestea, A. Mozgovaja (2001), definește catastrofa ca pe „…un eveniment neobișnuit, ce se manifestă la nivelul societății sau a subsistemelor sale (regionale, zonale, comunitare) și care este caracterizat prin dereglări considerabile în sfera socială, rupturi în orânduirea socială și în modul obișnuit de viață, prezența pierderilor/daunelor fizice” (p. 13). Autoarea consideră că particularitățile de bază ale unui astfel de eveniment sunt:

intervalul dintre sesizarea evenimentului și efectul destructiv real al acestuia (inerția temporală);

gravitatea distrugerilor sociale și a daunelor fizice;

amplitudinea șocului (limitele sociale și geografice ale distrugerilor);

durata șocului de la apariția efectului destructiv pâna în momentul când acesta nu mai este sesizabil.

Jaques Béthemont (1991), citat de I. Zăvoianu și Ș. Dragomirescu (1994), dă o explicație filozofică noțiunii de catastrofă: aceasta exprimă „… neputința omului în fața naturii, o schimbare bruscă în ordinea lucrurilor, care se produc cu violență, un dezastru, o nenorocire, nenoroc, neșansă, ceva aleator și irațional”. Conținutul noțiunii presupune două aspecte distincte:

unul obiectiv, palpabil, cuantificabil prin consecințele produse, care exprimă catastrofa în sine;

al doilea, subiectiv, care reflectă gradul de percepere, de cunoaștere, de civilizație a societății care îl suportă, ultimul aspect fiind definit drept cataclism.

Autorul conchide că catastrofa/cataclismul exprimă fața și reversul aceleiași realități, una materială, obiectivă, cognoscibilă și alta imaterială, subiectivă, icognoscibilă și care rămâne în sfera probabilității, fiindcă dacă catastrofa (ex. o inundație, un seism etc.) ar putea fi parțial prevăzută la dimensiunile ei reale, cataclismul (respectiv reacția populației, panica produsă) nu poate fi prevăzut.

Criza (sau situația de criză).

DEX 98 definește criza (din lat. crisis) ca fiind “… o manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); o perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate”.

Pe lângă sensul banal, în definiția de mai sus se regăsesc o serie de definiții limitate la anumte domenii (economie, politică, tehnologie etc.), din cauza că fiecărui sistem (fizic, biologic, social) îi sunt caracteristice propriile legități de tranziție a situațiilor de criză. Definiția cea mai concisă și totodată ce mai abstractă o dă matematica: criza este momentul schimbului programei în evoluția sistemului.

P. Sorokin (1942), înțelege prin criza „… o situație, determinată de modificarea factorilor interni sau externi ale mediului și care se remarcă prin trei particularități distincte: amenințarea asupra unora sau altora dintre valorile de bază, timpul extrem de scurt pentru soluționarea situației și nivelul ridicat al incertitudinii” (p. 5).

A. Mozgovaja (2001) definește criza ca „… o pereclitare a ordinii sociale din diverse cauze care amenință normele și valorile existenței sociale” (p. 16).

O situație de criză apare, de regulă, în urma neluării sau întârzierii luării unor decizii sau în urma negăsirii unor pârgii adecvate de impunere decizională. Criza poate avea loc la diferite niveluri ierarhice: internațional, național, local.

Crizele au, în general, un caracter obiectiv. Ele certifică faptul că sistemul a atins punctul (faza) critic în dezvoltarea relațiilor interne și/sau a relațiilor sistemului cu mediul înconjurător. După profunzimea sistemică și nivelul de localizare, crizele pot fi clasificate în crize ciclice, intermediare și structurale. Un loc separat din punct de vedere al interrelaților societății cu mediul înconjurător, prin amploarea lor, îl au crizele structurale. Acestea nu se rezumă doar la latura economică, ci cuprind toate subsistemele sociale (politic, juridic, cultural etc.), afectând grav și subsistemele naturale. Dintre toate tipurile de criză, criza structurală are toate șansele să degenereze într-o catastrofă, iar odată cu declanșarea acesteia din urmă se pierd toate speranțele de „regenerare” a sistemului dat (după O. Roj, 1994, p. 36-41).

Cu alte cuvinte, criza structurală este un important factor generator de riscuri de diverse tipuri: ecologice, economice, politice, sociale etc.

Riscul, termen de origine franceză, risque, după Octavia Bogdan (1999), explică „posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a suporta o pagubă, un pericol posibil”. Este de presupus că, nu ar exista risc dacă nu ar fi un fenomen (natural sau de altă factură) deosebit care să determine consecințele grave și societate – omul care să-l suporte. După părerea autoarei mai sus citate, riscul are un caracter nedefinit de prognoză, încercând să redea probabilitatea, sau posibilitatea de producere a unui fenomen, oarecum așteptat, cu consecințe grave, față de care omul are o poziție pasivă. Adesea, aceste consecințe sunt suportate și de mediul înconjurător care, de asemenea, este într-o poziție pasivă. Astfel, riscul apare cu două fațete și anume: pe de o parte fenomenul fizic luat ca atare, respectiv hazardul, iar pe de altă parte potențialitatea hazardului respectiv de a produce dezastre (pierderi materiale și vieți omenești) în diferite grade, suportate de mediu și societate.

I.D.N.D.R., citat de I. Zăvoianu (1994), interpretează riscul ca semnificând „… numărul posibil de pierderi umane, persoane rănite, pagube asupra proprietăților și întreruperii de activități economice în timpul unei perioade de referință și într-o regiune dată, pentru un fenomen natural particular și, prin urmare, este produsul dintre riscul specific și elementele de risc, considerând că în această definiție riscul semnifică latura cuantificabilă a lui”.

Riscul include gradul de vulnerabilitate al cuiva (populație, clădiri, construcții, activități economice, servicii publice etc.), care devin elemente supuse riscului – față de un anumit fenomen devastator ce se cuantifică prin pierderi umane sau materiale pe unitatea de timp pe baza produsului dintre numărul dezastrelor/an și numărul morților/an. El presupune posibilitatea ca în timpul declanșării unui hazard să existe anumite pierderi umane sau materiale pe unitatea de timp dată.

Referitor la risc apar o serie de termeni, cum ar fi vulnerabilitatea, factorii de vulnerabilitate, elemente de risc etc.

Vulnerabilitatea este definită de ONU ca fiind gradul de pierderi potențiale (de la 0 la 1) rezultante dintr-un fenomen (grup de fenomene) susceptibil de a produce pagube materiale, prejudicii corporale, disfuncționalități (I.D.N.D.R), reprezentând unul din cele două componente fundamentale ale riscului la care este expusă o comunitate dată.

Una din caracteristicile interesante ale vulnerabilității este conotația sa istorică. În condițiile unei presiuni demografice în continuă creștere comunitățile pătrund pe o scară din ce în ce mai largă în areale cu un grad (frecvență) de producere a unor fenomene de risc din ce în ce mai mare. Iar utilizarea acestor areale se face cu mijloace de protecție impuse de nivelul dezvoltării tehnologice la momentul respectiv (niciodată suficiente, uneori fără nici o protecție) și de gradul de cunoaștere a fenomenelor (niciodată complete). Astfel, pătrunzând în aceste teritorii, omul, pe propria răspundere, și-a asumat un risc, încât el și produsele muncii sale au devenit mai vulnerabile, fiind susceptibile de a fi afectate într-un grad mai mare sau mai mic de pagube directe sau indirecte.

Indiferent de nivelul de amenajare și de protecție, riscul se menține pentru că prevederea evenimentelor extreme este dificilă datorită caracterului lor aleator și imprevizibil. Chiar și în cazul în care se dispune de șiruri lungi de observații asupra unor fenomene, ele nu pot fi anticipate în totalitate, pentru că niciodată nu putem spune că cea mai mare valoare nu va fi depășită și că ea va rămâne maximul absolut. În plus, chiar și nivelurile maxime care au o probabilitate rară de apariție se pot produce în orice moment fără a respecta intervalul de timp calculat (ex. inundațiile din 1975 ce au afectat bazinul Mureșului, au avut, pe unele sectoare, o probabilitate de apariție odată la 100 de ani dar s-au produs la numai 5 ani după cele din 1970).

Pentru majoritatea fenomenelor naturale extreme capabile de a genera detastre sau calamități se pot determina și suprafețele care au diferite grade de vulnerabilitate (mică, medie, mare), pentru a se putea adopta din timp o serie de măsuri de reducere a efectelor produse de hazarde în viitor. Uneori, chiar dacă pe baza datelor existente se pot face prevederi de mărime a unor fenomene extreme, din rațiuni economice, nu întotdeauna justificate, sunt asumate o serie de riscuri pentru om și bunurile amplasate în arealele susceptibile de a fi afectate de fenomene extreme. Desigur că, în funcție de măsurile de protecție și de asigurare luate, diferă și gradul de vulnerabilitate. Din analiza dezastrelor înregistrate se constată o dependență directă a vulnerabilității față de dezvoltarea socio-economică și de prosperitatea societății.

Vulnerabilitatea este un sistem complex, articulat în jurul unui mare număr de variabile, naturale și/sau umane, a căror dinamică în timp și spațiu poate provoca situații mai mult sau mai puțin periculoase pentru societatea expusă. În general, este destul de dificil să se distingă o vulnerabilitate provocată (produsă) de fenomene naturale de una produsă de fenomene sociale specifice, mai ales pentru ariile urbanizate. Acest sistem poate fi descompus în factorii de vulnerabilitate și elementele vulnerabile.

Factori de vulnerabilitate, de o mare diversitate, pot fi grupați în opt ansambluri și anume:

Dezvoltarea urbană și procesele demografice ce impun modurile de ocupare și utilizare a terenurilor.

Factorii socio-economici de vulnerabilitate asociați modului de ocupare a terenurilor și care determină procesul de urbanizare într-un context de criză sau de fluctuații economice, exodul rural, speculațiile funciare, practicile clientelare (ultimele pot fi, de asemenea, evocate pentru înțelegerea ocupării terenurilor supuse riscurilor). Posibilitatea iluzorie de a trage profit din situații catastrofale și promisiunile populiste de reconstruire fac parte din același ansamblu și conduc la aceleași tipuri de situații.

Factorii psiho-sociologici de vulnerabilitate, sau modalitățile prin care persoanele expuse observă și trăiesc riscul. Memoria catastrofelor se atenuează și se deformează cu timpul; de asemenea, obișnuința de a trăi fenomene foarte grave, dar nu excepționale, asociată subestimării amplorii potențiale a anumitora dintre acestea conduc la o scădere a atenției, iar sentimentul fals de securitate provocat de lucrările de protecție și/sau de progresul tehnic se constituie ca și factori importanți de vulnerabilitate. La acestea se adaugă frica sau atitudinile fataliste comformate prin discursul uneori alarmist și/sau senzațional al presei (ex. renumitul „efect Hâncu”). Dar, întrucât, amenințările naturale nu sunt doar observate și trăite după reprezentarea efectelor lor, acestea intră, de asemenea, în concurență cu alte constrângeri de ordin economic și social, fiind astfel relativizate. Riscurile naturale apar astfel adeseori ca fiind mai puțin obsedante decât alte riscuri sociale sau urbane, cum sunt șomajul, criminalitatea, insecuritatea generală etc. În aceste condiții se ajunge la situația paradoxală, când anumite zone sunt considerate de către experți (observatori externi) ca având risc major (ex. Copșa Mică, Roșia Montană), în timp ce, privite din interior, ele nu sunt considerate astfel.

Factorii istorico-culturali: transculturalizarea impusă, adoptarea fără adaptare a unor modele exogene (cum ar fi tipul de construcții), autoconstruirea, fatalitatea și resemnarea legate de credință și superstiții.

Factorii tehnici de vulnerabilitate: proasta calitate a construcțiilor, inadaptarea acestora la condițiile impuse de mediu, incapacitatea tehnică de gestionare a apelor mari, subdimensionarea lucrărilor de apărare, absența lucrărilor de întreținere, amplasarea inadecvată a unor lucrări, care pot favoriza apariția fenomenelor periculoase în zone lipsite de acestea în trecut.

Factorii funcționali ce privesc gestiunea crizelor și mai ales, disponibilitatea operațională a mijloacelor tehnice și calitatea oganizării serviciilor de intervenție. Tot din această categorie face parte problema previziunii, supravegherii și alertei. De altfel, comunicarea dificilă între diverși actori: experți, factorii de decizie și populație se constituie ca un factor extrem de important al vulnerabilității.

Factorii instituționali și politico-administrativi de vulnerabilitate. Aici este vorba de sistemul ce gestionează resursele, de deficiențele în a evidenția disfuncționalitățile de la nivel național, regional, local, de absența programelor de prevenire a riscurilor, de pregătire a factorilor de decizie sau de lipsa unei viziuni globale asupra riscurilor în demersurile de planificare teritorială. Tot aici putem aminti practicile politice clientelare, politicianismul și populismul, validarea unor situații de fapt periculoase, absența sau ineficiența măsurilor de impunere determinate de legislația și reglementările în vigoare.

Problema asigurărilor, a căror acoperire este la momentul actual extrem de slabă.

Separat amintim de factorii conjuncturali sau de contingenți ce se opun descongesionării ansamblului de factori semnalați mai sus și care pot fi considerați factori structurali, constrângerile impuse de imposibilitatea localizării locului și momentului precis al impactului unor fenomene periculoase, stilul acestor fenomene, suprapuse peste anumite disfuncțiuni urbane, fie ele funcționale sau tehnice, blocajele instituționale temporale și imprevizibile, ce pot avea loc în momentele cele mai inoportune. Ca și elemente vulnerabile în mod tradițional sunt considerate persoanele, diverse bunuri, mizele economice. Totuși elementele vulnerabile (valori sau mize) pot fi în mod egal de ordin social, cultural, estetic sau de mediu.

Elementele de risc se găsesc în interiorul arealelor cu diferite grade de vulnerabilitate și cuprind: populația, clădirile și construcțiile de inginerie civilă sau specială, activitățile economice, serviciile publice, utilitățile, infrastructura etc., supuse riscului într-o arie dată. Uneori apare și termenul de risc specific (relativ) prin care se înțelege gradul așteptat de pierderi provocate de un fenomen natural particular în funcție de hazardul natural și de vulnerabilitate. Astfel, se poate conchide că toate noțiunile utilizate reflectă, la modul general, un ansamblu de fenomene extreme periculoase cu origini diferite (geologice, geomorfologice, atmosferice, sociale, tehnologice etc.), care fie fac parte din evoluția firească a geosistemelor și care prin consecințele lor reprezintă salturi dialectice marcante, trepte sau praguri care au loc după etape mai mult sau mai puțin îndelungate de acumulare a energiei, fie apar ca și consecințe nefericite ale activității umane, acestea se pot desfășura cu un ritm de evoluție variabil în timp și spațiu – violent, progresiv sau lent. Cu cât acest ritm este mai violent, cu atât saltul realizat este mai mare și deci, consecințele lui, mai devastatoare. Asemenea salturi reprezintă totodată, momente de întrerupere, de scurtcircuit în echilibrul mediului înconjurător statuat prin ordine și organizare, căruia se contrapun prin dezordine și dezorganizare, reflectând astfel contrariile caracteristice geosistemului. Totuși, revenind la sensul real al acestor noțiuni, este foarte greu de încadrat fenomenele periculoase într-o categorie sau alta, deoarece trebuie avută în vedere distincția dintre ele și anume:

hazardul presupune întâmplarea și geneza fenomenului, rămânând de subînțeles consecințele;

riscul reflectă un fenomen posibil, așteptat, dar și urmările lui nefaste;

dezastrul, catastrofa și calamitatea sugerează în special consecințele grave produse;

cataclismul, reacția populației la astfel de evenimente (fenomene naturale) catastrofale.

De asemenea, nici un termen nu exprimă în totalitate fenomenul, cum ar fi geneza, evoluția și consecințele sale, fiecare preia de la altul câte ceva. Așa se explică și faptul că în literatura de specialitate, asemenea fenomene sunt studiate sub diverse denumiri (simple, asociate sau compuse) ca: fenomene naturale de risc, fenomene periculoase, hazarde naturale, catastrofe naturale sau antropice, aberații, recorduri, fenomene extreme, toate sugerând însă imaginea unor fenomene naturale periculoase, deci cu conotație negativă, de mari proporții. Din acest punct de vedere, după Octavia Bogdan (1999), ar trebui luate în considerare două elemente majore menite să sublinieze asupra cărui aspect se dorește să se atragă atenția: asupra posibilității reale de producere a unui fenomen extrem cu potențial distructiv, sau doar asupra consecințelor lui. Astfel, în primul caz, termenul cel mai adecvat, după autoare ar fi riscul, care exprimă atât hazardul (respectiv fenomenul), cât și consecințele lui (respectiv pierderile materiale); în cel de-al doilea caz, termenii adecvați ar fi: dezastrul, catastrofa, calamitatea.

2.2. Caracteristicile sistemice ale riscului geografic

Abordarea riscului din perspective sistemice vizează aspectul ce ține de posibilitatea apariției în cadrul sistemelor geografice, sau în cadrul în care acestea funcționează, a unor fenomene surprinzătoare, declanșatoare de schimbări mai mult sau mai puțin favorabile sistemului respectiv.

În acest caz risc înseamnă „…existența posibilității de producere a unui eveniment sau seturi de evenimente cu efecte parțial anticipate. Aceste efecte, de regulă, sunt considerate ca și “nenorociri”, urmare a sensului negativ prin care riscul este echivalat cu un “pericol posibil” (I. Ianoș, 2000).

În ceea ce privește posibilitatea de realizare a riscului a fost introdusă noțiunea de eveniment, iar în funcție de rezistența la schimbare (sau de revenire la starea inițială) a sistemelor geografice și, în consecință, de efectele asupra structurii interne și funcționalității acestora, eveninentele pot fi clasificate în accidente, rupturi funcționale, catastrofe (I. Ianoș, 2000), la care Beson (1985) adaugă cataclismul.

Accidentul apare ca ceva banal în evoluția unui sistem geografic, reprezentând realizarea unui risc de importanță minoră, neglijabilă pentru ansamblul acestuia. Întrucât evoluția oricărui sistem nu este liniară, aceasta poate fi aproximată ca o înlănțuire de fluctuații în jurul unei traiectorii normale (I. Ianoș, 2000, I. Mac, 2000). Orice fluctuație poate fi interpretată ca fiind un accident care, cu toate efectele sale asupra sistemului, nu reușește să-l abată de la evoluția normală. O fluctuație negativă din această categorie atrage, compensatoriu, una similară pozitivă.

Ruptura funcțională (ce poate fi asimilată cu noțiunea de criză structurală descrisă mai sus), afectează o parte a sistemului (una sau mai multe componente/subsisteme teritoriale sau funcționale), fără a determina însă o schimbare totală a sensului de evoluție a sistemului. Urmările unei astfel de disfuncționalități se reflectă asupra gradului de instabilitate și de rezistență la schimbare a sistemului însă, de regulă, sistemul respectiv are capacitatea de a reveni la starea normală prin repartiția stresului în cadrul nivelelor ierarhice inferioare.

Catastrofa este o ruptură profundă, care determină apariția unei noi ordini, a unor noi structuri, evoluția sistemului căpătând un alt sens, ireversibil în raport cu traiectoria inițială. Depășind capacitatea de rezistență a sistemului, catastrofa determină o integrare a acestuia în mediul său, respectiv distrucția sistemului. Din componentele rămase în timp se constituie un alt sistem.

Cataclismul este considerat un eveniment în istoria sistemului, când stresul este suficient pentru distrugerea în totalitate atât a sistemului, cât și a componentelor, respectiv subsistemelor sale. În acest caz, refacerea se poate produce numai prin intervenții din „afară”. Deși în istoria sistemelor geografice au avut loc numeroase cataclisme de nivel local (ex. explozia vulcanului Krakatau) sau regional, cataclizme la nivel global nu au avut loc, mărturie fiind continuitatea vieții pe Pământ.

După I. Ianoș (2000) riscul are două componente: una reală și una subiectivă, ultima generată de puterea de cunoaștere și intervenție a societății la un moment dat.

Componenta reală se bazează pe existența unor dovezi clare asupra “evenimentelor” înregistrate de-a lungul timpului și, prin urmare, riscul poate fi definit ca teama de repetare a acestora la scări și cu efecte similare sau mai mari.

Componenta subiectivă decurge fie din necunoașterea în totalitate a surselor de risc, fie din ignoranța proprie unor sisteme geografice.

Evoluția sistemelor geografice, dar și a societății, prin evoluția științei și tehnologiei are ca efect identificarea perpetuă a unor noi tipuri de riscuri, necunoscute (sau nerecunoscute ca atare) anterior; totodată, o parte din riscurile anterioare sunt eliminate, cel puțin pentru moment, prin măsuri de securitate individuală sau colectivă pe care le adoptă comunitățile umane, prin controlul evoluției unor fenomene. Presiunea exercitată de factorul uman asupra sistemelor naturale, chiar și prin demersurile de asigurare a unei securități mai mari, în general aduce noi elemente de risc, de care trebuie să se țină cont.

Un alt aspect al abordării din punct de vedere sistemic al riscului constă în analiza raportului dintre risc și dinamica sistemelor teritoriale. Pentru definirea acestui raport I. Ianoș (2000), introduce noțiunea factorilor de risc.

În general, dinamica sistemelor geografice având la bază o multitudine de factori, delimitarea strictă a acestora în factori de risc și de “nerisc” este, după cum recunoaște autorul citat mai sus, dificilă, dacă nu imposibilă, neexistând o delimitare apriorică între aceste categorii, din cel puțin două motive: translația neașteptată a factorilor dintr-o categorie în alta și instabilitatea pragurilor, de la care un factor poate declanșa sau amplifica unele procese negative, a căror producere poate fi surprinzătoare în timp și spațiu (generalizate sub renumitul „fluture Lorinz”). Complexitatea stabilirii pragurilor critice implică o abordare interdisciplinară, cu numeroase testări și simulări pentru stabilirea, mai degrabă a unor intervale critice, decât a unor limite stricte.

Depistarea și analiza factorilor de risc sunt strâns conectate cu capacitatea de rezistență la schimbare a sistemelor geografice. Acestea, caracterizate printr-o mare complexitate, sunt relativ greu de schimbat brusc, datorită multitudinii de componente și vitezei rapide de circulație a “șocului”. În cazul sistemelor geografice naturale există o oarecare rigiditate, în raport cu cele în care componentele dominante sunt cele social-economice. Rezistența la schimbare se traduce printr-o evaluare concretă a relației evoluție-structură sub impactul șocurilor, ce apar prin intermediul acumulărilor interne sau al intervențiilor externe.

Se consideră că rezistența la schimbare poate fi apreciată prin două noțiuni: vulnerabilitate și reziliență (I. Ianoș, 2000, I. Mac, 2000). Prima apreciază gradul de instabilitate potențială a unei structuri sau gradul de receptare internă a intervențiilor externe sau accidentelor interne, iar cea de-a doua reprezintă capacitatea de a anula aceste perturbații prin inermediul complexității și structurilor specifice proprii sistemelor geografice.

Orice sistem geografic are o istorie, care niciodată nu poate fi în întregime liniară sau măcar ciclică, ci cu numeroase leziuni și rupturi repetate ca atare. Formele neașteptate, care apar datorită proceselor contradictorii de degradare-creare de noi structuri, de agregare-dezagregare, de extindere-restrângere teritorială, simultane sau succesive, lasă urme care generează riscul apariției unor anumite elemente ce pot pune în pericol existența proprie a sistemului respectiv (I. Ianoș, 2000). În ciuda stabilității sale aparente, evoluția unui sistem geografic se află permanent sub semnul incertitudinii, existând riscuri care îl pot îndepărta de traiectoria sa normală de existență. Riscurile cele mai diverse sunt întâlnite în sistemele geografice puternic umanizate (cum ar fi zonele urbane), unde intervențiile externe și dinamica schimbărilor interne pot avea efecte cu totul neașteptate. Unele dintre riscuri sunt asumate de societate spre a obține efecte economico-sociale favorabile, altele sunt pasive, oricând putând fi reactivate, iar cea de-a treia categorie o reprezintă cele încă necunoscute.

În dinamica sistemelor geografice locul riscului este esențial, acesta construind istoria lor și accelerându-le evoluția. Dacă sistemul s-ar limita la o evoluție ce elimină orice risc, acesta ar stagna sau ar avea, teoretic, o dinamică liniară sau cel mult ciclică. Evoluțiile explozive sunt direct proporționale cu asumarea unor riscuri mari și complexe. Când se riscă mult, sistemul poate câștiga în efeciență economică, de exemplu, dar poate pierde în ce privește stabilitatea sa, depărtându-se de evoluția normală în raport cu resursele pe care la poate accesa. Momentul apariției riscului poate fi greu de precizat, dar realizarea sa va marca sigur un punct de inflexiune important pe traseul evoluției sistemului.

Cel mai frecvent, riscul în sistemele geografice este legat de pericolul opririi proceselor ciclice, „metabolice”, care se desfășoară în interiorul lor și care le asigură existența. „Dereglările metabolice” sau chiar „oprirea metabolismului” pentru o anumită perioadă de timp, pot conduce la apariția unor “pene funcționale” (I. Ianoș, 2000) sau chiar la dezintegrarea sistemului. Penele funcționale pot fi cauzate atât de excedentul, cât și de deficitul, apărute brusc în fluxul material, energetic și informațional. Sistemele geografice fiind sisteme deschise, orice posibil blocaj, total sau parțial, are ca rezultat imposibilitatea reluării normale a ciclului „metabolic”, determinând apariția crizelor.

Pentru evitarea unor astfel de riscuri, sistemele își „crează” structuri și mecanisme de autoreglare, identificabile prin autoreacțiile specifice fiecărui sistem la anumite intervenții, sau structuri de stocaj.

Pot fi identificate patru categorii de factori cu rol determinant în ceea ce privește dinamica sistemelor geografice:

factorii generali ce constituie invarianta structurală și funcțională a sistemulu;

factorii de favorabilitate, ce grupează elemententele active ce-i susțin evoluția normală sau cea preconizată;

factorii restrictivi, care limitează sensul dorit de evoluție;

factorii de presiune, ce contribuie la creșterea instabilității sistemelor geografice.

După cum s-a mai specificat, o încadrare strictă în oricare din aceste clase este foarte greu de realizat, întrucât în timp se pot realiza translații ale factorilor menționați dintr-o categorie în alta.

Generatori de riscuri, după părerea lui I. Ianoș (2000), pot fi în principal factorii de presiune și cei restrictivi, urmați de cei de favorabilitate.

2.3. Fenomenologia și tipologia riscului geografic

În categoria hazardelor și riscurilor sunt incluse o paletă foarte largă de fenomene și procese, atât de ordin geografic (naturale sau antropice), cât și de ordin cosmic.

În studiile de specialitate au fost realizate mai multe clasificări a riscurilor după diverse criterii: frecvență, origine, mod de manifestare (ritm), pagube produse, grad de potențialitate de a produce pagube sau grad de vulnerabilitate etc.

Astfel, Octavia Bogdan (1999), sintetizând clasificările mai multor autori, propune următoarele clasificări.

După uzanța (frecvența) cea mai mare, sunt acceptate trei categorii:

riscuri tehnologice, antropice;

riscuri sociale;

riscuri naturale.

După originea lor se remarcă, de asemenea, trei categorii mari de riscuri, cu mai multe subtipuri:

riscuri naturale: a) geologice; b) geografice (climatice – valuri de frig, valuri de căldură, secete etc; hidrologice – inindații, procese de albie; geomorfologice – deplasări masive de teren, curgeri noroioase, procese de versant etc.);

riscuri antropice: a) tehnologice (progresul tehnic, poluarea, radioactivitatea terestră și atmosferică), b) sociale (creșterea populației, urbanizarea, șomajul, marginalizarea);

riscuri ecologice (deșertificarea, reducerea biodiversității).

După modul de manifestare (ritm):

procese – fenomene cu caracter violent (cutremure, erupții vulcanice, taifunuri etc.);

cu caracter progresiv (furtuni însoțite de grindină, perturbații mediteraniene, eroziunea solului);

cu catracter lent (fenomene de uscăciune și secetă, cețuri de radiație și evaporare).

După suprafața ocupată, durata activă, frecvența, principalele efecte, citându-l pe Chardon (1990), autoarea propune:

gigacatastrofe (explozii vulcanice);

megacatastrofe (mari seisme, erupții vulcanice, secete tropicale);

mezocatastrofe (erupții vulcanice mai mici, seisme de intensitate mai mică, valuri de frig, oraje, tornade);

catastrofe (mici seisme, ploi excepționale);

fenomene localizate punctual (procese de versant, torenți noroioși, furtuni cu grindină).

După gradul de vulnerabilitate:

riscuri cu vulnerabilitate mică;

riscuri cu vulnerabilitate medie;

riscuri cu vulnerabilitate mare.

După I. Zăvoianu (1994) riscurile se pot clasifica astfel:

a) După viteza de declanșare:

fenomene cu declanșare rapidă și extindere regională (ciclionii tropicali);

fenomene cu declanșare rapidă și extindere locală (tornade, oraje însoțite de vânturi violente și grindină, trăsnete, averse, grindină);

fenomene cu viteză de apariție intermediară (brumă, chiciură, polei, ceața, viscolul);

fenomene cu viteză de apariție lentă (secetele episodice);

fenomene datorate combinării unor factori;

După zonele climatice:

fenomene din zona intertropicală;

fenomene climatice și meteorologice din zona temperată (cicloni oceanici însoțiți de precipitații bogate, perturbații mediteraniene – cicloni mediteranieni cu evoluție retrogradă, furtuni cu grindină, valuri de căldură, secete episodice, valuri de răciri masive, înghețuri foarte timpurii și târzii, vânturi violente însoțite de doborâturi de arbori, ninsori abundente, viscole – înzăpeziri);

fenomene climatice din zona subpolară locuită;

fenomene azonale.

R. Kolluru (1996), la rândul său, deosebește următoarele tipuri de riscuri:

riscuri ce pun în pericol siguranța (safety risks);

riscuri ce pun în pericol sănătatea (health risks);

riscuri ce pun în pericul starea mediului înconjurător (environmental risks);

riscuri ce pun în pericol prosperitatea publică (public welfare/goodwill risks).

riscuri financiare (financial risks).

Riscurile ce amenință siguranța, de obicei sunt caracterizate de probabilități mici, dar au consecințe grave. Acestea se manifestă rapid (imediat). Riscurile ce amenință sănătatea, din contra, sunt caracterizate de probabilități mari și, în general, nu au consecințe grave, foarte des se manifestă cu o oarecare întârziere. Riscurile ce amenință bunăstarea publică, sunt determinate de modul cum societatea percepe și estimează activitatea unui obiectiv dat (industrial, agricol, militar etc.), în ce măsură această activitate este legată de utilizarea rațională a resurselor naturale, cum aceasta se reflectă asupra stării mediului înconjurător; percepția negativă a activității obiectivului dat se formează rapid și devine destul de conservatoare. Riscurile financiare sunt legate de posibilele pierderi ale veniturilor sau a proprietății, neîncasării primelor asigurate sau a câștigurilor de pe urma investițiilor. Riscurile ce amenință starea mediului înconjurător (riscurile environmentale sau ecologice) sunt cel mai incert definite. R. Kolluru înțelege sub acestea numărul infinit de efecte, multitudinea de interacțiuni între populații, comunități și ecosisteme la nivel micro- sau macroteritorial, în prezența unor incertitudini destul de semnificative, atât în cazul efectelor cât și în cazul cauzelor. O astfel de separare a riscurilor este una relativă, deoarece, destul de des, riscurile ecologice pot fi, în același timp și riscuri ce pun în pericol viața și sănătatea umană. Autorul propune următoarea clasificare a fenomenelor de risc:

Procese/fenomene naturale:

Fenomene astronomice (căderi de asteroizi, meteoriți, comete, erupții solare, perturbații gravitaționale, explozii ale unor supernove).

Procese geologico-tectonice (mișcările seismice, inclusiv condițiile locale de amplificare prin rezonanță a seismicității, tsunami, erupții vulcanice și procese asociate lor, prăbușiri, surpări, disoluții, deformări plastice ale structurilor geologice).

Procese/fenomene geofizice (radioactivitatea de fond, anomalii gravitaționale locale, anomalii magnetice locale, furtuni geomagnetice, radiații electromagnetice (inclusiv câmpuri electrostatice), anomalii biofizice complexe.

Procese/fenomene geochimice (anomalii biogeochimice, asociații și complexe geochimice, bariere geochimice, peisaje geochimice endemice, agresivitatea geochimică a mediului).

Procese geomorfologice (procese de pantă: eroziunea pluvială – areală și liniară, alunecări de teren, curgeri noroioase, surpări-prăbușiri, procese periglaciare, procese fluviatile acumulative: coluviere-proluviere, aluvionare-agradare, colmatarea; procese fluviatile erozive: eroziune în agâncime, eroziune în mal, procese fluviatile mixte: migrarea albiei, alte procese geomorfologice: tasare-sufoziune, gonflarea argilelor, deflație, carst-pseudocarst etc.).

Procese/fenomene hidrice (inundații de suprafață: viituri, inundații torențiale, inundări prin ridicarea nivelului apelor freatice, băltiri, secarea cursurilor de apă, coborârea nivelului apelor freatice sau epuizarea rezervelor de apă freatică etc.).

Fenomene meteorologice: cicloni tropicali, furtuni însoțite de fenomene orajoase și căderi de grindină, fenomene de iarnă (căderi masive de zăpadă, viscole, polei, chiciură), ciața, vânturi puternice, furtuni de praf etc.

Procese-fenomene climatice: trendul climatic regional și local (încălzirea sau răcirea climei, fenomene tip ENSO, NAP, cicluri Brikner).

Procese edafice: pierderea productivității solului, destructurarea, gleizarea, salinizarea etc.

Procese-fenomene biotice: sisteme parazitare, antroponoze și zooantroponoze transmisive, prezența animalelor sau plantelor otrăvitoare, invazii, “valuri de viață”.

II. Procese nefaborabile și periculoase natural-antropice:

Procese ecosistemice: reducerea bio- și ecodiversității.

Procese geosistemice: modificarea bilanțului hidric și radiativ, deșertificarea, peiorizarea etc.

III. Procese nefaborabile și periculoase antropice:

Procese demografice: explozia demografică, îmbătrânirea demografică, mortalitatea infantilă, degradarea genofondului uman etc.

Procese sociale: pauperizarea populației, criminalitatea, alcoolismul, „analfebitizarea” relativă, subculturalizare, relațiile interetnice și interconfesionale.

Trenduri politice: relațiile interstatale, terorismul, separatismul, inclusiv separatismul mascat (regionalizarea).

IV. Procese periculoase antropo-tehnogene: accidente de muncă, accidente rutiere, degradarea genofondului agrozootehnic, poluarea comunală etc.

V. Procese periculoase tehnogene: accidente idustriale, poluarea industrială, tehnologii periculoase sau neverificate etc.

Aceste procese-fenomene, în corelație cu factorii și elementele vulnerabile dau naștere următoarelor tipuri de riscuri geografice:

Risc natural

Risc demografic

Risc social

Risc financiar

Risc tehnogen

Risc ecologic

Risc urban (ultimul se separă datorită complexității excepționale ale sistemelor urbane) (fig. 4).

Fig. 4. Sistemul riscului geografic.

2.3.1. Riscul urban

În contextul de mai sus apare întrebarea de ce anume este necesar separarea unei noi categorii de riscuri și anume a riscurilor urbane? Această întrebare persistă, mai ales că în cadrul lor se regăsesc toate celelalte riscuri particulare (fig. 5).

Fig. 5. Componentele constituente ale riscului urban.

Există multe argumente care să susțină această separare, vom aminti doar două.

Primul argument se bazează pe faptul că spațiul urban este pe departe cel mai artificializat și mai valorificat din punct de vedere uman. În cadrul acestui spațiu se concentrează cea mai mare parte din patrimoniul economic, demografic, social și cultural a unui stat. În fine, el este constituit dintr-o rețea extrem de densă de diferite infrastructuri. Oricare ar fi poziția sa, orașul nu încetează să fie o construcție artificială într-un geosistem, pe care îl perturbă amenajându-l și care nu mai conservă structurile esenșiale nacesare dinamicii sale proprii.

Cel de-al doilea argument, conform lui L. Faugères (1995), reese din contextul istoric al civilizației umane, și anume din primfactorul care a dus la apariția orașului – cel al asigurării securității și perenității unui grup de indivizi. Această dimensiune protectoare, securizată a orașului este înscrisă în istoria universală. Totuși, ea posedă și efecte de bumerang: fixarea oamenilor, concentrarea bunurilor a indus și o creștere substanțială a vulnerabilității. Orașul atrage, și această atracție este sursa amenințărilor externe, dar și a celor interne. Mitul orașului devorator de oameni nu a fost neîntemeiat, orașul cunoscând diverse dezastre, cum ar fi epidemiile, războaiele, incendiile, revoltele, dar și alte calamități. Mereu expus câmpului riscurilor atât la scară locală cât și la scară regională, orașul a devenit, astfel, un foarte posibil loc al traumatismelor majore, atunci când riscurile se manifestă. Este destul de lungă lista orașelor astfel distruse, unele dintre ele au renăscut, altele prezintă în prezent doar interes arheologic.

Paradoxal, în ciuda fragilității (vulnerabilității), populația urbană a continuat să se încreadă în capacitățile sale de organizare, în resursele proprii de a face față riscurilor și în posibilitățile tehnice, din ce în ce mai performante de prevenire și reducere a efectelor declanșării unor hazarde. Până recent comunitatea urbană s-a considerat în general puțin afectată de fenomene extreme de orice natură. Acest sentiment de relativă imunitate urbană s-a deteriorat. Locațiile inițiale ale orașelor au fost cu mult depășite, spațiile din împrejurimi au fost din ce în ce mai umanizate, modificînd condițiile de funcționare a geosistemelor naturale, valoarea bunurilor per suprafață a crescut constant. Din toate aceste motive frecvența, impacturile, costurile manifestărilor riscurilor în cadrul spațiului urban au crescut exponențial, provoacând „mari dureri de cap” factorilor de decizie, atât la nivel local, cât și la nivel național. Astfel, au apărut numeroase acte legislative, reglementări și normative consacrate problematicii riscului urban. Mai mult decât atât, s-au constituit instituții specializate care să elaborează metode destinate prevenirii împrejurărilor ce pot conduce la apariția și declanșarea proceselor și fenomenelor periculoase și nefavorabile.

S-au făcut primii pași și în elaborarea unei noi ramuri a riscului: teoria riscului urban – geosyndynyque (L. Faugères, 1995), care are drept obiectiv definirea căilor celei mai bune gestiuni a spațiului urban în vederea diminuarii vulnerabilității acestui spațiu, cu referire atât la riscurile „clasice”: naturale, sociale, tehnogene, cât și riscurile asociate, declanșatoare (triger), cu efect de „domino” etc.

Teoria riscului urban încearcă să ofere cadrul conceptual care să servească studiului fenomenelor periculoase în mediul urban în vederea unei înțelegeri cât mai profunde, punctele esențiale vizând conținutul conceptului de risc, ambiguitățile unor aproximări fenomenologice a riscului, posibilitățile de stăpânire a complexității lui, structurarea unui limbaj specific științei date; dualitatea reacției dintre risc și scara temporală.

Astfel analizat în universalitatea sa, riscul urban nu apare ca produs al unei dispuneri intrinseci a lumii reale. Dincolo de experiențele trăite, de evenimentele (procesele, fenomenele) observate, acesta cuprinde un întreg ansamblu de potențialitate, de posibilități de realizare a unor fenomene multiple, ale căror împrejurări de apariție se lovesc de cea mai mare incertitudine. Ori această dispunere condiționează existența riscului urban, prezent în toate subsistemele sistemului urban: naturale (geosisteme, ecosisteme), tehnice, sociale, mixte, rovocând disfuncționalități pronunțate în metabolismul și structura lor. Uneori acestea sunt generatoare de oportunități, cel mai adesea însă, de situații periculoase și de crize.

Riscul în mod normal, este „ascuns” în cadrul sistemului urban, din această cauză este subestimat, ba chiar în mod voluntar trecut cu vederea, uitate manifestările lui precedente, nu numai de factorii de decizie, dar și de însuși cei expuși la risc, el devenind perceptibil numai în momentul declanșării lui. Acest lucru face necesar introducerea a două concepte distinctive ale riscului urban, prima fiind expresia a unei potențialități, ce-a de-a doua – a celei de manifestare a riscului concret.

În direcția studiului riscului urban au fost parcurse câteva etape importante. În etapa de „pionerat” a gestiunii riscurilor urbane, conceptele determinante, ce vizau reducerea lor, se bazau numai pe domeniile asigurărilor și a proiectelor din domeniul ingineriei. A doua fază s-a bazat pe conceptul de sistem. Analiza complexității și a comportamentului sinergetic reprezentă etapa actuală în demersul înțelegerii globale a fenomenologiei riscurilor.

Astfel P. Nicolis și I. Prigogine (1979), plecând de la analiza sistemelor fizico-chimice și abordând complexitatea prin fizica non-echilibrului și teoria sistemelor dinamice, au constatat că lumea reală este dominată de instabilitate și fluctuații, responsabile de marea varietate și de multitudinea formelor și structurilor pe care le observăm în jurul nostru, o mică modificare a condițiilor inițiale putând conduce la amplificări enorme. Această descoperire a reînoit perceperea dinamicii sistemului urban (I. Ianoș, 2004) și a manifestării riscurilor geografice în cadrul lui.

O altă optică apropiată de E. Morin, pune în evidență capacitatea organizării subiacente a complexității spațiului urban. Această organizare nu poate fi realizată decât printr-o acțiune cognitivă, care ea însăși comandă decizii și acțiuni. De aici derivă activitatea individuală și colectivă a comunității care participă atât la construcția obiectivă și cognitivă a lumii reale. Teritoriul studiat nu are realitate decât prin modelele pe care le stabilim. Astfel, tot ansamblul complex s-ar putea distinge printr-o vocație de a produce (dar și de a se produce), de a lega (a se lega), a menține (dar și de a se menține) după o anumită concepție, al cărei interes extrem de importantă pentru înțelegerea a ceea ce înseamnă fenomenul urban. Această proprietate autoorganizațională și autoreferențială a sistemelor complexe urbane a fost descoperită de G. Y. Kervern, inginer-asigurator, în timpul studierii numeroaselor disfuncționalități majore și ale manifestărilor riscurilor în sistemele tehnogene și care propune un limbaj de comunicare între actorii implicați în reflectarea și managementul domeniului riscurilor. Această metodă constă în primul rând în identificarea situațiilor de risc, localizate în spațiu și în timp și a căror complexitate este produsă de dezordinea rețelelor. Aceste situații sunt regizate de același ansamblu de “legi” ale pericolului. Axiomele descriu organizarea și modelul de funcționare a sistemelor a căror dinamică este aceea a ansamblurilor relaționale a sistemelor, a căror dinamică este susceptibilă de a cunoaște faze de profundă dezorganizare (sisteme sindino-gene). Atunci când teoria riscurilor se leagă de problema decisivă care cere să înțelegem de ce o situație complexă poate fi purtătoarea unor pericole potențiale și poate să ajungă efectiv la pericole reale, ea conduce la conștientizarea diverselor carențe, slăbiciuni, generatoare de riscuri (disfuncționalități sindinogene) prezente în structuri sistemelor analizate, în comportamentele actorilor implicați și în cel al comportamentului populației urbane. Lista deficiențelor depistate după acestă metodă este lungă, iar natura lor variată: de la cea managerială la cea culturală (după L. Faugères, 1995). Prezența acestor deficiențe explică decalajele funcționale în cadrul sistemelor urbane, decalaje ce pot conduce la apariția situațiilor de criză. Astfel, dacă factorii și procesele naturale pot fi considerate a sta la originea marii majorități de evenimente periculoase, ulterior ele sunt condiționate într-un mod determinant în propagarea și impacturile lor de dinamica ansamblului rețelelor urbane.

Considerarea acestei dinamici conduce la examinarea din două perspective a rolului timpului în viața sistemului. Timpul riscului este totodată și dicontinuitate. Teoria riscurilor relevă regularități în geneza manifestărilor de risc. Ea descrie succesiunea acelorași secvențe în care situațiile de risc precedă și pregătesc situațiile de pericol, care dau naștere crizelor. Dar evenimentele de risc prin declanșarea lor, introduc ireversibilitate în mersul temporal. Rețelele, sistemele urbane în ansamblul lor, nu sunt niciodată reconstituite în mod identic după ruptură sau după faza de dereglare. Modificările aduse în sistemul urban conduc la tot atâtea moșteniri, ce vor juca un rol extrem de important în funcționarea ulterioară a lui și în apariția de noi disfuncționalități.

În prezent celor patru dimensiuni (statistică, socială, funcțională și spațială) care au definit dezvoltarea orașului modern, productivist și expansionist, ar trebui să li se adauge o dimensiune suplimentară și anume acea a riscului și a vulnerabilutății, a degradării sau după L. Faugères, o dimensiune sindinică. Manifestările riscului geografic contribuie la aceasta în strânsă relație cu celelalte manifestări ale riscului (economic, financiar, politic etc.). Fiecare manifestare de risc intervine în sisteme foarte sensibile, a căror comportamente pot fi profund afectate, provocând daune importante. Inundația sau cutremurul de pământ ajunge pe „terenul” economic, al sănătății, sociologiei și politicii. Criza socială are impacturile sale în planul economic, în funcționarea organizațiilor și rețelelor, în amenajările și funcționarea sistemului urban. Managerii așezării au astfel de luat în considerare, în orice moment, toată gama derivelor posibile de la normal care poate fi desemnată ca un complex de riscuri (complex sindinogen). Fiecare risc își are punctele, liniile și ariile sale generatoare, dar și punctele, liniile, ariile lui de impact, localizate cu precizie sau difuz, fixe sau fluctuante, mobile.

Orașul poate fi considerat a fi un bazin de riscuri (bazin sindinogen) a căror stăpânire de către geografie este decisivă pentru responsabilii gestiunii urbane. Anumite elemente din complexul de riscuri se înscriu în totalitate în spațiul administrativ al orașului și relevă responsabilitate din partea municipalității (riscurile endogene). Pagubele generate de alții sunt exportate dincolo de acest spațiu și alte stricăciuni generate de complexe de riscuri îndepărtate pot afecta orașul (risc exogen).

2.3.2. Riscul demografic

Riscul demografic este definit ca „… un proces (fenomen) social extrem, periculos pentru individ și societate, în ansamblul ei. Consecințele extreme ale riscurilor demografice sunt materializate în dezastre sociale. Pe lângă consecințele de ordin economic și social, „produsul extrem” al riscurilor demografice se măsoară în numărul victimelor, ca și în cazul riscurilor naturale” (V. Surd, 2001, p.184).

Dacă în cazul riscurilor naturale prognozele au un caracter marcat de ambiguitate, riscurile demografice, ca rezultat al acțiunilor umane și a stărilor sociale se bucură de o „estimare mai exactă”, pot fi evitate, pot fi ținute sub control, prevenire acestora fiind adesea posibilă și întotdeauna dezirabilă.

Adeseori noțiunea de risc în domeniul social se asimilează cu manifestări de ordin negativ care pun în pericol societatea în ansamblu, ori grupuri de persoane mai restrânse sub aspect numeric.

Capacitatea societății de a anihila ori de a preîntâmpina fenomenele purtătoare de risc demografic constituie un factor de primă importanță în ansamblul structurilor socio-economice teritoriale de diferite ranguri administrative.

Oricum, după opinia noastră, rămâne valabil adevărul cu valoare de axiomă, conform căruia cu cât numărul manifestărilor negative în ansamblul societății este mai mare, cu atât producerea „tulburărilor” este mai aproape de faza de declanșare.

În cadrul riscurilor demografice mai semnificative și cuantificate statistic la nivel național se conturează a fi rata criminalității, rata divorțialității, rata șomajului, rata accidentelor de muncă și cea a conflictelor colective de muncă. La acestea se adaugă rata mortalității infantile, ca indicator demografic extrem de sensibil la aprecierea indirectă a modului de dezvoltare economică, de civilizație, cultură și de „agregare socială”.

După Tr. Rotariu (2004), chiar dacă nu se identifică cu noțiunea de „probabilitate”, riscul demografic implică o judecată în termeni probabilistici. Se vorbește de un astfel de risc tocmai pentru că presupusa implicație negativă nu este certă, ceea ce înseamnă că ar trebui să se calculeze nu numai propriu-zis consecințele acțiunilor și comportamentelor demodrafice, nu numai să fie supuse unor judecăți de valoare, ci să se stabilească probabilitatea ca asemenea situații să apară. Autorul citat remarcă că acest din urmă aspect este foarte sensibil, căci practic oricărei consecințe i se poate acorda o șansă (chiar infimă) de apariție, adică este greu să se excludă categoric o anumită posibilitate, iar în momentul în care un pericol se prefigurează, îndeosebi la un nivel foarte sensibil cum este cel social, tentația oamenilor este de a-l exagera, spre a genera adoptarea unor mijloace de contracarare.

Tr. Rotariu (2004), destul de rezervat în ceea ce privește riscurile demografice, acceptă să vorbească de acestea dacă implicațiile unui fenomen sau proces care se petrece la nivelul populației poate fi judecat în termeni de „pericol”, „primejdie” etc., „…adică dacă este posibil ca să fie găsite niște criterii obiective și universale pentru o apreciere negativă a unor posibile evoluții demografice” .

Populația constituie fundamentul oricărei societăți umane. Procesele, fenomenele care se petrec la nivel demografic sunt generate de factori sociali și au efecte la nivelul societății. Problema care se pune, în lumina celor spuse mai sus, este de a stabili în ce măsură se poate judeca aceste efecte în termeni pozitivi sau negativi, aceasta fiind singura posibilitate rațională de a vorbi aici despre „riscuri”. Se poate considera că există două tipuri de situații în care se poate recurge la astfel de judecăți. Mai întâi, e vorba de procese de mare dimensiune care pot, prelungite un timp suficient de lung, periclita însăși existența populației, deci implicit a societății umane. În al doilea rând, este vorba despre efecte ale unor fenomene sau procese demografice ale căror consecințe se dovedesc negative în domenii ale vieții sociale unde o astfel de judecată este posibilă, adică în acele subsisteme ce permit stabilirea clară a aspectelor funcționale sau disfuncționale, cum este, de exemplu, sistemul economic (emigrarea unei categorii de populație, cu anumite caracteristici de vârstă, clasificare profesională etc., cu consecințe economice negative asupra unor zone și categorii de populație).

Riscul demografic poate fi pus în evidență prin însumarea mai multor procese cu conotații negative ce au loc la nivelul societății, cum ar fi:

divorțialitatea – proces ce pune în evidență durabilitatea și trăinicia cuplurilor și ascunde, în afară de datele statistice seci, adevărate drame individuale și colective, mai ales când familiile se dezagregă în faza în care copii sunt minori. Divorțialitatea este influențată de un complex de factori din sfera biologicului, socialului și economicului, și care sunt analizați mai pertinent și mai cuprinzător de către științele medicale, sociale și psihologice;

mortalitatea infantilă – reprezintă un indicator indirect, dar extrem de sensibil, al gradului de dezvoltare economică, a nivelului de cultură și civilizație;

subfertilitatea – o componentă a declinului demografic (cealaltă manifestându-se sub forma migrației) se manifestă printr-o scădere dramatică a ratelor fertilității. Acest indicator poate fi mascat de indicatori ai fertilității mai ridicați la un anumit segment al populației, reprezentat de o etnie cu comportament demografic mai „viguros”, în acest caz putându-se vorbi de o substituire a populației. În legătură cu acest factor apare un alt risc eventual tot mai puternic atât în lucrările teoretice cât și în discursurile politice, și anume de posibilitatea de disoluție a unor culturi locale;

îmbătrânirea populației. Deși îmbătrânirea demografică este esențialmente rezultatul scăderii fertilității, acest proces este tratat separat din cauza faptului că este vorba despre problema care ridică, la momentul actual, cele mai mari temeri, ceea ce și explică amploarea dezbaterii ei în lucrări de strictă specialitate, în mijloacele de comunicare. Pe de altă parte, în baza unor calcule, consecințele economice și sociale ale procesului de îmbătrânire par a fi deosebit de grave, putând duce la prăbușirea unor structuri importante, cum este sistemul public de pensii sau chiar întreg sistemul de asigurări sociale.

Procesul demografic despre care este vorba aici nu este ușor de înțeles în mod intuitiv și, pe deasupra, i s-a mai dat un nume care nu are darul de a ușura înțelegerea lucrurilor. Din nou apare acea periculoasă analogie a sistemului social (componenta sa demografică aici) cu organismul uman.

Este clar că dacă e vorba de populații umane, conceptul de îmbătrânire are cu totul alt înțeles. În modul cel mai simplu, se spune că o populație îmbătrânește dacă segmentul vârstnic al acesteia (de regulă, de la 60 sau de la 65 de ani în sus) dobândește o pondere tot mai mare în structura generală pe vârste a populației.

Analizând procesul real de îmbătrânire demografică regăsim o multitudine de varietăți de situații, dar care pot fi rezumate la:

îmbătrânirea populațiilor reale are deocamdată puțin de-a face cu creșterea vieții indivizilor care le compun; tendința actuală se datorează trendului descrescător al fertilității în ultimele decenii;

chiar dacă descreșterea fertilității s-a încetinit, îmbătrânirea continuă datorită inerției demografice, adică din cauza intrării în grupa superioară de vârstă a unor contingente mari, născute înainte de declanșarea scăderii masive a fertilității;

îmbătrânirea demografică nu va continua mereu. Structura pe vârste se va stabiliza dacă nivelurile de fertilitate și mortalitate se mențin constante sau populația chiar poate întineri, dacă fertilitatea va crește; altfel spus, îmbătrânirea nu este un proces obligatoriu și inevitabil.

În concluzie, „riscul demografic” al îmbătrânirii populației (dacă se înțelege prin „risc demografic” posibilitatea unei continue și inevitabile degradări a structurii pe vârste a oricărei populații) după părerea lui Tr. Rotariu (2004) este mult exagerat. Rămâne, desigur, „riscul social” al îmbătrânirii demografice, care este legat de consecințele negative ale unui proces de îmbătrânire, chiar dacă acesta nu durează indefinit. Cu certitudine, că dintre consecințele îmbătrânirii, cele economice pot fi cel mai bine caracterizate în termeni apreciativi, ca fiind negative. Chiar și pe acest plan restrâns, lista efectelor nedorite invocate este extrem de lungă.

2.4. Managementul riscului geografic

2.4.1. Aspecte generale

Sub analiza riscurilor se înțelege procesul de identificare a pericolelor, determinarea condițiilor și modalităților realizării acestora, precum și estimarea cantitativă a indicatorilor riscurilor individuale, sociale, pentru bunuri și pentru mediul înconjurător.

Sub managementul riscului se înțelege abordarea sistemică a diferitor mecanisme (juridice, organizaționale, economice, inginerești etc.) în vederea soluționării problemelor de prevenire sau de reducere a pericolului (riscului) până la un nivel considerat acceptabil.

Pentru prima dată metodologia analizei și a mamagementului riscului bazată pe conceptul riscului acceptabil a fost utilizată în Olanda, fiind considerată a fi baza științifică, pe care se constituie demersurile practice în vederea ridicării nivelului de securitate a unui teritoriu sau a unei comunități, ce locuiește în zone supuse diverselor tipuri de riscuri.

Potrivit acestei metodologii întreg „spectrul” valorilor riscului este împărțit în trei clase în concordanță cu așa zisul principiu al „semaforului” (fig. 6 a, b):

Fig. 6. Delimitarea riscului individual (a) și a riscului social pe cele trei domenii (b): a riscului inadmisibil (inacceptabil), a riscului acceptabil și a riscului neglijabil.

clasa „roșie”, a riscului inadmisibil;

clasa „galbenă”, a riscului acceptabil (admisibil);

clasa „verde”, a riscului neglijabil.

Dacă în procesul analizei riscului se apreciază că acesta se află peste limita pragului acceptabil (adică în zona riscului inadmisibil), atunci factorii de decizie (fie ei actori din domeniul administrației, fie ei actori din domeniul economic) sunt somați să ia măsuri în vederea reducerii riscului până la nivelul admisibil.

Dacă, însă se determină, că nivelul riscului se află „între două linii”, ce delimitează zonele riscului acceptabil și riscului inacceptabil, atunci factorii de decizie sunt determinați să ia astfel de măsuri în vederea reducerii riscurilor, care sunt considerate raționale din punct de vedere practic (subînțelegându-se că realizarea acestor măsuri nu trebuie să necesite cheltuieli sau demersuri exagerate). În aceasta constă așa numitul principiu ALARA/ALARP (as low as reasonably applicable/practicable) (fig. 7).

Între determinarea valorilor admisibile/inadmisibile a riscului individual și a celui social apar contradicții, greu de rezolvat. În majoritatea cazurilor tranșarea contradicțiilor ar trebui să se rezolve în favoarea individului, uneori în favoarea societății.

Determinarea concretă a valorilor pragurilor nu este doar o problemă socială, aceasta depinde de o multitudine de alte variabile de natură socio-economică, politică, culturală, psihologică.

Fig. 7. Componentele principiului ALARA (ALARP).

În general se consideră că nivelul pragurilor ar trebui trasate la un nivel atât de jos, pe cât este posibil din punct de vedere tehnic. Însă o astfel de tendință, după cum arată practica și estimările, conduce la pierderea rentabilității întregii activități economice. Din această cauză, atunci când sunt determinate aceste praguri, dând prioritate aspectelor sociale, este necesar să fie luat în calcul și nivelul dezvoltării economice atins de sistemul social dat.

Orice activitate practică, care supune unui risc exagerat societatea și individul, este inadmisibilă. Orice activitate, ce se situiază în zona riscului neglijabil nu are rost a fi controlată. De aici rezultă că, controlul din partea organelor abilitate și, prin urmare, managementului riscului pot fi supuse doar activitățile economice situate în zona „galbenă” a riscului.

În înțelegerea corectă a riscului un rol important îi revine conceptului de probabilitate. Șirurile de observații asupra producerii unor evenimente în viața oricărui sistem geografic pot constitui, prin seriile de date statistice furnizate, o sursă extrem de valoroasă pentru determinarea tipurilor de risc și a pragurilor semnificative ale acestuia în condiții specifice date.

„Memoria” sistemului, prin capacitatea sa diferită de stocaj a seriilor de date și informații privind producerea în timp a unor evenimente, permite stabilirea frecvenței unor evenimente neașteptate și evaluarea efectelor posibile asupra unor componente sau a întregului sistem. În același timp, aceste informații permit analogii cu alte sisteme similare, în care s-au produs astfel de evenimente, precum și încercarea de prevedere a unor evoluții cu caracter catastrofal ale acestora.

Aceasta constituie prima fază a complexului și dificilului proces de dirijare/management a riscului. Acțiunea cu evidentă tentă de prognoză, destul de laborioasă dar niciodată perfectă, este cunoscută în literatura de specialitate sub numele de anticipare.

„Memoria” și „anticiparea” sunt elementele de bază ale genezei riscurilor, ceea ce înseamnă că riscul a apărut și există numai cu participarea directă sau indirectă a omului. În sistemele naturale riscul este apreciat de “elementul uman”, situat în afară, cu toate că realizarea sa se produce în interiorul acestora. Sunt destul de rare situațiile când sistemele naturale pot, prin formele lor de organizare, să evite realizarea anumitor tipuri de risc (de exemplu, cele în care evoluția este simulară modelelor Lotka-Volterra). Realizarea unora dintre aceste riscuri pot pune în pericol chiar existența sistemelor naturale respective. Intervenția omului, determinată de un anumit scop, legat de existența sa, poate întârzia, elimina sau încuraja realizarea unor riscuri negative sau pozitive.

În acest context global o problemă esențială o constituie controlul riscului, a doua fază a dirijării riscului, ceea ce presupune cel puțin două aspecte: pe de o parte supravegherea și stăpânirea parțială a factorilor de risc, iar pe de altă parte încadrarea factorilor de risc în niște norme (praguri), care să indice când situația devine periculoasă.

Dintotdeauna societatea și-a creat și perfecționat sisteme de control ale riscului, mai mult sau mai puțin eficiente. Relativitatea eficienței controlului rezultă din complexitatea câmpului epistemologic al riscului, a cărui cunoaștere implică numeroase necunoscute. Însă, chiar dacă riscul s-ar putea aprecia între anumite limite, realizarea sa rămâne, de regulă, întâmplătoare, respectiv nu se știe când, unde, cât și sub ce formă va apărea evenimentul “anticipat”.

Controlul riscului poate fi parțial eficientizat prin abordări pragmatice, între acestea impunându-se cea probabilistică și cea normativă.

Abordarea probabilistică caută să anticipeze apariția unor evenimente cu caracter catastrofal sau chiar catastrofe în ecoluția sistemelor geografice. Dispunând de o imagine mai clară a trecutului, prin calculul probabilistic, prin statistică în general, se descoperă legitățile care “guvernează” riscul și evenimentele potențiale. Prin abordarea probabilistică se evidențiază și ciclicitatea unor evenimente naturale sau social-economice. Principalele operațiuni sunt depistarea factorilor care intervin în realizarea riscului și stabilirea corelațiilor între evenimente pentru a sesiza la timp caracterul riscant al unor situații, banale la prima vedere. Cel mai important element în studierea probabilistică a riscului în sistemele geografice îl reprezintă tocmai complexitatea acestora.

Abordarea normativă, practic neaplicată în studiile geografice concrete, are în vedere stabilirea unor norme (praguri) pentru anumiți factori de risc și pentru anumite sisteme geografice. Diferențierile foarte mari între aceste sisteme, mulțimea componentelor și a relațiilor dintre ele fac imposibilă stabilirea unor praguri clare pentru factorii de risc. Aceste praguri vor trebui să rezulte din măsurători, calcule, experiențe și să obțină “avizul” public sau legislativ, pentru a fi ulterior respectate. Câteva elemente, îndeosebi cele privind poluarea, rezistența clădirilor la cutremure, dimensionarea digurilor împotriva inundațiilor au niște praguri bine definite, dar praguri pentru elemente geografice complexe încă nu există și sunt deficil a fi stabilite.

Pragurile, în situația în care sunt stabilite la un moment dat, nu rămân invariabile. Există un fenomen evident de „migrație” a lor în funcție de evoluția gradului de cunoaștere a societății și a acumulării de experiență. Acestea pot „migra” pe scara valorilor spre cele inferioare, atunci când se constată efecte cumulative sau spre cele superioare, când știința și tehnica găsesc soluții de diminuare a riscurilor.

Caracterul constatativ, aposteriori, al acestei abordări o face inutilă în procesul de prognoză a unor evenimente catastrofale, dar prin respectarea normelor asigură eficiență controlului privind riscurile în sistemele geografice și nu numai. Se poate concluziona că cele două abordări sunt complementare, fiind indinspensabile în evaluarea și controlul riscului, în general.

Pentru cercetarea geografică, în condițiile dezvoltării durabile, rămâne ca un obiectiv important trecerea la analize de caz, pe tipuri de sisteme geografice, la generalizarea concluziilor și la stabilirea, chiar temporară, de intervale critice pentru anumiți factori de risc. Problematica riscului rămâne ca foarte complexă și totdeauna dinamică, progresele putându-se înregistra prin abordări interdisciplinare și prin studii de sisteme geografice etalon.

2.4.2. Problematica în ceea ce privește conceptul managementului (dirijării) riscului geografic

În legătură cu posibilitatea dirijării/managementului riscului apar o serie de probleme încă nerezolvate, cum ar fi:

Imposibilitatea creării unui sistem unitar de analiză a riscului în vederea dirijării lui. Pentru elaborarea acestui sistem ar fi necesare rezolvarea cu succes a cel puțin următoarelor aspecte:

sistematizarea și tipizarea tuturor formelor posibile de risc;

crearea unui sistem unic de cuantificare a riscului;

crearea unui sistem unic de criterii și parametrii de analiză a riscului;

elaborarea unor metode univoce de calcul a riscului însumat și a riscului complex;

alegerea praguri valorice maxime admise pentru riscul global.

Problema argumentării teoretice a principiilor enunțate în literatura de specialitate și aplicării lor în cadrul cercetărilor practice din domeniu.

Aspectele dirijării riscurilor în contextul imposibilității anulării acestora.

Reducerea izolaționismului regional și a celui problematic.

Antropocentrismul conceptului de risc geografic.

Inadmisibilitatea detectării reale a riscului pentru anumite domenii de activitate.

Problema zonelelor de fragilitate (zone în care există relații însuficient de stabile în cadrul sistemului, fie el urban, rural sau natural, aspect reflectat în apariția disfuncționalităților și conflictelor între potențialul environmental și exploaterea lui și inventarului lor, ca un prim pas în analiza vulnerabilității. Din acest motiv, analiza vulnerabilității lipsește încă din limbajul și instrumentele operaționale. Vulnerabilitatea nu apare nici în materialele cartografice (ca zone de reglamentare), iar o analiză a hazardului singur nu permite să vorbim de risc. Riscul e o noțiune relativă ce dapinde de percepția pe care o are grupul social despre hazard și despre vulnerabilitatea sa. Astfel, riscul evoluează în funcție de timp și de locuri, și va fi mai mult sau mai puțin acceptat.

2.4.3. Abordarea riscului în vederea dirijării lui

Orice analiză privind riscurile trebuie să treacă printr-o viziune globală a interacțiunilor dintre natură și societate.

Societatea umană a coabitat dintotdeauna cu riscurile naturale. S-a vorbit îndelung despre calamități, despre pedepse trimise de zei, dar termenul de risc și de catastrofă naturală rămân noțiuni într-o constantă evoluție.

Catastrofa este un eveniment care, atunci când se manifestă, surprinde comunitatea respectivă. Se definește un eveniment natural drept o catastrofă aposteriori, după cum el se manifestă pe un teritoriu dat. În funcție de capacitatea societății de a se proteja, evenimentul devine sau nu o catastrofă, știind că gestiunea acestuia depinde de nivelul de dezvoltare a comunității afectate.

Fig. 8. Etapele premergătoare dirijării riscului în cadrul analizei GIS.

Dimpotrivă, riscul nu e decât potențial. El măsoară evenimentul posibil apriori. Neputând să împiedice totul, cercetătorii au lucrat mult asupra previziunilor, deci asupra riscului, pentru a anticipa însăși catastrofa. Însă, cum remarcă B. Ledoux (1995), este deseori mai ușor să ajuți și să despăgubești decât să previi.

Gestiunea (dirijarea) riscului geografic ridică o serie de probleme, greu de rezolvat. Sunt necesare demersuri în direcția aprecierii cât mai precise, atât a probabilității, formei și intensității producerii proceselor generatoare de risc, cât și a gradului de vulnerabilitate și formelor de răspuns a elementelor sistemului geografic teritorial înainte, în perioada și imediat după declanșarea proceselor (fenomenelor) distructive.

Legătura dintre evaluarea vulnerabilității și diverse metode și instrumente ce vizează reducerea ei constituie la rândul ei un „coridor” important de cercetare.

Se disting câteva demersuri de analiză a vunerabilității:

Demers calitativ privind factorii de vulnerabilitate.

Demers semicantitativ de integrare a factorilor de vulnerabilitate și a elementelor vulnerabile.

Demers cantitativ privind elementele vulnerabile. În ultimul caz, vulnerabilitatea este concepută ca pondere procentuală din ceea ce poare fi pierdut în cazul unei calamități.

Dintre abordările consacrate din domeniul dirijării riscurilor un loc aparte îl ocupă modelarea matematică și utilizarea SIG pentru prognozarea în timp util a posibilelor manifestări și a efectelor producerii unor evenimente nedorite. O posibilă schiță logică a creării bazei de date SIG este dată în figura 8.

3. Riscul demografic. Aspecte metodologice

Într-un context pragmatic, cu reflexii și referiri spațiale bine conturate (fizic ori politico-administrativ), riscul demografic constă în incapacitatea unor colectivități umane, numeric variabile, de a exploata la parametrii de suficiență (autosuficiență) spațiul lor de control și apartenență, ele devenind pe ansamblu colectivități susținute și/sau dependente. Consecința directă, sesizabilă și cuantificabilă, constă în migrația rapidă și masivă de tip exod.

În aceeași manieră, pentru subzistență, colectivitățile în cauză „erodează” peste nivele permisibile, din baza lor ecologică, prin valorificarea a ceea ce piața solicită și plătește cel mai bine la un moment dat sau într-un anumit interval de timp. În acest fel, ele (colectivitățile), grăbesc și amplifică vulnerabilitatea componentelor naturale la risc, adjudecându-și inconștient apropierea temporală a „catastrofelor”.

Într-o manieră similară, sărăcirea unui teritoriu, în sensul cel mai larg, atrage după sine două consecințe demografice directe, și anume:

accelerarea proceselor de migrație și tendința de restabilire a unui nou echilibru între resurse și noul stoc demografic (faza de suficiență);

pauperizarea și dezagregarea socială în contextul continuării „drainului demografic”, cu efecte colaterale, cum ar fi creșterea mortalității, reducerea drastică a nupțialității și a fertilității, creșterea alarmantă a ratei șomajului și a criminalității, funcționarea ineficientă a unor instituții ale statului, cum ar fi cele pentru învățământ, sănătate, administrație, ordine publică ș.a. (faza de dezagregare).

După Tr. Rotaru (2005), „riscul (demografic s. n.) implică judecata în termeni probabilistici. După același autor, este dificil a statua o serie de indicatori și criterii obiective și universale pentru o apreciere negativă a unor posibile evoluții demografice. De aceea, autorul mai sus menționat desprinde trei mari categorii de riscuri demografice, și anume:

riscul suprapopulării Planetei;

riscul subfertilității;

riscul îmbătrânirii demografice.

În aceeași manieră, dacă există un risc (potențial) al suprapopulării la nivel planetar, trebuie să acceptăm și un risc al subpopulării la diverse unități teritoriale „subplanetare”, fizic ori politico-administrativ determinate.

Riscul subfertilității feminine este cel care induce și generează, în anumite condiții, riscul îmbătrânirii populației.

Având în vedere multitudinea variabilelor ce influențează un sistem demografic de tip deschis, orice prognoză, indiferent de rafinamentul metodologic al stabilirii acesteia, îmbracă doar un aspect orientativ-comparativ, de a da un răspuns plauzibil la întrebările de genul „ce s-ar întâmpla dacă ar avea loc procesul X, dacă s-ar produce fenomenul Y” și care ar fi consecințele temporal-determinate.

În cazul ales de către noi pentru a propune o analiză detaliată a riscului demografic, și anume Regiunea Bran, se înregistrează un „drain demografic” constant după anul 1990, echilibrul demografic restabilindu-se printr-o rată superioară a fertilității feminine în raport cu compartimentele teritorial adiacente. După 1990, ca urmare a reducerii, și apoi a sistării activităților miniere în sectorul central se înregistrează rate ridicate ale șomajului și tendințe demografice centrifuge sistematice. Cele mai afectate sunt arealele rurale periferice, în raport cu axa văii Arieșului, unde satele risipite de tip crâng sunt în faza finală a dezafectării pe cale naturală. Activitățile miniere, aflate în apogeu între anii 1965-1989, au absorbit o masă demografică masculină însemnată, în bună parte navetistă. Complementar, aproape orice familie de miner dispunea de un teren agricol care era utilizat pentru creșterea a 1 – 2 bovine pentru lapte și a porcinelor pentru carne. În perioada interbelică, din punct de vedere economic,Regiunea Bran au jucat un important rol de bazin forestier. Acolo unde nu se lucra în minerit, venitul era completat din exploatarea și vânzarea lemnului pe căi mai degrabă ilicite. Această practică s-a reluat și în etapa actuală ca un substitut al încetării activităților miniere ori s-a continuat acolo unde acestea au fost absente. „Golirea forestieră” a acestor munți este un fapt perceptibil în toate sectoarele, fenomen de altfel, nesingular din păcate și în alte părți ale țării.

Ca urmare a acestei activități, aproape generalizate și adesea în afara cadrului legal, se accentuează pericolul instaurării unui risc ecologic care grăbește depopularea sectorului montan. Domeniul turistic, ca o alternativă la minerit și la exploatarea lemnului, este departe de a genera locuri de muncă suficiente și necesare pentru a absorbi forța de muncă mai tânără și mai viguroasă.

De regulă, în asemenea situații (depopulare, șomaj, stări deplorabile ale infrastructurii, degradare ecologică), riscul demografic cumulează o spirală a fenomenelor negative, cum ar fi reducerea stocului demografic de vârstă școlară, cel al îmbătrânirii demografice și a creșterii dependenței la grupele de vârsta a treia și a patra, rate ridicate ale morbidității, ale mortalității, acte în afara cadrului legal, cum ar fi furtul și valorificarea clandestină a lemnului, alcolismul, delicvența juvenilă și rate mai ridicate ale criminalității, ca un corolar al regresului economic generalizat.

Pentru a pune în evidență cu exactitate fenomenul de risc demografic, la un moment dat am adoptat metoda chestionarului la nivel de localitate.

Astfel, chestionarul aplicat la cele peste 1000 de localități a cuprins 70 de întrebări, din care 50 % cu referire strictă la factorul demografic, iar restul cu privire la infrastructura, dotarea gospodăriilor, activități economice etc., care pun în interfață factorul demografic cu cel edilitar-economic.

Chestionarele au fost distribuite la primării pentru a fi completate, având un termen limită de cca. 120 zile.

Prima întrebare se referă la numărul locuitorilor localității, ca un prim indiciu al viabilității acesteia prin prisma factorului cantitativ. Apoi s-a cerut numărul bărbaților și al femeilor, total și pe grupe de vârstă, din 10 în 10 ani.

S-a cerut în continuare numărul născuților vii, numărul deceselor de vârstă sub un an, numărul total al deceselor, structura etnică și structura religioasă. Aceste două ultime tipuri de structuri pot pune în evidență comportamentul demografic, posibil diferențiat în funcție de religie și etnie.

S-a cerut apoi numărul și structura populației active, numărul elevilor, total și pe clase de studiu. Acest ultim aspect oferă indicii asupra funcționării sistemului local de învățământ (nr. elevi, nr. profesori etc.). S-a luat în considerare în continuare numărul pensionarilor și cel al persoanelor declarate fără nici o sursă de venit. Surprinde adesea numărul mare al unui asemenea grup demografic defavorizat din cadrul populației unei așezări (peste 10 %). S-au mai adăugat numărul de familii compuse doar dintr-o singură persoană și numărul persoanelor handicapate. S-a cerut a se indica numărul îmbolnăvirilor din totalul populației pe durata unui an, numărul condamnărilor definitive, cel al condamnărilor pentru crime.

Pentru a pune în evidență „căutarea” sau „respingerea” localității, s-a cerut a se preciza numărul persoanelor plecate definitiv din localitate în anul de referință și a celor stabilite definitiv în localitate în același an. În aceeași manieră, s-a cerut stabilitea numărului de persoane navetiste.

În continuare, s-au înregistrat numărul total de gospodării părăsite din totalul de gospodării, numărul persoanelor analfabete, numărul persoanelor cu pregătire superioară cu domiciliul în localitate. Acest din urmă aspect este semnificativ prin faptul că atât în perioada sistemului social politic și economic comunist, cât și în etapa actuală, lipsa modelelor intelectuale stabile din mediul rural, adevărate repere morale în perioada interbelică, conduce indirect la debusolarea unor mase de oameni, numeric variabile, și la derapaje îngrijorătoare de ordin social-moral.

În acest sens, s-au înregistrat numărul de divorțuri și numărul de căsătorii în anul de referință, numărul familiilor dezorganizate, numărul de familii cu un singur părinte, numărul de familii în concubinaj și numărul de copii abandonați .

Pe un asemenea fundament informativ se poate clădi un tablou mai rafinat al riscului demografic. Asociat cu analiza potențialului economic și a celui de dotare, se pot formula opinii obiective asupra stării demografice și se poate prezenta un tablou sintetic final al riscului sub formă cartografică, utilizând metoda consacrată a semnalării riscului prin nuanțe de culori:

verde – risc mic;

galben – risc mijlociu;

roșu – risc mare.

Bibliografie

1. Băloiu, L.M. -„Protecția mediului ambiant”, Academia de Studii

Angelescu, A. Economice, București, 1995.

2. Bran, F. -„Ecologie generală și protecția mediului”, Academia de

Dincu, I. Studii Economice, București, 1998.

3. Clipa, L. I. -„Poluarea mediului ambiant”, Editura Tehnică, București, 1978

4. Dumitrescu, I. -„Poluarea mediului”, Editura FOCUS, Petroșani, 2002

5.*** European Environment Agency dakebase; http: // www.eea.dk/frdb.htm

6. *** Al IV-lea Congres Mondial de Mediu Minier, Revista Minelor nr. 6 / 2001