Globalizarea Si Dezvoltarea Regionala In Turism

CAPITOLUL 1. GLOBALIZAREA: PREMISE, EVOLUTIE, CARACTERISTICI

Evoluția conceptului

Conceptul de globalizare a pătruns puternic în spiritul omenirii; el a devenit simbolul epocii. Ce acoperă exact acest concept, în parte, utilizat fără o definiție precisă? Adesea, globalizarea este invocată în țările sărace, ca și în cele bogate, pentru a ascunde o realitate internă. Cuvintele de genul celor precum, mondializare, globalizare, delocalizare, integrare sau convergență, circulă pretutindeni și au devenit pline de sensuri și valori contradictorii. Este oare globalizarea un concept de tipul celui de „țap ispășitor”? (Paul Krugman – Pop Internationalism, MIT Press, 1996).

Procesul conturează perspective favorabile pentru economiile țărilor lumii, pe care – totodată – le obligă să răspundă unor provocări, adesea, imprevizibile. Prin implicațiile sale, globalizarea constrânge sau, cel puțin, convinge acceptarea unor evoluții, uneori chiar dureroase și, în același timp, este în măsură să deschidă noi orizonturi, în general, accesul la noi piețe. Ea se dovedește o sursă viabilă în exploatarea unor noi oportunități dar, în același timp, o sursă de vii neliniști. În ansamblu, societatea de azi implică o viziune rezervată asupra globalizării, aceasta fiind resimțită, adesea, ca oferind mai puține posibilități și provocând mai multe dificultăți și riscuri, în special prin „devalorizarea frontierelor politice dintre state” .

Globalizarea și firmele multinaționale devin, când responsabilele tuturor problemelor interne ale țărilor și, în mod particular, ale modificării rolului statului, ale șomajului și subocupării, când, din contră, reprezintă singura ieșire pentru a reveni la o creștere însoțită de ocupare deplină și bunăstare socială.

Calificativul „global” a apărut la începutul anilor 1980 în marile școli americane de gestiune a întreprinderii, în celebrele „business management schools” de la Harvard, Colombia, Stanford și a fost popularizat prin operele și articolele unor consultanți în strategie și marketing: K. Ohmae, M. Porter. El a luat însă un avânt pe plan mondial, prin intermediul presei economice și financiare anglo-saxone. În materie de gestiune a întreprinderilor, termenul era utilizat cu referire la marile grupuri industriale, cu următorul mesaj: obstacolele în desfășurarea activităților acestora, pretutindeni acolo unde se pot realiza profituri, au fost înlăturate prin liberalizare și dereglementare (suprimarea obstacolelor juridice din calea liberei concurențe, micșorarea constrângerilor reglementare care apasă asupra activității firmelor). În plus, telematica și sateliții de comunicație pun la dispoziția acestora, formidabile mijloace de comunicație și de control. Toate acestea le conduc la o reorganizare și o reformulare a strategiilor internaționale ale firmelor.

Niciodată planeta nu a produs atâtea bogății ca în decursul ultimilor cincizeci de ani. De-a lungul istoriei sale, umanitatea nu a mai cunoscut o accelerare și o creștere atât de puternică a schimburilor de activități. Creșterile se regăsesc pretutindeni: în numărul populației mondiale, în durata medie de viață, timpul liber, gradul de urbanizare sau chiar în ceea ce privește numărul orașelor și statelor. În ansamblul său, lumea este , astăzi, mai prosperă: venitul mediu pe locuitor s-a triplat, P.I.B.-ul mondial s-a multiplicat de peste zece ori, de la 3.000 la circa 30.000 miliarde dolari. Partea indivizilor care beneficiază de o dezvoltare umană medie a progresat de la 55% în 1975 la 66% în 1997 și partea relativă a dezvoltării umane reduse a scăzut de la 20% la 10%. De asemenea, schimburi de bunuri, servicii, capitaluri sau informații au devenit mai numeroase ca niciodată, iar numărul corporațiilor transnaționale și alianțele strategice între companii din diverse țări au sporit continuu. Cu toate acestea, în loc ca inegalitățile între țări și în interiorul acestora să se reducă, ele continuă să crească. Bogații sunt mai bogați, săracii mai săraci, iar spațiul, mediul dezvoltării umane este mai comprimat.

Globalizarea constituie o trăsătură fundamentală a economiei mondiale contemporane, un nou mod de alocare – utilizare, specific perioadei postbelice și, în special, sfârșitului de secol XX. Globalizarea este termenul pe care s-a insistat, în mod constant, pentru a lua în considerare o dublă realitate: pe de o parte, internaționalizarea piețelor bunurilor, serviciilor și ale factorilor de producție și, pe de altă parte, apariția de firme industriale capabile de a gândi, fără greutate, dezvoltarea lor la scară mondială și de a desfășura, în acest scop, strategii globale de producție (diviziunea internațională a proceselor de producție), de comercializare (standarde mondiale, marcă mondială, produse lansate simultan în cele trei mari zone) și de gestiune (prin externalizare sau integrare de aporturi de firme specializate în materie de marketing, de creație publicitară, de audit contabil și financiar).

Într-un sens general, globalizarea economiei – ale cărui principale forțe motrice sunt comportamentul și strategiile întreprinderilor – semnifică sporirea, accentuarea interdependenței, a legăturilor dintre economiile naționale, sub efectul expansiunii și diversificării schimburilor de bunuri și servicii și a mișcărilor internaționale de capitaluri (respectiv, în condițiile creșterii părții producției destinate comerțului și acumulării investițiilor străine directe), a difuzării mai rapide și mai vaste a tehnologiilor, precum și, intensificarea tendinței de liberalizare, respectiv de reducere și eliminare a barierelor naționale dintre economiile statelor lumii. Potrivit lui F. Chesnais, transnaționalizarea crescândă a piețelor, a schimburilor și a sistemelor de producție ridică și, chiar, impune problematica viziunii economiei mondiale nu numai ca mozaic de economii naționale, dar și ca o juxtapunere de economii „supranaționale” sau regionale. În lucrarea sa La mondialisation du capital, autorul prezintă procesul actual „drept libertatea dobândită a capitalului de a se desfășura mondialmente…, expresie a triumfului economiei libere de piață…, globală prin natură”.

Globalizarea este rezultatul liberalizării schimburilor, a investițiilor străine, a tranzacțiilor financiare, în același timp, contribuind la accelerarea liberalizării mișcărilor de factori și bunuri. Considerând că, rentabilitatea și competitivitatea lor depind tot mai mult de internaționalizarea activității lor, întreprinderile fac presiuni asupra guvernelor pentru a obține o mai mare deschidere spre piețele externe. Aceasta înseamnă liberalizarea importurilor, libertatea de stabilire în alte țări, dreptul la tratamentul național în țările partenere, de reglementare și liberalizarea tranzacțiilor financiare internaționale. Globalizarea este un proces care favorizează difuzarea tehnicilor, ce devin accesibile pretutindeni. Ea tinde să facă națiunile mai omogene, odată cu multiplicarea produselor și tehnicilor universale, respectiv globale. În principiu, ea conduce la omogenizarea preferințelor naționale, la ștergerea oricăror surse de avantaje comparative, altele decât resursele și dotările naturale. Această convergență nu implică însă, dispariția schimbului, ca suport al tendinței de egalizare a prețurilor. Ca urmare, creșterea fluxurilor nu este indicatorul absolut al nivelului de integrare, globalizarea implicând, de asemenea, un proces de convergență a prețurilor.

Globalizarea semnifică creșterea activității economice dincolo de frontierele politice, regionale și naționale, sub formă de fluxuri tot mai intense de bunuri și servicii între țări, de schimburi și investiții și chiar de populație sau diverși actori economici – întreprinderi, bănci, indivizi – cel mai adesea, în căutarea unui profit și stimulați de concurență. Ea reprezintă producția și schimbul generalizat între diferite părți ale planetei, spațiul mondial fiind, astfel, spațiul de activitate și tranzacție al umanității. Prin acest proces, aceleași bunuri, servicii sau factori devin accesibili, în aceleași condiții de preț și calitate, în toate țările, în aceleași timp.

Globalizarea se referă la toate procesele prin care fiecare popor al lumii este încorporat într-o singură societate mondială, societatea globală.

Globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând, la rândul lor, o soluționare mai curând globală decât națională.

Procesul de globalizare are implicații importante asupra economiei mondiale. În primul rând, progresul economic al țărilor depinde tot mai mult de participarea lor la relațiile economice internaționale. În al doilea rând, globalizarea sporește reacția economiilor naționale la manifestările conjuncturale externe, accelerând transmiterea impulsurilor pozitive, dar și a șocurilor negative. Evoluții intervenite într-o parte a lumii pot avea consecințe importante asupra activității economice din alte părți ale lumii. În al treilea rând globalizarea atrage după sine, creșterea puternică a concurenței pe plan internațional, ceea ce stimulează inovația și sporește eficiența, întreprinderile care nu fac față acestei concurențe sporite sunt în pericol de a dispare. În al patrulea rând, în condițiile globalizării crescânde, sporește importanța reglementării multilaterale a relațiilor economice și implicit, ar putea crește rolul organismelor și organizațiilor internaționale cu atribuții în domeniu (OMC, FMI).

Evoluția și stadiul fenomenelor și proceselor sunt oare indicii care pot fi considerate ca reflectând intrarea într-o eră a noii globalizări? Lucrurile nu sunt atât de simple sau definitiv tranșate. Sub diferite aspecte, globalizarea este o tendință veche de mai multe secole, a cărei origine se confundă cu cea a capitalismului, într-o anumită etapă de dezvoltare (după unii autori, cu mult înainte); în epoca actuală, este un fenomen complex care pune în joc, în același timp, reguli de drept, structuri de piață, strategii de întreprinderi, tehnici de transport sau de comunicație. De aceea, nu este surprinzător faptul că, globalizarea economică este considerată una din cele mai puternice forțe ce a modelat lumea în ansamblul său, după cel de-al doilea război mondial.

T. Friedman apreciază că, globalizarea nu este doar o tendință, ci un sistem care acum a înlocuit vechiul sistem al războiului rece și, ca și acesta, „are logica și regulile sale proprii, care astăzi influențează (direct sau indirect) politicile, mediul, geopoliticul, economicul și, virtual, orice țară din lume”. Mai mult, globalizarea este un proces neîncheiat care își continuă evoluția contradictorie și rămâne o mișcare contrastantă, puternic controversată.

La mijlocul secolului XX, gândirea economică a epocii s-a bazat pe ideile lui Keynes care, prin teoria sa, a pus accentul pe faptul că, mecanismul economiei de piață poate să se deregleze. În încercarea de a soluționa crizele de supraproducție și, implicit, dezastrele provocate – mai ales, ca reacție la Marea Criză din 1929 când producția, ocuparea forței de muncă și prețurile s-au prăbușit într-o serie de țări industrializate, precum Anglia și S.U.A. – Keynes explică forțele ce stau la baza fluctuațiilor economice și propune o politică de menținere sub control a efectelor exagerate ale inflației, ale șomajului sau ale deficitelor comerciale, în general, ale dăunătoarelor excese ale ciclurilor economice.

Impulsionată prin măsuri fiscale și monetare expansioniste, economia de piață postbelică a cunoscut o perioadă de avânt fără precedent, confruntându-se apoi, în anii `70, cu alte probleme macroeconomice (stagflația); în continuare a urmat o nurmat o nouă perioadă de avânt economic, care s-a transformat în anii `80 într-un declin, pentru ca în anii `90 să apară probleme mult mai greu de soluționat, cum ar fi, creșterea lentă a productivității și salariilor reale sau necesitatea stabilirii unui echilibru între amenințarea inflaționistă și nevoia de a asigura un grad cert de ocupare.

Noul model de organizare și exploatare, pus în aplicare la sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-a concretizat prin instaurarea consumului și producției de masă, denumit fordism. Potrivit mecanismului de reglare fordist, cererea națională se adresa, prioritar, ofertei naționale, piața internă – alcătuită din ansamblul populației unei țări – constituind sprijinul cel mai important. Ca reacție la criza latentă a fordismului care s-a dezvoltat începând cu mijlocul anilor 1960, asistăm la o internaționalizare crescândă a piețelor: crește partea importurilor și exporturilor în volumul global al schimburilor și, la fel, partea investițiilor externe.

Deschiderea puternică a economiilor nu va rămâne fără rezultat în ceea ce privește organizarea lumii: instaurarea globalizării economiei, respectiv o întrepătrundere și o interdependență sporite a economiilor; strâns legat de acestea, concurența dintre diferitele economii care nu va înceta să crească, va avea drept consecință tendința de specializare și concentrare a fiecăreia dintre ele pe sectoarele lor competitive. Specializarea sporește productivitatea și, pe termen lung, creșterea volumului schimburilor comerciale și a productivității duce la ridicarea nivelului de trai al fiecărui cetățean.

Este globalizarea veche de 20, 200 sau 2000 de ani? – se întreabă O’Rourke și J. Wiliamson.Alegerea unui moment sau a altuia pentru începutul istoriei globalizării poate fi arbitrară și, fără îndoială, contestabilă. Dar, cuvântul globalizare nu a invadat discursurile decât după 1989, antrenând o vastă dezbatere la sfârșit de secol. Globalizarea, ca fenomen care străbate politica, economia sau viața cotidiană este un fenomen foarte recent.

Globalizarea nu se rezumă numai la intensificarea schimburilor comerciale, ci și la criteriul de deschidere a frontierelor. Globalizarea este apropierea deodată a societăților, indiferent că din motive tehnologice sau politice.

Căi majore de manifestare

În lume este pe punctul de a se crea o societate civilă internatională care reuneste zeci de organizații neguvernamentale, naționale, asociații, sindicate etc. din diverse tări.

Fenomenul globalizării a favorizat de-a lungul deceniilor, o transformare în sfera puterii. Adevarații stapâni ai lumii nu mai sunt cei ce dețin aparențele puterii politice, ci cei ce controlează piețele financiare, autostrăzile comunicării, industriile informatice și tehnologiile genetice.

Nenumarate teorii generale de aplicare propuse de eseiști și-au arătat slăbiciunile în fața globalizării. Aceasta se datorează faptului că globalizarea se caracterizează printr-o “revoluție” multiplă. Globalizarea ca fenomen multidimensional se concentrează în jurul unor direcții fundamentale : economică, socială, tehnologică, culturală, religioasă si de securitate.

Globalizarea economică. Componenta economică este cea mai dinamică formă de impunere și de manifestare a globalizării.

Dinamica dominantă este globalizarea economiei. Ea se bazeaza pe “ideologia gândirii unice, care are decretat că acum este posibilă o singură politică economică și că numai criteriile de piață și neoliberalismul (competitivitate, productivitate, liber-schimb, rentabilitate etc.) permit unei societați să supravietuiască pe o planetă care a ajuns o junglă concurențială”.

Globalizarea economică se caracterizează printr-o interdependentă din ce în ce mai puternică a economiilor din numeroase țări datorită liberului schimb comercial. Economia se transformă din sisteme închise în elemente ale unui sistem mondial, se schimbă noțiunea de “economie națională“. Robert B. Reich spune că nu vor mai exista economii naționale și că in interiorul granițelor naționale vor rămâne doar oameni care formează națiunea.

Oleg Serebrean, considera că “instituția economică de bază devine corporația transnațională, care își amplasează fabricile și își comercializează produsele acolo unde îi este mai convenabil, fară a lua în considerare existența granițelor “.

Datorită apariției noilor tehnologii, globalizarea privește mai ales sectorul financiar care domină sfera economiei. Globalizarea financiară a capatat o semnificație și o putere mai mare în ultimii ani. Faza actuală a globalizării capitalului financiar, este caracterizată prin reimpunerea dolarului ca monedă internatională (dar și apariția concurentului numit Euro) apariția bonului electronic, cresterea explozivă a volumului tranzacțiilor financiare, exarcerbarea rolului speculațiilor bursiere.

Globalizarea aduce cu sine în mod cert o noua filozofie de organizare si derulare a activităților economice. Nici un stat nu-și va mai putea permite să subventioneze activitati economice care se dovedesc neprofitabile pentru că viața mondială îl va sancționa. Competiția va fi cu siguranță acerbă, dar cel ce va realiza în condiții economice corespunzatoare un produs, va avea automat și piață de desfacere.

Piata unică, globală, constituie o bună oportunitate pentru statele mici. Acestea se pot adapta mai ușor cerințelor pieței, își pot reorienta mai ușor economiile spre ramurile de interes mondial și pot, la un moment dat, să dețină manopolul în domenii pe care alții nu le-au experimentat înaintea lor.

Piața globală va fi guvernată de reguli care disciplinează producatorii, în sensul înlaturării concurenței neloiale. Statele care vor intra în circuitul mondial de valori economice se vor putea considera ca acționeaza la adapostul unei umbrele de securitate economica. Deoarece intr-un astfel de sistem, declinul economic sau prabusirea economiei unui stat are implicatii asupra tuturor. Ca atare, interesul general va fi acela de a-l ajuta pe cel aflat în dificultate, pentru a nu periclita securitatea sistemului.

Țările mici mai au un avantaj potențial în acest nou cadrul economic: se impune pe “piața inteligențelor“. Noile tehnologii vor trebui perfecționate, iar pentru aceasta va fi nevoie de un aport mondial de inteligente creatoare. Economia globala va fi una a cunoasterii.

Se apreciază ca transferul de informații constituie un efect pozitiv al procesului de globalizare. Acest fenomen a aparut încă din antichitate, atunci cand savanții își transmiteau unul altuia, rezultatele propriilor studii și cercetări, folosind limba latină sau limbajul cifrelor. În secolul XXI acest lucru se va realiza mult mai simplu grație tehnologiilor. Comunicarea între indivzi se face instantaneu, informația curge în ambele sensuri cu viteză foarte mare.

Ca să poata funcțina sistemul economic trebuie să nu mai existe mari decalaje tehnologice intre partile componente ale sistemului.În procesul de globalizare trebuie să se implice cât mai mulți actori. Economia internațională traditională s-a caracterizat printr-un numar limitat de actori ( statele naționale, companiile multinaționale.

Globalizarea economiei implica noi actori, care sunt în masură să pună în pericol liniaritatea anterioară a proceselor și fenomenelor economice: companiile transnaționale, uniunile de state, orașele sau porturile mari, zonele sau regiunile mici aparținând mai multor tări. Mai multi actori pe scena economică înseamnă reducerea influenței actorilor majori.

Globalizarea tehnologică. Asa cum în revoluția industrială munca oamenilor a fost inlocuita cu masina, în revoluția tehnologică și informațională actuală, creierul a fost înlocuit cu computerul. “Cerebralizarea generală“ a uneltelor de producție (atât în industrie cât și în servicii) este accelerată in plus de explozia noilor retele de comunicatie si de proliferarea lumilor cibernetice ”.

Revolutia tehnico – stiințifică, va aduce stabilizarea economică lumii printr-un mecanism tehnologic care are în centru comunicatiile. Globalizarea tehnologică a schimbat teoria economică clasică, traditională, aratand că producția și comertul se bazează pe cercetare și dezvoltare, servicii de comunicare și mai puțin pe resurse naturale, utilaje și echipamente industriale.

Globalizarea politică. Globalizarea politică, ca parte componentă a unui proces multidimensional, reflectă “hegemonia ideologiei neoliberale în care a triumfat economia de piată și dominația modelului democratic occidental in deciziile interne ale unei tari si deciziile dintre tari“. Odata cu caderea comunismului in 1989, democratia ( la nivel mondial ), a pus capat divizarii lumii. Acest lucru a fost facilitat si de beneficiile globalizarii tehnologice, care a realizat “mariajul intre informatie si tehnologia de comunicare“.

Acum, democrația riscă să își schimbe conținutul, deoarece libertatea politică este afectată. Guvernanții aleși prin votul formal al cetatenilor, nu mai reprezintă interesele lor ci interesele grupurilor care le finantează campaniile. Asistăm la afirmarea puterii economice în fața puterii politice.

Globalizarea sociologică. Cele doua globalizari, tehnologică si economică, modifică conceptul de putere, inspecial acela de putere politică. In acest context Ignacio Ramonet spunea ca democratia isi pierde din credibilitate, pentru ca cetatenii nu mai pot sa intervina eficient prin vot in domeniul hotarator al economiei. Economia este din ce in ce mai mult deconectata de social.

Globalizarea sociologică este mai puțin analizată și fundamentată, dar cuprinde proiecte benefice omenirii cum ar fi:

– liberalizarea schimburilor educationale ;

– structurarea neierarhica a societăților și fundațiilor nonguvernamentale ;

– realizarea acordurilor guvernamentale și dintre asociațiile specializate pentru combaterea bolilor sociale, a intolerantei religioasa, rasiale, sexuale sau de alta natură.

În lume este pe cale de a se crea o societate globală. Aceasta societate globală are un centru si o periferie. “Centrul furnizează capital și impune politici, periferia le primeste in diverse forme de dependenta si executa pe plan national politici adaptate, nevoilor capitalului care il insotesc și nu ale utilizatorilor care il platesc. Beneficiile nu sunt egale. Există minorități favorizate si majoritati care trebuie sa accepte o anumita stare “.

Globalizarea culturală. O trasatura obiectiva a globalizării este actiunea sa asupra culturii. Este de remarcat saltul de la efortul cerebral la confortul digital. “ Simbolurile universalizate, atrofiate la dimensiunea consumului și recuperarii imediate a investiției, asaltează simbolurile culturale autentice si rafinate, distinctive de civilizatie, sau dimensiunea spiritualității “.

Globalizarea culturii se caracterizează prin: circulația valorilor culturale și confruntarea lor pe piața criticilor și pe cea a achizitorilor; libera circulatie a tehnologiilor culturale și accesul la mijloacele de comunicare universale (internet,televiziune). Globalizarea produce o anumită conformitate a comportamentului în toata lumea. De aceea valoriile culturale nationale au trebuit reevaluate. Trebuie evidentiate tendintele benefice de a sterge diferentele de limba, și excesul de simbolistica, fară a le știrbi personalitatea si originalitatea.

Totuși o cultura globală ar fi o imposibilitate, crede Johan Galtung. Există un fond de valori comune dar un “ supermarket cultural global “ar fi indezirabil, generand o zgomotoasa si ineficienta alerta identitara“.

Caracteristici generale și particulare

Pentru a face față noilor provocări, statele au creat un fel de directorat mondial, de adevărat guvern al lumii, ai cărui principali actori sunt: Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică, Organizația Mondială a Comerțului, Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeană și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Fiecare “actor” dintre aceștia și-a creat propia politica dar și corpul de cadre, care nu depind însă de nici un guvern național. În paralel se constată o creștere a influenței organizațiilor internaționale neguvernamentale ce acționează în plan global, într-un domeniu larg de activitate de la Green Peace (organizație ecologistă), la Amnesty International (organizație ce respectă drepturile omului). Toate aceste organizații au primit o recunoaștere oficială din partea O.N.U..

Pe fondul procesului de separare a statelor și zonelor planetei în state (zone) bogate și state (zone) sărace (decalajele Nord-Sud), la care adaugăm cele două conflagrații mondiale cu efectele lor devastatoare în toate domeniile, a apărut oferta statelor bogate de a face eforturi comune pentru depășirea noilor probleme mondiale.

La Bretton Woods au luat naștere Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, organisme care controlează și dictează arhitectura economiei mondiale.

Banca Mondială este o organizație formată din cinci agenți, care acorda împrumuturi și credite garantate pentru cele 177 țări membre. În afară finanțării unor proiecte cum ar fi construcția de căi de comunicații, instalații pentru producerea energiei electrice sau instituții de învățământ. Banca Mondială acorda astăzi împrumuturi pentru restructurarea sistemului economic al țărilor, prin finanțarea programelor de ajustare structurală. Banca gestionează un portofoliu de împrumuturi de aproximativ 200 miliarde dolarii, din care în 1999 a acordat cifra record de 28,9 miliarde dolarii unui număr de peste 80 de tari.

Fondul Monetar Internațional are ca misiune sprijinirea cu bani pe termen scurt, a țărilor care au dificultăți în echilibrarea balanței de plăți. Împrumuturile devin disponibile însă, doar în momentul în care solicitanții cad de acord să efectueze reforme în sistemul economic propriu, pe scurt, să implementeze programe de ajustare economică.

Deciziile la Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional se iau prin vot al Consiliului Directorilor Executivi, care reprezintă țările membre. Funcția de președinte al Băncii Mondiale este rezervată unui american, în timp ce în cazul Fondului Monetar Internațional, este vorba de o moștenire europeană.

Se poate afirma că nimic din ceea ce se petrece nu este la întâmplare deoarece exista un set de reguli pe care lumea economică trebuie să le respecte. Setul de reguli de bază a fost stabilit, sub presiunea Statelor Unite încă din 1944 la Bretton Woods. Atunci a luat ființă Acordul General pentru Comerț și Tarife (G.A.T.T.).

G-7 a fost un alt organism care a impus regulile. G-7 este un club al celor mai industrializate state ale lumii. Deciziile adoptate de acest organism au dat tonul schimbărilor în politicile financiare, stabilirea nivelului taxelor, definirea sferelor de influența economică, politicile pentru exploatarea resurselor.

Organizația Mondială a Comerțului (W.T.O.), în calitate de moștenitoare a G.A.T.T., este organizația care este principalul motor al globalizării economiei, prin impunerea regulilor pieței libere, a piețelor deschise, a renunțării sau unificării taxelor vamale, a pieței unice globale deschisă competitivității și productivității, integrării pe bază de competitivitate a economiilor naționale etc. Organizația Mondială a Comerțului are numeroși adversari, îndeosebi în rândul statelor în curs de dezvoltare, a uniunilor sindicale, mișcărilor ecologiste, mișcărilor naționaliste.

Acordurile sau Organizațiile Comerciale Regionale sunt în același timp motoare, dar și efecte ale procesului globalizării. În această categorie pot fi enumerate: Uniunea Europeană, Acordul pentru Liberul Schimb în America de Nord (N.A.F.T.A.), Acordul Multilateral pentru Investiții (M.A.I.), Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), Piața Comună a Conului Sud (M.E.R.C.O.S.U.R.), Asociația Națiunilor Asiei de Sud-Est (A.S.E.A.N.).

Uniunea Europeană. Ideea unei instituții europene nu este nouă, statele și cetățenii Europei subliniind de-a lungul timpului, în diferite forme și prilejuri, necesitatea strângerii rândurilor, pe baza unor tradiții și valori comune, în fața unor provocări diverse, începând de la spectrul unor conflicte armate și terminând cu necesitatea armonizării, dezvoltării economice și sociale. Instituțiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie apropierii națiunilor europene.

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică este continuarea din 13 ianuarie 1960 a O.E.C.E., cuprinzând pe lângă membrii acesteia, Statele Unite, Canada, Japonia, Australia. Această organizație are ca misiuni majore să contribuie la pregătirea politicilor economice ale marilor democrații industriale, să urmărească evoluția acestor economii și să organizeze schmburi de informații în materie de ajutor pentru dezvoltare.

Asociația Națiunilor Asiei de Sud-Est este creată la Bangkok în 1967. În timpul războiul american din Vietnam, scopul acestei asociații este de a regrupa statele din zona pe care o amenință comunismul. În 1990 marea ambiție a acestei organizații a fost de a se transforma în zona de liber schimb până în 2008.

Acordul pentru Liberul Schimb în America de Nord regrupează Statele Unite, Canada și Mexic. În termeni ce privesc populația și producția, ponderea N.A.F.T.A. este aproape echivalentă celei a Uniunii Europene. Obiectivul este înlăturarea progresivă pe parcursul a 15 ani a tuturor obstacolelor tarifare și nontarifare pentru schimburi.

Piața Comună a Conului Sud conceput în 1991 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995, asociază Brazilia, Argentina, Paraguay și Uruguay. M.E.R.C.O.S.U.R. crează între statele participante o uniune vamală: în 1995, 90% din schimburile economice dintre aceste țări, nu sunt supuse taxelor vamale.

Aceste organizații regionale promovează reguli economice care sunt valabile numai pentru statele membre. Organizațiile regionale operează cu standarde de competivitate globale, niveluri ale tarifelor și reguli de comerț globale, folosesc sisteme de comunicații și inormaționale create la nivel global.

În acest context regionalizarea este un “adjutant “al globalizării, un factor de întărire a regulilor stabilite la nivel mondial. Pentru că globalizarea să devină deplină, este nevoie că principiile sale să fie însușite și respectate încă de la nivelul regiunilor. “Regionalizarea ar putea fi numită garant al globalizării “.

Este de remarcat influența companiilor multinaționale și transnaționale în grăbirea procesului de globalizare.

O companie multinațională tradiționala este o companie națională cu filiale în străinătate. O filială nemțească a unei companii americane, de exemplu, fabrică tot ceea ce se vinde în Germania. Companiile transnaționale au o singură unitate economică: lumea întreagă. Pentru aceste companii, frontierele naționale nu mai înseamnă nimic. Ele își deschid sucursale acolo unde condițiile economice le avantajează. Existența sucursalelor pe întreg mapamondul, fac necesar transferul de bunuri și capital permanent intre sucursale, operațiuni care în mod constant scapă de sub controlul autorităților locale. Acesta este motivul pentru care aceste companii transnaționale sunt considerate astăzi actori ai relațiilor internaționale de multe ori mai importante decât statele naționale.

Influența companiilor multinaționale este de asemenea o prolemă controversată, deoarece acestea iau uneori decizii pe care guvernele naționale nu le pot influența decât în mică măsură. Aceasta poate duce la o erodare a fundamentului structurii sistemului international și anume a principiului că numai statele singure sunt suverane.

1.3.1. Cauzele globalizării

Globalizarea este susceptibilă la o varietate de explicații. Anumite păreri citează avansul tehnologic și dinamica antreprenorială ca forțe conducătoare din spatele globalizării, în timp ce altii au subliniat rolul cadrului legislativ la început în crearea premiselor și apoi în dirijarea globalizării. Din punctul lor de vedere, marxistii au văzut capitalismul ca motor al globalizării, în timp ce alte explicații au găsit cauzele primare în domeniul structurii cunostințelor și al politicii culturale.

Fiecare dintre aceste perspective luată individual oferă o înțelegere nejustificat de limitată. O cuprindere generală a globalizării ar trebui să combine elemente din diferite abordări. O prea mare simplificare și o întelegere simplistă pot genera politici greșite. În cazul globalizării, relațiile sociale implică legături complexe care nu pot fi reduse la o singură cauză precum statul, tehnologia, capitalismul sau imperialismul cultural.

În cele de mai jos, vom considera globalizarea ca fiind cauzată si impulsionată de o serie de fenomene, foarte diferite dar totuși inter-conectate, si anume:

– răspândirea raționalismului ca un cadru de cunoastere dominant

– anumite evoluții în dezvoltarea capitalistă

– inovații tehnologice în comunicații și procesarea datelor

Niciuna dintre aceste cauze principale nu primează asupra altora, toate aceste evoluții fiind intercorelate, iar impactul exact al fiecăreia nu poate fi măsurat.Explicațiile avansate au un caracter sistemic, în care fiecare dintre fortele primare este înțeleasă simultan ca o cauză și ca un efect al altora.

Raționalismul

O serie de teorii sociale au relevat imporțanta structurilor de cunoastere în conturarea vieții sociale. De exemplu, Max Weber înțelegea modernitatea în termeni de gândire raționalistă.

Raționalismul este o configurație generală a cunoașterii care a promovat larg răspândirea gândirii globale și, prin asta, tendinta mai generală de globalizare. Acest cadru de cunoastere are patru trăsături distinctive: raționalismul este secularist (el definește realitatea în întregime în termeni de lume fizică, fără referințe la forțe divine), este antropocentric (înțelege realitatea în termeni de interese si activități umane), are un caracter scientist (consideră că fenomenele pot fi înțelese prin adevăruri descoperite prin aplicarea riguroasă a unor metode obiective de cercetare),este instrumental (acordă valoare mai mare intuițiilor care-i fac pe oameni să resolve problemele imediate).

Raționalismul a încurajat creșterea suprateritorialității în mai multe moduri.

Această structură de cunoastere a furnizat o bază ideatică pentru celelalte cauze principale ale globalizării. Mai mult, o serie de impulsuri pentru crearea geografiei suprateritoriale vin din logica internă a raționalismului, de exemplu caracterul secular al raționalismului i-a încurajat pe oameni să-și construiască întregul existentei lor în termenii planetei si nu în termeni divini. Descoperirea unor adevăruri general valabile si încurajarea gândirii umane pentru a întelege Pământul ca un întreg s-au constituit,de asemenea, în impulsuri către globalizare.

Caracterul antropocentric al raționalismului ne-a directionat conștiințele către spațiul ocupat de umanitate, în concepția antropocentrică cosmosul nefiind conceput nici ca domeniu divin, nici ca domeniul unui trib, ci ca spațiul unic, „casa umanității”.

Caracterul scientist și instrumentalist al raționalismului a condus și el la globalizare, cunoașterea știintifică fiind non-teritorială, adevărurile deduse prin metode obiective fiind general valabile, oriunde, oricând si pentru oricine.

În concluzie, gândirea rațională a încurajat creșterea imaginației globale și a diverselor activități materiale suprateritoriale (comunicații, piețe, etc.) într-o varietate de moduri.

Capitalismul

Deși raționalismul a fost necesar și indispensabil pentru expansiunea spațiului mondial, dezvoltările în structurile de cunoastere n-au fost suficiente pentru a cauza globalizare. Forțele materiale, respectiv structurile de producție, au jucat un rol central. În particular, economia politică marxistă a afirmat că capitalismul este forța conducătoare a globalizării. Însusi Karl Marx anticipa cresterea suprateritorialițătii când afirma în „Bazele critice ale economiei politice”: „capitalul prin natura sa conduce dincolo de orice barieră spațială” către „cucerirea întregului Pământ pentru piețele sale”.

Asa cum am insistat anterior asupra relativei autonomii a structurilor de cunoaștere,argumentele prezente resping afirmațiile materialiste care explică dezvoltarea relațiilor supra-teritoriale exclusiv prin capitalism. Totuși, impulsul spre acumularea de surplus a avut un rol central în cadrul istoriei globalizării, iar legăturile mondiale ar fi putut cu greu apărea și prolifera în absența capitalismului.

Capitalismul este o structură de producție în care activitatea economică este orientată inițial și prioritar spre acumularea surplusului. Cu alte cuvinte,producătorii capitaliști (ce pot fi indivizi,firme private,societăți pe acțiuni sau alți actori colectivi) tind să acumuleze resurse tot mai mari,în exces față de nevoile lor de supraviețuire. Producția capitalistă contrastează cu economia de subzistență (în care nu apare surplus) si cu societatea risipei (unde orice surplus este imediat risipit printr-un consum de lux). În capitalism, surplusul este investit în continuarea producției, în scopul obținerii unui nou surplus care este iar reinvestit într-o și mai mare producție,în speranta obținerii unui și mai mare surplus ș.a.m.d. Această goană perpetuă spre creșterea valorii surplusului tinde să ducă tot mai mult economia înspre o logică capitalistă. Deci, în timp, nu numai agricultura, mineritul, producția industrială,transportul și finanțele, dar și educația, consumatorii, asigurările sociale, sănătatea, ba chiar și ingineria genetică pot deveni cadru al acumulării.

Atât timp cât toți cei implicați în ordinea capitalistă caută să acumuleze într-un fel sau altul, acest mod de producție implică o concurență perpetuă si atotcuprinzătoare spre distribuirea surplusului. O astfel de concurentă apare între firme, clase, rase, sexe, țări etc. Unele lupte sunt fățise, spre exemplu disputele salariale, alte conflicte rămân latente, cazul țărilor sărace care constată transferul unei părți din surplusul oricum limitat al lor înspre țările bogate în cadrul plății datoriilor externe. Nenumărate experiențe istorice de acest fel au arătat că capitalismul are tendința să mărească exploatarea si alte inechități, dacă nu sunt implementate constient măsuri de contracarare.

Capitalismul a impulsionat globalizarea în patru căi principale.

În primul rând, împinse de logica capitalistă, multe firme și-au urmărit piețele globale ca un mijloc de creștere a vânzărilor. Creșterea vânzărilor totale la o anumită rată a profitului aduce în mod evident o mai mare acumulare totală. Mai mult, producția mai mare în scopul aprovizionării piețelor globale poate aduce economii de scară semnificative și, prin urmare, creșterea marjelor de profit. Întreprinderile capitaliste sunt astfel stimulate să-și dezvolte distribuția mondială, reteaua de vânzare și infrastructura comunicațiilor globale în sprijinirea lor.

Considerentul supra-teritorial oferă un al doilea avantaj al acumulării. Managerii pot modifica prețurile într-o manieră coordonată de-a lungul piețelor globale în scopul maximizării profitului total al companiei. Marjele de profit mai mari pe piețele mature pot permite companiei să acopere pierderile temporare determinate de pătrunderea pe noi piețe internaționale. O strategie de preț globală poate, de asemenea, avea un randament mai mare pe termen lung. În al treilea rând, sourcing-ul global a generat importante căi noi în stimularea acumulării, în special pentru marele capital concentrat în mega-corporații. Acesta servește în mod clar intereselor capitaliste, atunci când firmele pot să-ți plaseze capacitățile lor de producție acolo unde resursele sunt optime și costurile sunt scăzute.Într-adevăr, teama de a vedea activele corporațiilor supra-teritoriale plecând în altă parte poate induce o legătură teritorială între lucrători și guvernul din tările gazdă în ați tempera cererile legate de partea lor din sporul de valoare.

Asemănător, globalizarea a oferit capitaliștilor un mod de a contracara strategiile socialismului si etatismului economic, care se afirmau în țările sărace la jumătatea secolului al XX-lea. În procesul decolonizării, multe state din Africa, Asia si America Latina urmăreau să includă sub jurisdictia lor controlul dezvoltării capitaliste. Aceste guverne au făcut exproprieri, au introdus planificarea centralizată,iar unele voci cereau chiar reparații din partea țărilor bogate ca o compensatie pentru exploatarea capitalistă din trecut globalizarea productiei și finanțelor au oferit marelui capital mijloace spre o redistribuție a avuției mondiale, astăzi rămânând foarte puține țări socialiste.

În fine, capitalismul a impulsionat globalizarea prin faptul că spațiul suprateritorial a oferit oportunități suplimentare de acumulare. Comunicațiile și fluxurile financiare globale au mărit aceste posibilități de acumulare prin ele însele,ramuri precum telefonia, site-urile web, tranzacțiile valutare etc. generând profituri foarte mari; astfel, procesul însuși de creare a spațiilor suprateritoriale reprezintă un avantaj pentru capitalism.

Nu trebuie înteles că în toate cazurile expansiunea globală a avut rezultatele scontate, multe corporații fiind afectate negativ. Finanțele globale în mod special au adus o enormă volatilitate, inclusiv pierderi majore pentru unii. Totuși, speranța creșterii acumulării a continuat să stimuleze în mod accelerat globalizarea si multe dintre visele capitaliste au fost substanțial realizate.

În concluzie, acumularea a furnizat puternice impulsuri materiale pentru creșterea suprateritorialității, capitalismul generând globalizarea chiar prin el însusi.

Inovațiile tehnologice

În contrast cu cauzele structurale mai profunde și mai puțin vizibile (raționalismul și capitalismul), efectul evoluțiilor tehnologice asupra creșterii suprateritorialității sunt evidente. Globalizarea nu se putea produce în absența inovațiilor în domeniile transportului, comunicațiilor și procesării datelor, unii autori considerând chiar schimbările tehnologice ca fiind unica forta conducătoare a globalizării.

Opinia care explică globalizarea exclusiv prin forțele tehnologice este superficială și incompletă. Desigur, tehnologia a jucat un rol crucial în crearea spațiilor sociale mondiale.Evoluțiile ulterioare ale tehnologiilor descoperite între 1837 (telegraful) și 1946 (computerul) au dus la accelerarea globalizării după 1950. Progresul continuu al tehnologiilorde telecomunicații au oferit instrumente indispensabile pentru comunicațiile globale, tranzacțiile financiare globale, coordonarea producției și marketingul global și alte activități globale.

Inovațiile tehnologice au furnizat în mare parte infrastructura necesară globalizării. Descoperirile recente vor avea un impact considerabil asupra extinderii relațiilor suprateritoriale. De exemplu, sistemele radio digitale cu transmisie prin satelit vor deschide noi oportunități pentru rețele de transmisii de mare capacitate si cu cost mic, iar tehnologia microcelulară pentru telefonia mobilă va mări densitatea utilizatorilor si va largi capacitatea echipamentelor.

Regionalizare

Regionalizarea reprezintă mecanismul realizării unor aranjamente economice și comerciale regionale cu grade diferite de integrar.

Dimensiunile dezvoltării regionale sunt concepute luând în considerare diversitatea națiunilor, istoria lor diferită, diferențele de dezvoltare culturală, economică și socială și alte specificități ce individualizează.

Termenul de regiune nu se aplică doar pentru spațiul național delimitat regional. El se utilizează și la nivel internațional, pentru a defini regiuni constituite pe baza legăturilor dintre zonele de frontieră ale unor țări vecine sau regiuni formate din grupuri de țări între care există legături economice, comerciale, culturale etc. (țările scandinave, țările din Asia de Sud Est). De asemenea, dimensiunea internațională a dezvoltării contemporane, caracterizată prin tendințe de globalizare și integrare, a impus și necesitatea găsirii unor modalități relativ omogene de structurare a regiunilor din diverse spații naționale. De exemplu, Oficiul de Statistică al Uniunii Europene a elaborat Nomenclatorul Unităților Teritoriale pentru Statistică (NUTS) cu scopul de a realiza o clasificare uniformă a unităților teritoriale pentru statistica regională a Uniunii.

Potrivit „Cartei Comunitare a Regionalizării”, nivelul regional este definit „ca un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populația posedă anumite elemente comune și care dorește să-și păstreze specificitatea astfel rezultată și să o dezvolte cu scopul de a stimula procesul cultural, social, economic”. Regiunea reprezintă un nivel administrativ care își are locul în ierarhia administrativă pe o poziție imediat inferioară nivelului central.

Literatura de specialitate relevă argumentele privind necesitatea unor politici regionale la nivelul Uniunii Europene prin următoarele aspecte:

A. eficientizarea politicilor regionale de dezvoltare economico-socială la nivelul regiunilor defavorizate;

B. necesitatea coordonării dezvoltării regionale, atât a politicilor statelor membre, cât și a politicilor proprii ale Uniunii;

C. eliminarea decalajelor sociale, văzute prin perspectiva reducerii ratei șomajului și creșterii veniturilor.

Un instrument mult utilizat în aplicarea politicilor regionale este acela al stimulentelor financiare acordate regiunilor problemă în scopul stimulării investițiilor productive sub forma împrumuturilor, subvențiilor acordate pentru investiții sau pentru dobânzile la creditele angajate în acest scop, reduceri și scutiri de impozite, facilități pentru amortizarea capitalului fix, subvenții pentru angajarea forței de muncă etc.

Experiența demonstrează că cel mai important instrument al politicilor regionale este Fondul pentru Dezvoltare Regională, creat pe baza principiului cofinanțării de la bugetul central, bugetele locale ale municipalităților și comunelor din cadrul diferitelor regiuni, sectorul privat sau agențiile internaționale de finanțare. De-a lungul timpului, s-au evidențiat următoarelor tipuri de politici de dezvoltare regională:

A. Politica inițiată la nivel central, care s-a practicat într-un climat economic stabil și constă în redistribuirea centrală a resurselor. Totuși, aceste politici nu au condus la rezultate satisfăcătoare mult timp, având în vedere limitele acestora: fragmentarea rezultatelor ca urmare a repartizării sectoriale a resurselor, imposibilitatea politicilor centrale de alocare a resurselor de a se plia și a rezolva problemele regionale.

B. Politica dezvoltării la nivel regional sau local, care pune în evidență rolul comunității locale în stimularea inițiativelor de dezvoltare locală și regională prin atragerea resurselor necesare.

În prezent se manifestă o nouă formă de regionalism, regionalismul deschis, care încearcă să găsească cele mai adecvate soluții problemelor de fond ale comerțului internațional contemporan și nu numai.

Noile grupări regionale, cu excepția celor africane, se caracterizează și prin aderența unei țări la mai multe grupări politice, economice, militare.

Integrarea în cadrul nolui regionalism este determinată primordial de forțele pieței, spre deosebire de cea din cadrul vechiului regionalism, unde guvernele avea rolul cel mai important.

Integrarea prin piață se bazează pe forțele pieței și nu pe mecanisme instituționale, în timp ce integrarea instituțională (cum e și cazul Uniunii Europene) implică organisme supranaționale și politici armonizate în favoarea membrilor, uneori pe cheltuiala restului lumii. Distincția ăntre cele două modalități de integrare nu e întotdeuna ușor de făcut, întrucât n astfel de proces poate fi guvernat atât de forțele pieței, cât și de politici guvernamentale. Aceasta este situația cu regiunea Asia Pacific, unde piața joacă un rol important, dar și guvernul se implică în promovarea unui mediu economic favorabil pentru investitorii privați, în depășirea posibilei rezistențe naționale la specializarea internațională și în oferirea unor bunuri publice, cum ar fi infrastructura și telecomunicațiile.

Dezvoltarea socioeconomică a României, proces care presupune și realocarea factorilor și veniturilor în termeni individuali, sectoriali și regionali, favorizează modificările modelului regional al activităților economice, ținând seama de structurile pieței libere. Conform Legii nr. 315 din 2004 privind dezvoltarea regională în România (care a abrogat Legea nr. 151 din 1998), în momentul de față, în țara noastră există opt regiuni de dezvoltare înființate pentru a putea fi aplicată politica de dezvoltare regională.

Disparitățile existente sunt o consecință a mai multor cauze: ritmuri diferite de dezvoltare a județelor; diminuarea importanței particularităților fiecărei unități administrativteritoriale; distribuția inegală a infrastructurii tehnice și sociale și slaba dezvoltare a ei la nivel regional. Aceste dezechilibre au apărut în timp, manifestându-se între județe și între regiuni, evidențiindu-se o tipologie a regiunilor: zone industriale tradiționale, în care este înregistrat declinul economic la nivelul bazinelor carbonifere și siderurgice, industriei textile; zone rurale, carcaterizate de suprafețe prea mari, unele izolate și de un procentaj mic al populației active în agricultură; zone sinistrate datorită așezării lor, ce au un grad ridicat de poluare a apelor și subsolului.

Analizele elaborate privind disparitățile regionale în România au evidențiat că acestea înregistrează valori extreme pentru anumiți indicatori, în special din domeniile economic, social, al dezvoltării umane. În urma analizei „indicelui global al dezvoltării”, am desprins următoarele concluzii:

– zonele din N-E țării și din Câmpia Română, respectiv județele Botoșani, Vaslui, Teleorman, Giurgiu, Călărași și Ialomița, au cel mai scăzut nivel al dezvoltării;

– zonele cu nivelul cel mai ridicat sunt situate în vestul și centrul țării, respectiv județele Timiș, Cluj, Sibiu, Brașov și, de departe, municipiul București;

– efectele proceselor de restructurare și privatizare din anumite ramuri economice au condus la modificări ale structurii populației ocupate, producându-se o migrație semnificativă;

– valorile cele mai ridicate ale ratei șomajului(2) în octombrie 2009 au fost înregistrate în județele Harghita (9,3%), Argeș (9%), Buzău (8,9%), Bacău (8,3%), Dâmbovița și Prahova 8,2% la care se mai adaugă încă 25 județe cu rata șomajului mai mare decât media pe țară (7,1%). Județele cu rata șomajului cea mai mică sunt Ilfov și București cu 2,1%, Timiș (4,2%), Constanța (5,2%), Bihor (5,4%), Satu Mare 5,6%, 5,9% Cluj, Maramureș 6,1%, Arad 6,3%, Botoșani 6,5% și Vrancea 6,9%. Rata medie a șomajului înregistrat în luna octombrie a fost de 7,1%, față de 6,9% în septembrie 2009 și 4% în aceeași lună a anului 2008.

1.4.1. Dezvoltarea regională în turism

Turismul reprezintă o componentă importantă a economiei naționale; evoluția sa este determinată, în bună măsură, de nivelul de dezvoltare a acesteia; la rândul său, turismul stimulează creșterea economico-socială. în aceste condiții, statul este direct interesat în dezvoltarea turismului. De asemenea, ca parte integrantă a ansamblului economic unitar, dezvoltarea turismului trebuie pusă în corelație cu evoluția celorlalte ramuri componente. Or, o astfel de corelare, la nivel macroeconomic, presupune intervenția statului în calitatea sa de coordonator al întregii activități. Acesta stabilește prioritățile strategiei economico-sociale și modul de alocare a resurselor, precizând, indirect, locul și aportul fiecărei ramuri, dar intervine și în armonizarea intereselor acestora. Pe de altă parte, statul este proprietar sau coproprietar al resurselor turistice (elemente naturale sau de patrimoniu, infrastructura generală, unele echipamente specifice); în această situație, el participă direct la producția turistică.

Toate aceste caracteristici argumentează necesitatea intervenției statului în domeniul turismului, definind amploarea rolului său și direcțiile de acțiune.

Astfel, având în vedere complexitatea activității turistice și multitudinea interdependențelor sale în plan economic și social, rolul statului se concretizează în:

– stimularea dezvoltării turismului,

– coordonarea, controlul și supravegherea activității firmelor specializate,

– producerea de servicii sau vacanțe turistice și

– promovarea turistică.

Funcția de stimulare este exprimată prin faptul că statul susține și încurajează turismul prin politica sa generală, prin crearea unui climat favorabil investițiilor, prin facilitarea consumurilor specifice.

Astfel, corespunzător condițiilor proprii fiecărei țări reprezentate de rolul statului în general, de nivelul de dezvoltare a turismului și locul acestuia în ierarhia priorităților economico-sociale, de experiența și mărimea întreprinderilor turistice etc., statul poate interveni, direct sau indirect, în creșterea și diversificarea ofertei, prin atragerea de noi zone în circuitul turistic, prin investiții în infrastructură sau chiar în echipamente specifice, sporind, în acest fel, atractivitatea și descurajând plecările turiștilor în străinătate. De asemenea, prin politicile monetare și fiscale (bugetul turismului, modalitățile de impozitare a veniturilor, nivelul TVA), prin legislația promovată, prin facilitățile acordate, statul poate încuraja producția (investițiile private, protejarea întreprinderilor) sau stimula cererea turistică.

Tot cu rol stimulator este și intervenția statului în redistribuirea veniturilor"", prin subvenționarea unor sectoare mai delicate (transporturile, promovarea), a colectivităților locale sau chiar a turiștilor. în acest din urmă caz este vorba de măsurile de protecție socială, statul fiind garantul dreptului la vacanță.

În ce privește funcția de coordonare, supraveghere și control, aceasta constă, în primul rând, în elaborarea strategiei turismului, cu fixarea principalelor obiective și a modalităților de realizare a acestora. în acest context, trebuie menționată intervenția statului în protejarea turismului, având în vedere fragilitatea sa, vulnerabilitatea față de conjunctura politică, economică, socială. Aceasta se poate realiza prin evitarea dezechilibrelor bugetare, controlul inflației, al șomajului, promovarea unei legislații adecvate.

În al doilea rând, rolul coordonator trebuie înțeles prin prisma atribuțiilor în elaborarea reglementărilor menite să asigure cadrul optim de desfășurare a activității turistice și în exercitarea controlului asupra modului în care organizatorii de vacanțe respectă aceste reglementări, precum și legislația în vigoare.

De asemenea, nu trebuie omis rolul statului în culegerea, prelucrarea și difuzarea informațiilor, de factură turistică sau generală, referitoare la evoluțiile interne și la evenimentele de pe plan mondial, acestea având, pentru agenții economici, o importanță covârșitoare în elaborarea unor politici turistice viabile.

Statul îndeplinește și funcția de producător de servicii turistice sau chiar de vacanțe și, implicit, de manager al unor societăți comerciale ori al turismului, în general. Astfel, statul se implică în dezvoltarea și modernizarea infrastructurii, fără de care nu se poate vorbi de existența și promovarea turismului. De asemenea, prin sistemul instituțiilor sale, statul poartă răspunderea organizării și funcționării unor servicii publice, de interes general, ca protejarea mediului, sănătatea, cultura, învățământul, cu impact direct asupra turismului, ori a unor acțiuni specifice, cum ar fi realizarea de rezervații și parcuri naționale, amenajarea unor porturi de agrement, crearea unor stațiunii termale etc.

Totodată, în calitate de coproprietar al unor echipamente turistice (hoteluri, instalații de agrement), statul participă nemijlocit la crearea de produse turistice, la diversificarea ofertei.

Funcția de promovare este încredințată, de regulă, unor organisme guvernamentale specializate și constă în antrenarea statului -financiar sau administrativ – în acțiuni având caracter promoțional. Implicarea statului în astfel de acțiuni este impusă de necesitatea promovării unitare a turismului în ansamblul său, de coordonare a eforturilor individuale ale agenților economici (mai ales pe piața internațională, unde imaginea unei țări, ca destinație de vacanță, este elementul esențial), de costurile ridicate ale campaniilor de anvergură, imposibil de suportat de societățile comerciale de mici dimensiuni, de oferirea unor garanții suplimentare prin angajarea statului alături de producătorii de vacanțe etc.

Deși, așa cum s-a demonstrat, statul mai are încă un rol de jucat în organizarea și desfășurarea activității turistice, în condițiile liberalismului, a creșterii experienței agenților economici și a sporirii dimensiunilor lor, și implicit a puterii financiare, ca rezultat al afirmării formelor integrate de organizare se manifestă, tot mai accentuat, în ultima vreme, tendința de dezangajare a statului, de diminuare a rolului său.

Pe baza Planurilor de Dezvoltare Regională și Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013 a fost întocmită Strategia Națională de Dezvoltare Regională care a identificat dezvoltarea turismului ca o prioritate de dezvoltare regională ca urmare a potențialului turistic existent în toate regiunile. Acest potențial justifică sprijinul financiar acordat reabilitării infrastructurii zonelor turistice și valorificării patrimoniului natural, istoric și cultural,  pentru  includerea acestora în circuitul turistic și promovarea lor în scopul   atragerii  turiștilor.

Prin poziția sa geografică, România dispune de potențial turistic cu resurse naturale de o mare diversitate și armonios repartizate, care dau posibilitatea practicării întregii game de forme de turism, de la cele clasice (montan, litoral, balnear, cultural, religios) până la noutățile de ultimă cerere în oferta turismului rural, ecoturismului, turismului de aventură.

Investițiile în turism și cultură vor permite regiunilor de dezvoltare să folosească avantajele oferite de potențialul lor turistic și patrimoniul cultural în identificarea și consolidarea identității proprii, pentru a-și îmbunătăți avantajele competitive în sectoare cu valoare adăugată mare și conținut calitativ și cognitiv ridicat, atât pe piețe tradiționale cât și pe piețe noi, în formare.

Turismul creează  oportunități  de creștere economică regională și locală și contribuie la crearea de noi locuri de muncă prin  valorificarea patrimoniului cultural și natural, specific fiecăreia din cele opt regiuni de dezvoltare, inclusiv din  zonele marginale, dezavantajate din punct de vedere economic și social. De asemenea, o parte importantă din noile locuri de muncă create constituie o oportunitate regională pentru ocuparea forței de muncă feminine.

Valorificarea  atracțiilor turistice din diferitele zone ale țării  poate contribui la creșterea  economică a unor centre urbane în declin, prin favorizarea apariției și dezvoltării firmelor locale,  transformând areale cu competitivitate economică scăzută în zone atractive pentru investitori.

Activitatea turistică creează cerere pentru o gamă largă de bunuri și servicii, achiziționate ulterior de turiști și companii de turism, inclusiv bunuri și servicii produse de alte sectoare economice  (comerț, construcții, transporturi, industria alimentară, confecții și încălțăminte, industria mică și de artizanat).

Dezvoltarea turismului  va ține cont de principiile dezvoltării durabile, în sensul conservării  și protejării patrimoniului natural și cultural, dar și al reducerii presiunii antropice asupra mediului, inerentă în condițiile practicării turismului pe scară largă.

Creșterea numărului de turiști, așteptată în condițiile dezvoltării turismului, va suprasolicita mediul înconjurător, afectând echilibrul ecosistemului. Presiunea asupra mediului va fi ținută sub control în regiunile cu un patrimoniu natural deosebit, pentru a permite valorificarea acestuia într-o manieră durabilă și printr-o repartizare spațială uniformă a activităților turistice.

În toate regiunile de dezvoltare, valorificarea atracțiilor turistice este în mare parte limitată de calitatea infrastructurii zonelor turistice, a serviciilor, în general, și a serviciilor de cazare și agrement, în special, toate acestea constituind obstacole major în dezvoltarea turismului.

CAPITOLUL 2. TURISMUL ROMÂNESC: EXIGENȚE ȘI RESTRICȚII DIN PERSPECTIVA GLOBALIZĂRII

2.1. Puțină istorie postdecembristă a turismului românesc

În perioada de dinainte de 1989 trecerea la economia planificată a cuprins și turismul. Direcțiile dezvoltării economic-sociale au avut, desigur, o inflență importantă asupra turismului.

Semnificativă era concepția dezvoltării turismului în raport cu două tendințe fundamentale ale vieții economico-sociale: pe de o parte, sporirea venitului național și ridicarea nivelului de trai, iar pe de altă parte, creșterea timpului liber ca urmare a trcereii la săptămâna de lucru redusă. S-a dezvoltat baza materială a turismului și în toate zonele turistice s-au extins și îmbunătățit prestațiile de servicii turistice.

Orientările de perspectivă ce se aveau în vedere la elaborarea planurilor cincinale urmăreau dinamizarea dezvoltării turismului, promovându-se o dezvoltare a polilor de atracție turistică, îndeosebi prin amenajarea stațiunilor montane și de tratament, care pot fi vizitate și folosite pe tot timpul anului. Concomitent, se urmărea modernizarea întregii baze materiale a turismului, ținându-se seama – în același timp – de următoarele linii de acțiune:

a. valorificarea mai intensă a potențialului turistic românesc în așa fel, încât întreg teritoriul țării să fie deschis practicării turismului intern și internațional;

b. sporirea preocupărilor pentru ocrotirea patrimoniului turistic național în vederea păstrării nealterate a mediului înconjurător, element major de atracticivitate în orientarea turiștilor de a alege o anumită destinație pentru petrecerea vacanțelor;

c. prelungirea sezonului turistic în vederea reducerii efectelor economice ale curbei sezonalității și a folosirii mai intense a bazei materiale;

d. punerea în valoare a factorilor naturali de cură balneomedicală: ape minerale, ape termale, nămoluri și extracte de nămoluri, mofete, saline și a altor posibilități de cură și tratament;

e. îmbunătățirea utilizării bazei materiale existente, mdoernizarea și completarea ei cu oferirea unor servicii diverse și de calitate;

f. alinierea la tendințele mondiale în ceea ce privește echiparea și dotarea unităților din industria hotelieră și de turism, ca și a bazelor de tratament;

Cu privire la mărirea circulației turistice internaționale spre țara noastră se aveau în vedere :

a. extinderea rețelei de valorificare a acțiunilor turistice și intensificarea activității agențiilor de turism;

b. îmbunătățirea informării publicului prin publicitate;

c. cunoașterea amănunțită a pieței turistice internaționale, studiindu-se motivațiile turiștilor străini în alegerea destinației de vacanță, preferinșele și dorințele acestora în timpul concediilor, precum și evoluția tarifelor și prețurilor, pentru a fi în măsură să se mențină competitivitatea ofertei turistice românești;

d. dezvoltarea în continuare a relațiilor turistice cu țările cu care aveam vechi legături turistice și lărgirea ariei geografice a relațiilor turistice cu alte zone – America Latină, Extremul Orient, Australia, Noua Zeelandă, țările arabe etc.;

e. dezvoltarea relațiilor turistice cu asociații și organizații obștești;

f. diversificarea și introducerea de noi acțiuni în oferta turistică românească; încheierea de contracte-cadru, de lungă durată, cu țări sau firme turistice partenere, în concordanță cu politica de investiții și cu dezvoltarea bazei materiale.

După anul 1989 ceea ce caracterizează turismul din țara noastră, se referă la lipsa de claritate cu privire la modalitățile adecvate de valorificare a potențialului turistic, în noile condiții ale tranziției de la statul de dictatură și economie planificată, excesiv centralizată, la statul de drept, cu caracter democratic și economie de piață. Această caracteristică se referă deopotrivă la guvernele care s-au succedat la conducerea dezvoltării societății noastre, cât și le cei cărora le-a revenit conducerea Ministerului Turismului. Drept urmare, în timp ce fostele țări socialiste din vecinătatea noastră, care nu dispun de potențialul turistic al României, au reușit să obțină rezultate deosebite în acest domeniu, care le plasează pe poziții avansate în turismul internațional, România a coborât în această ierarhie până la punctul în care, dintr-un factor de echilibru, turismul nostru a devenit un element de dezechilibru la scara economiei naționale..

Capacitatea de cazare din România anului 1991 este considerată necorespunzătoare în proporție de 95% ca standard de confort, servicii și infrastructură. Previziunea că „va fi dificil pentru România să iasă în următorii ani din coltul prețurilor scăzute” nu a fost confirmată de realitate. Începând cu anul 1998 s-au organizat programe turistice speciale cu prețuri modice, în așa fel încât majoritatea românilor cu venituri foarte mici să aibă acces la turismul montan sau de litoral, ca de pildă „Litoralul pentru toți”, programe speciale pentru studenți și elevi sau ofertele din unele hoteluri cum ar fi: „Plătești cinci zile și stai șapte”, etc. totodată, prin privatizarea turismului s-au creat oportunități pentru dezvoltarea hotelurilor de lux, fiind atrase importante grupuri internaționale care activează în domeniul turismului, ca Hilton Internațional, Accor (Sofitel), Ramada Inn., etc.

Țările europene de origine ale turiștilor sosiți erau în 1990: Germania (25%), Ungaria (25%), Bulgaria (14%), Franța (9%), Belgia (5%), Cehoslovacia (5%), Olanda (3%), alte țări (16%), conform studiului menționat.

Categoriile de vacanțe petrecute de turiștii străini în România erau, în ordine, în 1991:

– vacanțe de litoral: 30% cu 100.000 sosiri;

– tururi de vacanță: 22% cu 70.000 sosiri;

– recreare: 18% cu 60.000 sosiri;

– vacanțe scurte: 15% cu 50.000 sosiri;

– vacanțe de vară la munte: 13% cu 40.000 sosiri;

– alte vacanțe: 9% cu 30.000 sosiri.

Se observă din analiza datelor prezentate mai sus că numărul turiștilor a avut o scădere între anii 2004 și 2006 și odată cu intrarea României în Uniunea Europeană numărul turiștilor a crescut semnificativ de la aproximativ 6.5 milioane la aproape 10 milioane în 2008. Acest fapt se datorează implementării programelor referitoare la turism și din punct de vedere al globalizării al scoaterii vizelor.

România a resimțit mai puțin impactul evenimentelor din 11 septembrie 2001, datorită unei circulații turistice relativ modeste către țara noastră. Totuși, majoritatea hotelurilor din București au constatat scăderea numărului sosirilor turiștilor străini în septembrie și octombrie 2001. Absența unor mari evenimente internaționale în România în această perioadă nu permite realizarea unei analize de impact asupra pieței de evenimente naționale.

În anul 2002, programele sociale lansate de Ministerul Turismului s-au bucurat, în general, de succes – excepție făcând programul „Turism pentru sănătate”, eșuat din cauza concurenței cu biletele subvenționate de Ministerul Sănătății. Programele de dezvoltare ale turismului întâmpină încă greutăți: Dracula Park este încă în faza de proiect și stațiunea Europa nu-și are încă stabilit locul neștiindu-se costul final al proiectului. Programele „Litoral pentru toți”, „Copiii soarelui” și „1 mai la mare” au avut mai mult succes, datorită tarifelor joase pe care le-au promovat.

În structură, ponderea turiștilor antrenați în excursii este de 73,3% în 1975, 66,7% în 1980 și 46,4% în 2002. Numărul turiștilor scade în cazul celor antrenați în excursii între 1980 și 2002 cu circa 72,4%, iar a celor a căror principală motivație este odihna și tratamentul balneo-medical, cu circa 36%, în aceeași perioadă.

Numărul zilelor – turist crește în cazul excursiilor cu 22,6% până în 1980 și scade, apoi cu circa 85%, iar în cazul sejururilor de odihnă și tratament crește cu circa 81,1% până în 1980 și scade, apoi cu circa 72,5% în 2002 comparativ cu 1980.

Durata medie a sejurului crește, în general, în cazul odihnei și tratamentului, mai ales începând cu 1993. Aparent paradoxal, acest aspect se explică prin aceea că cea mai mare parte a sejurului este petrecută de către vârsta a treia în stațiunile balneare (cu o durată minimă de 18 zile), pe baza unor facilități acordate de către Ministerul Sănătății și Prevederilor Sociale.

După perioada postdecembristă s-au înregistrat următoarele valori ale sosirilor turiștilor în structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică, conform INSS:

Numărul de turiști, a călătoriilor și înnoptărilor în ultimii ani după motivul principal al călătoriei este prezentat în tabelele și graficele de mai jos:

Din punct de vedere al fenomenului globalizării se observă faptul că turiștii care au ales ca și motiv principal vacanțele. Globalizarea este din acest punct de vedere un proces prin care omenirea înaintează spre societatea global.

Turismul în contextul globalizării relațiilor sociale trebuie înțeles în primul rând ca o reordonare a timpului și distanței în viața social.

Turismul nu mai este privit ca un singur sistem social ci ca rezultat al dezvoltării legăturilor de interdependență care afectează acum pe fiecare dintre noi. Sistemul global nu este doar un mediu in interiorul căruia se dezvoltă și evoluează societățile particulare. Legăturile sociale, economice și politice, care traversează granițele dintre state, condiționeaza în mod decisiv soarta celor care doresc să călătorească.

2.2. Evoluția tehnicilor de organizare a "destinațiilor turistice" consecință a turismului global

Una dintre cauzele principale care a determinat declinul activității de cazare o constituie inflația generalizată, care, în corelație cu declinul activității investiționale inclusive în dotările factoriale din turism (partea de capital), au provocat un raport preț-calitate necorespunzător pentru activitatea produsului turistic pe piața internă și externă.

Piata turismului international este foarte sensibila. Cererea turistica mondiala nu este determinata numai de fortele pietei, respectiv de cererea solvabila si deci de fluctuatiile conjucturii, de oferta si distributia produselor turistice. Ea depinde de numerosi factori exogeni fara legatura directa cu turismul, dar a caror influenta este determinata pentru cerere, cum ar fi de exemplu, factorul politic si riscul terorist.

Sectorul turistic reprezinta numeroase particularitati in raport cu alte sectoare economice atit din punct de vedere al politicilor de ansamblu, cit si din punct de vedere al gestiunii intreprinderilor. Politicile turistice trebuie sa ia in calcul un ansamblu de variabile exogene cum sint schimbarile demografice si sociale, situatia economica si financiara a tarilor emitatoare de turisti, variatiile si cursul de schimb valutar, transformarile politice, legislative si de reglementare, progresele tehnologice, evolutia relatiilor comerciale, infrastructura transporturilor, siguranta calatorilor,protectia mediului.

Dintre aceste variabile trei joaca un rol determinant in evolutia cererii turistice internationale: demografia; prelungirea duratei vacantelor; fragmentarea vacantelor si segmentarea pietelor.

Schimbarile in structura demografica si evolutia sociala a tarilor industrializate reprezinta un factor determinant al maririi cererii turistice.

Cererea pentru turismul internațional este formată din cererea internă, care, nefiind satisfăcută de oferta turistică internă, se adresează ofertei turistice externe. Insuficiența satisfacerii cererii interne decurge din următoarele motive: cantitatea redusă și calitatea necorespunzătoare a ofertei naționale precum și atracția mai mare pe care o prezintă oferta turistică a altor țări.

În general, în fiecare țară s-a constituit o industrie turistică axată pe motivații manifestate de propria cerere, motivații care se află într-o continuă modificare sub impactul factorilor ce țin de caracteristicile individuale (endogeni) sau de cei care țin de publicitate, modă (exogeni).

Factorii economici și sociali care influențează motivația turistică sunt disponibilitatea de timp liber (condiție prealabilă de altfel formării motivației turistice) și veniturile individuale (premisa consumului turistic).

Schimbările în cadrul motivației turistice reprezintă un balans între necesități și satisfacții, în favoarea acestora din urmă. Pe de o parte satisfacțiile reprezintă unul dintre cei mai importanți stimuli ai circulației turistice internaționale, iar necesitățile constituie stimuli ai circulației turistice interne. De exemplu: motivații turistice care decurg din acoperirea unor satisfacții: atracția pentru apă, atracția pentru natură, atracția pentru comunicare, curiozitatea, snobismul, nostalgia pentru trecut etc.

Principala caracteristică a cererii turistice o reprezintă orientarea spre consum. Pentru ca cererea turistică să se transforme în consum, trebuie îndeplinite trei condiții: timp liber, venit disponibil și motivație.

Forțele care determină schimbarea în industria hotelieră la nivel global

Au fost identificate 7 forțe care determină schimbarea în această industrie în toată lumea.

Acestea sunt:

a) Bunurile și capitalul

b) Sănatatea și siguranța

c) Managementul nou

d) Marketingul, distribuția și controlul capacității

e) Tehnologia

f) Dezvoltarea care poate fi menținută

g) Probleme de ordin social

Din perspectiva turismului global, a destinațiilor turistice turismul românesc nu există. Tocmai datorită importanței acestui concept trebuie să insistăm. Destinația se construiește atât pentru turiști cât și pentru localnici. Este diferită de altele, dar are nivelul de confort și organizare similar altor destinații, astfel încât și localnicul dar și turistul să se simtă acasă, prin utilitățile pe care le regăsesc natural amândoi.

2.3. Teoria turismului ca șansă a relansării economice în perioada tranziției

Rolul economic direct al turismului este evidențiat de:

contribuția turismului la creșterea produsului intern brut și a venitului național datorită creșterii volumului încasărilor din turism

unități de cazare, alimentație publică, agrement, transportatori, cât si a agențiilor de turism), ca urmare a sporului de producție;

contribuția turismului internațional la reechilibrarea balanței comerciale de plăți ca urmare a creșterii volumului încasărilor valutare rezultate din :

vânzarea serviciilor turistice pe valută;

exportul intern;

contribuția lui la valorificarea unor categorii de resurse ca frumusețea peisajului, condiții de climă, calitățile curative ale apelor minerale sau termominerale, monumentele de artă, vestigiile istorice, tradiția populară ș.a. care găsesc în turism cea mai bună valorificare sau chiar singura;

contribuția acestuia la creșterea prosperității zonelor în care se dezvoltă turismul (favorizând dezvoltarea infrastructurii în zonă, valorificarea resurselor, a forței de muncă etc.).

Rolul economic indirect al turismului este rezultatul faptului că dezvoltarea turismului determină dezvoltarea altor ramuri ale economiei naționale (acțiunea de stimulare a dezvoltării altor ramuri).

Industria turistică are și un important efect de antrenare, decurgând din faptul că, prin prisma trăsăturilor sale esențiale și a activităților pe care le generează, turismul se plasează la interferenta activităților economice cu cele sociale.

Ramură economică de mare miza și cu importante disponibilități, turismul românesc își evaluează serios șansele de relansare și implicit de a deveni componenta activa și dinamizatoare a unui sistem economic dezorganizat, în profundă și complexă restructurare.

Reușita revenirii turismului ar antrena efecte pozitive globale că: resurse suplimentare (transferul geografic de resurse), echilibrarea balanței de plăți, crearea de locuri de muncă, amenajarea teritoriului, și de ce nu, reabilitarea imaginii internaționale și stoparea procesului de marginalizare a României în dinamica mondială.

În vederea depășirii problemelor create de dificultățile conjuncturale de ansamblu, cât și a celor intrisece domeniului turistic, se impun acțiuni coordonate în următoarele direcții:

– continuarea și accelerarea ritmului privatizării, condiție a manifestării plenare a spiritului concurențial, creativității și inițiativei, premise ale creșterii calității produsului turistic;

– întreprinderea unor acțiuni de modernizare a unităților de cazare și masă, a echipamentelor de agrement, în vederea alinierii la standardele de confort și utilitate europene, recalificarea unora dintre acestea și urmărirea respectării concordantei dintre calitatea prestaților, echipamente și tarife;

– în ceea ce privește personalul, trebuie dezvoltat atașamentul la obiectivele generale prin motivarea muncii, spiritul critic față de propria muncă, de propriile disponibilități, trebuie conștientizata necesitatea unei conduite profesionale corespunzătoare exigentei impuse de "vocația socială" a turismului;

– inițierea unei politici promoționale active, chiar agresive și complexe, în toate formele ei de realizare, revizuirea și actualizarea tuturor materialelor publicitare grafice, impunerea neocolirii intermediarilor, cel puțin în actuala etapă, aceștia fiind mai în măsură, prin mijloacele financiare și personalul calificat, să întrețină o activitate promoțională adecvată;

Realizările în domeniul valorificării potențialului turistic al României sunt încă modeste și, în nici un caz, nu sunt la nivelul cerut de standardele de competitivitate. Pentru aceasta, eforturile se cer orientate, în perioada următoare, pe câteva direcții principale:

revigorarea turismului balnear prin acțiuni complexe de modernizare a stațiunilor lansate în turismul internațional, de dezvoltare a spațiilor de cazare și a bazelor de tratament din stațiunile de interes național și crearea unor noi stațiuni de interes local care să valorifice factorii naturali de cura și tratamentul tradițional;

orientarea investitorilor romani și străini pentru realizarea de noi obiective turistice în zona montană (valorificata doar în proporție de 15-20%),în stațiunile de odihnă și sporturi de iarnă existente, în zone noi din Munții Apuseni, Lotrului, Căpățânii, Maramureșului, Paring s.a.;

dezvoltarea turismului de vânătoare, având în vedere diversitatea formelor de relief din România care atrage după sine și o diversitate a faunei, ca și infrastructura existenta, adecvată acestei forme de turism, respectiv cabane de vânătoare și drumuri de acces la fondurile de vânătoare, în condițiile respectării reglementărilor care limitează perioadele permise pentru vânătoare;ținând cont că acest segment al ofertei turistice se adresează în primul rând oamenilor cu venituri mari și foarte mari, rezulta de aici efecte majore în ceea ce privește volumul încasărilor din turism, precum și al amplificării imaginii de destinație turistică pentru România;

dezvoltarea accentuată a turismului religios și automobilistic;

deschiderea de noi itinerare turistice care să pună în valoare potențialul natural și cultural-istoric al țării;

modernizarea infrastructurii stațiunilor de pe litoralul romanesc al Marii Negre, prin ridicarea gradului de confort, dezvoltarea agrementului de încântă în complexele hoteliere, a agrementului nautic la mare și asigurarea dotărilor necesare agrementului din stațiuni;

organizarea științifică și controlul turismului în Rezervația Biosferei Delta Dunării;

desfaasurarea unui turism pe baze ecologice, atât în această zonă turistică, adevărat unicat european, cât și în alte zone cu parcuri naționale și rezervații naturale.

Totodată pentru relasarea economiei prin turism trebuie să existe o infrastructură minimală: autostrăzi, căi ferate, amenajări aviatice la standarde cel puțin compatibile cu cele din țările de origine a turiștilor. Deasemenea pentru o ofertă normală este nevoie de o economie care să poată susține activitatea turistică la nivelul internațional. În pofida diferențelor de salarii, aproape toate elementele locale ale produselor turistice au prețuri cel puțin la nivelul celor vestice, astfel încât pachetul final nu poate coborî la nivelul acceptabil al pieței vestice.

2.4. Integrarea turismului românesc în structurile globale: structuri multinaționale, parastatale, regionale, profesionale

Pentru a putea exist ape piața internațională a turismului, , ca să fi credibil și să beneficiezi de garanții reale și recunoscute trebuie să intrii într-o organizație internațională: WATA, ASTA, PATA, ASI, SITA etc.

Cele două elemente care dau dimensiunea procesului de integrare a ofertei turistice sunt

gruparea ofertei turistice și concentrarea acesteia.

Lanțurile voluntare – acestea presupun că ofertanții sunt uniți sub aceeași denumire comercială care reprezintă în fapt marca de producție, obligația părților fiind legată de respectarea standardelor calitative și a unei politici comerciale unitare. Lanțurile voluntare reprezintă un adevărat monopol în domeniul turismului internațional.

Una dintre coordonatele majore ale strategiilor comerciale adoptate de grupurile hoteliere o constituie segmentarea ofertei și se concretizează în realizarea unor produse hoteliere adaptate cerințelor fiecărui segment de piață în parte, sistem prin care se urmărește obținerea unui grad ridicat de ocupare a camerelor. Practic, segmentarea ofertei constă în crearea și dezvoltarea mai multor lanțuri hoteliere integrate, care propun produse proprii, fiecare distingându-se de celelalte.

De fapt, o astfel de strategie reprezintă una dintre opțiunile posibile, și anume:

Grupuri hoteliere care reunesc mai multe lanțuri, potrivit opțiunii strategice enunțate;

Opțiuni hoteliere care dezvoltă un lanț independent, unic;

Grupuri care și-au creat o rețea de unități cu activitate hotelieră de tip club (ex. Club Mediterranee).

Un lanț hotelier este, în general, un ansamblu de unități operaționale (hoteluri), care se adresează unui segment de clientelă determinat, folosind aceeași marcă și o logistic comercială comună.

Este unanim acceptat faptul că afilierea la marile lanțuri internaționale mărește gradul de ocupare a hotelurilor și implicit cifra încasărilor. Hotelierii din țara noastră recunosc acest lucru, dar cum investițiile pentru ridicarea standardelor sunt destul de mari, numărul hotelurilor românești afiliate rămâne foarte mic.

Franșiza hotelieră este o metodă de conlucrare reglementată juridic, în care o întreprindere numită franșizor, extinde asupra altor întreprinderi (franșizate), dreptul de a efectua, conform propriilor tehnici, operații de producție și comercializare în domeniul hotelier (s-a născut în SUA și a căpătat o amploare deosebită mai ales în Franța).

Scopul franșizei este, în general, acela de a oferi unui proprietar avantajele comerciale ale unui lanț important în timp ce continuă să dețină proprietatea și controlul managementului. În baza sistemului de franșiză, proprietarul unui hotel sau motel, obține dreptul de a folosi numele și de a se afilia unui lanț național sau internațional, cunoscut sub denumirea de franșizor. Proprietarul hotelului, franșizatul, convine asupra aplicării politicilor de management ale lanțului și să achite franșizorului plata aferentă achiziționării drepturilor de franșiză, la care se adaugă un procent din vânzările brute realizate. Drepturile de franșiză se achiziționează pentru aplicare într-o anumită zonă geografică, care poate avea dimensiunea unei țări, regiune în interiorul țării sau zonă mică, individuală.

În România, funcționează deja patru hoteluri sub marca BEST WESTERN, și anume HOTEL BALVANYOS, HOTEL PARC BUCUREȘTI, HOTEL SAVOY MAMAIA și HOTEL CENTRAL ARAD.

La nivel mondial, acest lanț hotelier deține 4100 hoteluri în 84 țări. Afilierea se realizează în baza contractelor de franșiză, taxele achitate împărțindu-se în patru categorii și anume taxa de afiliere, care variază între 12.000 – 15.000 USD; taxa pe camere – 12-15 USD/ cameră / lună; taxa de marketing – 3.500 USD / an – și o taxă de 10% pentru rezervări în sistemul centralizat al lanțului.

Situația actuală a hotelăriei românești se caracterizează prin prezența și a altor lanțuri internaționale pe piața internă:

HOLIDAY INN – cu două hoteluri – HOTEL CROWNE PLAZA (fostul hotel Flora din București) și HOTELUL HOLIDAY INN din Sinaia;

GRUPUL ACCOR – cu hotelurile SOFITEL și IBIS (fostul hotel Nord din București), care funcționează în baza contractelor de management hotelier;

HILTON – cu HOTEL ATHENEE PALACE PALACE HILTON din București, gestionat tot în baza unui contract de management;

INTER – CONTINENETAL – cu hotelul cu același nume din București, care este un hotel franșizat;

MARRIOT – cu un hotel în București – GRAND HOTEL MARRIOT.

Imaginea prezenței lanțurilor hoteliere internaționale este completată de existența în țara noastră a unui lanț hotelier intern, respectiv CONTINENTAL care conține în prezent 11 unități la București, Arad, Cluj, Oradea, Sibiu, Suceava, Târgu Mureș, Târgu Severin, un motel la Porțile de Fier și o vilă la Cluj. Acestora li se adaugă HOTELUL IBIS din București, care se află în proprietatea lanțului CONTINENTAL, care în urma unui acord de management semnat cu grupul ACCOR, a obținut dreptul de a utiliza marca IBIS.

Asociația profesională – reprezintă o modalitate de grupare a ofertei din domeniu hotelier. De exemplu, în Europa, o asemenea grupare profesională în spațiul turistic hotelier se numește „Asociații naționale pentru dezvoltarea industriei hoteliere și aplicarea tehnologiilor avansate”; principala preocupare a acestei grupări o reprezintă lansarea unui sistem comun computerizat care să permită accesul tuturor ofertanților. Grupări cu preocupări similare există nu numai în domeniul hotelier, ci și în domeniile privind transportul rutier, agrementul și promovarea, și informația turistică. Dintre cele mai reprezentative asociații profesionale care ființează în țara noastră și au corespondență la nivel internațional, pot fi menționate:

Asociația Națională a Agențiilor de Turism (ANAT), membru al Federației Universale a Asociațiilor Agențiilor de Voiaj/Turism (FUAAV/UFTAA);

Federația Industriei Hoteliere din România (FIHR/AHR), membru al Asociației Internaționale a Hotelurilor (AIH/IHA);

Asociația Națională a Bucătarilor și Cofetarilor din Turism (ABC), membru al Federației Mondiale a Bucătarilor și Cofetarilor;

Asociația Națională de Turism Rural Ecologic și Cultural (ANTREC), membru al Federației Europene de Turism Rural – EUROGÎTES etc.

Ca franșizat, proprietarul hotelului / motelului are numeroase beneficii:

Dreptul de a folosi un nume de marcă cunoscut de un număr mare de turiști;

Utilizarea unui sistem intern și internațional de rezervări și marketing;

Asistență managerială profesionistă, care este foarte importantă, mai ales în cazul franșizaților care nu au experiență, sau cu experiență puțină în activitatea hotelieră;

Asistență în stabilirea standardelor operaționale și în pregătirea personalului;

Dreptul de a achiziționa produsele necesare de la un distribuitor central, franșizatul realizând economii substanțiale;

Controale și revizii periodice, pentru menținerea standardelor.

Formula a înregistrat o răspândire deosebită în ultima vreme, fiind utilizată, pe scară largă, și în țara noastră. Ca exemple, în acest sens, situațiile hotelului Intercontinental București, beneficiar al unui contract de franșiză cu lanțul Inter-Continental Hotels – Angli sau a hotelului Mara-Sinaia cu Holiday Inn-SUA.

CAPITOL 3. STUDIU DE CAZ: DEZVOLTAREA REGIONALĂ S-E ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

Reginunea reprezintă n teritoriu care formează, din punct de vedere geographic, economic, social, administrative o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populația posedă anumite elemente comune și care dorește să-și păstreze specificacitatea astfel rezultată și să o dezvolte cu scopul de a stimula procesul cultural, social și economic.

Din punct de vedere al Uniunii Europene, regiunea este unitatea administrativ-teritorială situată sub nivelul statului unitar care are autoritatea aleasă a administrației publice și mijloacele financiare de susținere a acestei autorități.

Un rol important în dezvoltarea regională îl are și cooperarea transfrontalieră. Obiectivul general al cooperării transfrontaliere este promovarea dezvoltării economice și sociale a regiunilor de graniță prin identificarea și valorificarea oportunităților de cooperare.

Finanțarea dezvoltării sub forma fondurilor nerambursabile de la Uniunea Europeană este prezentă de regulă la nivel regional. Ea a apărut din nevoia amplificării și dezvoltării economiilor regionale, astfel ca firmele să beneficieze ușor de finanțare pentru proiectele lor, dar trebuie să facă față și cerințelor derivate din schimbările structurale care apar la nivel macroeconomic. Noua economie bazată pe inovare și cunoaștere, pe mediu și prevenirea riscurilor necesită investiții în infrastructură, dar și în cercetare, inovare și dezvoltare regională durabilă. Finanțarea dezvoltării regionale apare ca indispensabilă pentru crearea de noi întreprinderi și implicit locuri de muncă prin realizarea de incubatoare de afaceri (pepiniere de întreprinderi), dar și parcuri tehnologice sau industriale și se circumscribe obiectivelor naționale. Acest tip de finanțare este absolut necesară deoarece în regiuni sunt multe întreprinderi cu potențial și care se pot dezvolta și crește nivelul de trai al locuitorilor din zonă.

Obiectivele strategice ale dezvoltării regionale în România vizează:

promovarea mecanismelor economiei de piață în toate regiunile țării, în vederea îmbunătățirii competitivității și realizării unei creșteri economice permanente;

promovarea unei dezvoltări spațiale armonioase și a rețelei de localități;

creșterea capacităților regiunilor de a-și susține propriul proces de dezvoltare;

crearea șanselor egale în ceea ce privește accesul la informare, cercetare-dezvoltare tehnologică, educație și formare continuă a populației din zonele periferice;

promovarea unor politici diferențiate, conform unor particularități zonale;

reducerea decalajelor de dezvoltare dintre județe, dintre mediul urban și rural, dintre zone centrale și periferice;

prevenirea apariției unor zone probleme.

Din punct de vedere al dezvoltării spațiale și regionale, România are următoarele caracteristici:

Reședințele județelor din România se află în cel mai mare oraș din județul respectiv, oraș care înglobează în general mult peste 50% din totalul activității economice din acea zonă;

Orașele mici au avut în general un profil monoindustrial, stabilit fără mare legătură cu specificul zonei, ceea ce a contribuit la falimentul rapid al profilului și la apariția unor probleme sociale acute.

Dezvoltarea economică spațială s-a făcut pe criterii egalitariste. În procesul industrializării nu s-a reușit crearea de structuri industriale proprii fiecărui județ, acestea dobândind o structură industrială foarte diversificată și amorfă. Astfel, în toate județele s-a dezvoltat industria alimentară, a confecțiilor, a pielăriei și încălțămintei, precum și industria materialelor de construcții și a exploatării lemnului. Toate județele, fără excepție, aveau întreprinderi de construcții de mașini și prelucrarea metalelor.

La nivelul fiecărui județ există decalaje economice impresionante între marile zone urbane și micile orașe, cât și între mediul urban și mediul rural.

Decalajele inter – județe sunt declarate ca fiind nesemnificative de către oficialități, dar ele sunt semnificative la nivel de indicatori specifici și la nivelul indicatorilor privind calitatea vieții.

În aceste condiții a fost imposibilă conturarea unor regiuni de dezvoltare articulate, care să grupeze zone spațiale cu același specific de dezvoltare și cu identitate economică. Regiunile de dezvoltare din România sunt constituite pe principiul proximității spațiale, au în medie 2,5 milioane locuitori și nu prezintă aspecte de specificitate.

Regiunile sunt următoarele:

1. N-E: Bacău;Botoșani; Iași; Neamț; Suceava; Vaslui

2. S-E: Brăila; Buzău; Constanța; Galați; Tulcea; Vrancea

3. S: Argeș; Călărași; Dâmbovița; Giurgiu; Ialomița; Prahova; Teleorman

4. S-V: Dolj; Gorj; Mehedinți; Olt; Vâlcea;

5. V: Arad; Caraș – Severin; Hunedoara; Timiș;

6. N-V: Bihor; Bistrița – Năsăud; Cluj; Maramureș; Satu Mare; Sălaj

7. Centru: Alba; Brașov; Covasna; Harghita; Mureș; Sibiu

8. București: Ilfov; Mun. București

Sud-Est este o regiune de dezvoltare a României, creată în 1998. Ca și celelate regiuni de dezvoltare, nu are puteri administrative, funcțiile sale principale fiind co-ordonarea proiectelor de dezvoltare regională și absorbția fondurilor de la Uniunea Europeană. Județele care fac parte din această regiune de dezvoltare sunt:Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea, Vrancea. Centrul administrativ al Regiunii de Dezvoltare Sud-Est, este Municipiul Brăila.

Regiunea Sud – Est este situată în partea de sud-est a României, acoperind 35.762 km² sau 15 % din suprafața totală a țării, regiunea este a doua ca mărime din cele 8 ale României.

Regiunea Sud – Est cuprinde aproape toate formele de relief: lunca Dunării, câmpia Bărăganului, podișul Dobrogei cu Munții Măcinului, iar partea de nord-vest a regiunii cuprinde o parte a Carpaților și Subcarpaților de Curbură. Totodată regiunea este străbătuta de fluviul Dunărea, cuprinde Delta Dunării și este mărginit la est de întreg litoralul românesc al Mării Negre. Preponderent este însă relieful de câmpie, cu specific climatic continental.

La ultimul recensământ, Regiunea avea o populație de 2.846.379 locuitori, reprezentând 13,1 % din populația țării; densitatea de 79,6 loc/kmp este sub media pe țară (90,7 loc/kmp), cea mai mare densitate a populației fiind în județul Galați (138,9 loc/kmp), dominat de centrul industrial și comercial cu același nume, iar cea mai mică, în județul Tulcea (29,7 loc/kmp), unde condițiilenaturale și economice sunt mai puțin propice.

Orașele concentrează 55,5% din populație, cu tendințe de diminuare. Industrializarea forțată de după război a condus la concentrarea populației în orașele Galați, Brăila și Constanța.

Rețeaua de localități a regiunii Sud – Est era alcătuită din 35 de orașe (dintre care 11 erau municipii) și 1.447 de sate (organizate în 354 de comune). Cel mai mare oraș al regiunii este Constanța (307.447 locuitori), urmat de Galați (298.941 locuitori), Brăila (locuitori), Buzău (137.161 locuitori), Focșani (101.294 locuitori) si Tulcea (92.676 locuitori).

Cu un PIB care reprezintă 14.9% (2009) din economia țării, regiunea se situează pe locul 6, în timp ce pe locuitor acest indicator se situează sub media națională. Până în 2009, productivitatea muncii deținea o poziție de mijloc între regiunile țării, cu valorile cele mai ridicate în județul Constanța.

Specificul Regiunii Sud – Est îl reprezintă disparitățile dintre nodurile de concentrare a activităților industriale și terțiare (Brăila – Galați; Constanța – Năvodari), centrele industrial complexe izolate (Buzău, Focșani), areale cu specific turistic (litoralul și Delta Dunării) și întinsele zone cu suprafețe de culturi agricole și viticole. Regiunii îi este caracteristică discontinuitatea în teritoriu a activităților industriale și îmbinarea cu activități terțiare (comerț, servicii, turism) și agricole. Această situație este generată de specializarea intraregională.

Astfel, Galați și Constanța sunt caracterizate de o rată mai mare a populației ocupate în industrie, Buzău și Brăila cu procente mai mari de populație ocupate în agricultură, Constanța, Galați și Tulcea în construcție și servicii.

Restructurările industriale care au avut loc în procesul tranziției la economia de piață, au dus la creșterea masivă a șomajului în marile centre de industrie grea (Galați, Brăila, Buzău) și în micile centre urbane mono-industriale. Activitatea intensă de construcții de locuințe proprietate privată din jurul marilor centre urbane, litoral și alte areale turistice din Subcarpați a preluat o parte din forța de muncă disponibilizată și astfel șocul social al disponibilizărilor a fost atenuat.

Deși zona Brăila – Galați, Constanța – Năvodari a fost marcată de un puternic fenomen de disponibilizări, ultimii ani prezintă un oarecare reviriment al activităților industriale, respectiv un proces de stabilizare a întreprinderilor nou create pe platformele marilor complexe industriale restructurate. Astfel, pot fi menționate atât întreprinderile (textile) care funcționează la Brăila cât și Combinatul de la Galați precum și rafinăria de la Midia Năvodari. Un alt exemplu de revigorare a industriei îl reprezintă Buzău, unde au apărut numeroase întreprinderi noi, ca de exemplu cele de prelucrare superioară a lemnului și sticlei, etc. Spre deosebire de acest proces de oarecare stabilizare economică a marilor centre urbane, orașele mici nu reușesc să-și găsească echilibrul, pierzând în continuare locuri de muncă (Babadag, Negru Vodă, Hârșova, Făurei, Tulcea, Măcin, etc.). Aici nu există investiții străine și din cauza unei infrastructuri deficitare (drumuri, alimentări cu apă, canalizări, etc).

Arealele de maximă sărăcie cuprind nordul județului Galați, estul și sudul Brăilei, nordul Dobrogei, Delta Dunării, precum și estul Județului Vrancei.

Din punct de vedere al infrastructurii pentru transporturi regiunea este străbătută de importante coridoare de transport care asigură legătura centrelor urbane cu capitala țării, între care se remarcă marile artere rutiere europene (E60, E85, E87, E70, E581).

Din cei 11.234 km drumuri publice regionale, doar 34.1% sunt modernizați, regiunea înregistrând cea mai mică pondere pe țară. Valoarea redusă a indicatorului referitor la densitatea drumurilor pentru Tulcea se explică prin faptul că Delta Dunării acoperă aproape jumătate din suprafața acestui județ.

Principalele problemele ale rețelei de drumuri sunt: calitatea slabă a drumurilor, sistemul deficitar de iluminare și marcare stradală, iar situația drumurilor în mediul rural este critică, majoritatea localităților rurale neavând drumuri pietruite sau asfaltate. Inundațiile din anul 2005 au arătat nu numai insuficiența rețelei rutiere dar și lipsa unei strategii privind măsuri de protecție activă a acestora.

S-a dovedit că nu există posibilități reale dar și economice pentru trasee de rezervă, existând pericolul izolării unor areale cât și întreruperii legăturilor dintre marile regiuni ale României. Tot în această situație s-a evidențiat și starea precară a podurilor rutiere.

Există două elemente esențiale în regiune care favorizează transportul naval: fluviul Dunărea și Marea Neagră. Portul maritim Constanța, cel mai mare port la Marea Neagră și al patrulea din Europa, oferă servicii (facilități) pentru toate tipurile de transport (auto, feroviar, maritim, aerian), fiind utilat cu depozite și terminale pentru toate tipurile de bunuri. Acest port este situat la intersecția dintre coridoarele TEN-T IV și VII – prin canalul Dunăre-Marea Neagră.

Amenajarea zonelor turistice în regiunea Sud-Est reprezintă una dintre componentele importante ale organizării teritoriului. Fenomenul turistic este puternic influențat de particularitățile teritoriului în care se desfășoară și care constituie materia prima și suportul activității turistice.

Natura specifică a teritoriului își pune amprenta asupra dimensiunilor și intensității circulației turistice ca și asupra formelor de turism, iar prezența turismului într-o anumită zonă determină dezvoltarea economico-socială a zonei respective.

Referitor la amenajarea teritoriului, s-au conturat mai multe puncte de vedere: se consideră că amenajarea teritoriului reprezintă „un efort de dezvoltare planificată, aplicată la diferite sectoare ale economiei naționale, în vederea realizării unei soluții optime pentru dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu complet” sau că „ într-o viziune de marketing turistic, amenajarea unei zone sau stațiuni turistice ca produse turistice este de o importanță capitală deoarece utilizarea celorlalte instrumente de marketing este condiționată de fundamentarea științifică a acestora”.

Amenajarea turistică a teritoriului se definește ca „un proces dinamic și complex de organizare științifică a spațiului turistic, luând în considerare relațiile dintre vecini și colectivitățile umane, precum și toți factorii care influențează aceste relații”.

Noțiunea de amenajare turistică a teritoriului a beneficiat de progresele înregistrate în domenii ca: ecologie, arhitectură, economia turismului, marketing, sociologie, Științele naturii. P. Defert, în lucrarea „La localisation touristique”, arată că localizarea turistică nu presupune numai luarea în considerare a componentelor naturale, istorice, culturale ale zonei care reprezintă atracțiile ce motivează călătoria, ci ea presupune o abordare economică și trebuie concepută ca o funcție a mai multor variante ca: aptitudinile naturale ale zonei, factorul distanță între zona de emisie și cea de recepție, potențialul pieței, condițiile economico-sociale ale zonei care va fi amenajată, dimensiunea actuală și de perspectivă a implantărilor și competențele decizionale.

Organizate științific, amenajările turistice urmăresc o exploatare rațională a resurselor, dezvoltarea celorlalte activități din perimetrul vizat, protejarea mediului ambiant și conduc totodată la o creștere controlată în toate domeniile. Evitând ruptura între om și natură, acestea contribuie la o dezvoltare a turismului care să îmbine funcția recreativă a stațiunilor cu valorificarea resurselor acestora.

Amenajărilor turistice le revin sarcini deosebite pe linia protejării mediului înconjurător de a cărui calitate depinde competitivitatea ofertei, atât în plan intern, cât și internațional. „Localizarea turistică reprezintă principala modalitate de punere de acord a dezvoltării turistice cu necesitatea protejării mediului”.

Amenajarea turistică a teritoriului are un rol foarte important în protejarea mediului. Gh. Barbu, în lucrarea „Turismul în economia națională”, menționează că, „conservarea funcțiilor sanitar-igienică, recreativă și estetică a elementelor componente ale mediului natural constituie garanția continuei dezvoltări a turismului”. Calitatea mediului reprezintă o condiție esențială a ofertei turistice, atât în plan intern cât și internațional. De aceea, factorii decizionali din turism trebuie să aibă permanent în vedere conservarea, ameliorarea așezărilor umane, a monumentelor naturii, a elementelor antropice, ale ofertei turistice, amenajarea spațiului, în funcție de evoluțiile viitoare ale fluxurilor turistice. Prin amenajarea turistică a teritoriului se includ sau nu, anumite perimetre în circuitul turistic și se poate controla intensitatea fluxurilor turistice. Dat fiind faptul că orice amenajare presupune determinarea capacității optime de primire a zonei și echiparea la nivelul acesteia, se pot promova anumite strategii de dimensionare a stațiunilor turistice, forme de turism ca foto-safari prin care se protejează flora și fauna. Amenajările turistice fac posibilă sau nu, includerea unor perimetre în circuitul turistic în funcție de gradul de dotare care poate impulsiona sau frâna circulația turistică.

Amenajarea turistică a a regiunii Sud-Est este un proces complex, laborios, care urmărește, pe de o parte, găsirea de soluții de stimulare a circulației turistice și de dezvoltare a turismului în cadrul economiei teritoriului, iar, pe de altă parte, are în vedere delimitarea zonelor, realizarea proiectelor noilor localizări.

În amenajarea turistică a acestei zone trebuie să se țină seama de realitățile teritoriale, de elementele de influență care acționează asupra calității mediului înconjurător ca spații de odihna și recreare. Elementele urmărite în strategia de amenajare turistică sunt:

integrarea armonioasă a construcțiilor în ansamblul cadrului natural;

diversificarea dotărilor astfel încât să se poată asigura o paletă largă de prestații turistice;

crearea unei oferte turistice originale care să pună în valoare calitățile teritoriului, trăsăturile culturii și civilizației zonei;

crearea unei oferte flexibile care să poată fi ușor adaptată la preferințele turiștilor;

dimensionarea riguroasă a construcțiilor astfel încât să se evite fenomenul de aglomerare turistică și degradarea peisajului;

înzestrarea zonei cu dotări auxiliare care să faciliteze practicarea unei game largi de forme de turism și să asigure funcționalitatea optimă a activităților turistice în zonă: accesibilitate, cazare, masă, transport, agrement, ambianță generală;

asigurarea unei eficiențe ridicate a activității turistice și oferirea de servicii de calitate.

În funcție de dimensiunile și răspândirea în teritoriu a resurselor, localizările turistice în regiunea Sud-Est pot fi:

Univoce – când amenajarea se face în funcție de existența unui singur obiectiv sau element de atracție turistică cu valoare deosebită ce polarizează cererea;

Plurivoce – când localizarea se integrează într-un ansamblu de condiții care oferă o anumită specificitate;

Echivoce – specifice zonelor turistice relativ omogene, cu arii de întindere mai largă, fără o anumită particularitate; sunt specifice ariilor de turism din preajma marilor aglomerări urbane.

În funcție de natura spațiului geografic, de condițiile naturale existente, de obiectivele urmărite, se pot distinge în regiunea aceasta mai multe tipuri de amenajări: amenajarea siturilor (balneare) de litoral, a siturilor montane, a parcurilor și rezervațiilor naturale, a siturilor istorice și arheologice, a stațiunilor termale, a zonelor rurale, periurbane.

În procesul amenajării turistice, o etapă importantă este cea a delimitării zonelor turistice în funcție de resursele existente. Datorită complexității și eterogenității cerințelor impuse procesului de amenajare, sunt necesare studii pluridisciplinare: geografice, economice, sociologice care să surprindă elementele mediului fizic și biogeografic, uman.

În selectarea zonelor, alături de respectarea unor cerințe de ordin general și particular, proprii diferitelor țări sau regiuni, se operează și cu anumite criterii specifice și anume: condiții naturale, bogății cultural-istorice, condiții socio-economice, infrastructură, echipamentul general de cultură și odihnă, legislația și reglementările în vigoare. Fiecare din aceste criterii au în vedere anumite elemente și trebuie privite ca suport în luarea deciziei de amenajare a unei zone. Pe baza acestor criterii se poate determina vocația regiunii, este posibilă urbanizarea zonelor și stabilirea priorităților și acțiunile de amenajare.

O altă componentă importantă a procesului de amenajare a regiunii Sud-Est are în vedere delimitarea unităților teritoriale în funcție de natura teritoriului, de specificul resurselor, de densitatea și valoarea acestora. În raport cu particularitățile și funcțiile zonelor, s-au delimitat mai multe categorii sau unități de teritoriu:

obiectivul sau punctul turistic reprezentat de un element de atracție turistică (monument al naturii, obiectiv istoric, manifestare culturală sau sportivă);

localitatea sau centrul turistic reprezintă o așezare care concentrează obiective care pot furniza o activitate turistică. Localitățile turistice sunt diferite din punct de vedere al mărimii, valorii și profilului;

complexul turistic se referă la o suprafață ce grupează mai multe obiective și localități turistice (ex. un element comun de relief – cursul unei ape, un masiv muntos, o depresiune);

zona turistică este un teritoriu întins alcătuit din mai multe puncte, localități și complexe turistice;

regiunea turistică este o arie geografică foarte întinsă, bogată în resurse, care este marcată de activitatea turistică.

Aceste unități de teritoriu permit o structurare adecvată a localizărilor și operaționalizarea deciziilor de amenajare.

Programul de amenajare se referă la organizarea funcțională a teritoriului, înzestrarea turistică a acestuia, organizarea relațiilor cu perimetrele din afara zonei supuse amenajării.

În aceste condiții Strategia de dezvoltare a Regiunii Sud-Est va putea fi realizată pe deplin doar printr-o abordare integrată care va permite adoptarea de politici sectoriale cât mai apropiate de nevoile teritoriului. În acest sens, proiectele integrate reprezintă principalul instrument de realizare a acestui model de programare.

Nevoia de a urma metoda integrării teritoriale reiese cu precădere din consultările și dezbaterile cu reprezentanții parteneriatului economic, social și administrativ de la nivel județean. La acest nivel există o conștientizare a importanței instrumentelor operaționale care permit realizarea unor inițiative comune capabile să valorifice cât mai bine resursele și potențialul comunităților și a teritoriilor.

În același timp, proiectele integrate reprezintă modalitatea cea mai adecvată pentru promovarea conceptului dezvoltării “de jos în sus”, concept pe care Regiunea de Dezvoltare Sud-Est dorește să îl promoveze cu prioritate.

Proiectele integrate reprezintă un complex de acțiuni intersectoriale, coerente și strâns legate între ele, care converg spre un obiectiv comun de dezvoltare a teritoriului și care necesită o abordare unitară a etapelor de implementare. Aceasta definiție subliniază două aspecte:

– conceptul de integrare a programării, trăsătura fundamentală a activităților co-finantate prin Fondurile Structurale;

– Regiunea ca punct principal de referință, văzut nu doar ca destinatar al inițiativelor și acțiunilor de dezvoltare, ci și din punct de vedere al valorificării potențialului existent.

Obiectivul general al Strategiei de Dezvoltare a Regiunii este acela de a crește semnificativ PIB regional până în 2013, pe baza unei rate de creștere economică superioară mediei naționale, prin creșterea competitivității pe termen lung și atractivității regiunii pentru investiții, cu valorificarea patrimoniului ambiental, crearea de noi oportunități de ocupare a forței de muncă și îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației.

Obiectivele specifice sunt:

Creșterea atractivității regiunii prin devoltarea accesibilității, prin continuarea extinderii și modernizării infrastructurii portuare, aeroportuare, sistemului stradal și feroviar, prin crearea unui sistem multimodal de transporturi; se va avea în vedere crearea unui sistem de accesibilitate inovativ capabil de a asigura legături rapide și eficiente cu piețele internaționale, valorificând poziția geo-strategica deosebită a regiunii;

Crearea condițiilor favorabile pentru localizarea de noi investiții și întărirea potențialului celor existente prin dezvoltarea sistemului de utilități și al serviciilor de calitate destinate întreprinderilor, prin simplificarea, transparenta și accelerarea procedurilor administrative și pentru obținerea autorizațiilor și crearea condițiilor de creștere a productivității întreprinderilor prin utilizarea de produse și procese inovative;

Crearea condițiilor pentru o piață a muncii flexibilă, în care ofertă de muncă să devină capabilă a se adapta permanent cerințelor angajatorilor, prin promovarea culturii antreprenoriale, a societății informaționale și a noilor servicii, în contextul unei dinamici accelerate a integrării activităților economice în spațiul european și internațional;

Crearea de noi oportunități de creștere economică durabilă și de creștere a calității vieții prin dezvoltarea patrimoniului natural/ambiental și promovarea politicii de mediu; se va avea în vedere crearea sistemului de gestiune și control a factorilor de mediu (inclusiv înlăturarea efectelor negative asupra mediului în cazuri de catastrofe naturale, îmbunătățirea generală a factorilor de mediu prin protejarea biodiversității, păstrarea și extinderea zonelor împădurite, a parcurilor și zonelor verzi din zonele urbane);

Dezvoltarea sectorului serviciilor sociale și de sănătate prin îmbunătățirea infrastructurii și a dotărilor, prin aplicarea unui management eficient și creșterea accesului perosoanelor la aceste servicii, mai ales ale celor din zonele rurale și izolate;

Dezvoltarea sectorului educației prin îmbunătățirea infrastructurii și a dotărilor, prin creșterea calității serviciilor de educație, dezvoltarea de centre de formare continua pentru adulți, realizarea de rețele școlare, dezvoltarea parteneriatului între unitățile de învățământ și mediul de afaceri, universități și administrația publică și susținerea cercetarii- inovării;

Modernizarea sectorului agricol și diversificarea activităților economice altele decât agricultura, prin valorificarea resurselor ambientale, naturale (patrimoniu piscicol, silvic, biodiversitatea etc), a patrimoniul cultural (tradiții și experiențe profesionale acumulate), prin dezvoltarea capitalului social și crearea de noi specializări;

Creșterea atractivității zonelor urbane pentru investiții, prin îmbunătățirea standardelor de viață (infrastructura urbană, transport și mobilitatea populației), valorificarea patrimoniului arhitectonic, artistic și monumental, promovând coeziunea și incluziunea socială prin dezvoltarea de servicii urbane.

Toate aceste obiective sunt coerente cu documentele programatice naționale și europene, vizând asigurarea unei dezvoltări echilibrate a teritoriului regiunii, prin valorificarea resurselor locale și susținerea economiilor locale, cu păstrarea valorilor mediului înconjurător și asigurarea condițiilor de oportunități egale pentru întreaga populație. Un alt rezultat al aplicării acestei strategii de dezvoltare va fi asigurarea unei dezvoltări policentrice echilibrate a regiunii și eliminarea disparităților intra-regionale.

Înzestrarea turistică a regiunii Sud-Est cuprinde două categorii principale de elemente:

funcționale (reședință, restaurante, servicii, infrastructură generală);

recreative (spații deschise, monumente, muzee).

Dintre elementele funcționale, locul cel mai important îl deține reședința care reprezintă în plan teritorial punctul fix în funcție de care se stabilesc celelalte elemente ale echipamentului stațiunii. Elementele caracteristice sunt: amplasare, mărime, confort, gama serviciilor oferite.

Amplasarea și dimensiunile reprezintă elemente specifice care fac obiectul unor determinări în procesul de amenajare. Restaurantele sau unitățile de alimentație publică fac parte din serviciile de bază ale consumului turistic. Caracterizarea lor presupune amplasamentul, dimensiunile, varietatea tipologică, gradul de confort. De regulă, dimensiunile lor se corelează cu dimensiunile și confortul reședinței.

În structura elementelor funcționale, alături de rețeaua unităților comerciale și a serviciilor de reparare și întreținere, de rețeaua serviciilor de poștă și telecomunicații, de unități sanitare, un rol foarte important îl deține rețeaua căilor și mijloacelor de transport care condiționează bunul mers al întregii activități.

În categoria elementelor recreative se includ: plajele, locurile de plimbare, parcuri, amenajări sportive (terenuri de sport, pârtii, instalații de transport pentru schiori), monumente și vestigii cultural – istorice, manifestări cultural – artistice și sportive. Toate aceste elemente recreative fac obiectul unor studii și tehnici specializate care urmăresc alcătuirea modelelor de amenajare turistică a teritoriului.

Tehnicile folosite în procesul de amenajare a zonelor turistice vizează:

distribuirea în spațiu a obiectivelor și, în acest caz, cea mai folosită metodă este cartografia care pune în corelație elementele unui teritoriu și obiectivele folosind transparența imaginilor;

rezultatele economico-financiare ce pot fi obținute ca urmare a amenajării teritoriului prin folosirea metodelor matematice și statistice, cum ar fi: multiplicatorul turistic, previziunea cererii, rentabilitatea probabilă a investițiilor;

elaborarea unor norme și standarde referitoare la dimensiunile optime ale unei stațiuni și ale elementelor constitutive ale acesteia.

Pentru a evidenția factorii favorizanți și cei restrictivi pentru turism și pentru a se stabili măsurile necesare pentru asigurarea unei dezvoltări optime, se utilizează analiza diagnostic a teritoriului. În acest sens în regiunea Sud-Est s-au conturat elementele ce trebuie luate în considerare pentru amenajarea turistică a teritoriului:

așezare geografică, accesabilitate, căi de acces, mijloace de transport, legături cu alte subsisteme;

condiții de relief, râuri, lacuri, monumente ale naturii, rezervații, parcuri naționale;

condiții meteorologice, climat și sezonabilitate, precipitații, vanturi, puritatea aerului, frecvența zilelor însorite, durata și grosimea stratului de zăpadă;

frumusețea peisajului natural;

valoarea terapeutică a unor elemente naturale (izvoare de ape minerale și termale, nămoluri terapeutice, microclimat și topoclimat);

patrimoniul cultural-istoric, vestigii și locuri istorice, monumente istorice, de artă, de arhitectură, etnografie și folclor, tradiții, obiceiuri;

condiții demografice (numărul, structura și dinamica populației, forța de muncă, migrația);

condiții social-economice și influența lor asupra activității de turism;

condiții politice;

calitatea și protecția mediului.

Resursele turistice care reprezintă materia primă abordată în acțiunea de amenajare turistică sunt evaluate calitativ și cantitativ, ierarhizate și comparate cu resurse similare din zone din țară și de peste hotare.

Astfel, resursele turistice naturale sau antropice, asociate sau singure, pot determina dezvoltarea uneia sau a mai multor forme de turism.

Regiunea Sud-Est dispune de o serie de resurse naturale, care valorificate corespunzător, pot juca un rol important în dezvoltarea economico-socială. Dintre acestea, cele mai importante sunt zăcămintele de țiței și gaze naturale (Subcarpații Buzăului, vestul județului Brăila și sudul județului Galați), carierele de granit (Munții Măcinului), sarea, etc.

Alt avantaj pe care regiunea îl poate valorifica, este reprezentat de prezența portului Constanța, secondat de porturile dunărene Galați, Brăila și Tulcea. Legăturile acestora cu marile porturi ale lumii, pot fi folosite, atât pentru a asigura materia primă necesară dezvoltării economiei regiunii, cât și pentru a exporta bunuri produse atât în regiune, cât și în restul țării.

Cel mai important potențial pentru dezvoltarea regiunii, este reprezentat însă de resursele turistice:

Litoralul Mării Negre, care cuprinde 13 stațiuni, cu unități de cazare, tratament si agreement (hoteluri, moteluri, vile, campinguri) desfășurate de-a lungul a 70 km de coastă între Năvodari și Mangalia.

Delta Dunării, care prezintă o atracție științifică și un potențial turistic ridicat, în special după includerea sa în 1990, împreuna cu alte zone naturale adiacente, în Rezervația Biosferei Delta Dunării.

Regiunea beneficiază de un fond balnear deosebit, cu o veche tradiție Lacul Techirghiol, Eforie Nord (nămol curativ cu proprietăți asemănătoare celui de la Marea Moartă).

Regiunea prezintă și un cadru promițător pentru dezvoltarea agro-turismului (Brăila, Galați si Tulcea) cu resurse importante pentru dezvoltarea turismului de agreement (vânătoare și pescuit) în Insula Mică a Brăilei, Insula Mare a Brăilei, etc.

Zona montană din Vrancea și Buzău prezintă interes turistic prin stațiunile Soveja și Lepșa, și zone turistice unice în țară, cum ar fi: Vulcanii Noroioși (Berca), peșterile de la Bozioru, Focurile Vii.

Patrimoniul cultural-istoric al regiunii se remarcă cetățile getice, romane, grecești, bizantine și locașuri mânăstirești, majoritatea fiind concentrate în județele Tulcea și Constanța.

Analiza SWOT a Regiunii Sud-Est

Puncte tari:

Poziția strategică a regiunii cu deschidere către piețe est-europene și asiatice;

Coridoarele de transport pan-europene;

Porturi maritime (Constanța – important port maritime și cel mai mare de la Marea Neagră, Mangalia și Midia petrolier) și fluvio-maritime (Brăila, Galați, Tulcea și Sulina) și aeroporturi (Constanța – M. Kogălniceanu, și parțial Tulcea și Buzău);

Capacitate ridicată de cazare (circa 40% din capacitatea de cazare turistică estivală a României);

Potențial economic extrem de valoros în Delta Dunării: una dintre marile rezervații naturale ale lumii;

Sector de turism relativ bine dezvoltat (litoralul Mării Negre și Delta Dunării, stațiuni balneo-climaterice: Lacu Sărat, Techirghiol, Sărata Monteoru, unele pensiuni agro-turistice în zonele montane și în Delta Dunării, mănăstirile din nordul Dobrogei și din Munții Buzăului și Vrancei);

Puncte slabe:

Numeroase orașe mici cu structuri urbane insuficiente (Măcin, Isacea);

Izolarea localităților din zona Deltei Dunării, cu nivel ridicat de sărăcie a populației;

Caracter sezonier al turismului pe litoral;

Absența unor politici și programe coerente de dezvoltare și nivel ridicat al prețurilor în turism;

Infrastructura de turism este slab dezvoltată sau învechită: discrepanță mare între vechile și noile facilități;

Oportunități:

Potențial ridicat de dezvoltare a turismului în domeniul ecologic, religios, cultural, balneoclimateric;

Interes internațional ridicat pentru conservarea biodiversității și promovarea turismului (Delta Dunării);

Posibilitatea elaborarii de proiecte cu finantare din fonduri structurale pentru susținerea dezvoltării / inovării, cercetării și transferului de tehnologie;

Amenințări:

Concurența zonelor turistice din străinătate cu o oferta turistică de calitate superioară și prețuri competitive;

Globalizarea și fluctuațiile valutare pot marginaliza anumite sectoare ale economiei și chiar să ducă la dispariția acestora.

CONCLUZII

Turismul a înregistrat în ultimele decenii ritmuri anuale de creștere foarte ridicate la sosiri și încasări turistice. Chiar dacă atentatul de 1a 11 septembrie 2001 și alte atentate, ca cele de la Madrid și Londra, războiul din Iraq, gripa aviară sau alte evenimente de acest fel au generat scăderea ritmului de creștere, în 2009, la nivel mondial s-a înregistrat chiar o creștere de 1,7 % față de 2008 la sosiri turiști și tot atât la încasări, turismul rămâne printre cele mai importante componente ale comerțului internațional. De asemenea, prin efectul multiplicator, turismul antrenează alte ramuri economice a căror evoluție depinde de această activitate (construcții, transporturi, industria alimentară, agricultura, industria prelucrării lemnului, serviciile, etc.).

Datorită evoluției sale la nivel mondial, turismul a devenit pentru multe țări un factor important de dezvoltare economico-socială. Amploarea și complexitatea legăturilor dintre turism și celelalte ramuri ale economiei naționale impun guvernelor armonizarea acestora cu ocazia elaborării strategiei generale de dezvoltare economico-socială.

Efectele turismului, la nivelul economiei unei țări sau regiuni, trebuie analizate plecând de la relația lor cu obiectivele fundamentale ale întregului sistem economic; „ se poate determina astfel contribuția turismului la creșterea economică, la stabilitatea prețurilor, la echilibrul balanței de plăți, la distribuția justă și echitabilă a venitului național și utilizarea deplină a forței de muncă.

Dezvoltarea regională în Sud-Estul României se realizează cu pași mărunți prin programele impuse, programe care ar trebui armonizate între ele, ar avea nevoie de o mai mare implicare din partea autorităților publice locale și centrale și, de asemenea, implicare din partea cetățenilor.

Această regiune de dezvoltare este a doua ca mărime din România și, în contextul Uniunii Europene reprezintă o graniță importantă cu Moldova și Ucraina.

Regiunea Sud Est pare a fi extrem de vulnerabilă la globalizare, precum și la schimbările climatice. Schimbările climatice reprezintă un pericol foarte sever pentru Regiunea Sud Est, având în vedere că turismul, agricultura și pescuitul, care sunt domenii de importanță cheie pentru economia regiunii, sunt exemple de sectoare expuse. Dezvoltarea sectoarelor economice care se bazează pe servicii de ecosistem și resurse naturale ar putea fi afectată. Mai mult, regiunea este în pericol de inundații, eroziune costieră, degradarea terenurilor și deșertificare, precum și un potențial pericol de secetă.

Patrimoniul bogat de resurse naturale și culturale a reprezentat precondiția pentru dezvoltarea industriei turismului în regiune. Gradul de diversificare este ridicat și cuprinde turism de litoral, montan, de croazieră, turism rural și ecologic, turism cultural și religios, care totuși prezintă nivele diferite de dezvoltare, destinații mai importante și cunoscute fiind Litoralul Mării Negre și Delta Dunării.

În România, regiunea deține o poziție de excelență, confirmată de toți indicatorii care privesc piața turistică națională: în anul 2008 regiunea a fost prima din țară în ceea ce privește capacitatea de cazare – fie existentă, fie în funcțiune – pentru numărul de înnoptări precum și de sosiri. Indicele de utilizare a capacității în funcțiune este cel mai ridicat din țară. Baza de cazare, foarte des de calitate redusă, infrastructurile, în mare parte învechite, și promovarea turistică deficitară sunt problemele cu care se confruntă sectorul turistic regional, care în momentul de față contribuie doar cu 6,67% la formarea PIB-ului regional, ușor peste media națională, însă sub media țărilor UE cum ar fi Bulgaria, Polonia, Ungaria, Italia și Spania.

Impactul economic pe care turismul, ca factor stimulator al sistemului economic global, îl poate avea în relansarea economiei naționale a unei țări, impune implicarea hotărâtă, a factorilor de decizie de la nivel național din România, în adoptarea unor politici și strategii de dezvoltare a turismului care să ne permită, prin calitatea ofertei, să concurăm de pe poziții egale cu celelalte state ale Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE

Albrow M., The Globalization of the World Politics; an introduction to international relations, Oxford University Press, Oxford, 1997;

Bari I., Economia mondială, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București, 1997;

Bădescu, C., Alexandru, I., Introducere în studiul procesului de cooperare interregională, Editura Sylvi, București, 2004;

Berbecaru, M. Botez, Teoria și practica amenajării turistice, Editura Sport-Turism, București, 2008;

Cristureanu, C., Economia și politica turismului internațional, Editura Abeona,București, 2002;

Frankel J., Globalization of the Economy, NBER Working papers 7858, august, 2000;

Friedman T., The Lexus and the Olive Tree. Understanding Globalization, Anchor Books, Random House, Inc., New York, 2000;

Galtung J., Globalizarea si consecintele ei in mileniul III ,nr 2/1999, Editura Antet, 2001;

Glavan, V., Potentialul turistic si valorificarea sa, Editura Fundatia Romania de Maine, 2006;

Idu N., Cuvânt introductiv în Exigențe europene și realități româneșt. București, Institutul European din România, 2001

Ignacio R., Geopolitica haosului, Bucuresti, Editura Doina, 1998;

Lutas M. , Integrarea Economica Europena ,Bucuresti , Editura Economica, 2008;

Minciu R., Economia turismului, Ed. Uranus, București, 2000;

Miclaus Gh., Dezvoltare regionala cooperare transfrontaliera si integrare europeana ediția a 2-a , Editura Dacia, 2008;

Morariu, D., Concepte și politici de turism internațional, Editura Alfabet, Deva, 2001;

Mucchieli J. L., Multinationales et multinationalisation, Editions du Seuil, Paris, 1998;

Mureșan M. (coordonator), Două secole de tranziție românească. Studii, Editura Economică, București, 2003;

Rotariu, I., Globalizare și turism: cazul României, editura Continent, Sibiu, 2004;

Scholte, J. A., Globalization – a Critical Introduction, St. Martin's Press, New York, 2000;

Snack O., „Economia și organizarea turismului”, Editura Sport-Turism, București, 2006

Silași Gr., Integrare monetară europeană. Între teorie și politică, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1998;

Siroen J. M., L`Economie de la globalisation, Universite Paris- Dauphine, 2000;

Sobaru A., Turismul în România-letargie și speranțe, Sesiune de comunicări, Facultatea de Științe Economice Iași, 1996;

Vellas, F., Turismul, tendințe și previziuni, Editura Walforth, București, 2003;

www.adrse.ro

www.insse.ro