Potential Turistic Si Valorifcarea Acestuia Dobrogea

Introducere

Realizarea acestei lucrări s-a făcut pe baza datelor provenind din cercetări personale pe teren și din consultările materialelor bibliografice existente, cât și din domeniul altor științe.

Alegerea temei reprezintă și dorința de a contribui la cunoașterea geografică a regiunii de nord a Dobrogei, cu caracteristicile naturale,economice și turistice proprii. În alegerea temei, am ținut cont și de faptul că până în prezent nu există o lucrare de acest gen despre comuna Greci.

Problemele principale tratate în această lucrare sunt:

evidențierea trasăturilor importante ale cadrului natural și în principal ale reliefului;

teritoriul, cu multiplele sale componente și aspecte naturale, privit în strânsă legătură cu factorul uman;

potențialul uman , analizat ca producător și consumator,dar și în raport cu influența sa asupra peisajului geografic;

așezările umane, privite ca rezultantă directă a interacțiunii între facorul uman și cadrul ambiant;

potențialul turistic și natural existent în această zonă și care suferă de o valorificare și promovare.

Partea științifică se bazează pe materiale grafice și cartografice,

respectiv hărți, profile, grafice, iar pentru realizarea acestora am utilizat harta topografică, harta geologică, harta solurilor și harta vegetației. Materialele sunt însoțite de fotografii realizate în scopul înțelegerii mai exacte a textului, evidențierii unor trăsături pregnante ale cadrului natural și în principal ale reliefului.

În timpul elaborării lucrării am fost sprijinită și îndrumată de domnul

conferentiar universitar doctor Talanga Cristian, căruia țin să îi aduc mulțumiri deosebite, pentru îndrumările de specialitate, precum și tuturor cadrelor didactice din facultatea de Geografie București.

În această lucrare am dorit să realizez o cât mai completă caracterizare

fizico-geografică, a tot ceea ce înseamnă turism și obiectiv turistic a arealului studiat și conectarea acestui studiu la necesitățile și implicațiile de ordin practic.

Considerații generale privind potențialul turistic

Apariția turismului se pierde în negura timpurilor și este greu de stabilit o dată certă a detașării sale ca activitate distinctă, deoarece unele forme incipiente de turism s-au practicat din cele mai vechi timpuri.De-a lungul anilor, conținutul noțiunii de turism s-a modificat și s-a îmbunătățit continuu.

Ca domeniu relativ nou de cercetare, turismul prezintă o complexitate în continuă creștere, în plan economic sintetizând rezultatele unui număr mare de activități, iar în plan psiho-social constituindu-se ca modalitate superioară de organizare a timpului liber.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, turismul a devenit una dintre cele mai complexe ramuri economice din lume, în derularea sa fiind implicată întreaga societate. În acelasi timp, turismul reflectă întreaga societate și poate fi considerat un adevărat barometru al acesteia.

Turismul valorifică superior potențialul natural și antropic al unei țări , îmbogățindu-le continuu, satisfăcând multiple motivații umane. Are un efect multiplicator, introducând în circuitul economic laturi inedite cum sunt: peisajul ( pentru „consumarea” căruia este necesară deplasarea la fața locului), ospitalitatea, solicitudinea și informația ( geografică, cultural-istorică, gastronomicâ, artistică etc)

În prezent, după ce a cunoscut o multitudine de definiții, putem spune că: ,,turismul se referă la activitățile desfășurate de persoane, pe durata călătoriilor și sejururiilor, în locuri situate în afara reședinței obișnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu depășește un an (12 luni), cu scop de loisir (recreere, odihnă), pentru afaceri sau alte motive”.(OMT)

Deoarece turismul are ca scop satisfacerea anumitor necesități de ordin social, cultural, spiritual, medical etc. și urmărește satisfacerea nevoilor de consum turistic, s-au delimitat diferite clasificări ale formelor de turism practicate.

Potențialul turistic este o componentă statică, care, în viziunea Organizației Mondiale a Turismului și a altor organisme de profil din cadrul Comunitățtii Europene, se definește ca fiind ansamblul componentelor naturale, cultural-istorice și socio-economice, care exprimă posibilitățile de valorificare în plan turistic, oferă sau dau o anumită funcționalitate teritoriului și constituie premise pentru dezvoltarea activităților de turism. În paralel cu potențialul turistic, circulă teremnul de fond turistic, definit de către C. Zwizewski (1978) ca: totalitatea resurselor naturale, socio-culturale și istorice de valorificare turistica, ce alcătuiesc baza ofertei potențiale a unui teritoriu.

În sens larg, potențialul turistic al unui teritoriu reprezintă ansamblul elementelor naturale, economice și cultural – istorice, care prezintă anumite posibilități de valorificare turistică, dau o anumită funcționalitate pentru turism și deci constituie premise pentru dezvoltarea activității de turism (G Erdeli, 1996).

Un teritoriu interesează din punct de vedere turistic în măsura în care oferă resurse turistice naturale sau antropice, acestea fiind privite ca atracții turistice sau ca resurse turistice.
Potențialul turistic reprezintă oferta turistică potențială a unui teritoriu care împreună cu baza tehnico – materială și cu infrastructura generală și turistică formează oferta turistică reală (efectivă) sau patrimoniul turistic.

Varietatea resurselor turistice, specificul, influența lor în activitatea turistică duc la delimitarea a două categorii de potențial turistic, și anume: natural și antropic.
Potențialul turistic natural cuprinde elementele oferite de cadrul natural –
relief, climă, rețea de ape, vegetația ș.a., urmărind atragerea fluxurilor de turiști în vederea petrecerii vacanțelor. Relieful reprezintă un element de atracție turistică de sine stătător, reprezentat prin tip (vulcanic, carstic, glaciar), trepte și altitudini, toate acestea realizând cadrul propice practicării drumețiilor și alpinismului, cât și de petrecere a vacanțelor.
Clima este reprezentată de tipul și volumul precipitațiilor, mărimea temperaturilor înregistrate, perioadele cu soare etc.; creează condiții propice schierii, curelor heliomarine ș.a. Rețeaua de ape, reprezentată de apele curgătoare și cele stătătoare, ape minerale și termale, creează cadrul adecvat pentru pescuit, cure heliomarine, sporturi nautice etc. Vegetația prin bogăția și diversitatea speciilor, existența speciilor florale rare, dă posibilitatea practicării unor forme particulare ale turismului: cercetare științifică, vizitarea rezervațiilor naturale. Fauna, sub aspect turistic, prezintă importanță prin valoarea sa cinegetică și estetică.

Potențialul turistic antropic cuprinde creațiile omului de-a lungul timpului, concretizate în elemente de cultură, istorie, artă și civilizație, care prin caracteristicile lor atrag grupurile de turiști.

Structura potențialului antropic cuprinde elementele:
• vestigii arheologice și monumente de artă (cetăți, castele, statui, biserici);
• etnografie și folclor (obiceiuri și tradiții, port popular, muzică și dansuri populare ș.a.);
• instituții și evenimente cultural-artistice (muzee,case memoriale, târguri și expoziții);
• realizări tehnico-economice și științifice contemporane (porturi, poduri și viaducte, baraje și lacuri de acumulare);
• așezări umane (orașe, sate turistice).

Dobrogea- geografie istorică

Dobrogea, vechi pământ românesc, este situată în sud-estul României, fiind limitată pe trei   laturi ale sale de regiuni naturale: la est și nord de Dunăre iar la est de Marea Neagră; în sud o linie terestră convențională formează granița cu Bulgaria între localitățile Ostrov și Vama Veche; are o suprafață de 15.485 km2 (teritoriul județelor Constanța și Tulcea, inclusiv Delta Dunării, deși aceasta din urmă, din punct de vedere fizico-geografic și chiar istoric, nu face parte din cadrul regiunii Dobrogea), ceea ce ar reprezenta 6,52% din suprafața țării. Județul Tulcea are o suprafață de 8.430 km2 și ocupă nordul platformei dobrogene și Delta Dunării, iar județul
Constanța cuprinde părțile centrală și meridională ale Dobrogei.
Prin așezarea sa în sud-estul României, Dobrogea este cea mai meridională provincie a țării noastre, însemnătatea cea mai mare a Dobrogei, pentru România, este că ea este așezată la gurile Dunării și la țărmul Mării Negre; grație acestei așezări Dobrogea este cea dintâi provincie românească care a intrat în lumina istoriei, fiind și cea mai veche provincie română dintre toate ținuturile românești.
Atât prin așezare cât și prin caracterul său de podiș-cetate care domină largile depresiuni de la miazăzi și apus de fluviu, Dobrogea a jucat în istoria politică a Daciei, ca și în istoria marilor războaie, un rol covârșitor. Se spune că „cine stăpânește Dobrogea, stăpânește de fapt toată viața economică ce se desfășoară la Dunărea de Jos, dar exercită și o deosebită presiune asupra vieții politice din umbra Carpaților".
În Antichitate ținutul se numea Scythia Minor, spre deosebire de Scythia Major care este situată în stepele din nordul Mării Negre. Prin secolul al XI-lea cronicarii bizantini o pomenesc uneori sub numele de Paristrion, termen care după Nicolae Iorga ar însemna mai mult decât o indicație geografică oarecare, el este „un termen administrativ și militar".

În secolul al XII-lea este cunoscută sub numele de Bergean (geograful arab Edrisi -cca. 1110-1164); mai târziu călugărul minorit Wilhelm de Rubruquis (1253) o numește Valachia lui Asan. În secolul al XIV-lea în fruntea Dobrogei este întâlnit ca despot bizantin, Dobrotici. Acesta ajunge tributar turcilor iar țara sa a fost numită de către aceștia Dobrugi-illi, provincia Dobrugi, adică Dobrogea. Obiceiul de a numi o țară după un stăpânitor îl găsim și în alte părți ale pământului românesc. Exemplu: Moldova era cunoscută de turci și sub numele de „Bogdania" –  Tara lui Bogdan Vodă, iar Basarabia  și-a luat acest nume de la Nicolae Alexandru Basarab.
În graiul curent termenul de „Dobrogea Veche" desemneaza regiunea ocupată astăzi de județele Tulcea și Constanta, iar „Dobrogea Nouă", sau „Cadrilaterul”, districtele, din sud: Caliacra și Durostor care actualmente se află situate pe teritoriul Bulgariei.

Descoperirile arheologice au pus în evidență urme ale prezenței omului în paleolitic îndeosebi în peșterile La Izvor (Cheia) și La Adam (Târgușor) din bazinul văii Casimcea; în mai multe puncte din Dobrogea Centrală și de Sud s-au mai identificat urme de locuire sporadică (I.Popovici și colab., 1984).

Neoliticul, prin cele trei culturi Hamangia, Gumelnița și Cernavodă, este prezent în multe locuri din lungul Dunării, litoralului și pe văile principale; în funcție de condițiile locale, așezările erau situate fie pe înălțimi cu versanți povârniți, fie în zone joase (așezări cu fortificații totale sau parțiale de tipul șanțurilor și valurilor de pământ).

În epoca bronzului (mileniul III î.e.n.) are loc amestecul triburilor indoeuropene cu populația băștinașă și formarea poporului trac cu arie de desfășurare pe spațiul carpato-balcanic (erau agricultori, păstori, dar și meșteșugari).

În epoca fierului (Hallstatt – 1200 – 450 î.e.n.) se produce scindarea triburilor trace în două grupe care se deosebesc treptat prin unele aspecte legate de religie, obiceiuri și limbă (tracii balcanici la sud de Dunărea de Jos). Din aceștia din urmă s-au separat geții (sec. VII – î.e.n.), axați pe Carpați și Dobrogea, Câmpia Română, Moldova.

De prezența grecilor la Marea Neagră este legată întemeierea orașelor Histria (grecii mileseni – sec VII î.e.n.), Tomisul (grecii dorieni – sec. VI î.e.n.), Callatis (grecii dorieni – sec. VI î.e.n.) și probabil Argamum (la Capul Dolojman). Între acestea mai existau câteva puncte de staționare (Stratonis – lângă Tuzla; Parthenopolis, la sud de Costinești).

ă și formarea poporului trac cu arie de desfășurare pe spațiul carpato-balcanic (erau agricultori, păstori, dar și meșteșugari).

În epoca fierului (Hallstatt – 1200 – 450 î.e.n.) se produce scindarea triburilor trace în două grupe care se deosebesc treptat prin unele aspecte legate de religie, obiceiuri și limbă (tracii balcanici la sud de Dunărea de Jos). Din aceștia din urmă s-au separat geții (sec. VII – î.e.n.), axați pe Carpați și Dobrogea, Câmpia Română, Moldova.

De prezența grecilor la Marea Neagră este legată întemeierea orașelor Histria (grecii mileseni – sec VII î.e.n.), Tomisul (grecii dorieni – sec. VI î.e.n.), Callatis (grecii dorieni – sec. VI î.e.n.) și probabil Argamum (la Capul Dolojman). Între acestea mai existau câteva puncte de staționare (Stratonis – lângă Tuzla; Parthenopolis, la sud de Costinești).

Pe la finele epocii fierului se realizează o civilizație geto-dacică evidențiată de un număr mare de așezări de tipul cetăților cu valuri de apărare sau situate pe monticuli naturali. Pe litoral, coloniștii și-au preluat o parte din pământuri pe care le-au folosit în agricultură și au stabilit intense legături cu populația locală. Tariverde a devenit un important centru de colectare a produselor agricole pentru cetatea Histria (I.Popovici și colab.).

Începând cu secolul I î.e.n. se remarcă o evoluție către uniuni tribale care au dus, în final, la realizarea statului centralizat dac condus de Burebista (82 – 44 î.e.n..). În contextul amenințării romane, acesta pune stăpânire pe toate cetățile grecești de la Olbia (nord) la Apollonia (sud) și pe teritoriul de pe dreapta Dunării până la Balcani, în virtutea unității de neam și limbă.

Fărâmițarea statului lui Burebista a favorizat cuceririle romane și transformarea Dobrogei în provincie romană (în anul 46 î.e.n. – intră în provincia Moesia); sunt întemeiate castre de-a lungul limes-urilor, pe litoral orașele s-au constituit într-o federație cu sediul la Tomis, se dezvoltă agricultura (viticultura, cultura cerealelor, creșterea animalelor, piscicultura), comerțul, meșteșugurile. Schimburile au impus organizarea statului vamal și financiar.

Există o rețea formată din trei drumuri imperiale și altele secundare. Cel mai vechi drum unea cetățile și castrele din lungul fluviului – de la Transmarisca (Turtucaia) și până la Histria; de aici, pleca cel de-al II-lea (cel grecesc, refăcut de romani și care se desfășura pe litoral până la Bizanț. Al treilea, trecea prin centrul Dobrogei (Tropaeum Traiani – Ulmetum – Ibida). Existau mai multe capete pe pod, peste Dunăre, la Altinum (Oltina), Carsium (Hârșova), Barboși și Noviodunum (Isaccea), pentru legături cu drumurile din Moldova și Muntenia. Se remarcă o oarecare specializare a cetăților principale – Histria (agricultura și pescuitul sturionilor), Tomis (comerț – exportul de cereale), Callatis (agricultură și comerț; I.Popovici și colab.).

În secolele IV- VII e.n., Dobrogea era o provincie (Scythia Minor) de sine stătătoare. S-a întărit sistemul fortificațiilor de pe limes-ul dunărean, cât și al cetăților dunărene (Capidava, Dinogetia), a celor din interior (Tropaeum Traiani – Ulmetum) și a celor marine (Callatis, Tomis) pentru a apăra regiunea de geți, vizigoți, ostrogoți, huni, slavi, bulgari. În secolul VII dominația romano-bizantină cedează în fața slavilor și avarilor. Bizanțul stăpânea zona litorală cu sediul flotei la Lycostomion (Chilia), bulgarii erau în sudul litoralului, iar în centru și pe Dunăre era populația romanizată („romaniile”).

În secolul X e.n., Dobrogea reintră în Imperiul Bizantin fiind cunoscută sub numele de Paradunavon sau Paristrion. Frecventele invazii au determinat consolidarea sistemelor de apărare materializate în trei valuri de apărare (valul mare și valul mic de pământ; valul de piatră) aflate între Constanța – Cernavodă – Niculițel. În perioada următoare (sec. XII – XIV) din nou slăbește autoritatea bizantină, dar crește rolul negustorilor genovezi la gurile Dunării. Se organizează statul feudal sub conducerea lui Dobrotici prin unirea organizațiilor politice locale; în timpul lui Mircea cel Bătrân se realizează unitatea dintre Țara Românească și Dobrogea.

În 1417, Dobrogea este cucerită de Mahomed I, iar gurile Dunării la 1484. timp de patru secole se produce o evoluție economică și socială lentă. Mai mult va fi o zonă frecvent afectată de războaiele ruso-turcești însoțite de pierderi materiale mari. În afara colonizării cu tătari și turci, se constată și pătrunderea elementului românesc din Moldova, Muntenia, Transilvania care s-a îmbinat cu populația românească străveche; românii au întemeiat așezări noi.

Dobrogea revine în hotarele firești ale țării la 14 noiembrie 1878; la 9 mai 1880 este aprobată Legea pentru organizarea Dobrogei cu două județe (Tulcea și Constanța). În scurt timp crește numărul de locuitori (100.000 în 1878 și 380.000 în 1913, se mărește suprafața cultivată și producția agricolă; sunt valorificate diferite resurse (cupru la Altân Tepe; piatra la Turcoaia, Greci, Măcin) se construiește podul de la Cernavodă (1890-1895) și portul de Constanța.

În acest fel, Dobrogea a fost totdeauna un spatiu organic integrat teritoriilor romănești "sprijinite de Carpați" – Muntenia și Moldova – și o poartă maritimă naturală a țării.

Poziția geografică, limitele și gradul de accesibilitate al zonei

Dobrogea a atras atenția geologilor de foarte multă vreme; dupa monografia lui K.Peters „Grundilien der Geograpfie und Geologieder Dobrudscha” (1867), i-au fost consacrate studii stratigrafice, petrografice și tectonice. Din păcate , condițiile sunt puțin favorabile: hărtile nu sunt bune fie că relieful (adesea fără responsabilitate) nu i-a atras pe topografi, fie că ridicările au fost făcute în grabă dupa trecerea Dobrogei la Romania. Pe harta nu sunt bine figurate formele de relief mai evidente , pe hărțile la scara 1:1 000 000, erorile cotelor sunt surprinzatoare.

Geografii ca și geologii sunt împiedicați deopotrivă de cuvertura de loess, așternută pretutindeni cu excepția celor mai mari înălțimi. Relieful este tocit, rupturile de pantă estompate iar aluviunile vechi sunt ascunse.

Dobrogea se prezintă ca un podiș relativ rigid, format pe roci vechi (șisturi verzi, granite) și structuri sedimentare mezozoice și neozoice, puternic erodat de acțiunea îndelungată a factorilor modelatori externi, cu un relief domol, ușor ondulat și cu altitudini relativ reduse (200-300 m). Partea de nord este mai înaltă, ajungând pe alocuri la 350-400 m și chiar 467 m în vârful cel mai înalt (Vf. Greci din Munții Măcinului). Partea de sud are sub 200 m (altitudinea maximă este de 204 m în Deliorman).Masivul Dobrogei de Nord este situat în partea sud-estică a țării noastre constituind sectorul de nord al Podișului Dobrogei.

Fig 2: Podișul Dobrogei

Limita nordică este data de Valea Dunării, iar in nord-est de Delta Dunării (Bratul Sfântul Gheorghe). În sud, limita este dată de linia Hârșova-Capul Midia, iar în est de sectorul lagunar Razim-Sinoie. Limita în partea de vest o constituie brațul dobrogean al Dunării, ce-l separă de Balta Brăilei.

Masivul Dobrogei de Nord are un relief cu altituini medii ce nu depășesc dacât rar 400 m (467 m în Munții Măcinului). Sub raport petrografic este alcătuit din roci metamorfice (șisturi verzi – Podișul Casimcei), eruptive (granite) și sedimentare, reprezentate prin: calcare, conglomerate, gresii, argile, nisipuri, pietrișuri. Are o orientare generală a culmilor pe directia NV-SE.

Masivul Dobrogei de Nord cuprinde:

– în partea de nord-vest Munții Măcinului (vârful Greci – 467 m și Culmea Niculițel – 363 m);

– spre est sunt Dealurile Tulcei, care scad treptat în altitudine, terminându-se ca o peninsulă între apele lagunei Razim și Delta Dunării; Prispa Agighiol se afla la nord de laguna Razim;

– în partea centrala se afla Podisul Babadagului, neted și bine împădurit, despărțit de culmile din nord prin Depresiunea Nalbant;

– la sud de acest podiș se afla Podișul Casimcei, cu relief modelat pe șisturi verzi;

– Prispa Hamgia se desfășoară în partea vestică a complexului lagunar Razim. În sud, la limita cu Podișul Dobrogei de Sud, s-au dezvoltat forme majore ale reliefului carstic (endocarst), mai cunoscută fiind Peștera Gura Dobrogei-rezervație naturală.

Accesul către toate obiectivele este facil , putând fi făcut cu autoturismele , fapt ce favorizează turismul de tranzit. Această situație este cauzată și de faptul ca posibiltățile de cazare sunt insuficiente și nu dispun de toate facilitățile necesare. Activitățile turistului se axează în general pe vizitarea punctelor de interes, dar în cazul turismului de week-end sau cel de vacanță, cu camparea în zonele pitorești din parc ( Culmea Pricopanului, Creasta principală, Rezervația Valea fagilor, valea Luncavița în zona "La Scapeți"), va ajunge la apariția vetrelor de foc, a resturilor menajere, deranjarea vânatului.DN 22 Smârdan-Macin-Isaccea-Tulcea, facilitează accesul la limitele de nord-vest și de nord ale masivului prin localitățile Măcin, Jijila, Garvăn, Luncavița.

DN 22 Smardan-Macin-Isaccea-Tulcea, faciliteaza accesul la limitele de nord-vest si de nord ale masivului prin localitatile Macin, Jijila, Garvan, Luncavita.

3. Potențialul turistic natural

3.a. Relief

Dobrogea se prezintă ca un podiș relativ rigid, format pe roci vechi (șisturi verzi, granite) și structuri sedimentare mezozoice și neozoice, puternic erodat de acțiunea îndelungată a factorilor modelatori externi, cu un relief domol, ușor ondulat și cu altitudini relativ reduse (200-300 m). Partea de nord este mai înaltă, ajungând pe alocuri la 350-400 m și chiar 467 m în vârful cel mai înalt (Vf. Greci din Munții Măcinului). Partea de sud are sub 200 m (altitudinea maximă este de 204 m în Deliorman).

Tectonic, Dobrogea aparține unor microplăci diferite: în nord, microplaca Mării Negre (care poartă și nordul Dobrogei) aflată într-un proces de subducție (în lungul unui plan Benioff), în fața Carpaților Curburii și în sud, microplaca Moesica (cuprinzând fundamentul Câmpiei Romane și Dobrogea de Sud).

Geologic, Dobrogea cuprinde mai multe formațiuni: granite și șisturi cristaline paleozoice (în zona Măcin), șisturi verzi (în Podișul Casimcei), structuri sedimentare triasice (în Dealurile Tulcei), jurasice (pe cursul inferior al râului Casimcea), cretatice (în Podișul Babadag și Dobrogea de Sud), structuri sedimentare neozoice (în Dobrogea de Sud).

La suprafață, cele mai vechi roci sunt șisturile verzi proterozoice din Podișul Casimcei, cu o virsta de peste 600 milioane ani. În fundamentul Dobrogei de Sud există roci mai vechi, identificate în foraje și acoperite în prezent de straturi sedimentare paleozoice, mezozoice și neozoice, care au o vârsta mult mai mare (1,6 miliarde ani).

Asociat acestora există forme de relief influențate de petrografie și structură: un relief "granitic", cu trene de grohotișuri și abrupturi în Munții Măcinului, vechi peneplene conservate pe suprafata erodată a șisturilor verzi, mici forme carstice pe calcarele jurasice, suprafețe structurale adaptate ondulărilor largi ale formațiunilor neozoice din Dobrogea de Sud.

Există de asemenea, în nord (Munții Măcinului, Dealurile Tulcei și Podișul Babadag), un ansamblu de forme de sedimentație (inselberguri, glacisuri de eroziune), iar pe substratul loessoid forme de tasare și sufoziune.

Evolutia Dobrogei cuprinde următoarele etape mai semnificative:

În Proterozoic și începutul Paleozoicului sudul Dobrogei (împreuna cu fundamentul Câmpiei Romane și fundamentul Câmpiei Moldovei) era un uscat continental supus unei eroziuni subaeriene;

Orogeneza caledoniana (din Silurian) a creat un sistem montan (situat în zona Podișului Casimcei), adăugat uscatului sud-dobrogean, erodat apoi pâna la stadiu de peneplenă;

Orogeneza hercinica (din Carbonifer și Permian) a construit zona Munților Măcinului (prin cutare și magmatismul granitic), adăugată ariei caledoniene și ulterior erodată;

În Mezozoic se sedimentează substratul peneplenizat cu sedimente triasice, cretatice și jurasice;

În Neozoic se încheie sedimentarea Dobrogei (prin depunerea stratelor de calcare și gresii sarmatiene) și transformarea ei integrală în uscat.

Subdiviziunile principale ale Podișului Dobrogei sunt Masivul Dobrogei de Nord și Podisul Dobrogei de Sud, despărțite de linia Hârșova-Capu Midia.

Masivul Dobrogei de Nord este mai înalt, cu un relief mai variat și o înclinare generală de la Dunare spre mare. Este format din Munții Măcinului (cunoscuți și sub denumirea de Culmea Pricopanului), Culmea Niculițelului, Dealurile Tulcei (continuate cu prispa Agighiol), Depresiunea Nalbant, Podișul Babadagului (alungit de la Dunare la Mare, cu altitudine maximă de 401 m), Podișul Casimcei, format din șisturi verzi (cu 325 m altitudine maximă), continuat cu prispa Hamangia; Calcarele jurasice intersectate de râul Casimcea au generat un mic areal carstic (peșterele de la Gura Dobrogei și "cheia" Dobrogei).

Uneori Podișul Casimcei este considerat o subdiviziune majoră separată a Dobrogei, de același rang cu celelalte două și denumit Dobrogea Centrală.

Podișul Dobrogei de Sud este mai jos (sub 200 m), este larg ondulat după cutele calcarelor sarmatiene și înclinat de la mare spre Dunăre. Văile au un pronunțat caracter endoreic. Extremitatea sud-vestică, cu altitudini maxime de 204 m, poartă denumirea generică de "Deliorman" (continuându-se în Bulgaria).

Subdiviziunile sunt: zona litorală înalta, Podișul Medgidia (cu Valea Carasu), Podișul Negru Voda și Podișul Oltinei.

Munții Măcin. Sunt încadrați de Dunăre în vest și nord și de la Culoarul Luncavița-Lozova în est; intre 28º07´ și 28º27´ long. E, respectiv 45º01´ și 45º21´ lat. N. Are cele mai mari înălțimi (patru vârfuri peste 400 m). Este alcătuit din formațiuni paleozoice, cu desfășurare în NV-SE, care s-au reflectat în relief. Climatul arid a favorizat dezvoltarea unui relief rezidual (creste pe cuarțite în poziție aproape verticală; mase de grohotișuri), scoarță de alterare groasă și culmi rotunjite (pe granite).

Se separă în sectorul central – Culmea Pricopan (cea mai înaltă și omogenă, cu relief rezidul, cu exploatări de granite și curțite), Dl. Megina Priopcea (vest) și Dl Boclugea (est) în care se intercalează văi longitudinale sau depresiuni (Jijila, Greci, Cerna-Mircea Vodă în vest și Lucreția, Taița superioară în est).

Podișul Niculițel. Se desfășoară între văile Dunărea (N), Telița (E) – contactul cu Depresiunea Nalbant (pe aliniamentul Poșt – Nalbnt – N.Bălcescu); Valea Taiței (S), văile Lazovei și Luncaviței (V). Este alcătuit din roci vulcanice (diabaze, porfire, câteva iviri de granite) și roci sedimentare triasice (calcare și gresii) cuprinse în multe cute orientate NV-SE și N-S. Înălțimile scad spre est și sud; către nord se termină brusc. Văile principale Telița, Taița sunt în bună măsură axate pe linii tectonice. Spre ele se desfășoară numeroase văi scurte ale căror obârșii corespund unor mici bazinete depresionare. Este o zonă încă bine împădurită în care circulația se realizează prin culoare depresionare din lungul văilor principale. Pe versantul nordic se flă podgoria Niculițel-Sarica.

Dealurile Tulcei. Ocupă jumătatea nord-estică Dobrogei de Nord. În alcătuirea lor se impune o culme de peste 40 km desfășurată de la vest la est, cu o înălțime medie de 80-120 m, dar în lungul cărei se ridică mai multe vârfuri rotunjite de peste 180 m altitudine. Din această culme, care se termină spre nord printr-un versant abrupt (adesea cu mai multe trepte tăiate în loess), se desprind spre sud interfluvii de tipul platourilor care coboară spre zonele joase depresionare (Nalbant, Agighiol etc.). Fizionomia reliefului este o reflectare a condițiilor structurale (diabaze și porfire, roci sedimentare cutate acoperite de depozite loessoide groase). Se impune relieful de pediment și de inselberguri.

Peste 90% sunt terenuri de cultură și pășuni; pădurea se află doar în câteva locuri (în nord și vest predomină gorunul). În sectorul nordic sunt principalele suprafețe cu livezi și viță de vie, pe când la sud sunt terenurile cerealiere (îndeosebi porumbul).

Podișul Babadag. Se desfășoră în sudul Dobrogei de Nord de la Dunăre la Lacul Razim. Limita de nord o formează sudul Depresiunii Nlbant și culoarul Taița-Mircea Vodă, iar la sud culoarul văilor Aiorman – Slava Rusă. Geologic reprezintă un sinclinoriu cu numeroase cute secundare de care de leagă forme de releif structural (linii de cueste). Prezența rocilor calcaroase a favorizat dezvoltarea reliefului carstic. Aici există inselberguri și pedimente, iar în lungul văilor depresiuni de eroziune diferențilă. Cele mai extinse sunt Dorobanțu (V), Babadag (E) și cele de pe Slava. Înălțimile scad de la vest (ating 400 m în Dl.Atmagea) spre SE (30-40 la capul Doloșman deasupra Razelmului). Pădurile cu stejar brumăriu, carpen, tei etc. ocupă areale mai largi în centrul și nord-vest; la exterior silvostepa a fost înlocuită cu întinse areale de culturi agricole (I.Marin, 1971).

3.b Clima

Clima se manifestă printr-un regim temperat cu pronunțat continentalism unde verile sunt secetoase, iar iernile sunt friguroase și lipsite de umiditate.

Temperatura medie plurianuală are o valoare destul de ridicată, de 10-10,8ºC . Verile sunt calde, cu temperaturi medii în luna iulie de 21-23ºC. Iernile sunt relativ blânde, cu valori medii ale temperaturii de 0 ºC, dar, în unele cazuri, temperatura medie a lunii ianuarie scade sub 2 ºC. Amplitudinea medie anuală este de 24-26 ºC, iar valori medii zilnice sub 0ºC se întalnesc timp de circa 10 zile în decembrie și 20 zile în februarie. Perioada de timp fără înghet este de două ori mai mare decât cea cu înghet,

Tabel 1: Temperatura medie lunară a aerului (0C) în intervalul 1961-1998.

Fig.1 – Temperatura medie lunară la stațiile Galați și Tulcea (1961-1998).

Timpul favorabil practicării drumeției de vara în munții Măcin se întinde din luna aprilie până în luna noiembrie.

Conform determinarilor de la cea mai apropiată stație meteorologică-Isaccea, la 16 km nord-est de vf. Tutuiatu, 467 m, cel mai înalt al munților-valorile medii ale temperaturii pe anotimpuri sunt: primăvara 10,6 ºC, vara 21,9 ºC, toamna 11,1 ºC și iarna 0 ºC. În timpul verii, aerul este uscat și arșița puternică în zonele fără vegetație arborescentă.

Cantitatea anuală de precipitații care cade în munții Măcin este de 500-600 mm/mp, iar in zona orașului Măcin este de 455 mm/mp.

Vânturile care predomină bat de la nord-est la nord-vest. Perioadele de calm atmosferic se înregistrează toamna și iarna, în rest vânturile sunt frecvent întâlnite pe crestele munților.

O particularitate climatică a Dobrogei este cea mai secetoasă regiune din țară, cu precipitații mai mici de 400 mm/anual în interiorul podișului.

3.c Ape

Rețeaua hidrografică este foarte săracă, cu râurile Jijila, Luncavița, Plopilar, Cerna și Taița. Datorită climatului arid, caracterizat prin veri foarte călduroase și uscate, toamne lungi și secetoase și ierni geroase și cu putină zăpadă, debitele de apă sunt reduse și cursurile râurilor au caracter temporar, influențate și de insuficientă alimentare subterană a văilor. Văile sunt foarte largi, unele având numai temporar apa.Cele de la baza unor deluvii, au debite reduse și sunt extrem de fluctuante. Principalele râuri din Dobrogea de Nord sunt: Taița(57 km), Telița(48 km), Slava(38,3 km), care se varsă în Lacul Razim și râurile Cerna, Aiorman, Jijila-Sarniar, care se varsă în Dunăre. Lacurile din această zonă se împart după geneză:

limane maritime (situate pe țărmul lacului Razim): Babadag, Agighiol, Sarinasuf, Tuzla;

limane fluviatile: Peceneaga, Traian;

lacuri situate pe albia unor brațe părăsite ale Dunării: Beibugeac, Slatina, Sărat, Carpina.

Apele subterane sunt reprezentate prin pânze freatice care, în regiunile carstice, formează cursuri subterane (Valea Casimcei-Peștera Gura Dobrogei- Cheile Dobrogei).

3.d Solurile

Prin varietatea și fertilitatea lor, joacă un rol important pentru dezvoltarea culturii agricole. În depresiunea interioară și pe glacisurile de versant ale Dobrogei de Nord au o largă răspândire cernoziomurile carbonatice vermice și solurile bălane foarte utile pentru culturile agricole. Pe spațiile ocupate de pădurile mezofile și xerofile din Podișul Babadag și Niculițeluiui, predomină solurile cenușii și cernoziomurile cambice. Pe luncile principalelor râuri și pe câteva areale de lângă laguna Ceamurlia se dezvoltă lacovistile aluviale și solenturile.

3.e Vegetație

Podișul Dobrogei de Nord se află sub influența condițiilor climatice cu pronunțat continentalism și a unui relief cu o morfologie variată. Vegetația și fauna sunt specifice zonei de stepă, silvostepă și a pădurilor de foioase. Vegetația de stepă și silvostepă propriu-zisă e dominată de specii ierboase de talie mică și mijlocie. Pădurile alcătuiesc areale compacte răspândite pe o suprafață de 61.000 ha în Munții Măcinului, Podișul Babadagului și dealurile Niculițelului. Ele alcătuiesc două etaje de vegetație: unul între 150 m și 250 m delimitează pădurile exofile și altul cuprins între 250-400 m formează etajul pădurilor mezofile. În pădurile mezofile predomină gorunul, în asociație cu teiul, frasinul, glădișul, iar în pădurile xerofile e frecvent întâlnit stejarul, brumariu în asociație cu garnița, cerul, carpinita, mojdreanul.

În Podișul Dobrogei de Nord vegetația se caracterizează printr-o mare complexitate, deoarece configurația reliefului și variațiile altitudinale date de amplitudine relativ redusă, au puternice efecte asupra condițiilor topoclimatice și edafice, ceea ce se reflectă pregnant în stuructura covorului vegetal. Zona de stepă se desfășoară pe un areal întins în dealurile Tulcei și mai restrâns la poalele Munților Măcin și în marginea sudică a Podișului Babadag. În mare parte vegetația naturală a fost înlocuită prin culturi, încât acum se mai păstrează doar în izlazurile rămase necultivate, unde cresc numai plante ierboase de talie mică și mijlocie rezistențe la secetă ca: firuța, păiușul, negara, pelinița, coada șoricelului, scaiul dracului, rostogolul sau tăvălugul.

Silvostepa formează un spațiu de tranzite între vegetația de stepă și cea forestieră. Ocupa un areal foarte restrâns, între 50 și 100 m altitudine (Munții Măcinului în sectorul sudic și flancul de Nord al Podișului Babadagului, dealul Consul). E prezentă prin păduri de stejar brumariu și pufos și tufărișuri alcătuite din scumpie, păducel, porumbar, tufe de stejar pufos. Plante ierboase sunt cele specifice pajiștilor stepice: păiușul, negara, osul iepurelui.

Pădurile din Dobrogea de Nord ocupă o suprafață de 61.000 ha adică 19,2% din teritoriul acesteia și sunt răspândite în Munții Măcinului( 8.600ha ), Dealurile Niculițelului (20000ha) și Podișul Babadagului(33000 ha). Pădurile xerotermofile sunt situate la altitudini de 150-250 m in Dealurile Niculițelului, Podișul Slavelor și părțile marginale ale Podișului Babadagului. Sunt alcătuite din stejar brumariu uneori în asociație cu garnița iar pe falancul sudic al Podișului Babadagului apare stejarul pufos.Adesea, în aceste păduri se întâlnește și teiul argintiu, carpinița mojdranul, jugastrul, cornul și scumpia.Acesta constuie fragmente ale unui etaj de vegetație mai extins în trecut, etajul pădurii sub mediteraniene. La altitudini de 250 m se întâlnesc asociații forestiere foarte complexe în care speciile mezofile cresc alături de numeroase specii xerotermofile.În stratul arborilor predomină gorunul în asociație cu teiul pucios, teiul argintiu, teiul cu frunza mare, carpenul, frasinul, ulmul. Local apare și fagul. Tot aici mai cresc și diverse specii de arbuști: alunul, cornul, păducelul. Vegetația de sărătură se află răspândită în câmpia litorală a Razimului și în Deprsiunea joasa a Ceamurliei.Plantele sunt scunde și au frunzele dese, groase și cărnoase adaptate la uscăciune.Dintre acestea:branca sau iarba sărată, ghirinul cu frunze mici ghimpăriță. Vegetația de stâncărie e specifică stâncăriilor de granit și calcar din Munții Măcinului și Podișului Babadagului.De exemplu pe culmile Pricopanului, Priopceni,Iacobdeal și Bujoarele unde apar granitele se întalnesc iarba roșioară, garofița, clopoțeii.Pe stâncăriile calcaroase, mai evidente în Podișul Atmagea și Visterna întâlnim pirul, turița, cosaci. Vegetația ruderală e prezentă în localiltățile rurale, de-a lungul drumurilor, în izlazuri și pe locurile unde staționează animalele domestice.În spațiul așezărilor rurale, se întâlnesc frecvent plante spinoase, holera, ghimpele, spinul, ciumăfaia, maselărița. De-a lungul drumurilor și islazurilor cresc: troscatul,coada sori -celului,obsiga,traista ciobanului.

3.f Fauna

Lumea faunistică a acestui sector e variată având în vedere existența atât a spațiilor deschise, cât mai ales a celor mai extinse păduri din Dobrogea. Căpriorul atinge, pe alocuri densități apreciabile (60-90 exemplare pe efective din toată Dobrogea sunt în Codrul de la sud de Babadag (120 exemplare în 2003) apoi în regiunile Alba-Celic (107 exemplare) și Atmagea (100 exemplre). în spațiile deschise Depresiunea Nalbant, Beștepe-Malcioc el e rar (sub 20 exemplare). În pădurile din Munții Măcinului și din depresiunea Niculuițelului se întâlnește cerbul efectivul sau fiind de 56 exemplare (2003). Totodată în pădurile din Vestul Podișului Babadag s-a colonizat cerbul lopătar ale cărui efective ajung la 123 exemplare între Cârjelari și Topolog și 95 exemplare la Atmagea ( migrează până aproape de Ciucurova și Fântâna Mare). Mistrețul are cele mai mici efective 42 exemplare în 2003 în spațiile forestiere situate de o parte și de alta a drumului Luncavița-Nifon. Dintre canide, semnificative sunt populațiile de șacali și vulpe. Acestea sunt mai frecvente la sud de Babadag, lângă Enisala și în regiunea Ciucurova Izvoru. Viezurele e mai numeros în pădurea Babadagului, Enisala și Niculițel. Jderul de copac se observă mai des în regiunile Niculițel,Carada,Camena,Alba-Celic, ca și în Pădurile dintre Hamcearca și Luncavița. Pisica sălbatică se întâlnește în pădurile dintre satele Greci, Luncavita și Hamcearca (20 exemplare în 2003),în pădurea de la Babadag există cel mai mare efectiv din Dobrogea (25 exemplare). În spațiile deschise iepurele are efective mari câte (700 exemplare) în arelele: Fagărașu Nou, Dăieni, Babadag-Sarichioi și Bestepe-Sarinasuf. Areale largi de răspândire are nevăstuica și dihorul comun. Foarte rar se întâlnește dihorul galben. Dintre rozătoare întâlnim:chițcanul comun, soaricele de câmp,șoaricele gulerat, șoaricele de pădure, șobolanul de câmp, popândăul, șoaricele de mișună iar la Malcoci a fost identificat șoaricele săritor de stepă, orbetele mic, hamsterul dobrogean, cârtița. Păsări un număr forate mare de specii: ghionoaiele, ciocănitoarele, ciuful de pădure,pițigoii, silviile, cinteza, florintele, sticletele,cânepaerul, sturzul cântător, uliul păsărar, șoarecele comun, porumbelul de scorbură, coțofana, gaița, prepelița, potârnichea. Raportat la extinderea Dobrogei numai în Podișul Dobrogei de Nord cuibăresc ciocănitoarea neagră, ciocănitoarea cu spatele alb,pițigoiul sur, silvia de zăvoi, pitulicea mică, canarasul, sturzul de vâsc,mierla de paiatră etc. O specie ce cuibăreste în podișul de la Babadag și din Munții Măcinului (singurul loc din țară) cu efectiv destul de redus sub 20 de exemplare e șorecarul mare.Munții Măcinului constituie singurul loc din țară unde cuibărește șoimul dunărean. Dintre reptile menționâm: țestoasa, țestoasa cu coadă, sopârla de câmp, gușterul vărgat dobrogean, șopârla, gușterul, șerpi. Amfibienii sunt reprezentați de: broasca de pământ brună, broasca râioasa verde, brotăcelul. În ciuda naturii unice biogeografice a Munților Măcinului, cu atracțiile lor speciale florale și faunistice, informațiile asupra diversității faunistice sunt puține. Dintre cele 187 de specii de păsări observate în zona parcului, 60% (aproimativ. 112 specii), sunt considerate "Vulnerabile", " Rare" sau "Posibil Extincte", conform criteriilor IUCN, și multe dintre celelalte specii sunt considerate "Insuficient Cunoscute". Munții Măcinului reprezintă cea mai importantă zonă de cuibărit din Dobrogea pentru păsările de pradă și de asemeni reprezintă o importanță zona de pasaj pentru cele migratoare. Dintre cele 41 de specii de mamifere înregistrate aici, 11 sunt protejate prin convenții internaționale. Există peste 979 de specii de lepidoptere înregistrate, iar cercetările entomologice recente realizate în Munții Măcinului au scos la iveală încă 14 specii noi pentru România și 3 specii noi pentru știință. Există 7 specii strict protejate de amfibieni iar toate cele 11 specii de reptile înregistrate în zona Munților Măcinului sunt de asemeni protejate prin Convenția de la Berna. Aceste comunități și specii nu se găsesc în cadrul altor parcuri sau arii protejate din Europa sau împrejurimi. Fără acest parc, protejarea biodiversității internationale ar fi incompletă. Valoarea internațională a biodiversității ecosistemelor din Munții Măcinului este incontestabilă .

Lista faunei Munților Măcin include în jur de 2000 de specii de nevertebrate ( aproximativ 1000 de specii de fluturi au fost reconfirmate în anul 2000, ca fiind prezente), 7 specii de amfibieni, 11 specii de reptile (incluzând specii rare, incluse în anexele Directivei Habitate și ale Convenției de la Berna: Testudo graeca, Ablepharus kitaibelii, Lacerta trilineata, Elaphe quatorlineata, Vipera ammodytes), și cel puțin 187 de specii de păsări (specii rare, incluse în anexle Directivei PĂSĂRI: Anser erythropus, Aquila clanga, Aquila pomarina, Crex crex, Hieraaetus fasciatus, Pernis apivorus, Neophron percnopterus, etc), și 40 de specii de mamifere ( incluzând specii adaptate la stepă ca Spermophilus citellus – inclusă în Anexa II a Directivei Habitate și Convenția de la Berna, Vormela peregusna, Canis aureus etc). Pentru păsările răpitoare din România Munții Măcin reprezintă cea mai importantă zonă de cuibărit, fiind de asemeni un important loc de pasaj pentru cele migratoare. O parte din insectele găsite în Munții Măcin sunt noi pentru știință, iar speciile Calimorpha quadripunctaria și Morimus funereus sunt incluse în Anexa II a Directivei Habitate și în Convenția de la Berna. Principalele tipuri de habitate prezente în Munții Măcinului sunt: pajiștile pietroase, calcaroase sau bazofile cu Alysso-Sedion albi, pădurile de Tilio-Acerion pe povârnișuri, grohotișuri și viroage, pantele de rocă silicioasă cu vegetație casmofitică, pădurile de fag Luzulo-Fagetum, pădurile termofile de Farxinus angustifolia și pădurile de stepă euro-siberiană cu Quercus sp (incluse în Anexa I a Directivei Habitate) precum și: stepe continentale, păduri de fag, păduri de stejar și carpen și păduri termofile și supra-mediteraneene de stejar (incluse în Convenția de la Berna). Dintre acestea numai habitatele de stepă sunt pășunate moderat, restul fiind bine conservate.

3.g Flora

Din punct de vedere floristic ei reprezinta limita nordică a speciilor mediteraneene, balcanice și pontice, limita sudică a speciilor central europene și caucaziene, și limita vestică a câtorva specii asiatice. Toate comunitățile de plante din zonă sunt considerate rare la nivel european . Anumite asociații floristice formează comunități unice care se întâlnesc numai în această parte a lumii (de ex. Asociația Gymnospermo-Celtetum ). Acești munți conservă comunități de plante și specii reprezentative sau periclitate, multe dintre ele endemice, pentru unitatea biogeografica a Platoului Dobrogean. Numărul speciilor de plante variază în această regiune între 1779 și 1911 în funcție de referințe. Ele reprezintă peste 19% din flora europeană și sunt comparabile cu flora bogată a insulelor Creta și Corsica. Unul dintre argumentele cele mai importante pentru înființarea acestui Parc, și totodată o remarcabilă parte a valorii ecologice a acestor munți, o reprezintă numărul mare de specii amenințate de florâ(>72) de statut național și internațional. 1,4% sunt considerate acum "extincte", 17% "vulnerabile" sau "rare" ( conform Listei Roșii) . Un exemplu al importanței acestei arii la nivel de comunități ecosistemice, îl reprezintă pădurea de fag și carpen dobrogean , care este unică în România. Un alt exemplu, la nivel de specie, este cel al lui clopoțelului dobrogean, Parcul Munții Măcinului fiind singurul Parc din lume care oferă protecție acestei specii endemice, întâlnită numai în această regiune. În total această arie deține 27 de specii de plante endemice . În orice caz se pare că datele existente sunt puține si că ar putea exista mai multe specii decât cele înregistrate până în prezent. Dobrogea este singura regiune din România unde încă mai există suprafețe importante de vegetație stepică, unice în România și în Balcani. Munții Măcinului reprezintă singurul Parc Național din țară care protejează acest tip de vegetație, foarte rară acum în Europa. Tocmai de aceea acest parc ar fi singurul din lume care conservă habitate specifice, comunitați de plante , specii endemice, sub-endemice și relicte ale platoului dobrogean, o arie biogeografică de importanță internațională, recunoscută.

3.h Rezervații naturale

În Podișul Dobrogei de Nord există patru rezervații forestiere, trei rezervații botanice, două rezervații paleontologice și o rezervație mixtă, dar și Parcul Național Munții Măcin.

Pădurea Valea Fagilor de la Luncavița (154 ha)- rezervație naturală botanică, situată la 10 km sud de comuna Luncavița, la aproximativ 2 km în amonte de locul numit "La Scapetia", unde se află și cantonul silvic Cetățuia. Se intinde pe o suprafață de 154 ha și ține de ocolul silvic Măcin. Această rezervație reprezintă un relict terțiar, unde întâlnim: fagul european (Fagus sylvatica), fagul tauric (Fagus taurica), carpenul (Carpinus betulus), teiul argintiu (Tilia orientalis); plante ierboase ca: ferigi (Dryopteris filix-mas), sănișoara (Sanicula europaea), mălaiul cucului (Luzula luzuloides), trepădătoarea (Mercurialis perennis), mierea ursului (Pulmonaria officinalis) etc.

Arboretele de fag (fagus sylvatica, fagus taurica) în amestec, în principal cu carpenul și teiul argintiu (tila tomentosa) se dezvoltă într-o vale îngustă și umedă la altitudini de 350-400 m. Mai apar jugastrul (acer compester), arțarul, ulmul, gorunul. Se întâlnesc chiar și exemplare de fag cu grosime de 0,8 m și o înălțime de 30 m. Subarboretul e slab reprezentat fiind alcătuit din: alun, corn. În covorul ierbaceu semnalăm: ferigile, pchivniul, obsiga de pădure, vinarița, mălaiul cucului, coada cocoșului.

Celelalte rezervații forestiere sunt: Pădurea Niculițel (11 ha), Pădurea Dealul Bujorului de la Babadag (50,8 ha) și Pădurea Vârful Secarul de la Atmagea (43,5 ha), toate reprezentând păduri termofile cu specii de stejar brumăriu, carpen, tei, alături de care apar stejarul pufos, carpinița, mojdreanul. În rezervațiile botanice se numără pâlcurile de liliac de pe Valea Oilor de la Babadag (0,35 ha) pe lângă localitate Fântâna Mare (0,30 ha) și asociațiile ierboase de stepă de la Kornu Tarla lângă Babadag (2 ha).

Punctul fosilifer Dealul Bujoarele de la Turcoaia (207m, 8ha ) rezervație naturală geologică situată pe versantul de vest al dealului Bujorul Mare, într-una din mâncăturile în care apare substratul din covorul compact al ierbii ce acoperă solul.Cu resturile sale de faună devoniană, reprezintă singurul punct din România care conține fosile paleozoice.Acestea se găsesc în șisturile argiloase, transformate în filite și în calcare cenușii devoniene. Aici au fost identificate 30 de forme fosile, dintre care 22 sunt brahipode, urmate de brioziare, moluște, crustacei și astracode.Asociația din Dealul Bujoarele e de tip renan și are afinități cu Koblontianul din perimetrul Bosforului, constituind o verigă importantă pentru stabilitatea paleogeografiei Devonianului din această parte a Europei.

Dealul Pietrosul de la Agighiol (167m, 9,70 ha) este situat la nord se lacul Razim și reprezintă unul dintre celebrele puncte fosiliere din țară incluzând o bogată faună de amoniți triasici, specifici domeniului alpin.Alcătuit exclusiv din calcare, cenușii si negre dealul adăpostește peste 100 de specii de amoniți, cefalopode, conodonte și brahiopode. Fauna de cefalopode are afinități cu cea din restul domeniului alpin european, dezvoltată în aceeași faciesuri și în Himalaya, devedind unitatea paleogeografică a întregului domeniu.

Rezervația mixtă capul Dolosaman de la Jurilovca (56m , 125 ha )   : cuprinde un pinten calcaros ce domina lacul Razim și adăpostește o vegetație specifica stepei păstrată pe masivele calcaroase Nord – Dobrogene. Această vegetație e derivată din unități de tipul Stipo(ucrainiacae) și Festucetum(valesiacae), Stipetum capillate și din unități ale alianței Pimpinello-Thymion.

Rezervația Națională Munții Măcin (1132 ha)  :aria protejată Munții Măcin este situată într-una dintre cele mai remarcabile regiuni naturale ale Europei, și poate fi considerată ca fiind o componentă cheie a moștenirii naturale a României și a întregii lumi. Bogația biodiversității sale, mărimea sa și amplasarea, dau acesteia posibilitatea de a deveni una dintre cele mai importante arii protejate din regiune. În orice caz planurile pentru statutul ariei protejate trebuie să fie în concordanță cu necesitățile și așteptările comunității locale care nu poate fi separată de natura Munților Măcin. Prezența acestora, interesul și activitățile lor au o legătură importantă și un potențial impact asupra succesului și susținerii oricărei arii protejate sau admnistrate, din regiune.

România are una dintre pădurile temperate cele mai importante din punct de vedere biologic din lume. Munții Măcin sunt unii dintre cei mai vechi munți din România. Unicitatea lor este rezultatul combinației dintre caracterul geologic intrinsec și specificitatea și locația lor biogeografică. Acești munți prezintă ecosisteme caracteristice pentru stepa ponto-balcanică, păduri sub- mediteraneene și balcanice, împreună cu un număr mare de specii periclitate. Habitatele biogeografice și comunitățile din munții Măcinului sunt complet diferite de cele din munții Carpați (unde se află deja în derulare inițiative de protejare a ecosistemelor specifice în cadrul altor Parcuri Naționale românești). Din punct de vedere geografic munții Măcinului se situează la o altitudine joasă într-o poziție unică din punct de vedere biogeografic. Recunoașterea caracterului reprezentativ și unic la nivel național a Munților Măcinului precum și a valorii internaționale conferite în special prin prezența numeroaselor specii amenințate cu dispariția, s-a materializat prin constituirea Parcului Național Munții Măcinului, în suprafață totală de 11.321 ha, incluzând două lanțuri muntoase principale: Pricopan-Megina ( în capătul nord-vestic) și Măcin ( în partea centrală și sud-estică) separate prin depresiunea Greci. Tipurile de roci dominante sunt granitele, porfirele, argila cu caolin, cuarțul și recent depozitatele straturi de loess. Din suprafața totală a parcului, 11.291 ha aparțin Administrației Naționale a Pădurilor, din care 10.160 ha sunt păduri, 940 ha sunt terenuri neproductive, 130 ha sunt habitate stâncoase și 61 ha sunt alocate administrației, restul de 30 ha fiind pășune comunală ce aparține Consiliului Local Măcin.

Potențialul turistic natural este reprezentat prin următoarele obiective:

• Vârful Țuțuiatu (467 m);

• Vârful Căpușa (433 m) și zona învecinată;

• Vârful Moroianu (434 m);

• Vârful Priopcea (410 m);

• Vârful Sulucu mare (370 m) și Culmea Pricopanului ;

• Punctul fosilifer Dealul Bujoarele rezervație naturală geologică ;

• Pădurea Valea Fagilor (rezervație naturală botanică) ;

• Lacul Sărat ;

• Broasca țestoasă dobrogeană (monument al naturii);

Dotările turistice lipsesc pe munte , iar cele existente , sunt localizate în orașul Măcin sau pe șoseaua naționala de la poalele munților.

4.Potențialul turistic antropic

4.1 Evaluarea elementelor de potențial demografic: tradiții, obiceiuri, comportamente legate de structura etnică și confesională a populației

Prin poziția ei geografică, la întretăierea marilor drumuri comerciale, terestre, marine și fluviale, Dobrogea a jucat un rol important în istoria civilizației românești, teritoriu prin care au trecut, în ambele sensuri, importante valori de cultură.

4.2 Evaluarea posibilităților de valorificare turistică a ocupațiilor tradiționale din zonă în strânsă concordanță cu structura ocupațională a populației

4.3 Evaluarea potențialului turistic al așezărilor: vestigii și monumente istorice, muzee, case memoriale, lăcașuri de cult, arhitectură populară tradițională, starea patrimoniului construit

Așezări vechi

1) vestigii ale culturii neolitice:

-colecția de oase ale culturii Hamangia,

– vestigiile de la Babadag, Nalbant (păstrate în cea mai mare parte în colecția de arheologie a Muzeului județean).

2) vestigiile cetăților traco-getice și dacice de la:

Niculițel (sec.IV-III i.Hr.),

Garvăn (cetatea Dinogeția), situată la 1 km nord-vest de localitatea Garvăn, pe partea dreaptă a DN 22 Tulcea-Galați, în sensul de mers dinspre Tulcea, la cca. 300 m de axul drumului; accesibil dinspre Tulcea, Galați și Brăila numele cetății este pomenit de către Ptolomeu, apoi în Itinerarium Antonini și Notitia Dignitatum, având origine getică.

Enisala (sec.IX-VII i.Hr.),

Movilele Paraipan, Murighiol, Tulcea, de pe malul lacului Erenciuc;

3) vestigiile cetăților romane și daco-romane de la:

așezarea romană "Arrubium, ruinele castrului militar roman Arrubium se situează pe teritoriul orașului Măcin în partea de nord-vest;

Enisala (castru roman), ruinele fortăreței medievale se afla la 2 km de localitatea Enisala, pe un deal care domină zona lacurilor Razim și Babadag. Cetatea fost construită în scop militar, defensiv și de supraveghere a drumurilor de pe apa și de pe uscat, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, de către o autoritate care viza zona de la Gurile Dunării. La sfârșitul secolului al XIV-lea în cetate există o garnizoană instalată de domnitorul Țării Românești Mircea cel Mare care organizează apărarea Dobrogei până în anul 1417 când o parte din teritoriul acestei provincii împreună cu cetatea de la Enisala, va fi cucerită de Imperiul Otoman;

Isaccea (ruinele cetății romane "Noviodunum"), situată pe malul drept al Dunării, în locul numit Pontonul Vechi, în apropierea orașului Isaccea, la cel mai important punct de trecere al fluviului.

Topolog, Casimcea,

fortificația romană de la Topraichioi (monedele și ceramica descoperite aici datează din perioada 370-450 d.Hr.),

Fortificația Romană – Babadag : Situata la 5 km nord de Babadag.

Mahmudia (fostul "Salsovia", ruinele numite "Cetatea Bisericuța"),vestigiile fortificației romane Salsovia sunt amplasate pe un promontoriu la baza căruia se află brațul Sf. Gheorghe . Cetatea a funcționat drept castru militar încă din prima jumătate a sec. III, (Itinerariul Antonini și Tabula Peutingeriana), ulterior, ca anexa la Legiunile militare romane. Zidurile cetății antice, groase de 2 m, au fost afectate până în zilele de astăzi atât de factorii naturali de eroziune cât și de efectele celui de-al doilea război mondial și de extragerea pietrei de către localnici.

Tulcea (castrul "Aegyssus"),cetatea este situată pe Dealul Monumentului, în partea estică a orașului Tulcea.

Cetatea Proslavita este suprapusă în totalitate de către satul Nufărul. Este situată pe malul drept al brațului Sfântu Gheorghe aici s-au gasit sarcofage și monede romane.

urmele zidurilor vechii cetăți "Libida" din comuna Slava Cercheză, desfasurată pe o suprafață de 24 de hectare, cetatea este situată la marginea de vest a satului Slava Rusă, pe valea pârâului Slava, fiind singura cetate al cărei spațiu fortificat este străbătut de un curs de apă și prezintă lucrări de îndiguire, canalizare, poduri. În prezent, cetatea este acoperită mai mult de jumătate de satul Slava Rusă.

ruinele marelui castru roman "Troesmis" ,situată pe malul brațului Măcin al Dunării, în dreptul localității Turcoaia, la o distanță de 3 km de aceasta.

4) vestigiile cetății grecești de la :

– Chilia Veche (cetatea "Achillea")

– Capul Dolosman (cetatea "Arganum" – analoaga cronologic cu Histria) situată în apropierea localității Jurilovca;

5) vestigii ale epocii romano-bizantine:

-cetatea "Halmyris" (sec. IV-VII) din municipiul Tulcea, situata la aproximativ 2,5 km est de comuna Murighiol și aproximativ 3 km de Dunăvățul de Jos.

– ruinele cetății genovezo-bizantine "Heracleea" – din Enisala; Ruinele fortăreței medievale se afla la 2 km de localitatea Enisala, pe un deal care domină zona lacurilor Razim și Babadag.

Monumente istorice și de artă de factură religioasă

Mănăstiri:

– Mănăstirea Cocoș (1833, refacută în 1913)- Monument istoric și un foarte important așezământ monahal din cuprinsul Arhiepiscopiei Tomisului, Mănăstirea Cocoș este situată în judetul Tulcea, la o depărtare de 6 km de comuna Niculițel.

– Mănăstirea Saon (1846) din comuna Niculițel – Acest sfânt așezământ a luat ființă sub stăpânirea otomană în anul 1846, prin plecarea unor călugari de la Mănăstirea Celic-Dere. Cei veniți la Saon au ridicat aici din chirpici câteva chilii și un Paraclis ca metoc al Mănăstirii Celic-Dere.

– Mănăstirea Celic-Dere (1844) din comuna Frecăței, – Vatra de pieste moștenitoarea și continuatoarea tradițiilor monahale dobrogene ale căror începuturi se înscriu în cronologia veacurilor IV-VII când ne sunt atestate atât de cunoscuta Episcopie a Tomisului, cât și cele dunărene de la : Axiopolis (Cernavodă), Troesmis (Turcoaia), Noviodunum (Isaccea) și Halmyris (Murighiol).

Mănăstirea Vovidenia (1667) mănăstire de maici de rit vechi, se află în comuna

Slava Cercheză, județul Tulcea.

Mănăstirea Stipoc (Schitul Sfântul Atanasie) singura mănăstire situată în Delta

Dunării, amplasată pe grindul Stipoc, în apropiere de Chilia.

Mănăstirea Uspenia, mănăstirea de călugări, ortodoxă de rit vechi, cu hramul

Adormirea Maicii Domnului, se afla in localitatea Slava Rusa , judetul Tulcea. Declarata Monument de arhitectură religioasă, esta situată între dealurile Babadagului, pe cursul superior al pârâului Slava.Această mănăstire a fost ridicată în sercolul XVII de către călugării ruși ce s-au retras de pe locul unde astăzi se află Mănăstirea de maici Vovidenia.

Mănăstirea Valea Teilor, situată la 4 km de comuna Valea Teilor, înspre

Niculițel într-un peisaj absolut fantastic, acest așezământ de călugări începe să se contureze din anul 2006.

Biserici:

Există 11 Biserici Ortodoxe, 4 Biserici Ortodoxe de rit vechi, o Biserică

Romano-Catolică, o Biserică Baptistă, o Biserică Adventistă. Case de rugăciuni (baptiști, evangheliști), Templul Evreiesc, o Moschee musulmană. Printre cele mai importante mănăstiri sunt :

– Biserica cu ceas – Conform istoricului acestei bisericii, aceasta împreună cu 5000 m.p. de teren au rămas prin compensație de la comunitatea bulgară o dată cu schimbul de populație din 1940.

"Sf. Atanasie" (sec. al XII-lea) din comuna Niculițel, Catedrala "Sf. Nicolae"

1865) și Biserica "Sf. Gheorghe", sau "Biserica cu ceas" (sec. al XIX-lea), din municipiul Tulcea;

Geamii:

Geamia cu Minaret de la Isaccea (sec. al XVII-lea),

Geamia de la Măcin (sec. al XVIII-lea),

Geamia turcească și Mormântul lui Ali Gaza-Pasa (sec. al XVII-lea) – Babadag; Geamia face parte dintr-un ansamblu istoric medieval, ce găzduieste colecții de artă orientală decorative

Geamia catedrală "Azzizie"(sec. al XVII-lea) – Tulcea: Situată pe strada 14 Noiembrie, Tulcea.

Alte monumente istorice :

Biserica Sf. Atanasie (Niculițel), Farul Vechi Genovez din Sulina, Mausoleul lui Sari Saltak. Merită a fi menționată și Podgoria de la Sarica-Niculițel (Niculițel).

Monumente istorice și de artă, ansambluri arhitecturale civile:

În orașulTulcea:

-Liceul "Spiru Haret" (1883): cea mai veche instituție de învățământ secundar din Dogrogea,

– Biblioteca municipală (printre cele mai vechi clădiri ale orașului), Primăria veche, Palatul pasalelor (1867);

În orașul Sulina:

-Fostul beilic (Palatul administrativ) din orașul Sulina,

-Palatul administrativ al Asociației fluviale a Dunării de Jos (sec.al XIX-lea)

-Farul vechi (1802).

Monumente de artă plastică comemorative

În orasul Tulcea:

Monumentul independenței de pe Colnicul Horei (1904) ridicat în cinstea razboiului pentru independență; statuia ecvestră a lui Mircea cel Bătrân (1972), operă a sculptorului Ion Jalea;

Bustul lui Spiru Haret (sculptor Vasile Chiriachide) din orașul Tulcea;

În orașul Sulina:

Bustul dirijorului și compozitorului George Georgescu,

Farul din Sulina: Reper intern al orașului Sulina, farul este situat la 2,5 km distanță de malul actual al Mării Negre.

În localitatea Niculițel:

Monumentul Paleocreștin : se află situat în zona de nord-est a localității, la poalele dealului Piatra Roșie.

În localitatea Smârdan :

Monumentul de pe malul Dunării, pe locul unde a fost scufundat în 1877 monitorul «Duba-Seify» de către marinarii de pe Șalupa «Rândunica» a fost înălțat în 1894 și refăcut în 1977 un monument comemorativ închinat vitejiei acelui grup de români în lupta generală pentru independență. Monumentul a fost refăcut.

În orașul Babadag:

Cișmeaua Kalaigi- monument istoric ce datează din epoca medievală; cișmeaua este situată în centrul orașului Babadag, fiind săpată de către pelerinii musulmani la sfârșitul sec. XVII.

În localitatea Garvăn:

Lângă cetatea Garvăn-Dinogeția la sud de capul dealului Bugeac, a fost ridicat la sfârșitul sec. XIX, de către regimentul Riazan un monument comemorativ închinat primilor eroi romani căzuți în timpul războiului de Independență, în luptele pentru eliberarea Dobrogei.

Muzee

– Muzeul Delta Dunării :  Cu o colecție formată din 1500 de piese biologice și un ierbar voluminos. În prezent patrimoniul cultural al muzeului cuprinde colecții de botanică, entomologie, malacologie, preparate umede, ornitologie, mamologie și mineralogie, care însumează peste 65.000 de piese muzeale.

– Muzeul de Istorie : În expozitia permanentă și depozite se conservă un bogat patrimoniu arheologic – aproape 90.000 de piese arheologice : ceramică, bronzuri, piese sculpturale și epigrafice, podoabe, obiecte paleocreștine și creștine, numismatică.

– Muzeul de Etnografie : Expoziția permanentă având ca tematică ornamentica tradițională, oferă publicului vizitator posibilitatea cunoașterii patrimoniului etnografic din nordul Dobrogei, într-o manieră de prezentare cu totul deosebită.

– Muzeul de Artă : Construit în stil neoclasic pe malul fluviului Dunărea, Muzeul de Artă din Tulcea se mândrește de ocrotirea a 7 colecții : de pictură cu 927 de lucrări, o colecție de sculptură de 403 lucrări, o colecție de icoane de 798 lucrări, o colecție de grafică cu 3453 de lucrări, o colecție de plăci de gravură cu 268 de piese, o colecție de artă decorativă cu 120 de piese și nu în ultimul rând o colecție de artă decorativă orientală cu 311 piese, totalizând 6280 de lucrări.

– "Muzeul Dunării" cu secții de artă, arheologie, științele naturii și etnografie din orașul Tulcea;

Muzeul de artă orientală de la Babadag.

Case memoriale

– Enisala-Gospodăria Țărănească «In Situ»: Gospodăria «in situ» este situată pe șoseaua principală a localității Enisala în partea centrală a satului.

– Cerna – Gospodăria și Expoziția Memorială: Casa memorială "Panait Cerna" ; obiectivul muzeal este situat în mijlocul localității Cerna, peste râul Cerna.

– Casa Panaghia – Babadag : Casa Panaghia este situată în localitatea Babadag.

Etnografie și folclor

– arhitectura populară (în care materialele de bază sunt pământul, stuful, salcia, răchita, chirpici, mai rar lemnul și piatra) se întâlnește în zona lacului Razim, Enisala, Visterna, la Bestepe, Luncavița, Garvăn, Jijila, Revărsarea, Rachelu, Văcăreni, 23 August s.a.;

– tehnica populară (mori de vânt) în comuna C.A. Rosetti, Celic-Dere;

– creație artistică populară (port popular, țesături, cusături, organizarea interiorului caselor țărănești) la Enisala, Slava Cercheză, Cerna;

– icoane pe sticla și lemn – la Tulcea;

– ceramica populară în centrele Alba, Dorobanțu, Cârjelari, Luncavița;

– cherhanale specifice zonei Delta Dunării, locul de preparare a produselor piscicole, puncte de un real interes turistic, se întâlnesc în localitățile în care ocupația de bază a locuitorilor este pescuitul și anume: Chilia Veche, Periprava, Tatanir, Mila 23, Gorgova, Sulina, Caraorman, Roșuleț, Crișan, Sf. Gheorghe, Enisala, Sarichioi, Gura Portiței s.a.;

– muzee, colecții muzeale etnografice: casa țărănească muzeu de la Enisala; secția de etnografie a Muzeului Delta Dunării din Tulcea care deține circa 4000 de obiecte din meștesugurile specifice zonei nord-dobrogene;

– folclor, manifestări populare tradiționale: – Festivalul obiceiurilor și datinilor de iarnă "Lerui Ler" – în orașul Tulcea, în luna decembrie, anual.

Tradiții 

-Vatra folclorică "Daeni" (județean),

– Festivalul folcloric pentru tineret "Peștisorul de aur" (internațional),

-Festivalul cântecului vechi rusesc (național),

-Festivalul-concurs de interpretare a muzicii populare "Grigore Kiazim" (interjudețean),

-Festivalul folclorului tulcean (județean),

-Școala de vară a meștesugurilor tradiționale (internațional).