Transformarea Mediilor Lacustre DE Tip Iaz In Campia Trasilvaniei

INTRODUCERE

SUMMARY

REZUMAT

CAPITOLULU I: CÂMPIA TRANSILVANIEI – CONTEXT ENVIRONMENTAL

Componentele peisajului geografic……………………………………..8

Relieful

Caracterele morfometrice și morfologice ale reliefului…………8

Genera și evoluția reliefului………………………………………………11

1.2. Clima și rolul ei în definirea potențialului ecologic…………………..11

1.3. Apele…………………………………………………………………………………..16

1.3.1. Apele freatice…………………………………………………………………….16

1.3.2. Apele de suprafață……………………………………………………………..20

1.4. Vegetația și fauna……………………………………………………………………………28

CAPITOLUL II

Mediile lacustre din Câmpia Transilvaniei

2.1. Istoricul cercetărilor……………………………………………………….30

2.2. Delimitarea sectorului de studiu………………………………………37

2.3 Originea lacurilor dulci din Câmpia Transilvaniei……..40

CAPITOLUL III

. Lacurile vechi și noi în Câmpia Transilvaniei………………………….48

CAPITOLUL IV

TRANSFORMĂRI ALE ECOSISTEMELOR LACUSTRE

DIN CÂMPIA TRANSILVANIEI…………………………………………………..53

BIBLIOGRAFIE………..65

=== TRANSFORMAREA MEDIILOR LACUSTRE DE TIP IAZ IN CÂMPIA TRASILVANIEI ===

CUPRINS

INTRODUCERE

SUMMARY

REZUMAT

CAPITOLULU I: CÂMPIA TRANSILVANIEI – CONTEXT ENVIRONMENTAL

Componentele peisajului geografic……………………………………..8

Relieful

Caracterele morfometrice și morfologice ale reliefului…………8

Genera și evoluția reliefului………………………………………………11

1.2. Clima și rolul ei în definirea potențialului ecologic…………………..11

1.3. Apele…………………………………………………………………………………..16

1.3.1. Apele freatice…………………………………………………………………….16

1.3.2. Apele de suprafață……………………………………………………………..20

1.4. Vegetația și fauna……………………………………………………………………………28

CAPITOLUL II

Mediile lacustre din Câmpia Transilvaniei

2.1. Istoricul cercetărilor……………………………………………………….30

2.2. Delimitarea sectorului de studiu………………………………………37

2.3 Originea lacurilor dulci din Câmpia Transilvaniei……..40

CAPITOLUL III

. Lacurile vechi și noi în Câmpia Transilvaniei………………………….48

CAPITOLUL IV

TRANSFORMĂRI ALE ECOSISTEMELOR LACUSTRE

DIN CÂMPIA TRANSILVANIEI…………………………………………………..53

BIBLIOGRAFIE………..65

INTRODUCERE

Lucrarea de față intitulată Transformarea mediilor lacustre de tip iaz în Câmpia Transilvaniei, constituie studiul limnologic al unei regiuni fizico-geografice puțin cercetate în trecut din acest punct de vedere.

Studiul nostru, reprezintă o sinteză a cercetărilor întreprinse până acum și o incercare de a da unele soluții pentru rezolvarea unor probleme de geneză și de economie socialistă locală, în lumina noilor metode de cercetare științifică aplicate în geografie.

Pe lângă importanța teoretică a lucrării, din cuprinsul ei rezultă și importanța practică, în vederea refacerii fizico-geografice și economice a landșatftului lacustru al Câmpiei Transilvanie, regiune fără perspective în trecut, însă care astăzi primește aceeași atenție ca și celelate regiuni ale țării.

Pentru redactarea acestei lucrări am primit în tot timpul îndrumări științifice și metodologice permanente din partea conducătorului științific al lucrarii, lector univ.dr. Alexandru Sabin Bădărău, căruia și cu această ocazie îi aduc mulțumiri.

SUMMARY

Our summary research undertaken so far and an attempt to give some solutions to solve problems geneză and local socialist economy, in light of new methods of scientific research in applied geography.
In addition to the importance of theoretical work, and shows them the importance of practice, in order to restore physical, geographical and economic landșatftului lacustrian Plain of Transylvania, the region without prospects in the past, but which today receives the same attention as other regions of the country.
The isolation of the Transylvanian central comes from the morphological and morfografice and specific items basins, but the characters and geographical-human. Thus, the relief altitudinal uniform and reduced energy relief, deposits of materials and friability presence al massive land, valleys with their plain radiar-excentricy, incompetent, quasi-pseudo-absence terraces meadows, plus demographic exports, enhancing insolation theTransylvanian climate is characterized by demonstrations of cvasiuniformitate its component elements, although at topoclimatic there are some differentiation. Thus, the differences are between May accented nemoral northern and southern silvostepic, and the influence of proxility Apuseni Mountains, well-known "shadow" of precipitation in the SV, in opposition to the eastern sector, where masses of air to restore oceanic bill.
Formation of lakes in Transylvania Plain is based more arguments used along the years by several researchers. Thus, the slope, so declivirity reduced longitudinal profile of the river is an argument.
The exhibition is determined as regards the Transylvanian typology vegetation so that the correlation of those two variables led to the establishment of associations – type. Șt. Csuros and cooper. (1968) spotlighted the presence of forest and grassy vegetation on the types of differentiated versant but, in extens, established difference major vegetation on versant with different degrees of erosion.
The textual information about the lakes of the Plain of Transylvania, it gives Hermann Otto (63, 64), which published two articles provide us some data on lakes from the west and centre Plain (Fizeșului valleys and Ludușului).
O. Hermann says that the most important lakes were formed by human intervention that has built dig retention using their water for fish and motive power for the operation of mills.
Freshwater lakes studied are located in the Plain of Transylvania. The name of "Field" is not specific character of relief, which in reality is hilly, with heights ranging between 450-500 meters, but her appearance steppe ( "steppe antropogen") (15), completely devoid of forests or petice clinele forests on the hills and crops located and the highest tips.
In Plain Transylvania, besides the existing lakes located in the main valleys (Fizeș, Luduș) and Brăteni lake, isolated on a tributary of Lechiței (basin Dipsa), differ geneze lakes whose datorește phenomena are sliding, so frequent in Plain Transylvania .. Among them remained until today only Pogăceaua lake.

REZUMAT

Ca si concluzie ,se poate afirma că in ultimii doua sute de ani Campia Transilvaniei a suferit un impact antropic considerabil,in ciuda aparentei presiuni antropice.

Unitătile lacustre din Campia Transilvaniei s-au format,dupa unele acceptiuni mai vechi,in primele secole,alte acceptiuni consideră formarea lacurilor legată de retragerea lacului ponțial spre bazinul panonic,fundul de mare intrand sub actiunea agentilor de modelare,care au dus la adancirea treptată a retelei hidrografice si la formarea bazinelor actuale.

Cercetariile mai recente dezvăluie faptul ca originea lacurilor este mai recenta ,subatlantica,inainte de aceasta perioada existand ochiuri de apă in arii de luncă.

Unitătile lacustre,alături de raurile cu caracter incompetent si calitatea inferioară,a apelor freatice,creează componenta esentială a peisajului Cămpia Transilvaniei.

În ciuda numărului, mărimii, volumului și ariei diferitelor lacuri și de-a lungul diferitelor văi, a variat mult chiar de-a lungul ultimelor trei secole. Cea mai spectaculoasă și extensivă priveliște lacustră din întregul bazin a fost probabil cea de-a lungul văii Fizeș de la sfârșitul Epocii Mijlocii când lacurile „iaz” erau foarte mari și plasate într-un șir continuu care creea impresia de „un fluviu” mare. Nu vom examina aici, toate detaliile acestei probleme dar totuși vom da aici două hărți prezentând lacurile din Câmpia Transilvaniei

În afara suprafețelor lacustre și a digurilor depistate de noi în Câmpia Transilvaniei în cadrul limitelor stabilite inițial, am putut constata că fenomenul de lăcuire, naturală și artificială, era extins și pe văile din afara acestor limite: astfel, am putut identifica vetre de lacuri pe valea Aitonului, valea Turda Nouă și valea Sărată precum și zăgazuri tipice de retenție, dispuse în trepte pe dreapta văii Toheli (locul lacurilor), între Călărași-Turda și Lunca Mureșului, paralele cu calea ferată, Câmpia Turzii – Războieni.

CAPITOLUL I

CÂMPIA TRANSILVANIEI – CONTEXT ENVIRONMENTAL

Componentele peisajului geografic

Relieful

Caracterele morfometrice și morfologice ale reliefului

„De la Someș la Mureș și de la Valea Dipșei la Valea Florilor se impune un relief de dealuri și coline (450-600 m), care sunt mărginite de versanți monoclinali și în cuestă, însoțite de văi largi cu numeroase iazuri” (T. Morariu, Gr. Posea și I. Mac – 1980). „Regiunea de coline, în generale domoale, deseori disimetrice, despărțite prin văi relativ largi și mlăștinoase ori cu lacuri; pantele mai domoale sunt afectate de celebrele alunecări în cuiburi, ori în mormane (gruețe sau copârșaie)…” (V. Mihăilescu, 1966) reprezintă caracteristici devenite clasice ale Câmpiei Transilvaniei.

Caracterul de izolare centrală a Câmpiei Transilvaniei este dat de elementele morfografice și morfologice, precum și de elementele hidrografice specifice, dar și de caracterele geografico-umane. Astfel, relieful uniform altitudinal și energia redusă de relief, depozitele din materiale friabile și prezența alunecărilor masive de teren, văile câmpiei cu caracterul lor radiar-excentric, incompetente, cvasi-absența teraselor pseudo-luncile iazurilor, la care se adaugă exportul demografic, întăresc aspectul de izolare centrală a acestei unități.

Fig. 1 – Amplasarea regiunii Câmpiei Transilvaniei în interiorul arcului carpatic (SRTM)

În caracterizarea reliefului un rol însemnat îl au elementele morfometrice și morfografice. În ceea ce privește primul element, altitudinea medie a Câmpiei Transilvaniei este de 450-500 metri, diferențiată pe sectoare, cu altitudini mai mari în nord, unde se depășesc 600 de metri – D. Dumbrava sau Dumbralivezi, din partea N-NV, 639 m. Eneria de relief este de 300-320 m, și coboară spre sud până la 150-160 m (în condițiile unei altitudini medii de 400 m). Pe bezine hidrografice diferențierile se mențin; astfel, în bazinul Pârâului de Câmpie se atinge o înălțime medie de 384 metri, cu altitudini de până la 450-500 m, cu o energie de relief redusă în partea nordică și centrală (aprox.150 m) și mai mare spre sud (200 m) la debușarea în Mureș.

În bazinul Fizeșului avem o situație oarecum similară, cu altitudini de 550 m în perimetrul izovoarelor și cu o energie de relief de 150-220 m, în timp ce în secțiunea inferioară altitudinile cresc, odată cu interceptarea diapirului marginal regiunii, la 600 m și energia de relief depășește 300 m (apariția „bombamentului” diapir Sic-Dej care intersectează cursul inferior al Fizeșului în zona de debușare înspre Someșul Mic).

Partea sudică, dar mai ales sud-estică, se caracterizează printr-o estompare a energiei de relief, suprapusă unor altitudini mai reduse, dar și apariției depozitelor friabile panoniene, ușor erodabile, incapabile să suporte o morfologie fermă. O corelație între morfometrie și problema limitelor apare în arealul vestic, atât de discutat în timp de geografi. Limita vestică apare impropriu de sinuoasă în comparație cu celelalte limite: nordică, sudică și estică. Aici, intrândul estic al Masivului Feleacului este marcat altimetric prin Vf. Cioltu, ce depășește 700 m. O încercare de trasare superficială a acestei limite, respectând axa Zăpodie – Valea Caldă – Arieș, poate crea impresia, falsă, că altitudinea maximă a Câmpiei Transilvaniei este de peste 700 m.

Fragmentarea orizontală a reliefului este o problemă morfohidrografică interesantă și importantă în același timp, deoarece are relevanță în studiul utilizării terenului, al repartiției și dezvoltării rețelei de așezări și a rețelei de comunicații. Acoperirea fitopedologică este, de asemenea, în corelație directă cu acest aspect. Apar diferențieri areale profunde între Câmpia Someșană și Câmpia Mureșană, dar și în cadrul acestor subunități. Acest parametru înregistrează în bazinul Ludușului valori cuprinse între 0,50 km/km2 pe reversurile monoclinale și 3,00 km/km2 pe frunțile de cuestă și în sectorul izvoarelor. În bazinul Fizeșului fragmentarea este mai redusă în partea nordică (o,35-0,45 km/km2), acolo unde, în schimb, este energia de relief mai mare, și mari ridicată în partea central sudică, cu procese de eroziune mai evidente (0,50 km/km2).

Chiar dacă aceste valori pot fi comparate cu cele din Podișul Someșan sau Podișul Târnavelor, este de remarcat faptul că aceste valori sunt datorate într-o proporție covârșitoare sectoarelor de văi nepermanente, ceea ce îndepărtează posibilitatea corelației, cel puțin din punct de vedere al capacității de susținere ecologică.

Pe lângă existența reliefului monoclinal, caracteristice pentru această regiune sunt: frecvența proceselor de versant, tipice pentru Câmpia Transilvaniei fiind alunecările de teren de tip glimee, și extensiunea mare a lungilor, neconformă cu regimul de scurgere al râurilor și debitul lor (râuri incompetente), fapt pentru care se pot defini ca „pseudolunci”.

Genera și evoluția reliefului

Evoluția Câmpiei Transilvaniei în sens geologic este în concordanță cu cea de Depresiunii Transilvaniei. Regiunea studiată se înscrie orogenului carpatic, cu elemente posttectogenetice – depozitele de molasă. Acestea sunt primele evidențiate, la sfârșitul Miocenului inferior, după tectogeneza stirică veche cânt are loc schițarea întregii depresiuni transilvane (la nivelul acesteia primele depozite atașate sunt reprezentate de molasa de Hida) (M. Săndulescu, 1984). Apariția tufului de Dej, apoi depunerea formațiunii cu sare badeniană reprezintă etapa de conturare și definire a ariei depresionare, dar în plus, prezintă o importanță deosebită pentru Câmpia Transilvaniei, deoarece aceste elemente geologice au un rol definitoriu în morfologia sa de detaliu. În momentul în care subsidența este reluată în Badenianul superior și continuă în Sarmațian și Pannonian reapare fenomenul de depunere a formațiunilor de molasă (M. Săndulescu, 1984), care afectează parțial extremitățile Câmpiei Transilvaniei.

Conform Lui Mrazec și Jekelius (1927) domurile din partea sudică a Câmpiei se înscriu în cadrul domurilor circulare sau elipsoidale, de factură criptodiapiră, cu masivele de sare ascunse, care nu au străpuns depozitele badiene de deasupra. Vorbind de diapir, trebuie remarcat faptul că o relevanță deosebită morfologică o au stocurile de sare (diapire deschise) ce apar în arealul Cojocna – Sic sau sub forma unor adevărate cute bordiere în partea estică pe aliniamentul Sărățel – partea SE a Câmpiei (M. Săndulescu, 1984). În parte aceste cute marginale se suprapun cu arii de falii.

1.2. Clima și rolul ei în definirea potențialului ecologic

Climatul Câmpiei Transilvaniei este caracterizat prin cvasiuniformitate a manifestărilor elementelor sale componente, deși la nivel topoclimatic există unele diferențieri. Astfel, diferențele cele mai accentuate sunt între nordul nemoral și sudul silvostepic, iar, ca influență a priximității Munților Apuseni, binecunoscuta „umbră” de precipitații din sectorul SV, în opoziție cu sectorul estic, unde masele de aer de factură oceanică se refac. Partea NV cunoaște și ea influențele de factură „foehnică” impuse de Munții Meseș, chiar dacă dinstanța față de aceștia poate părea considerabilă, în aspecte fitopeisagistice: apariția speciilor termofile de stejar (Quercus pubescens) pe versanții însoriți (fitopeisaj termonemoral). Opinia cercetărilor care susțin că Munții Meseș ar fi un reper mult prea îndepărtat este argumentată, la rândul său, de prezența în număr mare a speciilor ierboase mezofile (Festuca rubra) și a speciilor arbustive mozifile (Fagus silvatica). Corelația actuală între elementele climatice și dezvoltarea covorului vegetal trebuie înțeleasă ca o rezultată a dinamicii în timp, și poate fi extinsă la analize complexe, în care să fie incluse și alte componente. – suportul edafic sau activitatea antropică (o retrospectivă climatică la nivelul secvențelor holocenului rezolvă probleme legate de aceste corelații, fie că este vorba de corelații pseo-climatice (apariția și evoluția lacurilor), fito-climatice (extinderea pădurilor), etc.

Temperatura aerului, ca și componentă climatică importantă din perspectivă ecologică, înregistrează diferențieri ușoare, în special între partea nordică (7,5o-8oC, chiar 7oC pe cele mai înalte culmi, la aprox. 600 m) și cea SV unde se înregistrează 8,5-9oC sub influența foehnizării în umba Trascăului, așa cum se poate observa și între vestul și estul regiunii: de la o medie de 8oC temperatura scade ușor în sectorul opus spre 7oC. În partea NV incidența lacurilor și a reliefului mai înalt duce la diferențe de temperatură de 1, chiar 1,5oC între văi și culmi, sub influența commplementară a cețurilor de vară (Schreiber et al. – 2003). Mediile lunare depășesc 5oC din luna aprilie până în octombrie inclusiv, determinând alegerea datei însămânțărilor și mai puțin alegerea tipurilor culturilor, care este, din păcate, tributară inerției în exploatare.

Numărul zilelor de vară din martie până în octombrie depășește 75 zile în centru, est și sud (parțial) și 65-70 de zile în celelalte porțiuni de teritoriu; zilele de îngheț și brumă sunt frecvente în martie (5-6 zile) și rare în aprilie (3-4 zile), posibile în mai (1 zi) și septembrie (1 zi), frecvente în octombrie (4-5 zile). Ultimul îngheț este la 24 aprilie, iar primul la 8 octombrie (rezult’nd un număr de 167 zile fără îngheț). Între 1 martie și 1 octombrie, constanta termică a intervalului cu medii zilnice peste 5oC este peste 3000oC iar a intervalului cu peste 10oC, 2500-2700oC, valori apropiate de cele din Dealurile și partea nordică a Câmpiei de Vest și cu influență fenologică importantă.

Temperaturile medii ale lunilor extreme arată, la rândul lor, ușoare diferențe locale. Media lunii ianuarie este de 3-4oC la nivelul întregii regiuni, variațiile nord-sud fiind sub un grad. În schimb în luna iulie, se înregistrează 16-17oC în centrul și estul Câmpiei, 17-18oC în vest și sud-vest, chiar ușor peste această valoare în extremitatea sud-vestică. Tendința de continentalizare din partea sud-vestică este, așadar, consecință pluvială și nu termică. Asociat cu temperaturile mai ridicate din Sv, evapotranspirația reală în lunile fără îngheț, aprilie-octombrie, este de 550-600 mm, creând un deficit anual de 50-100 mm, cu consecințe directe negative în cultura plantelor.

Decalajul între Câmpia Mureșană și Câmpia Someșană este evident prin analiza primei zile cu îngheț. Jumătatea sudică a regiunii înregistrează prima zi cu îngheț în prima decadă a lunii octombrie în timp ce sectorul nordic, nord-vestic îi corespunde ultima decadă a lunii septembrie. În extremitatea sudică, sud-vestică prima zi cu îngheț este spre a doua decadă a lunii octombrie. Data de 6 octombrie, ca primă zi de îngheț, delimitează clar cele două sectoare ale Câmpiei Transilvaniei (Atlasul României, 1974). Fenomenul opus, ultima zi cu îngheț, este înregistrat în ultima decadă a lui aprilie (24 aprilie pentru centru și sud), dealurile mai înalte din nordul Câmpiei semnalându-l la începutul lunii mai.

Aceste fenomene trebuie corelate cu altele de factură ecologică, legate de perioada de vegetație a plantelor, așa cum sunt datele fenologice. Cele două faze fenologice din harta de mai jos – înspicarea grâului de toamnă și maturizarea lui – au la bază suma temperaturilor între date medie a desprimăvărării și data medie a înspicării (760oC), respectiv între data desprimăvărării și data medie a maturării plantei, 1490oC (Atlasul României, 1974).

Importanța introducerii datelor fenologice în studii geoecologice nu este străină în studii anterioare: E. Haeckel a susținut în urma unor studii anatomice și morfologice că „legarea” plantelor de habitatul lor este deseori conformă cu forma creșterii, capacitatea de dezvoltare, evenimentele fenologice și structura organelor; cu toate că ecologiștii în special, nu au putut cuantifica interacțiunile environmentale a tuturor membrilor comunității (R. Lenz, W. Haber, J.D. Tenhunen – 2001).

Decalaje similare în ceea ce privește datele fenologice se pot observa și la înflorirea florii-soarelui sau la înflorirea mărului, distingându-se, în acord cu harta realizată de noi, o asimetrie pe axa SV-NE. De remarcat că datele fenologice aferente sectorului SV sunt similare cu cele ale unor areale extinse din Câmpia de Vest.

Diferențele climatice între partea N-NV și cea S-SV se manifestă cel mai clar în cantitatea de precipitații: 650 mm, respectiv sub 550 mm/an (arealul Viișoara – Câmpia Turzii). Pentru cele două sectoare consecințele geoecologice sunt evidente, atât în ceea ce privește vegetația naturală, cât și modul de utilizare a terenului. Consecințele asupra fizionomiei rețelei hidrografice sunt în relație directă cu altimetria și fragmentarea reliefului: incidența mai mare a rețelelor semipermanente în SV și debitul superior al râurilor din NV. Datele pluviometrice culese de la stația Turda pe intervalul 1949-1997 relevă o medie de 495,9 mm, ceea ce creează o amplitudine la nivelul Câmpiei de 200 mm, care este impresionantă având în vedere suprafața acesteia și relativa uniformitate altimetrică. Precipitațiile cele mai însemnate înregistrate înainte de 1985, an considerat a fi începutul unei etape de aridizare a Câmpiei, deși fenomenul este redat de o linie descendentă cu mult înainte, aparțineau sectorului nordic, la este de interfluviul Fizeș – Meleș, peste 700 mm (Săndulache, 1971), însă este greu de crezut că aceste valori vor mai putea fi atinse.

Referitor la regimul precipitațiilor se remarcă o uniformitate a datelor înregistrate de stațiile meteo. Mersul lunar al pricipitațiilor este comparabil, diferențe însemnate apărând la cantitatea totală anuală și lunară. Între lunile sezonului rece și cele ale sezonului cald există de asemenea diferențe. De exemplu, fără excepție, peste jumătate din cantitatea de precipitații cade în intervalul mai-iulie (T. Man, R. Pop, 2001), cu luna iunie cea mai umedă pe ansamblul anului. Din punct de vedere ecologic acest surplus pluvial nu compensează evapotranspirația, deficitul ajungând la 100 mm/1an, identic cu cel din nordul Câmpiei Munteniei Centrale sau din nordul Câmpiei de Vest.

Uneori precipitațiile cad într-un interval scurt de timp (41,4 mm/30’), au caracter torențial și favorizează declanșarea sau reactivarea proceselor de versant (precipitațiile maxime înregistrate au fost de 65 mm în 24 ore la stația Sărmașu). Corelat cu fizionomia bazinelor de recepție a râurilor, cu incapacitatea de transfer a albiilor și panta redusă în profil longitudinal, ploile torențiale din iunie-iulie reprezintă un pericol real de inundații.

Deficitele de apă în sol și atmosferă se înregistrează primăvara în martie și în perioada august-septembrie, indicele de ariditate de Martonne (coeficientul de umezire) înregistrând valori de 25-35 (mai ridicate în ianuarie, mai mici în septembrie și martie).

Tabelul de mai jos arată elocvent raportul dintre situarea stației în cadrul Câmpiei și expresiile climatice la nivel local. Umbra de precipitații din spatele Trasăului creează premisele declanșării ploilor torențiale convective, fapt constatat în datele stației Turda. În sectorul nordic (Chiochiș) sau estic (Săbed) incidența ploilor în aversă este mai redusă.

Precipitații în luna iunie – valori absolute și relative

Tabel 1.

Urmărirea valorilor precipitațiilor medii lunare (luna cea mai ploioasă – iunie) și multianuale ne conduce spre posibilitatea calculării indicelui de eroziune climatică (Maria Pătroescu, 1996). În corelație cu gradul de acoperire forestieră, acest indice ilustrează intensitatea eroziunii pe versanți și, implicit, gradul de erodare a solurilor, așa cum reiese și din tabelul următor. Suprafața forestieră luată în calcul a fost aceea a teritoriului administrativ al comunei căreia stația îi aparține, fiind un spațiu de maximă manifestare a indicelui analizat. O privire retrospectivă ne oferă o situație asemănătoare, spre exemplu la anul 1897, când suprafețele ocupate de păduri sau suprafețe forestiere asociate erau, surprinzător, mai reduse (ex. Sărmașu, 2,09%, Cojocna, 2,24%, Budești, 0,79%) sau comparabile cu cele actuale (Cozma, 4,7%, Chiochiș, 12,4%).

Indicele de erozivitate climatică și acoperirea forestieră în comunele aferente

stațiilor meteo din Câmpia Transilvaniei

Tabel 2.

Ec = indicele de eroziune climatică (calculat prin raportul dintre pătratul precipitațiilor lunii celei mai ploioase și valoarea precipitațiilor medii multianuale)

Regimul precipitațiilor multianuale se remarcă prin fluctuații apreciabile, în medie o dată la șapte ani înregistrându-se abateri semnificative negative, superioare celor pozitive. Astfel, consecințele directe sunt în regimul alimentărilor râurilor și producția agricolă fluctuantă. Din 1985 (la unele stații din 1983) se înregistrează discrepanțe pluviale în cantitatea de precipitații pe ani consecutivi, dar și abateri constante de la media anuală și multianuală. În ultimul caz, abateri negative considerabile s-au înregistrat în 1986 și 1990, nediferențiat pe stațiile din Câmpie: 182,5 mm și, respectiv, 152 mm la Sărmașu, 179,09 mm și 210,4 mm la Cojocna, 155,27 mm și 167,67 mm la Săbed. Corelată cu valoarea scurgerii pe versant și cu evaporația, cantitatea de precipitații din 1986 și 1990 (cu o repetare mai estompată în 1994 – abatere negativă de 127,9 mm la Sărmașu) relevă probleme grave de gestiune agricolă și susține ipoteza producțiilor agricole întâmplătoare, de data aceasta grefate pe parametri climatici.

Tabel 3.

1.3. Apele

1.3.1. Apele freatice

Cantitatea și calitatea apelor freatice în Câmpia Transilvaniei reprezintă probleme ce au condiționat dezvoltarea economică și socială a habitatelor rurale și au determinat amenajarea și întreținerea antropică a lacurilor create natural. Nivelul freatic este caracterizat de discontinuitate areală și neuniformitate în privința adâncimii, cu consecință directă în alimentarea rețelei hidrografice de suprafață. Aceastea din urmă este alimentată pluvial sau pluvio-nival, ponderea freaticului fiind foarte redusă, aproximativ 18-10% (V. Sorocovschi, Gh. Șerban, I. Rus – 1998).

Apele freatice au o importanță deosebită în cadrul regiunii relevând posibilitatea de dezvoltare a localităților sau amplasarea altora și susținerea unei agriculturi eficiente. Condițiile fizico-geografice din Câmpia Transilvaniei permit acumularea diferențiată a apelor freatice la diferite adâncimii și dau un caracter destul de asemănător al acestora pe cuprinsul regiunii studiate.

Alimentarea stratului freatic se realizează prin infiltrații directe din precipitații, aport subteran sau superficial de pe versanți și din rețeaua de râuri. În general, predominanța formațiunilor impermeabile aproape de suprafață, favorizează scurgerea în detrimentul infiltrației, astfel încât pânzele freatice capătă un caracter insuficient și superficial.

Acumularea apelor freatice este posibilă în prezența depozitelor bandiene de argile și marne, cu intercalații de nisipuri și nisipuri grezoase. În cadrul depozitelor sarmațiene se asigură o acumulare bogată a apelor freatice, aici nisipurile având o grosime apreciabilă. Cuaternarul reprezentat de depozite aluvi-coluviale și deluviale creează, la baza versanților în cuestă și de-a lungul „pseudoluncilor”, zone cu exces de umiditate (gleizarea afectează 120 ha la Gădălin, 180 ha la Cojocna, 130 ha la Sava, 180 ha la Mociu, 360 ha la Cămăraș, 320 ha la Bercheș, iar pseudogleizarea suprafețe de aproape trei ori mai mari), cu influență negativă asupra calității apelor freatice.

Adâncimea stratului freatic este influențată de structură, pe cuestele principale nivelul fiind la 4-5 m sau chiar la 6 m, pe cuestele secundare la o adâncime mai mică, 3-5 m, în timp ce pe reversuri se găsește la 6-7 m. Evident, valori opuse se înregistrează între lunci, 0-3 m și interfluvii, peste 7 m (V. Sorocovschi et al. 1974). Volumul redus al apelor freatice imprimă caracterul temporar sau intermitent marii majorități a apelor de suprafață în perioada dev vară și la începutul toamnei (Comlodul, cel mai tipic exemplu de regiune, în special în sectoarele superior și median, Lechința pe toată lungimea sa, Meleșul și Pârâul de Câmpie în sectoarele superioare, afluenții Fizeșului). La acestea se adaugă valoarea evapotraspirației reale care în intervalul aprilie-octombrie, este de 550-600 mm, creând un deficit anual de 50-100 mm, jumătate din această valoare înregistrându-se în lunile de vară, cu consecințe directe negative în cultura plantelor și dezvoltarea vegetației naturale. Organizarea hidrografică exclusiv autohtonă, lipsa surselor de apă alternative, cum ar fi sistemele de irigații și corelarea nefericită a expoziției S-SV a versanților cu pantele cele mai accentuate, oferă imagini ale unei regiuni tributare termenului critic.

În corelație cu caracteristicile stratului freatic apare o altă componentă importantă a peisajului Câmpiei, fenomenul de înmlăștinire. Cauza rezidă în prezența stratului impermeabil marno-argilos aproape de suprafață ridicând stratul freatic la 0,5-1 m, alături de lipsa unei pante accentuate în profilul văilor (Valea Pârâului de Câmpie are o pantă de scurgere de 0,003 m/km în sectorul median) și lățimea considerabilă a pseudolungilor cu forma lor cvasiorizontală. Fenomenul de înmlăștinire se resimte în văile largi deschise: Pârâul de Câmpie, Fizeș, Comlod, Valea Largă (Frata – 290 ha(, Gădălin (Crișeni – 55 ha, Suatu – 66 ha), doar în Dealurile Gădălinului (sector vestic al Câmpiei, 419 km2) fiind afectate de exces de umiditate și înmlăștiniri suprafețe însumând 29 kmp, în condițiile morfoclimatice restrictive binecunoscute care caracterizează această regiune. La nivelul întregii Câmpii se înregistrează aproximativ 340 km2 terenuri afectate de exces de umiditate și înmlăștiniri. În cele mai multe cazuri localitățile nu sunt amplasate în lunci, preferându-se versanții slab înclinați sau bazinele de recepție ale văilor sencundare (Tăureni, Silivașu de Câmpie, Săbed, Aruncuta, etc).

1.3.2. Apele de suprafață

Orientarea generală est-vest a râurilor mari (Mureșul și Someșul Mare) este conformă cu proveniența și cu direcția de transport a sedimentelor pliocene, precum și cu panta reliefului inițial, apărut după retragerea apelor pliocene. Aceasta prezenta o cădere spre două direcții: nord-vest și sud-vest, reprezentând o caracteristică a întregului bazin transilvan. În Câmpia Transilvaniei râurile mari marginale, amintite mai sus respectă această direcție de curgere. Someșul Mic, de asemenea, se îndreaptă pe direcția sud-nord spre zona de evacuare pliocenă din nord-vest.

Mureșul se înscrie pe o linie de fractură ce se suprapune peste înclinarea generală inițială est-vest a reliefului pliocen, râul păstrându-și caracterul consecvent pe care îl au râurile mari ce delimitează Câmpia Transilvaniei pe trei laturi. Râurile de interiorul regiunii, cu direcția nord-sud (Pârâul de Câmpie, Comlod), perpendiculare pe Mureș, se înscriu pe sectoarele de lăsare neotectonică din morfostructurile regiunii, dau au cursul influențat și de structura de domuri, prezentând în mod frecvent un caracter subsecvent.

Între Apahida și Dej, Someșul Mic corespunde generației de râuri adaptate marilor dislocații tectonice reluate de mobilitatea mișcărilor petrecute imediat după retragerea apelor lacustre pliocene (V. Sorocovschi, I. Mac., 1977). Corespunde unei zone de fracturi pe care o urmează râul, ce se continuă până la Dej. Această fractură pe direcția sud-nord este „matca” pentru organizarea cursurilor de apă afluente Someșului Mic pe aceeași direcție: Căianul, Gădălinul, Fizeșul, Valea Mărătorii.

Someșul Mare se înscrie, la limita de nord a Câmpiei Transilvaniei, pe sectorul Beclean-Dej, tot pe o linie de fractură de o lîțime considerabilă, ceea ce permite dezvoltarea unei lunci apreciabile. În pliocenul superior, Someșul Mare este format, aproximativ în configurația actuală, ăână la aval de Dej ((V. Gârbacea, teza de doctorat). În nord-estul regiunii, valea Șieului, considerată limită a Câmpiei Transilvaniei, a devenit afluent al Someșului Mare prin crăpături succesive favorizate de structura saliferă ușor erodabilă.

Râurile mari, marginale, și cu caracter tranzitoriu, sunt influențate în evoluția lor de tectonica locală, și, elementul cel mai important, care dă caracteristica peisajului local, de pantă. Panta scăzută în cazul Mureșului are ca rezultantă formarea coridoarelor de meandrare.

Pantele longitudinale medii ale râurilor marginale Câmpiei Transilvaniei

Tabel4.

Mișcările de subsidență în cazul Mureșului par a fi, în acest caz, mult mai ample decât la Someșe. Afluenții Mureșului, Pârâul de Câmpie, Comlodul, Arieșul, Șarul vor fi influențați în scurgerea lor de nivelul de bază local al acestuia, cu efect direct în modelarea puternică a frunților de cuestă marginale Câmpiei Transilvaniei (ex. cuesta dintre Câmpia Turzii și Hădăreni). În cazul Someșelor, grefarea acestora pe falii tectonice dă panta longitudinală superioară, cu prezența numeroaselor praguri structurale în profilul curgerii. Afluenții acestor râuri modelează strate diapire înainte de a conflua, fiind și aceștia influențați de tendința de lăsare tectonică, dar mai redusă, a Someșelor (datorată mișcărilor neotectonice negative ale Tisei în sectorul unguresc și de la coefluența Someșelor). Acest ultim aspect dă caracterul scrugerii afluenților celor două Someșul Mic: Fizeșului, Gădălinului, Ungurașului și rețeaua terțiară vor avea direcția de curgere deviată ănspre arealul Dej-Gherla.

Rețeaua interioară cuprinde râuri cu debite scăzute Dipșa 1,58 m3/s (430 km2), Comlod 1,04 m3/s (325 km2), Gădălin 0,61 m3/s (290 km2), Meleș 1,16 m3/s (289 km2), Luț 1,26 m3/s (268 km2), cu un regim de scurgere semipermanent sau intermitent, exceptând râurile al căror regim a fost modificat prin acumulările lacustre sau naturale, ca în cazul râurilor Pârâul de Câmpie (55,7 km), Fizeș (41,5 km) sau Șar. Așa cum se poate observa, debitul râurilor nu este corelat cu suprafața de colectare a apelor, fiind tributar regimului precipitațiilor care are un evidenta caracter uniform. Densitatea generală (dg) a rețelei de râuri este în disproporție evidență față de densitatea permanentă (dp) a rețelei hidrografice, acest ultim indicator fiind cel mai important în cazul exploatării antropice. Astfel, în sudul regiunii se înregistrează dg 0,77 km/km2 dață de dp 0,52 km/km2 pe Valea Largă, dg 0,89 km/km2 față de dp 0,59 km/km2 pe Valea Comlodului, pe când în nord disproporțiile se accentuează: dg 0,92 km/km2 și dp 0,28 km/km2 pe Valea Fizeșului, sau dg 0,60 km/km2 și dp 0,18 km/km2 pe Valea Meleș. Explicația rezidă în faptul că atât regimul precipitațiilor, cât și substratul nu permit o scurgere eficientă, la acestea intervenind panta redusă care în timpul verii permite evaporarea unei mari cantități de apă.

Alimentarea fiind pluvio-nivală, se înregistrează viituri în lunile martie-aprilie, ca urmare a topirii zăpezilor și mai-iulie în urma ploilor cu caracter torențial.

O altă problemă o reprezintă scurgerea medie, maximă și minimă, cu influență directă asupra valorificării agricole a terenurilor. Scurgerea medie fluviatilă în Câmpia Transilvaniei )înregistrată pe perioada 1950-1970) are valori cuprinse între 100-100 mm în sectorul superior al Luțului, Diășei și Comlodului, între 50-100 mm în majoritatea bazinelor hidrografice, excepție făcând sectorul inferior al Comlodului (râu supus frecvent secării, Pârâului de Câmpie, Văii Largi și Arieșului (V. Sorocovschi, I. Ujvari, I. Buta, 1982).

Scurgerea maximă are loc în perioada apelor mari de primăvară (30-40% din valoarea totală a scurgerii anuale) și în timpul viiturilor de la începutul verii, iar scurgerea minimă are loc în timpul verii și iernii. Din analizele anotimpuale rezultă o variație mare a debitelor: pe Gădălin primăvara se înregistrează m3/s, iar toamna 0,20 m3/s, pe Fizeș 2,48 m3/s și 0,44 m3/s, pe Meleș avem valori apropiate iarna și primăvara (1,11 m3/s și 1,46 m3/s), iar toamna se înregistrează 0,55 m3/s, pe Pârâul de Câmpie 1,85 m3/s primăvara, valoare apropiată vara, 1,47 m3/s, iar toamna 0,36 m3/s, în timp ce pe Dipșa 1,73 m3/s primăvara și 0,79 m3/s vara. Explicația acestei variații în cazil Dipșei este lipsa retențiilor lacustre care oferă surplus hidric în timpul verii. Variația mare de scurgere în cazul Pârâului de Câmpie se explică prin încadrarea sa în aria de continentalism mai accentuat înregistrat în centrul regiunii. În cazul Fizeșului, deși în acest bazin hidrografic avem un mare număr de unități lacustre, variația mare de scurgere se explică prin alimentarea preponderentă din aria centrală a Câmpiei Transilvaniei. În analiza regiunii se constată o aridizare progresivă, semnalată din 1983-1985, cun un maxim în 1990, cu efect în diminuarea scurgerii dar și în diminuarea variațiilor anotimpuale ( V. Sorocovschi, 1996).

Substratul format din formațiuni miocene ușor erodabile creează premisele unei încărcări considerabile a râurilor cu aluviuni în suspensie. Astfel, pe Dipșa se înregistrează o turbiditate medie de 834 g/m3, pe Șieu peste 500 g/m3, de asemenea valori ridicate dacă ținem cont de suprafața bazinelor hidrografice și densitatea permanentă redusă a bezinelor hidrografice. În rest, râurile interioare ale Câmpiei, conform studiilor mai vechi (I. Buta, 1968), au valori inferioare ale turbidității, între 300-500 g/m3, explicația constând în energia de relief ceva mai redusă din cuprinsul bazinelor hidrografice respective. În schimb, studiile mai recente (G. Pandi, 1997), dau valori superioare pentru bazinele din nordul regiunii, de aproximativ 1 kg/m3, ceea ce denotă o activitate umană mai intensă, resimțită nu în dimanica defrișărilor (gradul de împădurire a bazinelor hidrografice fiind în bazinul Dipșa de 7,0% în bazinul Fizeș 12%, Șieu 13,5%), cu în utilizarea nerațională a terenurilor agricole.

Legate de acest aspect, amintim faptul că abandonarea practicii rotației culturilor (sau imposibilitatea aplicării tehnicilor moderne de rotație a culturilor) creează premisele încercării suplimentare cu aluviuni în suspensie a râurilor, ca o urmare directă a accelerării eroziunii terenurilor, în special în cazul culturilor de cartofi, sfeclă de zahăr, porumb, cu o rată intermediară la restul culturilor de cereale și o rată apropiată de zero la ierburi perene (B. Jankauskas, 2003).

Făcând o corelație morfohidrografică în profil transversal, la râurile din Câmpia Transilvaniei se pot distinge patru subsectoare hidrogeomorfologice (Maria Călinescu, Al. Săndulache, 1972):

– canalul etiajului, în amonte larg de 0,5-1 m, în aval nedepășind 3-4 metri, uneori cu repezișuri datorate interceptării gresiilor sau, mai rar, a tufurilor;

– albia minoră (patul minor), care în funcție de coerența rocilor poate să fie cu maluri joase, puțin prinse în vegetație, sau cu maluri înalte, cu o vegetație abundentă;

– albia majoră periodică (patul major periodic inundat) este ocupat de viituri cel puțin o dată pe an. Se întâlnesc la râurile mai mari din Câmpie, cum ar fi Pârâul de Câmpie, Comlodul, Fizeșul sau Valea Meleș, în treimea lor inferioară și este bine marcat de vegetație rezistentă la inundații. În bazinele Pârâului de Câmpie sau Fizeșului acest sector este cel al amplasării unităților lacustre;

– albia majoră excepțională (patul major excepțional( este cel asociat celor mai mari creșteri de nivel și nu se distinge decât în cursul inferior al râurilor, unde lunca este foarte extinsă. La râurile mai mici, acest sector este delimitat de însăși baza versanților.

Unitățile lacustre din Câmpia Transilvaniei s-au format, după unele accepțiuni mai vechi, în primele secole de creștinizare a populației maghiare din Transilvania (aprox. Sec. XII-XIII). Alte accepțiuni consideră formarea lacurilor legată de retragerea lacului ponțian spre bazinul panonic, fundul de mare intrând sub acțiunea agenților de modelare, care au dus la adâncirea treptată a rețelei hidrografice și la formarea bazinelor actuale. După unii autori rolul antropic se reduce la folosirea condițiilor fizico-geografice naturale preexistente pentru construirea digurilor și retenția unei mai mari cantități de ape. Cea mai verosimilă explicație a formării lacurilor în Câmpia Transilvaniei este cea care tratează geneza și evoluția conform cu rețeaua hidrografică din regiune și aceasta în corelație cu nivelul de bază al râurilor mari marginale, Someșele și Mureșul. Pe baza analizelor de polen prelevate din unele arii de luncă s-a concluzionat că lacurile din Câmpia Transilvaniei au luat naștere în boreal ășatlantic (7000-8000 ani), în condițiile unui climat răcoros, postglaciar (Geografia României, vol. III). Această afirmație ar răsturna ipoteza formării lacurilor prin intervenție antropică, în perioada feudală – 150 de iazuri la sfârșitul sec. XVIII; 250 lacuri mari în secolul trecut, 20 la începutul secolului (H. Sztripszki, 1908(; 17 iazuri – 17 mil. Mc. Volum – 690 ha până la mijlocul secolului XX. Analizele de polen efectuate la fostul lac de la Suatu și de la Geaca indică prezența lacurilor acum 9000-10000 de ani, deci probabil înaintea dezvoltării unor comunități omenești (W. Schreiber et al. 2003). Totuși, conform accepțiunilor actuale, climatul în boreal era unul cald și arid, comparativ cu situația de azi, iar în antlantic, corespunzând, tot optimului climatic mai rece decât în boreal, dar mai umed, cu o trecere graduală ulterioară la o etapă mai aridă și mai caldă (Angelica Feurdean, 2004). Concluzia care se desprinde este accea că lacurile din Câmpia Transilvaniei s-ar fi putut forma cu predilecție în atlantic.

Cercetări mai recente (arealul fostei acumulări Căianu) dezvăluie faptul că originea lacurilor este mult mai recentă, subatlantică (aprox. 2000 de ani), înainte de această perioadă existând probabil ochiuri de apă în arii de luncă (Fl. Pendea, Al. S. Bădărău, 2003).

Formarea lacurilor în Câmpia Transilvaniei are la bază mai multe argumente folosite de-a lungul timpului de mai mulți cercetători. Astfel, panta, deci declivitatea redusă în profilul longitudinal al râurilor este un argument. Panta medie a râurilor, mai ales cele din sudul regiunii este destul de ridicată, într-adevăr (2,5 m/km Comlodul, sau 3,3 m/km Pârâul de Câmpie), dar la o analiză mai corectă se constată valori foarte ridicate ale pantei numai în sectoarele superioare, de izvoare, sau în sectoarele marginale Câmpiei, la debușarea râurilor spre Mureș. Valori foarte reduse ale pantei se înregistrează în secțiunile mediane ale râurilor, acolo unde au apărut unitățile lacustre (Pârâul de Câmpie în sectorul Zau de Câmpie are o pantă de 0,003 m/km).

Un alt argument este intersectarea formațiunilor geologice mai dure, de tipul tufurilor dacitice, sau gresiilor, care duc la îngustarea pe sectoare a văilor. Apa stagnează în mici bazine încadrate de zone de îngustare. Corelate cu debitul, panta redusă și cantitatea de precipitații înregistrate în regiunea studiată, aceste zone de îngustare reprezintă reale obstacole geomorfologice în profilul longitudinal al râurilor. Formațiunile impermeabile au favorizat retenția apei, mai ales că ele se găsesc foarte aproape de suprafață. În plus, apar procesele de versant (alunecări de teren și prăbușiri), care au avut în multe cazuri ca efect bararea naturală a râurilor. Acest argument poate fi combătut prin faptul că eroziunea liniară ulterioară și ferăstruirea exercitată de râuri ar fi putut distruge acest baraj natural. În partea vestică a Câmpiei Transilvaniei prezența sării a dus la favorizarea adâncirii cuvetelor lacustre, care au în acest sector adâncimi de până la 12 m (L. Știucii). Adâncimea apreciabilă a acestui lac în comparație cu adâncimea medie a lacurilor din Câmpie (1,5-2 m) ne indică faptul că diapirul a constituit factor local în evoluția sa, iar pretabilitatea sa la eroziune a contracarat dinamica colmatării.

Colmaterea continuă a lacurilor este un fenomen larg întâlnit, este cauza adâncimii lor reduse și reprezintă un indiciu al evoluției lor (Sorocovschi et al.). Procesul se pare să fi fost continuu, astfel că în spatele unităților lacustre colmatate, redirijate ca obstacole naturale, s-ar putea forma noi lacuri

Aluviunile depuse de râuri în zonele de confluență au putut fi cauza formării lacurilor, după unii autori. De asemenea, foarte important este aportul afluenților perpendiculari, de cele mai multe ori cu caracter torențial, care au barat cursul inițial al râurilor. Tot acești afluenți au un rol important în dinamica actuală a lacurilor, prin faptul că ei contribuie la colmatarea acestora. Fenomenul se observă pe râul Fizeș, la L. Popii I și II, pe Pârâul de Câmpie, la Zau, sau pe valea Coastei, la L. Sântejude. Glacizarea intensă este un fenomen actual ce modelează continuu malurile lacustre. La Fărăgău (valea Șarului), lacul din amonte este aproape colmatat și eutrofizat, iar cel de-al doilea suferă o restrângere pronunțată pe malul drept (vestic), unde vine în contact cu glacisul bazat al reversului de cuestă. Valea Șarului cunoaște, probabil, dinamica cea mai pronunțată datorată, proceselor de versant: alunecări insecvente, torențialitate, pe fruntea de cuestă și remanieri bazale datorate glacisurilor pe reversurile monoclinale.

Activitatea antropică a favorizat, după cele mai multe accepțiuni, retenția apei în unități lacustre în zonele de îngustare a văilor sau în ariile de confluență, adică acolo unde caracterul văii permite acest tip de amenajare. De asemenea, omul a consolidat barajenele naturale preexistente, prin crearea barajelor de tip zonat, cu nucleu de argilă, și cu trei-patru zone permeabile, exterioare, și semipermeabile, intermediare, sau cu diafragmă de beton pe taluzul amonte (ex. L. Zau de Câmpie).

Numărul unităților lacustre s-a restrâns foarte mult, de la circa 250 lacuri mari în secolul trecut, la 20 la începutul secolului (H. Szreipszki, 1908). Cauzele au fost antropice (câștigarea de terenuri agricole) și naturale – colmatarea sau distrugerea prin infiltrații și apariția crăpăturilor longitudinale la nivelul nucleului de argilă al barajelor, datorită insuficienței compactării a zonelor exterioare permeabile.

În prezent, există următoarele lacuri: L. Știucii (Săcălaia) pe V. Bonțului, afluent al Fizeșului, L. Sântejude I și II pe râul Sic; Țaga Mică I și II, Țaga Mare, Sucutard I (desecat în 2002), II și III, Cătina, L. Popii, I și II, Geaca I, II și III, pe Fizeș; Lacul Ghiriș, pe valea cu același nume; lacurile Roșieni și Ciortuș pe V. Cirtușului; acumularea Năsal pe Suciuaș; L. Suatu, L. Berchieș și Aruncuta pe Suatu; L. Brăteni, pe Dipșa, cele de la Țagu, Lechința, Dipșa, Sângeorzu Nou, colmatate; lacul Manic pe Apatiu,; Răzoare, Miheș I și II, Bujor I și II, Zau, Tăureni I, II, III, IV, Sânger (colmatat 80%), pe Pârâul de Câmpie; pe Bologa (Șes), afluent de stânga al Ludușului, L. Miheș III, Șăulia I, II, III, IV, Văleni; pe Șar, în partea de est a regiunii, amenajarea piscicolă Fărăgău I și II (în curs de colmatare), Ercea, Toldal, Păingeni I și II, Glodeni I și II; pe intefluviul dintre V. Sărăturii, afluent de dreapta al Comlodului, și Bologa, L. Pogăceaua, care alături de cele de la Archiud și Dătășeni sunt singurele lacuri de alunecare din regiune; pe Comlod, ultimele lacuri au fost desecate secolul trecut. Vetre de lacuri colmatate cu mult timp în urmă se găsesc pe V. Bolduțului, pe Valea Florilor, în sectorul sud-vestic Gădălin, Valea Chesăului și Fizeș, în sectorul vestic, pe Apatiu și Valea Pleșului, afluenți ai Văii Meseșului, în sectorul nordic, pe Silivaș și valea Morii, afluenți ai Pârâului de Câmpie, în sectorul sudic. Tăul Ceanului, pe valea Caldă Mare, în aval de confluența cu Cheița, Fîneața Vacilor și Beclean, pe aceleași pârâu, sunt lacuri (primul nepermanent) care „împing” spre vest caracteristicile peisagistice ale Câmpiei Transilvaniei.

Fig.2 – Harta lacurilor de tip iaz din Campia Transilvaniei in 1763,

Fig3. – Lacurile de tip iaz din Campia Transilvaniei in 1998.

Tab. 5 – Lacurile Câmpiei Transilvaniei

Unitățile lacustre, alături de râurile cu caracter incompetent și calitatea inferioară, necorespunzătoare, a apelor freatice, creează componenta hidrografică esențială a peisajului Câmpiei Transilvaniei.

1.4. Vegetația și fauna

Teritoriul Câmpiei Transilvaniei relevă o aparentă și înșelătoare senzație de uniformitate și monotonie în ceea ce privește vegetația. Analiza fizionomiei reliefului, a înclinării versanților, a dinamicii exploatării agricole, a ecosistemelor antropizate conduce spre schimbarea definitivă a opticii. Tipologia vegetației și extensiunea spațială sunt expresii ale caracteristicilor climatice, de aceea corelația cu clima (și microclimatul) este obligatorie. Alături de soluri, topoclimatul este factor determinant în existența și răspândirea fitocenozelor. Mai mult ca oriunde, în Câmpia Transilvaniei, relieful monoclinal este răspunzător de diferențieri majore în structura covorului vegetal, pe lângă celelalte variabile. Versanții cu exproziție SV corespund nu numai unui plus de insolație, ci și unei pante cu înclinare puternică, ceea ce duce la un plus de căldură și un minus de umiditate și la accentuarea caracterului xerofil al plantelor. Se creează un microclimat specific independent de cel al zonei naturale, ceea ce duce la individualizarea unor fitocenoze distincte. În schimb, reversurile de cuestă și interfluviile rămân în mare parte fidele caracterului zonei naturale vegetale.

Acest fapt i-a făcut pe Șt. Csuros și col. (1968) să elaboreze un model de răspândire a vegetației în funcție de acțiunea determinantă a insolației.

Fig4. – Tradiționale locale de barci de pescari existat încă de pe "Iaz" lacuri de baraj de la Campia Transilvaniei în 60 ale secolului al XX-lea (luate de la o fotografie Kászoni 1968 si care reprezinta lacul Zau de pescuit într-un sezon de toamna). Acesta a fost un veritabil parte din vechea lacustrine peisaje din regiunea care am pierdut azi.

Expoziția versanților este determinată în ceea ce privește tipologia vegetației Câmpiei Transilvaniei, astfel încât corelarea celor două variabile a dus la stabilirea unor asociații – tip . Șt. Csuros și colab. (1968) au reliefat prezența vegetației ierboase și forestieră diferențiat pe tipuri de versant, dar, in extenso, au stabilit duferențieri majore ale vegetației pe versanți cu grade de eroziune diferită.

CAPITOLUL II

Mediile lacustre din Câmpia Transilvaniei

2.1. Istoricul cercetărilor

Lacurile dulci din Câmpia Transilvaniei înșirate de-a lungul văilor principale, au atras atenția cercetătorilor paralel cu studiile întreprinse în această regiune în vederea descoperirii de gaz metan precum și a celor geografice, geologice, silvice și agro-pedologice, întreprinse de diferiți cercetători români, maghiari și germani.

Cel mai vechi document cartografic de care dispunem referitor la extinderea lacurilor din Câmpia Transilvaniei, este harta lui A.V. Wenzely și F.A. Schraembl, apărută în 1979 și publicată în 196â58 de profesor T. Morariu (99). În afară de unele reprezentări greșite în ceea ce privește planimetria (trasarea unor râuri și poziția unor localități) harta menționată redă repartiția lor generală pentru toate bazinele hidrografice.

După autorii menționați reiese că pe valea Fizeșului începând chiar de la izvor, apare o salbă continuă de lacuri între Cămărașul de Câmpie și confluența pârâului Târgușor (Diviciori) cu Fizeșul, în aval de Sânnicoara, în punctul numit Moara Roșie, pe o lungime de 35 km. Tot în acest bazin, apare un lac mic pe pârâul Moci, la nord de localitatea cu același nume; lacul mare Sântejude (lacul Nou) pe valea Coastei, lacul Știucii pe pârâul Bonțului și două lacuri mici în bazinul Imbuzului.

O altă înlănțuire continuă de lacuri este redată și pe valea Ludușului, unde, începând de la Țagu, cu câteva întreruperi până la Sărmaș, urmează o salbă lacustră până la confluența Sângerului cu Ludușul pe o distanță de aproximativ 50 km. Pe afluenții principali ai Ludușului sunt reprezentate patru lacuri, pe valea Fratei (Morilor), afluent pe dreapta, cinci pe valea Silivașului și trei pe valea Lungă.

În afara acestor văi principale din Câmpie (Fizeș și Luduș), pe harta amintită mai sunt reprezentate șapte lacuri în bazinul Comlodului (afluent al Mureșului), patru în bazinul văii Bolduțului (afluent al Arieșului), cinci în bazinul Ghirișului (Gădălinului), afluent al Someșului Mic, unsprezece în bazinul Dipșei (afluent al Șieului), ș.a. În același timp, lipsesc o serie de lacuri ca cele care au existat în bazinul Meleșului pe afluenții săi Apatiu și Pleșu și lacul de la Pogăceaua.

Harta lui Wenzely și Schraembl reprezintă o contribuție însemnată din punct de vedere cartografic, cu toate că are unele greșeli evidente de transpunere a rețelei hidrografice și a unor unități lacustre. De exemplu, pârâul care are izvorul la sud de Șeulia, de la Săcal (Barboși) se ramifică în două brațe unul trece spre pârâul Ludușului și are coenfluența cu acesta în aval de Tăureni, iar celălalt, peste cumpăna apelor (?) se varsă în Comlod, la localitatea Icland.

Pe un alt document cartografic, harta lui Spiridon Fetti editată la Sibiu în 1862, sunt de asemenea reprezentate și lacurile din Câmpia Transilvaniei. Față de prima hartă, mai veche, aceasta redă greșit rețeaua cartografică, de aici apare eronată și reprezentarea lacurilor în diferite bazine și pe diferite văi.

Astfel, întreg complexul lacustru de la Cătina-Geaca apare pe această hartă situat în bazinul hidrografic al Mureșului (respectiv în bazinul superior al Fratei) când în realitate face parte din bazinul superior al râului Fizeș, afluent al Someșului Mic.

Lacurile sunt reprezentate ca unități individualizate și în număr mult mai mic decât pe harta anterioară. În nord-vestul Câmpiei, în bazinul Dipșei, nu mai apare nici un lac; de asemenea în bazinul Meleșului. Tot aici, nu este reprezentat nici lacul de la Săcălaia (lacul Știucii), unul din cele mai mari lacuri care a persistat până astăzi, și care în același timp este și cel mai adânc lac din Câmpia Transilvaniei.

Totuși, aspectul general al Câmpiei după aproape o sută de ani, cu lacurile și urmele vetrelor lacustre care apar pe această hartă, ne sugerează ideea că în acest interval de timp o parte din lacuri au fost drenate – natural sau artificial – urmele lor putându-se urmări și astăzi; cele rămase s-au individualizat ca unități lacustre distincte permanente.

Primele informații textuale în legătură cu lacurile din Câmpia Transilvaniei, le dă Hermann Otto (63, 64), care în cele două articole publicate ne furnizează câteva date privitoare la lacurile din partea de vest și din centrul Câmpiei (văile Fizeșului și Ludușului).

În primul articol apărut în 1869, autorul se referă la lacurile din bazinul Fizeșului, situate în lungul râului colector, începând de la Cămărașul de Câmpie și până la confluența Fizeșului cu Someșul Mic. În lucrare se amintesc și unele documente cartografice pe care sunt reprezentate lacurile din acest sector ca de exemplu:

– harta lui Lipszki, apărută în 1806, pe care sunt trecute și lacurile mai mici ca cele de la Legii, Mureșenii de Câmpie, Cămărașul de Câmpie, Bonț și Săcălaia, precum și Lacul Țaga care apare extins până la Sântioana.

– harta Sche4diua-Biaschnek (Budapesta 1935, 36) pe care sunt trecute toate lacurile din bazin începând cu cel de la Cămăraș până la Cesari și Sântioana; ca lacurile situate între aceste localități apar cele de la Cătina, Geaca și marele lac de la Țaga.

– harta „Landes organizierung Comissio”, editată de Merzich în 1854, redă lacul de la Cesari, alipit celor de la Geaca.

– „Generalkarte des G.F. Siebenburgen von K.K. Militar Geographische Institut” 1863, cuprinde un singur lac între Sâmboleni și confluența Imbuzului cu Fizeșul, la trei km aval de Geaca, lacul mare de la Țaga și un lac mic la Săcălaia (probabil lacul Știucii). Pe această hartă nu apare lacul Sântejude care este reprezentat prin semnul convențional al mlaștinilor.

Tot O. Hermann publică în 1872 (64) un alt articol care se referă la lacurile din bazinul Ludușului. În afara celor situate de-a lungul râului Luduș, autorul amintește și de unele suprafețe lacustre pe afluenții principali ai acestuia: valea Silivașului cu valea Lungă pe stânga și valea Fratei (morilor) pe dreapta.

Astfel, în lungul văii Ludușului se deosebesc lacurile de la Țagu, Miheș, Zau și Tăureni, iar pe valea Silivașului, care își are obârșia pe teritoriul comunei Visuia, o serie de lacuri mai mici: la Silivașul de Câmpie, Dâmbu și Sâmpetru de Câmpie; de asemenea și pe valea Lungă, este reprezentat un lac la Sângeorzul de Câmpie.

În ambele articole, O. Hermann afirmă că cele mai importante lacuri s-au format prin intervenția omului care a construit diguri de retenție folosind apa lor pentru piscicultură și ca forță motrice pentru funcționarea morilor.

Pe lângă documentele cartografice amintite, Hermann Otto, pentru a arăta originea lacurilor se ghidează și după unele documente istorice. Astfel, în actul de donație al princepelui Transilvaniei către familia Vass din sec. Al XIII-lea se menționează existența lacului de la Țaga; de aici el trage concluzia că lacurile s-au format în primele secole după trecerea la creștinism a maghiarilor care „și-au construit piscine pentru că au avut nevoie de pește, ca hrană în timpul posturilor. Pe harta lui Hermann Otto, apar lacurile de la Cătina și Geaca, aproximativ în același loc ca și în prezent. În plus, sunt reprezentate două lacuri în aval de Legii, pe pârâul Chesăului dintre care unul cu dig și moară. Astăzi s-a menținut digul, precum și zona umedă a luncii unde au existat cele două lacuri.

În aval de Geaca, la confluența cu pârâul Lacu (pe dreapta Fizeșului) este cartat un lac care astăzi nu mai există, iar cel de la Geaca figurează la un km în aval de poziția lui actuală.

În 1908 apare lucrarea lui H. Sztripszki (150) privitoate la pescuitul din Ardeal, care ne redă în afară de istoricul dezvoltării lacurilor din Câmpia Transilvaniei și unele ipoteze asupra formării lor. Urmărind „Diplomele” vechi ale Transilvaniei, Sztripszki reușește să reconstituie majoritatea lacurilor dulci și a piscinelor amenajate aproape pe teritoriul fiecărei comune.

Existența stratelor de argilă și a marnelor grezoase care predomină în Câmpie, scurgerea apelor de precipitații spre văile largi, cu pante slab înclinate, au permis dup Sztripszki formarea unor suprafețe înmlăștinite, iar acolo unde valea se lărgea, suprafețe lacustre cu lungimi în lungul văii de aproximativ 10 km și chiar mai mult.

Pe baza documentelor studiate de acest autor, au existat în Câmpia Transilvaniei circa 250 lacuri mai mari, păstrându-se în 1908 numai 20. Apa în lacuri a fost reținută artificial, prin construirea în profilul transversal al văilor a unor zăgazuri în trepte. După acest autor, ele au fost create în primul rând pentru mori, fiecare zăgaz fiind prevăzut cu două stăvilare: unul servea pentru conducerea apei la moară, iar celălalt la scurgerea prisosului de apă neîntrebuințată din lac.

În descrierea lacurilor, pentru o mai ușoară urmărire a lor, Sztripszki le separa pe bine hidrografice: Someșul Mic, Someșul Mare, Arieșul și Mureșul, înșirându-le din amonte spre aval. Fiecare bazin lacustru este caracterizat separat și pe scurt, insistând în detaliu mai mult asupra lacurilor mari (Știucii, Sântejude, Țaga și Zau).

În ultimul capitol „Din istoria pescuitului în Transilvania”, autorul revine asupra originii lacurilor și iazurilor specificând că ele nu sunt complet artificiale, fiind create de om acolo unde condițiile fizico-geografice au permis. Ele au fost îndiguite, după Sztripszki, în scopul obținerii forței motrice pentru morărit și pentru pescuit.

Asupra vechimii apariției lor, el crede că datează de la începutul stăpânirii romane în Transilvania. Afirmația de mai sus o bazează pe existența unui drum roman în jumătatea de vest a Câmpiei între Mureș și Gherla. Pe acest drum se exploatau bogățiile naturale ale Câmpiei în pește și cereale. Obiectele de pescuit antice (romane) găsite aici ar constitui o altă dovadă a vechii lor din acea perioadă.

Uneltele de pescuit de piatră și de bronz descoperite în câmpie (Band), arată că îndeletnicirea pescuitului se cunoștea cu mult înaintea epocii cuceririi romane.

Preluând ideea de la O. Hermann, Sztripszki crede că iazurile au fost create în număr așa de mare datorită obiceiurilor religioase la catolici de a ține posturi (când se admite consumul de pește); odată cu răspândirea sectei reformate, s-au desființat cca 40 mănăstiri care posedau împreună peste 200 iazuri pisciole, ceea ce a dus la desființarea majorității lacurilor și iazurilor și implicit și la declinul pescuitului în Câmpia Transilvaniei.

În afară de apariția reformei religioase, începând din sec. al XVII-lea, datorită evenimentelor istorice (războaie, răscoale etc.) și mai târziu creșterii populației – deci necesității măririi suprafețelor arabile și de fânațe – au determinat drenarea suprafețelor lacustre și regularizarea râurilor din Câmpia Transilvaniei, rămânând numai unitățile mai mari, dintre care unele s-.au menținut artificial sau natural – până în zilele noastre.

Pe locurile fostelor lacuri și iazuri scurse au rămas întinse suprafețe înmlăștinite, care au putut fi asanate numai prin canalizarea râului colector.

În același an (1908), Erodi Kalman publică articolul „Câmpia și lacurile” (46), în care încearcă să delimiteze câmpia, insistă în special asupra topografiei și aspectului rețelei hidrografice, pe care le folosește ca puncte de plecare în explicarea formării lacurilor.

După Erodi, lacurile din Câmpia Transilvaniei sunt de bazin sau interioare, înșirate de-a lungul râurilor în formă de lanț. El afirmă că în trecut numărul lor a fost mult mai mare, ceea ce reiese din analiza profilelor râurilor, caracterizate prin prezența de regiuni plane cu vegetație hidrofilă. Lacurile ar reprezenta urmele apei marine rămase în interiorul bazuinului Transilvaniei, după retragerea lacului ponțian spre bazinul panonin. Fundul de mare rămas uscat la sfârșitul terțiarului, a ajuns la aspectul actual la sfârșitul pleistocenuluiiâ și începutul hologenului.

Acțiunea de modelare a agenților externi asupra reliefului exodat, a dus la adâncirea rețelei hidrografice și la formarea bazinelor actuale.

Erodi nu este de părere că lacurile se datoresc exclusiv activității umane; el afirmă că populația de pe malul lacurilor a folosit condițiile fizico-geografice naturale ca de exemplu piețele de adunare a apelor, confluențele râurilor, văile înguste, panta mică de scurgere și prezența stratelor de argilă impermeabilă, care au permis retenția apei prin construirea digurilor perpendiculare pe direcția de scurgere a râului.

Acest autor completează datele referitoare la lacuri, prin analize chimice la trei dintre ele, precum și câteva observații privitoare la temperaturile obținute pe cale expediționară.

La sfârșit, K. Erodi, ne prezintă lacurile pe bazine hidrografice, divizându-le în trei grupuri: vestic, central și estic.

În grupul vestic include lacurile din bazinul Fizeșului și Gădălinului, în grupul central cele din bazinul Ludușului iar în grupul estic lacurile din bazuinul Comlodului.

În afara acestor grupe mari, se specifică și câteva lacuri izolate ca cel de la Brăteni, Darvas de lângă Apahida, etc.

Pe harta lui K. Erodi, la scara 1:500.000 apar mult mai puține lacuri față de hărțile anterioare. Astfel, în bazinului Someșului Mic este redat un singur lac la Suatu, pe pârâului Gădălinului (Ghirișului), iar în bazinul Fizeșului numia lacurile care s-au individualizat și care s-au păstrat până astăzi (Cătina, Geaca, Țaga, Știucii și Sântejude).

Din salba de lacuri din valea Ludușului, autorul anintește pe cel de la Miheș și de la Zau, lipsid cel de la Tăureni. Pe valea Comlodului sunt reprezentate lacurile de la Șincani, Band și Căpuș, care nu mai există astăzi.

În locul lacurilor dispărute, harta lui Erodi reprezintă mlaștinile, care indică vechea lor extensiune. În afara acestor date, K. Erodi mai prezintă câteva profile longitudinale și transversale prin două lacuri: Țaga și Știucii, din bazinul Fizeșului și un tablou al tuturor lacurilor cunoscute în acel timp cu poziția lor dată în coordonate geografice cu elementele lor morfometrice.

În perioada 1810-1940, cercetătorii de diferite specialități au amintit în lucrările lor de existența lacurilor, fără ca acestea să constituie o preocupare specială. Astfel găsim informații la Csolnohy J (cit. 89), A. Borza (14, 15), A. Vancea (156, 157), I. Prodan (127), V. Mihăilescu (96), I.Al. Maxim (90) și alții.

Lucrarea prof. I.Al. Maxim (89) abordează geneza lacurilor din Câmpie, plecând de la evoluția rețelei hidrografice legată de nivelul de bază al Someșului și Mureșului. După I. Al. Maxim, lacurile s-au format pe cale naturală în faza a doua a văilor, faza de colmatare și lăcuire, care a avut loc în post-wurmian, în urma trecerii regiunii spre un climat de stepă mai cald și mai uscat. Autorul afirmă că lacurile au fost împiedicate să se scurgă de către populație, prin construirea de diguri care după cum se poate observa și astăzi, se ridică deascupra nivelului luncii, ceea ce dovedește că sunt recente. Lacurile, prin prezența lor, au condiționat fixarea așezărilor omenești și nu invers, care susține J. Csolnohy (cit. 89).

I. Al. Maxim nu este de acord nici cu ipoteza lui Erodi Kalman, că lacurile s-ar fi format în urma acțiunii combinate a factorilor naturali și antropogeni. Chiar dacă, în unele cazuri izolate omul a folosit o serie de condiții fizico-geografice favorabile (confluența de văi, mici depresiuni, limitate de defilee în amonte și aval, etc.), acestea nu permit generalizarea și nu pot caracteriza amploarea fenomenului în întreaga Câmpie.

Adâncimea lacurilor este cuprinsă între 1-3 m, excepție fac numai cel de la Sântejude (4 m) și de la Săcălaia (5 m), care se află pe masive de sare.

În lucrarea sa (163) I. Xantus tratează problema lacurilor și moștiștelor din bazinul Someșului Mic. Utilizând informațiile date de O. Hermann, H. Sztripszki și K. Erodi, precum și cercetările personale de teren, autorul reușește să ne redea vechea extensiune a piscinelor în lungul Someșului Mic și a afluenților săi, insistând mai mult asupra complexului lacustru Cătina-Geaca-Țaga.

Lucrarea este completată cu o hartă și un tablou al unităților lacustre din bazin.

Între anii 1925-1955 o serie de autori s-au ocupat tangențiale și de lacurile Câmpiei, fără să constituie tratarea acestei probleme un subiect aparte: I. Rodeanu (137), V. Tufescu (93), T. Morariu (99), A. Robert (136), M. Călinescu (22) ș.a.

Ridicări morfometrice asupra unor lacuri din Câmpie au efectuat I. Buta (17, 19) și Al. Săndulache (143, 145) ărecum și unele institute interesate în valorificarea resurselor economice din Câmpia Transilvaniei (C.S.A. Cluj, Intreprinderea Pisciolă Gherla și Luduș, etc).

Studiile de teren, cercetarea materialului bibliografic (valorificarea materialelor documentare vechi maghiare și germane), analizele de polen, de mâl și de apă, cartarea vechilor lacuri și a digurilor de retenție pe principalele văi ale Câmpiei Transilvaniei, stabilirea vârstei acestor lacuri, pe baza analizelor palinologice, constituie contribuția noastră la studiul complex fizic și economico-geografic inițiat de Academi a R.P.R., Filiala Cluj, asupra Câmpiei Transilvaniei.

Analizând în ansamblul lucrările de până acum asupra limnologiei Câmpiei Transilvaniei, remarcăm în mod deosebit cercetările întreprinse de K. Erodi care ne furnizează și unele date asupra proprietăților fizico-chimice ale apei lacurilor; de asemenea lucrarea prof. I. Al. Maxim care ne prezintă o ipoteză verosimilă asupra genezei lacurilor, plecând de la studiul unei văi (valea Coastei).

Desigur cercetările întreprinse de autor și rezultatele obținute, vor constitui numai un prim început la studiul limnologic al Câmpiei Transilvaniei, regiune naturală puțin cunoscută în trecut.

Observațiile ulterioare asupra lacurilor (cercetările hidrologice, climatologice, morfologice, biologice, agropedologice, etc.), urmărite pe un interval mai mare de timp – cel puțin 10 ani – la stațiuni limnologice permanente (în prezent există un singur post permanent de observație pe lacul Știuncii), vor furniza împreună noi date științifice care vor contribui la elucidarea problemelor teoretice și vor permite folosirea acestora pentru ridicarea economică a Câmpiei Transilvaniei.

2.2. Delimitarea sectorului de studiu

Lacurile dulci studiate sunt situate în Câmpia Transilvaniei. Denumirea de „Câmpie” se datorește nu caracterelor specifice de relief, care în realitate este deluros, cu înălțimi cuprinse între 450-500 m, ci aspectului ei de stepă („stepă antropogenă”) (15), lipsită complet de păduri sau cu petice de păduri pe clinele dealurilor și cu culturi cerealiere aflate pe intefluviile văilor și pe cele mai înalte vârfuri.

Majoritatea localităților din bazinul hidrografic al Mureșului, din partea de sud a regiunii, au pe lângă toponimic și denumirea de Câmpie, care corespunde unei realități toponimice locale (93).

Încadrată între Munții Apuseni și Munții Călimanului, această unitate apare ca o regiune mai coborâtă, cu un relief ușor vălurat. Un contrast, însă mai puțin pregnant, există și pe direcția nord-sud, unde dealurile Breaza-Preluca-Năsăud și Platforma Someșeană, respectiv Podișul Târnavelor, sunt regiuni mai înalte – diferență de altitudine 2-300 m – și în majoritatea lor împădurite.

Matematic, Câmpia Transilvaniei este situată între 23052’ – 24037’ longitudine estică și 46035’ – 47012’ latitudine nordică. În interiorul acestor limite, se pot identifica urme de lacuri pe majoritatea văilor Câmpiei, în regiunile joase, mlăștinoase, la confluența de văi, în sectoarele cu pantă mică a râurilor și în amonte de defileele tăiate de apele curgătoare prin stratele de roci dure ale Câmpiei.

Acolo unde condițiile fizico-geografice au fost favorabile, s-a reușit ca prin intervenția omului, apa să fie reținută de-a lungul râului colector, în spatele unor baraje (zăgazuri) construite perpendicular pe axa de scurgere a apei.

În primul rând, se remarcă o largă răspândire a lor în bazinul Someșului Mic pe afluenții săi valea Sărată, Gădălin și Fizeș. Astfel, pe valea Sărată se află lacurile Darvaș lângă Apahida, în bazinul Gădălinului lacurile de la Corpadea, Suatu, Căian, Ghiriș și Gădălin, iar în bazinul Fizeșului, lacurile de la Moci, Cătina, Legii, Geaca, Țaga, Goruniș și Săcălaia. În acest bazin s-au menținut până astăzi numai lacurile de la Cătina, Geaca (trei), Țaga (două), Goruniș (lacul Sântejude) și Săcălaia (lacul Știucii).

În bazinul Someșului Mare, au existat lacuri pe valea Meleșului și pe valea Pleșului (Jimborului), afluent al acesteia, iar în bazinul Dipșei în nord-estul Câmpiei au fost lacuri la Teaca, Iuda, Dipșa, la Archiud și Budurleni, pe valea Lechinței și valea Stupini. Dintre toate lacurile, se menține până astăzi în bazinul Someșului Mare, numai lacul de la Brăteni, pe pârâul Stupini, afluent al Lechinței.

Majoritatea lacurilor Câmpiei Transilvaniei s-au extins însă pe văile tributare Mureșului, în special pe afluenții săi Luduș (pârâul Câmpiei) și Comlod.

Mai puține lacuri se pot identifica în bazinul Arieșului. Totuși și aici se pot urmări vetre de lacuri pe valea Florilor, valea Bolduțului, Tritenilor și valea Lată.

În bazinul Ludușului, în valea râului principal exista, cu 200 de ani în urmă, o salbă continuă de lacuri care se întidea pe o lungime de 50 km între Țagu și Sângerul de Câmpie; astăzi s-au individualizat aici numai lacurile de la Miheșul de Cîmpie (Bujor 1 și 2), lacul de la Zaul de Cîmpie și cel de la Tăureni. Aici au mai existat lacuri pe valea Fratei (patru), pe valea Silvașului, la Visuia, Silvașul de Cîmpie și Sâmpetru de Cîmpie iar pe valea Lungă la Sângeorzul de Cîmpie. La confluența pârâului Silvaș cu valea Ludușului se extindea lacul de la Șeulia.

Pe pârâul Comlodului, s-au identificat urme de lacuri în bazinul superior la Orosfaia și Crăiești, iar în bazinul mijlociu la Sincai, Band, Căpușul de Cîmpie și Icland. Astăzi în regiune se menține numai lacul de la Pogăceaua din bazinul superior al văii Mădărașului, afluent pe dreapta a Comlodului.

Din cele de mai sus rezultă că în cuprinsul Câmpiei Transilvaniei s-au menținut până astăzi numai 14 lacuri dulci.

În afara unităților lacustre menționate, încadrate de noi în limitele Câmpiei Transilvaniei, procesul de lăcuire a fost extins în trecut, cu câteva sute de ai în urmă, și pe alte văi, în afara regiunii studiate. Astfel, la vest de limita stabilită pentru Câmpia Transilvaniei pe Arieș, valea Florilor, cu confluența în Arieș la Câmpia Turzii, valea Sărată cu confluența în Someșul Mic la Apahida și Someșul Mic până la Dej se pot identifica și astăzi urme de lacuri pe valea Aitonului, valea Turda Nouă și valea Sărată, toate afluente ale Arieșului. De asemenea, pe dreapta văii Tohely, de-a lungul căii ferate Câmpia Turzii – Războieni, se remarcă și în prezent diguri de pământ succesive, în profilul transversal al văii, care rețineau apa în bazinete înșirate în lungul arterei hidrografice.

În nord-vestul Câmpiei Transilvaniei, la vest de Comeșul Mic, în documentele vechi (150, 163) sunt amintite lacurile dulci de la Cluj, Mănăștur, Coruș, Dezmir, Chinteni, ș.a., dintre care unele (lacul Orașului din Cluj și lacul de la Chinteni), se observă și astăzi.

În nordul Câmpiei Transilvaniei, pe versantul drept al Someșului Mare, există astăzi lacul de la Căianu Mare (lângă Beclean); în partea de est se întâlnesc urme de lacuri la Nimigea, Tăure, Șintereag, iar spre sud-estul Câmpiei Transilvaniei lacurile de la Iedul, Gorunca și Fărăgău.

În afara lacurilor dulci din Câmpia Transilvaniei, pe bordura vestică, de-a lungul zonei de diapir, în vechile ocne de sare, prof. I. Al. Maxim a studiat și a cartat lacurile sărate de la Sic (Albastru, Nirțului, Băilor) și cele de la Turda, Ocna Sibiului și Sovata (87, 88).

Cu aceste bazine lacustre sărate nu ne-am ocupat întrucât nu intră în subiectul lucrării noastre.

2.3 Originea lacurilor dulci din Câmpia Transilvaniei

Unii dintre cercetătorii Câmpiei Transilvaniei care s-au ocupat în mod special de lcurile din această unitate fizico-geografică, s-au au avut alte obiective științifice (23, 47, 82, 104, 127), au căutat să dea explicații asupra genezi lor.

Ceea ce a atras atenția geologilor și geografilor din secolul trecut și de la începutul secolului nostru, a fost universalitatea extensiunii lor pe toate văile Câmpiei Transilvaniei și în special pe afrluenții direcți ai Someșului Mic, Someșului Mare și ai Mureșului. Și astăzi se pot identifica pe văile principale sectoare întregi unde există sau au existat o răspândire continuă de lacuri, cu suprafața liberă de apă. Astfel pe valea Fizeșului, între confluența văii Sâmboleni, de la lacul Cătina și până la Țaga, pe o distanță de 20 km și pe valea Ludușului, de la confluența Slivașului și ăână la confluența cu Sângerul, pe o lungime de 15 km.

De asemenea, în alte sectoare ale acestor văi, ca și pei cei mai mulți afluenți, peisajul post-lacustru, existența vechilor diguri de retenție și a vegetației hidrofile ne indică prezența sigură în trecut a unor unități limnice care astăzi au dispărut.

Cercetătorii din trecut ai Câmpiei Transilvaniei ca de exemplu Hauer și Stache (62), Kovary L. (cit. 163), Koch A., care s-au ocupat mai ales de geologia Câmpiei legată de domurile gazeifere, precum și Hermann O. (63, 64), Sztripszki H., Erodi K., etc., care s-au limitat numai la studiul lacurilor, ne dau în lucrările lor și unele indicații privitoare la formarea lacurilor.

Friteriile principale luate în considerare de cercetătorii amintiți în explicarea genezei lacurilor sunt:

panta mică a râurilor Câmpiei (62)

îngustarea văilor Câmpiei la trecerea acestora prin formațiuni geologice mai dure (gresii, tufuri) (cit. 163);

prezența argilei impermeabile în subasmen și a barajelor naturale provocate de aluviunile transportate de afluenți (46);

activitatea umană (127, 150);

evoluția rețelei hidrografice (89).

Dacă ne referim numai la lacurile dulci dispuse în lungul văilor și dacă analizăm argumentele care stau la baza constatării diferiților cercetătorii, trebuie să precizăm următoarele:

– panta mică (geodeclivitatea) a profilului longitudinal justifică cursul lent al râurilor Câmpiei în anumite sectoare și divagarea lor în albia majoră, însă acest element nu poate fi cauza generală a formării lacurilor, întrucât unele râuri au o pantă relativ mare, pe care există s-au au existat lacuri. Astfel este cazul văii Șeulia, afluent pe stânga al Ludușului, unde diferența de nivel între cota izvorului și confluență este de 90 m pe o lungime de 25,5 km (3,5 m/km), cazul văii Luduș, cu o cădere de 140 m la 42 km lungime (3,3 m/km), Comlodului cu 100 m la 40 km lungime (2,5 m/km) (163), etc.

Aceste valori ne dau panta medie a râului colector. Dacă considerăm pe sectoare, vedem că numai la capetele văilor, în regiunea izvoarelor, panta este mare (30 m/km), în timp ce în bazinul mijlociu și inferior atinge 0,5 – 1 m/km.

Este adevărat însă că panta constituie un factor important la formarea lacurilor însă nu este factorul hotărâtor.

– îngustarea văilor câmpiei la intersectarea unor formațiuni geologice mai tari (tufuri dacitice, gresii), crează posibilitatea formării unor mici bazinete delimitate în amonte și aval de defilee înguste pe care Csolnoki E. (cit. 89) le compară cu canioanele din relieful tabular. Între aceste defilee apa stagnată a format lacuri de luncă care s-au menținut până astăzi. În acest sens se pot da numeroase exemple în Câmpia Transilvaniei, atât în bazinul Fizeșului cât și al Ludușului și Comlodului.

Totuși, vechile „fluvii” ale Câmpiei aveau o extensiune continuă de-a lungul văilor, fără să țină seama de îngustarea lor. În acele sectoare lacul era sugrumat, însă își menținea continuitatea.

Astfel „fluviul Sarvas” care începea la Cătina și se termina la Sântioana, acoperea în întregime valea mare a Fizeșului, care între aceste localități se îngusta de mai multe ori. În plus, între Țaga și Sântioana, s-a menținut mult timp un lac care nu era situat între două gâtuiri consecutive ale văii. Un alt exemplu îl constituie valea Ludușului, unde între Țagu și Sânger, lacul continuu era numai ușor îngustat în defileele de la Balda și Zaul de Câmpie (între Zau și Tăureni).

– impermeabilitatea solului și barajul natural favorizează retenția apei. Din punct de vedere geologic, Câmpia e predominată de formațiunile Sarmațianului (Mediteran II) caracterizat prin două faciesuri: unul litoral alcătuit din gresii și unul batial, format din nisipuri și argile manoase. De asemenea, ea este încadrată de un brâu diapir, pus în evidență mai ales pe bordura vestică.

Prezența argilei și a sării, pe lângă alți factori, dă naștere la prăbușiri și alunecări de teren, fenomen aproape general întâlnit în Câmpia Transilvaniei, pe versantele tuturor văilor.

Totuși, oricât de impermeabil ar fi solul și oricât s-ar fi desprins din versant și ar fi barat trecerea râului, valul de alunecare, format din roci detritice, ar fi fierăstruit de activitatea torențială și de râul însuși, care și-ar fi făcut drum mai departe prin barajul natural. (89).

Depunerea aluviunilor nu conttribuie numai la formarea lacurilor, ci și la desființarea lor. Astfel, pâraiele afluente care cad perpendicular pe direcția de scurgere a râului principal aduc aluviuni care inițial gâtuie lacul, fiind apoi mai ușor de colmatat. Este cazul lacului Sântejude de pe valea Coastei care vizibil, de la an la an, pierde din suprafață datorită aluviunilor transportate de pârâul Pintenului.

Un caz similar întâlnim și pe valea Fizeșului unde lacul Popii a fost divizat în lacurile Popii 1 și 2 datorită materialului aluvionar transportat de pâraiele Ochiului Și Fânațe care au confluența opusă și perpediculară pe valea principală; de asemenea, la lacul Țaga unde în partea de nord s-a diferențiat lacul Țaga Mică și la marele lac de la Zaul de Câmpie.

Deci și acest factor nu poate fi considerat ca preponderent în formarea acestor unități lacustre.

– activitatea umană. Cei mai mulți autori (127, 150, ș.a.) pe baza observațiilor de teren, au conchis cî lacurile au fost create de om prin bararea râului, favorizată de caracterul văii. Este adevărat că în punctele de confluență, în locurile unde văile se îngustează, s-au construit diguri – și se mai construiesc și astăzi – care rețin apa în spatele lor.

Activitatea aceasta s-a manifestat secole întregi timp în care întreaga Câmpie s-a acoperit cu lacuri.

Când, din diferite motive, omul n-a mai avut nevoie de apă – a apărut necesitatea câștigării de teren arabil – zăgazurile au fost distruse și lacurile s-au scurs.

Bararea apei s-a făcut și prin aluviuni, la confluențe, dar nu s-a putut menține, din cauza activității torențiale ca și a râului principal care a distrus digurile naturale. Omul a întărit aceste îndiguiri care i-au asigurat astfel, pentru mai mult timp, soliditatea construcției.

De altfel, și în zilele noastre apar și dispar lacuri, fie datorită factorilor naturali, fie intervenției omului. Lacul de la Sincai a fost drenat de localnici în anul 1935, pentru a câștiga teren agricol. Prin colmatare, fostul lac de la Șeulia (bazinul Ludușului) este astăzi complet acoperit cu vegetație lacustră, iar lacul Țaga Mică, prin construirea deversorului și a canalului de scurgere al Fizeșului din lacul Țaga Mare, a dispărut în 1965 fiind apoi refăcut ca eleșteu în 1960; la localitatea Văleni, în amonte de Șeulia, a fost creat un lac pentru piscicultură care a fost desființat după doi ani (1957-1959) deoarece crescătoria nu a dat randament economic.

Faptul că și în zilele noastre se mai pot creia lacuri nu este o dovadă că toate lacurile Câmpiei s-au format prin intervenția omului. Prezența lor pe toate văile Câmpiei Transilvaniei, urmele vizibile care se pot identifica chiar pe afluenții mai mici, diferențele de nivel între fundul lacului și talvegul văilor din aval, înălțimea digurilor cu mult deasupra nivelului oglinzii apei, arată incontenstabil că lacurile ne-au apărut inițial ca un efect al activității antropogene; ci au avut o evoluție naturală, un drenaj care s-a efectuat progresiv, în legătură cu coborârea nivelului de bază al celor doi mari afluenți al Tisei, Someșul și Mureșul, deci în legătură cu rețeaua hidrografică a Transilvaniei.

Atât Sumegy I. (149( cât și A. Bogdan (11) ș.a. ne arată că mai ales în zona de confluență a Someșului cu Tisa, mișcările tectonice de basculare provoacă modificări în structura rețelei hidrografice.

Explicația formării lacurilor dată de I. Al. Maxim (89), ni se pare cea mai verosimilă, întrucât explică formarea unităților lacustre în legătură cu evoluția rețelei hidrografice din Câmpia Transilvaniei, în dependență la rândul ei de nivelul de vale largă, urmată de faza de defileu, când eroziunea normală se manifestă mai mult în adâncime și când în profilul longitudinal al văilor la contactul cu tufurile vulcanice apar cascade, după ce afluenții își deplasează în amonte punctul de confluență, pe fiecare vale se individualizează două zone: una inferioară, cu ape anemice care abia se deplasează, și una superioară, spre izvoare, unde „apa mai mult se prăvale decât se scurge”.

Ca urmare a eroziunii pe verticală, valea a ajuns aproape pe toată lungimea ei la nivelul de 300-285 m, când eroziunea în zona inferioară își încetează aproape activitatea rămânând numai în zona capetelor torențiale. Din acest moment se crează condițiile împotmolirii cursurilor de apă în bazinul lor inferior. Materialul transportat de râu sau cel spălat de pe versante, îngrămădite în zonele de vărsare, creează baraje naturale, zăgazuri, în spatele cărora s-au format lacuri sau mlaștini. Faza aceasta, numită de I. Al. Maxim faza limnică, durează până când fenomenul, extins atât pe văile principale cât și pe afluenți, începe să dispară, prin modificarea nivelului de bază al Someșului, ca urmare a coborârii actuale a Câmpiei Tisei, mai ales în partea sa de nord-est.

Formarea lacurilor în faza a doua de evoluție este datată de I. Al. Maxim începând din post-wurmian și continuată până în zilele noastre-

Nu se specifică în care subdiviziune cronologică a post-wurmianului s-au format lacurile Câmpiei Transilvaniei.

În concluzie, prof. I.Al. Maxim arată că nașterea lacurilor din Câmpia Transilvaniei a avut loc datorită unui fenomen natural de inundare a văilor, când acestea au ajuns într-o fază de slabă eroziune și puternică colmatare. Astfel se explică mica lor adâncime (până la 3 m). Cele două lacuri care fac excepție – Știucii și Sântejude – cu adâncimea de 5 m, respectiv 4 m, se explică prin contactul lor cu masive de sare, fenomen dictat de nivelul hidrostatic al regiunii respective.

Măsurătorile noastre batimetrice din anul 1958, au arătat că nici lacul de la Sântejude nu face excepție de la adâncimea generală a lacurilor din Câmpie (1,5 – 2 m), iar lacul Știucii atinge în zona centrală adâncimea maximă de 12,7 m (este posibil să fie și mai adânc), ceea ce arată o adâncire progresivă datorită suprapunerii peste o zonă a cutelor diapire.

Cercetările întreprinse de noi sub îndrumarea prof. T. Morariu, care atestă existența lacurilor și a vechilor valuri de alunecare în Câmpia Transilvaniei ca fenomene periglaciare, au plecat de la urmărirea dezvoltării vegetației lemnoase în trecut, strâns legată de climat.

Pe baza analizelor de polen, efectuate asupra probelor colectate la lacurile de pe trei văi ale Câmpiei – lacul Suatu pe valea Gădălinului, lacul Geaca pe valea Fizeșului și lacul Zau de pe valea Ludușului – a interpretării diagramelor sporopolinice asupra mâlului lacustru la cele trei văi, încercăm să explicăm formarea lacurilor ca un proces evolutiv utilizând rezultatele analizelor palinologice, care ne indică existența în postglaciar a diferite esențe lemnoase caracteristice unui anumit climat.

Rezultatele analizelor polinice în cercetările de paleogeografie și morfogeneză cuatenară au fost utilizate până acum și de A. Bogdan, Z. Benedek și Gh. Pop. În lucrarea sa Gh. Pop, folosind datele analizelor polinice din turba de la Sălicea și din testarea inferioară a Someșului Cald, arată că cele mai răspândite fenomene orfogenetice din Câmpia Transilvaniei – alunecările de teren și lacurile de pe văi- s-au produs în ultima perioadă postglaciară, în Subatlantic, sau mai vechi (lacurile) întradevăr unele din lacurile Câmpiei Transilvaniei pot fi și mai vechi, din Subboreal sau dhiar din Boreal (Atlantic).

Diagrama polinică a profilului de la lacul Suatu la 250 cm adâncime, arată prezența în cantități considerabile a molidișului (33, 33%) cu stejeriș mixt (35, 33%) și a alunului (30%), ceea ce denotă existența climatului călduros postglaciar (mai întâi cald și uscat – Boreal – iar mai târziu cald și umed – Atlantic), probabil spre sfârșitul acestei perioade, aproximativ acum 7.000 – 8.000 ani cronologie absolută.

Orizontul de 175 cm reprezintă un hiatus polinic. Lipsa polenului de copaci la această adâncime denotă o fază de relativă uscăciune la sfârșitul perioadei atlantice și începutul Subborealului, când presupunem că lacul sau a secat sau și-a micșorat suprafața până la limita albiei majore a râului care drena valea Gădălinului.

Diagrama polinică pune în evidență deci, la această adâncime, existența orizontului de uscăciune, așa numitul „grenzorizont”, amintit de Acad. Emil Pop în zăcămintele central și nord-europene.

La 150 cm se observă predominanța fagului (40%) și a molidului (36,66%). Concomitent cu procentajul ridicat al fagului, se remarcă o scădere a stejerișului amesceta. Acest orizont arată că s-a depus ăntr-o perioadă relativ umedă, mai rece, caracteristică Subatlanticului, rezultă că timpul călduros postglaciar a luat sfârșit.

La orizontul de 80 cm și mai ales la cel de 60 cm se observă o mărire a procentajului de polen de fag (51,33%, respectiv 55%), în dauna molidului care scade de la 36,76% la 150 cm, la 23,33% la orizontul de 80 cm și la 22,66% la 60 cm adâncime. Prezența fagului și creșterea continuă a procentajului său, dovedește răcirea treptată a climatului postglaciar cu un maxim de umezire în epoca romană.

În prezent, rezultatele analizelor de polen pun în evidență un ușor declin al fagului și redresarea molidului și chiar a pinului.

Acest fenomen numit și „revertența lui von Post” denotă că postglaciarul tinde spre o continentalizare și răcire progresivă a climatului, care a dus și la o modificare a vegetației aactuale.

Diagrama polinică întocmită pe baza probelor colectate în profilul de la Geaca (valea Fizeșului), ne arată la orizontul de 200 cm predominanța polenului de molid (62,70%), un procentaj ridicat al polenului de pin (25,66%) și prezența într-o proporție însemnată a stejerișului amestecat (11,4%), ceea ce dovedește că sedimentul analizat a fost depus în perioada postglaciară Boreal-Atlantic (cald și uscat – cald și umed).

Frecvența remarcabilă a polenului de pin o punem în legătură cu existența în regiunea muntoasă apropiată a suprafețelor întinse de jepi, al căror polen a fost transportat de vânt până în regiunile colinare din est.

Orizontul de 150 cm pune de asemenea în evidență excensiunea molidișului. Aici apar elemente caracteristice perioadei Subatlantice (fagus, abies) ceea ce denotă că acest depozit s-a sedimentat într-o perioadă mai rece și mai umedă de la începutul Subatlanticului.

Începând cu orizontul de 150 cm în sus, analiza polinică nu ne mai ilustrează prezența polenului de copaci datorită condițiilor de aerisire ale stratelor superioare care n-au permis conservarea polenului.

Și la acest profil este probabilă prezența unui hiatus polinic între orizonturile 150-180 cm.

Sondajele la adâncimi mai mari de 200 cm, ne-ar fi permis probabil să punem în evidență o fază silvestră de trecere pin-molid, care s-ar echivala cu perioada preboreală (rece și uscată).

Analiza polinică a orizontului de 250 cm la Zaul de Câmpie, ne-a pus în evidență aceleași elemente silvestre ca și la celelalte lacuri (Suatu și Geaca). Aici s-au evidențiat polen-analitic următorii copaci.

– Pinus 15 exemplare

– Picea 4 exemplare

– Fagaceae 3 exemplare

– Quercus 4 exemplare

– Tilia 3 exemplare

– Carpinus 4 exemplare

– Betulaceae 6 exemplare

– Yuglandaceae 7 exemplare

După părerea noastră acest orizont s-a depus într-un complex climatic cald și umed.

Din analiza celor două diagrame polinice și a datelor obținute la orizontul de 250 cm de la Zaul de Câmpie, rezultă că evoluția lacurilor pe cele două văi afluente ale Someșului Mic și pe valea Ludușului afluentă a Mureșului, a avut loc concomitent.

Considerăm diagrama de la lacul Suatu că poate să ne ofere în cercetările preliminare concluzii prețioase în ceea ce privește originea lacuirlor din Câmpia Transilvaniei și să afirmăm că ele s-au format în Borel-Atlantic, acum 7000-8000 ani, crnologie absolută.

Nu este exclusă nici activitatea omului neolitic (Boreal-Atlantic) și cu atât mai mult a omului epocii de bronz, (paralelizată cu Subboreal), în formarea unor mici bazine lacustre, pe unele văi ale Câmpiei Transilvaniei, însă, în urma cercetărilor bazate pe analizele polinice, reiese că acele „fluvii” ale Câmpiei care acopereau aproape fără întrerupere văile mari, sunt preexistente comunităților de oameni care au încercat să rețină apa în spatele stăvilarelor.

Digurile care barează văile, așa cum afirmă și I. Al. Maxim, s-au construit în timpuri mai noi, pentru a împiedica drenarea naturală a lacurilor, ca urmare a eroziunii liniare, acțiune generată de coborârea nivelului de bază al Someșului (mai mult) și al Mureșului (mai puțin).

Dincele de mai sus rezultă că, cu toată umezirea climatului în Subatlantic, care ar fi oferit un debit mai mare de apă, deci posibilitatea de a se menține natural lacurile în depresiunea lor, totuși, în urma acțiunii de eroziune, de înviorare a râurilor din Câmpia Transilvaniei, lacurile sunt amenințate cu drenarea, colmatarea și apoi cu dispariția lor definitivă.

În lucrarea lui Roska M se amintește de descoperirile arheologice de la Sic (bazinul Coastei), Nușeni (valea Meleșului), Bandul de Câmpie (valea Colmodului), Bonț (valea Bonțului), Sucutard, Fizeșul Gherlii (valea Fizeșului) etc., care arată prezența unor așezări omenești neolitice și ale epocii de bronz.

Existența vechilor diguri neolitice și din epoca de bronz dovedește prezența lacurilor acestea prin prezența lor determinând așezările omenești vechi.

CAPITOLUL III

. Lacurile vechi și noi în Câmpia Transilvaniei

Lacurile din Câmpia Transilvaniei se încadrează în grupa celor de colune și podișuri, situată în nordul Podișului Transilvaniei (grupa B pe harta prof. T. Morariu și Al. Savu).

După cum am văzut ele au o origine naturală, cele mai multe fiind lacuri de luncă, al căror drenaj a fost împiedicat de condiții naturale favorabile (confluența cu văi, piețe de adunare a apelor, bazinete în lungul râului principal limitate în amonte și aval de defilee înguste, panta mică a profilului longitudinal, substratul geologic, acțiunea de depunere a râului principal și al aflueenților), precum și în urma acțiunii factorului antropogen, care a intervenit prin lucrări hidrotehnice de barare a apei în spatele unor diguri perpendiculare pe axul râului colector.

În acest sens, astăzi includem toate lacurile de luncă în categoria mostiștelor.

În Câmpia Transilvaniei, în afară de lacurile existente situate pe văile principale (Fizeș, Luduș) și de lacul Brăteni, izolat pe un afluent al Lechiței (bazinul Dipșei), se deosebesc lacuri a căror geneză se datorește fenomenelor de alunecare, atât de frecvente în Câmpia Transilvaniei.. Dintre acestea s-a menținut până astăzi numai lacul Pogăceaua.

Obiectul studiului nostru la constituit în primul rând seria lacurilor dulci instalate în lungul văilor Câmpeni, la care am adăugat și observațiile asupra lacului de alunecare de la Pogăceaua, care este încadrat hidro-chimic în categoria celor dulci.

Studierea documentelor cartografice din secolele trecute, a materialelor de sinteză elaborate de diferiți cercetători asupra Câmpiei Transilvaniei în general și asupra dezvoltării bazinelor lacustre în special, ca și cercetările noastre.

Ghiriș, pe partea stângă a șoselei Moci-Cluj și până la Gădălin am remarcat existența a cinci diguri transversale de retenție care au creat tot atâtea bazinete lacustre: unul în aval de confluența celor două pâraie, altul în aval de confluența cu pârâul Vaida Cămăraș, al treilea la vama Căianului, iar ultimele două în hotarul comunei Gădălin. Pârâul Gădălinului are confluența în Someșul Mic, la Bonțida.

În bazinul Fizeșului, în afara digurilor de pe axa râului principal, care au segmentat vechiul „fluviu” în bazinele actuale, s-au mai identificat urme de diguri și de vechi suprafețe lacustre în bazinul Bonțului, pe valea Vanăului (Pârtoșului) și valea Sănășele, cu confluențele în lacul Știucii; de asemenea în valea Sărată.

În valea Coastei, prof. I. Al. Maxim a distins patru diguri (din aval în amonte): digul de la confluența văii Coasta cu valea Fizeșului, care a provocat lăcuirea până la confluența cu valea Sântejudelui, cel de la confluența pârâului Sântejude în spatele căruia în amonte, se menține lacul actual Sântejude, pragul de la confluența pârâului Curtea Mare, ce a provocat lăcuirea în mica depresiune (piață de adunare a apelor) Curtea Mare, și micul dig de la confluența văii Sălicea cu valea Coastei ce a provocat bararea apelor în amonte.

În vestul localității Sic, la confluența pârâului Răcătău cu pârâul Sic, un baraj a provocat lăcuirea în partea de sud-est a comunei.

În valea Bandului, în nord-vestul Câmpiei, am remarcat numai slabe urme de vetre lacustre între Unguraș și Nireș, în aval de confluența cu pârâul Hotarului.

În bazinul Someșul Mare, pe valea Meleșului, din amonte spre aval, am identificat vechi suprafețe lacustre pe valea Apateului, între Jimbor și Manic, în aval de confluența cu pârâul Groapa de oaie (afluent pe stânga), în sectorul cuprins între Ghiochiș Strugureni și comuna Apatiu, ca și în aval, între Apatiu și Bozieș. Astăzi, digurile rămase sunt reprezentate prin rambleuri pentru șoselele regionale și drumurile de exploatare ce leagă între ele localitățile.

Pe valea Pleșului, afluent pe dreapta al Meleșului, am constatat o vatră lacustră între Matei și Corvinești, întreruptă de digul drumului Corvinești – Lechința.

În bazinul Dipșei se pot urmări vetrele fostelor lacuri de pe valea Dipșei, între Iuda și Dipșa și Dipșa și defileul din aval de Tonciu, segmentate de două baraje peste care trec astăzi drumurile spre Galații Bistriței și spre Herina.

Pe pârâul Archiud, afluent pe stânga al Dipșei, am identificat două baraje în aval de Archiud și unul la confluența cu Dipșa, în aval de Budurleni.

În bazinul Lechinței, pe pârâul Stupini, se recunoaște un dig în sudul lacului Brăteni, care taie coada lacului și un altul în centrul satului, constituind și barajul de retenție al actualului lac de la Brăteni.

Pe valea Lechinței, am identificat vetre de lacuri între Sânmihaiul de Câmpie și Sângeorzul Săsesc, la confluența cu pârâul Bungardului, precum și în aval de Sângeorz, pe o lungime de 1,5 km.

În sfârșit, la confluența Lechinței cu Dipșa, la 500 m nord-est de gara Lechința, am cartat prezența unui fost lac de confluență care se extindea până aproape de Chiraleș.

În bazinul Mureșului, respectiv pe axul Comlodului a existat un șir de lacuri dispuse consecutiv începând de la Orosfaia până la Lechința de Mureș, cu întreruperi în sectoarele de defileu și în locurile unde s-au construit zăgazuri.

În aval de comuna Orosfaia, la confluența pârâului Fântânița cu Comlodul și în aval până la localitatea Milaș, se poate identifica o vatră lacustră limitată în aval de un dig transversal.

Pe pârâul Fântâniței la confluența cu valea Fânațelor, un dig de pământ, reținea apa unui lac furcat, astăzi dispărut.

O altă unitate lacustră am identificat între Crăiești și Sânmărtinul de Cîmpie, unitate cunoscută și sub numele de „lacul de sus”, barată în aval de confluența cu pârâul Hidmanului (afluent pe dreapta al Comlodului).

La Râciu, un dig reținea aopa „lacul de jos”, iar între Râciu și Lechincioara, suprafața lacustră era delimitată de un baraj cu pod, peste care trece astăzi drumul Lechincioara-Săbed.

În aval de podul Lechincioarei, începeau tăurile Mădărașului, care se prelungeau până la nord de localitatea Band.

Între acestea făceau parte lacul Lechincioara (lacul superior) între Șincai și podul Lechincioarei, limitat în aval de rambleul drumului Sincai-Culpiul, lacul inferior (lacul nou), actualul lac recent colmatat de la Sincai, drenat în 1935 ultimul lac de vale care s-a menținut în bazinul Comlodului, barat în aval de drumul Mădărașului.

Lacul de la Sincai a avut o lungime de 3 km și lățimea între 500-800 m. Pe hărțile vechi topografice (1/75.000, 1/100.000), este trecută adâncimea maximă de 8 m, ceea ce credem că nu corespunde și nici n-a corespuns vre-o dată realității, întrucât profilul văii Comlodului, în acest sector, nu s-au identificat masive de sare care să fi provocat disoluția și adâncirea lacului (adâncimea s-a trecut din informațiile greșite date de locuitori).

Lacurile Bandului s-au extins unul în amonte de rambleul drumului Band-Grebeniș (lacul superior), lacul mijlociu și lacul inferior, cel mai mare, în aval de acest obstacol.

Până în secolul nostru s-a menținut lacul inferior, de la confluența pârâului Grebeniș cu Comlodul.

Ultimele lacuri care au existat pe axul Comlodului au fost cele de la Căpușul de Câmpie și Iclăzel, astăzi fiind complet colmatate, fără suprafață liberă de apă. Lacul de la Căpuș a fost zăgăduit de un baraj în partea de sud a localității, iar cel de la Iclăzel a fost reținut în partea de nord a comunei printr-un dig de moară.

În bazinul Comlodului, în afară de vetrele lacustre și digurile identificate în profilul longitudinal al căii principale, am putut urmări diguri bine conservate pe valea Grebenișului, a Mădărașului, ca și pe valea Fânațele Bandului, care are confluența cu Comlodul la Căpușul de Câmpie.

În bazinul Ludușului, cu excepția văii Câmpiei (căii Ludușului), prezența zăgazurilor pe afluenți atestă extensiunea lacurilor și pe aceste văi.

Pe valea Morilor, afluent pe dreapta, am identificat un dig în aval de confluența cu valea La Râpă, la sud de Frata. De asemenea, pe aceeași vale se văd și astăzi urmele digurilor la confluența văii Iacobeni cu valea Morilor și două diguri, unul în amonte de Valea Largă și unul în aval, care servea la reținerea apei în mici bazinete folosite în economia locală.

La confluența văii Morir cu Ludușul, un dig transversal susținut de baza versantului dealului Ștefănescului și al dealului Mălin (cota 321 m) – martor de eroziune dintr-un val de alunecare rămas în lunca Ludușului – provoca reținerea apei unui lac furcat care va fi refăcut în curând prin construirea unor noi iazuri piscicole.

Pe pârâul Silivașului, afluent pe stânga al Ludușului, am urmărit începând de la Visuia și până la Miheșul de Câmpie extensiunea vechilor arii lacustre care astăzi se mai manifestă numai prin prezența vegetației de baltă. Digurile de retenție s-au menținut numai la trecerea drumurilor de exploatare intercomunale, ca cele dintre Silivașul de Câmpie – Dâmbu și Dâmbu – Sâmpetru de Câmpie. Un dig recent a fost ridicat perpendicular pe valea Silivașului, în aval de confluența cu valea Lungă, la localitatea Văleni, pentru crearea unui lac piscicol care n-a fost menținut decât doi ani (1957-1959) pe vechea vatră a Tăului Boilor.

În bazinul Arieșului, la marginea sud-vestică a Câmpiei, pârâul Bolduțului cu cei doi afluenți (Valea Lată, pe dreapta, și valea Triteni, pe stânga), prezintă aspecte asemănătoare cu celelalte văi ale Câmpiei.

Începând de la Sporul de Câmpie și până la podul Ceanului, unde rambleul șoselei Turda – Frata creează și un dig și continuând apoi până la confluența Boianului cu Bolduțul, fundul plat al luncii este acoperit cu vegetație hidrofilă, întreruptă de sectoare mai ridicate numai la rambleurile rutiere.

Urme de zăgazuri și de lacuri au mai identificat și pe valea Tritenilor, în aval de localitatea Tritenii de Jos, ca și pe valea Lată, începând din amonte, de la Strucut și Dosul Napului, până la confluența cu pârâul Hudei. La Strucut am constatat și o suprafață liberă de apă (circa 400 m2), înconjurată de o perdea densă de trestie și papură.

Pe valea Florilor, afluent al Arieșului cu confluența la Câmpia Turzii, se poate urmări, de-a lungul rambleului căii ferate Câmpia Turzii – Cluj, dispoziția în trepte a vechilor zăgazuri în spatele cărora au existat lacuri: la Ploscoș și sub Botul Băraciului (lacul Petrilaca). Pe această vale se pot identifica mai mult de zece zăgazuri care odinioară rețineau lacuri bine dezvoltate și întreținute, fiind folosite de administrația orașului Turda pentru alimentarea cu pește.

În afara suprafețelor lacustre și a digurilor depistate de noi în Câmpia Transilvaniei în cadrul limitelor stabilite inițial, am putut constata că fenomenul de lăcuire, naturală și artificială, era extins și pe văile din afara acestor limite: astfel, am putut identifica vetre de lacuri pe valea Aitonului, valea Turda Nouă și valea Sărată precum și zăgazuri tipice de retenție, dispuse în trepte pe dreapta văii Toheli (locul lacurilor), între Călărași-Turda și Lunca Mureșului, paralele cu calea ferată, Câmpia Turzii – Războieni.

În capitolul aceasta am arătat extensiunea vetrelor de lacuri și a zăgazurilor din Câmpia Transilvaniei, fără să insist asupra principalelor văi lacustre în care se mențin și astăzi lacuri în Câmpie, urmând să le tratez separat, pe bazine fluviatile și pe bazine lacustre.

CAPITOLUL IV

TRANSFORMĂRI ALE ECOSISTEMELOR LACUSTRE

DIN CÂMPIA TRANSILVANIEI

Lacurile numite “iazuri” au o microzonație a vegetației destul de evidentă și

constantă. Granița exterioară este mascată de o vegetație înaltă și roșie Scirpo-Phragmitetum

îmbinată sau învecinată în exterior de asociații roșii și scunde – Magnocaricion (6). Centura

interioară a lacului este marcată de papură Typhetum angustifoliae (5). Pe și în apă din

partea interioară a lacului sunt mănunchi de vegetație plutitoare de la Lemnetea (7) sau

vegetație de Potamogetonetea pectinati (8) și de asemenea fixată o vegetație acvatică Nymphaeetum albae (9).

Fig.5 – Principalele biotice elemente de peisaj din zonele de inundare în Câmpia Transilvaniei. Un "Iaz" barajului lacului a fost inclusă în partea de sus distală a sheme. Pe malul stang al raului de elemente care sunt afișate în care acestea sunt plasate în tipice si expositional pădure-stepă și pe dreapta, deoarece acestea sunt în deplină nemoral din zona de nord Campia transilvănene. Pentru explicații vedea textul

Văile inundabile periferice ale principalelor granițe ale râurilor (Arieș, Mureș, Șieu,

Someșu Mare, Someșu Mic) au un potențial similar dar au o structură a vegetației mai largă.

De-a lungul malurilor și a albiilor nisipoase (așezări care în mod normal nu există în

interiorul câmpiei Transilvaniei) sunt rânduri de Tamarix ramosissimae. Platourile întinse a

teraselor fluviale de-a lungul văilor au fost acoperite de aceeași vegetație ca și inversiunile

cuesta și platourile interfluviale din tipul cuestal care corespunde domeniului care este

traversat de sectorul respectiv a văii principale. Părțile abrupte din față a teraselor au fost

acoperite de aceași fel de vegetație ca și ansamblul de caracteristici a tipului cuestal care

corespunde zonei locale în concordanță cu expunerea (Principalele elemente biotice a

peisajului văilor inundabile în Câmpia Transilvaniei. Un baraj al unui “iaz” a fost ilustrat în

partea superioară a acestei scheme. În partea stângă a râului elementele sunt ilustrate după

așezarea lor în pădurea de stepă tipică și expozitională iar pe partea dreaptă datorită faptului

că sunt în zona de nord a Câmpiei Transilvania. Pentru explicații urmăriți textul.

Priveliștea văilor inundabile și a teraselor a văilor întinse și periferice a Câmpiei

Transilvaniei.

Văile inundabile saline. Acestea sunt sectoarele particulare a părții de jos a văilor

dezvoltate unde acestea sunt traversate de miez salin moale a împrejmuirilor diapirice.

Microzonația salinelor și hiposalinelor (sol până la 20 cm cu o concentrație de mai puțin de

1% NCl) vegetația este prezentată în. Iazurile cu vegetație acvatică hiposalină adăpostesc

asociații de Astero tripolii – Phragmitetum, Bolboschoenetum maritimae și Schoenoplectetum tabernaemontani

.

Pășunat și teren arabil. În pădurea de stepă tipică și expozițională în special

suprafețele cu Gley Chenozems unde nivelul apei este foarte ridicat sunt folosite ca iarbă

pentru fân sau pășune pentru ciurde. Din nefericire, este aproape imposibil sa găsești

ecosisteme de pajiști stepă bine păstrate de mezatom sau mesohygrophile deoarece de obicei

aceste suprafețe au fost încercate pentru grâne cel puțin odată și de aici încolo ecosistemele

inițiale au fost distruse. Cele care sunt folosite pentru pășunat sunt ruderalizate. Nu rare au

fost situațiile în care fundul lacurilor secate a fost folosit ca pășune sau ca lanuri pentru

grâne, așa cum este și în Căianu Mic, Căpușu Mic, Căpușu de Câmpie, etc). În zona

nemoral? Și în coridoarele principalelor văi periferice este preodmină în mod cert lanurile de

grâne în văile inundabile dar de-a lungul malurilor râurilor sunt de asemenea rămășite a

pădurii riparian? existentă înainte în special văile interioare din partea de nord și de est a

Câmpiei Transilvaniei. Înainte de perioada comunistă datorită riscului de a fi inundat

extinderea lanurilor de grâne în văile inundabile atât în exterior cât și în interiorul văilor a

fost foarte limitat. În ciuda solului fertil suprafețele lor au fost utilizate doar pentru fân și

pășune. După cel de-al doilea război modial autoritățile comuniste au regularizat inudațiile

râului Someșu Mic printr-o serie de baraje largi, mari în munții Apuseni în partea superioară

a bazinului (construit după 1970) și parțial de-a lungul râurilor Mureș și Someșu Mare. În

văile interioare majoritatea albiilor au fost canalizate și în văile inundabile lanurile de grâne

au fost extinse. Aceasta a fost una din marile schimbări ale peisajului ce s-a întâmplat în

ultima perioadă.

Fig6. – Lacul Șăulia II

Așezări. De-a lungul coridoarelor principalelor văi periferice și de asemenea în văile

interioare așezările în general evitau inundațiile datorită riscurilor naturale (în special

inundații). Doar după ce riscul inundațiilor a fost diminuat de-a lungul văilor câteva sate s

-au dezvoltat în văile inundabile atât văile principale periferice cât și cele interioare. Exemple

din prima categorie ar fi, Bonțida, Iclod, Apahida, etc. (toate sunt în râul Someșu Mic unde

riscul inundațiilor a fost mult diminuat mult mai mult decât de-a lungul Mureșului sau a

văilor Someșului Mare) și Sâmboleni, Țaga, Grebenișu de Câmpie, etc. de –a lungul văilor

interioare.– Localități din Câmpia Transilvaniei (Bonțida, Iclod, Apahida, Sâmboleni, Țaga,

Grebenișu de Câmpie) care s-au extins în văile inundabile după începutul sec. XX când

acestea au fost drenate după o adâncă canalizare a râurilor.

Fig7– Lacul Saulia I

Drenarea unor lacuri. Sunt trei mari axe cu baraje largi și vechi lacurile de tip

“iazuri” în Câmpia Transilvania – Fizeș, Comlod și Pârâul de Câmpie. Lacuri întinse au fost

de asemenea situate de-a lungul văii Gădălin (satu Căianu). Câteva lacuri mai mici de acest

tip au fost împrăștiate de-a lungul întregii jumătăți sudice a câmpiei Transilvaniei în mod

special în zona pădurii tipice de stepă cu cilma mai secetoasă și cu un relief mai favorabil

. Toate acestea au dus la o pierdere cu privire la numărul lacurilor.

În primul rând există suprafețe care au fost îndiguite iar apoi au fost umplute cu

sedimente sau drenate înaintea secolului al XVIII-lea când a apărut prima hartă topografică

precisă. Câteodată astfel de zone de foste lacuri apar ca evidente pe câmp dar de-a lungul

văilor din Câmpia Transilvaniei nu pot fi acceptate ca sigure. Văile inundabile mlăștinoase

de-a lungul acestor văi sunt foarte plane?? Și ar putea să se asemene foarte mult cu suprafața

unui fost lac. O analiză stratigrafică este totdeauna bine venită pentru a verifica dacă a

existat un lac în acel loc. Săndulache presupune că o serie de baraje întinse a lacurilor de tip

“iaz” au existat de-a lungul văilor Dipșei, Brăteni, Apatiu și Sîntejude în partea de nord a

Câmpiei Transilvaniei fără să existe o investigație în teren și documentată consistent.

Deasemenea așezarea acestor “funduri de lacuri” (însemnând lacuri vechi umplute înainte de

apariția primelor harți ale reagiunii) din partea de sud a Câmpiei Transilvaniei de-a lungul

principalelor rîuri au același defect. Deasemena această hartă ignoră multe din barajele

acestor lacuri de tip “iaz” împrăștiate pe întreg teritoriul de sud a Câmpiei Transilvaniei de

-a lungul văilor mai mici și care datează în harta topografică a Transilvaniei din 1873. Toate

ca toate am putea caracteriza cunoștințele noastre în privința așezării exacte a lacurilor

“iazurilor” care au existat înainte de 1763, detailate de harta austriacă a regiunii, sunt foarte vagi.

Fig8. – Lacul Geaca I

Fig.9 – Lacul Sucutard

Unele din vechile lacuri mari erau atât de pline de sedimente încât pe harta din 1763,

ele sunt reprezentate ca având suprafețe de apă foarte reduse și uneori fragmentate. Ele au

dispărut cu timpul împreună cu alte lacuri din văile principale după reforma agrară din 1854

până la începutul secolului XX. Astfel de exemple putem gasi de-a lungul văii Pârâului de

Câmpie (cele două lacuri din apropierea Țagu, Lacul Sângeru și Lacul Țicud din perimentrul

lateral al Satului Valea Largă – Buta et Sădulache 1961), valea Gădălin (Lacul Mare

Ticăianu unde doar jumătatea de vest avea o suprafață deschisă de apă în acea perioadă),

valea Fizeș (cele două lacuri din Sîntioana, lacul din Sânboleni-vezi deasemenea Săndulache

et Buta 1963) etc. Aici doar lacurile cu adâncime de 2,5-3 metri au supraviețuit. Lacurile

mari dar superficiale din valea Comlod au fost în totalitate secate. Aici priveliștea lacustrină

care era chiar mai dezvoltată de-a lungul Pârâului de Câmpie și Fizeș au fost eliminate și

lacurile au fost transformate în lanuri iar uneori în pășuni pentru vite. Deasemenea

majoritatea barajelor mici ale lacurilor de tip “iaz” din văile mai mici au fost secate și doar

câteva au supraviețuit precum lacul Darvaștău dintr-o vale secundară a Bazinului superior

din valea Cojocna .Temporar a fost secat în timpul perioadei comuniste.

.

În ciuda numărului, mărimii, volumului și ariei diferitelor lacuri și de-a lungul diferitelor văi, a variat mult chiar de-a lungul ultimelor trei secole. Cea mai spectaculoasă și extensivă priveliște lacustră din întregul bazin a fost probabil cea de-a lungul văii Fizeș de la sfârșitul Epocii Mijlocii când lacurile „iaz” erau foarte mari și plasate într-un șir continuu care creea impresia de „un fluviu” mare. Nu vom examina aici, toate detaliile acestei probleme dar totuși vom da aici două hărți prezentând lacurile din Câmpia Transilvaniei din hărțile topografice la îndemână în 1763 și 1998.

Fig.10 – Lacul Zau de Campie

În ultimele decenii ale sec. 20, unele iazuri mari au secat și s-au reumplut pentru perioade mai lungi și mai scurte ca cele din Suatu, Miheșu de Câmpie, Săulia etc.

În primii 5 ani ai sec. 21 lacul „iaz” mare din Miheșu de Cîmpie – Răzoare a secat și s-a umplut apoi de mai multe ori.

Formarea unor lacuri noi „iazuri”.

Există de asemenea unele situații opuse celor întâlnite în valea Comlod de unde toate iazurile au dispărut. De-a lungul văii Șar în sud-estul Câmpiei Transilvaniei existau doar câteva lacuri mici în 1763 dar în ultimele 3 decenii ai sec. 20, un întreg șir de lacuri „iaz” noi s-au format. Din păcate starea lor este destul de rea în special a lacului Fărăgău, deoarece este foarte entrofizată și contagioasă astăzi, prezervarea lor este prezentată în diferite cărți. Noi am recomanda Kassoni (1968). Dintre operațiile care sunt prezentate și aplicate pentru lacurile „iaz” ale Câmpiei Transilvaniei vom menționa secarea periodică a lacului (pentru re-mineralizarea solului ei) fiecare 5 din 6 ani; fertilizarea lacului cu substanțe organice și anorganice, construcția pământului și pereților de var.

Locuitorii din jurul lacului au și bărci tradiționale care pot fi văzuți și în pozele făcute în deceniul șapte al sec. XX. Forma lor amintesc de cele tradiționale care încă există în Delta Dunării. Pescuitul tradițional cu aceste bărci și plasele confecționate manual au dispărut de asemenea într-o componentă antropică a priveliștilor lacustre ale Câmpiei Transilvaniei.

Canalizarea râului. Această operație în unele porțiuni imediat după prima reformă agrară din 1854. Acestea au rămas totuși destul de reduse până la al doilea război mondial. Autoritățile comuniste în lupta continuă de a obține noi suprafețe și pământ arabil au încercat să sece lacurile umede de-a lungul văilor principale prin înjosirea nivelului de apă din pământ prin canalizare. În stepa de pătude tipică și expozițională unde văile incompetente și rolul lacurilor vechi au favorizat creația unor sectoare importante ai câmpiilor inundate nu mai există albii de râuri. Aceste canale se retrag totodată o dată la deceniu. În astfel de condiții, habitatele acvatice sunt total transformate și deranjate și are o valoare mai mică.

Numai în Câmpia Transilvaniei de nord, albii naturale cu meandre frumoase se pot găsi.

Efectele ecologice canalizării râului au fost sintetizate de Wasson. Cel mai important efect este înlocuirea anumitor micromedii create de meandre de albii anterioare cu unul foarte uniform al canalurilor. De asemenea anexele laterale ale albiilor sunt arii distruse care sunt refugii importante în timpul perioadelor de inundație și celor secetoase. Aceste canale sunt de asemenea exprese entrofizării și severității condițiilor hidrologice extreme, sunt mai accentuate în timp ce ariile protejate care sunt atât de prețioase pentru fauna acvatică nu mai sunt învechite. Acestea au descrescut drastic flora și în special diversitatea faunei de-a lungul râurilor Câmpiei Transilvaniei. Aici am reprodus două scheme din Wasson care sunt foarte negative.

Lacurile sărate și câmpiile inundate. Structurile biotice ale cîmpiilor inundate saline sunt mai greu de schimbat datorită faptului că acest habitat abia poate fi ocupat de ruderali.

În vegetația higrofilă care apare la solurile umede cu concetrația de sare mai mică de 1% ruderalii pot intra mai ușor. În condițiile de existență prea mare a vitelor și oilor, un mozaic interesant de phytocenoses ruderal și teritorii cu iarbă este format. Majoritatea speciilor rare higrofile din cele menționate ulterior par a fi destul de rezistente la păscut, dar există și alte forme sensibile. Ultimul este aproape dispărut în perimetrul Băilor Saline lângă Turda și în valea Sărată, imediat la nord. Când am vizitat aceste locuri în 2000 cu prof. Gheorghe Coldea abia am putut găsi câțiva indivizi în valea Sărată în timp ce Todor (1948) a menționat planta din multe locuri în ambele arii.

Transformarea cu soare stâncă părți din față într-o arie tipică de pădure de stepă.

Păscutul oilor. Acesta este tipul cel mai răspândit și principal al impactului uman pe aceste dealuri în stepa de pădure tipică din Câmpia Transilvaniei. Nu putem fi de acord cu concluziile lui Molnar care a spus că întreaga parte sudică și centrală a Câmpiei Transilvaniei este o arie unde vitele și porcii sunt predominanți în timp ce oile sunt subordonate privind numărul lor și ca o ocupație generală a locuitorilor. Din contră, părțile nordice, nord-estice și nord-vestice ale regiunii sunt dedicate în principal fermelor de oi. Nu știm care sunt datele folosite de autor dar fiecare cercetător al regiunii care a petrecut mult timp în câmpie nu pot fi de acord cu această împărțire. Cel mai răspândit animal tipic de stepă de pădure este sigur oaia.

Schimbările suferite de ecosistem și de lacurile rămase. Practic toate lacurile „iaz” care au rămas sunt azi total artificiale și transformate în ferme intensiv acvatice pentru culturi de Cyprinus. Singurul lac care și-a păstrat destul de bine caracteristicile inițțiale este lacul Săcălaia, din valea Sic. Studii biologice cu privire la producția primară a ecosistemului acestui lac au fost făcute de Gudasz et. Al. 2000.

În majoritatea cazurilor lacurile au fost scoase din locul fix și formații de vegetație curgătoare și de asemenea perimetrilor sunt acum înconjurate de pereți de ciment. Fluctuația nivelului lor este chiar amplă și câteodată ele sunt total golite. Singura specie de pește care este încurajată aici este Cyprinus carpio dar nu varietățile naturale ci varietățile culturale care au fost introduse aici în special după al doilea război mondial. Majoritatea speciilor de pește foarte vechi nu au dispărut, una dintre cele mai importante fiind Esox lucius. Fauna păsărilor de apă a fost odată foarte bogată. O listă a speciilor migratoare care au dispărut din regiune datorită transformării lacurilor în ferme de pescuit, a fost prezentată înainte .

BIBLIOGRAFIE

1.NICOLAE BACIU –CÂMPIA TRANSILVANIEI STUDIU

GEOECOLOGIC,2006

2.BOTNARIUC,AL.VADIANU-ECOLOGIE,ED.BUBURESTI

3.BUTA,I.-SCURGEREA DE ALUVIUNI PE RAURILE DIN BAZINUL SOMESULUI

4.BUTA I.,IACOB,ERSILIA,SANDULACHE.-RESURSELE DE APE DIN CAMPIA TRANSILVANIEI POSIBILITATI DE COMPLETARE,1968

5.CALINESCU,MARIA,SANDULACHE,AL.-CONTRIBUTII LA CUNOASTEREA HIDROGARFIEI CAMPIEI TRANSILVANIEI,geografie Oradea 1972

6.CHITU C.-RELIEFUL SI SOLURILE ROMANIEI,ed. Scrisul romanesc,craiova 1975

7.CIOBANU SILVIA,HARET C.-LACURI COLINARE,ed.ceres ,bucuresti,1979

8.CIUPAGEA D.,PAUCA,M,ICHIM-GEOLOGIA DEPRESIUNII TRANSILVANIEI, ed.academiei buc.1970

9.COCEAN P.-GEOGRAFIE REGIONALA,presa univ.cluj 2002

10.DIACONEASA,BEJU D.-CONTRIBUTII LA STUDIEREA ORIGINII LACURILOR DULCI DIN CAMPIA TRANSILVANIEI,studia UBB.1964

11.DRAGUT L.-EVALUAREA PEISAJELOR GEOGRAFICE DIN TERITORIUL ADMINISTRATIV AL MUNICIUPILUI CLUJ,studia UBB cluj,2000

12.DUMOLARD P.-REGION ET REGIONALISATION-une approche sistemique,paris

13.GUTULESCU V.-ECOLOGIA LADSCHAFTULUI,ed.ruta,cernauti 2003

14.GRECU FLORINA –GEOECOLOGY OF AN IDEA,bucuresti 1992

15.MAN T.,POP R.-ANALYSIS OF HYDROLOGICAL DROUGHT IN TRANSYLVANIAN PLAIN DURING 1980-1997,studia UBB cluj,2001

15.MORARIU T.,GARBACEA V.-TERASELE RAURILOR DIN DEPRESIUNEA TRANSILVANIEI,1960

16.MORARIU T.,MORARIU E.,SAVU AL.-LACURILE DIN ROMANIA.IMPORTANTA BALNEARA SI TURISTICA,ed.stiintifica buc,1968

17.RICHARD J.F.-PAYSAGE,ECOSYSTEME,ENVRONMENT,UNE APPROCHE GEOGRAPHIQUE,l’espace geograf.,1975

18.SANDULACHE AL.-CONTRIBUTII LA STUDIUL LACURILOR DULCI DIN CAMPIA TRANSILVANIEI,lucrarii stiintifice ,oradea.1962

20.SOROCOVSKI V.-CALITATILE APELOR FREATICE DIN CAMPIA TRANSILVANIEI,LUCRARE ST.1975