Orasul Buzau

INTRODUCERE

ISTORICUL CERCETÃRILOR

Cap. 1. ASEZAREA GEOGRAFICÃ A ORASULUI BUZÃU

Cap. 2. CADRUL NATURAL – ELEMENTE RESTRICTIVE SI DE FAVORABILITATE ÎN UMANIZAREA TERITORIULUI

2.1. Evolutia paleogeograficã si geologia regiuni

2.2. Relieful

2.3. Clima

2.4. Hidrografia

2.4.1. Apele subterane

2.4.2. Apele de suprafatã

2.5. Potentialul biogeografic

2.6. Solurile

Cap. 3. EVOLUTIA ÎN TIMP SI SPATIU A ORASULUI BUZÃU DIN ANTICHITATE PÂNÃ LA SFÂRSITUL SECOLULUI AL XIX-LEA

3.1. Perioada preorãseneascã

3.1.1. Primele asezãri omenesti

3.1.2. Perioada geto – dacilor si a daco – romanilor

3.1.3. înfluenta popoarelor migratoare în arealul analizat (secolele al III-lea – al XIII-lea)

3.2. Rãdãcinile istorice ale orasului Buzãu (trecerea de la târg la oras)

3.3. Orasul Buzãu în perioada feudalismului dezvoltat

3.3.1. Dezvoltarea economicã

3.3.2. Evolutia teritorialã si urbanisticã

3.3.3. Cultura orasului Buzãu

3.4. Dezvoltarea orasului Buzãu în secolul al XIX-lea

3.4.1. Perioada anilor 1830 – 1848

3.4.2. Orasul Buzãu în revolutia de al 1848

3.4.3. Buzãul la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului XX (1878 – 1918)

Cap. 4 DEZVOLTAREA ORASULUI BUZÃU ÎN SECOLUL XX (DIN 1919 SI PÂNÃ ASTÃZI)

4.1. Perioada înterbelicã

4.2. Perioada celui de-al doilea rãzboi mondial

4.3. Perioada postbelicã

Cap. 5. ORASUL BUZÃU ÎN IZVOARE GEOGRAFICE SI REPREZENTÃRI CARTOGRAFICE

Cap.6. DEMOGRAFIE ISTORICÃ ÎN ORASUL BUZÃU

6.1. Originea Populatiei

6.2. Caracteristici geodemografice

Cap. 7. TOPONIMIA GEOGRAFICÃ A ORASULUI BUZÃU

7.1. Numele orasului

7.2. Toponimie în cadrul orasului

7.2.1. Toponimia cartierelor si evolutia ei în timp istoric

7.2.2.Hodonimele si microhodonimele (drumuri istorice, strãzi)

7.2.3. Hileonimele

7.2.4. Antroponime

CONCLUZI

MOMENTE SEMNIFICATIVE DIN EVOLUTIA ORASULUI BUZÃU

INDICATORUL STRÃZILOR DIN BUZÃU

BIBLIOGRAFIE

pagini 105

=== VIR ===

PLANUL LUCRÃRII

INTRODUCERE

ISTORICUL CERCETÃRILOR

Cap. 1. ASEZAREA GEOGRAFICÃ A ORASULUI BUZÃU

Cap. 2. CADRUL NATURAL – ELEMENTE RESTRICTIVE SI DE FAVORABILITATE ÎN UMANIZAREA TERITORIULUI

2.1. Evolutia paleogeograficã si geologia regiuni

2.2. Relieful

2.3. Clima

2.4. Hidrografia

2.4.1. Apele subterane

2.4.2. Apele de suprafatã

2.5. Potentialul biogeografic

2.6. Solurile

Cap. 3. EVOLUTIA ÎN TIMP SI SPATIU A ORASULUI BUZÃU DIN ANTICHITATE PÂNÃ LA SFÂRSITUL SECOLULUI AL XIX-LEA

3.1. Perioada preorãseneascã

3.1.1. Primele asezãri omenesti

3.1.2. Perioada geto – dacilor si a daco – romanilor

3.1.3. înfluenta popoarelor migratoare în arealul analizat (secolele al III-lea – al XIII-lea)

3.2. Rãdãcinile istorice ale orasului Buzãu (trecerea de la târg la oras)

3.3. Orasul Buzãu în perioada feudalismului dezvoltat

3.3.1. Dezvoltarea economicã

3.3.2. Evolutia teritorialã si urbanisticã

3.3.3. Cultura orasului Buzãu

3.4. Dezvoltarea orasului Buzãu în secolul al XIX-lea

3.4.1. Perioada anilor 1830 – 1848

3.4.2. Orasul Buzãu în revolutia de al 1848

3.4.3. Buzãul la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului XX (1878 – 1918)

Cap. 4 DEZVOLTAREA ORASULUI BUZÃU ÎN SECOLUL XX (DIN 1919 SI PÂNÃ ASTÃZI)

4.1. Perioada înterbelicã

4.2. Perioada celui de-al doilea rãzboi mondial

4.3. Perioada postbelicã

Cap. 5. ORASUL BUZÃU ÎN IZVOARE GEOGRAFICE SI REPREZENTÃRI CARTOGRAFICE

Cap.6. DEMOGRAFIE ISTORICÃ ÎN ORASUL BUZÃU

6.1. Originea Populatiei

6.2. Caracteristici geodemografice

Cap. 7. TOPONIMIA GEOGRAFICÃ A ORASULUI BUZÃU

7.1. Numele orasului

7.2. Toponimie în cadrul orasului

7.2.1. Toponimia cartierelor si evolutia ei în timp istoric

7.2.2.Hodonimele si microhodonimele (drumuri istorice, strãzi)

7.2.3. Hileonimele

7.2.4. Antroponime

CONCLUZI

MOMENTE SEMNIFICATIVE DIN EVOLUTIA ORASULUI BUZÃU

INDICATORUL STRÃZILOR DIN BUZÃU

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Elaborarea lucrãrii de fatã a pornit de la o preocupare mai veche si apoi o pasiune: aceea de a cunoaste si cãuta mai multe elemente care sã vorbeascã de trecutul orasului meu. Primul om care mi-a îndrumat pasii pe acest drum a fost tatãl meu, buzoian autentic, sârb (bulgar) la origine, cu case mari în sârbãrie (vezi capitolele care trateazã acest subiect).

Pentru cã el nu mai este, as vrea sã-I multumesc pe calea sufletului, totdeauna vie.

*

în lucrarea mea, mi-am propus sã abordez geografia istoricã si toponimia aplicate la un oras: orasul Buzãu. Este bine de precizat de la început sensul dat de mine celor douã notiuni (având la bazã consultarea altor definitii, lucrãri pe aceste teme). Astfel, geografia istoricã, departe de a fi lãmuritã complet (pãrerile diferã) presupune analiza unui teritoriu în timp istoric, deci dupã aparitia omului, o datã cu transformãrile aduse de acesta în peisaj. În lucrarea de fatã, geografia istoricã se referã la evolutia teritorialã si spatialã a orasului Buzãu din antichitate si pânã în secolul al XIX-lea, în secolul al XIX-lea si în secolul al XX-lea. Urmãreste atât evenimentele istorice în desfãsurarea lor, cât si impactul lor asupra teritoriului privit în sens geografic (modificãrea cursului râului Buzãu, a Iazului Morilor , agârlelor, nivelãri de teren pentru amplasare de cartiere).

Toponimia, si acesta exhaustiv analizatã, urmãreste edificarea originii numelui orasului, descifrarea sensului numelor de strãzi, cartiere (inclusiv evolutia în timp istoric si toponimele care nu se mai folosesc).

Astfel, lucrarea este structuratã în sapte capitole. Primul capitol face referiri la asezarea geograficã a orasului (matematicã, în functie de principalele orase, în functie de unitãtile de relief), realizându-se si o comparatie cu situatia de acum un secol (B. Iorgulescu, 1892). Al doilea capitol dezbate cadrul natural al orasului, asa cum a înfluentat el dezvoltarea orasuluiîn timp istoric, cu elemente de favorabilitate si elemente de restrictivitate.

O datã cu capitolul trei începe lucrarea propriu-zisã. înitial se analizeazã perioada anticã, primele asezãri, perioada geto-dacilor, daco-romanilor, a marilor migratii, dupã care se analizeazãperioada feudalismului (1300 – 1821). Este necesar sã precizez cã la baza acestui capitol, ca de altfel a întregului proiect stã lucrarea lui D.Gh. Ionescu: “Istoria orasului Buzãu”, apãrutã la Editura “Litera”, în 1979. Fãrã aceasta, lucrarea mea sãracã în continut. Pentru cã profesorul Ionescu a avut nevoie de peste 20 de ani sã o elaboreze.

Capitolul patru se referã la dezvoltarea orasuluiBuzãu în secolul al XX-lea, când au avut loc cele mai multe si rapide transformãri (economice, sociale, culturale).

De asemenea, studiul cuprinde si un capitol în care sunt prezentate izvoarele geografice si documentele cartografice în care se regãseste orasul Buzãu, aici un rol important avându-l hãrtile consultate la Biblioteca Academiei Române din Bucuresti.

Capitolul sase se referã la originea populatiei Buzãului si la evolutia ei numericã (în special între 1832 si 1992), cuprinzând principalele recensãminte, dar si numãrãtorile neoficiale. Aici am întocmit un tabel cu numãrul de locuitori corespunzãtor fiecãrui an de recensãmânt si, evident un grafic cu evolutia numericã a populatiei în perioada amintitã mai sus.

Ultimul capitol face referiri la toponimia urbanã, din lipsã de date (mai ales planuri vechi) nefiind analizat pe deplin. Aceasta lasã loc unei cercetãri ulterioare.

De la lucrare nu lipsesc schitele, hãrtile, grafice, îndicatorul strãzilor din Buzãu, momente semnificative din evolutia orasului si, bineînteles, bibliografia.

*

Multumesc în final domnilor profesori care m-au ajutat la întocmirea acestei lucrãri, Bibliotecii Academiei Române din Bucuresti, Arhivelor Nationale din Buzãu si Bucuresti, înstitutului de Geografie, Primãriei Municipiului Buzãu, oamenilor cu care am discutat pe tema lucrãrii mele, colegilor, dar mai ales tatãlui meu, de la care am mostenit cel mai de pret dar: pasiunea pentru geografie si istorie, dorinta de a cunoaste în general.

Autoarea

ISTORICUL CERCETÃRILOR

Regiunea în care se aflã situat orasul Buzãu a fost mereu în atentia cercetãtorilor, înclusiv a geografilor si istoricilor, datã fiind pozitia sa la întersectia unor mari drumuri ce legau vechile provincii românesti si, bineânteles, apropierea de capitalã. Se adaugã si faptul cã Buzãul a dat tãrii oameni de o culturã extraordinarã, sare îsi pãstreazã locul de seamã în galeria marilor valori; acestia nu si-au uitat rãdãcinile si au studiat nu numai regiunea Buzãu (contactul Subcarpati – Câmpia Buzãului), ci si orasul Buzãu, cu toatã problematica pe care o implicã o asemenea cercetare (istorie, geografie fizicã, geografie umanã, geografie economicã).

Emmanuel de Martonne (1902), cu lucrarea “Recherches sur la distribution geografique de la population en Valachie”,(B.S.R.R.G., XXIII,s. II), este primul geograf care prezintã aceastã regiune, analizînd-o atât din punct de vedere al geografiei fizice, cât si umane, studiulsãu realizându-se pe mici subunitãti ale Câmpiei Buzãului. Acesta trateazã separat conul Buzãului, cale douã vãii bine populate (Buzãu si Cãlmãtui) si câmpul dintre ele.

Trebuie amintit mai înainte de Emmanuel de Martonne, marele Basil Iorgulescu care scoate în 1892 “Dictionarul geografic, statistic, economic si istoric al judetului Buzãu”, în csdrul Stabilimentului grafic I.V.Socec, Bucuresti. În acest cuprinzãtor dictionar analizeazã toate orasele, comunele si satele judetului Buzãu de atunci (respectiv “plasele”, “comunele”si “cãtunele”), oprindu-se si asupra orasului Buzãu, pe care îl analizeazã fizico – geografic, economic, istoric, autenticitatea datelor fiind sporitã de faptul cã Basil Iorgulescu a locuit un timp la Buzãu. Trebuie sã adãugãm “Marele Dictionar Geografic al României”, întocmit de G.I. Lahovari, G-ral C.I. Brãtianu, Gr.G. Tocilescu, în 1899, care valorificã înformatiile din “Dictionarul geografic, statistic, economic si istoric al judetului Buzãu” lui Basil Iorgulescu.

George Vâlsan (1915), în “Câmpia Românã”, vorbind despre Câmpiile Buzãului, se referea la tot spatiuljos, începând de la iesirea râului omonim din zona subcarpaticã pânã la întrarea lui în câmpia de subsidentã a siretului înferior.

Geografi precum: I. Enea (1964), E. Liteanu (1953), N. Macarovici (1955 – 1956), T. Naum &colab. (1954), P. Panã (1911) efectueazã studii geologice, geomorfologice si de hidrologie asupra Vãii Buzãului, punându-se problema vechiului curs al Buzãului, schimbãrilor de curs ale acestuia, conului aluvional al Buzãului a si izvoarelor Cãlmãtuiului si a Sãratei. De aceleasi probleme se vor ocupa si N. Popp (1963) si P. Cotet (1976).

Grigore Posea si Mihai Ielenicz (1971) întocmesc primul studiu geomorfologic asupra acestei câmpii. În 1971, Gr. Posea întocmesteun studiu privind evolutia Vãii Buzãului în toate sectoarele: montan, subcarpatic si de câmpie. Pentru sectorul montan sunt cele mai aprige discutii; s-au mai ocupat de aceastã problemã: Schilling Gabor (1910), N. Orghidan (1932, 1939, 1969), Gr. Posea si V. Gâbarcea (1967, 1969).

Asupra solurilor din cuprinsul judetului Buzãu se fac referiri în lucrãrile lui N.T. Muicã.

Dintre istorici, trebuie mentionat în primul rând D. Gh. Ionescu (1965, 1969, 1979) care întocmeste o “Istorie a orasului Buzãu”, la elaborarea cãreia a avut nevoie de 20 de ani si de o muncã foarte minutioasã. Se adaugã C.C. Giurescu (1975), V. Maciu (1976), P. Panaitescu (1938), N. Iorga (face precizãri la orasul Buzãu în multe din lucrãrile sale), I. Ionascu (1944), N. A. Constantinescu (1933, 1938, 1941).

Dintre toponimisti, putin sunt cei care se referã strict la orasul Buzãu. Se remarcã analize ale hidronimului Buzãu si implicit asupra oiconimului în studiile lui Al. Graur (1972), I. Iordan (1952), E. Petrovici (1965), I.I. Russu (1967), I. Coteanu (1969), V. Pârvan (1922 – 1923).

Referiri la orasul Buzãu se fac în studiile monografice: “Monografia judetului Buzãu” din 1943, Gr. Posea si M. Ielenicz (1971), L. Bãciucu & colab. (1980).

Cap1.ASEZAREA GEOGRAFICÃ A ORASULUI BUZÃU

Asezat în sud-estul României, pe dreapta râului Buzãu, orasul Buzãu este resedinta administrativã a judetului omonim.

Judetul Buzãu este, asadar, asezat în partea de sud-est a României între paralelele de 44050, lat. N si 45040, lat. N si meridianele de 26015, long.E si 27013 long. E. Se învecineazã cu judetele Brasov si Covasna la nord-vest, Vrancea la nord-est, Brãila la est, Ialomita la sud si Prahova la vest. Are o suprafatã de 6072 Km2 si o populatie de 516307 loc. (dupã ultimul rencensãmânt din 7.01.1992).

Buzãul ocupã cea mai mare parte a bazinului hidrgrafic a râului cu acelasi nume, cuprinzând în mod armonios toate formele de relief: munti în partea de nord, câmpie la sud, între acestea aflându-sezona colinarã subcarpaticã.

În 1892, Basil Iorgulescu prezenta judetul Buzãu ca având forma unui trapez, unind prin linii drepte muntii Giurgiu, punctul cel mai de nord, cu movila Ciocilor, punctul cel mai de sud, apoi movila Ciocilor cu cãtunul Grãdistea (com. Boldesti), Grãdistea cu muntii Tãtãrutu si Tãtãrutu cu muntii Giurgiu pânã la movila Ciocilor si cea mai mare lãtime de la muntii Salcia (com.Cislãu pe hotarul Prahovei) pânã la movila Pârlita din cãtunul Cochirleanca.

Suprafata judetului era la acea perioadã de 494.313 si dupã acest criteriu al suprafetei, judetul Buzãu ocupa locul V între judetele tãrii dupã judetele Ialomita,Dolj, Mehedinti, Brãila.

Orasul Buzãu este situat la limita dintre cursul mijlociu si cel înferior al râului Buzãu care întersecteazã judetul pe directia nord-vest -sud-est, fiind determinat de coordonatele 45009 lat.N si 25005 long.E. Pozitia sa geograficã este marcatã de contactul dintre Subcarpatii de curburã si Câmpia Românã, fãcând parte din centura pericarpaticã de orase (R.Calcan, 1969).

Acelasi Basil Iorgulescu, în 1892, prezenta pozitia geograficã a orasului Buzãu: “comunã urbanã si capitala judetului Buzãu”, situat în plasa Sãrãtii, determinatã de coordonatele 24030 long.E si 45010 lat.N cu o altitudine (relativã) de118 m fatã de nivelul 0, cu o distantã fatã de Bucuresti la 128 Km.

Acelasi autor prezenta limitele orasului Buzãu astfel: la est râul Buzãu, începând din punctul de hotar al mosiei Verguleasa pânã în dreptul cãtunului Vadu Pasii, pânã la hotarul mosiei Gârlasi (proprietatea Gherman), continuat cu hotarul mosiei Vatra Episcopiei, pânã la apa Aretei; la nord, limita începea de la apa Aretei, pe hotarul mosiei Vatra Episcopiei, continua pe hotarul mosiei simileasca- Banu, pânã la pãdurea Crâng, pe care o ocolea la nord-vest, pânã la hotarul mosiei Stâlpu; limita de vest începe pe hotarul mosiei Balta Plopului, continuat cu hotarul mosiei Grosani, pânã la apa Negreasca, pe hotarul mosiei Verguleasca, pânã la apa Buzãului (vezi harta orasului Buzãu la 1890, dupã Basil Iorgulescu). Suprafata orasului Buzãu era la acea datã de 1370 ha., din care 503 ha. erau ocupate de vatra orasului, 178 ha. apartineau pãdurii Crâng , 1500 ha. mosiei orasului, iar 200 ha. mosiei Gârlasi. De asemenea, dupã Basil Iorgulescu terenul orasului era “ses, întrerupt de mici declinatiuni”.

Pozitia sa geograficã la iesirea râului Buzãu dintre dealurile subcarpatice , la punctul de întâlnire al unor importante drumuri comerciale care uneau puternicul centru mestesugãresc si negustoresc al Brasovului cu porturile dunãrene (Brãila, Galati) si Moldova-au facut ca orasul Buzãu sã cunoascã o dezvoltare rapidã , devenind un important centru economic în aceastã parte a tãrii.

Cadrul geografic apropiat cuprinde teritorii variate sub aspect fizic si economico-geografic si înfluenteazã în mare mãsurã functiile orasului.

Spre nord si nord-vest apare oramã de dealuri cu înãltimi cuprinse între 500-700 m, “sediu al unor strãvechi podgorii”, iar spre sud-est câmpia piemontanã a glacisurilor subcolinare (de altitudine absolutã 120-300 m) coboarã în pantã linã dinspre nord spre sud.

În partea de est a orasului se aflã lunca râu;lui Buzãu,iar în sud câmpia Buzãului, terenuri pe care s-au dezvoltat pomicultura si cultura cerealelor. Spre orasul Buzãu se concentreazã numeroase produse agricole, viticole, pomicole si forestiere.

În apropierea orasului Buzãu se aflã si însemnate resurse ale subsolului ca: petrol, gaze de sondã, cãrbunu (lignit), piatrã de constructie.

Caracterul sãu de nod rutier si feroviar, apropierea de resursele de materii prime, posibilitatea legãturilor de productie cu alte regiuni economice din tarã si prezenta zonelor agricole din jur i-au creat posibilitãtii economice pe care nu le-au avut multe orase din tarã.

Cap.2. CADRUL NATURAL

2.1.Evolutia paleogeograficã si geologia regiunii

Formarea si îndividualizarea regiunii în care se gãseste situat orasul Buzãu trebuie pusã în legãturã cu evolutia paleogeograficã si geologicã a întregii Câmpii Române si mai ales cu evolutia retelei hidrografice a acesteia.

Conform “Hãrtii piemonturilor din România” (Geografia României, vol. 1, 1983), orasul Buzãu ar fi situat la contactul dintre câmpia piemontanã si de glacis cuaternarã (Glacisul Istritei pânã la Piemontul Râmnicului) si Câmpia Buzãu Cãlmãtui, o câmpie de subsidentã. Aceasta din urmã face parte din marea unitate morfostructuralã a Câmpiei Române, corespunzând în bunã parte sectorului nordic al Platformei Moesice, care se afundã treptat pe mãsura apropierii de Carpati. Fundamentul sãu, alcãtuit din sisturi cristaline (cutate spre sfârsitul precambrianului) a fost transformat prin eroziune îndelungatã (pânã în silurian) într-o vastã peneplenã acoperitã cu sedimente ce se efileazã spre sud (N. Oncescu, 1965, Geologia României).

La vest de râul Buzãu, Subcarpatii Istritei iau contact cu câmpia de subsidentã prin linii de falii. Pe aceastã zonã de contact, eroziunea a grefat o fâsie de glacis cu caracter net de eroziune în partea superioarã si de acumulare în cea înferioarã-glacisul Istritei. Aceasta începe aprximativ de la 110 m altitudine (calea feratã si soseaua marcheazã, în mare, acest aliniament) si urcã, cu o pantã crescândã pânã la 200-300 m (Gr. Posea, M.Ielenicz, 1971, jud. Buzãu).

La est de Buzãu contactul este lin, trecerea de la Subcarpati la câmpie fãcându-se mai întâi printr-un piemont de acumulare, alcãtuit din pietrisuri si nisipuri dispuse monoclinal (Piemontul Râmnicului) si apoi printr-un glacis erozivo-acumulativ (acumulare fluviatilã asociatã cu eroziune slabã în limitele vãii).

În contextul general în care râurile s-au adâncit în amonte si,au transportat mari cantitãti de materiale pe care le-au depus la poalele Subcarpatilor, creând imense conuri de dejectie, trebuie mentionat rolul pe care l-a avut râul Buzãu în crearea conului sãu de depunere la trecerea din zona subcarpaticã în cea de câmpie, adicã la schimbarea de pantã.

În raport cu lãsarea subsidentã din zona siretului superior, râul Buzãu s-a deplasat continuu spre sud-est, adâncindu-si albia, lãsând pe partea dreaptã douã terase: una de 4-6 m si alta de 1-2 m altitudine relativã (R. Calcan, 1969).

Cele mai vechi formatiuni care apar în zona conului de depunere sunt depozitele de vârstã levantin superioarã, ce alcãtuiesc zonele înalte de la nord-vest si nord-est de oras. Depozitele sunt formate din pietrisuri si argile, care dau asa numitele Straturi de Cândesti.

Peste sedimentele levantine sunt situate direct depozitele conului aluvionar de vârstã cuaternarã(pleistocen mediu), formate din bolovãnisuri, pietrisuri si nisipuri cu frecvente întercalatii de argile si prafuri.

Peste ele se gãsesc depozite aluvionare mai noi depuse de râul Buzãu, alcãtuite din argilã prãfoasã cu concretiuni calcaroase si argilã nisipoasã.

Terasa de 4-6 m altitudine relativã(N. Macarovici, 1955) este alcãtuitã din nisipuri grosiere si nisipuri fine, asezate peste pietrisuri, depozite ale vechiului curs al râului Buzãu(terasa Obor).

Depozitele terasei de 1-2 m (N. Macarovici, 1955), care este o terasã joasã, sunt formate din elemente mai fine: nisip, argilã prãfoasã si prafuri argiloase.

2.2. RELIEFUL

Relieful din zona orasului Buzãu este rezultatul unei evolutii îndelungate determinate de contrdictiile dintre factorii înterni si externi ai scoartei Pãmântului.

Sub aspect morfometric, microrelieful în limitele orasului Buzãu, apare ca un relief plan, întins, ce înclinã usor de la NE spre SE. Altitudinea medie este de 95-96 m în partea centrlã a orasului (95 m în fata Palatului Comunal si 96 m în Piata Locotenent Godeanu). Altitudinile cele mai mari se înregistreazã în partea de NV a orasului, atingând 101 m în strada Rãscoalei (Cartierul N. Titulescu) si 100.2 m la Policlinicã. Altitudinea scade treptat, aproape neobservat cãtre sud / sud-est, unde se înregistreazã valori în jur de 90 m / 88 m altitudine absolutã, la capãtul strãzii Dorobanti, pe linia Buzãu-Râmnicu Sãrat si 91 m în cartierul Mihai Viteazul. Diferenta de nivel micã (10 m) pe o distantã de 4 Km înfluenteazã energia foarte micã a reliefului (2.5-3 m 0/00)).

Din punct de vedere genetic, relieful este reprezentat de conul de depunere, terasele si albia majorã a râului Buzãu.

Geneza si evolutia acestei regiuni a fost privitã diferit de cãtre geografi în decursul timpului. Astfel, Basil Iorgulescu ( 1892) si mai târziu Gh. Teodorescu si colaboratori (1942), în studiile lor geografice asupra orasului Buzãu aratã cã “toatã întinderea de loc pe care este asezatã este formatã de rîul Buzãu”. În plus, în 1982 Basil Iorgulescu caracterizeazã si terenul orsului Buzãu ca fiind unul “argilos, acoperit cu un strat subtire de humus; pãrtile mai joase sunt acoperite de ape stagnante, dând nastere multor boli si mai cu seamã frigurilor întermitente”.

George Vâlsan, în 1915, referindu-se la zona de întrare a râului Buzãu în câmpie în care se poate înclude si teritoriul orasului Buzãu, prezintã aceastã regiune ca o câmpie cu o slabã bombare (de6-7 m altitudine relativã), în cuprinsul cãreia “se poate recunoaste un con de dejectie de dimensiuni reduse, al Buzãului. Dimensiunile acestui con nu sunt asa de mari, dupã cum se cunosc la alte râuri carpatice (Prahova, Arges), datoritã tineretii râurilor care le-au creat”.

Traian Naum, H.Grumãzescu si Gh. Niculescu în (1954), într-o raionare geomorfologicã a pãrtii de NE a Câmpiei Române, separã regiunea geomorfologicã Valea Buzãului în cadrul cãreia deosebesc: lunca Buzãului si conul de dejectie (Traian Naum, H. Grumãzescu, Gh. Niculescu / 1954, “Raionarea geomorfologicã a pãrti de NE a……” , Probleme de geografie, vol.1, 1954).

Asadar în aceastã regiune, nu poate fi vorba de o terasã dispusã în evantai cum este socotitã în unele lucrãri de geologie (P. Panã, 1911), ci aici este un con de depunere creat de râul Buzãu si afluentul sãu Niscov. Partea esticã a acestui con de depunere a fost sectionat apoi de râul Buzãu creând cele douã terase. Conul de depunere al Buzãului se întinde de la gura de vãrsare a râului Niscov si pânã la izvoarele Cãlmãtuiului (I. Enea, 1964).

Peo lungime de aproximativ 12 Km, aceastã unitate morfologicã înregistreazã o diferentã de nivel de la limita nordicã si pânã la cea sudicã, adicã de la 125 m la 90 m. Aceastã diferentã de nivel marcatã între cele douã limite extreme, îndicã o pantã medie de 3 m 0/00, iar directia de cãdere a suprafetei dinspre NV spre SE. Lãtimea sa variazã între 2.5 Km în nord si 12 Km în sud. Pe suprafata se aflã partea vesticã a satelor Vernesti, simileasca, satul Lipia si cea mai mare parte a orasului Buzãu (pãrtile: centralã, vesticã si nord-vesticã).

Terasele formeazã relieful pe care se desfãsoarã orasul în est si sud-est.

În 1915, George Vâlsan ajunge la concluzia cã terasele Buzãului-în numãr de douã-par locale.Mai curând pot fi urmãrite pe afluenti ca Niscov, decât pe râul principal. Terasa superioarã de 220-230 m altitudine absolutã este identificatã de George Vâlsan, la întrarea Buzãului în câmpie, la 15 Km spre nord de oras. Terasa înferioarã de 30 m altitudine relativã, este bine pusã în evidentã pe partea stângã a Buzãului “la confluenta cu Slãnicul ce poate fi urmãritã si la nord si la sud de întrarea Niscovului în lunca Buzãului”.

Nicolae Macarovici (1955-1956) identificã, de asemenea, în amonte de orasul Buzãu, de o parte si de alta a albiei majore a Buzãului, douã terase: o terasã joasã si terasa înferioarã de 6 m altitudine relativã. Cea din urmã este una si aceasi cu terasa înferioarã identificatã de George Vâlsan.

Dupã cum se poate observa, nici un studiu citat nu a vorbit despre existenta teraselor râului Buzãu în zona orasului cu acelasi nume. Cercetãrile au permis stabilirea a douã nivele de terasã pe care se dezvoltã, în bunã parte orasul.

Terasa Obor(terasa înferioarã). Se numeste astfel pentru cã aici avea loc în trecut oborul de vite si de cereale. Suprafata acestei terase face corp comun cu conul de depunere si este greu de cartat. Identificarea ei se face prin analiza unei hãrti în curbe de nivel si pe baza datelor oferite de forajele geologice si hidrogeologice. Astfel, se pot deosebi depozitele conului de depunere formate din bolovãnisuri, pietrisuri si nisipuri, de cele de terasã, formate din nisipuri, argilã prãfoasã si prafuri argiloase.

Limita nordicã se poate urmãri cu aproximatie la nord de Episcopie, unde are o altitudine de 5-6 m. De aici se întinde spre sud pânã aproape de calea feratã Buzãu-Râmnicu Sãrat, unde altitudinea relativã scade la 4-5 m.

Contactul spre vest, cu conul de dejectie urmãreste aproape paralel strada Al. Marghilonan (Dobrogeanu-Gherea), iar spre est trecerea spre terasa de luncã se face destul de sensibil, începând din dreptul Statiuni experimentale legumicole, pe marginea iazului, est de biserica Brosteni, pânã la bariera Brãilei.

Ea se prezintã ca o suprafatã netedã, largã pânã la 750-800 m. Panta sa longitudinalã este de cca. 1 m 0/00.

Terasa Sãrbãviei (terasa de luncã) se confundã cu albia majorã a Buzãului, dar cu o albie majorã înaltã, distinctã de albia majorã propriu-zisã care apare ca o treaptã mai coborâtã.

Ea apare în amonte de orasul Buzãu,in dreptul satului Cândesti, pe de o parte si de alta a albiei majore, unde a fost identificatã de N. Macarovici (1955). De aici se continuã spre sud-est, mai mult pe partea dreaptã a râului , pânã în avale de podul CFR, pe linia feratã Buzãu-Râmnicu Sãrat, tinând sub forma unei fâsii înguste marginea terasei înferioare, care urcã destul de sensibil. Altitudinea terasei ajunge la nord, la Cândesti, la 3-4 m, iar în dreptul orsului la 1-2 m altitudine relativã. Spre sud, lângã podul CFR, înãltimea ei relativã ajunge la 1 m. Lãtimea oscileazã între 500-600 m, cu maximum de lãtime circa 800 m în dreptul topitoriei de cânepã.

Fiind feritã de înundatii (foarte rar înundabilã) si acoperitã cu soluri aluvionare fertile ea se cultivã cu zarzavaturi. Extremitatea sud-esticã a orasului Buzãu (în trecut Cartierul sârbesc, afectat în anii 80 de lucrãrile de asa zisã “renovare” si în bunã parte distrus si înlocuit de blocuri) este asezatã pe aceastã terasã, cea ce justificã numele de terasa sârbãriei, în zona orasului.

Spre sud, ambele terase dispar trecând în aluviunile câmpiei de divagare, confundâdu-se cu aceasta.

Albia majorã a Buzãului este o albie tânãrã, care l-a format în Wurm II (N. Popp, Formarea Câmpiei Române. O ipotezã de lucru, 1947). În acest sector are o lãtime de 0.8 Km si un relief plan, relativ uniform. Râul Buzãu prezintã aici un curs despletit, încât suprafata albiei majore este divizatã în bunã parte în sectoare mici, între bratele lui apãrând grinduri fluviatile. În avale de acest sector, numai la 7-8 Km, albia lui capãtã un caracter meandrat, nestabil, datoritã micsorãrilor de subsidentã ale Câmpiei Române.

2.3. CLIMA

Clima prezintã un caracter temperat-continental de tranzitie, cu nuante imprimate de curbura arcului carpatic si prezenta reliefului deschis spre nord-est.

Astfel, temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 120C si 140C. Vara, temperatura medie a lunii cele mai calde (iulie) este de +22.50C, iar iarna, temperatura medie a lunii celei mai reci (ianuarie) este de -2, 4–30C. Asadar, diferentele dintre anotimpul rece si cel cald sunt accentuate, amplitudinile termice anuale ridicându-se la (25-26)0C. Amplitudinea termicã absolutã este mare, ajungând la 68.60C. Zilele tropicale (cu peste 300C) sunt în numãr de 50-56 anual, fiind favorabile pentru coacerea cerealelor, a culturilor meridionale, a legumelor si zarzavaturilor atât de rãspândite în zonã.

Conform Atlasului R.S.R. (1974) pentru orsul Buzãu, temperatura medie a lunii ianuarie este de -30C, cea a lunii iulie de (21-22)0C, iar amplitudinea medie anualã a temperaturii aerului de peste 250C. În perioada 1961-1975, temperatura la suprafata solului a înregistrat o medie anualã de 120C, si o amplitudine medie anualã de (29-30)0C (Geografia României, vol. 1, Geografia Fizicã).

Cantitatea de precipitatii cãzute este redusã-512 mm / an-si variabilã, precipitatiile fiind mai abundente la începutul verii (iunie 80 mm).

Precipitatii atmosferice 1896-1970 (dupã Tratatul de Geografia României, vol. 1, Geografia Fizicã, Editura Academiei R.S.R., 1983).

Statia Buzãu. Altitudinea 102 m. Cantitãti medii lunare, anuale, semestriale.

Conform Tratatului de Geografie al României , îndicele de ariditate Emmanuel de Martone pentru orasul Buzãu este de 25. De asemenea, orasul se înscrie în sectorul cu înfluente de ariditate, caracterizat prin advectii de aer foarte rece de origine polarã sau arcticã, care determinã, la începutul si la sfârsitul sezonului rece al anului îngheturi, brume si ninsori dintre cele mai timpurii si târzii, în lunile cele mai reci (ianuarie, februarie) pot determina coborârea temperaturii aerului sub -300C; în corelatie cu advectiile de aer de aer cald din sud-vest, de origine mediteraneanã au loc ninsori abundente, însotite de viscole, uneori foarte puternice. Vara,advectiile de aer fierbinte, continental, de origine tropicalã, din sud-vest si sud-est, determinã resterea temperaturii uneori la peste 400C.Regimul precipitatiilor este deficitar, cu lungi perioade de secetã, de obicei la începutul si sfârsitul sezonului de vegetatie.

În cea ce priveste dinamica atmosfericã predominã vânturile din directia NE (25.44%) si cele dinspre SV (11.8%). Calmul (media anualã) înregistreazã o valoare procentualã de 29.3%, cu valorile sale cele mai ridicate în anotimpurile de iarnã (33.3%) si toamnã (31.7%) si cele mai mici vara (29.2%).

Tãria medie a vântului, cea mai ridicatã, apartine sectorului NE (3.4), dupã care urmeazã cele din SV (2.6) si nord (2.3). pentru vânturile din directia NE cauza o constituie curbura coroanei carpatice si deschiderea spre NE, iar pentru cele dinspre nord usoara foehnizare la care sunt supuse masele de aer ce coboarã dinspre Carpatii de Curburã.

În1892, Basil Iorgulescu caracterizeazã vânturile ce bat în zona orasului Buzãu, identificând Munteanul (dinspre N / NE), favorizat de vãile Buzãului, Slãnicului, Câlnãului, Vrânceanu (dinspre N / NE), Crivãtul (dinspre NE), “sprinten, rece si violent cu înfiorãtoarele sale suierãturi”, Austrul (Sãrãcilã) “aspru, violent, uscat” (dinspre V-SV), Bãltãretul (dinspre S-SE) “lin si binefãcãtor, rar si de scurtã duratã”. De asemenea, autorul remarcã o atmosferã linistitã (un vânt slab pânã la calm), circa 50 zile pe an, treceri bruste de la frig la cald si învers, predominarea secetei, “anotimpuri fãrã o duratã fixã; primãvara aproape lipseste; toamnele sunt lungi, calde si plãcute”.

Fenomene deosebite ca viscolul, bruma, chiciura, grindina, au în aceastã regiune o frecventã redusã.

Pot fi amintite, de asemenea, valorile maximelor termice absolute înregistrate în zonã: maxima absolutã vara s-a înregistrat în luna august 1951 si a fost de 39.60C, iar maxima absolutã iarna s-a înregistrat în luna februarie 1942 si a fost de-29.60C.

În cea ce priveste topoclimatul urban orasul Buzãu este înclus între orasele situate la contactul dintre câmpie si deal. Dispune astfel de o dinamicã atmosfericã activã. Uneori însã se remarcã si calm atmosferic cu valori ridicate. În noptile cu calm atmosferic din perioada rece a anului se produc înversiuni de temperaturã destul de accentuate, însotite de multã ceatã si de întensificarea poluãrii aerului cu noxe emanate de înteprinderile îndustriale, vehicule, cosurile locuintelor si altele (Geografia României, 1983, vol 1, Geografie fizicã, Editura academiei R.S.R., Bucuresti)

2.4. Hidrografia

Relieful, conditiile climatice, structura geologicã si litologicã si, în ultimul timp, din ce în ce mai mult, omul înfluenteazã regimul hidrografic atât de suprafatã, cât si cel subteran.

În 1892, Basil Iorgulescu identifica în cadrul orasului, ca apã de suprafatã, “râul Buzãu în est, Iazul Morilor la NE, apa Negreasca în sud, canalul în nord (abãtut din Iazul Morilor)” (Basil Iorgulescu, 1892,)

2.4.1. În cadrul apelor subterane se pot distinge douã mari categori de strate acvifere (R. Calcan, 1969).

2.4.1.1. Strate acvifere din depozitele acumulative, cuaternare care cantoneazã ape freatice

În 1969 ,R. Calcan, prelucrând rezultatele obtinute de D.S.P.A.C.-Ploiesti si I.F.A.A.-Galati, prin efectuarea a circa 10 foraje hidrogeologice, prin observatii proprii si prin înformatii de la localnici a împãrtit teritoriul pe care este amplasat orasul Buzãu în trei microraioane hidrogeologice, care corespund subunitãtilor geomorfologice (R.Calcan, 1969):

a. Microraionul conului de depunere;

b. Microraionul teraselor;

c. Microraionul câmpiei de subsidentã.

Depozitele conului de depunere cantoneazã douã orizonturi acvifere la: 5-11 m si 12-21 m adâncime. În aceste douã orizonturi acvifere se gãsesc mari cantitãti de apã (60 l / s).

Debitul este datorat alimentãrii straturilor freatice de cãtre pârâul Niscov, ale cãrui ape, în cursul înferior, se înfiltreazã în cuvertura rocilor permeabile de la suprafata conului de depunere. O altã sursã de alimentare o reprezintã apele monoclinului subcarpatic (I. Enea, 1964).

Microraionul câmpiei de subsidentã care corespunde câmpiei cu acelasi nume, are adâncimea apelor subterane între 0-2 m.

Deoarece adâncimea apelor subterane este redusã, debitele sunt relativ mari, cu un grad de mineralizare admisibil, iar conditiile de exploatare sunt optime, teritoriul în care este amplasat orasul Buzãu fiind favorizat din punctul de vedere al alimentãrii cu apã potabilã si îndustrialã.

2.4.1.2. Strate cu ape de adâncime, sub presiune, din depozitele mio-pliocene, ce au umplut marea depresiune pericarpaticã.

Apele de adâncime sunt înmagazinate în pietrisurile de Cândesti. Adâncimea lor este cuprînsã între 25-140 m si creste de la nord cãtre sud. Au debite de 86 l / s, iar stratul acvifer are o grosime de 3-70 m. Directia de scurgere este NV / SE.

Din punctul de vedere al mineralizãrii, apele freatice subterane se încadreazã în tipul hidrochimic bicarbonatat, cu o mineralizare totalã de 0.650 g / Kg.

2.4.2. Apele de suprafatã. Reteaua hidrograficã este reprezentatã de râul Buzãu si afluentii sãi.

Cu o suprafatã a bazinului de 5505 Km2, o lungime de 325 Km si cu un debit mediu de 25.2 m / s (statia Banita), în sectorul de câmpie Buzãul începe sã-si fixeze cursul pe o singurã albie, viteza de scurgere scade, transportul se diminueazã si valea se îngusteazã,formând meandre. În aceastã zonã are afluenti putini si un debit neânsemnat. Principalul afluent este pe partea stângã: Câlnãul. Acesata are un traseu orientaty N-S si se varsã în râul Buzãu la nord de orasul omonim. Se remarcã prezeta limanelor fluviatile si a buzoielelor (vechi albi pãrãsite ale Buzãului). Prezenta acestor vãi pãrãsite, precum si depozitele de origine carpaticã si subcarpaticã întâlnite în aval de orasul Buzãu, în lunca dintre Stâlpu si Rusetu, întãresc ipoteza cã Buzãul a curs cândva pe actuala vale a Cãlmãtuiului (Lazãr Bãcincu, 1980, jud. Buzãu, Monografie, Editura Sport-Turism, Bucuresti).

De-a lungul timpului, s-au ocupat de evolutia acestei vãi o serie de cercetãtori, precum G.Vâlsan pe sectorul din Câmpia Românã, Schilling Gahor (1910), N.Orghidan (1932, 1939, 1969), A. Nordon (1931), Gr. Posea si V. Gârbacea (1967, 1969) pentru sectorul montan.

Gr. Posea analizeazã evolutia vãii Buzãului, luând în discutie scurgerea Buzãului peste Cãlmãtui. Astfel, este posibilã o scurgere anterioarã a Buzãului cãtre Ialomita pe directia actualei vãi Sãrata. Faptul cã pârâul Cãlmãtui si Sãrata sunt alimentate în primul rând din apele Niscovului, demonstreazã o veche albie prin vestul conului actual. Oscilãrile Buzãului sunt cauzate nu numai de lãsãrile de la gura siretului, ci si de la legile pendulãrii râurilor în zona de umplere piemontanã. Cele douã albii anterioare ale Buzãului reprezintã faze mai recente ale mai multor oscilãri pe conul respectiv. Teritoriul dintre Cãlmãtui si Buzãu, în prima parte a sã, reprezintã strucutral si morfologic, o albie “comunã”.

Conul de dejectie de la Buzãu si devierile recente ale vãii, începând cu Sãrata si pânã spre directia esticã spre care curge în prezent, ne aratã si modul cum a oscilat anterior râul, pe conul de la Cislãu si pe cel de la Cândesti. Aceste cursuri se formau în momente când relieful subcarpatic era numai schitat. Astfel, o nouã cutã subcarpaticã, aflatã azi sub sedimente cuaternare, noi, s-ar ridica pe sub conul Buzãului, alipindu-se dealurilor situate mai la N / NV.

2.5. Potentialul biogeografic

Pozitia geograficã si relieful judetului dau o mare bogãtie de elemente faunistice si de vegetatie, întegrate regiunii macaronezo-mediteraneanã (subregiune medteraneanã Geografia României, vol.1, 1983), cu întrepãtrunderea si prezenta provinciilor biogeografice dacicã si ponticã.

Orasul Buzãu corespunde silvostepei-ecoton de tranzitie între stepã si pãdurile nemorale, prelungire a provinciei pontice. înterventia omului prin defrisãri, practicarea abuzivã a vânatului si pescuitului a dus la scãderea numãrului de îndivizi apartinând anumitor specii, disparitia lor, ceea ce a impus ocrotirea anumitor zone sau a unor specii de plante si animale.

Pãdurile sunt limitate la arii restrânse, cele mai extinse fiind la NE de Râmnicu Sãrat si în sudul orasului Buzãu. La începutul secolului al XIX-lea pãdurile din jurul orasului erau mult mai extinse, dupã cum reiese din studiul unor documente si al unor hãrti vechi, însã treptat au fost restrânse pentru a se extinde orasul, drumurile si terenurile agricole, pãstrându-se azi numai parcul “Crâng” din partea de SV a orasului cu o suprafatã de circa 200 ha.

Silvostepa se caracterizeazã prin prezenta stejarului pufos (Quercus pubescens), stejarului brumãriu (Quercus pedunculiflora), gorunului (Quercus petraea), elementelor termofile (dupã S. Pascovschi si N. Donitã, 1967).

Se remarcã prezenta frecventa a ulmului, uneori pânã la 25% din numãrul de îndivizi.

Stratul arbustilor este reprezentat prin paducel (Crataegus monogyna), pãrul ciutei (Rhamnus catharitica), mãces (Rosa canina), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), porumbarul (Prunus spinosa), sângerul (Cornus sanguinea), dobrita (Genista tinctoria), socul (Sombucus nigra), murul (Rubus fructicosus).

Stratul ierbos are o structurã specificã stejãretelor:Polygonatum latifolium, Clematis recta, Fragaria virides, Valeriana officinalis. Se modificã în locurile despãdurite, în acelea unde solul are un grad de umiditate mai accentuat(apar elemente ale pãdurilor de sleau ca: Scilla bifolia, Stellaria graminea, Viscaria vulgaris, Tulipa silvestris, etc.).

În sudul orasului Buzãu se dezvoltã pãdurile Frasim si Spãtarul, rezervatii naturale, cu douã specii predominante de frasin: Fraxinus holotricha si F. excelsior. Stratul ierbos înclude numeroase specii hidrofile (Gladiolus imbricatus, Caltha palustris, Cardamina piratensis s.a.).

De-a lungul drumurilor, de o parte si de alta a acestora, mai ales cãtre iesirile din oras, se dezvoltã elemente xerofile apartinând stepei: graminee-pãius (Festuca valesiaca), negara (Stipa capillata), pir crestat (Agropirum cristatum), colilia (Stipa stenophilla, S. Lessingiana); dicolitedonale: sofranul (Crocusi variegetus), mãturi (Centaura orientalis, C. Spinuloasa), trifoi (Trifolium diffusum), mãzãrichea (Vicia norbonensis).

În lungul Buzãului, legat de existenta sãrãturilor, a terenurilor cu nisipuri si a luncilor largi, se dezvoltã vegetatia azonalã, cu plante halofile pe solonceacuri umede (sãrãcica-Salsola soda, brânca-Salicornia herbacea) si uscate (Petrosimonia triandra, Obione verrucifera, Plantaro maritima).

În lunca Buzãului se dezvoltã zãvoaie alcãtuite din ulmi, plopi, sãlcii, cãtinã; arboretele de cãtinã rosie (Tamarix Pallasii) si albã (Hippophae rhamoides) ocupã terenurile cele mai joase. Stratul ierbaceu este alcãtuit din pir si trestie de câmp.

Crângul Buzãului (180 ha), braniste domneascã de pe vremea lui Radu de la Afumati (1525), cu stejari seculari si cu o specie ocrotitã de lalea-Tulipa bibersteiniana, se bucurã de unanime aprecieri.

Fauna este slab reprezentatã în arealul ce corespunde orasului Buzãu, fiind mai evidentã în parcul Crâng si în zonele înconjurãtoare. Aceasta apartine provinciei pontice (alãturi de zona stepã-silvostepã din Bãrãgan, Dobrogea, SE Moldovei), unitate zoogeograficã ce se îndividualizeazã prin speciile: Mustella eversmanni, Mesocricetus newtoni, Cricetus cricetus, Ciltelus ciltelus, sicista subtilis (mamifere); Erenias arguta cleserti (sopârle); Colias erate (fluturi); Tridactylus variegatus (lãcuste); Nabis pseudoferus (plosnite); Haemaphysalis otophila (acaromorfe) etc (Geografia României, vol.1, 1983).

Fauna zãvoaielor este foarte bogatã (mai ales în pãsãri si însecte). Principalii reprezentanti sunt: boicusul (Remiz pendulinus), greluselul de zãvoi (Locustella fluviatilis),acvila de cãmp (Aquila heliaca); pescãrelul albastru mic (Alcedo attilus). Alãturi de aceste specii, se regãsesc numeroase însecte fitofage: Cossus cossus (sfredelitorul rosu al sãlciilor), Leucoma salicis (fluturele alb al plopului), Lithocolletis populifoliella (molia frunzelor de plop), Bytiscus betulae (tigãrarul mare al plopului), B. populi (tigãrarul mic al plopului) dintre lepidoptere; Saperda populneia (croitorul mic al plopului), Melasnea populi (gândacul rosu de frunzã al salciei), Phyllodecta vulgatissima dintre coleoptere;Rhabdophaga saliciperda (tântarul sãlciilor) dintre himenoptere; Pemphigus spirothecae (pãduchele de gale al plopului) dintre homoptere.

În ceea ce priveste fauna acvaticã, Buzãul este zona mrenei (Barbus barbus) ,la care se adaugã scobarul, cleanul,morunasul,somnul. Dintre speciile de talie micã:porcusorul de

nisip (Gobio kessleri) si câra (Sabanejenoia aurata),obletul (Alburnus alburnus).

2.6. SOLURILE

Solurile din zona orasului Buzãu si împrejurimi sunt destul de variate ca efect al factorilor fizico-geografici locali (apa subteranã, microrelieful, vegetatia etc.).

Tipul zonal de sol este cernoziomul levigat care ocupã suprafata conului de depunere, iar ca soluri azonale au fost deosebite :solurile aluviale(ferme legumicole cu o mare extindere în trecut),lãcovistile si cernoziomul levigat podzolit. În sudul orasului se gãsesc si soluri sãrate (halofile):soloneturi, solonceacuri,solodi.

Se mai regãsesc soluri îngropate si fosile, în deschiderile naturale create de Buzãu la trcerea prin piemont sau în fruntea teraselor (cernoziomuri levigate sau cernoziomuri tinere). Acoperirea lor s-a produs în perioade de aluvionare întensã sau de depuneri importante de praf eolian sau levigat.

Cap3. EVOLUTIA ÎN TIMP ªI SPATIU A ORAªULUI BUZÃU DI ANTICHITATE PÂNÃ LA SFÂRªITUL SEC. al-XIX-lea

3.1. Perioada preorãseneascã

3.1.1. Primele asezãri omenesti

Strãveche vatrã de istorie si civilizatie, teritoriul judetului Buzãu a pãstrat peste timp mãrturii care atestã existenta si continuitatea de locuire a populatiei pe aceste meleaguri încã din cele mai vechi timpuri. La baza aparitiei si dezvoltãrii comunitãtilor omenesti au stat conditiile geografice (relief adecvat, climat optim) si mijloacele de trai asigurate relativ usor.

Sãpãturile arheologice efectuate pânã în prezent demonstreazã faptul cã aceastã arie delocuire este printre putinele în care s-au concentrat atât de multe asezãri, apartinând tuturor epocilor cunoscute de istorie.

3.1.1.1. Configuratia geograficã, bogãtiile solului si subsolului, prezenta cursurilor de apã, în spetã al Buzãului, au determinat omul primitiv, încã din paleolitic, sã-si întemeieze asezãri pe terasele înalteale râurilor, în adãposturile de sub stânci sau în pesteri.

Pe teritoriul judetului Buzãu au fost identificate pânã în prezent vestigii apartinând paleoliticului superior pe cursul superior al Buzãului, Niscovului si Bâscii Chiojdului. În aceastã perioadã oamenii aveau o economie bazatã pe cules, vânãtoare si pescuit. Asezãrile le gãsim situate de-a lungul apelor, uneltele erau confectionate din silex si os. Tot acum se descoperã focul. Apare ginta matriarhalã, în sânul cãreia membrii se prin sânge dupã mamã. Viata spiritualã este oglinditã prin desene, gravuri rupestre si sculpturi.

Urme din paleoliticul superior în tarã s-au mai gãsit la Lapos (Prahova), sita Buzãului (Covasna), Tincova (Caras-Severin), Malu Rosu (Ilfov).

C.C.Giurescu si Dinu C. Giurescu (1975) consemneazã prezenta paleoliticului în regiunea cursului mijlociu si înferior al Buzãului prin localitatea Lapos. De asemenea, acestei perioade autorii îi adaugã mezoliticul si neoliticul.

3.1.1.2. Neoliticul (6000-2500 î.ch.) sau epoca nouã a pietrei a însemnat pentru istoria româneascã o adevãratã revolutie în cultura materialã a triburilor din acea perioadã. La începutul neoliticului, oamenii îsi fãureau unelte din piatrã slefuitã, os, corn, iar la sfârsitul perioadei metale: arama si aurul.

Purtãtorii culturilor neolitice se ocupau cu cresterea animalelor si cultivarea plantelor, cea ce a permis trecerea treptatã spre un mod de viatã sedentar. Mijloacele de productie erau folosite în comun, iar comunitãtile neolitice locuiau în bordeie si locuinte de suprafatã, în asezãri situate de-a lungul apelor, pe terase înalte, apãrate natural.

Cin punct de vedere antropologic, populatia neoliticã de pe teritoriul patriei noastre era de tip mediteranoid si practica înhumatia, rit de înmormântare potrivit cãruia mortii sunt asezati în pozitie chircitã.

La începutul neoliticului, un rol de seamã l-a avut ginta matriliniarã. Cu timpul însã, datoritã faptului cã bãrbatii au ajuns sã joace un rol din ce în ce mai important, s-a fãcut trecerea treptatã la descendenta patriliniarã.

Din aceastã perioadã au fost cercetate asezãri în localitãtile: Perieni (Bârlad), Cipãu (Cluj), Boian, Tangâru, Gumelnita (Ilfov), Frumusica (Botosani), Cucuteni, Strunga (Iasi) etc.

Pe teritoriul judetului Buzãu s-au succedat urãtoarele culturi neolitice:

Cultura Cris (5500-4500 î. Ch.);

Cultura ceramicii liniare (4500-3500 î. Ch.);

Cultura Boian (4000-3400 î. Ch.);

Aspectul cultural Aldeni II (sfârsitul mileniului IV î. Ch.);

Cultura Gumelnita (sfârsitul mileniului IV si începutul mileniului III î. Ch.);

Cultura Cucuteni (mileniile IV si III î. Ch.).

De mentionat este faptul cã, începând cu Neoliticul târziu, în perimetrul orasului Buzãu, este reprezentatã cultura Gumelnita.

Mioara Turcu (1985) mentioneazã pentru Neolitic, în preajma viitorului târg si oras Buzãu, culturile Cris, ceramicã liniarã (Bãesti si Gherãseni) si Boian (Suditi, Suceni, Sãrata-Monteoru).

3.1.1.3. Perioada de trecere de la Neolitic la Bronz (2500-2000 î.Ch.)

Pãtrunderea noilor populatii din sud a îmbogãtit continutul culturilor locale prin aporturi tehnice: dezvoltarea metalurgiei cuprului si, treptat, a bronzului, rãspândirea calului domnesc si a carului. Ea a constituit o etapã a procesului de îndo-europenizare a Europei de sud-est.

În aceastã perioadã de tranzitie a avut desãvârsirea procesului de trecere de la matriarhat la patriarhat si prima mare diviziune socialã a muncii, triburile de pãstori despãrtindu-se de triburile de agricultori. Pe fondul local al culturilor Gumelnita-Cucuteni s-a dezvoltat marele complex cultural Horodistea-Foltesti-Erbiceni-Cernavodã II.

Asezãrile erau situate pe dealurile din apropierea râurilor, fiind alcãtuite din locuinte rectangulare, iar locuitorii practicau ocupatii cu caracter agricol si pãstoresc, folosind unelte confectionate din piatrã, os, corn, lut ars, cupru.

Ritul de înmomântare era cel al înhumatiei, peste morti, asezati în pozitie chircitã, si peste înventarul funerar presãrându-se ocru rosu. Antropologic, populatia era amestecatã, predominând elementul dolico-melocefal, protoeuropoid si cel mediteranoid.

Comunitãtile umane încep sã locuiascã în asezãri întãrite (Pietroasa Micã, Suditi-Gherãseni, Smeeni).

3.1.1.4. Epoca bronzului (2000-1200 î. Ch.)

Populatia epocii bronzului locuia în asezãri fortificate si se ocupa cu agricultura, cresterea vitelor, olãritul, prelucrarea bronzului. Apar din ce în ce mai multe obiecte, arme si podoabe din bronz. Se constatã modificãri profunde si în domeniul reprezentãrilor religioase: dezvoltarea cultului soarelui, rãspândirea ritului de înmormântare al încineratiei. Din punct de vedere antropologic, tipurile predominante sunt cele protoeuropoid si mediteranoid.

Epoca bronzului, pentru judetul Buzãu, consemneazã o întensã locuire pe Valea Buzãului, Câlnãului, Slãnicului, Niscovului (L. Bãciulescu, 1980). Se remarcãin aceastã perioadã cultura Monteoru, reprezentatã de un grup sedentar de uniuni tribale, format din cultivatorisi pãstori, recunoscuti si ca luptãtori (in special pentru apãrarea teritoriului propriu). Acest grup, bine îndividualizat din punct de vedere cultural, situat în aria centralã a tracilor din nordul Dunãrii, a stat la baza etnogenezei daco-getilor.

3.1.2. Perioada geto-dacilor si a daco-romanilor

3. 1. 1. Prima Epocã a Fierului (Hall stat – 1200 – 450/300 î. Chr.)

În aceastã perioadã, culturile din spatiul carpato-balcanic au apartinut triburilor tracice, economia acestora bazându-se pe agriculturã, pãstorit si diverse mestesuguri. Aceste triburi tracice erau organizate în uniuni tribale înteresate în permanenta extindere a teritoriului stãpânit , caracterul rãzboinic al epocii fiind ilustrat si de asezãrile-cetãti înstãrite cu santuri si valuri de pãmânt, precum si de numãrul mare de arme provenind din aceastã perioadã

Pe fondul local tracic, cu înfluente grecesti si scitice (nu în arealul actualului oras Buzãu, dar obligatoriu de mentionat), se dezvoltã în aria carpato-danubiano-ponticã puternice uniuni tribale, cunoscute în literatura anticã sub numele de geti si apoi de daci.

Ritul de înmormântare la traci era încineratia, resturile funerare fiind îngropate în morminte plane sau tubulare.

Descoperiri hallstattiene, în aria judetului Buzãu au fost fãcute în localitãtile: Sãrata-Monteoru, Izvoru-Dulce (Merei), Nãeni, Gherãseni, Sãseni Noi, Moisica, Caragele, Costesti, Cârlomãnesti.

Nu departe de vatra actualã a orasului V. Pârvan (Getica…) a identificat drumul antic care pleca de gura Trotusului, trecea prin Panciu, Focsani, Buzãu, Urziceni, Mostistea, fãcând astfel legãtura între douã mari artere de circulatie: drumul vest-est geto-elen pe Valea Dunãrii si drumul est-vest din regiunea de stepã, prin Olbia-Tyras-Poiana, de unde se bifurca pe valea Trotusului spre Transilvania sau prin Focsani spre Buzãu

3.1.2.2. A doua epocã a fierului (450 î. Chr – 106 d. Chr)

Denumitã si cultura geto-dacicã (pentru teritoriul tãrii noastre) sau La Tenne (în general, pentru Europa), a doua epocã a fierului reprezintã un pas înainte pentru locuitorii acestor tinuturi (D.Gh. Ionescu (1979) vorbeste pentru evolutia orasului Buzãu în aceastã perioadã, de epocile geto-dacã si daco-romanã, întegrându-se între 300 î.Ch. si 75 d.Ch.).

Astfel ocuptiile de bazã ale geto-dacilor erau agricultura, (viticultura, pomicultura), pãstoritul, albinãritul si diferite mestesuguri: olãritul, extragerea si prelucrarea metalelor, în special fierul si argintul.

D. Gh. Ionescu (1979), vorbeste pentru evolutia orasului Buzãu în aceastã perioadã, de epocile geto-dacã si daco-romanã, întegrândule între 300 î. Chr. si 75 d. Chr.

Se remarcã înfluente elino-celto-romane, apar asezãri fortificate danaele geto-dacice, asezate pe linia de contact morfologic dintre câmpie si deal: Pietroasa, Gruiul Dãrii, Cârlomãnesti,Sapoca, Aldeni, Balteni, Monteoru, Nãeni, Pruneni, Suditi, precum si cea din apropierea statiei CFR Buzãu-sud.

Sunt de amintit cele douã înscriptii histriene, de pe la începutul secolului II î.Ch., în care ni se dau numele unor conducãtori ai uniunilor de triburi geto-dace din aceste pãrti: Zalmodegicos si Rhemaxos, care exercitau un anumit control asupra Histriei.

Se consemneazã pentru arealul studiat prezenta monedelor de tip Vârteju. La aceste monede, se adaugã cele din aur si argint, din timpul lui Vespasian, Domitian si Traian, descoperite izolat si aflate în colectia profesorului D.Gh. Ionescu (Gh. Bichia, 1984). De asemenea, la Mãrãcineni, în apropiere de actualul oras Buzãu, s-au descoperit monede imperiale (10 monede romane), câteva din ele fiind din epoca constantinianã. Descoperirile arheologice consemneazã la Pietroasele monede Faustina si Maximin Tracul, iar la Merei este de amintit tezaurul descoperit în 1902 si risipit. Dupã opinia lui Gr. Tocilescu, tezaurul dateazã din vremea Antoninilor. Aceasta dovedeste o activitate de schimb întensã, precum si relatii cu lumea greacã din sud si de pe tãrmul Mãrii Negre.

C.C. Giurescu si D.C. Giurescu localizeazã în tinutul buzoian tribul geto-dac Caucoensii, localizare îndreptãtitã si de frecventa toponimului Coca (=Cauca), sub diferiti compusi, în zona dintre Muntii Buzãului si râul Slãnic (Coca-Veche, Coca Munte, Coca Seacã)

Dacii sau getii, unul si acelasi popor, sunt considerati azi, datoritã civilizatiei si culturi lor, elita numeroasei ramuri a tracilor. Dintre acestia s-a ridicat Burebista cel dintâi si cel mai mare dintre regii din Tracia (subscriptia greacã a lui Acornion din Dionysopolis – 48 î.Ch.) (C. Daicoviciu, Istoria României, vol. 1960). El umificã, în jurul anului 70 î.Ch., toate semintiile daco-getice din spatiul carpato-danubian, înslenind astfel pãtrunderea romanilor si chiar controlul acestora aici, chiar din timpul lui August (30 î.Ch.-14 d.Ch.), în cadrul unor legãturi continui cu romanitatea din sud.

Dupã cucerirarea Daciei (101-106), înfluenta romanã prin colonisti, negustori, administratie si armatã duce la construirea în stânga Dunãrii a unei mari unitãti de culturã materialã si spiritualã daco-romanã.

Din aceastã epocã, pe teritoriul judetului nostru au fost descoperite asezãri si cetãti geto-dacice la Homesti, Buzãu-Crâng, Sãrata-Monteoru, Brãiesti, Caragele, Pietroasa Micã, Cârlomãnesti.

C.C. Giurescu, D.C.Giurescu – schitã de hartã din Dacia, perioada daco-romanã.

3.1.3. Perioada feudalismului timpuriu si înfluenta popoarelor migratoare în arealul analizat (sec. III – XIII).

Pe fondul general al stãpânirii romanein pãrtile noastre, manifestatã si prin construirea marelui val de apãrare (…) în timpul lui Constantin cel Mare (306-337), pornind de la …Dunãrii (Him…a), pe lângã Craiova-Slatina-Titu-T=rgoviste-Ploiesti-Mizil, oprindu-se în Masivul Istritei, la Pietroasele, se manifestã înfluenta popoarelor migratoare.

Vestigiile arheologice din localitãtile Gura Niscovului, Izvoru-Dulce (Merei), Smeeni, Luciu, Largu, Amara, atestã, pe lângã existenta unei populatii autohtone preponderente, trecerea sau stationarea vremelnicã a sarmatilor, gotilor, alamilor, taifalilor si hunilor. Din aceastã perioadã atrage atentia scrisoarea guvernatorului roman al Dobrogei (Scythia Minor), Iunnius Soranus, cãtre Vasile cel Mare, conducãtorul bisericii crestine din Capodocia – document pãstrat în copie la biblioteca Vaticanului – ce contine mãrturii potrivit cãrora, în regiunea Buzãului, în secolul al-IV-lea (12 aprilie 372), a primit moarte de martir, înecat, împreunã cu alti credinciosi, în râul Buzãu, în timpul persecutiei pornite de Atanaric vizigotul împotriva crestinilor din regatul sãu (C.C.Giurescu, D.C.Giurescu, 1975, Istoria României, vol.1), misionarul Sava Gotul.

Importanta acestui document este foarte mare pentru cã se aminteste de râul Mousaios (Buzãu), precum si de existenta în zonã, la întâlnirea dealului cu câmpia, a unui oras-polis, spre deosebire de satele-Komai, în care trãiau deopotrivã bãstinasi si alogeni. Aceasta se constituie în prima mentiune documentarã a Buzãului si a arealului înconjurãtor,in care trãia o populatie organizatã în obsti sãtesti, element definitoriu pentru societatea feudalã româneascã.

Dintre popoarele migratoare se remarcã slavii, care au ocupat întrega Peninsulã Balcanicã si au înfluentat în toponimie si vocabular. Datoritã superioritãtii numerice si culturii daco-romane si nivelului superior de culturã si civilizatie, în timp de câteva secole au fost asimilati. Descoperirile arheologice de tip Ipotesti-Cândesti (sec. VI-sec.VII) si … (sec.VIII-sec.X)atestã caracterul predominant roman al populatiei autohtone (D.GH.Ionescu).

Pecinegii ajung în aceste pãrti la 890, cumanii la 1057 (cuman=persoanã apartinând unei populatii de neam turcic, care, migrând dinspre est, în sec. XI s-a asezat pe teritoriul Tãrilor Românesti, unde, în parte, a fost ainilatã de populatia româneascã), iar tãtarii la 1241, punct-reper consemnat de C.C.Giurescu si D.C.Giurescu, în Istoria Românilor, vol.1, Editura ªtiintificã Bucuresti.

În 1065-1067, cumanii, îngroziti de tãtari, sub conducerea lui Gingis-Han, se retrag în Carpati, fapt reflectat si în toponomie (pe teritoriul actualului judet Buzãu): Comana, Cârlomãnesti, Begu, Bentu, Bãharu (Basil Iorgulescu).

Tãtarii – Marea nãvãlire tãtãreascã din1241, nu întrerupe decât pentru foarte scurt timp, dezvoltarea economicã a acestor tinuturi, aceasta continuându-si drumul ascendent.

În ciuda acestor împrejurãri vitrege, romanitatea nord-dunãreanã s-a impus din nou, pãstrând neântrerupt numele, limba, o tendintã spre organizare.

Astfel, chiar înainte de secolul X, apar onezii, judecii, voievozii, cu atributii politice, economice, administrative, millitare si judecãtoresti, formând o clasã aparte, a feudalilor, în fruntea unei formatii autohtone locale, un fel de tãrii, cuprinzând satele din bazinul hidrografic al unui râu, de la care unele îsi trag numele (Basil Iorgulescu). O alcãtuire politicã de acest fel, în forme primitive, a putut exista si-n pãrtile Buzãului.

Aceastã schitã de hartã sugereazã prezenta pe aceste teritorii, în secolele III-XIII, a unor formatiuni politice închegate, capabile sã opunã o rezistentã organizatã presiunilor strãine tot mai puternice, aici în tinutul Buzãului, pare a localiza, spre sfârsitul secolului al-VI-lea, puterea cãpeteniei Mousokios, iar mai târziu,in secolele VIII-XI, abundenta asezãrilor si necropolelor (peste 30) din zona de curburã a Carpatilor, i-a determinat pe istorici sã întrevadã în acest spatiu nucleul unei viitoare formatiuni prestatale,care se va numi Tara Buzãului (V. Drâmbocianu, Descoperiri arheologice din secolele VIII-XI în judetul Buzãu, Sesiunea ªtiintificã Nationalã, Bucuresti, 1978). Procesul de închegare a statului Tãrii Românesti cuprindea si tinutul Buzãului ca parte organicã, pozitia lui de margine conferindu-i un rol de apãrare deosebit de important si, de asemenea, îndividualitate politicã. Este posibil ca Buzãul sã fi fost resedinta unui onezat sau voievodat din estul Tãrii Românesti, înainte de întemeierea acesteia.

Astfel schita relevã prezenta unui voievodat în pãrtile Buzãului, învecinat la N/NE cu tinutul brodnicilor, la N/NV cu episcopatul cumanilor (vezi nota anterioarã si precizãrile de mai jos) la V/NV cu regiunea Caucaland, la est cu regiunea stãpânitã de Satza, iar la sud cu Bãrãganul. Brodnicii, mentionati documentar la începutul secolului XIII, înseamnã, în limba slavilor cei de la vaduri, locuitorii de la vaduri (C.C.Giurescu, D.C.Giurescu, 1975, Istoria Românilor, vol.1, Editura ªtiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti).Ei populau vadurile râurilor din rãsritul Munteniei si sudul Moldovei, printre care si vadul Buzãului, la care se adugã si cele ale Putnei, Bârladului, siretului, Prutului înferior, al Dunãrii de jos etc. C.C.Giurescu, în aceasi lucrare, îi considerã români.

De asemenea, este necesar sã clarificãm originea si rostul cumanilor pe aceste teritorii (Nicolae Iorga, în “Istoria poporului românesc” aminteste de o scrisoare papalã din anul 1234, în care se spune cã “în eparhia episcopului cumanilor (aproximativ de la Buzãu si Bacãu), pseudo-episcopii eretici ai românilor ar fi atras de partea lor si pe câtiva dinregatul unguresc, atât unguri cât si germani (theutonici) si alti drept credinciosi, care vin la ei, ca sã rãmânã stabiliti acolo si sã alcãtuiascã împreunã cu valahii unul si acelasi popor”(N.Iorga, 1985, “Istoria poporului românesc”, Editura ªtiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti)). Sub denumirea geneticã de Cumania se cuprindeau si unel formatiuni din partea centralã si de rãsãrit a viitoarei Tãri Românesti. În bazinul Râmnicul Sãrat, al Buzãului si al Teleajenului a existat un voievodat, argumentul fiind dreptul pe care îl aveau locuitoriidin aceste judete de a se folosi de sarea de la “malurile de sare”, maluri situate pe cursul mediu al Buzãului. Sarea era folositã pentru nevoile gospodãresti si nu si pentru vânzare, drept care constituie o exceptie de la monopolul domnesc asupra sãrii si pe care-l constatãm pânã târziu, în a doua jumãtate a secolului al-XVIII-lea (un document din 1784, martie 10). Caucalandul despre care am amintit este tinutul locuit de caucaensi, neamuri germanice (vizigotii lui Atanaric) care s-au retras aici în fata hunilor.

Nu trebuie încheiat aici acest subcapitol fãrã a aminti de Diploma Cavalerilor Ioaniti (1247), prin care regele Bela al-IV-lea al Ungarieidãdea cavalerilor Ioaniti, chemati spre a apãra hotarele împotriva tãtarilor, mai multe posesiuni si privilegii. Aceasta nu vorbeste si despre existenta (inclusiv în aceste tinuturi) a unei organizatii militare românesti, de viata economicã a regiunii dintre Carpati si Dunãre, cu morile, pãsunile, fânetele, helesteele sale, circulatia monetarã si de viata religioasã. La începutul secolului al-XIII-lea, Cavalerii Teutoni, adusi de regii unguri pentru paza Transilvaniei împotriva atacurilor din rãsãrit au ajuns si în Tara Bârsei (1211), dar si prin pãrtile Muscelului, Dâmbovitei, Prahovei si Buzãului (C.C.Giurescu, D.C.Giurescu, 1975, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pânã astãzi, Editura Albatros, Bucuresti).

Astfel dupã cum atestã Diploma si alte documente din secolul al-XIII-lea, viata economicã a cunoscut o dezoltare deosebitã în toate domeniile: agricultura (cresterea vitelor, pescuit, pisciculturã, apiculturã), meserii (minerit, comertul întern si extern, comertul de tranzit), circulatia monetarã, chiar în conditiile nãvãlirii popoarelor migratoare, mai ales tãtare.

Legat de circulatia monetarã, aflându-se al întretãierea de drumuri, Buzãul s-a remarcat si prin desoperirea unor tezaure monetare bizantine, cum ar fi cel alcãtuit din monede de bronz emise de Isac al-II-lea Anghellos (1185-1195), la care se adaugã cele din acelasi metal de la Alexios al-II-lea Comnenul (1180-1183) (Se considerã drept germanic tezaurul de la Pietroasa (Closca cu pui) descoperit pe dealul Istrita, în 1837, de cãtre patru sãteni, tezaur alcãtuit înitial din 22 obiecte si vase, toate de aur si împodobite, unele cu pietre pretioase si semipretioase (azi nu se mai cunosc decât 12 piese). înscriptia de pe înel, cu litere runice “Guthâni Ocwi Hailag”, s-ar putea traduce în douã feluri: “lui Odin patrie sfintitã”, Odin fiind zeul cel mare al germanilor, sau “a gotilor proprietate sacrã sunt”.), gãsite pe teritoriul orasului (M.Turcu, 1985, Itinerare arheologice în România, Editura Sport-Turism, Bucuresti).

Drumurile acelei perioade erau nepietruite, simple sleauri care, pe vremea ploilor, deveneau adesea greu practicabile si chiar impracticabile. Ele porneau de la vadurile de la Dunãre si mergeau spre regiunea deluroasã, a ocnelor si a podgoriei, apoi spre munte, trecând în transilvania prin pasuri (Vâlcan, la vestde Jiu, Turnul Rosu pe Olt, Giuvala-Bran, Bratocea, Vama Buzãului, pe râul Buzãu) (C.C.Giurescu). Sunt mentionate, tot în lucrarea lui C.C.Giurescu si D.C.Giurescu, drumurile transversale, printre care si drumul ce mergea pe sub deal, unind Tg. Jiu cu Râmnicu Vâlcea, trecând apoi prin Curtea de Arges, Câmpulung, Târgoviste, Târgsor, Buzãu, Râmnicu Sãrat, atingând apoi granita Moldovei la Milcov, continuând prin podgoria moldoveanã, apoi pe valea siretului cãtre Suceava, Rãdãuti, siret, Cernãuti pânã la hotarul Haliciului, mai târziu al Poloniei.

Astfel, românii din secolul al-XIII-lea, înclusiv locuitorii tinutului Buzãului, prin cresterea nivelului vietii lor economice si prin manifestãrile lor politice si militare, pregãtesc întemeierea statelor Tãrii Românesti si Moldovei.

3.2. Rãdãcinile istorice ale orasului Buzãu (trecerea de la târg la oras)

Situarea prielnicã a orasului Buzãu în mijlocul unui grup numeros de sate, atestate documentar pentru secolul XIV-XVI, ca si la rãspântia unor drumuri deservite de valea râului,asigurând circulatia dintre muntii si Dunãre, prezenta monedelor bizantine din epoca Comnenilor (1081-1185) desoperite, întâmplãtor, la Pietroasele si Buzãu, miscarea mãrfurilor din aceastã zonã spre Transilvania, confirmatã de privilegiul acordat la 28 iunie 1358 de cãtre regele Ludovic I al Ungariei negustorilor brasoveni, cãrora li se limiteazã, drept culoar de trecere spre Dunãre, spatiul cuprins între râurile Ialomita si Buzãu, îndreptãtesc încluderea Buzãului printre cele mai vechi orase ale Tarii Românesti.

Toate aceste conditii istorice, la care trebuie sã adãugãm si conditiile geografice (asezarea pe o câmpie fertilã, la limita dintre dealurile acoperite de vii si sesul agricol, având în apropiere pãduri întinse) si cele economice (necesitatea- pentru numeroase sate din aria buzoianã- de a avea un centru de schimb în care sã-si vândã produsele) au determinat dezvoltarea Buzãului ca “târg” cu mult înainte de 1300.

C.C. Giurescu si D.C.Giurescu prezintã Buzãul secolelor XIV-XVI ca cetate si resedintã a judetului Buzãu, acesta din urmã învecinat cu judetul Ialomita la SE, tinutul Covurlui si Tecuci la E/NE, tinutul Putna, Vrancea si Râmnicu Sãrat la N, districtul Brasov la NV, judetul Sãcuieni la V si judetul Dâmbovita la SV. Pe schita de hartã sunt trecute în apropiere, la Râmnicu Sãrat, o mãnãstire si un loc de luptã.

Aparitia acestei asezãri, cu o zi de târg periodic (mai târziu cunoscuta “Drãgaicã”- târg sãptãmânal), la încrucisarea unor drumuri strãvechi, dupã cum s-a putut observa, i-a conferit o existenta certã de peste 1000 ani, functia de loc de popas pentru negutãtorii si cãrãusii în trecere, loc al unor activitãti productive ale unor mestesugari sãtesti (lemnari, fierari, rotari, curelari, zidari etc). În secolul X-XIII se înregistreazã o concentrare vizibilã de asezãri între bazinele înferioare ale râurilor Cãlmãtui si siret (ªtefan Olteanu- Evolutia procesului de organizare statalã la est si sud de Carpati în secolul IX-XIX, în “Studii”, 1971, 4), când drumul de pe sub dealuri, care lega Tara Româneascã cu Moldova, iese în câmpie.

Tot pentru târgul Buzãului, în legãturã cu masivele de sare din susul râului, trebuie amintitã si mãrturia raguzanului Giagomodi Pietro Luccare care a stat în Tara Româneascã pe vremea lui Mihai Viteazul si a scris o cronicã a orasului sãu natal, cuprinzând si date despre vechea istorie munteanã (C.C.Giurescu). Aceasta aratã cã întemeietorul tãrii, Negru Vodã, a ridicat “câteva întãrituri de cãrãmidã în orasele Târgoviste, Buzãu, Bucuresti si Floci”, care, prin urmare existau de mai înainte, din secolul al-XIII-lea.

Târgurile Buzãu, Gherghita si orasul de Floci (Vadu-Oii actual) sunt atestate într-un act din 1431 si acesta este foarte important pentru cã prin el este atestat documentar orasul Buzãu, angrenat fiind în vechiul circuit comercial al Tãrii Românesti cu Transilvania. Este vorba despre circulara lui Dan al II-lea din1431, în care Buzãul este înfãtisat ca târg si ramã, negustorii sãi putând exporta la Brasov ce vor (cearã, seu, argint, aur, mãrgãritar) si de unde ar aduce “cine ce doreste”, astfel încât relatiile tuturor cu Brasovul sã decurgã întocmai “cum fuseserã si pe timpul lui Mircea cel Bãtrân”. Dan al II-lea cere oamenilor: “rucãreni, câmpulungeni, argeseni, târgovisteni … si buzoieni”, sã lase liberã trecerea mãrfurilor din si spre Brasov (Documenta Romaniae Histrica, I, pg.131, Editura Academicã R.S.R., Bucuresti, 1966).

Actul dovedeste cã faza preorãsenescã din evolutia orasului Buzãu fusese depãsitã înainte de 1400.

Documenta Romaniae Histrica

“<1431, dupã ianuarie 30> – Dan al II-lea voievod scrie tuturor târgurilor si vãmilor tãrii cã a reânnoit privilegiul comercial al brasovenilor, dat de Mircea cel Bãtrân.

“Ioan Dan mare voievod si domn a toatã tara Ungrovlahiei. Scrie domnia mea întregii tãri a domnie mele, celor mici si celor mari si tuturor târgurilor domniei mele si vãmilor: rucãrenilor si câmpulungenilor si arghisanilor si târgovistenilor si sãcuianilor si gherghicianilor si brãilenilor si buzaianilor si flocenilor si cetãtii de la Câmpulung si tuturor celorlalte târguri si vãmi si altora, mici si mari. ªI aceasta sã stiti, cã s-a întocmit domnia mea cu brasoveni, ca sã negutãtoreascã oamenii domniei mele si sã ducã la Brasov ce le va plãcea: fie cearã, fie sau, fie argint, fie aur, fie mãrgãritar, fie ce le va plãcea, iar ei sã fie voinici sã ducã la Brasov si sã negutãtoreascã ce le va plãcea si sã nu se teamã de nimic, pentru cã a întocmit domnia mea. ªi iarãsi din Brasov sã aducã în tara domniei mele ce le va plãcea si sã negutãtoreascã: fie postav, fie argint, fie florini, fie ce le va plãcea, ei sã aducã în tara domniei mele si sã negutãtoreascã si sã fie cum a fost si în zilele pãrintelui domniei mele, Ioan Mircea voievod, tot asa sã fie si acum slobode toate” .

O delimitare strictã azi, pe teren, a nucleului înitial al orasului, nu este posibilã. Documentele înterne din secolul al XVI-lea, însã, atestã amplasarea vechiului târg între Banu si Episcopie. Perimetrul vechiului târg s-ar înscrie azi între Palatul Comunal, ªcoala nr.5, biserica Greci (Negustori), strãbat de la sud-vest la nord-est de drumul Târgului (azi strada Cuza-Vodã), continuat peste iaz (Iazul Morilor) si râu (Buzãu), prin Gura Cãlmãtuiului, în Drumul Bogdanului. Asa cum spune Basil Iorgulescu, acest drum al Bogdanului este un drum vechi si foarte scurt între orasele Buzãu si Râmnicu Sãrat, care începe din Gura Câlnãului, trece pe la Zoita si ajunge în Râmnic. E drumul pe care ar fi mers trimisul lui Radu Vodã sã facã o încursiune în Muntenia în 1507. E mai probabil însã ca acest drum care lega Muntenia de Moldova, care purta în vechime si numele de Bogdania, sã se fi numit Drumul Bogdanului: Drumul Moldovei (slavã”Bogdan”=”dat de Dumnezeu”).

Nucleul primitiv al târgului a fost terasa aluvionarã a malului drept, acolo unde se înregistreazã cea mai ridicatã cotã (99/90 m), strada Cuza Vodã, destul de apropiatã de gârla morilor, de lunca râului, precum si de malul de trecere spre Moldova.

Marile resurse economice ale regiunii, despre care am vorbit la începutul subcapitolului, adevãratã zonã de întrepãtrundere antropogeograficã dinspre sud si nord vest, au fãcut ca procesul social-economic sã se desfãsoare în pãrtile Buzãului în aceleasi forme întâlnite, concomitent, în alte regiuni ale tãrii: Câmpulung-Târgoviste, Gheorghita-Târgsor, Arges-Slatina etc.

Asadar târgul de atunci, bazarul sau piata de mãrfuri, era în legãturã cu Drumul Moldovei, cu Iazul Morilor, cu drumurile care îi asigurau legãturi permanente cu satele dimprejur si Crângul-strajã dinspre vest si sud-vest. În aceastã fazã îndepãrtatã din istoria sa, vatra îsi trimite primele antene spre nord-est, unde se întersectau cele douã cãi de mare circulatie (Tara Româneascã, Moldova, Brasov-Brãila), cãrora orasul le datoreazã, în mare parte, supravietuirea.

Faza de trecere de la târg la oras este consemnatã si de mãrturiile unor cãlãtori, asa cum este acea a cãlãtorului polonez Samuel Twardowschi, secretarul unei scoli poloneze,care în drum spre Constantinopol, trece în 1612 râul prin vad si ajunge în Buzãu, “cetate vestitã odinioarã” (“Cãlãtori strãini despre tãrile române, IV, 1972, pg.503”). aceste mãrturii se vor multiplica în secolele urmãtoare si vor fi foarte edificatoare asupra aspectului si functionalitãtii orasului Buzãu, dar vor fi analizate în subcapitolul urmãtor si în capitolul aparte “Orasul Buzãu în izvoare, mãrturii geografice si documente cartografice de-a lungul timpului”.

3.3. Orasul Buzãu în perioada feudalismului dezvoltat (1300 – 1821)

Înainte de a trece la prezentarea acestui capitol, trebuie sã mentionez cã aceastã etapã a feudalismului dezvoltat este cea care a marcat dezvoltarea orasului, înregistrându-se acum cele mai importante transformãri teritoriale, spatiale, demografice, urbanistice, cultural-religioase, marcante pentru evolutia ulterioarã (sec. XIX – începutul sec. XX) a orasului. De asemenea, trebuie precizat faptul cã elementele de demografie si cãi de comunicatie vor fi analizate în capitolele aparte: “Despre populatie si drumurile istorice din perimrtrul orasului”.

3.3.1. Dezvoltarea economicã

Premisele dezvoltãrii economice a orasului Buzãu au fost cresterea demograficã, diviziunea socialã, consolidarea reltiilor feudale, aparitia statului feudal – structuri fundamentale la confluenta cãrora târgurile prefeudale s-au transformat în orase medievale (ªtefan Olteanu, “Premisele majore ale procesului de constituire a oraselor medievale, la est si sud de Carpati”, în “Studii”, XXV, 1972, 5). Aceastã etapã, în care actioneazã acesti factori, numitã perioada înterdependentei, dureazã foarte putin – ia sfârsit la jumãtatea secolului al XVI-lea, când, în dezvolarea oraselor noastre au întervenit cu brutalitate factori externi (invaziile tãtare si otomane) care, îndeosebi în cazul Buzãului, le-au pus, deseori, în cumpãnã, chiar existenta.

Totusi în aceste tinuturi curãtite de tãtari, orase ca Brãila, Buzãul, au activitãti economice înfloritoare. În fluxul comercial este prins si Buzãul. Drumul, bãtut de care brasovene si buzoiene, transportând produse locale si strãine, strãbãtea valea Buzãului si a Teleajenului – ambele aflate în circulatie cu mult înainte de actul di 28 iunie 1358, prin care Ludovic cel Mare al Ungariei, arogându-si tardiv drepturi de stãpânire dincoace de Carpati, garanteazã negustorilor brasoveni trecerea liberã spre Dunãre pe fâsia de teritorii cuprinsã între Ialomita si Buzãu.

a. Mestesuguri si mestesugari

Astfel, dupã cum se poate concluziona pe baza celor de sus, Buzãul devenise oras în cea de-a doua parte a secolului al XIV-lea, dupã ce Basarabii din Arges îsi întind stãpânirea peste aceste pãrti rãsãritene ale tãrii. Cãtre aceeasi concluzie conduc si alte documente: la 28 februarie 1470, Radu cel Frumos scrie “in oppido nostro Busso”, adicã, “în orasul nostru Buzãu”, o scrisoare în limba latinã adresatã brasovenilor.

Elemente de tip urban (ateliere, prãvãlii, pivnite, magazii etc) au crescut organic în cadrul vechii asezãri rurale si în strânsã legãturã cu elementul religios, în jurul bisericilor (pentru acest aspect am rezervat un subcapitol aparte, pentru marea importantã pe care o are în evolutia temporalã si spatialã a orasului Buzãu).

Pentru secolele XIV-XVII sunt mentionati pe teritoriul vechiului oras mestesugari, negustori, agricultori, tigani-robi s.a. O situatie specialã este acea a tiganilor-robi, în majoritate ai episcopiei, înregistrati în documentele pe temeiul cãrora fuseserã adusi în oras. Tiganii-robi erau aceia care lucrau pe mosiile Episcopiei, pentru cã trebuie amintit faptul cã la 1504 Buzãul devine resedinta episcopalã (N.Iorga, “Istoria poporului românesc”, Editura ªtiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti, 1985: “… în Buzãu îsi avea resedinta, din veacul al XVI-lea, un episcop, un urmas al pseudo-episcopilor”) în timpul domniei lui Radu cel Frumos; sediul celei de-a doua episcopii a Tãrii Românesti, este vizitat de domni însotiti uneori de osti, începând sã fie cunoscut mai mult ca o asezare comercialã decât mestesugãreascã.

Averile episcopiei cresteau an de an prin terenuri date de domnie sau marii boieri acesteia, îndeosebi viticole, acestea fiind consemnate de acte din perioada respectivã. Astfel, la 7 decembrie 1556, boierii Radu si Bogdan dãruiesc Episcopiei de Buzãu un loc de vie în Dealul Vernestilor: “În numele tatãlui <si al fiului > si al sfântului duh, amin.

Noi, robii lui Dumnezeu, jupân Bogdan si jupân Radul, fiii lui Danciul din Popesti, am venit la sfânta episcopie din Buzãu, înaintea pãrintelui Eremia, de am dat loc de vie în dealul Vernestilor, sã fie îndestul, cât va putea sã facã sfânta episcopie, ca sã le fie cãlugãrilor si poslusnicilor hranã si de întãrire, nouã si rudelor noastresã ne fie pururea de vesnicã pomenire.

Pentru aceasta si blestem am pus jupânii Bogdan si Radul; oricine va îndrãznisa cotropeascã sau sã tinã acel de vie care e mai sus scris sau sã ia vinãriciul (în Evul Mediu, în Tara Româneascã, dijmã în vin, reprezentând a zecea parte din recoltã, care se plãtea în trecut domniei; vinãrit), din fiii nostri sau din rudele noastre, dupã moartea noastrã, de va rãsturna sau va cãlca aceastã poruncã a noastrã, acel om sã fie blestemat de 318 pãrinti cei din Nicheia si sã fie judecat cu Iuda si cu Aria înaintea judecãtii lui Hristos, la a doua venire a lui Hristos. Iar dacã lasã în pace, sã fie în împãrãtia cereascã în loc de odihnã în veci, amin.

S-a scris, luna decembrie, 7 zile, anul 7065 <1556> ”.

De asemenea tot legat de Episcopia Buzãului si viile pe care aceasta le detinea, trebuie înserate alte câteva documente vechi. Unul este cel 1525, septembrie, 18, prin care Radu de la Afumati voievod scuteste de vinãrici pe “mirenii” episcopiei de Buzãu:

“Din mila lui Dumnezeu, Io R<adul> voievod si domn. Dã domnia mea aceastã poruncã a <domniei> mele preacinstitului pãrinte episcop, chir Paisie de la Buzãu, ca sã fie mirenii slobozi de vinãrici, pe unde va avea pãrintele episcop vie, iar el singur pãrintele episcop sã-si ia vinãriciul. Pentru cã însumi domnia mea l-am iertat pentru sufletul domniei mele si al pãrintilor domniei mele.

De aceea si voi vinãvicerilor, care veti fi acolo, iar via sã le-o lãsati în pace, altfel sã nu fie în nici un fel, dupã spusa dimniei mele.

Ispravnic, Tatul logofãt.

S-a scris luna septembrie 18 zile.

Io Radul voievod, din mila lui Dumnezeu, domn. ” (D.R.H., Tara Româneascã, vol.2 (1501-1525), Editura Academiei R.S.R.,1972).

Pe aceeasi linie, trebuie amintit documentul din 1530, (7039), 15 noiembrie, Bucuresti, prin care Vlad Înecatul voievod întãreste episcopiei din Buzãu ocinã în Vernesti, pe cel din 1535 (7043), 7 mai, Buzãu, când Vlad Vintilã voievod dãruieste episcopiei din Buzãu ocine în Pârscoveni si Cucuteni si-i întãreste o ocinã în Grosani, dãruitã de Toma ban, precum si pe cel din 1546 (7054), 7 iulie, Buzãu, prin care episcopul Paisie de Buzãu mãrturiseste cã Tintea mare armas a lãsat episcopiei de Buzãu, la moartea lui, satele Râlhov si Cozleci (… 1951, D.I.R., sec.XVI, Tara Româneascã, vol. 2 (1526-1550), Editura Academiei R.S.R.).

Toate aceste acte si documente dovedesc puterea economicã a Episcopiei în acele timpuri si rolul sãu decizional si marea înfluentã asupra locuitorilor satelor din jur si tuturor domeniilor de activitate.

Numele negustorilor abundã în registrele vigesimale brasovene, atestând via activitate comercialã, desi N.Iorga (1985) considerã cã activitatea comercialã n-a fost niciodatã prea vie în Buzãu: “încoace veneau brasovenii ardeleni, în al cãror cerc de înterese se afla Buzãul, ca sã cumpere vinuri din podgorii; târgovetii, la rândul lor, se duceau si ei în orasul comercial sãsesc cu peste, mai mult peste de Dunãre, pe care îl aduceau din Brãila”.

Locuitorii din zona agroviticolã situatã în jurul târgului, dispunând sau nu de terenuri proprii (documentul din 10 noiembrie 1572, D.I.R., Bucuresti,XVI, 5, pag.65), continuau sã creascã vite, sã defriseze Crângul dinspre sud-vest, sã facã cãrãusie (un cãrãus din Buzãu, apare ca martor într-un document din1 mai 1671 – Arhivele Nationale Bucuresti), sã lucreze ca zilieri sau slugi prin casele si curtile târgovetilor.

Morãritul. În documente, morile apar la Buzãu la începutul secolului al XVI-lea, dar cunoasterea lor rãmâne lacunarã. Nu s-a fãcut o dinstinctie netã între cea ce erau “morile gonace” sau rotile de moarã, presãrate ici si colo în lungul iazului, sustinute pe apã de niste platforme în chip de bacuri, si morile propriu-zise. Primele functionau cu întermitentã, nu aveau stabilitate din lipsã de vaduri, constructii si drumuri de acces, provocau de multe ori “sminteala gârlei”, rareori deveneau mori (din 9 roti de moarã dãruite de Mihai Viteazul, mãnãstirea Banu reuseste târziu, abia în 1624, sã-si întocmescã o moarã pe iaz). Printr-o hotãrâre a lui Constantin Brâncoveanu, de la 1 martie 1705, au fost desfiintate, din cauza eficientei economice reduse.

Morile sau vadurile de moarã aveau douã roti asezate vertical pe o laturã si pe alta a iazului, actionate de curentul apei în partea înferioarã, fiecare cu câte o piatrã sau douã. Acestea aveau constructii de lemn, cu peretii din vârghii, unele cuprinzând si locuinta mesterului morar (Arhivele Nationale Bucuresti, Episcopia Buzãu XLVII/71).

În cea ce priveste numãrul morilor ,acesta este greu de stabilit, având în vedere cã “Indicele” numelor de locuri – colectia D.I.R., Bucuresti, pentru perioada 1325-1625, înclude rotile de moarã printre mori. Alti cercetãtori însã nu le iau în calcul.

Pentru mori, pentru perioada 1525-1603 înclusiv, numãrul este 13, fãrã “morile de lângã episcopie” (minimum2), afierosite acesteia de Negrea lucerul în mai1601, si moara cumpãratã de cãlugãrii din Gherghita de la Maria lui Firicã, la 12 mai 1603. Se adaugã la numãrul morilor, acela al rotilor de moarã: 12.

Legat de aceastã activitate de morãrit este iazul morilor, lung de 8-10 Km, urmând marginea terasei înferioare din partea de nord-est a orasului. Aici trebuie mentionat actul din 8 septembrie 1525, prin care Radu de la Afumati dãruieste episcopiei “trei mori care sunt pe Buzãu” si “un popor din partea de sus a judetului sã-i munceascã la mori”. Documentul pune în evidentã faptul cã morile erau înstalate pe apa râului Buzãu, înexistenta iazului la acea datã, precum si faptul cã amenajarea iazului începuse numãrul de oameni aduse.

La 30 iunie 1554-1557, în acelasi scop, Pãtrascu cel Bun scuteste de orice muncii si slugile 15 case din satele Sãseni si Cârlomãnesti de pe Niscov, sã lucreze în schimb, “la ce va fi treaba Episcopiei”. Legat de vadurile de moarã de pe apa Buzãului, la 3 aprilie 1556, Pãtrascu cel Bun dãruieste lui Badea fost mare clucer un vad de moarã pe apa Buzãului:

“Din mila lui Dumnezeu, Io P <etra> sco voievod si domn a toatã tara Ungrovlahiei, fiul <bunului si marelui> Radul voievod. Dã domnia mea cinstitului dregãtor al domniei mele jupân Badea fost mare clucer, ca sã-i fie un vad de moarã de la Buzãu, mai sus de moara pãrintelui episcop, pentru cã l-a miluit domnia mea pe jupân Badea fost mare clucer cu acel vad de moarã care este mai sus scris.

Pentru aceasta, am dat si domnia mea, ca sã-i <fie> de ocinã si de ohabã, lui, fiilor lui si nepotilor lui si de minuni neatins, dupã spusa domniei mele.

Iatã martori punem domnia mea: jupân Socol mare vornic si jupân Tudor logofãt si Dragomir vistier si Stanciul spãtar si Radul stolnic si alt Radul paharnic si Vladul comis si Ianiu mare postelnic. Ispravnic, Tudor mare logofãt.

S-a scris luna aprilie 3 zile, în anul 7064 (1556).

Io Petrasco voievod, din mila lui Dumnezeu, domn”.

Mai târziu, în 1594, Mihai Viteazul oferã privilegiu unor boieri de a tine vaduri de moarã pe Buzãu: astfel, la 28 mai 1594, împuterniceste pe Radu postelnicul si Udriste paharnicul din Bucsani, sã tinã un vad de moarã din Buzãu, la 3 iunie 1594 întãreste mânãstirii Blagovestenia de lângã Buzãu, mori pe apa Buzãului, la 7 iulie 1594 întãreste lui Udriste din Bucsani un vad de moarã pe Buzãu, iar la 1 octombrie 1594 dãruieste mãnãstirii Blagovestenia din Buzãu si lui Udriste din Târgoviste trei roti de moarã, pe care sã le stãpâneascã împreunã (D.R.H. (1975), Tara Româneascã, vol.11, 1593-1600, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti).

În documente, iazul morilor apare la 30 aprilie 1602 sub denumirea de “Gârla domneascã” (… D.I.R., XVII-1, pag.42). Documentul din 9 ianuarie 1583 însã, prin care Mihnea Turcitul întãreste mãnãstirii Sozoplea, de la Marea Neagrã, … “trei mori la Buzãu, cu locul lor de pe amândouã laturile vadurilor”, ne lasã însã sã întelegem cã lucrurile de amenajare a iazului se terminaserã atunci.

Mesterii însã (morarii) sunt mentionati abia peste un secol (când veniturile cresc, litigiile dintre proprietarii de mori în legãturã cu “înecãciunea vadurilor” devin frecvente). Astfel, în pricina dintre mãnãstirea Banu si fii lui Anghel logofãt, lângã bãtrânii orasului mari si mici, consultati la 23 august 1625, se aflã si mesteri de mori. În iulie 1645 este mentionat mesterul de la moara mãnãstirii Menedic, de lângã oras. La 14 noiembrie 1698, Arhivele Nationale Bucuresti, Epioscopia Buzãu, VIII/15, mentioneazã 4 mesteri morari: Bunea, Neagul de la moara Ceausului, Ion de la moara domneascã din Scurtesti si Ion din Cãpãtânesti.

Tehnicile morãritului se îmbunãtãtesc acum, prin înstalarea si repararea utilajului tehnic, cumpãnirea apei, asezarea rotilor la nivelul apei, cea ce implica cunostinte sigure în prelucrarea lemnului, a pietrei si a metalului.

Lopãtarii, ajutoarele morarilor, sunt mentionati într-o carte domneascã de scutiri acordate Episcopiei de Constantin Brâncoveanu în 1699.

Mori la Buzãu aveau si mãnãstirile: Banu, Sozopolea; ªerban Cantacuzino si-a construit una cu douã roate, pe la 1700, pe “gârla morilor”, unde se împreuna mosia Scurbesti cu a Berindestilor. Alte mori se aflau în proprietatea unor boieri, boiernasi si chiar preoti de nur.

În cea ce priveste morile de vânt, relieful orasului Buzãu explicã lipsa acestora (întâlnite de altfel foarte rar si în judet – de exemplu Plescoi).

Prelucrarea pieilor. Acest mestesug este legat de necesitatea confectionãrii obiectelor de încãltãminte si îmbrãcãminte sau de export (acesta cunoaste la Buzãu o oarecare dezvoltare) mai ales în sectorul îmbrãcãmintei.

În documente apar: Nicu tãbãcar, Stoica si Alexe cojocari; cizmarii sunt mult mai numerosi (de exemplu Hâra si Neagu – 1618, Pãtru – 1618, Soare – 1624, Barbu – 1649, Cãlin – 1672). Un Badea selar, mestesugar care lucra si vindea sei sau alte obiecte de harnasament, apare la Buzãu în 1660, ca martor într-un act de vânzare.

Realizarea tesãturii propriu-zise era precedatã întotdeauna de operatii ca: spãlatul lânii, torsul, bãtutul, vopsitul. Pivele apar abia în documentele secolului al XVIII-lea, dar originea latinã a denumirii aratã vechimea folosirii lor. Numerosi abagii, croitori si boiangii atestã aparitia timpurie a mestesugarilor. Între 1661 – 1700, la Buzãu se întâlnesc 8 abagii: primul “Nica abagiul cel mare”; altii – “Sâmbotin abagiu cupet” – croitori, boiangii, pânzari, zãbunari etc.

În domeniul constructiilor, este consemnat, cam acolo unde calea feratã Buzãu-Nehoiasu traversa altãdatã soseaua nationalã, un pod de piatrã, într-un document din 2 februarie 1671 (Arhivele Nationale Bucuresti, Episcopia Buzãului,XXXIII/24).

Între edificiile religioase, se remarcã biserica Negutãtori, mentionatã într-un act de danie din 16 februarie 1585 (D.I.R., B, XVI/5), catedrala eiscopalã (1500), mãnãstirea Banu (1592), schitul Brosteni (1709), fiecare cu o istorie a lor proprie care va detaliatã în subcapitolul “Cultura orasului Buzãu” în perioada feudalismului dezvoltat. În 1619 este atestatã “biserica în pãdure”, biserica “Sf. Îngeri”, (poate de lemn, de mici dimensiuni).

În cea ce priveste arta mestesugarilor pietrari, se apreciazã cã nicãieri în tara noastrã nu se întâlnesc de-a lungul drumurilor atâtea puturi, cruci si fântâni de piatrã, cioplite uneori dintr-o singurã bucatã (monolite), ca în pãrtile Buzãului. Mestesugarii pietrari din secolele XVI – XVII rareori îsi lasã numele pe piatrã. Într-un act de întãrire din 10 aprilie 1638, se constatã existenta, înainte de 1600, în satele de sub deal (Zoresti, Vernesti), a lui ªtefu pietraru, iar pe un chenar din piatrã prins în soclul dinspre est al absidei*altarului bisericii Brosteni, un mestesugar pietrar din1709 si-a lãsat numele pe piatrã, adãugând cuvintele: “sã se scrie precum cã a lucrat Albu”.

Pe zidari îi gãsim la 1650 strânsi într-o organizatie profesionalã numitã “frãtie”, având în frunte pe “Lupu vãtaf de zidari”. Frãtia marcheazã stadiul încipient al organizãrii în breaslã, asa cum aratã si Dinu C. Giurescu (1981): la est si sud de Carpati asociatiile profesionale sub forma “frãtiilor” sunt mentionate documentar în secolul al XVI-lea la Suceava, Focsani, Bucuresti, Buzãu, Târgoviste, breslele propriu-zise sunt atestate dupã 1600.

În privinta prelucrãrii metalelor, se remarcã exploatãrile de fier, atestate prin prezenta topicelor: Bãesti (Aldeni), situate într-o zonã ce ar cuprinde: Cândesti, Beciu, Muntele Plesu, legatã de oras prin “Drumul herului”, zonã în care cercetãrile au confirmat rezerve de fier, aramã, pãcurã si altele. Acest drum al herului mergând din Muchia Gârlasilor pe Valea Câlnãului în sus, spre aceastã zonã, ne dã îndicatii în legãturã cu existenta unei îndustrii metalurgice reducatoare în sau lângã oras, prin satele de sub malul opus al râului. În secolul al XVI-lea documentele semnaleazã prezenta aici a unor specialisti în prelucrarea metalelor: Radu si Cretu – zlãtari (ai episcopiei) (D.I.R., Bucuresti, XVI-3; XVI-5), Constantin Cãldãrariul, surprinsi nu în procesul de productie, ci achizitionând ocine* si vii în jurul târgului (D.I.R., Bucuresti, XVIII-3). În secolul al XVII-lea este mentionat Dumitru Chioãraru, specilist în cusme si chivãre din metal, proprietar la Stãncesti (6 Km est de oras), prins în mari dificultãti cu fiscul. În zona orasului, un act din 17 mai 1652 îl mentioneazã pe Pãtru lãcãtusu ((D.I.R., Bucuresti, XVII-4).

b. Mestesugari în artã

Arta s-a dezvoltat de timpuriu în pãrtile Buzãului, fiind strâns legatã de edificiile religioase, de decorarea acestora, fie înterioarã, fie exterioarã, de casele si conacele boieresti, de cerintele venite de la curtea Tãrii Românesti.

Astfel, sfârsitul secolului al XVI-lea, orasul Buzãu adãposteste pe Luca din Cipru – episcop între 1583 – 1603, apoi mitropolit al Tãrii Românesti (1603-1629), caligraf, miniaturist de valoare (un evanghelier caligrafiat si ilustrat de el se aflã la Paris / Henri Bordier, Description des peintures et ornements contenus dans lea manuscrits grecs de la Bibliotheque Nationale, Paris, 1883, p.292-293). Nicolae Iorga, arãtând cât de mult arta cipriotului, cu rãdãcini adânci în Orientul armean, s-a asimilat traditiilor noastre artistice dând nastere unui curent valaho- cipriot mult mai deschis înfluentelor occidentale, descoperea mostenirea lui Luca în lucrãrile mesterilor iconari din pãrtile Buzãului.

Mesterii tipografi sunt atestati în preajma anului 1700. Astfel, Mitrofan, tipograf de talie europeanã, unul din ctitorii “Bibliei de la Bucuresti”, traducãtor poliglot si creator de texte originale evoluate, a fost un remarcabil reprezentant al epocii brâncovenesti. Încã din 1691 (anul alegerii ca episcop) a întemeiat vestita tipografie din încinta Episcopiei Buzãului (a sasea di Tara Româneascã), unde, timp de 12 ani (pânã în 1703), s-au tipãrit, printre altele, “Pravoslavnica mãrturisire” si vestitele “Mineie”, despre care Nicolaie Iorga afirma cã reprezintã “una dintre cele mai frumoase si mai importante producte ale tipografiei noastre”. Mitrfan este zetar, xilograf si gravor – semneazã cu înitialele M (itrofan) E (piscop) o vignetã aflatã pe fila 34, numerotatã, a octoihului tipãrit la Buzãu în 1700.

Alti zetari, îndreptãtori (corectori), legãtori, ucenici dintre localnici, rãmasi însã necunoscuti, pot fi amintiti pentru secolele XVII – XVIII (numele lui “Mãrinã” se desluseste din tesãtura complicatã a unui frontispiciu aflat pe fila 184 a Psaltirei din 1703).

Opere capitale pentru activitatea tipograficã de la Buzãu pot fi considerate Octoihul – 12 volume în folii, bilingv din 1698, si Triodul din 1700.

Începând cu 1705, arta tipograficã buzoianã întrã într-o stagnare aproape totalã pentru o perioadã ce depãseste un secol. Între 1743 -1745 si 1767 -1768 totusi, se tipãresc câteva cãrti de cult, de cãtre tipografi adusi din alte pãrti.

Cu toate aceste realizãri despre care am vorbit mai sus, în secolele XV -XVI procesul de diviziune socialã a muncii a cunoscut pentru orasul Buzãu o dezvoltare mai lentã decât în alte centre ale tãrii (ªtefan Olteanu, 1958). Pentru aceastã perioadã, specializarea în înteriorul mestesugului de bazã a rãmas la Buzãu restrânsã. Chiar si aparitia “bazarului” – piata permanentã – în jurul cãreia se gãseau diferite constructii: dughene, prãvãlioare, pivnite, magazii – mentionate în documente la 9 iulie 1575 (D.I.R., Bucuresti,XVI – 4), dovedeste nu atât calitatea produselor mestesugãresti, cât mai ales cresterea cantitativã a lor. Nicolae Iorga (1922) explicã rãmânerea în urmã a Buzãului, prin dependenta prea strânsã de Brasov “în al cãrui cerc de înterese se aflã”. La aceasta se adaugã alte cauze: jafuri, rãzboaie, ocupatii strãine (în 1462, lupta lui Vlad Tepes cu turcii are loc la Buzãu; timp de 30 zile tinutul întreg e devastat “si cu focul sabiei am pârjolit casele dusmanului”).

Asezarea orasului pe suprafata planã a terasei cu o expozitie sudicã, cu un sol fertil (conditii prielnice culturilor legumicole si agroviticole) a favorizat ridicarea unor puternice forte feudale locale; boierii, aservind tãrãnimea din regiune, i-au redat posibilitatea de a consuma produsele orasului.

În secolul al XVII-lea însã, se înregistreazã progrese reale; numele de mestesugari sunt tot mai numeroase în documente, are loc diversificarea continuã si cresterea productiei mestesugãresti, cu aparitia celei de-a doua piete permanante, numitã la 10 ianuarie 1624 “Târgul de Jos”, si cu un numãr mare de prãvãli în oras.

Multi mestesugari apar în documentele epocii în calitate de cumpãrãtori sau vânzãtori ai unor terenuri plantate cu vii, livezi, cereale pe care le lucrau angajând, probabil, muncitori cu platã sau le revindeau.

Astfel, la 16 aprilie 1578, Mihnea Turcitul porunceste judetului si pârgarilor orasului sã lase în pace “10 vieri din oras” ai episcopiei “de toate muncile si dãrile domnesti” (D.I.R., Bucuresti,XVI – 4). Aceasta pentru cã se întâlnesc si scutiri (ce-i drept, mai rar) pentru muncitorii si mestesugarii angajati în încinta episcopiei sau pe domeniul din jur – Vatra episcopiei. La 16 aprilie 1623, Radu Mihnea întãreste scutiri mai vechi “poslusnicilorstrânsi în jurul episcopiei” (D.I.R., Bucuresti,XVI – 4).

Obligatiile fiscale, mult mãrite la jumãtatea secolului al XVII-lea, produc printre mestesugari frãmântãri care se exprimã în acte de nesupunere si sustragere de la plata dãrilor. Astfel, în iulie 1645, când morile, înclusiv morarii, sunt obligati de Matei Basarab la darea talerului, mesterul de la moara mãnãstirii Menedic, de lângã oras, dã bir cu fugitii, iar moara se ruineazã (Arhivele Nationale Bucuresti, Mitropolia Tãrii Românesti, XXX/10). singura cale în stare sã le amplifice forta pentru luptã ar fi fost organizarea pe profesii, dar mestesugari buzoieni erau putini (chiar si în secolul al XVII-lea, în care, dupã cum am vãzut, s-a înregistrat o oarecare înviorare a activitãtii mestesugãresti. Totusi, în acest înterval de timp, Buzãul este unul dintre orasele de seamã ale tãrii, negustorul italian Bartolomeo Locadello situându-l în 1641 printre primele 5 orase ale Tãrii Românesti).

În 1655, Rãscoala seimenilor si a dorobantilor, cea mai însemnatã miscare socialã atestatã documentar în secolul al XVII-lea în Tara Româneascã, a avut un caracter antifeudal prin alãturarea tãranilor aserviti si a mestesugarilor din târguri, unii din ei chiar ocupând diferite functii în aparatul slujitoresc (***Istoria României, III, Bucuresti, 1964). Rãscoala a antrenat în vâltoarea evenimentelor si orasul Buzãu, printre participantii notati pe un act din vremea aceea, apãrând Stan pãdurarul, iuzbas, întâlnit la Buzãu în ajunul rãscoalei. De asemenea, dorobantii din zonã aveau sã participe cu contigente însemnate la aceastã ridicare împotriva abuzurilor feudale si a încercãrilor domniei de a supune la dãri fiscale categorii sociale pânã atunci scutite.

Tot în legãturã cu aceste dãri, Nicolae Iorga (1985) mentioneazã cã în secolul al XVII-lea, locuiau aici si soldati, cãlãrasi care plãteau dãri mai mici, fiindcã erau îndatorati la serviciul de cavaleri. Ei se aflau sub un cãpitan si iuzbasi si asezarea lor aicieste în legãturã cu primejdia unui atac din partea principilor transilvano-unguri.

De asemenea, tot pentru secolul al XVII-lea, Brebenie aminteste prezenta turcilor si rãzboaiele acestora cu rusii, cea ce duce la numeroase jafuri si distrugeri. Probabil cã aprecierile cãlãtorului turc Evlia Celebi asupra orasului Buzãu (“un oras foarte plãcut, împodobit cu vii si grãdini”) sunt anterioare acestor evenimente.

*

Ulterior acestei perioade destul de frãmântate din punct de vedere social, anii 1750-1830 consemneazã si o îmbunãtãtire în activitatea mestesugãreascã si un vizibil progres. Astfel, morãritulîsi perfectioneazã utilajul, numãrul morilor creste, productia este, de asemenea, într-o continuã crestere. De la 18 mori înstalate pe “gârla morilor” în secolele precedente, un raport din 5 octombrie 1817 înregistreazã 41 “roate” de moarã asezate pe 18 vaduri (Arhivele Nationale Bucuresti, Episcopia Buzãu, X/120), cele mai multe functionând cu câte 2 sau chiar 4 “roate”. Cele mai multe lori continuã sã apartinã Episcopiei (în 1819, Episcopia avea 7 mori cu câte 2 “roate” – Catagrafia episcopiei din 1819). Dintre mesterii morari, amintim pe Dinu Cãldãraru – “bas – mester între toti morarii de la Buzãu”, Radu – “vãtaf de morari ce este mai ales mester aici în Buzãu” (Arhivele Nationale Bucuresti, Episcopia Buzãu). Ca si în perioada precedentã, proprietarii morilor de pe iaz fac parte din bisericã, categoria boierilor mari, a boiernasilor, precum si din cea a cãpitanilor de rosii etc.

În cadrul activitãtii mestesugãresti, un rol important îl capãtã la sfârsitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, fabricarea pâinii. singura relatare dateazã din a doua jumãtate a secolului al XVIII-leasi ne vorbeste despre 3 brutãrii în plin centrul orasului (Arhivele Nationale Bucuresti, Episcopia Buzãu). D.Gh.Ionescu (1979) consemneazã câteva acte din fondul C.Sãrãteanu II/42 (Arhivele Nationale Bucuresti), în care pe un tabel din 1811, cuprinzând “prãvãliile” din judetul Buzãu impuse la plata întretinerii ostilor rusesti, se adaugã 2 simigerii în oras, 2 brutãrii la Niscov, una la Sãpoca, alta la Izvorul Dulce.

Ca numãr, dupã mori, urmau rachieriile – atestate documentar în 1765/2 si 1810/3, apoi în numãr mai mare; o statisticã din 1824 consemneazã 15 cârciumi, rachierii si bãcãnii (Arhivele Nationale Bucuresti, Episcopia Buzãu, LV/59); 2 mãcelãrii (scaune de carne) ale Episcopiei, scutite de orice dajdii .

În domeniul constructiilor, se înregistrezã progrese: Casa Vergu – Mãnãilã dateazã probabil de la sfârsitul secolului al XVIII-lea (1780) si apartinea familiilor Vergu si Mãnãilã, unite printr-o cãsãtorie, familii cu bogate traditii în comertul local si în dregãtorii. Foisorul cu un pinten în bordura strãzii, pridvorul si stâlpii de sustinere dintr-un singur trunchi reânvie stilul popular al caselor din vechiul târg. Ca piese principale mai pot fi amintite: pivnita, din cãrãmida epocii, cu nise în pereti si tavanul pe grinzi groase de stejar. În general, clãdirea este în stilul caselor tãrãnesti dela munte.

Alte constructii din aceastã perioadã sunt: “o cârciumã de piatrã a Episcopiei” (1759) (Arhivele Nationale Bucuresti, Episcopia Buzãu), podul umblãtor peste râu (1758), înlocuit cu unul de vase în 1790, biserica si spitalul Gârlasi (1792), al treilea în Tara Româneascã dupã “Coltea” si “Pantelimon” din Bucuresti, însã mai mic decât acestea; un atelier “ce lucreazã lumânãrii de cearã albã”.

Alti mestesugari buzoieni sunt: 7 cojocari, 2 lumânãrari, 1 abagiu, 1 lemnar, 1 fierar, 1 pieptãnar, 1 sfijãr, 2 sãpunari, 1 boiangiu, 2 dulgheri, 1 tinichigiu (Arhivele Nationale Bucuresti, Episcopia Buzãu, ms.172).

Pe domeniul feudal al Episcopiei din imediata apropiere a orasului, mestesugurile îsi restrâng activitatea la serviciile de curte, în timp ce muncile pe mosie sunt practicate de tigani – robi.

c. Comertul (negotul) buzoian

Important este de precizat, încã de la început, cã negustorii vor fi aceia care, prin numãrul si activitatea lor, permanentizeazã târgul, imprimându-I de-a lungul secolelor, caracterul sãu urban.

La baza dezvoltãrii comertului buzoian, au stat resursele social-economice ale zonei, densa rãspândire geograficã a asezãrilor omenesti, ca si factorii istorici (prinderea Buzãului în cele mai importante si de anvergurã evenimente ce s-au succedat în timp istoric: formarea poporului român, descoperiri arheologice, nãvãlirile popoarelor migratoare, rãscoale). Se adaugã si imaginea corectâ de unii cãlãtori strãini cu privire la oras, ceea ce a oferit înformatii atât în înteriorul granitelor tãrii, cât si în exteriorul acestora.

Pe baza datelor toponimice continute în documentele secolelor XIV-XVI, s-a stabilit cã în înteriorul celor douã provincii istorice – Oltenia si Muntenia, Buzãul avea înaintea sa, cu densitãti maxime ale asezãrilor omenesti, doar judetele oltene Mehedinti si Gorj.

Pe primul loc se situa comertul cu cereale, cu piatã mare de desfacere la Buzãu, la care se pot adãuga cele de la Mizil si Cilibia. Aceastã situatie este întãritã si de cresterea numãrului morilor de apã atestate documentar în întregul bazin hidrografic al Buzãului si, mai ales, în zona orsului. Însã, nici tinutul buzoian nu a produs cereale peste nevoile proprii; de aceea comertul acestor produse cu Brasovul în secolele XV-XVI a fost aproape înexistent.

Cerealele, mai mult de jumãtate, se vindeau pentru export în diferite tãri ale Europei. Comertul cu cereale se practica mai ales de negustorii români care, de fapt, se situau pe primul loc în viata comercialã a orasului, pe locul doi situându-se negustorii evrei, care practicau mai ales ceasornicãria si negotul de postavuri si mãruntisuri (G.G.Dumitrescu, 1926).

Una din mãrfurile valorificate de negustorii buzoieni pe piata Brasovului (sec. al XVI-lea) era datã de animalele pentru tãiere (comertul cu vite).

De asemenea, în a doua jumãtate a secolului al XVI-lea, trimisI din transilvania vin la Buzãu pentru a culege în formatii din sud-est, precum si despre piata orasuluisau despre productia de vinuri din regiune. Pentru sasi, astfel, Buzãul era “Bozawarkt” sau “Bussenmarkt” (N. Iorga, 1985). Tot N. Iorga aratã cã, asa cum am mentionat într-un subcapitol anterior, “comertul n-a fost niciodatã prea viu în Buzãu”, în sensul cã aici veneau brasoveni sã cumpere vinuri, iar târgovetii buzoieni mergeau în orasul sãsesc “cu peste, mai mult peste de Dunãre, pe care-l aduceau din Brãila”.

În ceea ce priveste comertul cu peste, acesta apare mentionat în descrierile cãlãtorilor strãini. Astfel, Francesco sivori, pe care Petru Cercel (1583 – 1585) îl gratificase cu beneficiile rezultate din zeciuiala dãri;or judetului Buzãu, aratã în “Memorialul” sãu cã adunase din dijme, vãmi, pescãrii si saline, timp de aproape doi ani, 40 000 de scuzi. Pe aceeasI directie a comertului cu peste, Achacy Taszycki, secretarul soliei poloneze, trecând în 1640 spre Constantinopol, scrie: “râul Buzãu are mult peste, mai ales stiuci mari, chiar au prins una, în semn de bun venit, era latã cât un vitel mic si lungã cât trei vitei”. În sprijinul acestei situatii se adugã faptul cã pe lângã apa râului, în spatiul de luncã dintre târg si râu erau amenajate helesteie în care, atrãgânde puiet si apã din râu, se cresteau mari cantitãti de peste.

Registrele orasului Brasov au însemnat si localitãtile de provenientã a participantilor la comertul exterior: 30, din care 13 târguri si 17 sate. Dintre cele 13 târguri fãceau parte si Buzãul (Brãila, Bucuresti, Buzãu, Câmpulung, Curtea de Arges, Floci, Gherghita, Pitesti, Rm. Vâlcea, Rusii de Vede, Slatina, Târgoviste, Târgsor). În fruntea centrelor promotoare ale comertului exterior se situau, în 1503, Târgsorul (cu 83 de transporturi), Câmpulung (cu 73), Târgovistea (cu 67), Buzãul (cu 61) si Gherghita (cu 27), care asigurau, împreunã, 66,5 % din totalul transporturilor (301 din 452) efectuate în acel an. Astfel, în 1503 orasele Tãrii Românesti concentrau peste 80 % din exportul, importul si tranzitul efectuat de negustorii munteni cu destinatia Brasov. Aceste târguri îndeplineau acelasI rol si de-a lungul secolelor XIV – XV. Tot în legãturã cu comertul exterior, înteresati de dezvoltarea acestuia erau boierii. De exemplu, N. Iorga a descoperit în arhivele Cohalmului (azi Rupea – Brasov) o chitantã provenind de la boierii de Buzãu, ajunsI acolo, în mai 1585: “unii ca pribegi, altii ca negustori” (N. Iorga, “Studii si documente”, V, nr.44).

Secolul al XVI-lea aduce dovezi în legãturã cu locurile de târg amenajate pentru desfacere: prãvãlii sau dughene. Astfel, actul din 1525 scuteste Episcopia si alte mãnãstiri de datul vinãriciului pentru produsele domeniale aduse pe piata orasului (D.I.R., Bucuresti, XVI-1). În 1586, Mihnea Turcitul iartã de acelasI impozit metohul cãlugãrilor greci de la simon – Petru din Athos (D.I.R., Bucuresti, XVI-5). Alte “prãvãlii cu locul lor” din oras ajung în proprietatea Episcopiei la 21 iunie 1586 (D.I.R., Bucuresti, XVI-4). Biserica popii Mihai (Negutãtori, Negustori sau Greci azi) întrã la 16 februarie 1585 în stãpânirea unei prãvãlii situate în bazarul târgului (D.I.R., Bucuresti, XVI-5).

În ceea ce priveste prãvãliile si locurile de rpãvãlii ale orãsenilor, datele sunt putine. Cea mai veche mentiune o aflãm cuprinsã în cartea episcopului Luca cipriotul, datatã 16 februarie 1585, prin care se spune cã negutãtorul Petru cel Bãtrân si-a lãsat, înainte de moarte, prãvãlia din bazar bisericii popii Mihai-Negutãtori (D.I.R., Bucuresti, XVI-5). Un hrisov al lui Mihnea Turcitul aminteste despre “prãvãliile lui Cretu din orasul Buzãu”, construite din material recuperat prin demolarea caselor postelnicului Stoica din Cârpesti (D.I.R., Bucuresti, XVI-5).

În acest timp (secolul al XVI-lea), Buzãul se afla pe locul doi între orasele din Tara Româneascã în care se afla o piatã permanentã – bazarul (D.I.R., Bucuresti, XVI-4), unde se concentreazã în mare parte comertul orãsenesc, ceea ce presupune un numãr mare de pivnite, dughene, prãvãlii în care se adunã si se redistribuie mãrfurile de cãtre negustori si ajutoarele lor.

d. Relatiile cu Brasovul

Ca o rezultantã a activitãtii comerciale buzoiene, se remarcã relatiile cu Brasovul, foarte strânse în aceastã perioadã, si care se constituie într-un element ce meritã a fi analizat separat.

Aceste legãturii comerciale ale Buzãului cu Brasovul se realizase prin Pasul Buzãului si al Teleajenului si sunt considerate de istorici cu mult mai vechi decât actul din 28 iunie 1358.

Aceste relatii se dezvoltã în a doua jumãtate a secolului al XIV-lea si în prima jumãtate a secolului al XV-lea, o datã cu cresterea populatiei, a productiei obtinute prin munca tãranilor dependenti de pe domeniile feudale, cu baterea monedelor proprii si cu reglementarea operatiunilor de schimb.

În regiunea montanã, parcurgerea drumului Buzãului prezenta numeroase dificultãti, fiind folosit mai ales în cursul secolului al XVI-lea. Capacitatea de circulatie a drumului Buzãului este atestatã de: salvaconductul emis de Vlad Tepes în 1476 si de scrisoarea marelui vornic Cazan, adresatã prin 1480-1482 brasovenilor cãrora le cere sã deschidã Prahova si Teleajenul, deoarece “tara noastrã nu poate rãmâne numai cu douã cãi” (Rucãrul si Buzãul).

În 1688 si 1723-1724, tricesima se percepea în zona Brasovului pe drumurile: Bretcu, Buzãu, Timis, Bran.

Relatiile negustorilor buzoieni cu Brasovul sunt puse în evidentã prin întermediul documentelor din secolul al XV-lea, când sunt surprinse în neântelegere cu care sunt confruntati la Brasov. Cel dintâi negustor buzoian, despre care se aminteste într-un document din 1482-1487 cã ar fi fost omorât de niste râsnoveni într-o încãierare, este, ginerele lui Voinea din Buzãu.

In decursul secolului urmãtor (al XVI-lea), comertul Tãrii Românesti si Moldovei cu Brasovul creste spectaculos, participarea orasului Buzãu fiind foarte activã. Conform registrelor brasovene, Buzãul se situeazã în aceastã perioadã între cele 7 orase fruntase în Tara Româneascã. În negot, pestele a constituit elementul principal pentru export. Din Brasov, negustorii buzoieni aduceau produse manufacturate, despre care existã însã date vagi: mãruntisuri, unelte mestesugãresti si agricole, obiecte de îmbrãcãminte, încãltãminte, oniecte de uz casnic, postavuri de Brasov, pânzã sãseascã, postavuri apusene, blãnuri, ceasuri, vase de cult, cãrti etc, multe dintre ele fiind cãutate de locuitorii cu venituri mari din rândul boierilor clerului “înalt sau al acelor mosneni” urmasi de rãzboinici (N. Iorga, 1918).

Se remarcã pentru aceastã perioadã lipsa în oras a marilor negustori comercianti în mãsurã sã încarce într-un transport, mãrfuri valorând peste 10 000 aspri (D.Gh. Ionescu, 1979). Printre cauzele care au determinat aceastã situatie se pot aminti: starea de nesigurantã în care se aflau des negustorii buzoieni, asezate “in drumul vãpãii”, lipsa de capital pe piata buzoianã etc. În legãturã cu aceastã din urmã cauzã, trebuie amintitã aparitia capitalului cãmãtãresc, prin supusii Portii: turci, evrei, gelepi (documentul din 29 august 1575: D.I.R., Bucuresti, XVI-4). Printr-un alt document din 1578, Mihnea Turcitul întãreste lui Lupsa ocinã în Bãbeni, relevând tranzactii cãmãtãresti înainte de jumãtatea secolului al XVI-lea (D.I.R., Bucuresti, XVI-4). Pentru secolul al XVII-lea, acuzati de camãtã Jipa bãcanul si Ghinea cupetul (Arhivele Nationale Bucuresti, Episcopia Buzãu, XXX/26). Aceste tranzactii cãmãtãresti au avut urmãri grave asupra dezvoltãrii capitalului comercial, necesar economiei de scimb.

Odatã cu înstaurarea dominatiei turcesti, viata economicã din Tãrile Române sI-a încetinit avântul, mai ales dupã 1568 (introducerea monopolului otoman asupra produselor românesti).

Cu toate acestea, contributia orasului Buzãu la dezvoltarea relatiilor economice si sociale între cele trei Tãri române, în secolele XV –XVII, este substantialã. În comparatie cu celelalte 14 cente urbane din Tara Româneascã, prinse în acelasi înterval de timp în comertul cu Brasovul, datele îl aseazã, din punct de vedere valoric, pe locul 5, iar în privinta numãrului transporturilor si participantilor, pe locul 4. Orasele Câmpulung, Târgoviste, Târgsor si Gherghita îl depãsesc valoric numai pentru cã realizeazã avansul din sumele mari implicate în comertul de tranzit cu mãrfuri orientate si apusene.

Dupã 1568, comertul oficial continuã sã se facã, dar orientat spre Constantinopol, mai ales de levantini (greci, turci, armeni). Datoritã asezãrii sale, în centrul unei bogate regiuni, cu posibilitatea desfãsurãrii unei vii activitãti comerciale de import si export, orasul Buzãu aputut trezi înteresul unor oameni de afaceri din bazinul rãsãritean al Mediteranei. Astfel, o atestare a negustorilor ciprioti la Buzãu, o gãsim la sfârsitul secolului al XVI-lea în jurnalul cãlãtoriei lui Harrie Cawendish, întocmit de Fox, însotitorul sãu la întoarcerea din Constantinopol, dupã ce traverseazã Dunãrea si trec prin Bãrãgan, ajung la Buzãu, unde întâlnesc negustori greci-ciprioti de la care s-au aprovizionat “mult mai bine” cu merinde necesare drumului106.

În cursul secolului al XVII-lea, în ciuda dificultãtilor prin care trece (devastãri, dominatia otomanã), dezvoltarea economicã de schimb n-a fost întreruptã, ci numai stagnatã în anumite perioade. Astfel, si comertul cu Brasovul slãbeste în întensitate, dar se mentine.

De asemenea, în secolul al XVII-lease dezvoltã comertul întern. Mestesugarii locali sunt mult mai numerosI; de asemenea gospodãriile tãrãnesti, mestesugarii satelor si chiar cei de pe domeniile feudale boieresti sau mãnãstiresti (D.I.R., Bucuresti, XVI-4). La viata comercialã participã si boieri, boiernasI si stãpâni de ocini. Caloian, grec de origine, citat la 8 ianuarie 1689, este cupet si apoi detine si slujba de cãpitan al orasului (Arhivele Nationale Bucuresti, Episcopia Buzãului, I/23 si 24).

Prin numãrul populatiei (500 de case), prin continuarea legãturilor cu Brasovul, secolul al XVII-lea înseamnã pentru orasul Buzãu o pronuntatã întãrire a vietii economice, în care mestesugurile si comertul (100 de prãvãlii) cunosc o nouã dezvoltare: în locul vechiului bazar de altãdatã, orasul are acum douã târguri de sus si de jos (10 ianuarie 1624 – D.I.R., Bucuresti, XVI-4). În Târgul de Jos, lângã care se afla si Oborul se desfãsura schimbul de produse între munte, deal si câmpie, dintre sate si târgoveti, mai ales în “zilele de târg”.

Pentru negustorii locali mari si mici, existã îndicatii documentare care le adaugã pe lângã nume, specialitatea – bãcan, selar, mãtãsar, pitar, mãrgelar – ceea ce marcheazã un progres vizibil si diversificarea negotului buzoian. De exemplu, Zota negutãtorul, cu bani câstigati din comert, achizitioneazã ocine, moarã, vii în satele din preajma orasului (Poenari – azi satul Clinciu, com. Vernesti, Potoceni), plãtind galbeni, boi sau vedre de vin (D.I.R., Bucuresti, XVI-1).

Aceastã crestere a comertului buzoian în secolul al XVII-lea, duce la organizarea unei zãrãfii, unde cei amestecati în afaceri sau în comert puteau sã schimbe moneda sau sã împrumute bani cu dobânzi de camãtã. Primul “bancher” întâlnit pe la 1666 este Iancu Zarafu ot Buzãu (Arhivele Nationale Bucuresti, M – rea Banu, III/3).

În acest înterval de timp, milti negustori buzoieni erau posesori ai unor proprietãti agro-viticole în zona apropiatã orasului. Apoi, pãtrunderea grecilor levantini în a doua jumãtate a secolului al XVI-lea, precum si în secolul al XVII-lea în orasul Buzãu si în împrejurimi, diminueazã participarea elementului românesc la noul comert oriental.

Din prezentarea acestui subcapitol, observãm cã negotul a avut un rol hotãrâtor în dezvoltarea orasului, pentru cã acesta dãdea viatã si aspect urbanistic asezãrii.

e. Drãgaica

Asadar, în secolul al XV-lea resedintã episcopalã, oras domnesc, cu activitãti comerciale si mestesugãrtesti, înconjurat de vii, grãdini si ogoare, în secolul al XVI-lea cu piatã de mãrfuri, mahalale, mestesugãrii si negustorii, prãvãlii, case si reprezentanti domnesti, Buzãul apare în secolul al XVIII-lea în plinã activitate economicã, socialã si administrativã.

Pe lângã “bazar”, Târgul de Jos si Târgul de Sus, în a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea, odatã cu pãtrunderea capitalismului în tara noastrã, vechea vedee “Târgul de Sânziene”, faimoasa Drãgaicã de pe Penteleu coboarã lângã oras. Prima mentiune despre existenta Drãgãicii lângã oras o avem din 26 august 1778, când Alexandru Ipsilanti cedeazã Episcopiei veniturile târgului (Arhivele Nationale Bucuresti, Episcopia Buzãului).

La început, scopul târguluiera desfacerea lânii si se tinea în iunie, dupã tunderea oilor.

Treptat însã, ca urmare a asezãrii sale la încrucisarea drumurilor care leagã drumurile transilvãnene cu porturile de malul drept al Dunãrii, nota specificã, pânã dupã 1800, a fost datã de comertul extern si de tranzit. Cel mai activ era comertul cu mãrfuri dintre Buzãu si Brasov, unul dintre marii comercianti cu afaceri la Buzãu fiind M. Tumbru (D.Gh. Ionescu, 1979). La Buzãu era în aceastã perioadã si un sediu al unui oficiu tricesimal (un fel de burtã a monedelor în circulatie). Negustorii din Bucuresti, Ploiesti si Brãila veneau în Drãgaicã fie pentru a-sI desface propriile mãrfuri, fie sã-sI procure mãrfuri aduse din afarã. În târg erau antrenati si mestesugarii buzoieni.

La 24 iunie se sãrbãtorea (si încã se mai sãrbãtoreste) Ziua Drãgãicii. Altãdatã genera la poalele Penteleului manifestãri artistice spectaculoase prin îmbinarea muzicii, dansului si poeziei.

Mai târziu (in 1892), în târg se tranzitau “vite cornute,mai ales cai, apoi trãsuri, lemnãrie, tesãturi, cismãrie, obiecte de rudãrie, precum si mãrfuri de brasovenie, lipscãnie, marchitãnie, hãinãrie, marchanterie, bãcãnie etc”. Odatã cu înfiintarea cãilor ferate, târgul va decãdea din an în an. La 29 iunie se va muta la Mizil, cu acelasI nume si aceleasI mãrfuri, dar va fi mult mai mic.

Oricum, este de subliniat rolul cultural pe care l-a avut si îl are Drãgaica buzoianã, aceasta contribuind la comuniunea de limbã, artã, culturã, economie în aceastã regiune de întrepãtrundere a trei provincii: Muntenia, Transilvania si Moldova.

D.Gh. Ionescu (1979) explicã foarte clar lupta pentru supravietuire a târgului Drãgãicii. Marile si bogatele mãnãstirii din apropiere, în întentia de a acpara economia orasului, s-au arãtat gata sã distragã bâlciul: la 26 august 1778 Al. Ipsilanti dã Episcopiei adnâministratia bâlciului, veniturile sale, dreptul de monopol asupra desfacerii produselor alcolice, înterzicând totodatã dregãtorilor domnesti orice amestec. Episcopia nu întelege însã rolul târgului de întermediar între produsele locale si pietele înterne si externe si întentioneazã sã opreascã avântul Drãgãicii: l-a depãrtat cu peste 3 Km la vest de oras pe mosia Bãncesti (a Episcopiei), solicitând în 1797 desfiintarea lui. Drãgaica este ulterior scoasã ed sub administratia Episcopiei, e readusã în oras, iar veniturile sunt cedate Casei Copiilor Orfani.

În primele trei decenii ale secolului al XIX-lea activitatea Drãgãicii, întreruptã de ocupatiile strãine si de epidemiile de ciumã dintre 1806 – 1829, nu se mai ridicã la nivelul atins în secolul precedent.

În bâlci continuã sã se desfacã mãrfuri locale sau importate, dar, cu toate cã e numit “cel mai mare târg în care se adunã tot alisverisul din toatã tara si din alte locuri mai îndepãrtate”, operatiunile sunt în descrestere, datoritã extinderii comertului de tip nou si depãrtãrii bâlciului de oras.

“Ziua de târg” ce se desfãsura duminica în “Oborul orasului”, frecventatã de oameni din regiunile învecinate, creste în importantã.

Rãzboiul ruso-turc (1806-1812) mutã si târgul sãptãmânal la Niscov, de unde va reveni în 1813 (pentru evolutia ulterioarã a Drãgãicii a se consulta B. Iorgulescu, “Dictionarul geografic, statistic, economic si istoric al judetului Buzãu”, Stabimentul grafic SOCEC, Bucuresti, 1982).

Hanurile. În perioada destrãmãrii feudalismului apr si se dezvoltã hanurile, legate tot de activitatea comercialã (locuri de popas ale negustorilor, ale boierilor si ale altor categorii sociale care veneau în oras sã facã negot sau orice altã activitate economicã sau de altã naturã).

Cele mai vechi hanuri au apartinut Episcopiei. Unul, construit înainte de 1787, era situat acolo unde se aflã astãzi ªcoala Sanitarã. O descriere contemporanã îl aratã din cãrãmidã, cu trei odãi în dos, la parter, o prãvãlie mare la ulitã, o pivnitã, un foisor deasupra “gârliciului”, acoperit cu olane. Celãlalt, construit prin 1797, se afla în actualul Cartier Obor si avea trei camere sus, pãlimar### si foisor, iar jos douã prãvãli, odaia cârciumii, pivnitã si curte (Arhivele Nationale Bucuresti, Episcopia Buzãului, LXXXI/26).

Cu timpul, numãrul hanurilor creste, urmele unora identificându-se pe strada Al. Marghiloman (fosta Dobrogeanu Gherea). Alãturi de scoala nr.5 de azi, se afla hanul Mãnãstirii Banu. Se mai pot adãuga hanul boierilor Hrisoscolei, cel al lui V. Anastasiu si hanul lui Sãndulache.

În a doua jumãtate a secolului al XIX-lea se dezvoltã hotelurile, însã hanurile îsI continuã activitatea la Buzãu pânã dupã primul rãzboi mondial.

3.3.2.Evolutia teritorialã si urbanistic

Strâns legatã de dezvoltarea economicã si socialã a orasului, este evolutia teritorialã si urbanisticã, de nelipsit în analiza istoricã a unui oras.

Faza preorãseneascã a târgului Buzãu este consemnatã pentru secolele al XIII-lea si al XIV-lea.

Tranzitia cãtre faza orãseneascã începe cu amenajarea unei piete mai mari putin spre vest, azi Piata Daciei (vezi Planul Orasului Buzãu). Spre nord se adaugã Oborul sau dejugãtoarea, limitat de iazul mosilor, iar mai târziu (secolul al XVIII-lea) de Ceairul EpiscopieiSpre vest este Crângul, care mai târziu va fi transformat si va deveni cartier. Spre sud-est erau case, curti, grãdini, dincolo de care se întindea hotarul târgului cu ogoare, livezi, vãi, vii, frânete, helestee si pãdurea. În piata orasului se desfãsura un activ trafic de mãrfuri favorizat si de calmul politic al secolelor al XIII-lea – al XIV-lea. Participantii la comert erau negustori români si germani. În acelasi context, trebuie sã mentionãm faptul cã Buzãul a fost înclus de timpuriu în punctele vamale.

Dupã cum se poate observa în schitele cu evolutia teritorialã a orasului, în reteaua stradalã a vechiului târg se resimt înfluente transilvane (o piatã centralã din care se ramificã radiar strãzi).

În secolele XIV-XV asezarea se extinde, pãdurea retrãgându-se spre vest. Ca o consecintã a acestei dezvoltãri teritoriale se remarcã înstalarea Epscopiei în nord-vest, spre iaz, iar a mãnãstirii Banu “den jos de târg”.

În secolul al XVI-lea, teritoriul orasului a crescut prin danii, cumpãrãri si silnicii, domeniul feudal fiind denumit “Vatra Episcopiei”. Potrivit datelor unei hotãrnicii# din secolul al XVII-lea (Arhivele Nationale Bucuresti, Episcopia Buzãului, XXV/14), hotarul de atunci dintre Episcopie si târg era de la Iazul Mosilor, printre blocurile din “Obor”, se continua pânã la Tribunal – Casa de Culturã – Bulevardul Unirii – Bariera Ploiesti.

Prezenta domeniului bisericesc în apropierea târgului va fi un obstacol în extinderea spre nord si vest, legãtura cu iazul morilor si cu râul Buzãu generând mereu conflicte.

“Crângul”, braniste domneascã (vezi subcapitolul despre fitonime din capitolul privind toponimia orasului), cedatin mare parte Episcopiei, a fost protejat ca urmare a regimului sever de administrare.

În secolul al XVII-lea apare în documente “Târgul de Jos”, ca urmare a întensificãrii activitãtilor economice si cresterii teritoriale în spatiul dintre vechea halã si iazul morilor.111 Forma orasului este alungitã spre est si vest, ca urmare a directiei drumurilor principale de acces.

În secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, un factor de bazã în creasterea orasului (implicit a pietei acestuia) este activitatea mestesugãreascã. Apar locuinte ale unor târgoveti îmbogãtiti din comert, ale unor mestesugari sau boiernasI din regiune: conacul cãpitanului Caloian în Brosteni (1700) (azi strada V. Caloian), curtea lui Hagi Constantin (1717), cuprinsã în spatiul actual dintre Piata Daciei si strada Ostrovului.

Pânã la 1765, întregul teren al acestuia se acoperise de cârciumi, brutãrii si prãvãlii, bãcãnii, o povarnã#, o rachierie, 7 case de locuit si un edificiu religios (Biserica “Sf. Îngeri”).

La 1780 este construitã casa Vergu-Mãnãilã; la 1765 proprietatea vistierului Vergu se întindea spre nord pânã unde se aflã acum Baia comunalã, având o cârciumã si o brutãrie.

Biserica Banu (vezi subcapitolul “Cultura orasului Buzãu”) se întindea domeniile în nordul orasului, pânã la actuala strada Cementei; avea un arman cu case, magazii, pivnite, poverne de rachiu, soproane, grajduri, cârciumi.

Ulita târgului (mai târziu Ulita Mare, Strada Mare, acum Strada Cuza Vodã) strãbãtea orasul de la vest cãtre est, de la Crâng pânã la Obor. Cele douã mãnãstiri de atunci (Banu si Episcopia) erau distantate de târg si unite printr-o ulitã (azi Strada Bistritei) perpendicularã pe Ulita (Drumul) Târgului.

Aceastã dezvoltare teritorialã echilibratã este în evidentã si de o serie de documente si însemnãri ale unor cãlãtori strãini. Astfel, în secolul al XV-lea – al XVI-lea, orasul Buzãu este denumit “oppidum” (I. Bogdan, 1905). În iulie 1589, odatã cu efectuarea unei cãlãtori în Tãrile Române, englezul Cavendish vede Buzãul “mare, cu casele de lemn”, bine prins în comert113. În octombrie 1600, aceleasI documente consemneazã impresiile hatmanului polon Zolkiewski despre Buzãu: “mare, cu multe biserici si mãnãstiri mai ales din cãrãmidã”. În pragul secolului al XVII-lea, numele orasului Buzãu apare în actele înterne cu apelativul “castrum” (actele erau redactate în limba latinã).

Perioada destrãmãrii feudalismului (1750 – 1821), spre deosebire de perioada anterioarã, nu marcheazã progrese reale în dezvoltarea urbanisticã a orasului Buzãu.

Rãzboaiele din 1736-1739, 1768-1774, 1787-1792 n-au fost prielnice dezvoltãrii orasului. În rãzboiul ruso-turc (1806-1812), Sapran Oglu, care se afla cu trupele asle la Brãila, atacã si îndepãrteazã pe rusii din Buzãu, pustiind orasul în anul 1806. Se adaugã si pagubele produse în 1802 de cutremurul din acel an.

În aceastã epocã a fanariotilor (1716-1821), trebuie sã mentionãm si câteva realizãri ale orasului: biserica înãltatã de Maria Minculeasa în 1780 (biserica Gârlasi), conacul Hrisoscoleilor, zidit tot în apropiere de biserica GârlasI, dupã 1821, în stil neoclasic, cu ziduri groase si cu douã paliere.

La sfârsitul acestei perioade, Buzãul apare, ca mai toate orasele prãdate ale Munteniei, cu aspectul sãrãcãcios ale unor sate mai mari, situat printre târguri (consemnare fãcutã de D. Gh. Ionescu, 1979).

Orasul nu va rãmâne însã la acest stadiu, ci se va dezvolta si ca urmare a tratatului de la Adrianopol, dar si ca urmare a unei mai bune si eficiente valorificãri a resurselor orasului (lunca râului Buzãu, terasele, pozitia geograficã favorabilã).

3.3.3. Cultura orasului Buzãu (1300-1821)

Climatul epocii ( cu privire specialã la secolul XVII – XVIII)

Se sub imperiul a patru mari puteri – Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus si Regatul Prusiei. Rivalitãtile dintre ele atrag Principatele în diferite aliante si rãzboaie (rãzboiul austro-turc 1735-1718, rãzboiul austro-ruso-turc 1735-1739, rãzboiul ruso-turc 1768-1774, rãzboiul austro-ruso-turc 1787-1792, rãzboiul ruso-turc 1806-1812).

Vechea culturã legatã de bisericã si clasa feudalã este înlocuitã cu una nouã-laicã si democraticã. Este folositã tot mai mult limba românã ca limbã de culturã scrisã, de unde rezultã întãrirea comunitãtii de limbã a poporului român si a unitãtii sale spirituale si etnice.

Cultura orasului Buzãu în perioada 1300 – 1821

Valea râului Buzãu, atât de vestitã din punct de vedere etnografic, cu baladele din jurul Penteleului, cu bisericute sãpate-n stâncã dupã o arhitecturã proprie, Valea Slãnicului atât de plinã de legende despre Negru-Vodã si Vintilã Voievod din Slatina, Valea Niscovului cu fortificatii si santuri din vremuri de rãatriste, cetatea de la Berca – toate au contribuit la îmbogãtireagraiului, a cântecului popular, a obiceiurilor folclorice laice sau religioase, a ocupatiilor traditionaleale locuitorilor.

Astfel, târgul si mai apoi orasul Buzãunu au rãmas strãine valorilor spirituale de origine ruralã, critalizându-si treptat elementele sale proprii. Se remarcã astfel morile de apã de lângã oras, constructii care implicã mestesugul prelucrãrii pietrei, lemnului, al metalurgiei, la care se adaugã notiuni de tehnicã înginereascã si arhitecturã.

Buzãul are si monumente cu specific demn de luat în seamã. Este vorba de complexul arhitectonic din încinta Epicopiei, cu biserica-catedralã în întregime din cãrãmidã, coloana chiliilor din piatrã originalã – ctitorie a mesterilor anonimi. Constructia se presupune cã dateazã din timpul lui Matei Basarab (1623 – 1654). Pisania din 1650 pune însã cu mult mai înainte începuturile clãdirii “arsã si stricatã de pãgâni” (Catalogul manuscriselor românesti, IV, 1062 – 1830, Bucuresti, 1967).

Mãnãstirea Banu, construitã în 1593 de Andronic Cantacuzino, apartine secolului al XVI-lea si prin componentele arhitectonice: dimensiuni reduse, plan trilobat, o oarecare tendintã spre verticalitate s. a. .

În ceea ce priveste scolile si învãtãtura în general, pentru secolele XIV – XV nu se pot face deductii. Întrucât orasel începuse sã fie prins în activitãtii economice, dintre care cele comerciale reau predominante, se presupune cã cei amestecatii îsi însuseau unele cunostintele elementare de scris – citit si socotit în limba românã, în “scolite” din biserici din oras sau din satele vecine (Cucuteni, Lipia, Mãrãcineni).

Pentru începutul secolului al XVI-lea, o datã cu înfintarea Episcopiei, a cãrei juristictie se va extinde în curând peste patru judete(Buzãu, Brãila, Râmnicu Sãrat, Secuieni), nevoile de cult, cancelariile si administratiei cereau oameni înstruiti. Astfel, functionau scolii de slavonie pe lângã biserici din oras, schituri mãnãstiride lângã oras. Acest lucru e atestat si de nume pur românesti de grãmatici, logofeti, preoti semnslsti în documentele epocii: 13 aprilie1513 – Tetiu din Pâcleni – Buzãu, ispravnic, redacta un act la Oltenita (D. I. R., B., XVI-1); Dumitru grãmatic din Lipia apare ca martor într-un act din 5 ian. 1549 (D. I. R. , B., XVI – 2).

Nu trebuie uitat faptul cã folosirea limbii slave nu a putut întrerupecomplet niciodatã întrebuintarea scrisului în limba românã. Primul text scris în limba românã, ajuns la noi, este un act particular întocmit în apropierea orasului; un zapis, prin care Bãlãnel cumpãrã împreunã cu altii ocina în Dedulesti (Potoceni) si o roatã de moarã la Rosiul. Documentul este scris de preotul Grindina, în iunie 1592. (Originalul românesc pe hârtie, deteriorat, cu douã peceti aplicate, se aflã la Academia Românã, sub cota CXLVI /183 – D.I.R., B., XV – 6).

În secolul al XVII-lea creste uimitor numãrul actelor ce se scriu în limba românã prin satele judetului, în general de oameni cu origine modestã, asa cum aratã documentele.

La sfârsitul secolului al XVII – lea, la Buzãu se înfinteazãtipografia domneascã, pe lângã Episcopie de cãtre Constantin Brâncoveanu, în anul 1691. Dintre oamenii înstruiti ai tipografiei îl putem aminti pe Mitrofan – zetar, corector, prefatator. Prima tipãriturã iesitã la Buzãu a fost lucrarea lui PetruMovilã – “Mãrturisirea ortodoxã” (1691,1699), în versiunea româneascã a lui Radu Greceanu. Alte tipãrituri de mare circulatie au fost cele douã editii ale Plastiri – prima în 1701, a doua în 1703. Tipãriturile buzoiene din epoca de glorie a tipografiei (1691 – 1704), comparate cu alte produse similare din epocã, se situeazã la cel mai înalt nivel atât prin facturã cât si prin elementele decorativece le împodobesc paginile (chenare, frontispici, foi de titlu, vignete).

Dupã 1708, tipografia de la Buzãu nu mai scoate aproape nimic. Orasului I-a lipsit, în secolul al XVIII-lea, o burghezie prosperã, iar episcpii, unii de origine greacã, nu se mai preocupã re rãspândirea culturii în limba românã.

Grecii au la dispozitie scoli în limba proprie si douã din cele patru biserici ale orasului (Banu, Greci). Unele cãrti sunt dãruite, altele se vând. În biblioteca liceului “B.P. Hasdeu” din Buzãu, Nicolae Iorga a vãzut prin 1902 un exemplar din “Pravila” lui Matei Basarab, tipãritã la Govora în 1640, împreunã cu “Carte sau Luminã”, tipãritã la Snagov în 1699 (N. Iorga, studii si docmente, XXI, Bucuresti, 1913).

Cultura buzoianã a fost favorizatã si de asezarea orasului alãturi de alte centre (Buzãu, Craiova), unde au fost înfintate scoli de cãtre domni fanarioti, înfluientati de iluminism care ajunsesesi la noi. Astfel, în 1725, N. Maviocordat acordã Episcopiei din Buzãu dreptul de a înfinta douã scoli: una în limba românã, alta în slavonã.

În ciuda tuturorcalamitãtilor ce se abat peste oras (incendii, rãzboaie, epidemii), trebuie sã apreciem pretuirea pe care o acordau oamenii învãtãturii si cãrtilor. Cãrti vechi de cult se regãsesc în numãr mare în bisericile din oras si ele abundã în însemnãri despre “scolite” în care dascãlii predau copiilor lectii în “dulcele grai românesc”. Posibilitãtiile materiale reduse nu au putut duce, în aceastã perioadã, la consolidarea unei culturi laice.

3.4. Dezvoltarea orasului în secolul al XIX-lea

Secolul al XIX-lea este un secol frãmântat pe plan politic, social, economic, fiind marcat de evenimente istorice importante la nivel national, dar si european si mondial, fiind înfluentatã si viata orasului Buzãu. De aceea meritã o tratare aparte, ca urmare a trasformãrilor multiple de naturã socialã, economicã, politicã, demograficã, culturalã, administrativã, urbanisticã pe care le suportã.

Documentele si lucrãrile istorice se multiplicã, de asemenea lucrãrile cartograficesunt edificatoare, remarcându-se schita topograficã lui Basil Iorgulescu de la 1890 dupã cea din 1830, “dupã planurile si hotãrnicii mai vechi” (litografiatã în 1890 pe Charta judetului Buzãu, în editura “Erhard-Freres – Paris”).

3.4.1.Perioada anilor 1830 – 1848

Dezvoltarea economicã

Un rol important pentru revigorarea economiei în aceastã perioadã il au Tratatul de la Adrianopol, din 2/14 septembrie 1829, si Regulamentulorganic – acestea desfinteazã raialele de pe malul stâng al Dunãrii, dând Tãrilor Române libertatea deplinã în comertul cu celelalte state. O datã cu acesta, pãtrund în îndustrie si comert formele noi de tip capitalist.

Se reia circulatia pe vechiul drum de legãturã cu Transilvania: Valea Buzãului (Drumul Buzãului).

Orasul si regiunile înconjuratoare numãrã, conform documentelor, 23 de mori, cu 43 roti de moarã cu productie zilnicã de circa 10 vagoane fãinã. Lângã oras se înfinteazãdouã zalhanale: una la simileasca si alta la Sãpoca: de asemenea se întâlnesc patru tãbãcãrii, douã pive si cinci brutãrii.

În 1832 tipografia de pe lângã Episcopie e din nou pusã în functiune.

La aceea datã, Buzãul era singurul centru urban din judet cu douã corporatii: una pentru negustori si una pentru meseriasi, care, în schimbul unei taxe, primeau o autorizatie de liberãpracticã, numitã patentã. Patentari erau împãrtiti în cinci categori, dupã situatia materialã pe care o aveau în comert sau îndustrie.

O catagrafie a orasului Buzãu din 16.04.1838 (Arhivele Nationale Bucuresti), ilustreazãcã la o populatie de 3598 locuitori, din care 1414 populatie activã, în negot si meserii lucrau 412 de oameni (~30%). Catagrafia mai noteazã 104 “muncitori” cu ziua sau cu bucata; în oras se mai aflau douãzeci si douã de persoane care exercitau profesiunicu caracter întelectual: un medic, trei profesori, doi judecãtori, un catagrafier, un tist de dorobanti (ofiter, comandant, cãpetenie; din magh. tizt – D.E.X.).

Economia orasului în aceastã perioadã este predominant agrarã, suprafetele agricole fiind de 320 ha., iar cele viticole de 480 ha.. Apar si prãvãlii noi si ateliere, muncitoriorganizati în bresle (urmasele “frãtiilor” din secolele trecute), iar dupã 1831in corporatii. Târgul Drãgãicii se tine, dar departe de oras, la Bãnceasca. La 15 noiembrie 1833, orasul a silit Episcopia sã-I cedeze partea de vest a “Oborului”, denumitã din 1765 “Ceairul episcopiei” (vezi schitã).

Concluzionând, putem afirma, cu toate lipsurile catagrafilor, cã orasul Buzãu – capitala unui judet de micã întindere – se situa atunci printre centrele urbane mijlocii ale tãrii, alãturi de Brãila, Pitesti, Câmpulung.

administratie si urbanism

În aceastã perioadã, la conducerea orasuluieste “Sfatul orãsenesc”, numit si “Maghistrat”, alcãtuit din patru membri, ales pe trei ani. Primul presedinte ales de reprezentantii celor patru mahalale sau vopsele (Banu, Greci, Sf. Nicolae, Episcopia) si de “Adunarea boierilor proprietari” în noiembrie 1831, a fost setrarul Spirea.

In conditiile în care Buzãul apãrea aglomerat trupe de ocupatie (1829 – 1834), afectat de epidemii, fãrã îndustrie, cu o slabã activitate mastesugãreascã si cu o economie predominant agrarã, se impuneau mãsuri de revigorare. Lipsa fondurilor nu permite înfiintarea unui serviciu de asistentã medicalã, astfel cã la 10 aprilie1831, pentru judetele Buzãu si Râmnicu Sãrat e numit un singur medic: Antonie Paleologul. Prima spiterie este înfintatã aici în 1838, de M. Boroskay (Arhivele Nationale Buzãu, Primãria).

Din anul 1831 orasul are si primul sigiliu care ni s-a pãstrat, pe el citindu-se, în majuscule chirilice: Magistratu Orasului Buzãului. Autonomia oraselor era limitatã de tutela excesivã a “ocârmitorului” de judet, împuternicit, prin art. 39 al Regulamentului Organic, sã înfirme hotãrârile Magistratului când acestea pãreau contrari întereselor orasului.

În ceea ce priveste aspectul urbanistic, schita topograficã a orasului Buzãu la 1830, a lui Basil Iorgulescu, pune în luminã un oras feudal, de formã circularã, cu clãdiri înghesuite pe spatii mici, cu ulite lungi si sinuoase; schita are orientarea nord – sud si în legendã localizeazã sapte biserici (Episcopia, Banul, Sf. îngeri, Negustori, Sf. Nicolae, Brosteni, Gârlasi), o scoalã, tribunalul, spitalul Gârlasi (ctitorie a Mariei Minculeasa), pescãria, baia turceascã, putul tãtarului, prefectura, douã hanuri, saptesprezece case ale celor mai mari oameni ai orasuluisi locul apartinând cãldãrarilor si mãcelarilor.

Strãinilor orasului le lasã impresia unui sat “sat minunat” (1839, conform misionarilor scotieni Andrew A. Bonar si Robert M. Mcheine – aspect consemnat de D. GH. Ionescu). Acesta din urmã (Robert M. Mcheine),pictor talentat, atras de aspectul pitoresc al marginii dinspre podul buzãului, ne-a lãsatacuarela întitulatã “un sat…adorabil ! ”.

Printre mãsurile care se iau de sfatul orasului, în vederea dezvoltãrii orasului, este hotãrârea de a amplasa un caldarâm în piata centalã (1834), iar între 1837 – 1840 se întroduc felinarele cu lumânãri de seu pe ulita mare, se fac alinieri de strãzi si constructii de case “dupã reguli orãsenesti” (N. A. Constantinescu, 1941.)

Între anii 1836 – 1838 se construieste Seminarul, în stil neoclasic, coloanele de piatrã din înterior au fost aduse din cariera de la Pietroasa – Istrita, ocazie cu care s-a descoperit “Tezaurul” compus din douãzeci si douã de piese – “Closca cu pui”. Francezului Felix Colson îi face impresia, în 1839 a unui “palat magnific”, pentru cã era primul edificiu pe care-l avea Buzãul înaintea altor orase din tarã. În 1840 se terminã de construit clãdirea Consistoriului bisericesc, în stil neoclasic, deterioratãînsã de cutremurul din 11 ian. 1838. (Rev. România, nr. 37, 1838).

Sub conducerea clucerului Dimitrie Sãrãteanu, au loc importante realizãri: curãtirea si lãrgirea ulitelor, pardosirea unora cu piatrã, drenarea lacurilor, îmbunãtãtirea pâinii, a cãrnii, cresterea veniturilor(aspect consemnat de D. Gh. Ionescu, din fondul C. Sãlãteanu, XIV/41-42, Arhivele Nationale Bucuresti.)

Din punct de vedere teritorial, are loc încorporarea în perimetrul orasului a satelor din apropiere. în 1844 a fost anexatã Mahalaua Episcopiei, locuitã de fosti robi si clãcasI domenali, precum si de cei care se asezaserã mai târziu ca embaticari (embatic – formã de arendare a unei proprietãti pe termen foarte lung, timp în care arendasul beneficia de toate drepturile de proprietate) sau pe baza unor învoieli. Spre sud-est se adaugã cãtunul Postei , iar spre nord-est Gârlasii si Sârbãria, cu o populatie eterogenã (români, bulgari, sârbi, tigani). Cãtunul Postei provine dintr-un sãtuc alcãtuit din surugi (vechi profesionisti în transporturi), cãrora li se vor adãuga bentari (locuitori ai satului Benta, specializati, de asemenea în cãrãusie).

Astfel, fenomenul încluderii în oras a periferiilor, înitial cu o foarte redusã densitate demograficã, dar spatial destul de întinse ca sã se profileze cu usurintã noile zone îndustriale si comerciale , stã la baza Buzãului capitalist, care, cu mici modificãri, a rãmas, teritorial vorbind, cam acelasi pânã în 1916.

Viata culturalã (1829 – 1848)

Viata culturalã se caracterizeazã prin reale progrese, în acord cu celelalte activitãti ale orasului. La 18 aprilie 1832 se înfinteazã prima scoalã în limba românã, având ca director pe ardeleanul Dionisie Romano, în curtea unui han din mahalaua Greci, aproape de iazul morilor. La 10 decembrie 1833 se deschide un nou local pe “Ulita mare”, alãturi de biserica Sf. Îngeri, aproape de centrul orasului. în iunie 1838, are un nou nume :Preparandie sau ªcoala normalã (se pregãteau candidatii de învãtãtori în vederea extinderii învãtãmântului la sate ). Începând din1840 s-a ridicat, treptat, pe locul ocupat azi de scoala 5 – proprietate a mãnãstiri Banu un timp, un complex de constructiipentru sãli de clase, înternat pentrupreparandisti, toate demontate în 1865.

În 1834 se tipãresc “Abetedare”, functioneazã cu succes tipografia Episcopiei, tipãrindu-se numeroase materiale.

Au început sã aparã si scoli la periferi: cea din chiliile de la Sf. Nicolae (Sârbãria), unitã cu scoala de la Gârlasi.

ªcoala buzoianã continuã pânã în septembreie 1848, când mãsurile represive ale reactiuni o închid. Dimitrie Romano pleacã la Bucuresti atras de functii mai înalte.

Se remarcã, pe de altã parte, preocupãrile pentru cunoasterea limbilor strãine: limba greacã, limba francezã. Astfel, la 23 octombrie1849, polonezul Emanuel Druholwschi predã lectii de francezã în casa lui Iancu Marghiloman. Despre elevi care se aflau în jurul acestor profesori nu existã prea multe îndicatii. Unul a fost I. Costinescu, absolvent al scolii nationale, ajuns învãtãtor, apoi profesor si publicist. A scris primul si singurul “Dictionar explicativ genersl al limbii române” tipãrit la Bucuresti în 1870, sub titlul:”Vocabularu romano-francesn”(M. Seche 1966).

La 15 august 1836, se înfinteazã Seminarul (D. Gh. Ionescu, 1937), al doi-lea pe tarã dupã cel din Bucuresti. Primul director a fost tot un ardelean, Gavriil Munteanu, care studiase dreptul si filosofia la Universitatea din Cluj. Dionisie Romano si Gavril Munteanu vor scoate la Buzãu primul periodic: ”Vestitorul”.

În 1831, în jurul Episcopiei ia nastere o scoalã de zugravi si iconari, la care se formeazã zugravul si iconarul N. Teodorescu din Focsani, Dimitrie Teodorescu, D.Gh. Nicoleanu s.a. . N. Teodorescu îl descoperã pe Gh. Tãtãrescu, cãruia, cei sase ani petrecuti în Italia aveau sã-i aducã premiul ”Congregatiei generale din Roma” si contactul cu pictura italianã, de care operã se va resimti în mod creator.

În muzicã se mentine contactul cu lumea satelor, cu folclorul. Francezul Theodor Margot, descriind monumentele Valahiei vãzute în 1838, ajuns la Buzãu, ”oras destul de mare, însemnat si chiar important”, este impresionat de frumusetea datinilor folclorice desfãsurate pe strãzi cu ocazia sãrbãtorilor de iarnã. În ceea ce priveste muzica cultã, la începutul sec. al XIX-lea, una din cele douã “orchestre europene” din tarã se afla la conacul lui Ana Dumitrache Hrisoscoleu, înterpretând pe Haydn, Mozart, Haendel, Vivaldi.

Asadar, pe plan national, la toate nivelurile :ecumenic, social, întelectual, erau pregãtite conditiile pentru izbucnirea Revolutiei de la 1848. în vâltorile acestui eveniment va fi prins si orasul Buzãu si va fi marcat în dezvoltarea sa ulterioarã.

3.2.4. Orasul Buzãu în Revolutia de la 1848

În anii premergãtori Revolutiei de la 1848, în orasul Buzãu existau: burghezia comercialã (negustori mici si mijlocii, patroni de ateliere), întelectuali, lucrãtori salariati si muncitorii de la mori, tãbãcarii, tipografii, ucenici, bãieti de prãvãlie si slugile caselor boieresti. Toate s-au constituit în factori sociali ai Revolutiei, actionând în perimetrulorasului, împotriva asupririi burghezo-mosieresti.

La acestea s-au adãugat elemente din boierimea micã si mijlocie cu tendinte liberale apropiate, de exemplu Gh. Vernescu, Scarlat Voinescu, prefectul Revolutiei în judetul Buzãu, cu convingeri liberale, apropiat de popor. De asemenea, printre revolutionaris-au numãrat si profesorii celor douã scoli medii, învãtãtori din oras si de la sate: I. D. Petrescu, Vasile Grãdeanu, Vasile Caloianu, Ion coatinescu, Pãtru Suciu-Muresan, Ion Filimon s. a. (multe strãzi din Buzãu poartã numele acestori revolutionari – vezi capitolul de toponimie).

Curentul revolutinar este sustinut mai întâi de Barbu Bãlcescu, fratele ilustrului revolutionar, dupã care, la 22 iunie 1848, soseste la Buzãu Nicolae Bãlcescu. Aici desfãsoarã o vie activitate, împiedicat fiind sã plece la Focsani de apele râului Buzãu, mult crescute.

In fata clãdiri Maghistratului au avut loc manifestãri de mari proportii cu participarea a sute de oameni, proliferând amenintãri la adresa boierilor Hrisoscolei. S-au produs o serie de violente, atestate de faptul cã o parte din boierii vizati de ura maselor , ”simtindu-si viata si bunurile în primejdie”, dupã cum declarã Dumitru Sãrãteanu, se vãd siliti sã pãrãseascã orasul (Arhivele Nationale Buzãu, Primãria). Astfel, N. Bãlcescu si-a dat seama cã revolutia cãzuse tocmai în mâna celor împotriva cãrora se ridicase (Iancu Marghiloman – ”om foarte blestemat”, C. Drãgulãnescu – ”foarte reactionari”, împiedicând formarea ”gvardiei”).

N. Bãlcescu cere prefectului D. Filipescu sã-i înlãture din functie si însistã asupra câtorva aspecte : eliberarea robilor, organizarea gvardiei, deschiderea unui clubin care tineretul, stabilind linia politicã, ”sã ne opreascã a iesi din programul Revolutiei”, fixarea datei alegerilor pentru Adunarea Constitutionalã.

Ulterior, Scarlat Voinescu a desfintat claca de pe proprietãtile sale, a respectat articolul 13 din Proclamatia de la Islaz.

Dupã ce are loc arderea Regulamentului Organic la Bucuresti, urmatã de repetare demonstratiei în ”Oborul ” orasului, Buzãul e ocupat de armatele tariste, comandate de generalul Luders, au fost închise barierele, iar cei amestecati în revolutie urmãriti de cazaci pânã la apa Buzãului. Ion Filimon, directorul ªcolii Normale , ”ardelean”, a fost scos din învãtãmânt. în fruntea orasului a fost ales I. Marghiloman.

3.4.3.Perioada Unirii (1848 – 1879)

Desi nu este un studiu de istorie , lucrarea trebuie sã cuprindã aspecte de acest gen, care si-au pus amprenta asupra dezvoltãrii orasului si a regiunii geografice în care se aflã. Prin urmare, trebuie vãzut cum s-au pregãtit locuitorii orasului pentru marele evenimentdin 1859, care au fost reformele ce su urmat lui si transformãrile în viata social-economicã, culturalã si edilitar-urbanisticã a orasului.

*

Astfel, în 1853 are loc o nouã ocupare taristã a orasului, adusã de preliminariile rãzboiului Crimeei, prelungitã în anii 1854 – 1856 de trupele austriece cãrora turcii, în urma Conventiei din 14 iunie 1854, le recunoscuserã dreptul de a ocupa Principatele. Orasul este acum în atmosferã de rãzboi: se fac transporturi militare, casele din oras sunt suprasolicitate de soldati, provizi, bolovani.

Dupã Tratatul de la Paris – 30 martie 1856, buzoieni îsi exprimã dorinta pentru unirea celor douã tãri (Moldova si Muntenia ), precum si încrederea în întelegerea Marilor Puteri. La 25 ian. 1859, dupã alegerea lui A.I. Cuza, poporul iese pe strãzi, în piete publice sau grãdini, manifestãndu-si bucuria. La 6 – 7 feb. 1859 au fost organizate mari festivitãti cu ocazia primei cãlãtorii a domnitorului spre Bucuresti.

reforme

Din punct de vedere administrativ,orasul este înclus în categoria comunelor urbane-municipii, este împãrtit în patru vopsele, unul condus de un consiliu comunal, ales de un corp electoral mai lãrgit , dar cuprinde pe cei ce depãsesc un anumit nivel de impuneri fiscale . Conducãtori nu au reusit însã sã asigure orasului pozitii durabile în îndustria si finantele regiuni.

În decembrie 1863, dupã hotãrârea de secularizare a averilor mânãstiresti, statul devine proprietarul mosiei ”Vatra Episcopiei” din nord-vestul orasului: toatã suprafatadin jurul Episcopiei, satul Frãsinet, teritoriul dintre Episcopie si târg, locuit de tãrani, târgoveti, tigani, sãteni, adusi sã munceascã la morile episcopiei , posulnici (posulnic = slujitor boieresc sau mânãstiresc care este scutit de dãri – D.E.X.), ruptasi (contribuabil care, plãtind darea numitã ruptã, era scutit de orice bir.), rândasI (curteni). La sfârsitul secolului al XVII-lea, luase nastere, din ”Vatra Epicopiei”, cartierul ”Mahalaua Episcopiei”, la început comunãruralã, apoi în 1848, anexatã numai formal urbei. Aceastã situatie se prelungeste pânã în 1864.

Prin aplicarea legii rurale, întravilanul s-a mãrit cu o suprafatã de 46 ha, nerentabilã însã. Au fost împropietãritiin 1864 cu loc de casã si grãdinã, fosti robi, vãduve, birjari, vizitii, curelari, zidari, fierari, lãcãtusi, spoitori, jimblari, bucãtari, dar si boieri de seamã.

Viata social – economicã

În 1860, Buzãul ajunsese la 9027 loc. (vezi capitolul de populatie), repatizati, dupã ocupatii, astfel: populatii agricolã si ”profesii libere” – 5450, meseriasi – 2177, în comert – 1370, fabricantii – 1 (plus 16 ajutoare); doar 2622 oameni activi, adicã 29,04%.

În agriculturã (economia era încã predominant agrarã) lucrau 5 arendasi, 717 proprietari, 374 muncitori cu ziua, 128 ”clãcasi”.

În sectorul micii îndustrii, care începuse sã se dezvolte, existau: mestesugari, ceasornicari, giuvaiergi, tapiteri, tâmplari de mobilã, modiste, legãtori de cãrti, croitori, cofetari. În total, numãrul meseriasiilor buzoieni s-a ridicat de la 176 în 1835 la 471 în 1860 (”Analele statistice”). Lângã orasul Buzãu functionau douã zalhanale, trei fabrici de gaz si ulei, prelucrând rudimentar titeiul adus de la Bârca si Fundul ªãrãtii.

Reînfiintarea târgului Drãgãicii de cãtre municipalitate în 1864 (cãtre sud-vest) favorizeazã si impulsioneazã activitatea comercialã (287 întreprinderi comerciale). Drumul fierului (”Drumul herului”) arerol important în stimularea vietii economice.

La 13 sept. 1872 întrã în functiune calea feratã Ploiesti – Buzãu – Brãila – Galati, iar în 13 iun. 1881 calea feratã Buzãu – Mãrãsesti. în 1869, un pod de lemn lega orasul cu malul celãlalt al râului.

În agriculturã se remarcã o oarecare înviorare, prin grãdinarii bulgari (vezi capitoul de populatie) care practicau cultura legumelor, comercializau propiile produse, alimentând o piatã regionalã mult lãrgitã.

c. Aspecte edilitare si urbanistice

O datã cu avântul economic, se ridicã si alte probleme legate de sãnãtate si igiena publicã, de îmbunãtãtirea acestora. Starea populatã a apeductului orasului (gunoaie, reziduri, mortãciuni) duc la izbucnirea unei epidemii de holerãin oras în anul 1866. Începând din 1851 se pusese în functiune ”o cãrutã cu boi pentru transportul gunoaielor de pe strãzi” (aspect consemnat de D. Gh. Ionescu, 1979), apeductul începuse sã se canalizeze, în parte, cu , dar ”Consilul de igienã si salubritate publicã” se înfiinteazã abia în 1864. O mãsurã de asa – numitã curãtire a orasului o constituie si scoaterea fierarilor, cãldãralilor si boiangiilor afarã din oras, în 1854. Puturile cu cumpãnã vor fi înlocuite prin cele cu roatã, cimitirele vor fi evacuate de pe lângã biserici (1871), iar serviciul de pompieri va fi reorganizat (detine acum cazarmã proprie si noi mijloace de stingere).

Din punct de vedere sl locuintelor si al conditiilor de care beneficiau, boierii, boiernasii si unii negustori mai înstãriti locuiau în clãdiri de zid cu sau fãrã etaj. Însã marea majoritate a orãsenilor locuiau în case – parter construite din paiantã sau chiar în bordeie. în 1852, Paul tinichigiul înstaleazã pe Fundãtura Deltei o baie cu dus si abur (Arhivele Nationale Buzãu, Episcopia Buzãului). Începând cu snul 1865, spitalul Gârlasi începe sã functioneze regulat în casele lui Costache Musceleanu, situate pe strada Plevnei. Se înfiinteazã un Comitet Sanitar, cu un medi, un vaccinator si douã moase, care se vor dovedi însuficienti raportat la populatia orasului (6800 locuitori în 1853 si 12000 locuitori în 1878) si la numeroasele epidemii de care va suferi acesta. în 1858, se înfiinteazã farmacia Ioseph Thois.

Pe plan urbanistic, lucrãrile de acest gen sunt conduse de un ”inginer tehnic”. Crãngul va fi transformat într-un parc întins pânã aproape de centrul orasului; se întroduc în 1860 lãmpile cu petrol (primul oras dupã Bucuresti); se numeroteazã casele. Strãzile – unele pavate cu piatrã de râu – se aliniazã pe margini, se planteazã copaci si apar tãblite cu numerele lor. Un ”casino” si un început de grãdinã publicã existau în Buzãu încã din 1848, pe locul unde se aflã azi Palatul Comunal (Arhivele Nationale Buzãu, Primãria). Orasul dispune si de o salã de teatru: ”Frunzescu”, atrãgând si retinând timp mai îndelungat trupe în trecere.

D.Gh. Ionescu consemneazã impresiile colonelului norvegian Gunnar Solfest Flood, din ianuarie 1877, când nu începse rãzboiul ruso – româno – turc. Acesta se aratã satisfãcut, în numirile sale, de hotelul ”Moldova” si de aspectul orasului în cere ”toate strãzile sunt lungi si largi, nepavate, dar destul de bine soseluite; casele au aproape toate un singur cat si sunt multe vile frumoase”. Impresiile bune sle ofiterului strãin sunt confirmate de planurile cartografice ale orasului Buzãu, întcmite la aceea vreme. A existat un plan al orasului Buzãu încã din 1852, întocmit de profesorul Pavlide, dar D.Gh. Ionescu nu l-a gãsit. Însã, confruntând centrul civic al orasului cu locul în care se afla înstalatã Prefectura Judetului (Casa Trestianu), au trasat B-dul Gãrii pe directia acestuia si nu spre Piata Daciei în care se întersectau drumurile principale.

In arhitecturã, continuã sã fie impunãtoare ansamblul episcopal, Biserica Banu – din secoluol al XVI-lea, cu elemente brâncovenesti, casa Vergu – Mãnãilã – din secolul al XVIII-lea, cu caractere ale casei tãrãnesti din regiune: tinda, prispa, stâlpii, foisorul etc. înfluenta neoclasicului la Buzãu se contureazã prin ªcoala primarã de bãietii si fete numãrul 1 (Dionisie,), construitã în 1865, si prin Casa Trestianu, construitã în 1860, vis-à-vis de biserica Banu cu demisol, parter si etaj, rãmasã multã vreme una din cele mai mari constructii particulare din oras. Din 1864 a servit ca sediu Prefecturii judetului pânã în 1836.

Manifestãri culturale

Revolutia de la 1848 si înfãptuirea Unirii în 1859 au impulsionat viata culturalã a epocii.

Se dezvoltã învãtãmântul laic – stiintific. în 1853 se deschide ªcoala primarã de fete nr. 1, cu 30 de eleve (N. Iorga, 1928). Pe parcurs, scolii de fete I se alãturã scoala de bãieti, fondându-se ªcoala primarã de bãieti si fete nr. 1 (Dionisie). în 1867, apare o nouã clasã de fete, denumitã ªcoala divizionarã de fete nr. 2. Din aceastã scoalã provine ªcoala generalã nr. 1. în 1867 se înfiinteazã si ªcoala primarã de bãieti nr. 2. La sfârsitul secolului al XIX-lea se va înfiinta ªcoala nr. 3, servind Sârbãria.

In 1873 Comunitatea cultului israelit, înfiintatã în 1855, îsi organizeazã o scoalã primarã pentru care s-a construit în 1903 – 1904, din fonduri proprii, cunoscuta clãdire de pe strada Dobrogeanu – Gherea, nr. 29 (actuala stradã Alex. Marghiloman).

O datã cu “Legea înstructiunii scolare” (1864), s-a înfiintat gimnaziul ”Tudor Vladimirescu” (1867), care s scos scoala de sub tutela bisericii, punând bazele învãtãmântului laic.

In 1866, încep sã se înfiinteze scoli de meserii (1866, 1867,1873), la care se adaugã si pensioane pariculare, toate impresionându-l pe Gunnar Flood.

Dintre profesori, trebuie remarcatã activitatea profesorului câmpulungean Basil Iorgulescu. Una din preocupãrile sale a fost crearea unei Biblioteci publice (1871). în 1881 întocmeste planul catografic al orasului Buzãu, localizând corect strãzile si edifiicile publice existente.

Între anii1872 – 1878, Pictorul Ioan Andreescu vine în calitate de profesor (R. Bogdan, 1971) si picteazã tabloul ”Piatã la Buzãu”, oferindu-ne, pe lângã case de margine cu pereti lutosi si maghernite de scânduri, constructii orãsenesti cu etaj, fata de si balcoane stilizate, tãrani, târgoveti, gospodine misunând în straie pestrite prin fata tarabelor.

Pe plan publicistic, apare cel de al doilea periodic – ”Independenta Românã” (1874 – 1886), foaie politicã, literarã si comercialã, scoasã de învãtãtorul C. Canela – Ciorogârleanu, continuatã de Al. Georgescu, fost ucenic în legãtoria de cãrti a Episcopiei. Tot Al. Georgescu înfiinteazã prima librãrie (1868) si prima tipografie laicã (1873), cu masini aduse de la Viena.

*

Trebuie mentionat cã Rãzboiul de Independentã (1877 – 1878) nu stãvileste dezvoltarea ascendentã a orasului, Buzãul participând cu trupe pe câmpurile de luptã, respectiv regimentele 8 si 9 Dorobantii din Buzãu si Râmnicu Sãrat.

3.4.4. Buzãul în anii 1878 – 1913

Dezvoltarea social – economicã

Face progrese destul de reduse. Desi în deceniul opt al secolului trecutjudetul Buzãu ocupa un loc important în productia petroliferã fatã de Bacãu, Dâmbovita si Pravova, în tehnica exploatãrii este încã rudimentarã (mici distilãri la Mãrãcineni, Simileasca si Merei).

Industria morãritului, prosperã altãdatã, n-a fost modernizatã decât partial si târziu. în 1890, functionau încã 8 mori de apã pe iaz si numai 2 cu motor:”moara Drãgan” la bariera Ploiesti si ”moara de foc” la bariera Brãilei (1879). La bariera Focsani era ”moara Garofild” (1883), ceva mai de amploare. Mai târziu se va transforma în postãvãrie, iar apoi în fabricã de tricotaje.

Importante sunt constructiile Depoului C.F.R. în 1888 si a fabricii de produse ceramice ”Braninsky” – 1897 din Simileasca.

Existau o “fabricã” de lumânãri, alta de frânghii, a lui ”Johann Schonauer et fiii”, 3 tipografii, un atelier mecanic pentru reparat masini agricole, 2 turnãtorii, tãbãcãria ”Anghel Tasoff – Tonea Petroff”.

”Oborul” de cereale, lemn, si vite. Se extind schimburile comerciale, prin locul unde se adunau vânzãtorii si cumpãrãtorii, cu zile de târg joi si duminicã, cu produse ca: cereale, vite, blãnuri, piei, materiale de constructii, lemne, fructe, legume, cascavaluri de Penteleu (B. Iorgulescu, 1892) – acelasi specific îl are si azi (din centrul orasului s-a mutat însã în est).

Orasul e aprovizionat cu produse brute si prelucrate. Brasoveniile, lipscãnaia, colonialele, masinile agricole, obiectele de poboabã îi veneau de la Brasov, Brãila si Galati, Bucuresti.

O datã cu constructia cãii ferate Buzãu – Nehoiesti în anii 1907 – 1909, activitatea comerciale este în continuã crestere.

Preocupãri edilitare. Urbanism

În 1870, starea igienicã a orasului lãsa de dorit. Cartierele Brosteni si Obor erau supuse înundatiei, impropri circulatiei, fãrã randament în circulatia economicã.

Bãltile noroioase abundau, apeductul de pe actualul traseu al Bd. N. Bãlcescu era plin de mortãciuni si gunoaie, devenise factor de înfectie; erau strãzi si piete fãrãscurgeri, cu lacuri stagnante, aerul poluat din cauza rezidurilor ”industriilor” insalubre; apa din puturile cu ghizduri de lemn era infectatã; multe locuinte nu aveau geamuri mobile; medicul orasului cumula si functia de medic al spitalului Gârlasi.

Populatia era de 19427 locuitori (1894), din care 63,3% analfabeti.

Singurul local propriu pentru o scoalã cu patru clase era cel construit în 1865, prin subscritie publicã, în Piatã Spitaliului (viitoarea Piata Daciei).

Se remarcã eforturile primarului Nicu I. Constantinescu (urbanist ca formatie) cu proiecte de lucrãri de asanare, sistematizare si constructii.

In 1885 – 1900 are loc asanarea, nivelarea si pavarea Oborului. în 1890 se construieste abatorul, pe locul barãcilor de scânduri de pe malul iazului, unde erau sacrificate animalele (acum se aflã în estul orasului).

În marginea de sud a Oborului, în unei piete pavate, s-a ridicat ”Hala de carne si peste” (1890).

Primarul va propune în aceastã perioadã si un proiect de delimitare a intravilanului printr-un sant, larg si adânc în mãsurã sã colecteze apele smârcurilor de pe laturile de nord – vest,vest, sud – vest si sud, provenite din ploi si revãrsãrile iazului, dirijându-le apoi prin irigare, spre noi terenuri legumicole de pe mosia orasului. Acest proiect si centura schitatã de el va prinde contur în perioada înterbelicã.

Pe traseul vechiului ”apeduct” s-a deschis, dupã 1890, pe etape, Bulevardul Crângului, pavat si plantat cu arbori de ornament,. Se fac eforturi pentru curãtenia orasului, alimentarea cu apã potabilã, iluminat.

In 1894, Serviciul Geografic al armatei întocmeste o ”Hartã” a României, prin ridicãri de teren, litografiatã la Petrograd, în conditii excelente.

Reteaua stradalã a orasului e corect redatã, cu un sistem radiar imprimat încã de la începuturile asezãrii, ceea ce face impresia unui accentuat urbanism. Orasul nu depãseaspre vest actualul Bulevard 1848 (poate N. Bãlcescu), dincolo de care se întindea islazul; la sud Câmpul Drãgãicii si câteva barãci.

S-a plantat B-dul Gãrii, s-a pavat cu dale centrul orasului si trotoarele strãzilor principale între 1894 – 1894, pe B-dul Crângului a fost construit un local pentru scoala primarã de fete nr. 2 (azi ªcoala generalã nr.2), monument cultural de valoare al orasului Buzãu.

Sunt numeroase constructiile oamenilor înstãriti, în stilul caselor boieresti din a doua jumãtate a sec. XIX, cu elemente neoclasice: peristilul grec format dintr-un fronton doric si câteva coloane , adãugat întrãrii principale. Târgovetii sãraci preferau periferiile mizere, cu locuinte sãrãcioase, cu prispã sau tindã.

Palatul Comunal, construit la sfârsitul sec. XIX – începutul sec. XX, are un amestec de stiluri, din care se identificã cu usurintã elemente vechi ale arhitecturii românesti. N. Iorga, vizitând orasul prin 1902, când palatul era încã în constructie, spune: ”…va fi, fãrã îndoialã, cea mai frumoasã primãrie din tarã si o podoabã de mare pret pentru Buzãu.” (N. Iorga, 1939).

Activitãtile culturale

Învãtãmântul era bine reprezentat, numãrul scoliilor primare fiind de : 4 de bãieti si 4 de fete, una mixtã în cartierul Posta (1914), la care se adaugã ªcoala primarã de aplicatie , o alta a Institutului ”Modestia”, ªcoala primarã a comunitãtii catolice (1873).

La 1 sept. 1899 se deschide scoala normalã de fete, instalatã în localul Seminarul desfiintat în 1893; în 1901, când Spiru Haret revine în fruntea Ministerului, elevele celor douã clase sunt transferate ªcolii de înstituoare din Iasi, iar la Buzãu, locul lor îl iau bãietii.

În 1914 a fost reânfiintat Seminarul în localul cãruia ªcoala nomalã va continua sã functioneze pânã în 1921.

În privinta activitãtiilor se remarcã Teatrul Moldavia, cu o salã de 400 de locuri la parter, loje si galerii, hotel bun si restaurant (pe locul actualei Bãncii Agricole).

Grãdinile Filip si Pitis , grãdina publicã sau cea de lângã pavilionul din Crâng adunau în zilele de sãrbãtoare oamenii orasului.

În 1904 se înfiinteazã cinematograful – primele reprezentatii s-au dat într-o baracã de scânduri pe locul Bardescu din B-dul N. Bãlcescu nr. 4 (aproximativ în zona Casei de Culturã).

În 1914 functionau deja douã sãli de cinema – Moldavia si Azuga.

Primul rãzboi mondial afecteazã orasul, distrugând obiective publice, culturale, constructii particulare, dar se va reface în curând.

CAP 4. DEZVOLTAREA ORAªULUI BUZÃU ÎN SECOLUL XX

4.1. Perioada înterbelicã

Dezvoltarea economicã

Este mult diminuatã de ocupatia germanã si de povara rãzboiului, nu se redreseazã la nivelul antebelic decât cu foarte mari greutãti.

Functionau 2 mori, o fabricã de produse ceramice, o “fabricã metalurgicã”, o distilãrie: “Saturn”.

Activitatea comercialã e ceva mai vie, favorizatã de drumurile feroviare ce legau Buzãul de porturile dunãrene: Brãila si Galati, de Moldova si de vestul Munteniei.

Preocupãri edilitare. Urbanism.

Cresterea populatiei orasului duce la aparitia de locuinte, strãzi, cartiere noi, încât suprafafata orasului se extinde de la 519 ha. (1912) la 835 ha. (1940); (o densitate de 96 loc/ha.).

Administratia orasului, trecutã din mâinile mosierilor în ale avocatilor, a dat o deosebitã atentie iluminatului, apei potabile, bãiicomunale, construirii unei piete centrale, canalizãrii.

Primul bec electric a fost înstalat aici în 1899, “in fata grãdinii publice”. în 1902 au urmat proiecte de a se întroduce lumina în oras, dar fãrã rezultate.

Functionau “Uzinele” Azuga, Mateescu, Corda, de o capacitate redusã; sunt capabile sã alimenteze si unele edificii publice din zona centralã a orasului.

Piata comercialã: în primele 3 decenii ale sec. XX, activitatea comercialã s-a desfãsuratin perimetrul din jurul bisericii Îngeri. Locul devenise însalubru, iar prezenta pietei aici altera starea de igienã a întregului centru orãsenesc. Prin demolãri si expropieri, s-a obtinut locul dintre str. Lt. Godeanu si îndependentei, cu 2 cãi principale de acces, legate cu centrul orasului si cu restul acestuia (a început sã functioneze în apr. 1935).

Lucrtrile urbanistice au vizat si acoperirea a numeroase terenuri virane situate în întravilan, la care se adaugã o extensiune dirijatã spre vest.

Dupã 1918 apar 2 noi cartiere: Zãgãnescu (aproximativ în zona Micro III – Chimica), într-o depresiune din nord – vestul orasului, care-l face însalubru si greu de canalizat; Mihai Viteazu, cartierul muncitorilor ceferisti, spre sud – est, dincolo de calea feratã, fãrã legãturã directã cu orasul. Cartierul “23 August” (actual “Titulescu”) e construit dupã o prealabilã împãrtire sistematicã a suprafetei în parcele, piete, strãzi, corespunzând fizionomiei structurale a orasului.

In jurul bisericii Sf. Îngeri se amenajeazã un parc existent si astãzi între 1934 – 1936.

Modernizarea spatiului în jurul Liceului “B. P. Hasdeu” a început în anul 1940, dupã dãrâmarea casei Trestianu, deterioratã de cutremur, prin racordarea strãzii T. Vladimirescu cu B-dul Gãrii. Terenul obtinut a fost usor denivelatfata de strãzile înconjurãtoare, plantat cu artari si peluze de flori, într-o compozitie asimetricã.din cauza aliniamentelor neregulateale celor 7 strãzii care converg din diferite directii spre parc (B-dul Gãrii, Libertãtii, Bistritei, Crizantemelor, T. Vladimirescu, Victoriei, Rãzboieni).

Este conturatã centura de bulevard care se de aliniau complect laturile de vest, sud si sud – est, dincolo de care rãmâneau totusI, spre sud de calea feratã, cele douã cartiere: Posta si Mihai Viteazul, iar spre nord – est Gârlasii plus o parte din Sârbãrie.

Activitatea culturalã

În acest sens se înfiinteazã noi scoli si se construiesc, îndeosebi în oras, clãdirile necesare lor.

Taxele ridicate si numãrul mic de locuri în înternate si cantine, dovedesc putina accesibilitate a maselor populare la învãtãmânt.

Tot pe plan cultural, functionau în oras 5 tipografii, numãrul revistelor fiind în continuã crestere.

Functionau Biblioteca Comunalã “Al. Marghiloman”, înstalatã în palatul comunal, denumitã apoi “N. Iorga” (1931), Biblioteca “N. Bunescu” a salariatiilor din comert si bibliotecile scolilor nou înfiintate, lângã care surprinde “Biblioteca micilor donatori”.

În artã , teatru si muzicã continuã spectacolele desfãsurate în sala teatrului “Moldavia”, deosebitã prin arhitecturã si decoratiunea înteriorului, cu o bunã acusticã si un aer întim, distrus de cutremurul din 1977. Orasul are acum douã cinematografe.

4.2. Perioada celui de al II-lea rãzboi mondial

Asezat pe unicul drum de scurgere spre sud, orasul a constituit primulloc de popas al refugiatiilor polonezi siliti, în fata atacului hitlerist, sã prefere exilul; Buzãul a ocupat un loc important în planurile germane de cotropire a sud – estului Europei.

Se organizeazã comandamente militare care controleazã întreaga viatã economicã si socialã a regiunii aceasta.

Cutremurele din 9-10 nov. 1940 au deteriorat locuinte particulare , cazãrmi, au spart conducta de apã, au rupt firele electrice.

Asadar activitatea economicã scade: 2 mori, o fabricã de cherestea, ateliere. Activitatea comercialã este de asemenea în scãdere. Lipsa alimentelor, cresterea preturilor si rãzboiul duc în 1941 la întroducerea cartelelor.

Bolile abundã: pelagra, tifos exantematic, tuberculoza avansatã (informatii obtinute de la locuitori).

4.3. Perioada postbelicã

Dezvoltarea economicã

Perioada postbelicã înregistreazã o dezvoltare deosebitã mai ales în îndustrie, prin aparitia principalelor întreprinderi din oras, cu apogeu în dezvoltarea lor în special în anii 1960 – 1970, dupã 1989 înregistrând o decãdere, explicabilã prin neconcordanta cu nivelul tãrilor din vest (ca de altfel la nivelul întregi tãrii).

Se dezvoltã activitãtiile comerciale, desfãsurate pe strada Cuza – Vodã (acum strada seamãnã cu ceea ce era la începutul secolului: un mozaic comercial), în Piata Mare si în pietele secundare ce apar în noile cartiere. La periferia orasului orasului (Sârbãrie, Gârlasi, Brosteni, nord – vest, Verguleasa – est) se desfãsoarã o agriculturã periurbanã mult mai bine pusã la punct, care aprovizioneazã pietele orasului.

Progrese edilitare. Urbanism.

Sunt cele mai accentuate, prin modernizarea zonei centrale (blocuri), restructurarea spatiului locuit, sistematizarea întregului spatiu liber.

Marile întreprinderi îndustriale sunt concentrate în zona de sud,o a doua zonã începe sã se contureze în vest (fabricã de lactate), iar o a treia zonã în nord – vest.

Se construiesc Hotelul “Pietroasa”, magazinul “Dacia”, Palatul P.T.T.R., se reamenajeazã B-dul N. Bãlcescu , Palatul Administrativ (Prefectura), Arhivele Nationale, Casa de Culturã a sindicatelor.

In privinta vechiului Crâng, acesta impune necesitatea purificãrii aerului poluat de îndustriile locale si prãfuit de vânturile Bãrãganului sau dinspre Platforma Moldoveneascã (nord – est).

În anii ’70 se construieste Parcul Tineretului, cu o suprafatã de 40 ha. în nordul orasului.

Muzeul din cadrul Episcopiei, contine: colectii de vesminte, icoane pictate pe lemn, cãrtii împodobite de pisari si miniaturisti, dvera lucratã în Moldova din vremea lui Petru ªchiopu (1574 – 1591) cu fir de aur si argint – drept una din rarele broderii ale epocii feudala (date adunate de la fata locului).

Continuã activitatea cinematografului “Moldavia”, dupã 1977 apãrând cinematografele: “Dacia”, “Tineretului”.

Remarcãm deci o dezvoltare treptatã a orasului, pânã la aspectul actual, cu adãugare de noi cartiere (Dorobanti, Unirii, Micro XIV, “23 August” = Titulescu), piete de cartier, artere de circulatie noi, schimbãri în toponomia strãzilor (prerevolutionarã si postrevolutionarã), etc.

Cap. 5. ORAªUL BUZÃU în IZVOARE GEOGRAFICE si CARTOGRAFICE

Datã fiind analiza unui teritoriu restrâns (a unui oras) trebuie sã mentionãm cã acesta a beneficiat de conditii favorabile de umanizare, spre deosebire de aria mai extinsã a Câmpiei Buzãuluisau a altor regiuni mai mari învecinate. Analiza câtorva hãrti istorice, aflate în Biblioteca Academiei Române din Bucuresti creazã o imagine a umanizãrii acestui spatiu, a importantei pe care o avea într-o anumitã perioadã istoricã, târgul si mai apoi orasul Buzãu, atât pe plan intern, cât si pe plan extern. Pe unele hãrti orasul chiar nu este trecut ; sunt trecute doar drumuri ce strãbat aceastã regiune, ceea ce ne îndeamnã sã credem cã în acest circuit era prins si Buzãul (datã fiind pozitia geograficã a acestuia, careimpunea un punct de vamã). Asadar aceste hãrti istorice au mai mult un caracter orientativ. Ele sunt importante însãsi pentru evolutia numelui orasului, iar altele chiar pentru prezentarea aspectului teritorial al orasului la un moment dat din evolutia sa.

Prima hartã consultatã în care apare înscris toponimicul Buzãu este Harta stolnicului Constantin Cantacuzino (“Indice topografico del Principato di Valahia”), realizatã în 1700 la Padova, harta fiind în limba gracã, iar legenda cuprinzând explicatii în limba greacã si în limba latinã. Harta înfãtiseazã Muntenia din punct de vedere fizic, economic, politic si arheologic. Buzãul este reprezentat ca un mare oras si, conform legendei, episcopat, oras mare, cu mãnãstiri. Se observã situarea lui în mijlocul unui grup de sate (care se regãsesc si azi) dezvoltate, cu mânãstiri. Foarte aproape Stolnicul reprezintã si orasele Râmnicu Sãrat si Brãila; figureazã si cãi de comunicatie.

Urmãtorul document consultat este Harta lui C.M. Roth (“Carte speciale de la Principante de Valaquie”, St. Petersburg, 1774). Cartograful rus a avut ca sursã de înspiratie harta analizatã anterior. Prezintã înpãrtirea pe judete, oferind de asemenea informatii despre cãile de comunicatii sau despre locul bãtãliilor din rãzboiul început în 1768. Pe aceastã hartã figureazã orasul Buzãu cu numele “Bursau” sau “Buseo”, pe dreapta râului Buzãu , înconjurat de localitãti precum: Fonostani (Focsãnei), Bernesti (Vernesti), Stelpotz (Stâlpu), Sculesti (Scurtesti), Ribnic (Râmnicu Sãrat) si ceva mai departe Brãila – oras destul de bine reprezentat (nu cartografic – matematic), oras mare, cu fortãrete si puncte de desfãsurare a punctelor bine întocmite. La Buzãu este reprezentatã Episcopia.

Prima hartã riguroasã asupra Munteniei a fost realizatã în perioada 1790 – 1791, numitã “Militarische Carte der Kleinen oder Oesterreichischen und grossen Walachei, welche beide Zusammen aus 394 Sectionen bestchen, und wehrend dem Waffenstillstand Zwischen der K.K; und der turkischen Armee vom … September 1790 bis Ende hai 1791 durch den General – quartiermeister staab under der Direction des O bristen Specht geometrisch sufgenonmmen, und în das reine ausgezeichnet worden”. Compararea Hãrtii lui Specht cu hãrtile topografice actuale certificã în cea mai mare parte exactitatea lucrãrii lui Specht.

Pe dreapta râului Buzãu (“Buszeo Fluss”) este trecut orasul Buzãu cu numele Buszeo si este prezentatã si reteaua de drumuri care taie orasul, asigurând legãturile cu satele apropiate si cu asezãrile mai îndepãrtate. Harta e bine întocmitã, cu reprezentarea Iazului morilor pe la nord/nord – vest de oras, a patru biserici, dintre care una în nord – vest (credem cã este Episcopia), una în est (poate fi Biserica Gârlasi; probabilitatea de a fi Banu este scãzutã, deoarece aceasta este apropiatã de Episcopie), alte douã sus (târgul de jos) – pot fi bisericile Greci si Sf. Îngeri (“Biserica din pãdure”).

In 1835 este publicatã “Harta Rusã” al cãrei nume întreg este “Harta teatrului de rãzboi în Europa în anii 1828 si 1829 întocmitã la scara 1:420000 cu ridicãri înstrumentale pentru Basarabia, cu recunoasterea Serbiei, pãrtile de rãsãrit ale Bulgariei si Rumeliei si cu ridicãri militare ale Moldovei, Valachiei si ale regiunii Babadagului”. în 1853 avea sã fie tipãritã o nouã editie a acestei hãrtii, modificãrile privind toponimia fiind neânsemnate.

Localitãtile, foarte numeroase, apar diferentiate prin grafie. Majoritatea însã au înscrisã mãrimea demograficã (numãr de familii). Buzãul apare înscris ca “Buzeo” si are 1361 de familii. De asemenea, apar reprezentate 3 biserici (probabil Episcopia, biserica Greci si biserica Banu).

“Carta României Meridionale” realizatã în 1854 de Carol Popp de Szatmary prezintã orasul Buzãu cu numele “Budeu”, oferind, în acelasi timp si o imagine a retelei stradale si a principalelor drumuri ce-l strãbat, iar în partea de sud – vest pãdurea “Crâng”, încã neafectatã de reteaua de drumuri si de locuire.

La aceste documente cartografice mai putem adãuga si altele, dintre care, mai reprezentative ar fi: Harta lui Nicolsus Germanus (1507), cãlugãr si geograf , întitulatã “Europa Centralã si Rãsãriteanã”, construitã pe conturul hãrtii antice a Daciei lui Ptolemeu. Aceastã hartã înfãtiseazã elementele de geografie fizicã (ape, munti, arbori ce fac dovada unor pãduri vaste) si localitãti, printre care si “Boza” (Buzãu).

La 1774 I.F. Schmidt, în timpul rãzboiului ruso – turc, întocmeste“Harta Moldovei si a Valahiei” (in limba rusã si latinã). Pentru harta Munteniei a folosit harta Stolnicului Cantacuzino, reprezentând, printre altele, si orasul Buzãu.

Fredericht Wihhelm von Banor, în secolul al XVIII-lea, scrie “Memoriile”, stucturatã pe 5 capitole cuprinzând si o descriere istoricã si geograficã a Tãrii Românesti, cu amãnunte orografice, hidrografice si economice. în ultimul capitol se aflã si o listã a tuturor satelor si oraselor pe judete, deci si Buzãul.

“Harta Valahiei”, a lui I. Adam, întocmitã la 1781, înfãtiseazã si drumul lui Traian, care începe de lângã Dunãre, trece pe la nord de Craiova si Drãgãsani, la sud de Pitesti, Pietroaia, Târgoviste, Ploiesti, Buzãu, pe la sud de Râmnicu Sãrat, Focsani, traverseazã siretul pe la nord de Galati pânã la localitatea Traian. Harta este importantã în analiza istoricã pentru a evidentia încursiunile lui Traian pe teritoriul Daciei romane, asa cum erau ele vãzute la sfârsitul secolului al XVIII-lea.

Maria Teresia Drachenfeldt, la 1789, întocmeste o hartã a teatrului de rãzboi din a II-a jumãtate a secolului al XVIII-lea. Are un titlu lung în care sunt mentionate: Transilvania, Moldova, Valahia, Polonia, Bulgaria, România, Dardanele, Marea Neagrã. Autoarea foloseste în transcrierea numirilor geografice ortografia italianã, Buzãul apãrând “Buzeo”.

Pentrul secolul al XIX-lea, il putem aminti pe I. Rus, profesor de geografie la Liceul din Blaj; acesta scrie “Icoana Pãmântului”, carte de geografie în 3 volume, tipãrite la Blaj în 1848. în capitolul “Topografie” vorbeste despre orasele din Valahia, fiind date amãnunte despre înstitutii de culturã, de sãnãtate. Sunt descrise capitalele de judete, localitãtiile cu începuturi ale îndustriei, printre care si orasul Buzãu.

Dintre mãrturiile scrise, foarte multe au fost consemnate în cuprinsul lucrãrii. Ele sunt importante pentru modul cum era vãzut orasul Buzãu, în diferite etape istorice, atât de autohtoni, cât mai ales de cãlãtorii strãini. Astfel, putem amintii impresiile pe care i le lasã Buzãulul nobilului si omului de afaceri englez Henry Cavendith în 1598 (vezi cap. 3.3.3.2.).

Paul de Alep, prezent în Buzãu la mijlocul sec. al XVII-lea , aminteste cã dupã plecarea din “târgul Râmnicului” (actualul oras Râmnicu Sãrat) a ajuns într-un “oras mare”, numit Buzãu, unde “se aflã o mâmãstire mare de piatrã a cãrei bisericã a fost întemeiatã de voievodul Radu cel Frumos”; în continuare cãlãtorul sirian mentiona cã lumea era îmbelsugatã si oamenii ospitalieri.

Turcul Evilian Celebi, în aceasi perioadã, vorbeste despre orasul Buzãu ca fiind “asezat pe un ses cu câmpii întinse (…), cu 600 de case si 2 mânãstiri, una de constructie nouã si cealaltã veche, precum si 100 de dughene . este un oras foarte plãcut, împodobit cu vii si grãdini. Sunt multi bãrbati arãtosi si multe femei plãcute”.

*

Analiza hãrtilor istorice si a izvoarelor scrise evidentiazã modificãrile suferite de toponimicul Buzãu în secolele din urmã, stadiile de dezvoltãrii sale economice, politice, culturale, administrative.

CAP. 6. DEMOGRAFIE ISTORICÃ în ORAªUL BUZÃU

6.1. Originea populatiei

Analizele privind populatia si asezãrile umane din regiunile joase de la sud de Carpati evidentiazã cresterile spectaculoase ale numãrului locuitorilor, înregistrate mai cu seamã în unitãtile estice, de stepã, pe parcursul sec. al XIX-lea. Cresterea masivã a populatiei orasului mai ales dupã 1829 (1832 – prima “numãrãtoare” oficialã), anul Tratatului de la Adrianopol, nu poate fi explicatã doar prin sporul natural al locuitorilor din regiunea respectivã, ci si prin sporul migratoriu – locuitori veniti din alte pãrti în orasul Buzãu si în împrejurimi, pentru ca Valea Buzãului a oferit conditii favorabile pentru a impulsiona popularea ei.

Astfel, peste elementele autohtone, s-a constituit o zonã de adevãratã întrepãtrundere antropogeograficã, din necesitãti economice, sociale etc.. în perioada prefeudalã sunt semnalate grupuri sociale de origine nord – vesticã si sud dunãreanã: unguri si germani catolici. în registrele vigesimale brasovene din prima jumãtate a secolului al XVI-lea, printre negustorii buzoieni, sunt: Bertha, Irmyn, Loys, Szas, Thisazaw, Stetcu, Zletz. Nume precum Coica, Zurbamn Costadan si Ganosdan au origine mediteraneanã, chiar armeanã.

O primã imigratie bulgarã ar fi avut loc înainte de bãtãlia de la Nicopole (1396), asa cum mentioneazã N. Iorga în Bulet. Com. Istorice, valorificând o cronicã mai veche. Mãrturie stau nume sud dunãrene descoperite în regitrele vigesimale: Vancea, Stoian, Ivan, Nenciu.

Documente de la începutul secolului al XVII-lea atestã existenta unui sat “Sârbi” lângã Buzãu, în care se practica cultura legumelor (mai târziu va da nastere Sârbãriei). Sud dunãrenii, cunoscuti în stânga Dunãrii sub numele de sârbi, sunt bulgari de origine, iar emigratia lor la nord de marele fluviu se extinde pe întreaga perioadã în care Bulgaria s-a aflat sub dominatie otomanã.

De asemenea este atestatã prezenta grecilor o datã cu întensificarea comertului în secolele XV – XVI, care, dupã nume, au legãturi cu lumea italianã: Pandalia, Nicola, Mesit, Haricia, Armega, Conde.

Turcii sunt prezenti la Buzãu în activitãti comerciale si D. Gh. Ionescu percizeazã cã au avut si drepturi de a se cãsãtorii cu românce.

Tiganii – robi, pentru prima oarã sunt mentionati într-un document din 1525, prin care Radu de la Afumati dãruieste Episcopiei, pe lângã alte nule si câteva sãlase de tigani – denumire datã de bizantini, îndicând directia din care au venit. în sec. al XV-lea “Tigãnia” e denumitã “Mahalaua Episcopiei”, lãrgitã si prin pãtrunderea unor grupuri de tãrani fugiti de la sate. în sec. al XVIII-lea erau tigani robi si în jurul mânãstirii Banu.

Apoi , în sec. al XIX-lea “Tabela statisticã” (primul asa zis recensãmânt) evidentiazã prezenta în cadrul orasului a evreilor si a suditilor (supusi strãini).

Imigratia bulgarã care, dupã cum am vãzut începuse din secolele anterioare, acum se întensificã, începând din 1829 si pânã în 1832 cînd ia caracter de masã. Orasul le oferea acestora lunca foarte fertilã a râului, înlesniri substantiale în vederea conditiilor de locuit si legãturile bune cu asezãrile din jur. Bulgarii ocupã terenurile bune pentru culturã dinspre est (Sârbãria).

Numãrul grecilor este în scãdere si acest lucru se datoreazã Revolutiei din 1821 când unii dintre greci au fost urmãriti de turci si fie au murit, fie au rãmas prin satele de sub dealuri (Vernesti, Nissov, Merei). Acum apare toponimul “Grecii de Buzãu” sub care începe sã fie cunoscut satul Potoceni de la Gura Câlnãului.

6.2. Caracteristici geodemografice

Acest subcapitol este necesar atât pentru a lãmurii aspectele demografice ale orasului Buzãu (evolutia numãrului de locuitori, natalitate,mortalitate, spor natural, structurã etnicã, structura profesionalã, si acolo unde au fost date pe vârste si sexe), cât si pentru a preciza aspecte pur statistice legate de originea populatiei orasului Buzãu.

Desi este situat într-o regiune favorabilã, de-a lungul marilor drumuri comerciale si “in calea rãutãtilor”, Buzãul a fost prãdat si ars. Astfel, în prima jumãtate a sec. al XVI-lea, în timpul luptelor ce s-au iscat pentru tron la moartea lui Neagoe Basarab, numãrul locuitorilor scade. Acelasi fenomen se întâmplã si în 1596, când în timpul dominatiei lui Mihai Viteazul, orasul a fost prãdat si ars din nou. în secolul XVII, Buzãul si Câmpulungul nu ajungeau la 3000 de locuitori.

Începând cu domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), orasul ia avânt din nou, devenind important centru de culturã (tipografia). Însã, rãzboaiele din secolulul XVIII (1736 – 1739,1768 – 1774, 1787 – 1792) n-au fost prielnice dezvoltãrii orasului. Rãzboiul ruso – turc din 1806 – 1812 duce la pustiirea orasului în 1806.

Dupã acest rãzboi si dupã 1829, orasul se dezvoltã constant ascendent, între 1812 – 1828, asa cum am precizat si în capitolul anterior, adãugându-se elemente sud dunãrene pe malul drept al Iazului Morilor.

Evolutia numericã a populatiei o putem urmãrii din perioada Regulamentului Organic, când s-a alcãtuit cea dintâi statisticã a populatiei orasului Buzãu în anul 1832. La aceastã datã în oras existau 2567 locuitori repartizati în 593 familii.

In continuare, anii de referintã luati în analizã sunt: 1835 (pe baza datelor din harta rusã), 1842, 1844, 1859, 1899, 1912, 1930, 1941, 1956, 1960, 1965, 1966, 1970, 1992 si 1995.

Pentru anul 1835, populatia orasului este de 3800 “suflete” (B. Iorgulescu, 1892). Acelasi autor pentru anul 1830 dãdu-se o populatie de 3800 locuitori. în 1842 populatia orasului ajunge la 6585 de locuitori, grupati în 1317 familii, iar în 1844 la 7000 locuitori.

Evolutia demograficã de pânã la 1844 atât prin cauze istorice (rãzboaiele despre care am mentionat), dar si prin calamitãtiile de care orasul a fost afectat: holera (anii 1792, 1795, 1797, 1803, 1814) si ciuma (1829).

În anul 1835, Buzãul este pe locul 10 între cele 33 de orase si târguri ale Tãrii, din punct de vedere demografic. Catagrafia din 15. 04. 1838 înregitrezã 809 familii cu 3598 suflete. Populatia creste numeric si prin aportul bulgarilor (274 “cap de familie” – 15.04.1838), grecilor (4% din populatia Buzãului – 15.04.1838). Densitatea demograficã este însã redusã, ca urmare a raportului disproportionat între numãrul locuitorilor si suprafata orasului (78 ha.).

În cea de-a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, populatia este într-o continuã crestere, datoritã dezvoltãrii fortelor de productie, conditiilor gegrafice favorabile. Aceastã crestere s-a realizat prin miscarea migratorie si prin sporul natural. Miscarea migratorie este datã de elemente din mediul rural, lipsitede pãmânt si posibilitãti de trai, atrase de comertul viu al orasului. Se întâlnesc în oras nume proprii ca: Munteanu, Mocanu, Ungureanu, Niscoveanu, care îndicã locul lor natal dinspre Valea Buzãului; Câmpeanu, Cojanu – au înaintat din zona de câmpie învecinatã, arãtând directia unui nou val migratoriu de populatie.

Primul recensãmânt al Moldovei si Munteniei din anul 1859 îndicã pentru Buzãu un numãr de 9027 locuitori. în perioada 1859 – 1899 nu s-a efectuat nici un recensãmânt al populatiei, ci numãrãtori cu caracter fiscal. Scopul acestor numãrãtori era stabilirea capilor de familie si a persoanelor impozabile, fiind neglijatã populatia neimpozabilã.

În anii 1870 – 1883 populatia orasului scade ca urmare a epidemiei de holerã si a rãzboiului de îndependendentã. În 1878, populatia era de12000 locuitori (efect al epidemiilor), ceea ce face ca, demografic, Buzãul sã fie pe locul sase în tarã.

Pentru anul 1890 populatia este de 17300 locuitori, din care bãrbati însurati 3313 , neinsurati 440, vãduvi 480, divortati 106, bãieti 4453, femei mãritate 3313, vãduve 776, fete 4427. De asemenea, amele dictionare mentioneazã cã populatia orasului creste cu o medie anualã de 141 suflete.

Statisticile din 1912 evidentiazã o populatie de 28807 locuitori.

Deficitul de populatie din anii 1916 – 1917 se datoreazã primului rãzboi mondial. Sporul natural a fost redus în deceniul 1920 – 1930, natalitatea mentinându-se scãzutã, exceptând anul 1920, cu o situatie exceptionalã. Este primul an normal dupã rãzboi în care natalitatea este anormalã.

In 1929 numãrul nasterilor scade brusc, aceastã scãdere remarcându-se atât în mediul rural cât si în cel urban. Mortalitatea s-a mentinut la un nivel ridicat, exceptând anul 1928 care a avut mortalitatea cea mai scãzutã. Mortalitatea înfantilã a avut un procent foarte ridicat, ca de altfel pe întreg teritoriul României (in 1928, mortalitatea înfantilã înregistra 18,4%, în 1959:19,7%). Cauzele sunt date de conditiile sanitare improprii, de bolii etc.

La recensãmântul din 1930 se înregistreazã 35607 locuitori, pentru ca deceniul urmãtor (al crizei economice) sã înregistreze o tendintã de scãdere a populatiei. în anii crizei (1933 – 1934)s-a constatat cea mai scãzutã natalitate. Totodatã s-a observat o moderatã scãdere a mortalitãtii si a sporului natural. în anii celui de al doilea rãzboi mondial si pânã în 1948, populatia are o crestere lentã, apoi scade (ca o consecintã a rãzboiului, dar si a secetei). Astfel, în 1940 cresterea populatiei n-a depãsit cifra de 225 locuitori. în 1941, cu toate cã s-a înregistrat un deficit natural – între numãrul de nasteri si numãrul de decese – de 71 locuiitori, populatia a crescut brusc cu aproximativ 7994 locuitori rezultatul unui spor migratoriu. Populatia ajunge în 1941 la 44511 locuitori.

În 1948, populatia orasului Buzãu este de 43365 locuitori (se observã cã între timp numãrul locuitorilor a scãzut).

În 1956 cifra este de 47445 locitori, Buzãul fiind, din punct de vedere demografic, al 17-lea oras al tãrii.

Mai târziu, la 1 ian. 1960 populatia va creste la 50758 locuitori, pe baza sporului natural si a fenomenului migratoriu. Trebuie remarcat faptul cã dezvoltarea industrialã a orasului atrage fortã de muncã din mediul rural si chiar din alte orase, situatie care se mentine pânã în anii ’90.

În 1965 numãrul locuitorilor este de 55226 locuitori; în 1966 : 56380 locitori; 1967: 57047 locuitori;1968: 59114 locuitori (in martie 1968 orasul Buzãu devine municipiu, atasându-i-se comuna Simileasca). Ca urmare, la 1 iul.1969 populatia orasului depãseste 68000 locitori, iar în 1870 ajunge la 71300 locuitori. Sporul migratoriu dintre anii 1965 – 1969 a fost determinat si de noua împãrtire administrativ – teritorialã a tãrii (din raioane si regiuni autohtone se trece la împãrtirea pe judete). Acest fapt duce la cresterea populatiei adulte, dar si a populatiei tinere. Procentul populatiei în vârstã de peste 60 de ani scade, ca urmare a numãrului mare de vieti omenesti pierdute în cel de al II-lea rãzboi mondial.

În 1977 populatia orasului ajunge la 97800 locuitori, fiind în continuã crestere, mai ales ca urmare a exodului rural.

În 1992 recensãmântul de la 7 ian. înregistreazã 148247 locuitori, fiind foarte apropiat din acest punct de vedere de orasul Baia Mare. Materialele consultate ne oferã si alte date privitoare la anul 1992. Astfel, din total, populatia masculinã este de 72353 locuitori, iar cea femininã de 75734 locuitori. Pe religi, predominã ortodoxi (146728), dupã care urmeazã romano – catolici (403), greco – catolici (51), reformati (51), evanghelisti (19), baptisti (7), pendicostali (49), adventisti (591).

Pe nationalitãti, dacã în 1977 românii erau în numãr de 95480 locuitori, în 1992 au ajuns la 143904 locuitori. A crescut de asemenea, numãrul romilor de la 1972 locuitori în 1977 la 4126 locuitori în 1992, al maghiarilor de la 99 locuitori la 114 locuitori, al germanilor de la 22 locuitori la 31locuitori. Se remarcã o scãdere a celorlalte minoritãti ale orasului: rusi, lipoveni, turci, sârbi, armeni, tãtari, cehi, polonezi, evrei, croati, bulgari.

“Enciclopedia geograficã a României” (D. Ghinea, 1996) consemneazã pentrul orasul Buzãu, la nivelul anului 1995 (1 iulie), o populatie de 149524 locuitori (din care 72940 populatie masculinã si 76584 populatie femininã). Densitatea populatiei la nivelul orasului este de 7628 loc./km2.

Aceste aspecte demografice pun astfel în evidentã evolutia acestui sistem urban , pentru cã populatia este, alãturi de teritoriu si componenta economicã, unul din elementele esentiale ale orasului. Cresterea sau scãderea numãrului de locuitori în anumite întervale de timp, pune în evidentã momente de înflorire sau stagnare în dezvoltare, cu implicatii deci la nivelul teritoriului geografic al orasului (distrugeri, deci restrângeri ale orasului, extinderi spatiale etc).

VII. TOPONIMIA GEOGRAFICA A ORAªULUI BUZÃU

Spre deosebire de alte sisteme geografice sau unitati geografice, sistemul urban presupune o analizã toponimica aparte, fapt pentru care studiile de acest gen realizate asupra oraselor sunt foarte rare. în primul rând, sunt avute în vedere denumirea orasului, asa cum a evoluat ea în timp pânã la aspectul toponimic actual, denumirile cartierelor (sunt fie denumiri de sate care au fost înglobate orasului, care pãstreazã aspectul inittal sau suferã modificãri de formã, prin sufixare sau prefixare sau de altã naturã nu numai lingvisticã, fie sunt denumiri date unor cartiere ce au aparut mai târziu – abstracate sau care reflectã o serie de caracteristici ale locului) si nu în ultimul rând denumirile drumurilor care strãbat orasul (de la toponime – hodonime vechi, istorice pânã la cele actuale). în privinta numelor cartierelor, pentru orasul Buzãu, acestea s-au pãstrat în timp fiind îmbunãtãtite prin fenomene lingvistice sau au fost adaptate situatiei actuale. Astfel multe din aceste cartiere poartã numele bisericilor în jurul cãrora s-au format si acestea sunt si cartierele cele mai vechi (Buzãul a fost mentionat documentar în 1431, iar în 1504 a devenit resedintã episcopalã, a doua dupã Bucuresti).

7.1. Numele orasului

Este de înteles de la început ca acesta este cel mai vechi toponim din regiune si principalul mijloc prin care putem distinge vârsta acestuia este cercetarea si stabilirea originii lui. Referindu-se la originea toponimelor G. Weigand spunea cã “important este de stabilit nu din ce limbã vine împrumutul, ci cine a dat numele locului”.

In plus, I. Conea1 preciza cã într-o primã etapã în cercetarea toponimicã constã în analiza oiconimelor (nume de puncte populate), dintre care primul va fi numele localitatii (numele oficial, nume folosit de localnici, alte nume care s-au folosit, momentul când s-au schimbat si de ce).

Astfel, numele orasului – Buzãu, a cunoscut cateva etape de evolutie, desi denumirea initiala s-a pastrat în timp. Acesta este toponimul cel mai vechi si, dupã cei mai multi autori, derivã de la numele apei ce trece pe la nord de oras. D.Gh. Ionescu (1979) considera ca hidronimul Buza este mentionat pentru prima data la 12 aprilie 372, când Sava “Gotul” (din Gotia) este înecat de oamenii lui Atanaric (seful unui trib vizigot) în apa râului Buzãu (vezi capitolul 3.1.3.). V. Pârvan, subliniazã asemãnarea formalã dintre hidronimul Buzãu si vechiul Movos, atribuit numelui râului, subliniind o persistentã directã a formei tracice ( ar fi deci de origine geticã), din marea familie a tracilor, populatie din Câmpia Dunãrii. Mai târziu, tot V. Parvan îsi completeazã opiniile, considerând tema toponimului descoperitã în onomasticul trac Buzes, iar sufixul “-eu” venind din vechiul aios – eus (greco-latin), întâlnit si azi în formatii culte care atunci nu puteau da decât eu – Buzeus – Buzau, Domine – deus < Dumnezãu.

Pentru a explica trecerea de la s (Musaios) la z (Buzeos, Buzeu, Buzau) s-a propus un intermediar slav, opinie împãrtãsitã de mai multi lingvisti, printre care si Emil Petrovici. Dar aceastã variantã slavã nu a fost acceptatã, argumentele fiind atât filologice, cât si istorice: la venirea slavilor în pãrtile noastre – între secolele VI-X – populatia autohtonã fusese deja romanizatã.

I.I. Russu, identificând elementul lexical autohton din structura limbii române, comun si la albanezi, înseriazã între cele 71 de cuvinte si acest termen de “buza” (pentru “buze”). Din acest albanez “buze”, de origine carpato-balcanicã, ar deriva antroponime ca: Buza, Buzea, Buzau, dar si toponime ca: Buza , Buzeni, Buzau. I.I. Russu studiaza si elementele comune traco-ilire din onomastica, subliniind prezenta antroponimelor Buzos si Byzes, la originea lor considerându-se a fi rãdãcina indoeuropeanã “buz” din care derivã si hidronimul Buzãu. Asadar, I.I.Russu subliniazã originea carpato-balcanicã a numelui Buzau si faptul cã oiconimul a provenit din hidronim.

Acelasi fir evolutiv (nume de râu – nume de localitate) este pus în evidentã si de Al. Graur, mentionând pe lângã orasul Buzãu, orase precum Siret, Tg. Jiu, Tg. Mures, Curtea de Arges. În aceeasi lucrare autorul considerã Buzãu un nume românesc masculin – neutru, nearticulat (ca si Brasov, Mizil), fãcându-i deci o analizã gramaticalã.

D.Gh. Ionescu (1979), privind etimologia si fonetica cuvântului Buzãu, considerã ca în limba dacã sunetul “m” alterneazã cu “b” (Museos/Buzeos,Timisis/Tibisis), alternantã care, în perioada formãrii limbii române, dispare încet-incet, definitivându-se în unele cazuri ca “b”, de exemplu Buzeu<Museos, sau ca “m”, de exemplu Timisis<Tibisis, Timesis.

De retinut este deci faptul cã etimologia hidronimului Buzãu, ca si altor râuri (Arges, Cris, Motru, Siret) a evoluat dupã legile fonetice ale limbii române, nu prezintã anormalitãti si nici nu a presupus un intermediar strãin. Vadul de trecere si locul de popas, care au precedat târgul, au primit numele râului, în contextul unui permanent circuit pastoral si comercial dinspre Carpati spre Dunãre sau dinspre nord spre sud si vest. Pescarii, musarii, mestesugarii si chiar oamenii simpli de origine daco-romanã din satele apropiate, au statornicit asezarii numele râului.

Pentru a argumenta provenienta numelui orasului mai pot fi aduse în discutie si alte opinii. Astfel, B. Iorgulescu (1892) considerã numele anteslav, antegot si anteroman, pentru prima oarã cuvântul Buzãu (Buzeu întalnindu-se în anul 372 d. Ch., sub forma tracã “luseos”, asa cum am mai precizat. El infirmã opinii conform cãrora numele este de origine slavã – de la slavul boza = “tulbure”(apa Buzãului curge mai mereu tulbure) sau cã orasul l-ar fi numit în vechime Napuca (aspect analizat si afirmat de Dionisie Fotino ,dupã “Geografia” lui Ptolemeu).

A.Nãstase (1982) considera cã numele de Buzãu provine de la “buzã” – margine a unui deal sau munte. De asemenea, o serie de cercetãri sunt de pãrere cã originea numelui Buzãu se aflã în denumirea unei plante – o varietate de soc, cu flori albe si fructe negre – bozul sau “boziul” sau “bozia” cum i se mai spune în unele parti ale Munteniei sau în Oltenia. Altii derivã toponimicul Buzãu direct de la numele slav al plantei “buzu”. Altii admit un intermediar bulgãresc “bozova” (cu semnificatia “locul unde creste bozul”) pentru a explica terminatia “ãu”.

Concluzionând, putem afirma clar originea tracã (geticã) a hidronimului si a oicornimului Buzãu, procesul de continuã populare a regiunii, pãstrarea aproape nealteratã a acestuia si derivatia netã hidronim – oconim.

7.2. Toponime din cadrul orasului

O a doua etapã în cercetarea oicornimelor, dupã cum precizeazã I. Cirea, constã în înregistrarea numelor purtate de diferite parti din sat, din oras în cazul nostru (mahalale, sate înglobate, cartiere). Apoi se consemneazã numele “ulitelor”, respectiv ale strãzilor (microhodonimelor). Se va marca si toponimul care desemneazã vechea vatrã si amplasarea acesteia în actualul teritoriu.

In cele din urma sunt analizate oronimele (nume de formatiuni muntoase – în cazul lucrãrii de fatã nu se întâlnesc), hidronimele (vezi cap. 7.1.), hodonimele, hileonime si am adãuga noi antroponime (care sunt cele mai rãspândite nume de familie din oras, care sunt cele mai vechi familii si care e originea acestor nume de familie).

7.2.1. Toponimia cartierelor si evolutia ei în timp istoric

Conform planului actual al municipiului Buzãu, cartierele acestuia sunt: Dorobanti I, Dorobanti II si Dorobanti, Extindere, Micro V, Gara, Tohãneni, Centru, Obor, Brosteni, Episcopiei, Simileasca, N.Titulescu (fostul “23 August”), Micro XIV, Crâng (Micro XII), Gãrii, Posta si Mihai Viteazul, zone rezidentiale, la care se adaugã zonele industriale din sudul si nord/nord-vestul orasului.

Modalitatea de a analizã adoptatã porneste de la explicarea aparitiei si evolutiei fiecãrui cartier în parte si, în final, propune o prezentare a evolutiei teritoriale a orasului prin adaugarea acestor cartiere. în 1892, “parti” ale orasului Buzãu erau: Târgu (actualul centru – Str. Cuza-Vodã), Episcopia, Banu, Domneascã, Brosteni, “Frasinetu” (actuala stradã Frasinet din nordul orasului), Garlasi, Posta – reunindu-se ele au dat “suburbiile”: Târgu, Sf. îngeri, Episcopia, Banu, Sf. Nicolae (Sârbãria), Garlasi, Brosteni, Posta (B. Iorgulescu, 1892, Marele Dictonar Geografic al Romaniei – Lahovari, 1899).

Astfel, primele trei cartiere – Dorobanti I, Dorobanti II, Dorobanti – Extindere, alcãtuind impreunã macrocartierul Dorobanti, s-a format recent (sfârsitul anilor `70, anii `80-`90) din vechile cartiere Gârlasi si Sârbãria, ultima denumire pãstrându-se în vocabularul locuitorilor orasului, dat fiind renumele pe care acest cartier l-a avut si înca il mai are. Sârbãria, asa cum arata documentele mai vechi (hârtii, planuri, schite) si cum ne spun fostii ei locuitori, se întindea în nord-vestul orasului, de o parte si de alta a actualei strãzi Dorobanti, aproape de lunca fertilã a Buzãului. Se numeste Sârbãrie (sau cartierul Sârbesc) de la numele celor care s-au asezat acolo la începutul secolului al XIX-lea, mai ales dupa tratatul de la Adrianopol (2 – 14 septembrie 1829), când se obtin libertati de comert. Este de vorba de sârbi (denumire genericã si pentru bulgari, si pentru sârbii propriu-zisi) veniti mai ales din Bulgaria. Orasul oferea colonistilor lunca râului foarte fertilã; înlesniri substantiale în vederea asezarii fiecãreia în cât mai bune conditii, deschiderii în afarã ale orasului. Nu toti acesti colonisti ocupa “sârbãria”, mestesugarii si negustorii asezandu-se în oras, printre locuitorii care aveau aceleasi ocupatii. Cartierul a prosperat continuu, grãdinile s-au extins, veniturile locuitorilor sãi devenind foarte mari. Casele erau mari, frumoase, cu grãdini imense, înzestrate cu motoare electrice pentru apã, însa perioada comunistã a pus capat acestei dezvoltãri, locul caselor fiind luat de blocuri.

Dupã cum am mentionat, pe locul actualului cartier Dorobanti (mai ales Dorobanti II), pe stânga strãzii Dorobanti (in sensul spre Braila),a existat cartierul Gârlasi, fosta mosie a lui Dumitrescu Buzoianu. Acest cartier s-a format în jurul biserici Gârlasi, iar locuitorii se ocupau de asemenea cu legumicultura pe valea fertilã a Buzãului, aprovizionând orasul. Numele “Gârlasi” provine de la natura locului; plin de gârle cu mlastini, drenat odinioara pe la nord de Iazul Morilor (actualmente desecat si devenit strada Iazul Morilor), dar si de râul Buzãu, în apropiere fiind, de asemenea, si confluenta cu râul Câlnãu. La substantivul – radacinã ”gârla” s-a adaugat prefixul “- si” pentru ai desemna pe locuitorii zonei si apoi aceastã denumire a fost generalizatã si pentru cartier. Interesant este a vedea istoria acestui cartier din extrema sud-esticã a orasului. Astfel la 1780 a fost fondatã de Mihai Mincu (paharnic) si sotia sa Maria Minculeasa (nascutã Buzoianu), biserica Gârlasi. în 1806 a fost arsã, apoi reparatã , dar evenimentele de mai târziu (invaziile) au deteriorat-o din nou. în1853 turcii au transformat-o în grajd, de atunci ea rãmãnând pãrãsita. A decãzut si azi nu mai existã. Desi nu se mai foloseste denumirea de “cartierul Gârlasi”, în zona existã strada Gârlasi.

De asemenea numele “Gârlasi” l-a purtat în spitalul fondat la 1792 de vãduva paharnicului Mincu, Maria, în jurul bisericii fondate de Mincu care s-a mutat mai tarziu pe strada Plevnei, în casele boierului Costache Musceleanu (fostul spital “Garlasi”, pronuntat si scris însã gresit ”Gârlaj”).

Cartierul Micro V, situat în estul orasului (la sud-vest de Parcul Marghiloman, între strãzile Dobrogeanu Gherea în nord/nord-est, Replubicii în sud, Agriculturii în vest/sud-vest, Str. Victoriei si Str. Soarelui în nord-vest) s-a format dupã 1960 prin demolarea caselor, având în vedere acelasi plan de sistematizare haoticã si inestetica a orasului. Trebuie mentionatã si intentia prerevolutionarã de a extinde acest cartier spre Garã, dar nefinalizatã din fericire. Din punct de vedere toponimic, este de remarcat termenul (nu-l putem numi toponim) de “micro” acordat cartierelor noi atasate oraselor dupã 1950.

Cartierul Gãrii a fost construit în secolul al XIX-lea, cu precãdere la sfârsitul acestuia, când a apãrut si calea ferata si au fost necesare legãturile cu centrul orasului. Cartierul Gãrii pãstreazã din respectul de odinioara structura, reteaua stradalã, casele sunt aceleasi (in ultimul timp apãrând însã case noi). Pânã nu demult strada a fost pavatã apoi pietruitã si doar prin anii `75 – `80 asfaltatã, pentru ca reteaua de canalizare sã fie realizatã dupa 1990.

Între Garã si Centru se aflã cartierul Tohãneni.Denumirea este încã folositã de persoanele mai în vârstã, tinerii nemaifolosind-o însã. Denumirea vine de la “tohan” + sufixul “- eni”, pentru a desemna populatia venita în aceastã regiune în secolul al XIX-lea din Transilvania (sau “tohani”).

Cartierul Obor, situat în partea de nord a orasului, pe terasa inferoarã a Buzãului alcatuit din blocuri, a fost construit dupa 1950 pe locul fostului târg de vite si alimente – Oborul de odinioarã care în prezent se gãseste în partea de est a orasului.

Alãturi de cartierul Obor, învecinat acestuia în est este cartierul Brosteni. Denumirea de “Brosteni”, vine de la substantivul – radacinã “broascã” + sufixul “- eni”, derivare care a suferit transformari: eludarea sunetelor “a”, “d”, “c”, “a” si înlocuirea lor cu “s” si “t” + sufixul “- eni” si îi desemneazã pe locuitorii acestui tinut mlãstinos, felul de broaste, nefavorabil, adunati însã pe locul mai înalt dintre Iazul Morilor si râul Buzãu, unde se construise o bisericã. Beneficiind de soluri favorabile, de terasa înaltã a Buzãului si lunca fertilã, locuitorii zonei se ocupau de asemenea cu agricultura – legumicultura. B. Iorgulescu (1892) analizeaza “suburbia” Brostenilor (construitã în secolul al XVII-lea), ca fiind situata între Iazul Morilor si râul Buzãu si locuitã de bulgarii stabiliti aici din 1806.

În vestul cartierului Obor, se afla cartierul Micro III, între strada Pietroasele la sud si strada Frasinet la nord, construit pe loc gol. A fost construit dupa anii `70 fiind unul dintre cele mai tinere cartiere ale orasului. Partea lui de nord, corespunzãtoare actualei strãzi Frasinet a constituit într-o anumitã perioadã istoricã mahalaua Frasinet (lainceputul secolului al XIX-lea), dupa care a constituit oparte importanta a Oborului (se desfaceau alimente si toate cele necesare traiului).

Cartierul Episcopiei, luat de cele mai multe ori în componenta cartierului Micro III este situat în sudul acestuia din urma, în jurul Episcopiei Buzãului. Provine din fosta mahala a Episcopiei, anexatã orasului în 1844 (alaturi de cãtunul Postei, Gârlasi si Sârbãria), locuitã pe atunci de fosti robi si clacasi domeniali, precum si de cei ce asezaserã mai tarziu ca embaticari sau pe baza unor învoieli. Numele, deci, ii vine de la Palatul Episcopal construit în 1500, în jurul caruia s-a dezvoltat.

La vest de cartierul nou Micro III si cartierul vechi al Episcopiei (contrasteazã puternic în peisaj) si de B-dul Unirii, se desfasoarã cartierul “Chimica”, adãugat orasului în 1967, dupã construirea Fabricii de mase plastice (actuala ROMCARBON S.A.). Întrucât hãrtile mai vechi si chiar mai noi (R. Calcan, 1971) prezintã acest cartier cu numele “Zãgãnescu”, se poate vorbi de o trecere de la acest toponim la cel de “Chimica” prin încetatenirea importantei fabricii respective pentru locuitori. Cartierul “Zãgãnescu” apãruse deja încã de la începutul secolului al XX-lea, însã într-o zona improprie, cu mlastini, suprafete umectate care au necesitat imbunãtatiri. Toponimul “Zãgãnescu” provine din antroponimul “Zãganul” – “Zãgam”, probabil numele unui personaj aparte al vremii.

Tot la începutul secolului XX se adaugã orasului un nou cartier, de case de aceastã data, numit mult timp “23 August”, în amintirea momentului istoric respectiv, iar dupa 1990 “Nicolae Titulescu”, dupã numele marelui politician. Este un cartier frumos, cu aspect rectangular, cu multe spatii verzi (vezi apropierea Crângului).

Exceptii face partea de vest, unde strazile sunt mici, modeste si primind denumiri ce nu concordã cu aspectul lor.

In sud-vestul orasului, dincolo de strada Stadionului (General Bastan) a fost construit dupa 1970 cartierul Micro XIV, în legaturã cu Spitalul Judetean, filatura de lânã pieptanatã, fabrica de tricotaje (TRICOSTAR S.A.) etc. Actualmente în acest cartier se construieste o bisericã, care va fi una dintre cele mai mari ale orasului – Biserica “Sf. Andrei”.

În continuarea cartierului Micro IV dincolo de Parcul “Crâng” se desfasoara cartierul “Crâng” adãugat orasului în 1967 (odata cu cartierul “Chimica”), tot din apartamente dupa o serie de amenajarice s-au efectuat în parc începând cu secolul al XIX-lea si continuând cu secolul XX (pavaje, îndreptãri, desecarea si amenajarea helesteului etc). numele cartierului provine, firesc de la numele parcului din apropiere. Se mai numeste, rar, Micro XII.

La toate aceste cartiere trebuie sa adaugãm cartierele “de peste linie” – “Posta” si “Mihai Viteazul”. Primul cartier provine din cãtunul Postei care a functionat ca sat pânã a fost anexat la orasin 1844. Aici locuiau cei care se ocupau cu cãramia (schimbau caii de postã) localizând aici una din cele mai vechi strãzi ale orasului, care si-a pãstrat denumirea în timp – strada Dumitru Filipescu.

La începutul secolului XX (alaturi de cartierele “Zãgãnescu”, “23 August” si zona îndustrialã sudicã) este adãugat la oras cartierul “Mihai Viteazul”, în sudul orasului, într-o zonã improprie, cu structura rectangularã, fãrã un aspect urbanistic armonios (strazi perpendiculare unele pe celelalte). Cartierul care poartã numele marelui domn si ban al Craiovei (a trecut prin orasul Buzãu si merita a-i fi cinstit memoria) a fost construit în mare parte pentru muncitorii ceferisti. Tot pentru acestia s-au construit si apartamentele din preajma depoului C.F.R. (la iesirea din oras, pe soseaua Brãilei).

Un cartier care încitã mereu la discutii este cel situat în extremitatea vestica a orasului, de o parte si de alta a strazii Transilvaniei. Este vorba de cartierul “Simileasca ”. Numele cartierului vine, probabil, de la numele unei tigãnci – Simila, care avea faima în zona (proprietara terenului), la care s-a adãugat sufixul “- easca”, rezultând, prin eludarea vocalei “a” toponimul actual. În acest cartier (fosta mosie dependenta de Episcopie) au locuit tiganii – robi si e considerat si acum un cartier al tiganilor. B. Iorgulescu (1829) analizeazã prezenta acestui toponim în diferite parti ale judetului Buzãu de atunci. Astfel Simileasca (sau Iorguleasca) era o comunã ruralã (sat) în “plasa” (comuna) Sarata, la 2000 m distanta de oras, cu o suprafata de 4445 ha, având ca proprietati: Negreasca, Simileasca, Vatra Episcopiei, Spãtaru I, Spãtaru II, Spãtaru III, Trestianca (particulare), în care se stabiliserã tigani si câtiva italieni care se ocupau cu fabricarea cãramidei (terenuri argiloase – nisipoase). Autorul mentioneazã cã teritoriul e comun în mare parte proprietatii Episcopiei (cu tigani robi). Din alt punct de vedere, toponimul poate desemna si un sat al comunei Simileasca, cu 720 locuitori si 176 case si, tot dupã însemnarile lui B. Iorgulescu, Simileasca – Filipeasca de aceasta data este o mosie în comuna Simileasca, catunul Simileasca – Cliseru, cu 25 ha, cu terenuri arabile, cu doua fabrici de petrol, o zalhana, o fabricã de spirt si trei mori pe iazul râului Buzãu. În cele din urma, exista si Simileasca Banului – mosie dependentã de mânãstirea Banu în comuna Simileasca, cu 254 ha, arãturi, grãdini de zarzavat, carãmidarii, fânete si o moara (comuna Simileasca va fi atasatâ orasului în martie 1968).

Cert e ca acest cartier joacã un rol aparte în peisajul urbanistic si cultural social al orasului Buzãu.

In fine, cea mai mare importantã în aceastã descriere toponimicã a cartierelor o prezintã centrul orasului, în jurul pietei “Dacia” de azi, care este de altfel, si cel mai vechi cartier, fãrã un nume deosebit. A aparut odata cu asezarea, cu mentionarea documentarã a târgului în 1431 purtând chiar acest nume de “Târg”, strãbatut de la sud spre nord de Ulita Târgului, mai apoi Strada Mare, Strada Târgului, iar azi strada Cuza Vodã. Aceasta parte centralã se întindea spre nord-vest pânã la Episcopie, spre est pânã la biserica Greci(fosta Negutatori sau Negustori), biserica Banu (fosta mânãstirea Banu), iar în sud la biserica Sf. îngeri (cu “Târgul den Jos”) si pânã în zona “bisericii dispãrute”.

Biserica “Greci” sau “Negutãtori” a fost construitã de grecul Badea Obreji, în anul 1649, într-o zonã cu bune conditii geografice, dupã ce în Buzãu se înfiintase o comunitate destul de închegatã de greci (se ocupau cu comertul; o data cu acesti comercianti sosesc în oras si cãlugari care vor înfiinta biserica). în 1806 va fi arsã (ca urmare a razboiului ruso-turc). Ruinele au fost cunoscute mult timp sub numele de biserica Tigãncii, nume dat de greci în derâdere (B. Iorgulescu, 1892). În 1807 cãpitanu Caloianu (de Buzãu) rezideste biserica putin spre nord, însã si acesta se va ruina. Va fi reziditãîn 1850 de negutãtorii din târgul Buzãu, de unde si denumirea de “Negutãtori”. În jurul acestei biserici, pânã-n “Ulita târgului” se vor construi case, constructii ce se prelungesc si spre “Tigãnia banului”.

“Tigãnia banului” este cartierul ce ia nastere în jurul Mânãstirii Banului, mânãstire de cãlugãri fondatã deb vornicul Andronic, care o înzestreazã cu mai multe mosii. Primind daruri de la Mihai Viteazul si de la alti domni, o parte din averea bisericii Brosteni, precum si alte mosii, devine una din cele mai bogate din tarã. Dupã secularizarea averilor mânãstiresti a devenit bisericã, iar în 1884a fost restauratã de Ministerul Instructiunii.

Spre sud, târgul se extindea pânã la “Tigãnia Brãdeanu”, cuprinzând si caseledin jurul Biserici Sf. Îngeri si “Bisericii dispãrute”. Biserica Sf. Îngeri este construitã la 1619 (Biserica din pãdure), în mare parte din contributiile Doamnei Neaga (sotia lui Mihnea Turecitul) – o stradã din zonã s-a numit chiar Doamna Neaga. A fost reziditã în 1833 prin îndemnul episcopului Cherasie si cu cheltuiala orãsenilor. În privinta “Bisericii dispãrute”, se presupune cã aceasta ar fi fost construitã în secolul al XVIII-lea în “curtea” lui Hagi Constantin, cãpitan de Slatina, mentionat mult timp drept cãpitan de Buzãu (Hagi nu este de origine sud – dunãreanã, ci ar veni de la faptul cã a cãlãtorit mult timp în“Locurile de jos”). Ar fi fost situatã la jumãtatea distantei dintre Biserica Greci si Biserica Sf. Îngeri. Reconstituirea ei a fost dificilã (nu au fost gãsite nici mãcar ruine), cauza fiind datã de rãzboiul ruso – turc (1806 – 1812), când orasul, pãrãsit de proprii locuitori a rãmas de izbeliste în fata strãinilor.

Orasul s-a dezvoltat foaret încet în directia marcatã de Biserica Sf. Îngeri, vechiul centru negustoresc continuând sã rãmânã mai aglomerat în preajma Bisericii Greci. Situatia începe sã se schimbe dupã 1829 când are loc modernizarea Buzãului. O datã cu Regulamentul Organic, începe sã se construiascã orasul propriu-zis, în semicerc, pe un ax paralel cu albia râului. Se zidesc prãvãlii, pivnite, magazii de zid, se construiesc hanuri pentru cãlãtori si mãrfuri, se pietruiesc ulitele – unele din ele iluminate cu felinare. Activitatea comercialã a orasului cuprinde si împrejurimile Bisericii Sf. Îngeri, unde va lua fiintã o nouã piatã de mãrfuri “Târgul de din jos”.

În continuare evolutia teritorialã va marca aspectele pe care le-am notat mai sus, toponimia cartierelor rãmânând în general neschimbatã. Trebuie de mentionat pentru Sârbãrie si Gârlasi (mahalale atasate orasului în 1844) construirea în 1826 a Bisericii Sf. Nicolae, de cãtre grãdinari bulgari, de unde si numele ei de bisericã sârbeascã (acum ascunsã între blocurile cartierului Dorobanti). În prezent se remarcã si o revenire la folosirea vechiului toponim “Sârbia”, mai ales pentru regiunea situatã la est de cartierul Dorobanti. De semenea o tentintã în evolutia teritorialã a orasului si în toponimie, este conturarea cartierului “Unirii”, extins de-a lungul urbei cu acelasi nume, dar cu nucleul în partea central – sudicã a orasului, cam între Piata Centralã si bariera Ploiesti, la iesirea din oras. Numele nu mai are nevoie de nici o explicatie, amintind de marea Unire de la 1 dec. 1918.

7.2.2. Hodonimele si microhodonimele

Drumuri istorice

Din cele mai vechi timpuri, regiunea în care se aflã situat orasul Buzãu a fost brãzdatã de numeroase drumuri, cãtre toate directiile, drumuri care au contribuit la stabilirea unor legãturi între diferite regiuni, aici ivindu-se de timpuriu un punct de vamã, apoi un târg si, in cele din urmã orasul. Aceste cãi au înlesnit deplasarea populatiei, pãstoritul si transhumanta, transportul spre comercializare a diferitelor produse, acesul spre zonele carpatice bogate în resurse de subsol. Acestora, în unele cazuri li s-au atribuit nume, în totalitate sau numai pe anumite sectoare, fenomen care a dus la individualizare lor, la pãstrarea lor prin traditie, chiar dacã ele nu mai au acelasi scop.

Situat la intersectia axelor de legãturã dintre capitalele Tãrii Românesti si Moldovei cu Brasovul si orasele dunãrene, orasul Buzãu a beneficiat din primele secole medievale de legãturi cu spatiile vacine. Tocmai aceastã pozitie geograficã de rãscruce de drumuri, în toate timpurile istorice a constituit un factor restrictiv al dezvoltãrii umane, din cauza deselor incursiuni ale popoarelor migratoare sau ale altor armate strãine.

Principalele drumuri orientate spre orasul Buzãu veneau din nord, din zona subcarpaticã, din vest de sub dealuri, continuându-se spre Râmnicu Sãrat. Alte drumuri urmau îndeaproape vãile Buzãului si Câlnãului venind sau ducând spre Brãila, Râmnicu Sãrat, Urziceni.

Drumul Buzãului cobora pe valea râului Buzãu cãtre orasul omonim. De la Cislãu urma Bâsca Chiojdului, trecând apoi în bazinul Teleajãnului. Prima atestare documentarã dateazã din 1507 (D.I.R.,B,XVI). Acest drum a fost multe secole folosit de comercianti brasoveni, fiind calea cea mai sigurã si mai scurtã cãtre Brãila, trecând deci si prin orasul Buzãu. În sec. XX, mai ales dupã 1950, orasul s-a extins în lungul acestei cãi, vechiul drum al Buzãului în sectorul urban numindu-se Str. Transilvaniei.

Drumul Bogdanului lega orasul Buzãu de Râmnicu Sãrat, continuându-se spre Focsani. Cum în perioada de început a statelor feudale românesti, Moldova era cunoscutã si sub numele de Bogdania, acest drum a fost numit corespunzãtor cu directia spre care ducea. Primele informatii documentare asupra Drumului Bogdanului le întâlnim la începutul sec. XVIII (1619), când, “… iar a cumpãrat Goran ocina La Udreni (sat dispãrut, lângã Gura Câlnãului), din apa Câlnãului pânã în drumul Bogdanului” (D.I.R.,B.,XVIII,III). Desi utilitatea acestui drum în secolele urmãtoare a devenit mai mare, numele sãu s-a pierdut. A fost însã înlocuit cu drumul Focsaniului sau cu drumul Râmnicului. În prezent, locul prin care acest drum intrã în orasul Buzãu, poartã numele de pariera Focsani si se continuã mai departe cu strada Unirii, pânã-n bariera Ploiesti.

Prin Buzãu a trecut si unul din drumurile fierului. Unul din ele este consemnat de D.Gh. Ionescu – acesta venea din muntele Plesu, prin Cândesti, spre orasul Buzãu. Buzãul devine garã în 1872, legãtura fiind terminatã doar cãtre Ploiesti, jonctiunea cu traseele din Moldova realizându-seîn anul 1881. În anul 1882 se construieste calea feratã Buzãu – Fãurei – Brãila. Pe valea Buzãului, spre nord se va construi calea feratã Buzãu – Nehoiasu (inauguratã la 26 iulie 1909). În 1942 se dubleazã calea feratã Buzãu – Mãrãsesti.

Microhodonimele (strãzile)

De-a lungul timpului, de la primele numiri de strãzi (jumãtatea sec. XIX), microhodonimele au cunoscut modificãri importante, datorate extinderii orasului, succesiuni regimurilor politice, deciziilor primãriei.

Cea mai veche si mai cunoscutã stradã din oras este actuala stradã Cuza – Vodã, apãrutã initial ca Ulita Târgului, apoi Strada Mare si Strada Târgului. De asemenea, vechi sunt si actualele strãzi: Transilvaniei (continuatã spre est cu str. Obor si apoi cu str. A. Marghiloman si cu ªoseaua Brãilei) – fostul Drum al Buzãului, ªoseaua Brãilei (fostul drum al Brãilei, apoi Calea Brãilei), Urziceni (fostul Drum al Urziceniului), Iazul Morilor (aproximativ pe linia acestei stãzi trecea odinioarã Iazul Morilor; regiunea cuprinsã între iaz si râul Buzãu a început sã fie amenajatã, desecatã, construitã la începutul sec. XX), Unirii (fostul 7 Noiembrie), Tãbãcari (denumire care s-a mentinut de-a lungul timpului, atestând ocupatia locuitorilor din acea zonã a orasului). Alte strãzi vechi si pline de istorie, îndemnând la adaptarea unei atitudini pline de reliogiozitate când sunt parcurse, sunt: Bistritei (prin fata Bisericii Banu), Sava Gotul (prin spatele Palatului Comunal), Episcopiei (stradã si alee), în apropierea marelui edificiu de cult, Obor – un segment de stradã scurt, situat între str. Transilvaniei si Al. Marghiloman, în dreptul Pietei Teatrului (aici se dãdeau odinioarã reprezentatii de teatru în clãdirile de epocã ale cãror resturi se pãstreazã, fiind încã locuibile). Spre sud – vest se adaugã ca o arterã veche strada (bulevardul) Nicolae Bãlcescu, ce merge spre Crâng (fostul Bd. I.C.Brãtianu, denumire schimbatã în timpul regimului comunist).

Spre nord – est, denumiri de strãzi precum Gârlasi aduc aminte de vechi cartiere, iar altele precum Brosteni de actualele cartiere.

Astfel, ar fi necesarã o grupare a strãzilor pe cartiere si în final se va putea constata unde sunt cele mai vechi strãzi.

Centru orasului (în jurul Pietei Daciei si a str. Cuza – Vodã) cuprinde urmãtoarele strãzi: Cuza – Vodã, Piata Teatrului, Grivitei, Bistritei, Napoca, Clementei, Sperantei, Ariesului, Sculpturii, Gh. Lazãr. Bucegi, Armoniei, B-dul Prelungirea Independentei, Tunel, Lt. C-tin Godeanu, Ana Ipãtescu, Al. Golescu, Ostrovului (fosta stradã cu iz de vechime Doamna Neaga), un segment din strada Lt. Col. I. Buzoianu, Aleea Bâscã, Bâsca Micã, Bâsca Mare, un segment din B-dul N. Bãlcescu (fostul Bd. I.C. Brãtianu denumire schimbatã dupã 1948 – vezi planul din 1949), pânã la intersectia cu strada Spiru Haret (fosta str. Karl Max, denumire schimbatã dupã 1989).

Cartierul Brosteni – cuprinde douã segmente de strãzi cu numele Brosteni (unul chiar lângã bisericã), partea de cartier cu apartamente cuprinde strãzile: Sporturilor (aproape de Sala Sporturilor Buzãu), Parcul Tineretului (aproape de parcul omonim), Mesteacãnului (face legãtura cu str. Obor si cu Piata Teatrului), Iazul Morilor (înainte de Iazul Morilor a existat Gârla Domneascã – D.I.R., B., XVII – 1) pe locul iaz, pãstrându-I dupã cum se poate observa numele. Partea de cartier cu case cuprinde strãzile: Mesteacãnului, Lt. Gh. Iacob, Chiristigii, Aleea Chiristigii, Visinului, Bicaz, Aleea Teilor, Aleea Romanitei, Gr. Alexandrescu, Tãbãcari, Fundãtura Deltei (de asemenea importantã pentru evolutia social sanitarã a orasului: aici a fost construitã prima baie cu aburi), Fundãtura Gârlei, Fundãtura Agriselor, str. Fragilor.

Cartierul Dorobanti (Sârbãria, Gârlasi) cuprinde strãzile: Primãverii, Ravovei, Dorobanti, Cãlãrasi, Cãtunului, Gârlasi, Fundãtura Sãlcilor (ultimile trei denumiri amintesc de aspectul de odinioarã a zonei plinã de gârle si zãvoaie), Diminetii (denumirea ei poate fi pusã în legãturã cu situarea ei în parte de est a orasului, acolo unde rãsare Soarele?), Luceafãrului, Lunii, Columnelor, Al. Marghiloman (fosta str. Dobrogeanu Gherea, de fapt s-a revenit acum la vechea denmire) pânã aici se extinde cartierul Dorobanti (numele cartierului si respectiv al strãzii e ales aleatoriu,probabil în amintirea regimentelor de dorobanti care au participat la Rãzbouiul din 1877).

Cartierul Micro V (construit în urma demolãrilor) cuprinde câteva strãzi: Siretului, Decebal, extinzându-se pânã în str. Victoriei în vest si Al. Marghiloman – grãdina Marghiloman (existentã din a doua jumãtate a sec. XIX) în nord.

Zona Parcul Marghiloman – Obor, nu se constituie într-un cartier aparte (desi locuitorii vorbesc de cei ce stau la bariera Brãilei), dar cuprinde stãzile: Nimfelor, Anton Pann, Grãniceri, Horticolei, Stelei, la care se adaugã ca o parte a vechii Sârbãrii (cu case) strãzile: Luminii, Umbrelor, Viilor (Fundãtura Viilor), intrarea Pescãrus, Izvor (zona se extinde pânã soseaua Brãilei).

Cartierul Gãrii,continuarea spre vest a cartierul Micro V, cuprinde strãzile: Victoriei, B-dul Gãrii, Aurorii, Fundãtura Virtutii, Aleea Sculpturii, Aleea Parâng, Fundãtura Soarelui. La sud de str. Victoriei se desfãsoarã cartierul Gãrii propriu-zis (dezvoltat dupã ce Buzãul devine garã în 1872), cu strãzile: Libertãtii, C. Negruzzi, Petrosani, Salvãrii, Gloriei, Agriculturii, Triumfului, T. Leonard, Vulturului, Strada Micã, Partizani, Aleea Siretului, B-dul Republicii, Oilor, Filantropiei, 13 Decembrie (o altã stradã cu acelasi nume a se vedea la cartierul Micro VI), Scânteii.

Catierul Tohãneni – limitele acestuia nu au fost niciodatã clarificate. Unii locuitori îl plaseazã în zona strãzilor – Col. I. Buzoianu – Plevnei – Independentei. În planurile primãriei nu figureazã. Totusi considerându-l un cartier aparte sitat între Garã si Centru va cuprinde strãzile: Lunei (vezi str. Lunii din cartierul Dorobanti), S. Bãrnutiu, Fundãtura Rozelor, C. Brâncoveanu, Gh. Asachi, Fundãtura Viorelelor, Zimbrului, M. Kogãlniceanu, Vulcani, Mãrãsti, P. ªtefan, Crizantemelor, T. Vladimirescu, Plevnei (pânã la parcul din fata Lic. B.P. Hasdeu si bisericii Banu si pânã la str. Independentei).

Cartierul Unirii – cu sigurantã strãzile aveau altã configuratie, înainte de demolarea caselor, dar, în mare denumirile s-au pãstrat (a suportat modificãri doar str. Unirii – fosta 7 Noiembrie). Acestea sunt: Unirii (arterã ce taie orasul de la nord la sud- D.N. 18 Ploiesti), Patriei, Independentei, Fundãtura ªoimului. Cartierul se continuã spre sud cu zona BIG (de la magazinul cu acelasi nume), de-a lungul B-ului1 Decembrie 1918 (fostul V.I.Lenin) pânã în stradã Plevnei,cuprinzând strãzile: Viitorului, Toamnei, Dr. C. Davila.

Practic nu este mentionat în actualul plan al orasului un cartier cu acest nume – Unirii, dar importanta acestei artere si blocurile mari extinse de o parte si de alta a bulevardului, cuprinzând un numãr mare de locuitori, impun practicarea acestei titulaturi de “cartier”. De asemenea, în ultimul timp, mai ales dupã desãvârsirea apartamentelor din cel de-al doilea segment al arterei intraurbane Unirii (nordic) se vorbeste despre Unirii Vechi (vechile apartamente, construite înainte de 1989) si Unirii Nou (noile apartamente).

Cartierul Crâng (Micro XII) cuprinde B-dul N. Bãlcescu, la care se adaugã strãzile: T. Vuia (trei segmente de stradã cu acest nume), Zambilelor, Vânãtori, S. Haret (o stradã frumos amenajatã, cu ªcoala Normalã “Spiru Haret”, fosta ªcoalã Normalã de bãieti si blocuri cu 4 nivele, stil vilã).

Cartierul Episcopiei – practic nu este un cartier propriu-zis, dar prin importanta pe care-l adãposteste, putem vorbi de mic cartier, cu strãzile: Unirii (partea de est a lui Unirii Nou), Episcopiei, Aleea Episcopiei, specificul fiind dat de Palatul Episcopal si clãdirea Seminarului Teologic.

Cartierul Obor – notat pe planul actual al orasului, locuitorii nevorbind însã de el, se constituie de fapt ca un microcartier în macrocartierul Brosteni, cuprinde strãzile: Obor (foarte veche), Visinului, Chiristigii, Mesteacãnului.

Cartierul Micro III – cuprinde str. Frãsinet (se vorbea despre ea chiar în Marele Dictionar Geografic – Lahovari), Chiristigii (Aleea Chistigii), Pietroasele; se extinde în est pânã la B-dul Unirii.

Cartierul Chimica cuprinde vechea stradã Orizontului, la care se adaugã strãzile: Ovidiu, Cãpsunelor, Ardealului, Oituz, V. Babes, Almasului, Al. Sahia, Prutului, Al. Vlahutã, S. Muresan, Penteleu, Popa Tun, Raicu Ionescu, M. Costin, V. Conta, V. Golea, Fundãtura Salcâmilor, Pãun Pincio, Constitutiei, I. Andreescu, Fundãtura Berzei, V. Caloianu, inclusiv str. Transilvaniei.

Cartierul Nicolae Titulescu (fostul 23 August) cuprinde cele mai multe strãzi în comparatie cu celelalte cartiere. Acestea sunt: Rãscoala de la 1907 (latura de vest a cartierului), Fundãtura Uzinei, Oltului, Proletarilor, B-dul N. Titulescu, Ghioceilor, Molidului, Mãrãsesti, A. Russo, G. Cosbuc, Nucleului, Carpati, Fãgetului, T. Cipariu, Caraiman, Pãltinis, I.L. Caragiale, V. Grãdeanu, H.P. Bengescu, D. Cantemir, I. Creangã, Elocintei, Ecaterina Teodoroiu, Viseu, I. Buga, Ecoului, Vlãsiei, M. Eminescu, Democratiei, Aleea Dumbrava (spre cimitirul Dumbrava), Aleea Castanilor, Poet T. Neculutã, E. Vãcãrescu, Chilian (?), V. Telegescu, I. Petrescu, Nucului, V. Valeriu, Apolon, 22 Decembrie, Martirilor, Merisorului, Mãghiran, N. Beldicianu, Gh. Doja, I.H. Rãdulescu, Zefirului, Strada Dreaptã, Crinului, Renasteri, Prosperitãtii, Crângului (într-o zonã destul de îndepãrtatã de Parcul Crâng), Ecaterina Varga, Nufãrului, Clujului, Crisului, Turdei, Poet G. Sion, str. Proiectatã, Fundãtura Trifoiului. Se observã un mixaj de denumiri de la personalitãti pânã la nume de formatiuni vegetale, ape, localitãti si chiar denumiri abstracte.

Cartierul Simileasca si Zona Industrialã de Vest (în jurul societãtilor: Flacãra, Perla, Filatura de Lânã, Tricostar S.A.) strãzile: Intrarea Liliacului, Puisor, Aleea Cimbrului, Aleea Grãdinilor, Aleea Livezilor, Florilor, Cãrãmidarilor (sugerând vechi si noi ocupatii ale locuitorilor), Înfrãtirii, Haiducului, Cercului (?), Pescãrus, Bazalt, Cerbului, Aleea Plopilor, str Orizontului (aproximativ pe vechiul Drum al Slãnicului – vezi schita cu planul orasului în sec. XVIII).

Cartierul Micro XVI cuprinde ca arterã principalã Bulevardul Stadionului (General Bastan ?), la care se adaugã strãzile: Cazãrmii, 13 Decembrie, Simila, Intrarea Bazalt, Gogu V..

Cartierul Posta, unul din cele mai vechi cuprinde stãzile: ªantierului, Saturn – linie, Saturn, Muncii, D. Filipescu (de asemenea una din cele mai vechi strãzi), Postei (probabil vechiul drum al Postei), Murgului, Negreasca (probabil în legãturã cu vechea apã care curgea odinioarã pe aici, mentionatã de B. Iorgulescu în 1892); aspectul strãzilor aminteste de situatia trecutã când erau caracteristice bãltile si înmlãstinirile – e o zonã de subsibdentã, Albinelor, Frasinului, Urziceni (vechiul drum al Cãlmãtuiului, actualul D.N.2 – Urziceni).

Cartierul Mihai Vituazul cu aspect rectangular, cuprinde strãzile: A. Vlaicu, Golescu, Cometei, Pinului, G. Magheru, Depoului, 1Mai, Arinului, Piersicului, Caisului, Aleea Caisului, Gutuiului, P. Mosoiu, Profesorilor.

Denumirile au fost alese de asemenea la întâmplare si nu sunt în acord cu caracteristicile locului.

În continuarea cartierului Mihai Viteazulspre est, în zona industrialã de sud regãsim B-dul Industriei (conturat dupã 1950, o datã cu dezvoltarea uzinelor din zonã) si soseaua Brãilei.

Pe baza Planului Municipiului Buzãu din 1948 (scara 1:5000) si a Planului Municipiului Buzãu din 1999 (Scara 1:5000), se poate face o comparatie privind toponimia strãzilor, modificãrile care s-au efectuat o datã cu schimbarea regimului politic (de la monarhie s-a trecut la republicã popularã – restaurarea regimului comunist). Oficialitãtiile acelei vremi au schimbat denumirile de strãzi (multe cu rãsunet de epocã) în nume comune (unele abstracte – Strada Proiectatã, Ecoului, Elocintei), alte nume de formatiuni vegetale, plante, nume de personalitãti care au activat în miscãrile muncitoresti de la începutul sec. XX.

Comparând cele douã planuri se observã cã peste 70 – 75 % din numele strãzilor s-au schimbat, mentinându-se cele vechi (Tãbãcari, Unirii, Transilvaniei, Triumfului, Gârlasi, Brosteni, Obor , Sperantei, Victoriei). De asemenea, au dispãrut piete, strãzi întregi fiind înlocuite recent de cartiere.

Comparatia dintre cele douã planuri este sintetizatã în urmãtorul tabel:

7.2.3. Helionime

Helionimele (nume de formatiuni vegetale) se întâlnesc mai ales în cadrul unitãtilor teritoriale mai mari (desemnând pãduri, parcuri, rezervatii, poieni).

În cadrul oraselor se întâlnesc sub forma parcurilor, iar când acestea sunt resturi de pãduri, analiza devine mai interesantã.

Cel mai inportant helionim în cadrul orasului Buzãu este “Crâng” – acest toponim desemneazã un parc extins în sud – vestul orasului, rest al vechilor Codri ai Vlãsiei. Trebuie subliniat faptul cã toponimul asociat termenilor “pãdure” (cum s-a folosit mult timp – vezi “Pãdurea Crâng”) sau “parc” nu alcãtuiesc o tautologie. “Crâng” este numele generic dat acestei formatiuni vegetale din sud – vestul orasului, desI, biogeografic, are caracteristicile unui crâng (nu I poatespune totusi crângul “Crâng” – vezi cap 7.1.2.).

Crângul a intrat în atentia autoritãtilor dupã 1500, când a fost luat de Episcopie (pe vremea aceea pãdurile erauobiectul unor proprietãti, fiind folosite pentru lemn de foc, de constructiesua fiind folosite ca pãsiune). La 23 oct. 1568, Al. Mircea întãreste Eiscopiei “Crângul târgului”(D.I.R.,B.,XVI-3), în 1892 avea 178 de hectare (B. Iorgulescu). În acastã perioadã începe amenajarea Crânului (se fac alei,pavaje, se introduc felinare), dupã care , se reduce substantial ca suprafatã, dupã 1950, fãcându-si aparitia cartierul “Crâng” sI partea de sud-est a cartierului “Nicolae Titulescu”.

Urmeazã alte douã helionime importante – nume de parcuri mai ales (formate pe baza zãvoaielor): parcul “Al. Marghiloman” (fosta grãdinã Marghiloman – vezi schita de la 1890) si parcul Tineretului (amenajat în anii ’70, în nordul orasului).

Parcul Marghiloman se desfãsoarã în partea de est a orasului, la bariera Brãilei. Are în interior fostul conac al boierului, ruinat mult timp, acum în reconstructie. Elementele vegetale componente sunt caracteristice luncilor si teraselor joase, zãvoaielor (plopi, sãlcii, la care se adaugã multe alte componente ornamentale). Conform“Micului Dictionar Enciclopedic”, Al. Marghiloman (1854 – 1925,n,Buzãu) a fost unul dintre conducãtorii Partidului Conservator, de mai multe ori ministru, prim-ministru (martie – octombrie 1918). În timpul primului rãzboi mondial, partizan al intrãrii României în rãzboi, alãturi de Puterile Centrale, a semnat cu Germania Pacea de la Buftea – Bucuresti 1918.

Parcul Tineretului a fost construit la începutul anilor ’70 în nordul orasului, favorizat de vegetatia existentã, de lunca râului si de avantajele oferite de cadrul natural pentru amplasarea elementelor antropice de agrement. Numele sugereazã componenta de vârstã cãreia se adreseazã.

În cadrul orasului sunt si alte nume de parcuri, dar acestea din urmã au fost amenajate de om ca spatii verzi, oxigenante si nu sunt resturi din vechi formatiuni vegetale naturale mai extinse. Numele lor a fost ales la întâmplare sau dupã anumite obiective culturale din apropiere.

7.2.4. Antroponimele

Ion Conea mentiona ca o altã sarcinã importantã a geografului în cercetarea toponimicã, studiul numelor de familie, al antroponimelor si în primul rând al celor mai vechi. Existã o legãturã strânsã între toponime si antroponime.

Astfel, printre cele mai vechi nume de persoane din oras sunt cele din secolele XVI – XVII, consemnate de documente, care desemneazã ocupatii: Boiangiu, Sãpunaru, Pânzaru, Croitoru, Zidaru, Lãcãtusu, Cãldãraru, Lemnaru, Cojocaru, Postelnicu. Se adaugã apoi nume de negustori, de comercianti: Mãnãilã, Caloian (sec.XVII), Jipa (boieras din sec. XVII), Zota si Zarafu (mentionati de D.Gh. Ionescu în 1979), Vlad (face comert cu Brasovul între 1542 – 1554 – D.I.R.,B.,XVI – 4).Multe din aceste nume se întâlnesc si azi, dar nu se stie sigur dacã se continuã pe aceeasi linie antropologicã (din generatie în generatie).

Registrele vegesimale brasovene ale sec.XVI consemneazã în orasulu Buzãu nume de comercianti cehi, slovaci (Bertha, Szas, Thisazan, Stetcu, Zletz), din regiunea mediteraneeanã, chiar armeni (Coica, Zurban, Costapan, Ganosdan), sud – dunãrene (Vancea, Stoian, Ivan, Navrap, Nenciu). Acestea din urmã se regãsesc printre numele de azi ale locuitorilor (populatia sud – dunãreanã a fost foarte rãspânditã încã din sec. XVII – un sat “Sârbi” lângã orasul Buzãu – actul din 26 mai 1613 – D.I.R.,B., XVII – 2).

Pentru sec. XVI, D.Gh. Ionescu consemneazã nume pur românesti: Albu, Aldea, Badea, Badiu, Baco, Bãdica, Bob, Brad, Brâzã, Coman, Copaciu, Cozma, Constantin, Crãciun, Cristea, Dima, Dumitru, Dragotã, Drãghici, Drãgus, Ene, Gãinã, Ghinea, Ion, Lepãdat, Lupu, Manea, Mãrgãrit, Mihnea, Micu, Milea, Mihai, Mircea, Mosu, Musat, Neagu, Neagoe, Negrilã, Oprea, Petre, Pintea, Radu, Tudoran, Vlad, Voinea, Vulpe, Zbirea. Se observã cã aceste nume sunt prezente si azi (Biroul Evidenta Populatiei – Politia Municipiului Buzãu).

Basil Iorgulescu (1892) enumerã câteva familii istorice din oras: familia lui Mitrea Vornicu (fata acestuia, Neaga, s-a cãsãtorit cu Mihnea Turcitul, descendent al lui Radu al V-lea cel Mare), Cândestii (originari din Transilvania, ramificatie din familia Kentef si stabiliti în Buzãu în ultimele decenii ale sec. XVI), Grecenii (originari din satul Grecii de Buzãu), Buzoienii, Sãsenii (despre care se spune cã au decãzut si au intrat în masa poporului), Dragomir, Spãtaru, Calotã, Drãghici. Nume precum Cândescu, Greceanu, Buzoianu, Sãsean, Calotã, Drãghici, Spãtaru se întâlnesc si azi si se poate afla originea lor doar discutând cu persoanele respective si consultând actele vechi. Dupã 1828, când orasul a început sã se reconstruiascã dupã rãzboi, s-au întors în oras famiile Hrisoscoleu, Buzoianu, Jugã – Urs (Sãrãteanu), Vernescu, Musceleanu, Pâcleanu, Arion, Chirculesti, Tãut, Armasu, Codreanu. Aceste nume se întâlnesc si acum în peisajul uman al orasului.

Conform registrelor Biroului de Evidentã a Populatiei, Politia Municipiului Buzãu, cele mai frecvente nume de persoane actuale din orasul Buzãu sunt: Alexandru, Andrei, Barbu, Constantin, Constantinescu, Crãciun, Dinu, Dobre, Dumitru, Ene, Georgescu, Grigore, Iancu, Ilie, Ion, Ionescu, Ionitã, Manea, Marin (cu derivatiile Marinescu, Marinache), Mihai, Mocanu, Moldoveanu, Munteanu, Neagu, Nitã, Nicolae, Olaru, Olteanu, Oprea, Petre (cu derivatele Petrescu, Petrache), Popa, Popescu, Preda, Radu, Râmniceanu, Rusu, Sava, Simion, Stan, Stanciu, Stoica, ªerban, ªtefan, Tãnase, Toma, Tudor, Ungureanu, Vasile, Voica, Zaharia. Multe din aceste nume au o linie istoricã îndepãrtatã(Arion, Bentaru, Bârsan, Boiangiu, Blidaru, Caloian, Cazan, Crãciun, Sarafoleanu, Suditu, Surugiu, Sufragiu, ªelaru, Tohãneanu). Unele antroponime aratã originea populatiei: Râmniceanu – din regiunea Râmnicului, Oltani – din regiunea Olteniei, Munteanu – din Muntenia, Moldoveanu – din Moldova, Bârsan, Bârseanu – din Tara Bârsei, Rusu – poate dinspre nord / nord – est, nu neapãrat din Rusia, Suditu – din marea familie a Suditilor, populatie venitã din Transilvania în sec.XIX, ce beneficia de anumite scutiri, Tohãneanu – din Transilvania, Ungureanu – de peste muntii din Transilvania, Bentaru – din satul Bentu, având ca ocupatie principalã odinioarã cãrãusia, Bâsceanu – din regiunea râurilor Bâsca Mare, Bâsca Chiojdului, Câmpeanu – probabil de la “câmp”. Alte nume aratã vechile ocupatii ale locuitorilor (Boiangiu, Blidaru, Cãrãmidaru, Mocanu, Olaru, Surugiu, Sufragiu, ªelaru), altele amintesc de institutii sau mãsuri de ordin social (Bãjenaru).

*

Dupã cum se poate observa, analiza toponimicã ne-a oferit o imagine a evolutiei în timp istoric al orasului Buzãu atât teritorial si spatial, cât si social (antroponimele), legãtura cu caracteristicele geografice fiind indiscutabilã (în primul rând teritoriu, cadrul natural a stat la baza aparitiei toponimelor.

CONCLUZII

În aceastã parte a lucrãrii mi-am propus sã prezint metodele folosite în realizarea acesteia, rezultatele obtinute si proiectele ulterioare, pornind de la aceastã bazã de lucru.

Astfel, principala metodã folositã a fost cea istoricã. Desi lucrarea pare a se apropia de istorie, substratul geografic nu-I lipseste, pentru cã este întocmitã de un geograf, dar pasionat si de istorie. M-am bazat pe comparatia istoricã (fotografii vechi – fotografii noi, extinderea teritorialã a orasului Buzãu în diferite epoci istorice, comparatii de geografie istoricã privind elemente ale cadrului natural: clima, apele, vegetatia). De asemenea, tot comparatia a stat si la baza întocmirii capitolului “Toponimie geograficã”, desi mi-au lipsit planuri mai vechi detaliate. Acesta este însã un motiv pentru care ar trebui sã adâncesc cercetãrile pe viitor. De asemenea, atât pentru geografia istoricã, cât si pentru toponomie, am folosit metoda observatiei directe, pe teren (în orasul meu), cât si indirecte (planuri, hãrti, fotografii). Am discutat cu pãrintii, cu locuitorii mai învârstã si am cãutat sã aflu cum era orasul meu cu câteva zeci de ani în urmã. De un real ajutor mi-au fost fotografiile realizate la Biblioteca Academiei, care pun în luminã atmosfera epocii, aspectul de târg de sorginte medievale. De asemenea, m-am bazat si pe observatiile fãcute întâmplãtor de mine în decursul timpului, în cartierele copilãriei mele: Gârlasi, Sârbãria (ambele alcãtuiesc cartierul Dorobanti I,II, Extindere), Gãrii si Micro V. Sub ochii mei au dispãrut casele de pe B-dul Unirii (cartierul vechi, dar si cel nou), din centru, în locul lor înãltându-se blocuri, institutii publice care nu mai pãstreazã nimic din aerul de epocã. Rãmãsitele caselor vechi, boieresti sunt ascunse între zidurile blocurilor si-au devenit insalubre s-au au rãmas în pãrãsire.

Trebuie sã mentionez cã nu am elucidat pe deplin o serie de probleme privind edificiile religioase, muzeele si toponimia strãzilor, acest studiu presupunând o analizã mai îndelungatã si mai minutioasã, de care o sã mã ocup în viitor.

În final, vreau sã multumesc tuturor celor care m-au ajutat în realizarea lucrãrii, mai ales alor mei si sã subliniez cã mi-am atins obiectivele propuse la început.

MOMENTE SEMNIFICATIVE ÎN EVOLUTIA ORAªULUI BUZÃU

1358 – Prima mentionare a târgului într-un document scris; scrisoarea cãtreregele Ludovic I al Ungariei;

– mentionat ca punct de vamã în documentul lui Dan al II-lea prin care cere oamenilor “rucãreni, câmpulungeni, argeseni, târgovisteni … si buzoieni”, sã lase liberã trecerea mãrfurilordin si spre Brasov, “cum a fost si în zilele lui Mircea Voievod” (D.R.H.,I,p. 131);

1470 –prima atestare ca oras, o scrisoare a lui Radu cel Frumos din “oppido nostro Busso”, în traducere“orasul nostru Buzãu”;

1500 – Palatul Episcopal pe locul schitului Frãsinet;

1504 – Buzãul devine resedintã epioscopalã;

1571 – Mânãstirea Banu;

1585 – Biserica Negutãtori (D.I.R., B.,XV -5);sau 1649 – construitã de grecul Badea Obreji;

1619 – construirea Bisericii din pãdure – Sf. Îngeri;

1691 – tipografia Episcopiei, unde activeazã Coresi si Mitrofan;

1709 – casa Vergu – Mãnãilã;

1758 – pod plutitor peste vad;

1792, 1795, 1797, 1803,1814 – epidemii de holerã;

1795 – înfiintarea serviciului de postã;

1829 – epidemie de ciumã;

1832 – primul recensãmânt al populatiei – “Tabela statistica”, 2567 locuitori, din care 1343 bãrbati, 1224 femei;

1835 – “Harta rusã” înregistreazã 2860 locuitori în 572 gospodãrii (Buzãul ocupã locul 10 din cele 33 de orase ale Tãrii Românesti);

1838 – conform catagrafiei din 15. 04. 1838 se înregistreazã 3598 locuitori în 809 familii, prima împãrtire a populatiei active;

1834 – alocarea de fonduri de la Sfatul Oraselor pentru amplasarea caldarâmului în piata Centrului;

1837 – 1840 – introducerea iluminatului public (felinare);

1841 – adoptarea “regurilor orãsenesti” la constructia strãzilor si caselor;

1844 – anexarea satelor si cartierelor din judet, cu populatie eterogenã: Posta, Gârlasi, Sârbãria, Mahalaua Episcopiei;

1832 – înfiintarea primei scoli în limba românã;

1834 – înfiintarea Biblioteciitinerilor Începãtori;

1858 – prima farmacie (Joseph Thors);

1860 – recensãmânt al populatiei: 9027 locuitori, 287 întreprinderi comerciale inventariate;

1864 – aparitia în oras a Casei de Economii si Consemnatiuni

1868 – înfiintarea primei librãrii (Al. Georgescu)

– înfiintarea primeitipografii laice;

1872 – înfiintarea liniei ferate Bucuresti – Buzãu – Galati;

1881 – înfiintarea liniei ferate Buzãu – Mãrãsesti;

1888 – construirea Depoului C.F.R.;

1890 – primele mori cu apã si cu motor – Moara Drãgãicii – Moara cu foc;

1897 – construirea fabricii de produse ceramice “Braninscky” (Simileasca);

1899 – recensãmânt: 21877 locuitori în 4514 familii;

1907 – 1908 – construirea cãii ferate Buzãu – Nehoiasu;

1930 – recnsãmânt: 35686 locuitori;

1936 – primul plan de sistematizere al orasului (arhitect Duliu Marcu);

1941 – recensãmânt: 44511 locuitori (locul 4 pe tarã în ceea ce priveste cresterea populatiei);

1952 – construirea fabricii de mase plastice;

1960 – construirea de blocuri cu 3 – 4 nivele;

1964 – construirea fabricii de sârmã;

1966 – recensãmânt:56380 locuitori –52,6 kmp, din care17,5 kmpsuprafatã construitã;

1967 – aparitia cartierelor – Chimica – Crâng;

1970 – 1975 – construirea Întreprinderii de Mase Plastice, Filaturii de Lânã Pieptãnate, Întrprinderii de Materiale de Constructii, Fabricii de Sticlãrie – Perla;

1976 – 1980 – Întreprinderea de Contactoare, Întreprinderea de Tricotaje, Întreprinderea – Metalurgica;

1977 – recensãmânt: 97800 locuitori;

1992 – recensãmânt: peste 148000 locuitori;

1995 – recensãmânt: peste 149000 locuitori.

BIBLIOGRAFIE

Bãciucu L., 1980, Judetul Buzãu – Monografie; Edit. Sport – Turism, Bucuresti.

Bãciucu L., Georgian V., Pitu A., 1978, – Buzãu – Ghid turistic al judetului; Edit. Sport – Turism, Bucuresti.

Binder P., 1969, – Drumurile si plaiurile Tãrii Bârsei; în S.A.I.,XIV.

Bichir Gh.,1984, – Geto – dacii din muntenia în Epoca romanã; Edit. Academiei R.S.R..Bucuresti.

Bogdan I, 1905, – Relatiile Tãrii Românesti cu Brasovul si Tara Ungureascã; Edit. ªtiintificã, Bucuresti.

Bogdan R., 1971, – Ion Andreescu; Muz. de istorie – Buzãu.

Bogdan Octavia, Iliescu Maria, 1971, – Fenomene climatice caracteristice perioadei reci a anului în zona Subcarpatilor de Curburã; în Geografia judetului Buzãu si a împrejurimilor, Buzãu, 11 – 12 oct. 1969, Bucuresti.

Bratu Daniela, 1958, – Tipografii de la Buzãu; în Glasul Bisericii, Revista oficialã a Sfintei Mitropolii a Ungaro – Vlahiei, an XVII, nr. 8.

Burducea C., 1913, – Biserica episcopalã din Buzãu; Bucuresti.

Calcan R., 1971, – Aspecte fizico – geografice ale teritoriului municipiului Buzãu; în Geografia judetului Buzãu si a împrejurimilor, 11 – 12 oct. 1969, Bucuresti

Ceausel Gh., Vlad M., 1957, – Contributii cu privire la morile de la Buzãu; în Studii si articole de istorie, II.

Conea I., 1969, – Toponimia si cercetarea toponimicã în cadrul geografiei; în Îndrumãtor de crecetãri geografice. Cercetãri economico – geografice, nr. 7.

Conea I., 1993, – Vrancea. Geografie istoricã, toponimie si terminologie geograficã; Edit. Academiei Române, Bucuresti.

Conea I., 1957, – Vechile târguri – nedei de pe culmile Carpatilor; în B.S.G.R., II, nr. 1.

Cristea Eugenia, 1973, – art. “Bazinul hidrografic al râului Buzãu”; în ”Din geografia judetului Buzãu”.

Constantinescu N.A., 1941, – Acte si documente buzoiene; Buzãu.

Cocora G, 1961, – Evolutia arhitectonicã a complexului de la Episcopia Buzãului; în Glasul Bisericii, Revista oficialã a Sfintei Mitropolii a Ungaro – Vlahiei, an XXX, nr.7 – 8.

Coteanu & colab, 1969, – Istoria limbii române; II, Bucuresti.

Criteanu R., Dumitrescu I, (1971 – 1972), – O ctitorie necunoscutã a spãtarului Mihai Cantacuzino: biserica din Stâlpu – Buzãu; în Bulet. Mon. Ist., XL.

Dumitru P., 1971, – Aspecte geografice priviind functiile si zonele functionale ale municipiului Buzãu; în Geografia judetului Buzãu si a împrjurimilor, 11 – 12 oct. 1969, Bucuresti.

Donat I. & colab., 1956, Indicele numelor de locuri; Bucuresti, p. aV-a.

Enea I., 1964, – Conul aluvionar Buzãu – Niscov; în revista Hidrotehnica, Gospodãrirea apelor, Meteorologia, nr. 6 – 7.

Erdeli G., Cândea Melinda, 1988, – Tendinte actuale în Geodemografia României; Terra 3 – 4.

Fotino D., 1859, – Istoria generalã a Daciei; Bucuresti.

Frunzescu D., 1871, – Dictionar topografic si statistic al României; Bucuresti

Giurescu D.C., 1973, – Tara Româneascã în secolele XIV – XV; Edit. ªtiintificã, Bucuresti.

Giurescu D.C., 1981, – Istoria ilustratã a românilor; Edit. Sport – Turism, Bucuresti.

Giurescu C.C., Giurescu D.C., 1975, – Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pânã astãzi; Edit. Albatros, Bucuresti.

Giurescu C.C., 1943, – Harta Stolnicului Constantin Cantacuzino; în R.I.R., vol XIII.

Giurescu C.C., 1972, – Principatele române la începutul secolului al XIX-lea; Edit. ªtiintificã, Bucuresti.

Giurescu C.C., Giurescu D.C., 1975, Istoria românilor; vol 1, Edit. ªtiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti.

Graur Al., 1972, – Nume de locuri; Edit. ªtiintificã, Bucuresti.

Ghinea D., 1996, – Enciclopedia geograficã a României; vol I (A – G), Edit Enciclopedicã, Bucuresti.

Iordan I., 1952, – Nume de locuri românesti în R.P.R.; vol I, Edit. Academiei R.S.R., Bucuresti.

Iordan I., 1963, – Toponimie româneascã; Edit. Academiei R.S.R., Bucuresti.

Ionescu D.Gh., 1969, – Date privitoare la evolutia teritorialã, urbanisticã si demograficã a orasului Buzãu din secolul alXV-lea pânã în 1944; în S.A.I., vol XIII,.

Ionescu D.Gh., 1965, – Biserici vechi din orasul Buzãu; în Glasul Bisericii, Revista oficialã a Sfintei Mitropolii a Ungaro – Vlahiei, an XXIV, nr. 1 – 2.

Ionescu D.Gh., 1966, – Alte biserici vechi din orasul Buzãu; în Glasul Biserici, Revista oficialã a Sfintei Mitropolii a Ungaro – Vlahiei, an XXV, nr. 9 – 10.

Ionescu D.Gh., 1979, – Istoria orasului Buzãu; Edit. Litera, Bucuresti.

Ionescu D.Gh., 1965, – Asezarea colonistilor bulgari lângã orasul Buzãu; în Romanoslavica, XI.

Ionescu D.Gh., 1966, – Lupta orãsenilor din Buzãu cu Episcopia (1550 – 1850); în S.A.I., VIII.

Ionescu D.Gh., 1969, – Casa Vergu – Mãnãilã din orasul Buzãu; în Revista Muzeelor, V, nr. 2.

Ionescu Aurora, 1971, – Evolutia numericã a populatiei orasului Buzãu; în Geografia judetului Buzãu si a împrjurimilor, 11 – 12 oct. 1969, Bucuresti.

Ionascu, I., 1973, – Material documentar cu privire la istoria Seminarului din Buzãu (1836 – 1936); Bucuresti.

Iorga N., 1928, – Istoria românilor prin cãlãtori; Edit. Casa ªcoalelor, Bucuresti.

Iorga N., 1922, – Istoria poporului românesc; vol I, Bucuresti.

Iorga N.,1938, – Istoria Românilor; III, Bucuresti.

Iorga N., 1939, – România – mamã a unitãtii nationale, cum era pânã la 1918; I, Bucuresti.

Iorga N., 1900, Documente si cercetãri asupra istoriei financiare a Principatelor Române; Bucuresti.

Iorga N., 1985, – Istoria poporului românesc; Edit. ªtiintificã, Bucuresti.

Iorga N., 1904, – Drumuri si orase din România; Bucuresti.

Iorga N., 1966, – Istoria bisericii românesti; vol II, Vãlenii de Munte.

Iorga N., 1928, – Istoria învãtãmântului românesc; Bucuresti.

Liteanu E., 1953, – Hidrologie aplicatã; Edit. Tehnicã, Bucuresti.

Mosneaga Margareta, 1969, – Monumente ale naturii din bazinele Ialomitei, Prahovei, Buzãului; Bucuresti.

Maciu V., 1976, – Buzãul istoric în secolul al XIX-lea; în Revista de Istorie, nr. 12.

Muicã N.T., 1971, – Privire geograficã asupra solurilor din cuprinsul judetului Buzãu; în Geografia judetului Buzãu si a împrjurimilor, 11 – 12 oct. 1969, Bucuresti.

Macarovici N., 1955 – 1956, – Asupra geologiei regiunii dintre Valea Muscelului si Valea Câlnãului; Dãri de Seamã ale sedintelor Comitetului Geologic, vol. LIII.

Manolescu R., 1965, – Comertul Tãrii Românesti si Moldovei cu Brasovul, sec. XIV – XVI; Bucuresti.

Mihãilescu V., 1923, – Asezãrile omenesti din Câmpia Românã la mijlocul si sfârsitul sec. XIX; Bucuresti.

Panã P., 1911, – Cursul inferior al Cãlmãtuiului; Analele Instit. Geologic Român, vol IV.

Panaitescu P.P., 1939, – Documentele Tãrii Românesti; I, Documentele internele (1349 – 1940), Bucuresti.

Pârvan V., 1922 – 1932, – Consideratiuni asupra unornume de râuri daco – scitice; în Analele Academiei Române, M.S. I, seria a III-a, t 1, mem. 1.

Petrovici E., 1965, – Toponymie et Histoire; în Revue romanie d’histoire, 1.

Popescu – Spineni M., 1978, – România în izvoare geografice si cartografice; Edit. ªtiintificã si Enciclopedicã Bucuresti.

Pop E., Sãlãgeanu V., 1965, – Monumente ale naturii din România; Edit. Meridiane, Bucuresti.

Popp N., 1947, – Formarea Câmpiei Române, o ipotezã de lucru; Bucuresti.

Popp N., 1963, – Schimbãri hidrografice în Câmpia Românã de NE; revista Meteorologia, Hidrologia, Gospodãrirea apelor, nr. 1.

Posea Gr., 1971, – Evolutia Vãii Buzãului; în Geografia judetului Buzãu si a împrjurimilor, 11 – 12 oct. 1969, Bucuresti. în Geografia judetului Buzãu si a împrjurimilor, 11 – 12 oct. 1969, Bucuresti.

Posea Gr., Ielenicz M., 1971, – Judetul Buzãu, Edit. Academiei R.S.R., Bucuresti.

Petrescu C., 1956, – Un om între oameni; I, Bucuresti.

Russu I.I.,1970, – Elemente autohtone în limba românã. Substratul româno – albanez; Bucuresti.

Russu I.I., 1981, – Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco – dac si componenta latino – romanicã; Edit. ªtiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti.

Simionescu I., 1937, – Tara noastrã. Naturã. Oameni. Muncã; Fundatia rentru literaturã si artã – Regele Carol II, Bucuresti.

Vâlsan G., 1916, – Câmpia Românã;

Vlahutã Al., 1965, – România Pitorascã; Edit. Pentru literaturã, Bucuresti.

XXX, 1937 – 1940, – Însemnãrile lui Evlia Celebi Efendi despre orasul Buzãu; în Bul. Com. Ist., XXI.

XXX, 1971, – Cãlãtori strãini despre Tãrile Române; vol III, Edit. ªtiintificã, Bucuresti.

XXX, 1972, – Cãlãtori strãini despre Tãrile Române; vol IV Edit. ªtiintificã, Bucuresti..

XXX, 1973, – Cãlãtori stãini despre Tãrile Române; vol V, Edit. ªtiintificã, Bucuresti.

XXX, 1961, – Cronicari munteni; vol I, Bucuresti.

XXX – Colectia Hurmuzaki.

XXX – Ziarul si suplimentul Viata Buzãului – articole si reportaje.

XXX, 1973 – 1978, – Studii si cercetãri de istorie buzoianã.

XXX, 1969, – Studii si articole de istorie.

XXX, 1974, – Studii si cercetãri demografice, vor 1,2, Buzãu.

XXX – Documenta Romaniae Historica.

XXX – Documente istorice Românesti.

XXX , 1943, – Monografia judetului Buzãu (Prefectura judetului Buzãu), Tipografia Dumitru Bãlãnescu.

XXX, 1960, – Monografia geograficã a R.P.R.;Bucuresti.

XXX, 1983, – Geografia României; vol I, Edit. Academiei R.S.R., Bucuresti.

XXX, 1996, – Dictionarul explicativ al limbii române; editat de Academia Românã, Instit. de Lingvisticã I. Iordan, Bucuresti.

XXX, 1978, – Mic dictionar enciclopedic; Edit. ªtiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti.

XXX, 1899, Marele Dictionar Geografic al României; vol II, fasc. 1, Bucuresti.

XXX – Colectia de hãrti – Biblioteca Academiei Române; Bucuresti.

XXX, 1978, – Atlasul judetului din R.S.R.; Edit. Didacticã si Pedagogicã, Bucuresti.

XXX, 1979, – Atlasul geografic si istoric al judetului Buzãu; Casa judeteanã a Corpului Didactic, Buzãu.

XXX – Arhivele Nationale Bucuresti, Episcopia Buzãului.

XXX – Arhivele Nationale Buzãu, Primãria, Arhivele Nationale, Directia judeteanã arhivisticã Buzãu, fond 1, (Biblioteca Al. Marghiloman – Basil Iorgulescu).

INDICATORUL STRÃZILOR DIN BUZÃU

A

Aleea Industriilor

Agriculturii

Armoniei

Alexandrescu Gr.

Aleea Parcului

Aleea ªcolilor

Aleea Episcopiei

Aleea Bâscã

Aurorei

Aleea Mãgurii

Aleea Castonilor

Aleea Zorilor

Aleea Insulei

Ardealului

Andreescu Ion

Aleea Tineretului

AleeaChiristigii

Aleea Stejarului

Aleea Romanitei

Apolon

Aleea Jupiter

Aleea Plopilor

Asachi Gh.

Agriselor

Almasului

Aleea Feroviarilor

Aleea Teilor

Aleea Flamurei

Aleea Sperantei

Ariesului

Aleea Mãrgãritarilor

Aleea Siretului

Aleea Neptun

Albinelor

Aleea Cazãrmilor

Averescu – Maresal

Aleea Florilor

Aviatiei

B

Bãlcescu Nicolae

Bucegi

Brãilei – ªoseaua

Bistritei

Brigada

Bâsca

Bâsca Mare

Bâsca Micã

Bãrnutiu Simion

Buga Ion

Beldiceanu I.

Bradului

Bicaz

Babes Victor

Brâncoveanu C.

Bazar

Brosteni

C

Colonel Buzoianu

Crizantemelor

Cuza – Vodã

Creangã Ion

Chiristãgii

Cazãrmi

Clujului

Constitutiei

Clementei

Caragiale I.L.

Cãpsunilor

Cosbuc G.

Caraiman

Cazãrmilor

Cometei

Castanilor

Caloian V.

Crisului

Ciochinescu

Ciucurete

Costinescu I.

Cãlmãtui

Ciparin T.

Cãlãrasi

Cãtunului

Cantemir D.

Crinului

Constructiilor

Carpati

Cercului

Cãpsunelor

Cerbului

Crisan

Costin Miron

Columbelor

Corbului

Conta Vasile

Cimbrului

Crângului

D

Depozitelor

Democratiei

Dorobantilor

Dobrogeanu – Gherea (actualul Al. Marghiloman)

Decebal

Doja Gh.

Depoului

Dr. Davila

Dreaptã

Dreptãtii

Diminetii

E

Episcopiei

Elocintei

Ecoului

Eminescu Mihai

F

Filantropiei

Filipescu Dumitru

Frãsinet

Fãgetului

Frasinului

Fragilor

Foisor

Frasinei

Fundãtura ªoimului

Fundãtura Berzei

Fundãtura Agrijelor

Fundãtura Piersicului

Fundãtura ªcolii

Fundãtura Deltei

Fundãtura Gârlei

Fundãtura Independentei

Fundãtura Salcâmilor

Fundãtura Rândunelelor

Fundãtura Slãnic

Fundãtura Pescãrus

Fundãtura Grâusorului

Fundãtura Rozelor

G

Gãrii B-dul

Lt. Godeanu

Grivitei

Grãdinilor

Grãniceri

Gârlasi

Golescu Dinicu

Gloriei

Grãdeanu V.

Gârlei

Golea V.

Golescu Al.

Gutuiului

H

Haret Spiru

Horticolei

Haiducului

Hasdeu

Hanganului

I

Independentei

Ipãtescu Ana

Iorgulescu Basil

Iazul Morilor

Ionescu R.

Intrarea Trifoiului

Intrarea Pescãrus

Intrarea Liliacului

Intrarea Bazalt

Î

Înfratirii

K

Kogãlniceanu Mihail

L

Libertãtii

Lt. Col. Iacob Gh.

Luceafãrului

Lupeni

Luminii

Leului

Lunei

Lãstunului

Lazãr Gh.

Liliacului

M

Mesteacãnului

Mioritei

Muncii

Mosoiu P.

Martirilor

Merisorului

Murgului

Mãrãsti

Maghiran

Mãrãsesti

Magheru Gh.

Molidului

Muresan Suciu

Maximilian

Margaretelor

Maior Petru

N

Nimfelor

Nufãrului

Nucului

Negruzzi C.

Narciselor

Napoca

O

Ostrovului (fosta str. Doamna Neaga )

Obor

Oltului

Oltetului

Orizont

Oituz

Ovidiu

Dr. Otoiu Cãlin

Oilor

P

Pinului

Prelungirea Independentei

Pãcii

Properitãtii

Patriei

Plevnei

Panduri

Prutului

Piersicului

Primãverii

Plantelor

Postei

Penteleu

Profesorilor

Poet Neculutã

Petrosani

Parâng

Proiectatã

Partizan

Progresului

Pann Anton

Proletari

Petrescu I.D.

Pãun Pincio

Papadat – Bengescu Hortensia

Prieteniei

Paltinului

Pictorilor

Piata Teatrului

Popa Tun

R

Dionisie Românu (Romano)

Republicii

Rãdulescu I.H.

Rãchitei

Rãzboieni

Russo Alecu

Rãscoalei

Romanitei

Raicu Ionescu

Renasterii

Rahovei

Rândunelelor

S

Stadionului (G-ral Bastan)

Simila

Salvãrii

Sperantei

Sahia Al.

Spãtarului

Stelei

Sf. Sava Gotul

Stupãriei

Scânteii

Siretului

Sclupturii

Stãvilarului

Strada Micã

Saturn

Soarelui

Siret

Stejarului

Sion Gh.

Sãlciilor

Sporturilor

ª

ªantierului

ªtefan Pompiliu

ªoimului

ªcoalei

T

Transilvaniei

Tunel

Triumfului

Titulescu Nicolae (fostul 23 August)

Turdei

Trifoiului

Toanmei

Tãbãcari

Telegescu

Teodoriu Ecaterina

Tenor Leonard

T

Tiglari

U

Unirii

Uzinei

Urziceni

Umbrei

V

Vladimirescu Tudor

Victoriei

Vulcan

Vlãsiei

Vlaicu Aurel

Viitorului

Voiculescu V.

Vuia Traian

Verii

Vulcani

Visinului

Vãcãrescu

Vulturului

Varga Ecaterina

Viilor

Vlahutã Alexandru

Vânãtori

Vitutii

Viseu

Viorelelor

Z

Zambilelor

Zefirului

Zimbrului

Date istorice

1 Decembrie 1918 (fostul V.I. Lenin)

1 Mai (cart. Posta)

22 Decembrie (cart. Nicolae Titulescu)

16 Februarie

13 Decembrie