Caracterizarea Conditiilor Naturale
Capitolul 1. Introducere
Importanță. Întrebuințări.
Floarea-soarelui, denumită în unele regiuni și răsărită, reprezintă una dintre cele mai importante plante ale țării și ale zonei Brăilei. Este una dintre cele mai importante plante oleaginoase. Denumirea de plante oleaginoase în accepțiunea fitotehniei include speciile ale căror semințe conțin grăsimi lichide ce se extrag cu ușurință pe cale industrială.
Floarea-soarelui face parte din grupa plantelor producătoare de uleiuri. Ca pondere floarea-sorelui ocupă locul trei în grupa plantelor oleifere pe plan mondial. În România floarea-soarelui ocupă locul întâi între plantele oleifere și locul trei după grâu și porumb în ceea ce privește suprafața cultivată.
Importanța florii-soarelui este dată în primul rând de produsul principal format din semințe bogate în ulei, care au următoarele întrebuințări: alimentație, industrie, hrana animalelor, la fabricarea fibrelor artificiale, a plăcilor ușoare și rezistente. Planta în întregime este apreciată pentru hrana animalelor sub formă de siloz, fiind plantă meliferă, conduce la obținerea de 20-30 kg miere de albine/ha.
Scopul principal al culturii care formează obiectul prezentei lucrări îl constituie obținerea produsului format din semințe bogate în ulei. Uleiul de floarea-soarelui este întrebuințat în primul rând în hrana populației, în industria conservelor, la fabricarea margarinei și la obținerea de lecitină.
Producția de ulei vegetal la nivel mondial ajunge în medie la 50 milioane tone anual. În ierarhia plantelor mari producătoare de ulei culturile se înscriu astfel: locul întâi este ocupat de soia (38% din totalul producției mondiale, cu o producție de 17 milioane tone anual); locul doi revine florii soarelui, locul trei rapița, locul patru bumbac, iar pe locul cinci se clasează arahidele.
Semințele de floarea-soarelui au importanță și prin conținutul ridicat de substanțe proteice. La boabele mature de floarea-soarelui conținutul de substanțe proteice ajunge la 67-80% din masa acestora, de accea au fost denumite plante oleoproteice sau oleoproteaginoase. Uleiul vegetal este apreciat datorită valorii calorice mari fiind egală cu a grăsimilor animale. Prezintă gust, culoare și miros plăcut. Uleiurile sunt valorificate de organismul uman în proporție mare de 95% depășit doar de untul de vacă.
Calitatea grăsimilor vegetale
Materiile grase vegetale sunt substanțe de rezervă drept hrană pentru embrionul seminței. Din punct de vedere chimic, grăsimile vegetale sunt esteri ai glicerinei a căror varietate depinde de natura acizilor din care se formează. Cei mai importanți acizi grasi din constituția uleiului sunt: acidul oleic (C18H34O2) cu o singură dublă legătură, acidul linoleic (C18H32O2) cu 2 duble legături, acidul linolenic (C18H30O2) cu 3 duble legături. Uleiul de calitate superioară conține 40-60% acid linoleic.
Însușirea de sicativare reprezintă o însușire de calitate, de importanță tehnică în special la fabricarea vopselurilor, lacurilor, care trebuie să se usuce în scurt timp. În funcție de însușirea de sicativare, uleiurile se clasifică astfel:
uleiuri sicative (acestea în contact cu aerul se usucă) – cu Indice de Iod > 170
uleiuri nesicative (acestea în contact cu aerul rămân neschimbate) – cu Indice de Iod < 100
uleiuri semisicative (categoria intermediară) – 100 < Indice de Iod < 170 (floarea-soarelui)
Indicele de iod este un indice ce indică gradul de sicativitate și este exprimat prin conținutul de acizi nesaturați din grăsimi ce se determină prin cantitatea de iod adiționată la dubla legătură din acizii grași. Acest indice este în medie 132 cu variații între 112-145. În tabelul nr. 1 este prezentat indicele de iod la câteva uleiuri vegetale (Gheorghe Bâlteanu, 1994)
Tabel nr.1. Indicele de iod la câteva uleiuri vegetale.
Floarea-soarelui are un conținut mare de ulei la hibrizii actuali și de aceea pentru păstrarea calității se impune mare atenție la umiditatea de recoltare și păstrare. Umiditatea de echilibru (critică) reprezintă indicele prin care se stabilește conținutul de apă al semințelor la care se depozitează recolta. Această umiditate este dată de raportul dintre părțile hidrofile și hidrofobe care la aceste plante sunt formate din grăsimi. Se calculează după formula:
U% = , unde:
14 – reprezintă umiditatea critică a părții hidrofile
100 – conținutul fiecărui lot în ulei
Șroturile rezultate după extragerea uleiului sunt folosite pentru hrana animalelor, materie primă din care se extrag concentrate de proteină destinată preparării mezelurilor și produselor lactate.
Cojile căzute după decorticare sunt folosite la: fabricarea furfurolului necesar la fabricarea fibrelor artificiale și în furajarea animalelor sub formă măcinată.
Capitulele rămase după recoltare pot fi folosite în întregime sau măcinate sub formă de făină pentru hrana animalelor, având valoare nutritivă similară fânului de calitate.
Tulpinile pot fi întrebuințate drept combustibil sau material din care se formează plăci ușoare și rezistente.
Utiliz`ri posibile ale florii – soarelui (A.V. Vr@nceanu, 2000)
Schița nr. 1
Cheltuielile cu floarea-soarelui nu sunt prea ridicate: fertilizarea cu azot și fosfor este moderată; are însă cerințe mari de potasiu; costurile de sămânță sunt comparabile cu cele de la porumb. (Mihail Axinti, Gh. V. Roman, L.S. Muntean, Ioan Borcean, 2003)
Pentru lucrările tehnologice (semănat, prășit, recoltare), floarea-soarelui necesită un echipament agricol specializat.
Floarea-soarelui este o plantă valoroasă din punct de vedere agronomic, fiind o bună premergătoare superioară porumbului, deoarece:
eliberează terenul timpuriu
lasă terenul curat de buruieni și cu resturi vegetale ușor de mărunțit și incorporate în sol
favorizează efectuarea la timp și cu ușurință a lucrărilor agricole
cultura poate fi în totalitate mecanizată
Dintre inconvenientele culturii florii-soarelui se menționează:
sensibilitatea la boli, care impune restricții foarte serioase în rotație, fiind excluse monocultura și revenirea pe același teren după 4 – 6 ani;
dificultăți de amplasare după plantele cu care are boli și dăunători comuni;
consum mare de apă și elemete nutritive din sol, ceea ce impune fertilizarea culturilor postmergătoare prin aplicarea de doze mari de îngrășăminte.
1.2.Compoziția chimică
Dintre componenții seminței de floarea-soarelui, interesează în primul rând uleiul a cărui proporție a crescut foarte mult, ajungând la peste 50%, iar raportat numai la miez (sămânța propriu-zisă) la peste 64%. Compoziția chimică a florii – soarelui este prezentată în tabelul nr. 2 (Gh. Bâlteanu, V. Bârnaure, 1979)
Tabel nr. 2. Compoziția chimică a florii-soarelui (%)
Compoziția chimică a semințelor este următoarea:
49-56% grăsimi din substanța uscată a boabelor;
15-22% proteine în achenă și 20-26% în sămânță;
15% glucide în achenă;
4-5% celuloză;
săruri minerale, vitamine.
Șroturile reprezintă 300 kg pentru fiecare tonă de sămânță. Acestea conțin 30-35% substanță uscată, 6-10% grăsimi, 8-26% celuloză, 7-30% substanțe extractive neazotate, 5-10% cenușă.
Proteina brută este caracterizată printr-o digestibilitate de 90% cuprinzând toți aminoacizii esențiali în proporții foarte apropiate cu soia, cu excepția lizinei, care se găsește în cantități mici. Conținutul proteinei de floarea – soarelui în aminoacizi esențiali comparativ cu soia este prezentat în tabelul nr. 3 (Gh. Bâlteanu, V. Bârnaure, 1979).
Tabel nr.3. Conținutul proteinei de floarea-soarelui în aminoacizi esențiali comparativ cu soia
Fracțiunea celulozică din coji este reprezentată în proporție de peste 50% de pentozani, ceea ce permite obținerea de furfurol (fibre artificiale, mase plastice, solvenți utilizați la rafinarea uleiurilor). Se pot obține 50 kg de furfurol dintr-o tonă de coji. Extractivele fără azot din calatidii sunt reprezentate în proporție importantă în substanțe pectice (22-27% din greutatea calatidiilor) din care se obține pectina alimentară (geluri, marmelade).
Valoarea nutritivă este apreciabilă deoarece grăsimile au în compoziția chimică 85-90% acizii grași nesaturați. Hibrizii actuali realizați nu conțin acid linolenic. Acești hibrizi conțin 63-75% acid oleic, 20-72% acid linoleic, 9-12% acid palmitic. Lipsa acidului linolenic conferă stabiliate și asigură capacitate de conservare. Valoarea nutritivă ridicată a grăsimilor este mărită și de prezența fosfatidelor, provitaminelor (A și D), vitamine liposolubile (K și E), vitamine din grupa B (B4, B8). Terpenele imprimă uleiului miros și aromă plăcută. Caracteristicile însușirilor de calitate, compoziția chimică și valoarea nutritivă sunt determinate genetic și pot fi puternic influențate de factorii climatici.
1.3. Răspândirea florii-soarelui
Floarea-soarelui este prezentă în cultură pe toate continentele, după FAO, pe suprafețe mai mari sau mici în 64 de țări, comparativ cu 40 de țări în 1990. În anul 1998 floarea-soarelui ocupa în lume peste 21 de milioane de ha, o suprafață mai mare cu 4,8 milioane ha (29%) față de anii 1989-1991 și cu apoape 9 milioane hectare (72%) mai mare față de perioada 1979-1981 (Gh. Bâlteanu, 1994). Suprafața cultivată în lume și producția media pe hectar la floarea – soarelui este prezentată în tabelul nr. 4. (Gh. Bâlteanu,1994).
Tabel nr. 4. Suprafața cultivată în lume și producția medie pe hectar la floarea-soarelui (FAO 1998)
Locul cel mai important ca suprafață și producție în lume îl deține Rusia; o creștere spectaculoasă s-a înregistrat în Argentina, iar Europa de vest se remarcă prin suprafață Spania și Franța.
Țările mari cultivatoare de floarea – soarelui sunt prezentate în tabelul nr. 5.
Tabel nr .5. Țări mari cultivatoare de floarea – soarelui
În anul 1999 (după Statistical Annual Report 2000) pe glob s-au cultivat cu floarea – soarelui 21,8 milioane hectare, rezultând o producție medie de 1.190 kg/ha semințe și o producție globală de 25,84 milioane tone.
Pe plan mondial, în perioada următoare se apreciază că suprafețele cu floarea-soarelui vor continua să crească, însă într-un ritm mai scăzut, tendința generală fiind de stabilizare a suprafețelor. Aceasta este impusă pe de o parte de restricțiile tehnologice (ponderea în structura culturilor), iar pe de altă parte de performanțele productive și calitative ale noilor hibrizi.
Cea mai mare creștere a suprafeței cultivate cu floarea-soarelui în Europa, s-a înregistrat în România care s-a accentuat după anul 1958, ajungând la 500 mii hectare, iar în anul 2004 la 1.007.000 hectare (118%).
Evoluția suprafețelor cultivate în România a fost următoarea : 1910 – 672 ha, 1938 – 200 mii hectare, 1948 – 416 mii hectare, 1950 – 496 mii hectare, 1971 – 1975 526 mii hectare, 1989 – 433 mii hectare, 1990 – 395 mii hectare, 1993 – 588 mii hectare, 1996 – 917 mii hectare, 1999 – 984 mii hectare, 2004 – 1.007 mii hectare.
România deține prioritate mondială în realizarea hibrizilor, autorul acestei realizări științifice fiind A.V. Vrânceanu. Județele mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt : Constanța, Teleorman, Călărași, Dolj, Brăila, Ialomița, Olt, Timiș (cu peste 50 de miii hectare fiecare).
Evoluția producțiilor diverselor soiuri de floarea – soarelui a fost următoarea : între 1948-1958 (soiul Măslinica și Uleioasa forme slab productive – 360 kg/ha), 1959 – 1965 1.400 kg/ha, 1966 – 1970 soiul românesc Record 1.630 kg/ha, 1979-1981 1.630 kg/ha, iar în ultimii ani producția medie a fost de 1.200 – 1.500 kg/ha. În tabelul nr. 6 este prezentată evoluția suprafețelor și a producției de floarea-soarelui în perioada 1995 – 2004 în România (M.A.D.R.).
Tabel nr. 6. Evoluția suprafețelor și a producției de floarea-soarelui în perioada 1995 – 2004 în România
1.4.Scopul și motivația lucrării de diplomă
Am ales acest subiect deoarece floarea-soarelui este o cultură care realizează producții mari cu valoare nutritivă ridicată,ocupând locul trei ca suprafață cultivată după grâu și porumb. Această cultură rămâne una dintre e în achenă și 20-26% în sămânță;
15% glucide în achenă;
4-5% celuloză;
săruri minerale, vitamine.
Șroturile reprezintă 300 kg pentru fiecare tonă de sămânță. Acestea conțin 30-35% substanță uscată, 6-10% grăsimi, 8-26% celuloză, 7-30% substanțe extractive neazotate, 5-10% cenușă.
Proteina brută este caracterizată printr-o digestibilitate de 90% cuprinzând toți aminoacizii esențiali în proporții foarte apropiate cu soia, cu excepția lizinei, care se găsește în cantități mici. Conținutul proteinei de floarea – soarelui în aminoacizi esențiali comparativ cu soia este prezentat în tabelul nr. 3 (Gh. Bâlteanu, V. Bârnaure, 1979).
Tabel nr.3. Conținutul proteinei de floarea-soarelui în aminoacizi esențiali comparativ cu soia
Fracțiunea celulozică din coji este reprezentată în proporție de peste 50% de pentozani, ceea ce permite obținerea de furfurol (fibre artificiale, mase plastice, solvenți utilizați la rafinarea uleiurilor). Se pot obține 50 kg de furfurol dintr-o tonă de coji. Extractivele fără azot din calatidii sunt reprezentate în proporție importantă în substanțe pectice (22-27% din greutatea calatidiilor) din care se obține pectina alimentară (geluri, marmelade).
Valoarea nutritivă este apreciabilă deoarece grăsimile au în compoziția chimică 85-90% acizii grași nesaturați. Hibrizii actuali realizați nu conțin acid linolenic. Acești hibrizi conțin 63-75% acid oleic, 20-72% acid linoleic, 9-12% acid palmitic. Lipsa acidului linolenic conferă stabiliate și asigură capacitate de conservare. Valoarea nutritivă ridicată a grăsimilor este mărită și de prezența fosfatidelor, provitaminelor (A și D), vitamine liposolubile (K și E), vitamine din grupa B (B4, B8). Terpenele imprimă uleiului miros și aromă plăcută. Caracteristicile însușirilor de calitate, compoziția chimică și valoarea nutritivă sunt determinate genetic și pot fi puternic influențate de factorii climatici.
1.3. Răspândirea florii-soarelui
Floarea-soarelui este prezentă în cultură pe toate continentele, după FAO, pe suprafețe mai mari sau mici în 64 de țări, comparativ cu 40 de țări în 1990. În anul 1998 floarea-soarelui ocupa în lume peste 21 de milioane de ha, o suprafață mai mare cu 4,8 milioane ha (29%) față de anii 1989-1991 și cu apoape 9 milioane hectare (72%) mai mare față de perioada 1979-1981 (Gh. Bâlteanu, 1994). Suprafața cultivată în lume și producția media pe hectar la floarea – soarelui este prezentată în tabelul nr. 4. (Gh. Bâlteanu,1994).
Tabel nr. 4. Suprafața cultivată în lume și producția medie pe hectar la floarea-soarelui (FAO 1998)
Locul cel mai important ca suprafață și producție în lume îl deține Rusia; o creștere spectaculoasă s-a înregistrat în Argentina, iar Europa de vest se remarcă prin suprafață Spania și Franța.
Țările mari cultivatoare de floarea – soarelui sunt prezentate în tabelul nr. 5.
Tabel nr .5. Țări mari cultivatoare de floarea – soarelui
În anul 1999 (după Statistical Annual Report 2000) pe glob s-au cultivat cu floarea – soarelui 21,8 milioane hectare, rezultând o producție medie de 1.190 kg/ha semințe și o producție globală de 25,84 milioane tone.
Pe plan mondial, în perioada următoare se apreciază că suprafețele cu floarea-soarelui vor continua să crească, însă într-un ritm mai scăzut, tendința generală fiind de stabilizare a suprafețelor. Aceasta este impusă pe de o parte de restricțiile tehnologice (ponderea în structura culturilor), iar pe de altă parte de performanțele productive și calitative ale noilor hibrizi.
Cea mai mare creștere a suprafeței cultivate cu floarea-soarelui în Europa, s-a înregistrat în România care s-a accentuat după anul 1958, ajungând la 500 mii hectare, iar în anul 2004 la 1.007.000 hectare (118%).
Evoluția suprafețelor cultivate în România a fost următoarea : 1910 – 672 ha, 1938 – 200 mii hectare, 1948 – 416 mii hectare, 1950 – 496 mii hectare, 1971 – 1975 526 mii hectare, 1989 – 433 mii hectare, 1990 – 395 mii hectare, 1993 – 588 mii hectare, 1996 – 917 mii hectare, 1999 – 984 mii hectare, 2004 – 1.007 mii hectare.
România deține prioritate mondială în realizarea hibrizilor, autorul acestei realizări științifice fiind A.V. Vrânceanu. Județele mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt : Constanța, Teleorman, Călărași, Dolj, Brăila, Ialomița, Olt, Timiș (cu peste 50 de miii hectare fiecare).
Evoluția producțiilor diverselor soiuri de floarea – soarelui a fost următoarea : între 1948-1958 (soiul Măslinica și Uleioasa forme slab productive – 360 kg/ha), 1959 – 1965 1.400 kg/ha, 1966 – 1970 soiul românesc Record 1.630 kg/ha, 1979-1981 1.630 kg/ha, iar în ultimii ani producția medie a fost de 1.200 – 1.500 kg/ha. În tabelul nr. 6 este prezentată evoluția suprafețelor și a producției de floarea-soarelui în perioada 1995 – 2004 în România (M.A.D.R.).
Tabel nr. 6. Evoluția suprafețelor și a producției de floarea-soarelui în perioada 1995 – 2004 în România
1.4.Scopul și motivația lucrării de diplomă
Am ales acest subiect deoarece floarea-soarelui este o cultură care realizează producții mari cu valoare nutritivă ridicată,ocupând locul trei ca suprafață cultivată după grâu și porumb. Această cultură rămâne una dintre principalele surse de grăsimi vegetale utilizate în hrana populației.
Ținând cont de specificul zonei care are ca factor limitativ al producției repartiția neuniformă a precipitațiilor, floarea – soarelui este o cultură care se pretează în zonă, deoarece se caracterizează prin însușiri xerofite.
Scopul lucrării de diplomă a fost urmărirea influenței modului de aplicare a elementelor tehnologice asupra producției în cadrul unității S.C. Protevit S.A. Cazasu.
În cadrul unității agricole am participat la aplicarea elementelor tehnologice în anul agricol 2004-2005 sub îndrumarea domnului inginer agronom Gurgu Nicolae. Ea ocupă pondere mare în județul Brăila, fiind o cultură de perspectivă și încurajată de stat.
Capitolul 2. Caracterizarea condițiilor naturale ale zonei și unității agricole SC PROTEVIT SA Cazasu, județul Brăila
Așezare geografică
Așezat în sud-estul țării, județul Brăila este cuprins între următoarele coordonate: 27024' și 28010' longitudine estică, respectiv 44044' și 45030' latitudine nordică, având ca vecini următoarele județe: Galați în nord, Vrancea în nord-vest, Buzău în vest, Ialomița în sud, Constanța în sud-est și Tulcea în est.
Geografic și administrativ, teritoriul comunei Cazasu este situat în partea de est a județului Brăila, la 10 km vest față de municipiul Brăila. Legătura cu municipiul se realizează prin șoseaua Brăila-Rm. Sărat (DN22).
Teritoriul comunei Cazasu se mărginește cu următoarele teritorii comunale:
la sud cu teritoriul comunelor Traian și Chiscani
la est cu teritoriul comunei Cazasu Vechi
la nord cu teritoriul comunelor Romanu și Siliștea
la vest cu teritoriul comunei Movila Miresii
Harta județului Brăila
Relieful
Relieful este de origine acumulativă, pe o grosime ce merge până la 400 m. Județul Brăila este situat în zona de câmpie și prezintă un relief monoton, singurele accidente fiind apele curgătoare, crovurile și depresiunile lacustre. Cea mai mare parte a județului este așezată în câmpia tabulară în care se includ văile Dunării și ale afluenților, precum și terasele acestora. În nord, județul ocupă o parte din lunca Siretului inferior la marginea căreia se întinde către sud Câmpia Bărăganului, în vest ocupă mici porțiuni din Câmpia Sălcioara și Câmpia Buzăului, iar în est Insula Mare a Brăilei. Bărăganul se subdivide în trei porțiuni: Bărăganul sudic, central și de nord sau Câmpia Brăilei.
2.3.Caracteristicile geomorfologice ale Câmpiei Brăilei
Terenul unității agricole face parte din punct de vedere geomorfologic din partea de est a Câmpiei Române, numită și Câmpia Brăilei, caracterizată prin relief plan, material parental reprezentat de lőess și depozite loessoide.
Sub aspect geologic, câmpia aparține formațiunilor cuaternare. Depozitele de suprafață sunt reprezentate de lőess cu alcătuire granulometrică variind de la nisip lutos la lut argilos.
2.4. Hidrografia și hidrogeologia
Rețeaua hidrografică a județului Brăila poartă amprenta climatului temperat continental și a reliefului, format din câmpuri relativ netede, în cuprinsul cărora sunt schițate văi largi și depresiuni închise în care se găsesc lacuri temporare sau permanente.
Hidrografia județului se caracterizează pe de o parte prin faptul că apele curgătoare (Dunăre, Siretu, Buzău, Călmățui) sunt ape alohtone, având caracter tranzitoriu, iar pe de altă parte prin faptul că în toate microdepresiunile (crovuri) se cantonează lacuri.
Teritoriul comunal Cazasu nu prezintă o rețea hidrografică permanentă, ci zone cu regim acvifer stagnant după precipitații abundente, nivelul apei freatice este cuprins în intervalul 5,00 – 10,00 m.
2.5.Caracterizarea solurilor din județul Brăila
Suprafața județului Brăila este acoperită aproximativ 75% de cernoziomuri, care fac parte din clasa Cernisoluri (Molisoluri).Aceste soluri s-au format în condițiile climatului semiarid, pe depozite löessoide, pe aluviuni și nisipuri sub o vegetație de stepă. În condițiile existenței aridității, apa freatică determină supraumezirea și evaporația. Vara, datorită insolației, suprafața solurilor își ridică temperatura și se intensifică evapotranspirația, iar umiditatea (sub 1 m) se menține între coeficientul de ofilire și mijlocul umidității active și de aceea rezultă necesitatea irigațiilor.
Conținutul de humus acumulat în orizontul superior este cuprins între 2,8-5,7%, iar conținutul carbonatului de calciu din orizontul inferior este cuprins între 14 și 23%.
Tipul de cernoziom se definește prin prezența orizonturilor:
Am, cu crome ≤ 2 la materialul în stare umedă;
A/C de tranziție cu crome și valori < 3,5 cel puțin în jumătatea superioară, atât la suprafață cât și la interiorul agregatelor structurale;
Cca sau concentrări de pudră friabilă de carbonat de calciu (carbonați secundari) în primii 125 cm (200 cm în cazul texturii grosiere);
Cernoziomurile prezintă următoarele subtipuri: tipic (ti), psamic (ps), pelic (pe), vertic (vs), gleic (gl), aluvic (al), kastanic (kz), cambic (ca), argic (ar), calcaric (ka), greic (gr), salinic (sc).
Condițiile climatice
Condițiile climatice specifice cernoziomurilor sunt mai bune față de alte tipuri de soluri, cu temperaturi medii anuale de 9,5-11,5 0C, precipitații de 400-500 mm anual, Indice de Ariditate cuprins între 20-24, evapotranspirația de peste 700 mm, cu regim hidric parțial percolativ la periodic percolativ.
Relieful este specific zonei de câmpie, cu suprafețe plane sau slab ondulate la o altitudine de până la 200 m. Vegetația naturală sub care s-a format este reprezentaă printr-un covor ierbos bine dezvoltat (de fâneață) care lasă o mare cantitate de resturi organice în sol. Materialul parental este reprezentat prin löess, material löessoid, luturi. Apa freatică se găsește la adâncimi mari (10-20 m). Cernoziomurile sunt solurile cele mai bogate în humus de cea mai bună calitate.
Cernoziomurile sunt solurile cu cele mai bune însușiri fizice, hidrofizice și chimice și de aceea au cel mai ridicat potențial agroproductiv. Cernoziomurile sunt situate în prima zonă cerealieră a țării și dispun de cea mai bună fertilitate naturală și de condiții bune pentru toate plantele de cultură, viță de vie și pomi fructiferi.
2.6.Caracteristicile climatice
Climatul Câmpiei Brăilei este temperat continental, caracterizat prin valori ridicate ale bilanțului radiativ și caloric, prin cantități relativ reduse de precipitații, cu ploi torențiale vara și perioade de secetă în timpul anului.
Zona în care se află unitatea agricolă este caracterizată printr-un climat temperat continental, cu temperaturi excesive (peste 350C), secete lungi vara, care se prelungesc până toamna, viscole și ger iarna.
2.6.1. Regimul pluviometric
Regimul pluviometric se caracterizează prin precipitații atmosferice care cad anual, totalizând 450 – 550 mm. Media multianuală a precipiatațiilor însumează 447 mm, din care 183 mm în perioada de iarnă și 264 mm în perioada de vară.
Pe parcursul anului agricol lunile iulie și august sunt cele mai sărace în precipitații. Evapotranspirația potențială (ETP) este de 700 – 716,2 mm anual, iar deficitul de apă este de 35-70% din ETP.
Specificul climei temperat continentale este întărit de caracterul precipitațiilor, care cad la intervale mari și de cele mai multe ori torențial.
Anotimpul ploios este vara, cantitatea cea mai mare de apă se înregistrează în luna iunie, iar cea mai mică iarna.
2.6.2. Regimul termic
Izoterma anuală este de 10,90C – 11,10C. Cele mai călduroase luni ale anului sunt iunie, iulie și august, când se înregistrează valori termice superioare pragului de 250C, iar cea mai stabilă lună este octombrie cu temperaturi oscilante între 11-140C.
Amplitudinea maximă a temperaturii medii lunare este de 26,50C, temperaturi medii zilnice de peste 250C se înregistrează 120 zile anual, iar temperaturi peste 300C într-un număr de 40-60 de zile anual, indicând un climat cu caracter continental.
Valorile potențialului caloric sunt printre cele mai ridicate din țară, suma anuală a radiației solare fiind de 125 kcal/cm2, iar valoarea bilanțului radiativ depășește 45 kcal/cm2 într-un an.
Durata de strălucire a soarelui este de 2.200-2.300 de ore anual, adică peste 65% din durata posibilă. Numărul cel mai mare de zile cu cer acoperit se înregistrează în cursul lunilor decembrie, ianuarie și parțial februarie.
Sezonul rece este caracterizat prin geruri frecvente de -15 până la -200C.
2.6.3. Regimul eolian
În această zonă sunt caracteristice vânturile de nord-est și sud-est, și anume: Crivățul – vânt dominant în timpul iernii, care bate cu o frecvență de 20%, pe direcția nord nord-est și Austrul în timpul verii cu o frecvență de 17%, din direcție estică.
Intensitatea vântului este în general mare, datorită lipsei obstacolelor naturale din zonă. Vânturile sunt uscate primăvara, viscole în timpul iernii și arșiță în timpul verii.
2.6.4. Indicele de ariditate (De Martonne)
Acest indice caracterizează condițiile de umiditate ale unui climat. El se exprimă astfel:
indice de ariditate anual:
, unde:
P reprezintă media multianuală a precipitațiilor
T reprezintă media multianuală a temperaturilor
indice de ariditate lunar:
Se folosește (T+10) pentru a evita valorile negative ale indicelui, atunci când temperatura medie anuală este sub 00C. Folosirea acestor indici pentru caracterizarea condițiilor de umiditate ale unei regiuni este justificată pentru că nu numai cantitatea de precipitații determină aceste condiții, ci și factorii care au rolul cel mai important.
Valorile acestui indice sunt cu atât mai mari cu cât climatul este mai umed. Hedin și Hangard în 1962 au adaptat valoarea 15 ca nivel critic pentru zonele stepice.
În zona Cazasu, acest indice are valoarea 21, evidențiind un climat secetos de la începutul verii, cu valori mici față de cele normale. Iar pe luni, același indice are valori ce oscilează între 11 (luna septembrie) și 45 (luna ianuarie). Acest lucru arată caracterul secetos al zonei în toate lunile din perioada de vară (de vegetație) inclusiv lunile martie și octombrie.
2.7.Flora și fauna
În trecut, vegetația caracteristică era reprezentată prin stepă în zonele de câmpie și prin vegetație de luncă și baltă în zona Brăila. În pajiștile xerofile, speciile predominante sunt reprezentate prin graminee, păiușurile stepice, pirul cristat și ovăzul sălbatic. Se mai întâlnesc traista ciobanului, volbura, coada șoricelului, păpădie, scaieți, obsigă. Majoritatea acestor plante își dezvoltă ciclul evolutiv înainte de venirea perioadelor secetoase de la sfârșitul verii.
Vegetația este reprezentată de plante erbacee cum ar fi: firuța (Poa bulbosa), obsiga (Bromus inermis), păiușul (Festuca pratense), cicoarea (Cichorym inthybus), pirul gros (Cynodon dactyilon). Existența zonelor depresionare (microdepresiuni – crovuri) a determinat apariția în aceste zone a excesului de umiditate care uneori este asociat cu sărăturarea secundară. Ca urmare a acestor fenomene gramineele și leguminoasele au fost înlocuite cu plante higrofile și halofile: mușețelul (Matricaria chamomila), coada șoricelului (Achillea millefolium). În zonele cu exces de umiditate pe o perioadă mai îndelungată, se întâlnesc: stuful (Phragmites communis), papura (Thypna latifolia), rogozul mare (Carex riparia). În plantele de cultură întâlnim vegetație ruderală foarte dezvoltată și reprezentată prin: mohor (Setaria glauca), știrul (Amaranthus retroflexus), volbura (Convolvulus arvensis), holera (Xanthium spinosum), ciumăfaia (Datura stramonium), pălămida (Cirsium arvense), pirul gros (Cynodon dactylon), pirul târâtor (Agropyron repens), costrei (Sorghum halepense), odos (Avenua fatua), păpădia (Taraxacum officinale), zârna (Solanum nigrum).
Vegetația activă este reprezentată printr-un număr mare de specii din grupa hidrofitelor: plutitoare, submerse, prin plancton și macrofite. Se mai găsesc și plante fixate cum ar fi: nufărul, plutica și brădișorul.
Vegetația lemnoasă este reprezentată prin: pini, tufișuri de porumbar, migdal pitic, vișin pitic, măceș pitic. Vegetația arborescentă este puțin reprezentată în județ. Majoritatea pădurilor sunt reprezentate de păduri de luncă. În Insula Mică a Brăilei se întind păduri de salcii și plopi. În luncile apelor curgătoare se află păduri formate din plopi negri, salcii, salcâmi, stejari.
Fauna este reprezentată de animale sedentare și migratoare. Un număr mare de pescăruși își duc viața pe canale de irigații și terenuri cultivate. Dintre mamiferele existente în zona de stepă, rozătoarele sunt cele mai numeroase (popândăul, hârciogul, șoarecele de câmp, iepurele de câmp). Dintre animalele de apă, reprezentativi sunt bizonii.
2.8.Structura culturilor agricole în Câmpia Brăilei
Zona Bărăganului de Nord este situată în prima zonă agricolă a țării care cuprinde Câmpia Română, Dobrogea, Lunca și Delta Dunării, totalizând o suprafață agricolă de 3,5 milioane hectare.
Din totalul arabil al zonei, structura de culturi este următoarea:
porumb 33-35%;
plante furajere 14,5-15,5%;
grâu 10-12%;
orz, orzoaică 6-8%;
soia 8-9%;
floarea-soarelui 5-6%;
sfecla de zahăr 4-5%;
se mai cultivă: fasole, mazăre, cartofi timpurii, ricin, in de ulei 9%.
2.9.Prezentarea unității
Unitatea agricolă SC PROTEVIT SA Cazasu dispune de 850 hectare teren arabil, cu sistem de irigații (prin aspersiune), din care 470 de hectare sunt în arendă de la persoane fizice domiciliate în comuna Cazasu.
Acticvitatea agricolă în cadrul unității este coordonată de o echipă de specialiști condusă de dl. ing. agronom Gurgu Nicolae, dl. tehnician agronom Cojocaru Toni și dl. ing. mecanic Băcanu Mihai.
Suprafața agricolă este structurată pe cultură mare și legumicultură. Unitatea agricolă are ca domeniu de activitate cultivarea legumelor pentru consum proaspăt și industrialiazare.
Structura de culturi în anul agricol 2004-2005 a fost următoarea:
grâu de toamnă (150 ha);
porumb (200 ha);
floarea-soarelui (150 ha);
orz de toamnă (100 ha);
legume (250 ha): ardeioase 35 ha, vinete 40 ha, ceapă 60 ha, rădăcinoase 15 ha, mazăre grădină 50 ha, fasole grădină 50 ha.
Organizarea muncii și structura de personal
Unitatea agricolă dispune de: Director general, Director economic, Inginer agronom, Inginer mecanic, tehnician agronom, economist, gestionar, contabil, paznici, mecanizatori și un număr variabil de zilieri.
Sectoarele de activitate ale unității sunt: sector adminstrativ, sector mecanic, sector chimizare, sector irigații, sector semințe, depozit legume, depozit combustibili.
Baza materială a unității constă în :
tractoare U650;
tractoare L445;
mașini pentru lucrările solului (pluguri PP 4-30; grape cu discuri GD 3,2; grape stelate GS 1,2; combinator CS 3,9; cultivator CPU 8);
mașini pentru împrăștiat îngrășăminte minerale și amendamente ( MA 3,5);
mașini de semănat (SUP 29 și SPC 8);
mașini pentru combaterea buruienilor (EEP 600);
mașini pentru combaterea agenților patogeni și a dăunătorilor (MPSP 3×300);
combină de recoltat cereale păioase C12;
prese de balotat.
Sediul fermei SC PROTEVIT SA Cazasu
Schița unității agricole SC PROTEVIT SA, comuna Cazasu
Capitolul 3. Stadiul cunoașterii cu privire la cultura florii-soarelui
3.1.Originea și istoricul florii – soarelui.
În anul 1931 N. Vavilov a situat originea florii-soarelui în partea de nord a Mexicului și în statele americane Colorado și Nebraska. În statul Kansas (SUA) se găsesc și astăzi forme sălbatice de floarea-soarelui. Se pare că indienii din New Mexico cultivau această plantă și o foloseau în alimentație pentru fabricarea uleiului și consumul direct a miezului. Din America, floarea-soarelui ajunge în Europa occidentală și este cultivată ca plantă decorativă și furajeră. La începutul secolului al – XIX – floarea-soarelui ajunge în Rusia, iar în anul 1841 țăranul Bokarev din satul Alexeevka, contribuie la răspândirea florii-soarelui în cultură prin construirea unei prese manuale de extragere a uleiului din semințe. De la această dată, floarea-soarelui atrage atenția asupra ei ca plantă oleiferă. Apoi s-a extins în nordul Caucazului și Siberia. În anul 1881, Rusia cultiva cu floarea-soarelui o suprafață de 153 mii hectare, ajungând în 1913 la un milion de hectare. Din Rusia s-a extins în România și Bulgaria (mijlocul secolului XIX), cunoscând un ritm de dezvoltare fără precedent.
3.2.Sistematica florii – soarelui
Floarea-soarelui (Helianthus annus) aparține ordinului Compositales (Asterales), familia Compositae (Asteraceae), subfamilia Tubuliflorae. Denumirea speciei provine de la cuvintele grecești helios –soare și anthos-floare. Formele cultivate pentru semințe aparțin speciei Helianthus annus, var. macrocarpus, care se caracterizează prin plante anuale monocefalice (cu o inflorescență), foliole involucrale mai late de 8,5 mm, cu flori radiale ligulate, galben portocalii, cu și cu achene mari.
Clasificările moderne ale genului Helianthus admit existența a 68 de specii, divizate în două grupe mari: 50 de specii nord-americane (Mexic, SUA, Canada) dintre care 14 aparțin secțiunii annui (din care face parte specia Helianthus annus) și 36 de specii aparțin secțiunii divaricati (din care face parte specia Helianthus tuberosus-topinamburul); 18 specii sud-americane cuprinse în secțiunea ciliares, majoritatea fiind arbuști tropicali.
Cerințe față de climă și sol
Floarea-soarelui este o plantă la care principalele caractere morfologice și fiziologice cum ar fi: talia, diametrul calatidiului, mărimea semințelor, sunt foarte sensibile la condițiile pedoclimatice de cultivare: temperatura, fotoperioada, apa, compoziția chimică a solului.
3.3.1. Temperatura
Sub aspectul cerințelor față de căldură, floarea-soarelui este o plantă mezotermă. Suma temperaturilor mediii la formele semitardive este de 1.450-1.6000C, temperaturi mai mari de 70C (considerat pragul biologic pentru floarea-soarelui) sau 2.3500C, temperaturi mai mari de 00C.
Floarea-soarelui suportă oscilații de temperatură și rezistă la temperaturi joase în primele faze. Floarea-soarelui se adaptează la oscilații de temperatură, dezvoltâdu-se normal atât la temperaturi ridicate de 25-300C cât și la temperaturi mai joase de 13-170C, întârziind însă înflorirea și coacerea. Înghețurile de lungă durată vatămă vârfurile de creșterea a plantelor, provocând diferite anomalii de creștere, printre care ramificarea tulpinilor. Insuficiența căldurii în timpul vegetației, întârzie sau împiedică ajungerea la maturitate (în special temperatura din faza de creștere activă și înflorire care sunt hotărâtoare în formarea producției). Temperaturile excesive survenite în perioada formării semințelor sunt foarte dăunătoare. În condiții de umiditate normală a solului, temperaturile ridicate determină formarea unui număr mare de semințe seci și reducerea conținutului de ulei din semințe. În condițiile de umiditate și creștere normală, producțiile cele mai mari de semințe și ulei se obțin când temperaturile medii zilnice în faza de formare și umplere a semințelor sunt cuprinse între 18 și 220C.
3.3.2. Umiditatea
Floarea-sorelui este o plantă cu un consum de apă ridicat (650 mm) pe întreaga perioadă de vegetație. Pentru a-și satisface nevoile de apă, floarea-soarelui poate utiliza intensiv rezervele de apă acumulate în sol în sezonul rece cu ajutorul sistemului radicular.
Floarea-soarelui are însușiri importante de rezistență la secetă, în mare parte controlabil prin tehnologia de cultură. Planta consumă cantități importante de apă atât în perioada creșterii active, cât mai ales în perioada de formare și umplere a semințelor.
Coeficientul său de transpirație este destul de ridicat, variind de la 470 la 765. În prima parte a perioadei de vegetație (de la răsărire până la formarea capitulului) planta consumă 1/5 din cantitatea totală de apă, în această fază fiind folosite rezervele de apă existente în sol la adâncimea 0-60 cm. (după Morozov 1953), citat de A.V. Vrânceanu, 2000, )
Consumul cel mai intens de apă are loc în perioada de la formarea capitulului până la sfârșitul înfloritului, când plantele iau aproape jumătate din cantitatea totală necesară de la adâncimea 10-20 cm.
Cel mai mare consum de apă se înregistrează începând cu 10-14 zile înainte de deschiderea inflorescenței (după Zamfirescu și colab 1961, citați de A.V. Vrânceanu, 2000). Rezervele de apă din sol determină diferențierele cele mai mari în timp și spațiu ale recoltelor, reprezentând factorul de vegetație principal în zonele cu precipitații anuale insuficiente.
Rezervele de apă din orizonturile adânci ale solului se realizează pe seama precipitațiilor căzute în perioada toamnă-iarnă-primăvară și de aceea aceste precipitații prezintă o importanță hotărâtoare pentru obținerea recoltelor mari.
Rezistența la secetă se explică nu numai prin capacitatea sitemului său radicular de a explora rezervele de apă existente în diferite straturi ale solului ci și prin faptul că planta suportă deshidratarea temporară a țesuturilor (ofilirea frunzelor) provocată de secetă (Săndoiu și colab. 1961).
Refacerea florii-soarelui după deficitul de apă are loc în două faze: prima asociată cu eliminarea deficitului de apă și a doua cu lungirea recoltei. A doua fază se caracterizează printr-o viteză constantă a absorbției apei și un potențial hidric relativ constant al frunzei. Aprovizionarea rațională cu substanțe nutritive a plantei joacă un rol important în stabilirea unui echilibru normal al consumului de apă (Pancenko 1947; Chirilei și colab. 1962, citați de A.V. Vrânceanu, 2000).
Consecințele stresului hidric asupra producției de semințe și asupra conținutului în ulei depind de stadiul fenologic în care este surprinsă planta: perioada de maximă sensibilitate pentru masa semințelor este situată în stadiul de buton floral de 3 cm și până la sfârșitul înfloritului; perioada de sensibilitate maximă pentru conținutul în ulei se situează de la faza de înflorire deplină și până la începutul maturității semințelor.
3.3.3. Lumina
Floarea-soarelui este pretențioasă față de lumină, în special după formarea inflorescenței. Lumina constituie un factor de vegetație energetic deosebit de important pentru creșterea și dezvoltarea florii-soarelui.
Influența lungimii zilei se schimbă în decursul dezvoltării florii-soarelui. La începutul dezvoltării, în faza de formare a frunzelor, lungimea zilei acționeză ca factor fotoperiodic, grăbind sau încetinind ritmul dezvoltării. După începerea diferențierii receptaculului, lungimea zilei încetează să funcționeze ca factor fotoperiodic având mare importanță intensitatea și calitatea de lumină. În perioada de creștere activă, lumina capătă o importanță deosebită ca factor de fotosinteză.
În privința reacției fotoperiodice a florii-soarelui, datele existente în literatură sunt contradictorii. Floarea-soarelui a fost inclusă în grupa plantelor neutre (Garner și Allard, 1920 citați de A.V. Vrânceanu, 2000). Numeroși cercetători o consideră plantă de zi scurtă (Boranskii 1936, Zaharov 1940, citați de A.V. Vrânceanu, 2000). Floarea-soarelui manifestă o sensibilitate deosebită la intensitatea luminii în perioada de la inițierea primordiilor capitulului până la formarea tetradelor polenului precum și după formarea capitulului (Ilina 1957, citată de A.V. Vrânceanu, 2000).
S-a determinat că heliotropismul frunzelor poate avea ca rezultat o creștere cu 10 -23% a activității fotosintetice. Nivelul de iluminare saturat pentru floarea-soarelui este foarte ridicat (>150.000 lucsi) prin comparație cu alte culturi agricole (50.000-100.000 lucsi).
3.3.4. Solul
Floarea-soarelui preferă solurile profunde, fără hardpan, mediu aerate, cu textura lutoasă sau luto-nisipoasă, cu mare capacitate de înmagazinare a apei, bogate în humus și elemente nutritive. Plantele de floarea-soarelui cresc și se dezvoltă bine dacă solurile au reacție neutră, slab acidă sau slab alcalină (6,4<pH<7,2).
Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, solurile brun roșcate, solurile aluviale (pânza freatică sub 2,5 m), solurile brune-gleizate. Se vor evita terenurile nisipoase, cele erodate precum și solurile acide neamendate.
Zonarea florii – soarelui
Stabilirea zonelor de favorabilitate pentru floarea-soarelui are la bază criteriul termic, care orienteză zonarea hibrizilor din grupe de precocitate cu randamente mari și eficiență economică maximă.
Principalele zone ecologice sunt:
Zona I – se întinde pe terenurile irigate din Câmpia Română, Podișul Dobrogei, precum și Câmpia Vestică, caracterizate prin prezența cernoziomurilor ca soluri dominante, iar din punct de vedere climatic, temperatura, lumina și uneori precipitațiile (350-600 mm), corespund cerințelor unor producții ridicate, factorii limitativi sunt: compactarea secundară și sărăturarea solurilor, excesul de apă în ariile depresionare, unele perioade de arșiță, care survin în fazele de înflorire și umplerea semințelor. În această zonă sunt asigurate în optim cerințele florii-soarelui față de temperatură (t>70C), pe perioada aprilie-august (1600-1950 0C). Cerințele florii-soarelui față de umiditate sunt acoperite numai în condiții de irigare. În această zonă este extinsă lupoaia (Orobanche cumana). Anotimpul ploios determină atacuri moderate de putregai alb (Sclerotinia sclerotiorum), pătarea brună și necroza tulpinilor (Phomopsis/Diaporthe helianthi), înnegrirea tulpinilor (Phoma macdonaldii sin. Phoma oleracea var. helianthi).În această zonă se cultivă următorii hibrizi : Alex, Decor, Favorit, Rigasol, Fly, Festiv, Florom 328, Select, Fundulea 206, Performer. Unitatea agricolă se află în zona întâi, foarte favorabilă pentru cultura florii-soarelui.
Zona II – se întinde în Lunca și Delta Dunării. Însușirile solurilor aluviale și microclimatul specific, oferă condiții favorabile pentru creșterea și dezvoltarea florii-soarelui. Factorii limitativi sunt reprezentați de deficitul de apă și arșițele din partea a doua a verii. În această zonă se cultivă următorii hibrizi: Felix, Select, Florom 328, Festiv, Romil.
Zona III – cuprinde terenurile neirigate din Câmpia Română și Podișul Dobrogei. Arealele respective sunt situate în partea de nord a zonei irigate și sunt apreciate ca mijlociu de favorabile, în deosebi din cauza deficitului de apă și prezenței solurilor brun-roșcate (preluvosoluri) în Câmpia Română. În perioada aprilie-august se acumulează peste 1.700 0C (t>70C). În aceată zonă se cultivă următorii hibrizi: Alex, Felix, Festiv, Florom 328, Select, Domino, Decor, Romil, Minunea.
Zona IV – cuprinde Câmpia Găvanu-Burdea, Câmpia Leu-Rotunda și Câmpia Plenița. Condițiile au un grad mijlociu de favorabilitate pentru floarea-soarelui datorită prezenței vertisolurilor, a solurilor brun-roșcate (pleluvosoluri) și a precipitațiilor care depășesc 450 mm anual. Factorii limitativi sunt textura grea, eroziunea, aprovizionarea insuficientă cu humus, fosfor și potasiu, și deficitul sau excesul temporar de umiditate. În această se cultivă următorii hibrizi: Florom 328, Fundulea 206, Super, Select, Romil.
Zona V – cuprinde Câmpia Jijiei, Podișul Bârladului și Câmpia Transilvaniei. Din punct de vedere al condițiilor naturale, aceste teritorii se află la limita inferioară de favorabilitate pentru cultura florii-soarelui: nivel foarte scăzut de favorabilitate al solurilor determinat de procesele de eroziune; deficitul de apă din perioada de vegetație pentru arealele din Moldova; excesul temporar de umiditate, temperatura scăzută și în anumite sole aciditatea solului în Transilvania. În această zonă se cultivă următorii hibrizi: Florom 328, Super, Decor, Favorit, Romil, Fundulea 206.
Zona VI – care se întinde în Podișul Moldovenesc, Piemonturile Vestice și Piemontul Sudic. Oferă condiții puțin propice culturilor de floarea-soarelui, potențialul natural fiind apropiat de nefavorabil. Solurile existente în aceste areale sunt: brune-luvice (luvosoluri), luvisoluri și erodisoluri, iar clima este destul de umedă și răcoroasă. Cele mai frecvente fenomene negative sunt: aciditatea și aprovizionarea slabă a solului cu humus și elemente nutritive, eroziunea, excesul de apă, compactarea. În această zonă se cultivă următorii hibrizi: Favorit, Fundulea 206, Felix, Select, Performer, Super.
Multe județe unde se cultivă floarea – soarelui cuprind porțiuni din două sau chiar trei zone agroecologice, fără ca datele statistice privind suprafața cultivată și producțiile obținute să poate fi evidențiate distinct. Un număr de opt județe din partea estică a României, a Câmpiei Române și din Dobrogea dețin aproape jumătate din suprafața totală a florii-soarelui (45,8-49,1%) cu cea mai mare concentrare, în județele Constanța, Călărași, Ialomița, care dețin împreună 30,5% din această suprafață. Proporția pe care o reprezintă floarea-soarelui în structura culturilor din aceste județe, deși este ridicată (13,8-16,2%) permite o corectă amplasare a acestei culturi în asolament. Această proporție ar putea crește până la 20% prin cultivarea hibrizilor rezistenți la lupoaie, mană și toleranți la putregaiul alb și putregaiul cenușiu.
A doua zonă favorabilă o constituie Câmpia Burnajului, Câmpia Bucureștilor, Câmpiile Burdea-Neajlov cu șase județe care conțin 15,5% din suprafața totală a florii-soarelui (Teleorman și Giurgiu au ponderea cea mai mare în această zonă).
Câmpia Olteniei cu trei județe constituie a treia zonă importantă a florii-soarelui unde se cultivă 13,6% din suprafața totală a acestei culturi, reprezentând 7,2% din suprafața arabilă a țării.
Zona din vestul țării, formată din Câmpia Timișului, Câmpia Crișurilor și Câmpia Someșului, cu cinci județe, întrunește condiții favorabile și foarte favorabile pentru floarea-soarelui, deținând 16,7% din suprafața totală a acestei culturi.
Zonele cu suprafețele și producțiile cele mai mici se află în centrul și nord-estul Moldovei, în județele Vaslui, Iași și Botoșani, care împreună cultivă doar 8,6% din suprafața totală a florii-soarelui. Comparând suprafețele cultivate în ultimii ani, se observă o creștere semnificativă a acestora începând cu anul 1995. Creșteri mai importante s-au înregistrat în județele: Constanța, Călărași, Ialomița, Buzău, Tulcea, Dâmbovița, Argeș, Timiș, Arad, Satu Mare și Bihor.
Planșa 3 – Zonele de cultura favorabile florii – soarelui în România
Hibrizi cultivați în România și în lume
3.5.1 Hibrizi cultivați de floarea – soarelui în România
În prezent, în cultură predomină hibrizii de floarea-soarelui creați în România, la ICCPT Fundulea. România este considerată prima țară din lume, care a cultivat hibrizi de floarea-soarelui obținuți pe bază de androsterilitate nucleară marcată genetic (Fundulea 52, Fundulea 53) introduși în producție în 1973.
În perioada 1968 – 1973 au fost experimentați în culturi comparative 25 de hibrizi simpli, dintre care s-au evidențiat HS 52, HS 53, HS 59, HS 61 din grupa hibrizilor semitardivi și HS 12 , HS 16, HS 18 din grupa hibrizilor precoci.
În anul 1971, au fost omologați și introduși în cultură hibrizii: HS 52 și HS 53 cu denumirea Romsun 52 și Romsun 53.
În anii 1976 – 1979 au fost omologați primii hibrizi rezistenți la mană (Plasmopara helianthi): Sorem 80 și Sorem 82 (sinonimi cu Fundulea 80 și Fundulea 82) creați de A.V. Vrânceanu la ICCPT Fundulea, pe bază de androsterilitate citoplasmatică. Hibridul Domino este rezistent la toatele rasele de mană din Europa. Hibridul Felix (1982) și Select (1983) au deschis seria hibrizilor rezistenți la Phomopsis helianthi. O reacție bună la atacul putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) au manifestat hibrizii: Sorem 82, Super, Fundulea 206.
Grupa hibrizilor rezistenți la lupoaie (Orobanche cumana) a fost formată din: Romsun 53, Sorem 80, completată de Turbo (1990), Favorit (1992).
În condiții de irigare cele mai bune rezultate au dat hibrizii: Select, Felix, Sorem 82, Fundulea 206, Fundulea 90.
Evaluarea datelor obținute în diferite cicluri de culturi comparative cu hibrizi și un soi martor, pe termen lung a permis estimarea contribuției genetice la sporirea producțiilor de semințe și ulei, conținutului de ulei din semințe și gradului de autofertilitate, în perioada 1970-1987 (Vrânceanu și colab.). Datele și observațiile au provenit de la nouă cicluri bienale de culturi comparative executate la I.C.C.P.T. Fundulea și la zece stațiuni experimentale agricole din zonele de cultură a florii-soarelui în România. Numărul hibrizilor testați în fiecare cultură comparativă, obținuți la Fundulea, a fost de 19, iar martorul comun pe termen lung a fost soiul românesc Record.
Analiza contribuției genetice la sporirea conținutului de ulei din semințe a arătat că hibrizii situați pe primul loc în fiecare ciclu experimental au prezentat medii cu 4,5-13,1% mai ridicate decât martorul. Producția de ulei la unitatea de suprafațăa înregistrat un succes mai pronunțat, ratele anuale de crștere fiind de 1,79% pentru hibrizii cei mai productivi și de 2,38% grupa pentru mediile hibrizilor. Grupa hibrizilor care au îmbinat capacitatea mare de producție cu conținutul ridicat de ulei în semințe a crescut progresiv. Gradul de autofertilitate a reprezentat un obiectiv important în programul de ameliorare a florii-soarelui de la I.C.C.P.T. Fundulea.
Un progres genetic remarcabil în ameliorarea hibrizilor autohtoni de floarea-soarelui s-a realizat în privința rezistenței la mană (Plasmopara helianthi), pătarea brună și frângerea tulpinilor (Diaporthe/Phomopsis helianthi) și lupoaie (Orobanche cumana), precum și sporirea gradului de adaptabilitate, prin îmbunătățirea toleranței la stresul hidric și termic (Vrânceanu și colab. 1987).
Numeroși hibrizi românești de floarea-soarelui creați la ICCPT Fundulea, au evidențiat o bună adaptabilitate în Europa, fiind înregistrați în liste oficiale ale Comunității Europene. În Franța, între anii 1987 – 1988 hibrizii Turbo, Domino și Select au înregistrat producții de semințe și de ulei cu 10-18% mai mari decât hibrizii Francosol și Mirasol. Acești hibrizi românești au realizat producții de 4.000-4.500 kg/ha cu un conținut de ulei de 52-54%. precum și o rezistență la principalii agenți patogeni: Sclerotinia sclerotiorum, Plasmopara helianthi, Diaporthe/Phomopsis helianthi.
Obiectivele principale ale programului de amelioarare a florii-soarelui sunt:
crearea de hibrizi cu potențial ridicat de producție;
conținutul ridicat de ulei în semințe;
rezistenaț sau toleranța față de principalii paraziți sau agenți patogeni: lupoaia (Orobanche cumana), pătarea brună și frângerea tulpinilor (Phomopsis helianthi), putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum), putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea), mana (Plasmopara helianthi);
După perioada de vegetație, formele cultivate se grupează astfel:
extratimpurii (cu perioada de vegetație cuprinsă între 100-109 zile);
timpurii (cu perioada de vegetație cuprinsă între 110-119 zile);
semitardive (cu perioada de vegetație cuprinsă între 120-129 zile);
tardive (cu perioada de vegetație cuprinsă între 130-140 zile).
În catalogul oficial al hibrizilor de plante de cultură elaborat de Institutul de Stat pentru Testarea și Înregistrarea Soiurilor, sunt înscriși 41 de hibrizi de floarea-soarelui, dintre care 38 sunt hibrizi simpli și 3 hibrizi trilineari. Dintre cei 41 de hibrizi, 19 (42%) sunt creați în România. Hibrizii creați în România sunt în mare majoritate hibrizi simpli (HS) și foarte puțini trilineari (HT) – Super și Festiv.
Grupele de precocitate pentru floarea-soarelui sunt următoarele:
grupa de precocitate A – cu perioada de vegetație cuprinsă între 120-123 zile, și talia plantelor cuprinsă între 155-165 cm. Din această grupă fac parte următorii hibrizi: Alex, Rapid (foarte precoce), Top 75, Venus – realizați în 2002, precum și hibrizi mai vechi, cum ar fi: Florom 350, Florina, Romina.
grupa de semiprecocitate B – cu perioada de vegetație cuprinsă între 125-132 zile și talia plantelor între 165-180 cm. Din această grupă fac parte următorii hibrizi: F 206, Splendor, Florom 249.
grupa de semitardive C – cu perioada de vegetație cuprinsă între 124-138 zile și talia platelor cuprinsă între 165-185 cm. Din această grupă fac parte următorii hibrizi semitardivi: Felix, Fundulea 206, Super, Florom 328, Festiv, Turbo, Domino, Favorit, Performer, Justin; și tardivi: Florom 350 și Decor.
Principalele caracteristici agronomice ale hibrizilor de floarea-soarelui înregistrați în lista oficială a României sunt prezentate în tabelul nr. 7.
Tabel nr. 7. Principalele caracteristici agronomice ale hibrizilor de floarea-soarelui înregistrați în lista oficială a României.
R – rezistent
MR – mediu rezistent
T – tolerant
Numeroși hibrizi de floarea-soarelui admiși în cultură în țara noastră, sunt creați de firme producătoare de semințe din străinătate:
firma Saaten Union: Saxo, Sunko, Kasol;
firma Monsanto: Rigasol, Fly, Fleuret, Florena;
firma Pioneer: PR64A90 RM40, PR64A71 RM 46, PR64A83 RM48, PR64A58 RM48 (nou), PR64A88 RM48 (nou);
firma Syngenta: NK Alexandra, NK Rocky, NK Tekny Brio, NK Arena, NK Pedro, NK Melody;
3.5.2 Hibrizi străini de floarea-soarelui înregistrați în diferite țări
În anul 1996, numărul total de hibrizi de floarea-soarelui înscriși în catalogul oficial de hibrizi din catalogul european comercializați în Franța erau în număr de 110 (11 hibrizi precoci, 37 hibrizi precoci-semiprecoci, 41 de hibrizi semiprecoci-semitardivi, 21 hibrizi semitardivi-tardivi).
În Yugoslavia au fost creați pânâ în prezent 25 de hibrizi de floarea-soarelui. Primii hibrizi au fost creați la Institutul pentru Culturi și Legume din Novi Sad și au fost introduși în producția comercială între anii 1977-1978. Cei mai importanți hibrizi sunt NS-H-26RM, NS-H-27RM, NS-H-62RM, Goleador, Soleador.
În Rusia europeană, au fost creați pe bază de androsterilitate citoplasmatică următorii hibrizi: Donskoi 187, Donskoi 342, Orion. Un număr mare de hibrizi de floarea-soarelui a fost înregistrat în listele oficiale din Italia și Spania.
Prezentarea plantei
Floarea-soarelui este o plantă erbaceae anuală, înzestrată cu însușiri ale plantelor apace, fiind o plantă cu însușiri xerofitice.
3.6.1 Sistemul radicular
Sistemul radicular este format dintr-o rădăcină pivotantă, bine diferențiată și o rețea groasă de rădăcini secundare. (Figura 1)
Pe solurile bogate în humus și profunde, rădăcina principală crește mai rapid la începutul dezvoltării decât partea aeriană a plantei, atingând 4-8 cm lungime în stadiul cotiledonar și peste 50-60 cm în faza de 4-5 perechi de frunze.
Pivotul rădăcinii de floarea-soarelui se caracterizează printr-o slabă putere de penetrare în sol, creșterea sa fiind împedicată de cel mai mic obstacol (straturi compactate). Masa principală a rădăcinilor se află până la 50-70 cm adâncime în sol (50-70 % din greutatea totală). Lungimea rădăcinii principale întrece înălțimea tulpinii, atingând maximum de creștere la începutul înfloririi. Din partea îngroșată a rădăcinii, în apropiere de colet și mai jos, se formează un număr mare de rădăcini laterale.
În timpul vegetației, în urma unor ploi se formează numeroase rădăcini adventive numite „rădăcini de ploaie”, care împânzesc repede solul de la suprafață.
Floarea-soarelui dezvoltă un sistem radicular mai profund decât porumbul, soia, adâncimea rădăcinilor sale depășind 2 m.
Floarea-soarelui are însușirea de a se adapta prin creșterea sistemului radicular, la rezervele de apă din sol: înrădăcinare mai superficială când straturile superioare sunt bogate în apă și înrădăcinare mai adâncă în caz de secetă, valorificând astfel rezervele de umiditate din straturile profunde ale solului.
Ritmul de creștere a rădăcinii este influențat favorabil de fertilizare, în special fertilizarea cu fosfor, cu efect favorabil asupra masei rădăcinilor și a suprafeței de absorbție, precum și executarea afânării adânci pentru distrugerea hardpanului.
Sistemul radicular al florii-soarelui este foarte bine adaptat pentru ancorarea plantelor. Rolul de ancorare, pare să aibă o mare influență asupra mărimii și formei acesteia, decât funcția de absorbție.
Rădăcinile principale care străbat solul vertical, ancorează eficient plantele, dar nu reușesc să exploreze stratul superior fertil al solului. De aceea rădăcinile laterale au rol important în nutriția minerală.
3.6.1.1 Structura rădăcinii
Structura primară: rizoderma este formată dintr-un strat de celulele cu pereții subțiri, multe din ele fiind transformate în peri absorbanți lungi.
Scoarța este relativ groasă, formată din 5-7 straturi de celulele parenchimatice cu pereții subțiri și meaturi între ele.
Cilindrul central este relativ gros și începe cu un periciclu parenchimatic unistratificat, de care se sprijină fasciculele conducătoare lemnoase și liberiene, alternând unele cu altele și separate de raze medulare. Numărul de fascicule conducătoare (de liber sau lemn) variază de la două la patru, de aceea la floarea-soarelui structura cilindrului central poate fi diorhă, triorhă sau tetraorhă.
Structura secundară se formează de timpuriu, pe seama celor două meristeme laterale: cambiu și felogen. Felogenul produce puțin suber spre exterior și feloderm spre interior. Cambiul este zona generatoare care determină în cea mai mare parte creșterea în grosime a rădăcinii. Acesta produce la exterior un inel subțire de liber secundar, iar la interior un corp lemnos foarte gros. Liberul secundar este format din tuburi ciuruite, celule anexe și celule mari de parenchim. Lemnul secundar este format din numeroase vase de diametre diferite, dispuse dezordonat în masa fundamentală de libriform și parenchim lemnos lignificat.
3.6.2. Tulpina
Tulpina florii-soarelui este erectă, dreaptă, neramificată, cilindrică. Ea este plină cu măduvă groasă la interior, iar la exterior este ondulată până la brăzdată, aspru păroasă. La începutul vegetației, tulpina crește mai încet, apoi pe parcursul vegetației ritmul de creștere se intensifică, asfel că la începutul fazei de formare a capitulului atinge 40% din înălțimea ei totală, iar la începutul înfloririi 95%. La partea bazală a tulpinii, perii sunt rari sau lipsesc cu desăvârșire.
Dimensiunile și dezvoltarea tulpinii, inclusiv ramificarea, sunt puternic influențate de condițiile de mediu.
Înălțimea plantelor la hibrizii pentru ulei este cuprinsă între 60 și 220 cm. Diametrul tulpinii variază între 2 și 6 cm, nefiind egală la diferite niveluri. Lungimea tulpinii este determinată de numărul și lungimea internodurilor. Tulpinile cu un număr mare de internoduri, atât cele înalte și scunde, sunt mai groase decât cele cu un număr redus de internoduri. Internodiile lungi sunt asociate cu o tulpină slabă, iar internodiile scurte cu o tulpină puternică și rezistentă.
Tulpina este dreaptă, doar la maturitate se curbează spre partea terminală, sub capitul. Clasele de curbură a părții superioare a tulpinii sunt stabilite pe baza unghiului pe care îl formează capitulul cu tulpina la maturitatea fiziologică. Se pot defini șase clase de curbură și poziție a capitulului:
tulpină dreaptă – capitul orizontal (00) cu fața în sus;
tulpină dreaptă – capitul scurt înclinat (450) cu fața în sus;
tulpină scurt curbată, dar neaplecată – capitul erect (900);
tulpină mijlociu curbată – capitul oblic (1350);
tulpină arcuit curbată – capitul orizontal (1800) cu fața în jos;
tulpină larg curbată – capitul oblic (2250).
Cele șase clase de curbură și poziție a capitulului sunt prezentate în figura 2.
Înclinarea capitulului din clasele patru și cinci (1350-1800) este cea mai potrivită, deoarece florile și semințele nu sunt expuse acțiunii directe a razelor solare și a ploilor, iar semințele sunt protejate împotriva păsărilor.
În numeroase cazuri, se înregistrează fenomenul de frângere a părții superioare a tulpinii, adică a pedunculului capitulului, la o distanță variabilă (20-40 cm), în funcție de genotip. Fenomenul de frângere reprezintă o îndoire a suprafeței interioare a curburii tulpinii, datorită greutății capitulului și rezistenței slabe a țesuturilor mecanice. Efectul negativ al frângerii tulpinii sub capitul, este mai accentuat cu cât frângerea se produce mai devreme și duce la reducerea producției de semințe cu 30-35%.
Tulpina este neramificată și reprezintă un caracter negativ, deoarece capitulele secundare se coc mai târziu și produc semințe seci.
3.6.2.1. Structura tulpinii
Structura primară: epiderma este formată dintr-un strat de celule mici, cu pereți interni și externi ușor mai îngroșați.
Scoarța este diferențiată într-o zonă externă mai groasă de colenchim tangențial și o zonă internă mai subțire de parenchim asimilator, în care se disting celule secretoare. Scoarța se termină cu un strat amelifer.
Cilindrul central începe cu un periciclu discontinu parenchimatic, pluristratificat în dreptul fasciculelor conducătoare. În cilindrul central se află un inel de fascicule conducătoare de tip colateral deschis, separate de raze medulare foarte largi, parenchimatice și o măduvă puternic dezvoltată. Structura primară este prezentată în figura 3.
Structura secundară este realizată pe seama activității cambiului. Felogenul formează puțin suber spre exterior și feloderm spre interior. Scoarța primară persistă: celulele de colenchim sunt aplatizate, iar cele ale parenchimului cortical se divid prin pereții anticlini. Cambiul devine inel gros, continu pe toată circumferința organului, pe seama activității lui formându-se multe fascicule conducătoare. Liberul secundar este format din tuburi ciuruite, celule anexe și puține celule de parenchim liberian. Lemnul secundar prezintă vase puține dispersate dezordonat, în masa fundamentală de libriform și parenchim lemnos lignificat.
Structura secundară a tulpinii este prezentată în figura 4.
3.6.3.Aparatul foliar
Răsărirea plantulelor de floarea-soarelui este marcată de apariția la suprafața solului a cotiledoanelor, impropriu denumite „frunze cotiledonale”. Primele două frunzulițe poartă denumirea de prima pereche de „frunze adevărate”. Frunzele florii-soarelui sunt dezvoltate, asigurând o bună asimilație clorofiliană (indicele foliar atinge la o densitate normală valoarea de 3,2, și poate ajunge la culturile irigate până la 3,8-4,0). Aparatul foliar se formează până la apariția inflorescenței (38-50 zile de la semănat) și creșterea continuă până la înflorit.
Morfologic, cotiledoanele sunt constituienți principali ai embrionului. La hibrizii existenți, lungimea cotiledoanelor este de 3 cm, iar lățimea de 2 cm. Formele cotiledoanelor variază, putând fi eliptice, oval alungite sau rotunjite. În decursul zilei, cotiledoanele au o poziție orizontală, iar noaptea devin oblice. Limbul frunzei este neted. Frunzele sunt trinervate, lung pețiolate, cu lungimea de 10-40 cm, acoperite cu peri scurți pe ambele fețe. Forma și poziția frunzelor se schimbă în funcție de locul de fixare. Prima pereche de frunze care se formează imediat după cotiledoane se caracterizează printr-o dezvoltare mai mare a aparatului foliar și prezintă formă rombică. Marginea primei perechi de frunze este întreagă. Frunzele celei de-a doua perechi sunt lanceolate, cu lățimea cea mai mare, apropiindu-se mai mult sau mai puțin de pețiol. Marginea acestor frunze este serată. Frunzele celei de-a treia perechi sunt triunghiulare, cu marginea dințată. Următoarele frunze capătă forma tipică a frunzelor mijlocii. Începând cu perechea a opta sau a noua de frunze se observă o nouă schimbare de formă. La frunzele terminale, lungimea pețiolului și a limbului începe să se micșoreze, acestea devenind mai mult uniforme, apoi triunghiulare. Ultimile frunze se transformă în foliole involucrale.
Așezarea frunzelor este următoarea: primele două-trei perechi de frunze de la bază sunt opuse, începând cu perechea a treia sunt alterne. Culoarea frunzelor variază de la verde închis la verde-gălbui. Frunzele se adaptează ușor la vânt, datorită pețiolului lung și elastic. În partea superioară, pețiolul are un jgheab prin care apa de ploaie colectată de frunze este condusă înspre tulpină și apoi către rădăcină.
Inserția pețiolului determină poziția frunzei pe tulpină. Suprafața foliară maximă este de 4.000-7.000 cm3/plantă. În procesul de ameliorare, se intenționează crearea de hibrizi cu 25-30 frunze, cu limbul mare, gofrat, pentru obținerea unui indice al suprafeței foliare mai mare de 4,0.
3.6.3.1. Structura frunzei
Pețiolul are contur semicircular, în secțiune transversală, cu două creste adaxiale. Epiderma este formată din celule izodiametrice, cu pereții interni și externi mai îngroșați decât cei laterali. Din loc în loc se disting peri tectori pluricelulari uniseriați. Sub epidermă se găsește o zonă pluristratificată de colenchim tangențial, iar parenchimul fundamental este celulozic. Țesutul conducător este reprezentat prin mai multe fascicule de tip colateral deschis. La limb, epiderma văzută din față este formată din celule de contur neregulat, cu pereții laterali ondulați. Stomatele, de tip anamocitic sunt prezente în ambele epiderme, deci limbul este amfistomatic. În secțiunea transversală, se observă că nervura mediană proeminează puternic la ambele fețe, prezentând colenchim hipodermic și parenchim celulozic de tip meatic. În ambele epiderme sunt prezente stomate și peri tectori pluricelulari uniseriați. Mezofilul este diferențiat în țesut palisadic bistratificat și țesut lacunos.
3.6.4.Inflorescență
Inflorescența florii – soarelui este denumită capitul, calatidiu sau antodiu, și este formată din numeroase flori așezate pe un receptacul discoidal. Capitulul este solitar, înconjurat de numeroase bractee (foliole involucrale), având un diametru cuprins între 10 și 40 cm. Receptaculul este discoidal, plat, concav sau convex, cu diferite forme intermediare. La plantele tinere are loc fenomenul de heliotropism (suprafața discoidală a calatidiului formează un unghi drept cu direcția de cădere a razelor solare). Noaptea, discul se află pentru scurt timp în poziție orizontală. În timpul înfloririi, capitulul este vertical față de suprafața solului și este îndreptat spre est. Formele valoroase sunt acelea fără semințe mici în mijlocul calatidiului, cu peduncul strâns, curbat, cu inflorescență plată sau ușor convexă, cu 1.800-2.000 semințe bine formate. Inflorescența florii soarelui este prezentată în planșa 4.
Planșa 4 – Inflorescența florii soarelui
Înfloritul debutează după 65-70 de zile de la răsărit și este centripet. Bracteele involucrale sunt frunze modificate, cu grade crescânde de modificare de la foliolele externe către cele interne. Aceste modificări includ reducerea limbului foliar și a mezofilului. Bracteele involucrale sunt îmbrăcate și variază în lungime, lățime și forma vârfului; putând fi foarte mici, mijlocii sau mari, alungit ovale sau lung acuminate. Pubescența bracteelor poate fi rară, intermediară, densă sau absentă. Aceste bractee au rolul de a proteja și dezvolta inflorescența, în stadiile timpurii de creștere a tulpinii.
Pe receptacul se întâlnesc două tipuri de flori: ligulate și tubuloase. Florile ligulate sunt dispuse radial, în 1-2 rânduri exterioare, cu 30-70 flori asexuate, rar unisexuate, datorită acestui fapt ele rămân totdeauna sterile. Forma florilor ligulate poate fi alungită, ovoidală sau rotunjită, cu partea superioară catifelată și cea inferioară fin ciliată. Ligulele sunt lungi, de 6-10 cm și late de 2-3 cm. Florile ligulate au rol important în polenizare, iar culoarea ligulelor de la bază este galben-cenușie, galben-portocalie. Florile tubuloase sunt florile propriu-zise, hermafrodite care poartă organele de reproducere. Acestea sunt dispuse în arcuri spiralate, care radiază din centrul discului. Ele sunt în număr de 2.000 și sunt separate între ele prin palei cu doi-trei lobi. La maturitate, paleele devin tari, țepoase, formând o alveolă care fixează semințele pe capitul. Florile sunt dichogame protandre și de aceea polenizarea este încrucișată. Alogamia acestei plante este determinată nu numai de protandrie (staminele ajung la maturitate înaintea gineceului) ci și de sistemul de autoincompatibilitate. Transportul polenului este făcut de insecte care sunt atrase de nectarul secretat de flori.
Structura unei flori tubuloase este prezentată în figura 5 (Schuster, 1993, citat de A.V.Vranceanu, 2000)
Caliciul este format din două sepale foarte reduse, care se scutură ușor.
Corola este actinomorfă, gamopetală, formată din cinci petale concrescute cu cinci dințișori, având formă de tub. Glandele nectarifere sunt prevăzute cu stomate, care diferă în funcție de formă și mărime.
Androceul este format din stamine, care sunt în număr de cinci, cu filamente libere, albicioase și antere alungite, legate între ele printr-o pieliță fină, elastică, cu vârfurile late, care în stadiul de mugure închid tubul anterelor. Exina este prevăzută cu ornamentații (excrescențe) sub formă de ghimpi și trei pori simetrici.
Gineceul este bicarpelar, sincarpic, cu ovar inferior unilocular, ce se continuă cu un stil ce trece de tubul corolei. Ovarul adăpostește un singur ovul anatrop.
Antera prezintă doi lobi, fiecare lob formând câte doi saci polinici.
Floarea-soarelui este o plantă protandră (stigmatul devine receptiv a doua zi), tipic alogamă, entomofilă, polenizarea realizându-se cu ajutorul albinelor.
Înflorirea este perioada cea mai sensibilă la factorii de mediu, în special la asigurarea apei. Înfloritul debutează cu florile ligulate, se continuă în interior în șase-opt zone succesive a câte două-trei rânduri de flori tubuloase și durează șapte-opt zile la întreaga inflorescență.
Polenizarea este influențată de starea vremii. Dacă în perioada înfloririi, vremea este ploioasă, rece, cu vânturi puternice care împiedică zborul albinelor, polenizarea se realizează incomplet. În acest caz, multe flori vor rămâne nefecundate, fapt ce determină scăderi importante de producție. Când vremea este excesiv de călduroasă și atmosferă uscată, de asemenea nu se realizează o polenizare normală, deoarece secreția nectarului care atrage insectele este influențat de temperatura și umiditatea atmosferică. Secreția cea mai abundentă de nectar se produce când temperatura aerului în timpul nopții nu scade sub 180C, iar în timpul zilei se menține în jur de 250C. Lumina solară directă reduce viabilitatea polenului, care se usucă și își pierde capacitatea de fecundare. În cazurile când condițiile pentru polenizare sunt nefavorabile, numeroși cercetători au propus polenizarea suplimentară. Grăunciorul de polen ajuns pe stigmat, în condiții favorabile germinează după 5-10 minute. Tubul polinic ajunge să-și verse conținutul în sacul embrionar după 30-40 minute de la polenizare. Procesul de dublă fecundare are loc după 1-2 ore de la polenizare.
3.6.5. Fructul
Fructul este o achenă, care atinge lungimea normală la nouă zile după fecundare, iar grosimea la 14 zile. Achenele sunt denumite impropriu „semințe”.
Achena este formată din sămânță (miez) și pericarp aderent (coji). După fecundare, faza de umplere a achenelor se caracterizează, în principal prin procesele de sinteză a lipidelor și de redistribuire a proteinelor. Substanțele de rezervă ale seminței se găsesc depuse în cotiledoane. Într-o inflorescență de floarea-soarelui se găsesc aproape întotdeauna un procent de fructe la care pericarpul este dezvoltat normal, însă fără sămânță (miez). Aceste „semințe seci” se întâlnesc mai frecvent spre centrul capitulului. Ele apar datorită unei polenizări incomplete și slaba aprovizionare cu apă a florilor din mijlocul inflorescenței, asociată cu seceta atmosferică în perioada înfloririi. Achena hibrizilor de floarea-soarelui pentru ulei este lungă de 7,5-17 mm, lată de 3,5-9 mm și groasă de 2,5-5 mm, fin catifelată-poroasă, cu pericarp tare și fibros. Mărimea achenelor se reduce de la periferie către centrul capitulului. Pe măsură ce achenele se maturizează, toate componentele situate deasupra ovarului se usucă și cad. Culoarea achenelor variază de la complet alb, la floarea-soarelui pentru consum direct și cenușiu spre negru cu striații de diferite culori, la genotipurile pentru ulei. Secțiunea longitudinală prin achenă este prezentată în figura 6 (Nassonov, 1940, citat de A.V. Vranceanu, 2000)
Uleiurile se acumulează în sămânță într-un ritm rapid în primele 20-25 de zile de formare a seminței, iar proteinele se formează mai târziu. Acumularea uleiului este favorizată de temperaturi moderate, de o bună aprovizionare cu apă și un raport de nutriție echilibrat.
3.6.5.1 Structura fructului
Epiderma este formată din celule alungite tangențial, cu pereții destul de subțiri, exceptând cel extern; stomatele lipsesc; pătura subepidermică constă din câteva straturi de celule dreptunghiulare; țesuturile conducătoare formează fascicule de tip colateral la partea internă a pericarpului; partea cea mai internă a pericarpului constă dintr-un parenchim format din celule mari.
Sămânța florii-soarelui reprezintă la hibrizii actuali 75% (în greutate) din fruct. În pericarp între suber și sclerenchim există un strat de celule mecanice, bogate în carbon numit strat tare cu rol de protecție, mărind rezistența la atacul dăunătorilor. Miezul este format din două cotiledoane (unde sunt depozitate substanțe de rezervă necesare embrionului) și un embrion format din radiculă, tigelă și gemulă.
3.6.5.2.Structura seminței
Tegumentul este inițial concrescut cu parenchimul intern al pericarpului, dar se separă de el când celulele de parenchim se dezorganizează. Tegumentul este format din epidermă, câteva straturi de parenchim în care de-a lungul seminței purtând fascicule conducătoare mici și un rest de endosperm unit cu tegumentul. În sămânța matură toate straturile tegumentului se aplatizează puternic. Masa principală a seminței o reprezintă cotiledoanele mari, mare parte din grosimea lor este formată din câteva straturi de celule palisadice înalte.
Formarea fructului începe imediat după fecundare și durează 45-52 de zile. În primele 10-15 zile după fecundare, substanța uscată se acumulează cu mare intensitate în coaja fructului și apoi în miezul fructului.
Faze de vegetație
Ontogeneza florii-soarelui a constituit obiectula numeroase studii, care au permis stabilirea și descrierea principalelor fenofaze pe criterii atât macroscopice cât și microscopice (Morozov 1953; Sinskaia 1956; Kuperman 1962; Semihnenko 1968; Vrânceanu 1974; Siddiqui 1975; Anderson 1978; Marc și Palmer 1981; Schneiter și Miller 1981; Merrien 1992 a,b; Connor și Sadras 1992, citați de A.V. Vrânceanu, 2000).
În Rusia, la Krasnodor, (Semihnenko, 1968, citat de A.V. Vrânceanu, 2000) a descris 7 faze de dezvoltare la cultivarele semitardive de floarea-soarelui, indicând și durata în zile a fiecărei faze. În tabelul nr.8 sunt prezentate fazele de dezvoltare la cultivarele semitardive de floarea-soarelui.
Tabel nr. 8. Faze de dezvoltare la cultivarele semitardive de floarea-soarelui (Semihnenko 1968).
Ciclul de dezvoltare a florii-soarelui a fost împărțit de Merrien (a,b) în 5 faze principale (scara C.E.T.I.O.M.).
Fazele reper sunt: germinare-răsărire (A), faza vegetativă (B), faza de buton floral (E), faza de înflorire (F) și faza de maturitate (M).
În tabelul nr. 9 sunt prezenate fazele de vegetație reper ale florii soarelui (Merrien 1992 a,b, citat de A.V.Vrânceanu,, 2000)
Tabel nr.9. Fazele reper ale florii-soarelui (Merrien 1992 a,b)
Plansa 5 – Faze de vegetație la floarea – soarelui (scara C.E.T.I.O.M.)
3.7.1 Faza germinare – răsărire – A
Această fază durează 7-20 de zile (frecvent 10-12 zile). Germinarea și răsărirea la floarea-soarelui este epigeică. Ea este îngreunată de grosimea învelișului seminței. În timpul germinației epigeice, cotiledoanele sunt scoase la suprafața solului prin creșterea hipocotilului, se înverzesc și asigură plantulelor capacitatea autotrofică de fotosinteză. Floarea-soarelui are nevoie pentru germinare de o temperatură medie de peste 50C în decurs de 24 ore. Semințele nu încolțesc la o temperatură mai mică de 40C sau dacă încolțesc, colții rămân mici (1,5-2 cm). În condiții normale de aprovizionare cu apă a solului, începutul răsăririi (10%) are loc când la adâncimea de însămânțare se realizează suma temperaturilor medii zilnice de 90-1000C, iar răsărirea în masă (75%) la 110-1250C. Angus și colab. (1981), citați de A.V. Vrânceanu, 2000 au stabilit că necesarul zilnic de temperatură pentru această fază este de 66,90C, la temperatura de bază de 7,90C. Rata germinării crește exponențial în intervalul de temperatură de 3-300C, procentajul maxim de germinare situându-se între 6-230C. Germinația se reduce rapid la temperaturi de peste 250C, în timp ce la temperaturi de 37-400C sunt afectate drastic semințele și germinția.
Răsărirea poate fi accelerată, întârziată sau poate rămâne neafectată de mărimea semințelor. Aceste variații rezultă din interacțiunea dintre adâncimea de semănat, umiditatea solului și proprietățile pozitive (hipocotil mai lung) și negative (raportul suprafață/volum care încetinește imbibiția) ale semințelor mari cu cele mici (Hocking și Steer 1989; Connor și Sadras 1992, citați de A.V. Vrânceanu, 2000).
În această fază, consumul de apă este mic și este asigurat din precipitațiile căzute în perioada toamnă-iarnă. Aparatul radicular crește puternic și de aceea nu trebuie să întâmpine obstacole (hardpan, straturi compactate).
O atenție deosebită se acordă lucrărilor de pregătire a solului, calitatea patului germinativ și a semănatului. În această fază, sensibilitatea la îmburuienare este mare și de aceea se vor efectua lucrări mecanice (prășit), cu mare precauție la protejarea culturii.
3.7.2. Faza vegetativă – B
Această fază cuprinde formarea frunzelor adevărate, de la răsărit până la apariția celei de-a X -a perechi de frunze. Primele 4-5 perechi de frunze adevărate sunt așezate opus pe tulpină, iar începând cu stadiul de 6-8 frunze are loc schimbarea de filotaxie (devin alterne).
Ritmul de formare a biomasei aeriene este încă scăzut (10 kg/ha/zi), iar radicula reprezintă deja la sfârșitul acestei perioade 12-17% din substanța uscată totală. Este perioada de definitivare a sistemului radicular, fiind condiționată, în continuare de alimentarea cu apă și substanțe nutritive a plantei.
Este și perioada de formare a primordiilor foliare, apoi a celor florale (Livia Ungurean, Gh. V. Roman, Lenuța Ardelean 1992-1993, citați de A.V. Vrânceanu, 2000), proces care poate fi afectat de unii factori de stres (temperaturile scăzute).
Perioada de inițiere a aparatului reproducător debutează foarte devreme (la 18 zile după răsărit) și durează circa 7 zile.
Prima pereche de frunze apare foarte devreme, după răsărirea cotiledoanelor. Deficitul hidric poate reduce numărul de frunze cu 40%.
În această fază are loc diferențierea primordiilor receptaculului. Dezvoltarea suprafeței foliare are o influență majoră asupra procesului de fotosinteză și de transpirație. Suprafața foliară depinde de numărul de frunze, de durata și ratele de expansiune a frunzelor individuale. Rata de apariție a frunzelor este afectată cel mai mult de temperatură, fotoperioadă, stresul hidric și radiații. La înflorit, etajele mediane și superioare pot reprezenta 60-80% din suprafața foliară totală. Frunzele de la bază sunt mai sensibile la îmbătrânire datorită stresului hidric, carenței de azot și iluminării mai slabe din cauza autoumbririi frunzelor apicale.
3.7.3 Faza de buton floral – E
Cuprinde creșterea activă de la 7-8 perechi de frunze până la începutul înfloritului. Inițierea florală marchează sfârșitul formării frunzelor și trecerea de la dezvoltare vegetativă la dezvoltarea reproductivă care apare la 20-30 de zile după semănat. În această fază are loc diferențierea florilor și formarea organelor de reproducere. Aparatul radicular a atins valoarea maximă.
Durata perioadei de răsărire până la formarea calatidiului în condiții medii pe grupe de hibrizi este:
21-30 de zile când plantele au 3-5 perechi de frunze la hibrizii timpurii;
30-36 de zile când plantele au 5-7 perechi de frunze la hibrizii mijlocii;
36-40 de zile când plantele au 7-9 perechi de frunze la hibrizii târzii;
Durata perioadei de la aparița calatidiului până la înflorit este de 20-30 de zile. De la răsărire până la înflorit, necesită însumarea a 810-8400C (suma gradelor >70C). În perioada de la semănat până la butonizare, consumul mediu zinic este de 25 m3/ha/zi. Perioada de consum maxim este în timpul formării organelor de reproducere, în fenofaza de la începutul înfloritului și formării achenelor. Parcurgerea acestei faze este controlată în special de fotoperioadă, temperatură, deficitul hidric și disponibilitatea azotului. Ritmul formării substanței uscate poate atinge 200 kg/ha/zi.
Apariția stadiului de „buton floral” de 3 cm marchează începutul perioadei sensibile a florii-soarelui la stress-ul hidric (Livia Ungurean, Gh. V. Roman 1993, citați de A.V. Vrânceanu, 2000)
3.7.4. Faza de înflorire – F
În această fază are loc înflorirea care începe cu apariția florilor ligulate, apoi se scot treptat florile tubuloase. Perioada de înflorit decurge în optim la temperaturi de 18-200C, medii zilnice. La căldură excesivă, asociată cu secetă este deranjată polenizarea și fecundarea, care duce la scăderea procentajului de ulei. Producția de floarea-soarelui este diminuată puternic când lipsa de apă se manifestă la înflorit și în continuare. Productivitatea fotosintetică atinge valori maxime. În această fază floarea-soarelui este sensibilă la deficitul de umiditate și se irigă dacă este necesar.
În această fază se remarcă o creștere importantă a masei calatidului, către care se îndreaptă cea mai mare parte din substanțele asimilate. La nivelul unei inflorescențe, înfloritul durează 8-10 zile, iar pentru plantele de pe o parcelă 15-21 zile. După Gheorghe Sipoș și Rodica Păltineanu (1975) citați de A.V. Vrânceanu, 2000, calendaristic nevoile mari de apă se manifestă de la 5-10 iunie până la 25 iulie-5 august.
Perioada de la anteza primului rând de flori și până la ultimile rânduri centrale ale capitulului durează 7-10 zile. Suprafața foliară începe să descrească, datorită senescenței frunzelor. Consumul cel mai intens de apă are loc în perioada de la formarea capitulului până la sfârșitul înfloririi, când platele extrag aproape jumătate din cantitatea totală necesară de la adâncimea de 60-120 cm.
Randamentul maxim se realizează când sunt acoperite 70% din cerințele pentru apă ale plantei (Merrien 1992, citat de A.V. Vrânceanu, 2000). Înflorirea este precedată de deschiderea involucrului de frunze al capitulului, după care apare primul rând de flori ligulate. Mai târziu are loc înflorirea florilor tubuloase, de la margine către centrul capitulului. Înflorirea durează aproximativ 65 de zile de la răsărit, când suma temperaturilor active este în jur de 1.3000C. Din întregul ciclu ontogenetic, această fază este cea mai sensibilă la factorii de mediu, în special apa. Durata înfloririi este supusă unei triple influențe: numărul de flori pe capitul, lungimea perioadei fecunde a fiecărei flori și condițiile climatice. Irigarea împreună cu azotul, stimulează durata înfloritului. Polenizarea este entomofilă și se realizează în cea mai mare parte de albine. Albinele vizitează mai mult rândurile cu antere ajunse la maturitate, care eliberează polen, contribuind odată cu colectarea polenului și la polenizarea florilor cu stigmate deschise. Secreția nectarului este influențată de temperatură și umiditate atmosferică în timpul înfloritului. Secreția cea mai abundentă se produce când temperatura aerului în timpul nopții nu scade sub 180C. Vremea ploioasă din timpul înfloritului afectează negativ procesul de polenizare, deoarece ploile spală polenul și împiedică zborul albinelor. Lumina solară directă reduce viabilitatea polenului, care se usucă și își pierde capacitatea de fecundare.
Procesul de fecundare începe cu germinarea polenului pe suprafața internă a lobilor stigmatelor. Polenul germinează la 5-10 minute după căderea pe stigmat. Stigmatele rămân complet receptive pe o perioadă de 3-5 zile, dar după 10 zile nu se mai poate realiza nici o fecundare. Nucleul vegetativ nu părăsește cavitatea grăunciorului germinat, ci se resoarbe treptat. După efectuarea fecundării, la 3-4 ore după polenizare începe formarea endospermului, prin diviziunea zigotului triploid.
3.7.5 Faza de maturitate – M
În această fază are loc formarea semințelor și acumularea uleiului. Această fază începe de la sfârșitul înfloritului. Regimul termic al capitulului și semințelor afectează durata umplerii achenelor și producția. Apoi are loc umplerea semințelor, diferențierea mărimilor și coacerea.
În această fază se înregistrează puține creșteri ale substanței uscate. Are loc o redistribuire a asimilatelor și o migrare a rezervelor către semințe. Are loc trecerea de la culoarea galben-verzuie a calatidiului la culoarea galben-brun cu coacerea în lapte, coacerea în ceară și coacerea deplină. Începutul fazei de maturitate este marcat de momentul încetării de acumulare a substanței uscate în sămânță, când umiditatea a scăzut la 30-40%. În fazele de coacere, se reduce conținutul de apă și crește conținutul de ulei. Consumul de apă este de 30 m3/ha/zi.
Perioada de formare și umplere a semințelor decurge în optim la temperaturi de 18-220C (medii zilnice).
Conținutul de ulei este influențat de intensitatea și calitatea luminii. Cantități mari de ulei se acumulează la temperaturi moderate, la o bună aprovizionare cu apă și la un raport echilibrat de elemenete nutritive (excesul de azot favorizează acumularea de proteine). Cantitatea totală de substanță uscată elaborată pe întreaga perioadă de vegetație a florii-soarelui variază între 8 și 11 tone, pentru producții de boabe ce oscilează între 2.000 și 3.000 kg/ha.
Cercetări privind combaterea integrată a bolilor și dăunătorilor din cultura florii-soarelui
3.8.1.Protecția integrată a culturii de floarea-soarelui împotriva agenților patogeni (Sănătatea plantelor – dr. Vasile Jinga, dr. Horia Iliescu, dr. Alina Ioniță – Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecția Plantelor).
* în stadiul de germinare răsărire atacă:
mana florii-soarelui (Plasmopara helianthi) ;
putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) ;
putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea) ;
* în timpul perioadei de vegetație atacă:
putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) ;
pătarea neagră a florii-soarelui (Phoma oleracea var. helianthi tuberosi sin. Phoma macdonaldii) ;
pătarea brună și frângerea tulpinilor de floarea-soarelui (Diaporthe helianti/Phomopsis helianthi) ;
alternarioza (Alternaria helianthi) ;
putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea) ;
lupoaia (Orobanche spp.) ;
Pentru eliminarea pierderilor de producție cauzate de agenții patogeni se propune îmbinarea verigilor esențiale ale sistemului de protecție integrată care se impune pentru obținerea unei recolte superioare.
Intervenția elementelor de luptă integrată în asigurarea protecției cculturii față de atac este dependentă direct de biologia paraziților și de relația parazit-plantă care este influențată de condițiile pedoclimatice. Anumite verigi tehnologice importante pot reduce atacul de agenți patogeni.
Verigile tehnologice pentru asigurarea protecției florii-soarelui la atacul principalilor patogeni sunt prezentate în tabelul nr. 10.
Tabel nr. 10. Verigi tehnologice pentru asigurarea protecției florii-soarelui la atacul principalilor patogeni.
Legendă:
(-) fără influență;
(+) influență scăzută;
(++) influență mare;
(+++) influență foarte mare;
Tabel nr. 11. Combaterea bolilor și dăunătorilor la floarea-soarelui (F Paulian, H. Iliescu).
3.8.2. Schema combaterii integrate a bolilor și dăunătorilor din culturile de floarea-soarelui (drd. ing. Beatrice Iacomi, conf. dr. ing. Ioan Roșca, U.S.A.M.V. București, Facultatea de Agricultură – „Cereale și plante tehnice”, nr. 6/2001, Agris-ANCA):
combatere prin carantină – pentru cultura de floarea-soarelui, pe listele de carantină din România nu sunt dăunători sau boli de carantină;
combaterea prin metode agrotehnice:
alegerea terenului – amplasarea culturii de floarea-soarelui pe terenuri fertile, cu capacitate ridicată de înmagazinare a apei fără exces de umiditate; aceasta reprezintă una dintre primele măsuri de limitare a apariției și extinderii bolilor;
solurile grele, cu exces de umiditate favorizează apariția bolilor și predispune plantele la atacul de putregai alb;
solurile cu structură slabă, pe care se înregistrează frecvent un stres hidric accentuat sunt propice atacului de putregai cărbunos;
culturile semincere se amplasează la minim 2.500 m de cele de consum și la minimum 500 m de terenurile de floarea-soarelui cultivate în anul precedent;
terenurile grele cu mare capacitate de reținere a apei favorizează înmulțirea viermilor sârmă și a falșilor viermi sârmă;
asolamentul. rotația culturii
cea mai importantă măsură fitotehnică o constituie rotația de 6-7 ani, evitându-se ca premergătoare culturile de soia, rapiță, fasole, care sunt atacate de putregaiul alb;
rotația previne posibilitatea transmiterii prin sol a patogenilor Sclerotium bataticola, Plasmopara helianthi; recomandându-se revenirea florii-soarelui pe același teren după 6-7 ani;
rezerva biologică a acestor patogeni scade prin introducerea în asolament a cerealelor păioase;
se va evita cultivarea florii-soarelui după porumb, care favorizează dezvoltarea speciilor de Tanymecus peste pragul economic de dăunare (PED=5 exemplare/m2);
lucrările solului
acestea sunt importante pentru distrugerea buruienilor, a samulastrei, resturilor vegetale pe care se pot instala o serie de boli și dăunători ce constituie o rezervă pentru anul următor;
prin aceste lucrări se distrug galeriile rozătoarelor, larvele de viermi albi, se usucă ouăle și larvele situate în stratul superficial al solului;
arătura de toamnă determin distrugerea larvelor sau pupelor hibernante în sol ale moliei;
aplicarea îngrășămintelor minerale și amendamente
dozele mari sau unilaterale de azot măresc sensibilitatea florii-soarelui la atacul de boli;
în schimb, îngrășămintele cu potasiu determină o bună rezistență la atacul de putregai alb, putregai cărbunos, mană;
aplicarea îngrășămintelor asigură o stare de vegetație mai bună, făcând ca plantele să reziste mai bine la atacul de boli și dăunători;
semănatul
pentru lucrarea de semănat se recomandă material semincer sănătos și de bună calitate, liber de scleroți sau resturi vegetale;
semănatul târziu favorizează infecțiile de mană;
semănatul timpuriu duce la eșalonarea germinării și la mucegăirea semințelor de floarea-soarelui sau la intensificarea atacului de putregai alb;
densitățile uniforme de 45.000-55.000 plante/hectar diminuează posibilitățile de transmitere a putregaiului alb;
densitățile mari de semănat creează un microclimat mai umed, favorabil atacului de mană, putregai alb, septorioză, pătarea brună și frângerea tulpinilor;
sămânța este o componentă de bază a sistemului de combatere integrată, asigurându-se întotdeauna o sămânță de calitate, liberă de dăunători sau boli (molia florii-soarelui, mana florii-soarelui, putregaiul alb) ;
se va evita semănatul seminței provenite din zone contaminate cu patogeni, iar prin micșorarea densității culturilor, existența unui microclimat mai umed, favorabil dezvoltării bolilor micotice;
sortarea semințelor înainte de semănat, pentru eliminarea celor infestate de molii este obligatorie;
întreținerea culturilor
controlul loturilor semincere (efectuat de cel puțin trei ori): în stadiul de 4-6 frunze, la formarea butonului floral și la înflorit, urmărește eliminarea plantelor cu simptome de Sclerotinia sclerotiorum, Plamopara helianthi, Botrytis cinerea și a celor parazitare de lupoaie (Orobanche spp.);
distrugerea buruienilor, fără utilizarea treazinelor în anul anterior asigură o bună dezvoltare a plantelor de floarea-soarelui și elimină planta gazdă pentru diferiți agenți patogeni;
aplicarea de erbicide asigură o bună dezvoltare a plantelor de floarea-soarelui, o densitate optimă a plantelor și reduce umiditatea care favorizează dezvoltarea patogenilor și distruge gazdele pentru larvele de noctuidae sau bolile criptogamice;
igiena culturală
întreținerea culturilor în cele mai bune condiții se realizează prin distrugerea plantelor din familia Compositae (Cirsium, Arctium, Artemisia) care constituie plante gazde pentru hrană și înmulțirea moliei florii-soarelui în prima generație;
distrugerea buruienilor limitează excesul de umiditate favorabil dezvoltării patogenilor;
irigarea culturii
irigarea în timpul înfloritului sau după această fenofază stimulează apariția patogenilor Sclerotinia sclerotiorum, Botrytis cinerea;
umiditatea exagerată a solului în cazul solurilor argiloase, favorizează înmulțirea viermilor sârmă;
irigarea prin aspersiune favorizează răspândirea și evoluția patogenilor foliari;
recoltarea
recoltarea efectuată la timp previne scuturarea achenelor și producerea samulastrei, care păstrează rezervele biologice ale agenților patogeni;
evitarea spargerii sau decojirii achenelor previne instalarea putregaiului cenușiu;
în toamnele ploioase, calatidiile pot fi distruse prin instalarea unor ciuperci din genurile Alternaria, Aspergilus, Penicillium;
combaterea prin metode fizice
se practică arderea plevei rezultate de la vânturarea semințelor după recoltare pentru distrugerea larvelor moliei din semințele infestate, care se îndepărtează prin curentul de aer, fiind mai ușoare și utilizarea calatidiilor după separarea achenelor pentru distrugerea omizilor molii care mai rămân în semințele infestate;
cel mai utilizat este focul, care prin aredrea resturilor vegetale contribuie la reducerea patogenilor ce se transmit prin acestea;
combaterea prin metode biologice
se folosește produsul TRICHOSEMIN 25 PTS (pe bază de trichoderma viride) pentru aplicarea la sămânță în doză de 4 g/kg sămânță, singur sau asociat cu fungicide selective, obținându-se rezultate bune la atacul de putregai alb și putregai cenușiu;
biopreparate pe bază de Trichoderma viride (granule) în protejarea culturii față de putregaiul alb;
folosirea hiperparazitului Coniothuyrium minitans pentru protecție față de putregai alb și putregai cenușiu;
agentul biologic Eudareuca caricis pentru rugina florii-soarelui;
tratarea seminței
se efectuează numai cu fungicide sau insecticide, fie amestecuri fungicide + insecticide;
acestea vizează tratarea seminței împotriva patogenilor transmisibili prin sămânță (Plasmopara helianthi, Botrytis cinerea, Sclerotinia sclerotiorum) ;
pentru aceasta sunt eficace produse pe bază de tiofanat metil + tiuram, iprodione + carbendazim, benomil, vinclozolin;
înainte de semănat tratatrea seminței cu produse carbamice, pe bază de carbofuram în doză de 28 litri p.c./tonă sămânță împotriva dăunătorilor de sol (viermi sârmă și rățișoara porumbului);
combaterea prin specii, hibrizi și soiuri rezistente
rezistența genetică a hibrizilor de floarea-soarelui reprezintă un mijloc economic de prevenire a atacului de boli; dintre hibrizii obținuți în România și cunoscuțipe plan mondial pentru capacitatea de producție și rezistenț la boli: Super, Select, Festiv, Florom –rezistenți la mană; Felix, Super, Select, Festiv – rezistenți la putregaiul alb; Felix, Select, Super – rezistenți la pătarea brună cenușie și frângerea tulpinilor de floarea-soarelui.
Capitolul 4. Elemente tehnologice aplicate la cultura florii-soarelui în anul agricol 2004-2005 la S.C. Protevit S.A. Cazasu
Caracteristicile climatice pe parcursul perioadei de vegetație
În tabelul nr.12 este prezentată situația climatică în anul 2005 comparativ cu media multianuală, emisă de stația meteorologică Brăila care se află la 25 km față de unitatea agricolă studiată
Tabel nr. 12. Situația climatică în anul 2005 comparativ cu media multianuală
4.1.1. Precipitații
Anul 2005 a fost un an mai ploios, care arătă un plus față de media multianuală, respectiv 175 mm. Rezerva inițială de umiditate din precipitații în perioada 01.X-31.III arată un plus față de media multianuală de 27,6 mm.
Sezonul toamnă-iarnă a fost ploios și astfel rezerva inițială a fost peste media multianuală. În anul 2005 au fost condiții bune de umiditate pentru parcurgerea perioadei de vegetație, fapt care a permis folosirea densităților mari de cultură la semănat.
De aceea nu a fost necesară reducerea densității la semănat. În perioada de vegetație de la semănat până la recoltare (01.IV-30.IX) s-a înregistrat un plus față de media multianuală de 142,4 mm.
Din punct de vedere al precipitațiilor, în anul 2005 cultura florii-soarelui a beneficiat de condiții optime asigurate în mod natural, încât nu a fost necesară irigarea.
În graficul 1 este prezentat regimul precipitațiilor pe parcursul perioadei de vegetație la floarea – soarelui în anul 2005.
4.1.2. Umiditatea relativă a aerului
În anul 2005, umiditatea relativă a aerului a fost mult mai ridicată față de media multianuală. În fiecare lună, cu excepția lunii august s-a înregistrat un plus față de media multianuală datorită precipitațiilor. În graficul 2 este prezentată umiditatea relativă a aerului pe parcursul perioadei de vegetație la floarea – soarelui în anul 2005
.
4.1.3. Temperatura
Temperatura medie anuală pe total an agricol a fost mai mare (11,30C) față de media multianuală (10,90C). Analizând perioada de vegetație (01.IV-30.IX) se constată că temperatura medie diurnă în aer (18,30C) este mai mică decât media multianuală (18,60C). Anul 2005 a fost mai răcoros din punct de vedere al temperaturii medii diurne.
În perioada de vegetație s-au înregistrat temperaturi minime absolute mai scăzute. Temperatura maximă absolută s-a caracterizat prin temperaturi ridicate.
În graficul 3 este prezentat regimul temperaturii medii diurne pe parcursul perioadei de vegetație la floarea – soarelui în anul 2005
În graficul 4 sunt prezentate temperaturile minime și maxime în aer pe parcursul perioadei de vegetație la floarea – soarelui în anul 2005
4.1.4. Durata de stălucire a soarelui
Durata de strălucire a soarelui a fost mai mică în anul 2005 față de media multianuală și a rezultat o nebulozitate ridicată.
În graficul 5 este prezentată durata de strălucire a soarelui pe parcursul perioadei de vegetație la floarea – soarelui în anul 2005
4.1.5. Evapotranspirația
Evapotranspirația s-a realizat la nivelul evapotranspirației potențiale. S-a asigurat evapotranspirație în condiții optime atât lunar cât și pe întreaga perioadă de vegetație. În graficul 6 este prezentată evapotranspirația pe parcursul perioadei de vegetație la floarea – soarelui în anul 2005.
4.1.6. Indicele de ariditate
Anul 2005 situează amplasarea acestui indice de la un climat de stepă la un climat umed, respectiv 29,9 în anul 2005 față de media multianuală de 21,3.
În graficul 7 este prezentat indicele de ariditate parcursul perioadei de vegetație la floarea – soarelui în anul 2005.
4.1.7. Vântul
Din punct de vedere al vântului anul 2005 a fost un an mai calm, atât pe perioada de vegetație a florii-soarelui cât și în perioada inactivă. În graficul 8 este prezentată viteza medie a vântului pe parcursul perioadei de vegetație la floarea – soarelui în anul 2005.
Condiții pedologice
În perioada de toamnă (septembrie) s-a efectuat un profil de sol pe sola unde urma a fi cultivată floarea-soarelui, și s-a recoltat probe de sol pe adâncimea 0-40cm pentru a determina indicatorii ecopedologici și însușirile agrochimice ale solului. Analizele s-au efectuat în laboratorul de agrochimie din cadrul Facultății de Inginerie Brăila sub îndrumarea doamnei dr. Carmen Burtea.
Am analizat următorii indicatori ecopedologici: conținutul de argilă, conținutul de humus, conținutul de carbonat de calciu, pH-ul. Însușirile agrochimice analizate sunt: conținutul de azot total, conținutul de azot nitric, conținutul de azot amoniacal, conținutul de fosfor mobil, conținutul de potasiu mobil, indicele de azot. Aceste analize s-au efectuat prin următorele metode:
conținutul de argila – prin analiză granulometrică care se efectuează cu pipeta Kubiena;
conținutul de humus – metoda Walkley Black (modificarea gogoașă) (figura 7);
Fig. 7 – Determinarea conținutului de humus
carbonații alcalino-pământoși – calcimetru Scheibler;
conținutul de azotul total – metoda Kjeldhal; (figurile 8 și 9)
Fig. 8 – Determinarea conținutului de azot total
Fig. 9 – Determinarea conținutului de azot total
conținutul de azot amoniacal – metoda colorimetrică cu reactiv Nessler;
conținutul de azot nitric – prin metodă colorimetrică cu acid 2,4 fenoldisulfonic (figurile 10 și 11);
Fig. 10 – Determinarea conținutului de azot nitric
Fig. 11 – Determinarea conținutului de azot nitric
pH-ul – în suspensie apoasă, pe cale potențiometrică cu electrod de sticlă; (Figurile 12 și 13)
Fig. 12 – Determinarea pH-ului
Fig. 13 – Determinarea pH-ului
conținutul de fosfor mobil – în soluție de acetat lactat de amoniu – metodă colorimetrică, ca albastru de molibden;
conținutul de potasiu mobil – în soluție de acetat lactat de amoniu, flamfotometric;
Indicele de azot (IN) – după formula:
unde:
H – conținutul de humus din sol (%)
V – gradul de saturație în baze (%)
Tipul de sol al parcelei cultivate cu floarea-soarelui este cernoziom tipic pe löess-lutos, care face parte din clasa Molisoluri (Cernisoluri).
Acest tip de sol s-a format în condiții de relief plan, climat secetos (de stepă), materialul parental fiind reprezentat de löess.
Profilul solului este de tipul: Am-AC-C-CCa.
Orizontul Am are grosimea în jur de 40-50 cm, culoare negricioasă, cu crome mai mici sau egale cu 2 la materialul în stare umedă, textură lutoasă, structură grăunțoasă, efervescență slabă și activitate biologică intensă.
Orizontul AC are grosimea de 25-35 cm, culoare mai puțin deschisă, crome și valori mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă, textură lutoasă, structură grăunțoasă și efervescență moderată.
Orizontul C reprezintă materialul parental cu acumulări frecvente de carbonați eluvionați din orizonturile superioare, culoare gălbuie și neoformațiile de calciu apar sub formă de pete și rar concrețiuni. Efervescența este puternică.
Pe întreg profilul se întâlnesc frecvent neoformații biologice (crotovine, cervotocine, coprolite, cornevine). Pe tot profilul solului textura este lutoasă și structura grăunțoasă.
Solul are un regim aerohidric favorabil și prezintă un conținut ridicat de humus (4,5 % în stratul superior) reprezentat de acizii huminici.
Reacția solului este slab alcalină în orizontul Am, cu un grad de saturație în baze de 95-100%.
Solul este valoros sub aspect agroproductiv, prin proprietățile fizice, chimice (rezerva de azot, fosfor și potasiu fiind bună). Factorii care diminuează fertilitatea solului sunt deficitul de precipitații, tasarea și adâncimea mare a apei freatice.
În tabelul nr. 13 sunt prezentați indicii hidrofizici și norma de irigare pe principalele adâncimi de irigare.
Tabel nr. 13. Indici hidrofizici și norma de irigare pe principalele adâncimi de irigare pentru cernoziom(E.Bălăuță, V Zamfirache)
În urma analizelor efectuate în laboratorul de agrochimie cu privire la sol am obținut următoarele date cuprinse în tabelele nr. 14 și 15
Tabel nr.14. Indicatorii ecopedologici ai solului.
conținutul de argilă al solului studiat reflectă o textură lutoasă(Metodologia de cercetare a solului I.C.P.A. București, 1985)
conținutul de humus al solului studiat refelctă aprovizionarea mijlocie cu materie organică în stratul 0 – 20 cm;
conținutul de carbonați al solului studiat este mic;
reacția solului este slab alcalină;
Tabel nr.15. Însușirile agrochimice ale solului
conținutul de azot total al solului studiat este mijlociu pe adâncimea 0 – 40 cm;
conținutul de fosfor mobil al solului studiat este mare în stratul 0 – 20 cm și mijlociu în stratul 20 – 40 cm;
conținutul de potasiu mobil al solului studiat este mare în stratul 0 – 20 cm și mijlociu în stratul 20 – 40 cm;
conținutul de azot nitric al solului studiat este mijlociu;
conținutul de azot amoniacal al solului studiat este mijlociu.
4.3 Suprafața cultivată. Producția programată
În cadrul unității agricole, suprafața cultivată cu floarea-soarelui a fost de 150 ha din care 44 ha cu hibridul PR64A83 RM48. Producția programată a fost de 3.000 kg/ha. Producția total programată a fost de 132 tone.
Descrierea hibridului
Hibridul cultivat în cadrul unității agricole în anul agricol 2004-2005 a fost PR64A83 RM48, care aparține firmei Pioneer.
Acest hibrid este simplu, semitardiv, foarte productiv: ce poate depăși sau chiar atinge 3.800 kg/ha semințe. De asemenea, hibridul are rezistență la boli dupa cum urmează: totală la mană (Plasmopara helianthi), lupoaie (Orobanche cumana) și foarte bună la cădere și frângere. Hibridul este tolerant la secetă și are un grad de autocompatibilitate foarte ridicat (> 80%).
Din punct de vedere morfo-fiziologic, acest hibrid este de talie înaltă, cu foliaj abundent, de culoare verde închis. Prezintă un capitul mare, plan înclinat și bine acoperit cu semințe. Sămânța este mică-mijlocie, cu masa a 1.000 de boabe cuprinsă între 55-65 g și masa hectolitrică de 41-42 kg/hl. Conținutul de ulei în sămânță este de 49,5-50,5 %. Acest hibrid se poate cultiva în toate zonele de favorabilitate ale acestei culturi, în special în zonele puternic infestate cu lupoaie.
Densitățile recomandate (plante recoltabile/ha) sunt 48.000-50.000 în sistem neirigat și 50.000-52.000 în sistem irigat.
În tabelul nr. 16 este prezentată rezistența la boli și lupoiae (note Pioneer)
Tabel nr.16. Rezistența la boli și lupoaie (note Pioneer)
Rezultate de producție obținute cu hibridul PR64A83 RM48, în sud-estul României în anul 2002 sunt prezentate în tabelul nr. 17.
Tabel nr.17. Producțiile hibridului PR64A83 RM48 în județul Brăila (2002)
Asolament. Rotație. Planta premergătoare
4.5.1. Asolamentul, rotația și planta premergătoare reprezintă una dintre cele mai importante măsuri de prevenire și combatere pentru boli, dăunători și buruieni. Asolamentele organizate cu rotație de scurtă durată permit prin rotația acestora și alternarea rotațiilor cu floarea-soarelui separat de cele de soia sau alte plante cu agenți comuni pentru a evita aceste neajunsuri privind protecția fitosanitară. Floarea-soarelui se cultivă de obicei în cadrul asolametelor cerealiere, specifice zonelor de stepă, unde grâul și porumbul dețin ponderea principală. La elaborarea asolamentelor, se ține cont de condițiile economice, naturale cum sunt: tipul de sol și fertilitatea lui sau cele agrotehnice și biologice, precum și sistemul de lucrare a solului, fertilizare, structura și rotația rațională a culturilor. În general, floarea-soarelui nu ocupă o solă întreagă în aceste asolamente. Floarea-soarelui poate fi amplasată în diferite variante (Sin 1989, citat de A.V. Vrânceanu):
A. 1. Leguminoase pentru boabe 50% + floarea-soarelui maxim 50%;
2. Cereale păioase
3. Sfeclă de zahăr + porumb
4. Porumb
5. Cereale păioase
B. 1. Leguminoase pentru boabe
2. Cereale păioase
3. Floarea-soarelui
4. Cereale păioase
5. Porumb
6. Porumb
Floarea-soarelui poate fi inclusă și în rotație de durată mai scurtă (4-5 ani), dar la încheierea ciclului respectiv trebuie să se facă o regrupare a solelor, astfel încât floarea-soarelui să fie inclusă în alt asolament cu sole pe care aceasta nu s-a cultivat în ultimii 6 ani. Pentru obținerea unor producții mari și constante este necesară organizarea unui asolament, în care ponderea florii-soarelui să nu depășească 17%.
Rotația se impune ca o măsură fitotehnică, datorită bolilor cauzate de agenți patogeni comuni multor plante ce afectează până în prezent întreaga zonă agricolă a țării. De aceea, sunt multe restricții la stabilirea rotației ce determină limitarea ponderii în structura de culturi. Mișcarea de rotație a florii-soarelui pe aceeași solă este determinată de următoarele considerente principale (Vrânceanu 1974):
succesiunea plantelor care au rădăcini superficiale cu plante care au rădăcini adânci (floarea-soarelui), evită epuizarea rezervelor de hrană în anumite structuri ale solului;
apa din sol poate fi utilizată mai bine printr-o rotație rațională în care floarea-soarelui, care consumă rezervele de apă din profunzimea solului, alternează cu plante cu înrădăcinare superficială (cereale păioase);
gradul de îmburuienare poate fi redus prin alternarea culturilor care diferă în privința duratei de vegetație a plantelor și a modului cum acestea umbresc terenul, starea în care rămâne solul după recoltare; floarea-soarelui umbrește bine solul și înăbușă buruienile, protejându-i structura de acțiunea directă a ploilor;
atacul de boli și de dăunători se intensifică foarte mult când floarea-soarelui se cultivă după ea însăși sau revine la intervale scurte de timp pe același teren (mana – Plasmopara helianthi, putregaiul alb – Sclerotinia sclerotiorum, putregaiul cenușiu – Botrytis cinerea, alternarioza – Alternaria helianthi și Alternaria zinnae);
Crearea hibrizilor de floarea-soarelui rezistenți la complexul de boli și rase de lupoaie, precum și combaterea chimică a bolilor, dăunătorilor și a buruienilor și tehnica modernă de care dispune agricultura privind folosirea îngrășămintelor și a irigației au permis să se renunțe la rotația de 8-10 ani, în favoarea unei rotații de 6 ani.
4.5.2.Planta premergătoare
Se va alege cu precauție planta premergătoare, deși în sine nu este caracterizată cu pretenții ridicate. Rolul de plantă premergătoare este apreciabilă pentru a permite încadrarea în epoca optimă pentru semănăturile de toamnă.
Cele mai bune premergătoare pentru floarea-soarelui sunt leguminoasele pentru boabe. Foarte bune premergătoare pentru floarea-soarelui sunt grâul de toamnă sau alte cereale păioase de toamnă și de primăvară, precum și cele prășitoare (porumb). Bune premergătoare sunt considerate și rapița, inul de ulei, cartofii, amestecurile furajere cu porumb. Se vor evita ca plante premergătoare și postmergătoare următoarele specii: cânepa și tutunul (atac comun de lupoaie); soia, fasole, inclusiv culturile mixte porumb-fasole (atac de putregai alb). În cazul atacurilor puternice de putregai cenușiu, cartoful și inul sunt de asemenea culturi ce nu pot preceda sau urma culturii de floarea-soarealui. Se va evita amplasarea florii-soarelui după plante cu înrădăcinare adâncă și cu mare consum de apă: lucerna, sfecla de zahăr și iarba de Sudan.
La rândul ei, floarea-soarelui este o bună premergătoare pentru cereale păioase de primăvară și toamnă, precum și pentru porumb și leguminoase pentru boabe.
Planta premergătoare își manifestă influența prin;
rezerva de apă disponibilă în sol în momentul semănatului;
cantitatea de elemente nutritive rămasă în sol după recoltarea culturii precedente;
eventualele reziduri cu rol nociv rămase în sol de la planta premergătoare;
existența unor agenți patogeni și dăunători comuni;
Producția de floarea-soarelui este puternic influențată de rezerva de apă existentă în sol în momentul semănatului, iar aceasta depinde în cea mai mare măsură de planta premergătoare.
În tabelul nr. 18 este prezentată rezerva de apă existentă în sol, pe stratul de 0-150 cm, după diferite plante premergătoare și influența ei asupra producției de floarea-soarelui.
Tabel nr.18. Rezerva de apă existentă în sol, pe stratul de 0-150 cm, după diferite plante premergătoare și influența ei asupra producției de floarea-soarelui.
Caracteristic pentru floarea-soarelui este consumul ridicat de elemente nutritive din sol (comparativ cu grâul, pentru o unitate de produs extrage de 1,5 ori mai mult azot, de 8 ori mai mult fosfor și de 9 ori mai mult potasiu), deși valorifică mai slab îngrășămintele aplicate și aceasta datorită sistemului radicular foarte dezvoltat și capacitatea acestui sistem de a valorifica substanțe minerale mai greu solubile existente în sol. La stabilirea locului în asolament al florii soarelui și plantei premergătoare se ține seama de această caracteristică.
Se va avea în vedere că floarea-soarelui este sensibilă la efectul remanent al triazinelor. Porumbul care a fost erbicidat cu Atrazin nu este indicat ca plantă premergătoare pentru floarea-soarelui.
Se va evita ca premergătoare porumbul, atunci când s-a constatat o invazie puternică de rățișoară (Tanymecus dilaticollis) precum și sfecla de zahăr care este o mare consumatoare de apă și potasiu, ceea ce determină scăderea procentajului de ulei în semințele de floarea-soarelui.
În unitățile de producție se constată însă frecvent o îmburuienare puternică în succesiunile porumb-floarea-soarelui și sfeclă-porumb-floarea-soarelui comparativ cu succesiunile grâu-floarea-soarelui sau mazăre-grâu-floarea-soarelui (Gh. Sin 1972, citat de A.V Vrânceanu, 2000) (tabel nr.19)
Tabel nr. 19. Influența rotației asupra îmburuienării solului sub cultura florii-soarelui
4.5.3. Asolamentul. Rotația. Planta premergătoare – în cadrul unității agricole SC PROTEVIT SA Cazasu
– asolamentul unității cuprinde următoarele grupe de plante de cultură: cereale păioase de toamnă, cereale prășitoare, plante tehnice.
– rotația folosită a fost de cinci ani.
– structura de culturi a fost următoarea:
2001 – floarea-soarelui
2002 – grâu
2003 – porumb
2004 – orz de toamnă
2005 – floarea-soarelui
– planta premergătoare pentru cultura florii – soarelui a fost orzul de toamnă, deoarece eliberează terenul terenul devreme, curat de buruieni, cu o bună stare de fertilitate. Aceste două culturi nu au boli și dăunători comuni.
Fertilizarea
Floarea-soarelui este apreciată ca o mare consumatoare de elemente nutritive, valorificând numai fertilizarea moderată. Cu fiecare tonă de semințe, floarea-soarelui extrage din sol: 18-35 kg azot; 2,9-7,0 kg fosfor; 3,8-16,5 kg potasiu; 1,1 kg calciu; 1,8-2,3 kg magneziu.
Din substanțele extrase din sol, în sămânță se regăsesc mai mult de 65% din azot, 35% din fosfor și mai puțin de 10% din potasiu. Diferența se găsește în masa vegetală. Din aceste motive, cenușa obținută din arderea tulpinilor, frunzelor și capitulelor de floare-soarelui este bogată în fosfor și potasiu. Perioada critică a florii-soarelui din punct de vedere al aprovizionării solului pentru elemente nutritive din sol se situează chiar în primele faze de creștere. Asigurarea acestor substanțe încă din faza de răsărire a plantelor constituie o condiție esențială în realizarea de producții ridicate. Produsele secundare (tulpini, frunze, calatidii) conțin cantotăți apreciabile de elemente minerale: potasiu (1,51%); calciu (1,10%) și magneziu (0,58%). Se constată că pe măsură ce crește producția de sămânță, consumul de azot crește mai accentuat, pe când în cazul fosforului gradul de creștere al consumului este mai mic. Floarea-soarelui folosește mai economic fosforul decât azotul. În ceea ce privește potasiul, consumul este constant, indiferent de nivelul producției principale. Ritmul de acumulare a substanței uscate și a elementelor nutritive (NPK) la cultura floarea-soarelui este prezentat în tabelul nr. 20(Gh Bălteanu, 1979)
Tabel nr. 20. Ritmul de acumulare a substanței uscate și a elementelor nutritive (NPK) la cultura floarea-soarelui
Până la sfârșitul înfloririi este acumulată 69% din totalul substanței uscate, floarea-soarelui consumă 92% din totalul de azot, 88% din potasiu și 54% din fosfor. În perioada formării semințelor se consumă 46% din totalul necesar de fosfor.
Consumul specific la floarea-soarelui este ridicat și pentru o tonă de semințe este necesar: 30-46 kg s.a. azot, 22-26 kg s.a. P2O5, 24-36 kg s.a. K2O. În procesele de creștere sunt implicate cantități considerabile de macroelemente, semințele și părțile vegetative ale plantei deosebindu-se semnificativ în privința compoziției și distribuției acestora. Semințele conțin mult azot și relativ puțin calciu, magneziu și microelemente, în timp ce părțile vegetative sunt sărace în fosfor și relativ bogate în potasiu, azot, calciu, magneziu și microelemente. Proporția cea mai mare de elemente nutritive este absorbită în prima jumătate a perioadei de vegetație. Absorbția elementelor este rapidă în perioada creșterii timpurii, de aceea concentrațiile elementelor sunt ridicate la tinerele plante și descresc către maturitate. Cea mai mare a substanței uscate se acumulează în perioada de la apariția butonului floral și sfârșitul umplerii semințelor. Pe măsura creșterii masei vegetative, scade conținutul relativ de azot, fosfor și potasiu, fapt explicat prin migrarea acestora din organele vegetative în cele reproductive. La coacere, conținutul de azot din semințe este de patru ori, iar cel de fosfor de nouă ori mai mare decât cel din masa vegetativă. Conținutul de potasiu în masa vegetativă scade numai până la înflorire, apoi se observă o ușoară creștere, explicabilă într-o mare măsură prin migrarea acestuia din frunze în capitule. În timpul perioadei de maturitate, semințele au o concentrație mai mare în azot, fosfor, zinc și cupru decât organele vegetative, dar mai mică în calciu, sodiu și fier. Potasiul are concentrația cea mai mare în organele vegetative, iar azotul în semințe.
O altă particularitate a florii-soarelui este de a nu putea compensa carențele de elemente nutritive, dacă floarea-soarelui nu beneficiază de o bună aprovizionare cu elemente de nutriție și apă în perioada formării primordiilor florale (la 3-5 săptămâni după răsărire) se vor forma puține flori și producții mici.
Rolul elementelor nutritive este foarte important pentru asigurarea creșterii și dezvoltării plantelor care să permită obținerea de producții mari de semințe și ulei.
Azotul
Azotul este principalul element de nutriție implicat în procesele de creștere și dezvoltare al plantei. Acesta este necesar creșterii florii-soarelui încă din primele faze de vegetație. El intră în alcătuirea substanțelor proteice din corpul plantei, a acizilor nucleici, a clorofilei și în celelalte componente din protoplasma celulelor. Ritmul de absorbție crește rapid (92% din totalul de azot este absorbit până la sfârșitul înfloritului când s-a acumulat peste 70% substanță uscată). Azotul este valorificat de semințe, unde rămâne peste 65% din totalul consumat.
Insuficiența cu azot încetinește sau chiar oprește procesele de creștere și dezvoltare. Deficiența cu azot este gravă, în special în momentul formării capitulului, când plantele prezintă o culoare verde-palid, iar frunzele de la bază se îngălbenesc și se usucă prematur. Lipsa de azot afectează creșterea și dezvoltarea frunzelor și florilor. Plantele vor forma capitule mici, cu un număr redus de flori și achene. Deficiența cu azot în perioadele timpurii de vegetație, poate limita numărul frunzelor și expansiunea lor determinând o extindere lentă a indicelui suprafeței foliare și o interceptare redusă a luminii (Hocking și Steer 1982,1989, citați de A.V Vrânceanu, 2000).
Excesul de azot poate deregla metabolismul azotului, în special când aprovizionarea cu molibden este slabă, determinând cloroza frunzelor și piticirea plantelor. Aplicarea dozelor mari de azot contribuie la scăderea pH-ului solului și creșterea mobilității în mangan, fier și aluminiu, peste nivelurile normale, astfel încât are loc o acumulare a nitraților și a manganului, fierului și aluminiului în plante.
Excesul de azot provoacă o creștere luxuriantă a plantei în detrimentul producției de semințe. Frunzele devin mai groase și foarte sucuente, sensibile la atacul de boli și dăunători. În zonele secetoase, un aparat vegetativ prea puternic dezvoltat duce la scăderea rezistenței la secetă, din cauza pierderii unei cantități mai mari de apă (Vrânceanu 1974).
Floarea-soarelui consumă cea mai mare cantitate de azot în perioada de la formarea capitulului și până la înflorirea deplină. În tot cursul vegetației, concentrația azotului în frunze este de două ori mai mare decât în tulpină, scăzând spre maturitatea plantei în ambele organe datorită translocării acestui element în capitule și semințe. La începutul ciclului vegetativ, ritmul absorbției azotului este mai rapid decât cel al formării substanței uscate, astfel floarea-soarelui trebuie să găsească acest element sub formă ușor asimilabilă pentru a fi acumulat rapid în țesuturile tinere. În condiții normale, floarea-soarelui este capabilă să depoziteze cantități însemnate de azot în frunze și tulpini, asigurând astfel o alimentație nitrică a plantei. Plantele sunt sensibile la azot în cursul formării primordiilor florale, la un stadiu când sistemul radicular nu este încă bine dezvoltat. Aportul azotului în această perioadă este foarte eficace pentru obținerea unui număr ridicat de achene. Floarea-soarelui poate utiliza atât formele nitrice cât și cele amoniacale ale azotului, dar crește cel mai bine cu azot nitric (Hocking și Steer 1982, citați de A.V Vrânceanu, 2000). Nitratul este forma principală a azotului absorbit de rădăcini, dar activitatea nitrat-reductaze în rădăcini este foarte scăzută (Hocking și Steer 1983, citați de A.V Vrânceanu, 2000). Nitrații trebuie să fie reduși în formă de amoniu înainte de a fi utilizați, această activitate fiind localizată în special în frunze. În determinările efectuate în câmp, fără îngrășăminte, Sfredo și colab. (1985 b), citați de A.V Vrânceanu, 2000, au stabilit următoarea ordine a extracției elementelor nutritive și a exportului acestora în semințe: K>N>Ca>Mg>P>S și respectiv N>K>P>Mg>Ca>S.
În tabelul nr. 21 este prezentată acumularea maximă în plantă și exportul elementelor nutritive la recoltare (kg/ha) pentru o producție de semințe de 1.000 kg/ha.
Tabel nr.21. Acumularea maximă în plantă și exportul elementelor nutritive la recoltare (kg/ha) pentru o producție de semințe de 1.000 kg/ha
Necesarul de elemete nutritive pentru o producție de floarea-soarelui de 35 q/ha este prezentată în tabelul nr. 22 (CETIOM 1994, M. Axinti și colab 2003). Aceste cerințe variază în funcție de nivelul producției, de condițiile de cultură, sol și climă precum și genotipul.
Tabel nr. 22. Cerințele unei culturi de floarea-soarelui (kg/ha) pentru o producție de 35q/ha (CETIOM 1994)
4.6.2.Fosforul
Fosforul est efoarte important pentru fertiizarea florii-soarelui. Acesta influențează puternic procentul de ulei și poate determina o sporire a producției de semințe. Rolul fosforului este de a asigura energia necesară în procesul de metabolism. Acesta influențează cel mai mult nivelul recoltei și mărește rezistența la secetă. Fosforul este componentul principal al acizilor nucleici, al fosfolipidelor, fosfoproteinelor și al multor sisteme enzimatice implicate în procesele metabolice. Pe multe soluri, fosforul influențează seminificativ nivelul recoltelor, mărind, în același timp, toleranța plantelor la stresul hidric. Insuficienț fosforului are efecte negative asupra formării și umplerii semințelor, care au un conținut ridicat de fitină. Deficiențele de fosfor încep să se producă la un conținut de fosfor în sol sub 15 ppm. În cazul accentuării carenței de fosfor, apar următoarele simptone: vigoare scăzută a plantelor, cloroze și necroze pe bordurile frunzelor, pete necrotice internervuriene sub formă de cercuri concentrice, dispersate către vârful frunzelor. Aceste simptome pot fi atribuite în mod eronat unor boli foliare ca Alternaria spp. sau Verticillium. Deficiența în fosfor reduce rata fotosintezei în frunze prin scăderea sintezei ATP și afectează translocarea triozefosfaților din cloroplaste. Concentrația fosforului în frunze și tulpini crește ușor până la începutul înfloririi, după care scade treptat la maturitate. În semințe, concentrația fosforului crește până la maturitate. Nutriția fosfatică parcurge un ritm apropiat de absorbția azotului și depinde în mare parte de explorarea solului de către rădăcini. Fosforul se acumulează în mod deosebit la nivelul receptaculului. În faze inițiale ale dezvoltării, accesul de P2O5 în plantă se face lent. Apoi în perioada de la formarea capitulului până la înflorirea totală, crește brusc când se realizează maximum de intensitate. După aceste faze inițiale, începe migrarea intensă a P2O5 din organele vegetative în capitul și semințe. În perioada de la începutul diferențierii primordiilor receptaculului și până la înflorirea maximă absoarbe 60-70% din acidul fosforic necesar întregii sale dezvoltări. La recoltare, 75% din fosforul părților aeriene se regăsește în achene. În prima parte de vegetație, forma de bază a fosforului în organele vegetative o constituie fosfații minerali, dar după înflorire conținutul acestora scade. La sfârșitul înflorii crește conținutul de fosfați solubili în acizi, care reprezintă principala formă a fosforului în semințe. În condiții de salinitate, absorbția și translocarea fosforului scade, aceasta acumulându-se mai mult în rădăcini. Absorbția fosforului este favorizată de prezența în mediul nutritiv a cationilor potasiu, calciu, magneziu și a elementelor azot și sulf din categoria anionilor (Chirilei și colab. 1962; Giugiu 1968, citați de A.V. Vrânceanu, 2000).
Fosforul este imobil în sol și de aceea absorbția fosforului depinde de explorarea minuțioasă a solului, de către sistemul radicular, acticitate care este facilitată de asociația simbiotică cu micorizele vezicular-arbusculare (MVA) din familia Endogenaceae.
4.6.3. Potasiu
Acesta joacă un rol important în activitatea normală a frunzelor, stimulând sau facilitând numeroase reacții enzimatice catalizatoare. Nutriția cu fosfor are efecte pozitive asupra fotofosforilării și fotoreducerii (Pfluger și Mengel 1972 citați de A.V. Vrânceanu, 2000).
Prin mărimea capacității de reținerea a apei, datorită presiunii osmotice și turgescenței celulelor și prin micșorarea transpirației, potasiul favorizează rezistența plantei la secetă (Vrânceanu 1974).
Floarea-soarelui este o mare consumatoare de potasiu, având și o mare capacitate de a-l extrage din formele greu solubile din sol. Din stadiul de 4-5 perechi de frunze și până la înflorirea deplină, floarea-soarelui absoarbe 90-100% din cantitatea necesară (7,8-8,5 kg/zi K/ha). Exportul în semințe este mic: 10 % din cantitățile absorbite sau 0,8-1,2 kg pe chintalul de semințe (Rollier 1972 b, citat de A.V. Vrânceanu, 2000).
Concentrația potasiului este mai mare în tulpini decât în frunze. În tulpini, K2O crește până la înflorire, după care, până la formarea semințelor are loc o scădere neînsemnată, rămânând constant până la maturitate. Capitulul se îmbogățește continu cu potasiu. Absorbția cu potasiu este dependentă aproape în totalitate de rata de creștere zilnică a a lungimii și suprafeței rădăcinilor. Simptomele carenței de potasiu sunt evidente numai pe frunze, începând cu cloroza extremității limbului, care se propagă apoi pe margini, cu tendința de evoluție către necroze și cu constricția marginală a țesuturilor, care provoacă o ridicătură mai mult sau mai puțin ondulată a bordurii frunzei (Lamarque 1985, citat de A.V. Vrânceanu, 2000).
Simptomele carenței de potasiu, care apar în plină înflorire, nu trebuie confundate cu cele de fitotoxicitate datorită atrazinului, care se manifestă de la răsăririre până la stadiul de 10-12 frunze.
4.6.3. Macroelemente de ordin secundar
4.6.3.1 Calciul joacă un rol important în echilibrarea fracțiilor de azot solubil și azot proteic. Acesta influențează sinteza substanțelor pectice și formarea membranelor celulare în meristeme, asigurând permeabilitatea acestora. În sol, ionii de calciu au rolul de a anihila efectele negative ale acidității, îmbunătățind nutriția plantelor cu alte elemente nutritive. Carența de calciu se manifestă foarte rar în condiții de câmp, datorită faptului că floarea-soarelui se cultivă cu precădere pe solurile cu reacție neutră-slab alcalină. Conținutul de calciu cel mai ridicat (7.025 mg/100 g materie uscată) se realizează în faza de maturitate fiziologică, iar cel mai scăzut (2.706 mg/100 g materie uscată) în faza de 3-4 perechi de frunze. Până la înflorirea totală, calciul este absorbit în proporție de 65-70% (Vrânceanu, 1974). Exportul de calciu în semințe este mic.
4.6.3.2 Magneziul intră în compoziția clorofilei și catalizează acțiunea enzimelor de carboxilare, condiționând direct productivitatea fotosintezei (Ranty, 1981, citați de A.V. Vrânceanu, 2000). Conținutul cel mai mare de magneziu în planta întreagă de floarea-soarelui se acumulează în faza de butonizare (2.813 mg/100 g materie uscată), iar cel mic în faza de 3-4 perechi de frunze (783 mg/100 g materie uscată) (Kovacevic, 1986, citat de A.V. Vrânceanu, 2000). Acumularea cea mai ridicată de magneziu are loc în tulpină și în frunze la 73-100 de zile după răsărire (Sfredo și colab. 1985 b, citați de A.V. Vrânceanu, 2000).
Exportul de magneziu în semințe este mic. Simptomele de carență în magneziu sunt vizibile în special pe frunze, la începutul înfloririi. Se observă pete galbene-roz, dispersate pe toată suprafața frunzei, clar verzi, ceea ce diferențiază carența în magneziu de carența de potasiu. Limbul frunzei este îngroșat și sfărămicios (Lamarque, 1985, citat de A.V. Vrânceanu, 2000).
4.6.4.Rolul microelementelor (Fe, Mn, Zn, Cu, B, Mo)
Microelementele au o mare importanță pentru fertilizarea florii-soarelui. Acestea au rol catalitic, participând la activitatea enzimelor, favorizând formarea organelor de reproducere, fecundație și fructificare. Microelemenetele influențează procesul de fotosinteză, rezistența la secetă și în final duce la sporirea calității și cantității recoltelor. Compoziția principalelor microelemente la floarea-soarelui este redată în tabelul nr. 23. (Robinson, 1978, citat de A.V. Vrânceanu, 2000)
Tabel nr. 23. Compoziția microelementelor în diferite organe și faze de dezvoltare ale plante.
Din aceste date prezentate în tabel, se observă concentrație mai mare a fierului, urmat de mangan și zinc, în rădăcini, în faza de buton floral, în tulpini și frunze, în faza de plantulă și buton floral.
În părțile aeriene ale plantei, conținutul celor trei microelemente scade evident din faza de plantulă către înflorire și maturitate.
Borul, cuprul și molibdenul se găsesc în cantități mult mai mici, atât în părțile aeriene ale plantei cât și în rădăcini.
4.6.4.1. Borul. Floarea-soarelui are cerințe mari pentru bor, fiind folosită ca plantă test pentru identificarea solurilor deficitare în acest microelement. Acesta participă la procesele respiratorii, la translocarea zaharurilor și a altor metaboliți. Borul stimulează procesul de fecundare, fiind necesar pentru germinarea polenului și pentru creșterea tubului polinic (Hera și colab. 1989, citați de A.V. Vrânceanu, 2000). Floarea-soarelui absoarbe 80% din nevoile totale de bor între stadiile de 5 perechi de frunze și apariția butonului floral (CETIOM 1994). Floarea-soarelui este sensibilă la carența de bor, care este indusă frecvent de dereglarea funcțiilor fiziologice, cum ar fi: alimentație hidrică necorespunzătoare, conjugată cu temperaturi foarte ridicate. Apariția simptomelor de boli este însoțită de o acumulare intensă în tulpini a azotului sub formă de nitrați. În lipsa borului, au loc modificări în metabolismul acizilor nucleici și al proteinelor. Atât insuficiența, cât și excesul de bor, influențează nefavorabil activitatea fosforului. În aceste cazuri, se observă o reducere a absorbției fosforului și se produc perturbăriîn repartiția acestuia în diferite părți ale plantei. Simptomele macroscopice ale deficitului de bor, apar în preșma înfloritului și se manifestă pe frunzele mediane, al căror limb capătă un aspect gofrat caracteristic. La baza sa, apar puncte de decolorare clorotică care evoluează în arsuri, rămânând verzi (CETIOM 1994). Frunzele cele mai tinere se răsucesc și capătă o tentă brun-violetă, iar pețiolurile și tulpinile devin casante. Pe tulpină, sub capitul se observă secreții gomoase, plecând de la una sau mai multe crăpături. La o secționare a acestei părți de tulpină, se remarcă o brumificare a măduvei. În cazuri mai puțin accentuate de deficiență de bor, se produc deformări care afectează unele sectoare ale capitulului, unde se reduce umplerea semințelor la fel ca și în zona centrală a acesteia. Pentru manifestarea simptomelor pe frunze, nivelul critic este de 30 ppm B, iar pentru simptomele la capitul, acest nivel este de 34 ppm B (Alonso și Lopez Reviz-Colera, 1987, citați de A.V. Vrânceanu, 2000).
4.6.4.2.Zincul. Acest microelement contribuie la activarea sistemelor enzimatice implicate în metabolismul glucidelor și al substanțelor proteice. Acumularea zincului este mai intensă în rădăcină decât în tulpină. Insuficiența zincului determină scăderea nivelului auxinelor libere și legate și mărește conținutul inhibitorilor endogeni (Krupnikova și Davidova, 1972, citați de A.V. Vrânceanu, 2000). Deficiența de zinc mărește exsudația radiculară a aminoacizilor, zaharurilor și substanțelor fenolice, fără însă a îmbunătății mobilizarea zincului din diferite surse (Zhamg și colab. 1991, citați de A.V. Vrânceanu, 2000).
4.6.4.3.Molibdenul. Pe solurile acide, cu pH foarte slab (4-5) se pot observa simptomele caracteristice ale deficiențelor de molibden. Frunzele, de culoare verde-galbenă, prezintă o formă de lingură, cu marginile limbului necrozate, de culoare maro clar. Aceste simptome se pot confunda cu carențele de potasiu, dar deficiențele de molibden apar mai târziu (CETIOM 1994). Molibdenul servește ca purtător de electroni în sistemele enzimatice care operează reducerea nitraților și a azotului elementar în amoniu. De aceea, produsele care conțin molibden se folosesc pentru eliminarea efectelor provocate de exceul de azot din plante (Hera și colab. 1989, citați de A.V. Vrânceanu, 2000). La floarea-soarelui, cercetările s-au axat pe dereglările de nutriție provocate de carența de molibden, manifestată pe soluri cu reacție acidă până la neutră, în situația fertilizării abundente cu azot la pregătirea patului germinativ (Borza și Lăcătușu, 1989). S-a evidențiat efectul aplicării molibdenului la floarea-soarelui ca mijloc de prevenire a stării carențiale, de valorificare superioară a îngrășămintelor cu azot și de sporire a producției de semințe (Lăcătușu 1983).
4.6.4.4.Manganul. Acest microelement activează o serie de enzime cu rol în sinteza acizilor grași, în reacția de descompunere a apei și în formarea clorofilei (Hera și colab. 1989,). Acest microelement este implicat în reducerea nitraților. Carența de mangan apare pe solurile inițial sărace și bine aerate, manifestându-se prin decolorarea frunzelor, care capătă o tentă galben-oranj strălucitor. Mai târziu, apar necrozele începând de la vârful și marginile frunzelor. Uneori plantele de floarea-soarelui suferă de exces de mangan, în special pe solurile acide. Fitotoxicitatea se manifestă prin îngălbenirea progresivă țesuturilor, plecând de la marginea limbului. Mai târziu, porțiunile afectate devin negre, apoi țesuturile sun complet distruse, ca și cum ar fi fost arse (Lamarque 1985, citat de A.V. Vrânceanu, 2000).
4.6.4.5.Fierul. Concentrațiile în fier ale diferitelor organe de floarea soarelui, în special în rădăcini, sunt foarte mari comparativ cu alte microelemente. Fierul participă la activarea enzimelor care sintetizează clorofila și intră în componența pigmenților celulari care asigură transferul electronilor în procesele de fotosinteză și respirație. Floarea-soarelui este considerată ca o plantă eficientă în extracția și asimilarea fierului. Deficiența în fier induce o puternică acidifiere a mediului și o capacitate crescută de reducere a fierului, dar nu modifică capacitatea membranei plasmatice de pompare a protonilor.
4.6.5.Fertilizarea cu îngrășăminte organice
Aceasta joacă un rol important în sporirea producției de floarea-soarelui. Dintre îngrășămintele organice, cea mai mare însemnătate o are gunoiul de grajd, care dă sporuri de producție în toate zonele de cultură a florii-soarelui (în special în zonele și anii cu rezerve mari de apă). Gunoiul de grajd aduce sporuri de producție mai mari (700-800 kg/ha) pe soluri carbonatate și pe cele podzolite.
Gunoiul de grajd are un conținut ridicat de materie organică (17-22%) și substanțe minerale: 0,5-0,7 % N; 0,12-0,25 % P2O5; 0,5-0,6 % K2O; 0,10-0,12 % CaO și toate microelementele necesare unei fertilizări optime (Hera și colab. 1989).
Doza de gunoi de grajd este de 10-20 tone/ha gunoi semifermentat anual cu incorporare sub arătură. În practică, gunoiul de grajd se aplică în cadrul asolamentului la cultura premergătoare, întrucât floarea-soarelui valorifică efectul prelungit al gunoiului în următorii ani.
4.6.6.Fertilizarea cu îngrășăminte minerale
Pentru stabilirea cantităților de îngrășăminte de care are nevoie floarea-soarelui, este necesar să se efectueze analize de sol pentru estimarea cantităților de elemente nutritive disponibile în sol, precum și determinarea rezervelor de apă existente în diferite orizonturi ale solului. Un alt factor major care trebuie luat în considerare la formularea recomandărilor de îngrășăminte este producția care se scontează a se obține.
4.6.6.1.Îngrășămintele cu azot
Producția de floarea-soarelui este influențată de rezerva de azot nitric existentă în sol în momentul semănatului și mai puțin de doza de îngrășăminte aplicată după semănat. Pentru valorificarea azotului mineral de către floarea soarelui se au în vedere următoarele cerințe:
aplicarea anterioară a dozelor necesare de îngrășăminte cu fosfor sau existența unui conținut al solului peste 12 mg P2O5/100 g sol;
doza de azot se stabilește ținând seama de consumul specific al hibrizilor cultivați.
Pentru stabilirea dozelor de azot, se pornește de la indicele de azot (IN=HxV) care reprezintă produsul dintre conținutul procentual de humus (H) și gradul de saturație în baze în stratul arat al solului (V) și recolta scontată (Rs). Indicele de azot permite evaluarea statistică a stării de asigurare potențială cu azot a solurilor și diferențiaerea corespunzătoare a dozelor de îngrășăminte cu azot. Nomograma dozelor optimice de azot (DOE N) la floarea-soarelui este în funcție de recolta scontată (Rs) și indicele de azot (HV) (Cr. Hera și Z. Borlan). În condițiile din țara noastră, se recomandă doze moderate, cuprinse între 60-80 kg s.a. N/ha. Dozele de azot (Kg/ha optim economic) la cultura florii-soarelui în funcție de producția planificată și indicele de azot (după Hera și Borlan, citați de M. Axinti și colab. 2003) sunt prezentate în tabelul nr. 24.
Tabel nr. 24. Dozele de azot (Kg/ha optim economic) la cultura florii-soarelui în funcție de producția planificată și indicele de azot.
Dozele astfel stabilite se măresc cu 10 kg/ha după premergătoare ca porumb, cartof de toamnă și sfeclă; se măresc cu 10 kg/ha dacă solul are în primăvară apă la nivelul capacității de câmp; se micșorează cu 0,75-1,5 kg pentru fiecare tonă de gunoi administrată la planta premergătoare sau direct la cultura florii-soarelui și cu circa 10 kg dacă la semănat este secetă relativă (mai puțin de 80 m3/ha apă, sub capacitatea de câmp).
Îngrășămintele cu azot se administrează astfel: o jumătate la pregătirea patului germinativ (sau concomitent cu semănatul), sub formă de azotat de amoniu, îngrășăminte lichide sau îngrășăminte complexe; cealaltă jumătate se aplică concomitent cu prașila întâi sau sub formă nitrică la prașilele întâi și a doua. Nu se recomandă aplicarea unilaterală a azotului sau dozele prea mari de azot, deoarece influențează negativ conținutul în ulei al semințelor.
4.6.6.2.Îngrășăminte cu fosfor
Floarea-soarelui este o cultură cu cerințe mari față de fosfor. Îngrășămintele cu fosfor pot fi aplicate individual, efectul acestora asupra producției de floarea-soarelui fiind superior aportului adus de îngrășămintele azotate și în plus nu diminuează conținutul de ulei din semințe (Vrânceanu, 1974). Necesarul de îngrășăminte cu fosfor se poate calcula pe baza analizei de sol privind conținutul în fosfor mobil sau pe baza consumului specific și a recoltei scontate, când nu se dispune de analize de sol. Dozele de fosfor recomandate în tehnologia actuală de cultivare a florii-soarelui sunt prezentate în tabelul nr. 25 (după Cr. Hera, citat de M. Axinti și colab, 2003).
Tabel nr. 25. Dozele de fosfor (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui.
În condițiile din țara noastră, se recomandă administrarea a 80-100 kg/ha P2O5. Pentru floarea-soarelui, cele mai indicate îngrășăminte cu fosfor sunt cele complexe. Dintre îngrășămintele simple se folosesc superfosfatul concentrat pe soluri ușor acide și superfosfatul simplu pe soluri neutre și alcaline (după V. Bârnaure, 1991, citat de M. Axinti și colab, 2003).
Epoca de administrare a îngrășămintelor cu fosfor este vara sau toamna, înainte de arătura de bază, cu incorporare sub brazdă. O parte din fosfor (circa ⅓ din doză) se poate aplica pe rând, odată cu semănatul, sub formă de îngrășăminte NP. Acest mod de fertilizare favorizează o bună înrădăcinare și creștere inițială a plantei, conferindu-i rezistență la secetă și făcând posibile economii la cantitatea de fosfor, de 15-20%.
4.6.6.3.Îngrășăminte cu potasiu
În condițiile din țara noastră, unde solurile au conținut ridicat de potasiu, floarea-soarelui reacționează modest la administrarea acestor îngrășăminte. Reacția florii soarelui la îngrășămintele cu potasiu este în general nesemnificativă, chiar în combinții cu cele azoto-fosfatice, mai ales pe cernoziomuri și pe solurile bine aprovizionate natural cu potasiu. Majoritatea cercetărilor au arătat că, deși floarea-soarelui extrage din sol cantități foarte mari de potasiu, aplicarea îngrășămintelor potasice nu dă rezultate pozitive (Vrânceanu, 1974). Efectul îngrășămintelor cu potasiu asupra producției de semințe depinde mult de nivelul de fertilizare cu fosfor și azot. Floarea-soarelui absoarbe cantități mari de potasiu (4-4,5 g/plantă), aproape în totalitate înainte de înflorire. Absorbția potasiului de către floarea-soarelui este împidicată de concentrațiile mari ale cationilor de calciu, astfel încât pe solurile bogate în calciu apare necesitatea fertilizării cu potasiu, în doze moderate, chiar dacă rezervele naturale de potasiu din sol sunt mari.
Necesarul de îngrășăminte cu potasiu se poate calcula pe baza analizei de sol privind conținutul în potasiu mobil sau pe baza consumului specific și a producției scontate, când nu se dispune de analize de sol. Pe solurile cu mai puțin de 15 mg K2O (soluri brune, soluri podzolite și podzolice) se aplică doze de 60-80 kg K2O/ha.
Ca îngrășăminte cu potasiu, se recomandă sarea potasică, administrată toamna (sub arătură), îngrășăminte complexe de tip NPK (aplicate înainte sau concomitent cu semănatul).
Dozele de potasiu recomandate în tehnologia actuală de cultivare a florii soarelui sunt prezentate în tabelul nr. 26. (după Cr. Hera, citat de Vasile Popescu, 1996).
Tabel.nr. 26. Doze de potasiu (Kg/ha optim economic) la floarea-soarelui
4.6.7 Aplicarea microelementelor (bor, molibden) se face în doze de 0,5-1,0 kg/ha substanță brută acid boric și molibdat de amoniu. Epoca de administrare a îngrășămintelor cu bor și molibden este concomitent cu erbicidarea sau o dată cu lucrările solului prin incorporare.
4.6.8.Fertilizarea starter
Aceasta prezintă importanță pentru cultura florii-soarelui. Concomitent cu semănatul, se aplică localizat pe rânduri în preajma semințelor (doze NPK) sub formă de îngrășăminte complexe în doze de 100 kg/ha, cu mare atenție la raportul N:P:K care trebuie să fie 1:2:1.
4.6.9. Fertilizarea foliară
Aceasta este de mare interes la hibrizii actuali. Se folosește îngrășământ românesc de tip polimet care conține 30% substanță activă, macroelemente de tip NPK și microelemente sub formă de chelați (fier, mangan, zinc, molibden).
Acest îngrășământ se poate aplica concomitent cu tratamentele de combatere a agenților patogeni, dăunători, buruieni, la fenofaza de 4-6 frunze și după 14 zile, doza fiind de 1,5 litri/ha dizolvat în 300 litri apă.
Calculul dozelor de îngrășăminte:
Doza element (kg s.a./ha) = consum specific x producția programată
Doza de azot (kg s.a./ha) = 30 x 3= 90
Cantitatea necesară de îngrășământ = 260 kg/ha NH4NO3
Cantitatea totală de substanță activă de azot = 90 x 44 = 3960 kg
Cantitatea totală de îngrășământ cu azot = 260 x 44 = 11,4 tone
Doza de fosfor (kgP2O5/ha) = 22 x 3 = 66 kg
Cantitatea necesară de îngrășământ = 300 kg/ha superfosfat simplu
Cantitatea totală de substanță activă de fosfor = 66 x 44 = 2904 kg
Cantitatea totală de îngrășământ cu fosfor = 300 x 44 = 13,2 tone
Doza de potasiu (kg K2O/ha) = 24 x 3 = 72 kg
Cantitatea necesară de îngrășământ = 160 kg/ha sare potasică
Cantitatea totală de substanță activă de fosfor = 72 x 44 = 3168 kg
Cantitatea totală de îngrășământ cu fosfor = 160 x 44 = 7,0 tone
4.6.10. Fertilizarea – în cadrul unității agricole SC PROTEVIT SA Cazasu (Figurile 13 și 14)
– lucrarea de fertilizare s-a efectuat primăvara înainte de pregătirea patului germinativ;
– s-au aplicat îngrășăminte complexe de tip N:P:K – rețeta Kemira – 8:24:24 (pe bază de microelemente și macroelemente) și azotat de amoniu;
– îngrășământul complex de tip N:P:K (8:24:24) are o serie de avantaje:
granulele incorporate superficial în zona radiculară se dizolvă treptat, în funcție de umiditatea solului, asigurând plantei necesarul de elemente nutritive în mod continu;
conține macroelemente și microelemente;
gradul de eficacitate a îngrășămintelor de tip Kemira în fertilizare este mult mai ridicat (99%);
plantele asimilează cantitatea de elemente nutritive treptat și în cantități necesare fazei de dezvoltare.
Compoziția chimică a acestui îngrășământ este redată în tabelul nr .27.
Tabel nr. 27. Compoziția chimică a îngrășământului complex de tip NPK (%).
– azotatul de amoniu (NH4NO3) se prezintă ca o sare albă, uneori gălbuie, cristalizată sau granulată. Acesta este higroscopic și solubil în apă. Azotatul de amoniu conține 33-34,5% azot și 0,8-1,8% apă.
– s-au aplicat următoarele doze: 120 kg/ha îngrășământ complex în amestec cu 100 kg azotat de amoniu.
– totalul de îngrășământ aplicat pe hectar a fost de 220 kg/ha. Cantitatea totală de îngrășământ folosită pentru suprafața de 44 ha a fost de 9,68 tone.
– fertilizarea s-a efectuat în perioada 21-22 aprilie 2005 cu MA – 3,5, care este destinată pentru împrăștierea la suprafața solului a îngrășămintelor chimice solide și amendamentelor.
Principalele reglaje efectuate la mașina de împrăștiat îngrășăminte chimice MA-3,5 sunt :
reglarea vitezei de deplasare a transportorului (s-a realizat cu ajutorul transmisiei prin schimbarea roților de lanț, s-a montat la transmisia intermediară din partea stângă a mașinii o roată dințată prevăzută cu 20 de dinți, iar la transmisia finală lanțul de transmisie se va așeza pe roțile pevăzute cu 6, respectiv 20 de dinți) ;
regalarea întinderii lanțului transportor;
reglarea jgheabului de conducere a materialului;
reglarea simetriei zonei și a uniformității de împrăștiere a materialului s-a realizat cu ajutorul paletelor de pe discul de împrăștiere;
reglarea orizontalității mașinii se realizează prin ridicarea barei de tracțiune a tractorului pentru a asigura o poziție paralelă cu suprafața terenului.
reglarea poziției scutului metalic din interiorul buncărului este posibil doar înainte de alimentarea mașinii. Scutul trebuie reglat astfel încât să acopere jumătatea anterioară a lanțului transportor (pentru aceasta se aduce maneta de comandă a acestuia și se fixează în suportul de pe peretele anterior al buncărului). Jalonarea este un mijloc eficient pentru bunul mers al operațiunii.
Fig. 14 – Fertilizarea florii-soarelui în câmp
Fig. 15 – Fertilizarea florii-soarelui în câmp
Lucrările solului
Importanța lucrărilor solului constă în următoarele:
lucrările solului influențeză și modifică factorii fizici, chimici și biologici, concomitent cu crearea condițiilor optime pentru incorporarea semințelor, germinarea acestora, cât și pentru creșterea plantelor;
contribuie la menținerea și sporirea fertilității solului prin refacerea periodică a afânării stratului arat și incorporarea în sol a resturilor vegetale rămase după recoltarea plantelor și a gunoiului de grajd;
asigură valorificarea solurilor afectate de factori limitativi (exces de umiditate, salinizare, secetă, eroziune) prin îmbunătățirea drenajului intern al solului, fragmentarea hardpanului, mărunțirea crustei și favorizarea procesului de spălare a sărurilor;
prin lucrările solului se combat buruienile precum și unele boli și dăunători care au ciclurile de dezvoltare în legătură cu solul; prin incorporarea în profunzime a resturilor vegetale pe care s-au dezvoltat ciuperci patogene se înlătură sursa de infecție cu boli pentru anul următor; mobilizarea solului conduce și la distrugerea cuiburilor de rozătoare și întreruperea ciclului de dezvoltare a insectelor găsite în diferite faze de dezvoltare;
lucrările solului reprezintă o verigă principală a tehnologiilor de cultivare a plantelor; vigoarea plantelor și eficacitatea îngrășămintelor, a apei de irigat, a rotației culturilor este strâns legat de modul cum s-a pregătit solul; sistemul radicular al plantelor tinere se dezvoltă mai ușor într-un strat afânat, decât, unul compact; activitatea microorganismelor este mai intensă pe solurile afânate;
lucrările solului constituie componenta tehnologică care prin raționalizare conduce la reducerea substanțială a consumurilor de combustibil, deoarece pregătirea solului necesită 35-65% din totalul energiei consumate în tehnologia unei culturi;
eficiența economică a unei culturi este strâns legată de modul um sunt executate și de calitatea lucrărilor solului.
Prin lucrările solului se realizează la suprafața terenului condiții optime pentru semănat, pentru administrarea erbicidelor preemergente și recoltarea mecanizată a culturii.
Prin efectuarea corectă și la timp a lucrărilor solului, în corelație cu ceilalți factori de vegetație se poate menține și spori fertilitatea solului, astfel încât să se obțină producții ridicate.
Floarea-soarelui necesită un sol bine afânat, fără hardpan și structurat, care să permită o răsărire rapidă și uniformă, o înrădăcinare profundă și un control eficient al buruienilor. La floarea-soarelui, se are în vedere alternanța în timp a adâncimii de lucrarea a solului, astfel încât să prevină formarea hardpanului, ce are efecte negative asupra creșterii în profunzime a sistemului radicular. Împreună cu sistemul de fertilizare a plantelor și corelate cu succesiunea culturilor din asolament, lucrările de bază ale solului trebuie să asigure păstrarea structurii acesteia, folosirea judicioasă a fertilității lui și înmagazinarea și reținerea unor cantități mari de apă. Numărul de lucrări, adâncimea acestora și timpul de aplicare au un rol hotărâtor în distrugerea buruienilor precum și combaterea bolilor și dăunătorilor. Experimentările realizate la ICCPT Fundulea demonstrează că, în teren compact, se reduce porozitatea solului, se întârzie răsărirea, scade biomasa de rădăcini și în final producția. În tabelul nr. 28 este prezentată influența compactării solului pe stratul 0-30 cm asupra florii-soarelui. (Gh. Sin, 1987, citat de A.V Vrânceanu , 2000).
Tabel.nr 28. Influența compactării solului pe stratul 0-30 cm asupra florii-soarelui
4.7.1.Dezmiriștirea
După premergătoarele timpurii (cereale păioase), care constituie majoritatea culturilor premergătoare pentru floarea-soarelui, se execută lucrarea de dezmiriștit, realizându-se un fel de mulci la suprafața solului, din amestecarea resturilor vegetale cu solul. Prin această lucrare se reduc pierderile de apă din sol și se provoacă încolțirea semințelor de buruieni care, după răsărire, se vor incorpora în sol cu arătura. Dezmiriștirea se execută cu plugul, discul, cultivatorul, la adâncimea de 10-12 cm sau chiar mai puțin.
Această lucrare prezintă multiple avantaje:
se mobilizează solul și se intensifică activitatea microbiologică;
favorizează pătrunderea apei în sol și conservarea mai bună a acesteia;
se distrug buruienile de la suprafața terenului.
Lucrarea solului la adâncime mică favorizează germinația semințelor de buruieni, iar după răsărire, buruienile și samulastra sunt distruse prin arătura de vară sau de toamnă.
4.7.2.Arătura
La două-trei săptămâni după dezmiriștire, se execută lucrarea de bază – arătura. Arătura reprezintă principala lucrare a solului, prin care solul se întoarce, se mărunțește și se amestecă. Această lucrare permite pătrunderea aerului, apei și încălzirea solului, ceea ce favorizează activitatea microbiologică. Un alt rol al lucrării este îngroparea resturilor vegetale ce rămân de la planta premergătoare. Lucrarea de arat se execută vara sau toamna imediat după recoltarea plantei premergătoare. Numeroase experiențe demonstrează că floarea-soarelui reacționează pozitiv la arăturile efectuate, cât mai timpuriu, în vară, obținându-se sporuri de producție de până la 400 kg/ha și în același timp influențând creșterea conținutului în ulei. Floarea-soarelui nu reacționează la arături adânci. Arătura efectuată la adâncimea de 20-25 cm, cu plugul în agregat cu grapa stelată, asigură o bună afânare a solului, incorporarea resturilor vegetale, înmagazinarea apei și combaterea buruienilor. Arătura de vară se menține fără crustă și curată de buruieni, prin lucrări superficiale cu grapele sau combinatorul, astfel ca, la intrarea în iarnă, parcela destinată culturii de floarea-soarelui să fie curată de buruieni, afânată, mărunțită și nivelată.
In tabelul nr. 29 este prezentată influența adâncimii arăturii asupra producției de floarea-soarelui în sistem neirigat (Kg/ha).
Tabel nr. 29. Influența adâncimii arăturii asupra producției de floarea-soarelui în sistem neirigat (Kg/ha).
Arătura se execută cu plugurile clasice PP-4-30 sau cu plugurile moderne cu degajare mărită și geometrie variabilă (P-2VA+U650M; P-3VA+U1010DT; P-5VA+A1800A).
După premergătoare târzii se va efectua mai întâi lucrarea u grapa cu discuri pentru mărunțirea resturilor vegetale, după care se execută arătura cu plugul în agregat cu grapa stelată. La lucrarea de bază o importanță deosebită o are calitatea. Factorii care influențează calitatea arăturii sunt: tipul de sol, umiditatea solului, epoca de executare a arăturii, starea culturală a terenului și adâncimea arăturii.
Lucrarea de arat trebuie să fie uniformă, nivelată, cu respectarea intrărilor și ieșirilor plugului din brazdă. Aceasta nu trebuie să prezinte greșuri, coame, șanțuri, suprapuneri de brazde, brazde nerăsturnate și resturi vegetale neacoperite. Pentru aprecierea calității arăturii, se determină indici de calitate și se apreciază cu note în funcție de nivelul calitativ realizat. Prin coeficienții de potențare se observă importanța fiecărui indice de calitate în realizarea arăturii de calitate. Suma coeficienților de potențare este 20. În tabelu nr. 30 este sunt prezentați Coeficienții de potențare a indicilor de calitate pentru arătura de toamnă (Guș. P. 1983, citat de Onisie T., Jităreanu G., 2000).
Tabel nr. 30. Coeficienții de potențare a indicilor de calitate pentru arătura de toamnă
Pentru reducerea lucrărilor solului, a consumului și a cheltuielilor, se poate înlocui arătura prin lucrarea solului fără întoarcerea brazdei (cu cizelul) și se mai poate lucra numai cu grapa cu discuri.
Producțiile obținute în asemenea cazuri sunt redate în tabelul nr. 31.
Tabel nr. 31. Influența metodelor de lucrare a solului asupra producției de floarea-soarelui.
Arătura de primăvară nu se recomandă,întrucât conduce la o mare pierdere de umiditate în sol, iar primăverile din țara noastră sunt scurte și secetoase. Arătura de primăvară se execută în agregat cu grapa stelată și cât mai timpuriu posibil, la adâncimea de 16-18 cm numai în împrejurări speciale.
Floarea-soarelui este sensibilă la compactarea solului. În afară de apariția ei pe cale naturală, compactarea a devenit o problemă importantă datorită echipamentului de transport din câmp. Prin presiunea exercitată de roțile tractorului se produce o compactarea a solului, manifestată prin creșterea densității aparente și reducerea porozității solului, care determină sporirea rezistenței la penetrarea rădăcinilor și a rezistenței specifice a solului arat.
Prezența unui strat compact și impermeabil pe profilul solului provoacă băltirea apei la suprafață, înrăutățirea circulației apei și aerului în sol și afectează dezvoltarea normală a sistemului radicular a florii-soarelui.
Pe solurile la care, sub orizontul arabil s-a format un strat compactat datorită presiunii exercitate de roțile tractoarelor și roților agricole și de transport, se recomandă o lucrare de subsolaj. Aceasta se execută fie odată cu arătura, prin utilizarea unor scormonitori, fie ca lucrare separată cu ajutorul uneltelor de tip cizel (Sin, 1989).
O atenție deosebită se acordă în prezent reducerii la minim a numărulu de lucrări ale solului și înlocuirii lor cu lucrări mai puțin consumatoare de energie, cu aplicarea erbicidelor și combinarea mai multor operațiuni tehnologice într-una singură.
Prin alternanța adâncimii de lucrare a solului nu se diminuează producția de floarea-soarelui. În tabelul nr. 32 este prezentată influența alternanței adâncimii de lucrare a solului asupra producției de floarea-soarelui.
Tabel nr. 32. Influența alternanței adâncimii de lucrare a solului asupra producției de floarea-soarelui.
4.7.3.Pregătirea patului germinativ
Pregătirea terenului înainte de semănat cu minim de lucrări constituie un principiu modern al agrotehnicii florii-soarelui. Lucrările de afânare executate primăvara timpuriu nu au efecte pozitive asupra creșterii și dezvoltării florii-soarelui, sunt costisitoare și diminuează eficacitatea combaterii buruienilor, în perioada premergătoare semănatului.
Primăvara, intrarea pe teren trebuie să se facă numai după ce solul s-a zvântat bine. În primăvară, pentru a obține un pat germinativ cât mai aproape de aceste cerințe ideale, trebuie limitat numărul de treceri pe teren cu utilaje agricole la un minim care să evite tasarea excesivă. La umiditate ridicată, tasarea produsă de roțile tractorului determină modificarea însușirilor fizice ale solului, iar utilajul cu care se lucrează nu realizează o mărunțire a solului, ci o fragmentare în felii a acestuia, care îngreunează și întârzie pregătirea patului germinativ și favorizează pierderea umidității din sol. Terenurile arate în vară, fără resturi vegetale și nivelate, se lucrează cu combinatorul sau cultivatorul cu echipație totală, iar cele arate în toamnă, care prezintă denivelări și unele resturi vegetale se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți și lama nivelatoare. Calitatea pregătirii patului germinativ determină în mare măsură calitatea semănatului, germinarea și răsărirea plantelor, creșterea și dezvoltarea uniformă a culturii și lupta împotriva buruienilor.
Calitatea patului germinativ este asigurată de reglarea corectă a agregatelor de lucru și de evitarea lucrării când solul este prea umed. Prin ultimele lucrări sunt incorporate erbicidele și îngrășămintele. Agregatul de pregătire a patului germinativ se va deplasa oblic față de direcția arăturii și față de direcția de semănat. Nivelarea și pregătirea patului germinativ se poate realiza cu: combinatorul CPGC-4, combinatoarele modulate CS-3,9 cu 3 module și CS 6,5 cu 5 module.
La combinatoare se folosesc cuțite de tip săgeată pe terenurile îmburuienate sau cuțite tip daltă, când se urmărește mobilizarea și afânarea solului pe adâncimea de semănat. Combinatorul este folosit diferențiat: pe terenurile afânate se utilizează grapa cu colți și grapa elicoidală rotativă, iar pe terenurile tasate se folosește vibrocultorul cu grapa elicoidală sau cu grapa cu colți rigizi. Conservarea apei în sol constituie un obiectiv esențial care trebuie avut în vedere la pregătirea patului germinativ.
4.7.4 Lucrările solului – în cadrul unității SC PROTEVIT SA Cazasu
4.7.4.1. Dezmiriștirea – s-a efectuat imediat după recoltarea orzului de toamnă. Prin această lucrare s-au mărunțit și îngropat resturile vegetale, s-au distrus buruienile de la suprafața terenului și s-a intensificat activitatea microbiologică. Lucrarea de dezmiriștire s-a efectuat în perioada 1-10 iulie și s-a executat cu tractorul U650 M în agregat cu grapa cu discuri GDU 3,2 la adâncimea de 10 cm.
Principalele reglaje sunt:
reglarea adâncimii de lucru (prin modificarea unghiului de atac al discurilor față de direcția de avans, prin adăugarea de greutăți adiționale pe cadrul grapelor);
reglarea orizontalității cadrului, respectiv a paralelismului dintre cadru și suprafața terenului pentru asigurarea unei poziții uniforme de lucru a tuturor discurilor;
înclinarea bateriilor
4.7.4.2. Arătura, lucrarea de bază, s-a efectuat în perioada 10-15 iulie. Prin această lucrare se îmbunătățește capacitatea de înmagazinare a apei, distrugerea buruienilor și stimularea activității microbiologice. Lucrarea de arat s-a efectuat cu tractorul Class (120 CP) în agregat cu plugul cu 5 trupițe + grapa stelată GS 1,2 la adâncimea de 25 cm.
Principalele reglaje la plug sunt:
reglarea lățimii de lucru (s-a făcut prin rotirea axului cotit de tracțiune în condițiile agregării cu un tractor la care roțile au ecartamentul normal pentru acest plug);
reglarea adâncimii de lucru (s-a facut cu ajutorul roții laterale de sprijin în condițiile unei cuplări corespunzătoare a tiranților ridicătorului. Tiranții inferiori s-au cuplat la tractor în punctele intermediare prevăzute la puntea din spate. Punctele inferiore de prindere se folosesc la adâncimi de lucru de peste 25 cm. Tirantul central se cuplează la punctul mijlociu sau inferior de la placa prevăzută pe puntea din spate a tractorului.);
reglarea orizontalității cadrului (s-a făcut prin reglarea lungimii brațelor de susținere a tiranților laterali de la ridicătorul hidraulic al tractorului);
reglarea cuțitului disc (se face prin montarea acestuia astfel încît să ruleze într-un plan paralel cu direcția de înaintare și situat lateral, spre cîmpul nearat la o distanță de doi, trei centimetri față de conturul anterior al cormanei);
reglarea prelungitorilor la cormane (s-a fâcut prin ridicarea sau coborîrea lor în funcție de adîncimea de lucru, în scopul unei răsturnări optime a brazdelor și îngropării cât mai complete a resturilor vegetale).
În urma lucrării a rezultat o arătură de calitate, cu menținerea uniformității de lucru, gradul de vălurire corespunzător, iar resturile vegetale au fost bine încorporate.
4.7.4.3. Lucrarea de discuit s-a efectuat în primăvara anului 2005. Prin această lucrare s-a afânat, mărunțit și nivelat solul, s-au distrus buruienile. Această lucrare s-a executat când solul a fost zvântat cu tractorul U650 M în agregat cu garapa cu discuri GDU 3,2. Lucrarea de discuit s-a efectuat în perioada 18-20 aprilie 2005.
Principalele reglaje sunt:
reglarea adâncimii de lucru (prin modificarea unghiului de atac al discurilor față de direcția de avans, prin adăugarea de greutăți adiționale pe cadrul grapelor);
reglarea orizontalității cadrului, respectiv a paralelismului dintre cadru și suprafața terenului pentru asigurarea unei poziții uniforme de lucru a tututror discurilor;
înclinarea bateriilor.
4.7.4.4. Pregătirea patului germinativ s-a efectuat în perioada 23-25 aprilie 2005 înainte de semănat. Odată cu pregătirea patului germinativ s-au incorporat îngrășămintele minerale aplicate și erbicidul aplicat. Intrarea pe teren s-a făcut după ce solul s-a zvântat bine. Prin această lucrare s-a nivelat, mărunțit și afânat solul, s-au distrus buruienile. Această lucrare s-a executat cu tractorul U650 M în agregat cu combinatorul CS 3,9 la adâncimea de 4 cm. În urma pregătirii patului germinativ a rezultat o lucrare de calitate din punct de vedere a uniformității adâncimii, al gradului de mărunțire și nivelare.
Principalele reglaje sunt:
reglarea adâncimii de lucru;
reglarea orizontalității cadrului mașinilor din agregat.
Sămânța. Semănatul.
În tehnologia de cultivare a florii-soarelui, semănatul reprezintă o verigă deosebit de importantă, care condiționează în bună măsură nivelul și calitatea producției obținute. Obținerea de plante viguroase printr-o răsărire uniformă și rapidă este determinată de folosirea la semănat a unui material semincer cu indici calitativi superiori: valoare biologică și culturală ridicată (puritate fizică minimum 98%, germinația minimum 85%), integritate fizică, fără spărturi sau fisuri, fără agenți patogeni.
Sămânța trebuie să fie din anul precedent și să aparțină unor categorii biologice superioare, în cazul soiurilor și să fie din F1 în cazul hibrizilor. O atenție deosebită trebuie acordată folosirii de semințe mari și omogene, cu putere de străbatere ridicată pentru asigurarea răsăririi în scurt timp și uniform pe întrega suprafață, prin aceasta înăbușind buruienile.
Capacitatea de germinație în câmp este corelată cu mărimea semințelor astfel:
semințele cu MMB de 30 g au capacitate de germinație în câmp de 62 %;
semințele cu MMB de 50 g au capacitate de germinație în câmp de 68 %;
semințele cu MMB de 80 g au capacitate de germinație în câmp de 91 %.
Experiențele riguroase demonstrează că, atunci când se folosesc semințe cu MMB de 80-90 se asigură sporuri de producție de cel puțin 100-200 kg/ha față de sămânța cu MMB de 50-60 g.
O lucrare efectuată de unii cultivatori de floarea-soarelui este alegerea semințelor la masă. Prin această operațiune, sunt îndepărtate semințele mici, fisurate, decojite, atacate de boli (pătate). Puritatea fizică crește până la 100% și capacitatea de germinație peste 95%, asigurându-se o răsărire rapidă (explozivă), uniformă (fără goluri), lanuri mai puțin atacate de boli și sporuri de producție.
Pentru prevenirea bolilor și dăunătorilor tratarea seminței înainte de semănat este obligatorie astfel:
pentru prevenirea putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) și putregaiului cenușiu (Botrytis cinerea) se fac tratamente cu unul din produsele: Sumilex 50PU (substanță activă procimidon) în doză de 1,0 kg/tonă sămânță; Rovral 50PU (substanță activă iprodione) în doză de 2,0 kg/tonă sămânță; Tiramet 60PTS (substanță activă tiofanat metil+tiuran) în doză de 2,5 kg/tonă sămânță;
pentru prevenirea atacului de mană (Plasmopara helianthi) se fac tratamente cu unul din produsele: Apron 35SD (substanță activă metalaxil) în doză de 4,0 kg/tonă sămânță; Wakil PTS (substanță activă oxadixil) în doză de 2,0 kg/tonă sămânță la hibrizii nerezistenți (Fundulea 206 și Felix);
pentru prevenirea atacului de dăunători (rățișoara porumbului –Tanymecus dilaticollis, viermii sârmă – Agriotes spp.) se fac tratamente cu unul din produsele: Furadan 35ST sau Diafuran 35ST (substanță activă carbofuran) în doză de 28,0 litri/tonă sămânță; efectuate centralizat, de către specialiști, deoarece aceste produse sunt foarte toxice, care se aplică cu cel mult 60 de zile înainte de semănat (Al. Bărbulescu și colab. 1993, citați de Vasile Popescu, 1996). În tabelul nr. 33 este preznetată influența tratamentelor la sămânță asupra răsăririi, fracvența atacului de mană și bolilor de putrezire și producției de floarea-soarelui(V. Bîrnăure, 1991, citat de A.V. Vrânceanu, 2000).
Tabel nr. 33. Influența tratamentelor la sămânță asupra răsăririi, frecvența atacului de mană și bolilor de putrezire și producției de floarea-soarelui
4.8.1. Epoca de semănat
Sămânța de floarea-soarelui fiind învelită într-o coajă celulozică, iar miezul având conținut ridicat de ulei, când este pusă în condiții de germinare necesită umiditate mai mare și timp lung pentru a se îmbiba cu apă. De aici decurge necesitatea de a se însămânța timpuriu.
Epoca de semănat la floarea-soarelui este în urgența a doua. Semănându-se când temperatura solului este mai mică, germinarea și răsărirea se desfășoară greu, într-o perioadă lungă și o parte din semințe mucegăiesc (datorită procentului mare de ulei) sau sunt atacate de diferiți dăunători. Semănatul culturii de floarea-soarelui începe atunci când în sol se realizează pragul minim de 70C la adâncimea de incorporare a seminței și timpul este spre încălzire. Astfel, sunt asigurate condiții pentru germinarea rapidă și uniformă a semințelor și răsărirea plantelor. Calendaristic, momentul semănatului florii soarelui este determinat de evoluția condițiilor climatice în primăvară, perioada optimă de semănat începând, după unele estimări, la circa 15 zile de la desprimăvărare (Gh. V. Roman și colab. 1992, citați de A.V. Vrânceanu, 2000).
Calendaristic, semănatul se face de regulă între 25 martie în zonele cu desprimăvărare mai timpurie și 15 aprilie. Durata optimă de semănat este de 5-6 zile. Întârzierea semănatului în a doua jumătate a lunii aprilie sau începutul lunii mai determină scăderi importante de producție. Semănatul prea timpuriu duce la sensibilizarea plantelor la diferite boli (mană, putregai alb), deoarece perioada lungă între semănat și răsărit provoacă debilitatea plantelor, iar terenul se îmburuieneză și producția de semințe scade și se diminuează astfel procentul de ulei. Floarea soarelui semănată la 50C răsare în 34 de zile; semănată la 70C răsare în 19-20 zile; semănată la 120C răsare în 14 zile; semănată la 200C răsare în 7-8 zile. Întârzierea semănatului este însoțită de răsărirea neuniformă a plantelor, datorită reducerii umidității din sol și de deplasarea fazei de înflorire în perioada de secetă din a doua jumătate a lunii iulie, ceea ce determină scăderi de producție.
Se seamănă mai întâi parcele erbicidate și apoi cele netratate, pentru a reduce îmburuienarea înainte de răsărirea plantelor.
4.8.2. Densitatea de semănat
La semănat, se va avea în vedere că planta de floarea-soarelui are capacitatea de a se autoregla, realizând producții sensibil apropiate la 35.000 sau 50.000 plante/ha, cu condiția ca repartiția acestora pe teren să fie uniformă. Prin creșterea densități plantelor, apare competiția între ele pentru apă și hrană, se reduce numărul și greutatea semințelor dintr-un capitul, scade MMB, plantele cresc mai înalte, subțiri și sunt predispuse la cădere și la atacul de boli.
Densitatea optimă asigură producții maxime prin corelarea capacității de producție a hibrizilor cultivați cu posibilitățile de aprovizionare cu apă și hrană din sol. Criteriul principal de stabilire a densității culturii de floarea-soarelui îl constituie rezerva de apă existentă în sol în momentul semănatului. Densitățile mai mici nu valorifică integral potențialul productiv al solului și energia luminoasă a soarelui. Densitățile excesive duc la cădere și frângere, atac de boli (pătarea brună, putregaiuri), la consumuri specifice mai mare de apă și elemente nutritive, la sporirea proporției de semințe seci. În condiții bune de vegetație, la formele existente în prezent în cultură în România, producțiile cele mai mari se obțin dacă la recoltare există 45.000-50.000 plante/ha în cultură neirigată și 50.000-60.000 plante/ha în cultură irigată. Pentru aceasta, este necesar ca, la semănat, să se calculeze un plus de 10-15% (exprimate în semințe germinabile/m2) față de densitățile de recoltare pentru a putea compensa pierderile de plante datorate atacului de boli și dăunători și din timpul lucrărilor de întreținere. În tabelele nr. 34 și 35 sunt prezentate normele de densitate la floarea-soarelui (Șipoș și colab. 1991, citați de A.V. Vrânceanu, 2000).
Tabel nr. 34. Densitatea la recoltare (mii plante/ha).
Tabel nr. 35. Densitatea la semănat.
4.8.3. Norma de sămânță
Cantitatea de sămânță folosită depinde de: densitatea stabilită, MMB, puritatea fizică și capacitatea germinativă a seminței. Norma la sămânță variază între 4,0-5,5 kg/ha.
4.8.4. Distanța între rânduri
În condiții de cultură neirigată sau irigată prin aspersiune, este generalizat semănatul florii-soarelui la distanța de 70 cm între rânduri, prin care sunt asigurate posibilitățile de combatere a buruienilor prin prașile mecanice. În condiții de irigare prin brazde, se seamănă la 80 cm distanță între rânduri. În climatul mai umed din vestul europei, culturile de floarea-soarelui sunt semănate la 60 cm între rânduri, distanță care asigură o mai bună distribuire pe teren a plantelor. Prin lucrarea de semănat, semințele sunt distribuite la distanțele stabilite și incorporate în solul mărunțit și afânat până la adâncimea de semănat ajungând pe un strat de sol așezat, unde primesc apă prin ascensiune capilară, asigurându-se astfel condiții optime pentru germinarea și răsărirea uniformă.
4.8.5. Adâncimea de semănat
Aceasta este în funcție de textura și umiditatea solului și aceasta se consideră optimă acolo unde semințele găsesc apă, căldură și aer în cantități corespunzătoare. La floarea-soarelui este important ca toate semințele să fie încorporate la aceeași adâncime pentru a se asigura o răsărire și dezvoltare uniformă a plantelor. La începutul semănatului, când este umiditate mai multă în sol, se poate incorpora sămânța la adâncime mai mică, dar pe măsura semănatului crește. În zonele cu umiditate suficientă și în primăverile calde, pe solurile grele și umede, adâncimea de semănat este de 5-7 cm. În regiunile cu precipitații reduse, cu primăveri uscate, pe soluri ușoare și cu puțină umiditate, adâncimea de semănat este de 7-9 cm. Adâncimea de 4-6 cm este potrivită, dacă patul germinativ a fost pregătit foarte bine. Respectarea vitezei de semănat este de asemenea o condiție importantă: o viteză redusă (4,5 km/h) permite o repartiție optimă a semințelor pe rând și uniformitatea adâncimii, ceea ce va asigura o răsărire uniformă a plantelor.
La semănatul florii-soarelui, trebuie avut în vedere următorele cerințe agrotehnice:
să se respecte norma de semănat stabilită;
sămânța trebuie să fie distribuită cât mai uniform, atât în ceea ce privește distanța pe rând, cât și adâncimea;
să se realizeze rânduri drepte, paralele și echidistante;
brăzdarele să nu se încarce cu pământ și să nu se înfunde în timpul lucrului;
să nu apară greșuri (goluri) în cultură;
Pentru lucrarea de semănat se folosesc semănători de precizie de tipul SPC (6), SPC (8) și Sero (6), Sero (8) în agregat cu tractorul.
Concomitent cu semănatul se pot administra erbicide în benzi, îngrășăminte și insecticide granulate.
4.8.6. Sămânța.Semănatul – în cadrul unității agricole SC PROTEVIT SA (fig. 14 și 15)
– pentru lucrarea de semănat s-a folosit sămânță hibridă F1, însoțită de certificatul de calitate al furnizorului (Anexa 1).
– sămânța utilizată a avut următoarea valoare culturală:
puritate fizică P=99,7%;
germinație G=97%;
MMB=67,60 g;
stare fitosanitară bună.
– sămânța de floarea-soarelui a fost tratată cu produsul Apron XL 350 ES (substanță activă mefenoxam 350 g/l) în doză de 3,0 litri/tona de sămânță.
– Norma de sămânță la hectar:
Norma de sămânță (C kg/ha) =
+ 10% (pierderi) =5 kg/ha
– Cantitatea totală de sămânță = 5 x 44 = 220 kg
– Distanța între rânduri a fost de 70 cm, iar distanța între semințe pe rând 22 cm.
– Adâncimea de semănat a fost de 4 cm.
Semănatul s-a realizat în perioada 25-27 aprilie 2005 cu semănătoarea de precizie SPC (8). S-au efectuat următoarele reglaje:
reglarea distanței între boabe pe rând (s-a realizat prin schimbarea roților dințate de lanț al transmisiei și schimbarea discului distribuitor cu un număr de orificii diferite) (Tabel nr. 34)
reglarea distanței între rânduri (s-a efectuat prin deplasarea secțiilor pe bara cadru a semănătorii; slăbirea bridelor de fixare a secțiilor pe bara cadru și deplasarea lor până la distanța necesară care se măsoară începând de la centrul barei spre margini, după care se strâng bridele)
reglarea roților de sprijin (s-a făcut după reglarea distanței între secții prin slăbirea bridelor, fixarea suporților cu roțile de sprijin la jumătatea distanței dintre secțiile între care se montează, după care se strâng în această poziție)
reglarea adâncimii de semănat (s-a executat prin coborârea sau ridicarea roților de sprijin)
reglarea marcatoarelor (s-a efectuat în vederea stabilirii lungimi lor în funcție de lățimea de lucru a mașinii, ecartamentul tractorului și distanța între rânduri prin deplasarea suporților lor pe bara cadru)
prin acestă lucrare s-a respectat adâncimea de semănat, norma de sămânță și distanța între rânduri.
Tabel nr. 34. Distanțe între boabe pe rând.
Tabel nr. 35. Reglaje pentru densitate la semănătoarea SPC (8).
.
Fig. 14 – Lucrarea de semănat în câmp
Fig. 15 – Lucrarea de semănat în câmp
ANEXA 1
Lucrări de îngrijire
La cultura florii-soarelui, lucrările de îngrijire încep odată cu răsărirea plantelor. Scopul principal al lucrărilor de îngrijire este distrugerea buruienilor, înainte ca acestea să devină un concurent primejdios pentru plantele de floarea-soarelui, care sunt foarte sensibile la îmburuienare chiar în primele faze de vegetație. Prin efectuarea la timp a lucrărilor solului și de bună calitate, de la arat până la pregătirea patului germinativ, se reușește menținerea curată de buruieni a parcelelor cu floarea-soarelui. În cazul când după semănat intervin ploi și vremea se răcește, fapt care întârzie răsărirea și favorizează formarea crustei, trebuie efectuată lucrarea cu grapa cu colți reglabili sau cu grapa stelată pentru distrugerea crustei și a buruienilor. Această lucrare se face cu mare atenție pentru a nu deranja semințele aflate în curs de răsărire. Floarea-soarelui reacționează puternic când în primele 3-4 săptămâni după răsărire este protejată împotriva invaziei buruienilor. Această cultură este foarte sensibilă la concurența buruienilor până în stadiul de 5 perechi de frunze. Într-un interval de 30-40 de zile, floarea-soarelui trebuie să fie protejată prin tratamente cu erbicide și prin prășit.
4.9.1. Spectrul de îmburuienare la floarea-soarelui și combaterea
Acesta cuprinde: buruieni monocotiledonate anuale și perene, buruieni dicotiledonate anuale și perene.
În tabelul numărul 36 sunt prezentate principalele specii de buruieni din cultura florii-soarelui
Tabel nr. 36. Principalele specii de buruieni din cultura florii-soarelui.
* MA – monocotiledonate anuale
MP – monocotiledonate perene
DA – dicotiledonate anuale
DP – dicotiledonate perene
Principalul mijloc de combatere a buruienilor din cultura florii-soarelui îl constituie metodele agrofitotehnice.
4.9.1.1. Rolul rotației în lupta împotriva buruienilor
În cazul florii-soarelui, datorită sensibilității sale pronunțate la boli, monocultura este exclusă. Alcătuirea judicioasă a rotațiilor din care urmeză să facă parte floarea-soarelui contribuie la reducerea gradului de îmburuienare. Premergătoarele târzii (porumbul, sfecla) cu toate că sunt plante prășitoare, favorizează după ultima prașilă în a doua jumătate a perioadei de vegetație, înmulțirea unui număr mare de buruieni ce sunt compuse și florii-soarelui. În tabelul nr. 37 este prezentată influența rotației asupra îmburuienării florii-soarelui (Gh. Sin, 1972, citat de A.V. Vrânceanu, 2000)
Tabel nr. 37. Influența rotației asupra îmburuienării florii-soarelui
4.9.1.2. Combaterea buruienilor prin lucrările solului
Lucrările solului pot contribui în mod substanțial la reducerea îmburuienării din cultura de floarea-soarelui atât prin combaterea buruienilor aflate în curs de vegetație, cât mai ales, prin reducerea rezervei de semințe din sol. Lupta împotriva buruienilor se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare. Prin lucrarea de arat se distrug buruienile rămase în miriște și incorporarea semințelor de buruieni adânc în sol. Lucrarea de arat trebuie făcută în perioada când buruienile perene au puține substanțe de rezervă și o putere scăzută de a rezista. Adâncimea arăturii poate influența gradul de îmburuienare a terenului. În primăverile calde, buruienile anuale timpurii pot fi distruse prin lucrarea de grăpat.
4.9.1.3. Efectul tehnicii de semănat asupra gradului de îmburuienare
Floarea-soarelui este influențată negativ de buruieni în fazele timpurii ale ciclului său biologic, când temperaturile scăzute care sunt frecvente primăvara provoacă încetinirea ritmului de creștere (Johnson, 1971; Covrelli, 1983, citați de A.V. Vrânceanu, 2000 ).
Epoca de semănat are o influență însemnată asupra tipului de buruieni care apar în cultura florii-soarelui. Procentul mai mare de buruieni care apar în culturile semănate timpuriu poate fi cauzat și de ploile dese care cad în fazele inițiale de creștere. Când se practică semănatul târziu, reducerea intervalului dintre semănat și răsărit și dintre răsărit și înflorit, conduce la sporirea ratei de creștere, ceea ce contribuie la scurtarea periodelor când floarea-soarelui este foarte sensibilă la competiția cu buruienile (Bonari și colab. 1972, citat de A.V. Vrânceanu, 2000).
4.9.1.4. Combaterea buruienilor prin prășit
Lucrarea de prășit reprezintă singura lucrarea agrofitotehnică al cărei scop principal, îl constituie combaterea buruienilor. Această lucrare are un rol dublu: de a completa acțiunea erbicidelor și de a ameliora structura solului și a favoriza dezvoltarea tinerei culturi. Prășitul culturii influențează hotărâtor creșterea plantelor și nivelul producției. Floarea-soarelui se prășește de două-trei ori mecanic între rânduri și de două-trei ori manual pe rând, la adâncimea de 6-10 cm. Prima prașilă se execută imediat ce rândurile de floarea-soarelui se disting bine și s-au format primele două frunze adevărate. Primul prășit are rolul de a degaja plantele de floarea-soarelui, ce are ca efect crearea unui microclimat mai cald, favorabil dezvoltării inițiale. A doua prașilă mecanică se execută după 8-15 zile, imediat ce apar buruienile la adâncimea de 8-10 cm. Are drept scop distrugerea buruienilor care au rezistat la tratamentul chimic cu erbicide. Al treilea prășit se execută la un interval de 15 zile după cel de-al doilea prășit la adâncimea de 6-8 cm și are ca scop „reîncălțarea plantelor” cu discuri inversate, când floarea-soarelui are 5-6 etaje de frunze și are drept scop să limiteze evapotranspirația și să înăbușe buruienile pe rând. Zona de protecție la prășit crește de 8-10 cm de o parte și de alta a rândurilor de floarea-soarelui. Următoarele prașile când rădăcinile plantelor se dezvoltă lateral, zona se mărește până la 14-15 cm (frunzele sunt rigide și se rup cu ușurință). La floarea-soarelui pentru lucrarea de prășit, este indicat să se folosească la primele prașile discuri de protecție a rândurilor, plantel find sensibile și la acoperirea cu pământ. Viteza de lucru a tractorului se stabilește astfel încât să nu arunce pământ pe rând, de regulă viteza întâi la prima lucrare și vitezele a doua și a treia la următoarele prașile (A. Bonjean, 1986, citat de A.V. Vrânceanu, 2000).
Pentru lucrarea de prășit la cultura florii-soarelui este folosit unul din cultivatoarele universale pentru prășit și afânat CUPA 4,5; CUPA 5,6 sau CUPA 8,4. Organele active ale unui cultivator sunt formate din cuțite săgeată, cuțite unilaterale dreapta și stânga, care se montează pe rânduri și cuțite tip săgeată pentru extirpare, având drept scop distrugerea buruienilor.
4.9.1.5. Combaterea chimică a buruienilor
Aplicarea erbicidelor constituie o modalitate foarte utilă la lupta împtriva buruienilor din cultura florii-soarelui. Combaterea chimică trebuie să fie aplicată în cadrul unui sistem integrat, împreună cu metodele preventive (agrofitotehnice). Combaterea chimică se bazează pe capacitatea erbicidelor de a produce dereglarea unor procese vitale fundamentale asupra buruienilor, fără a afecta creșterea și dezvoltarea plantei. Alegerea erbicidelor și a asociațiilor de erbicide depinde de buruienile prezente în parcela în care se cultivă floarea-soarelui.
Erbicidele pot fi aplicate înainte de semănat (ppi), înainte de răsărit (preemergent), concomitent cu lucrările de pregătire a patulu germinativ sau după răsăritul plantelor de flaorea soarelui (postemergent).
Erbicidarea se poate aplica în benzi (concomitent cu semănatul) sau pe întreaga suprafață.
Aplicarea erbicidelor diferă, astfel: erbicidele volatile se incorporează în sol la 8 cm prin două lucrări cu grape cu discuri în sensuri diferite pentru buruieni monocotiledonate; pentru buruienile monocotiledonate din semințe erbicidarea se face ppi sau preemergent și a celor perene din rizomi postemergent.
Erbicidarea pentru combaterea buruienilor monocotiledonate din rizomi se face până la faza de 4-6 frunze a plantei și buruienile în fază de rozetă. În tabelul nr. 38 sunt prezentate sortimentul de erbicide omologate la cultura florii-soarelui în România.
Tabel nr. 38. Erbicide omologate la cultura florii-soarelui în România.
* M – monocotiledonate
D – dicotiledonate
A – anuale
P – perene
4.9.1.6. Lucrări de îngrijire – în cadrul unității agricole SC PROTEVIT SA, Cazasu
– lucrările de îngrijire la cultura de floarea-soarelui au constat în combaterea buruienilor prin lucrări mecanice și combatere chimică.
– în această zonă predomină: buruieni monocotiledonate anuale (iarba bărboasă, -Echinochloa crus-galli; mohorul – Setaria glauca), perene (costrei – Sorghum halepense; pirul târâtor – Agropyron repens), dicotiledonate anuale (știrul porcesc – Amaranthus retroflexus, turița – Galium aparine, mușețelul – Matricaria chamomilla, traista ciobanului – Capsella bursa-pastoris, cornuții – Xanthium strumarium) și perene (susai – Sonchus arvensis, pălămida – Cirsium arvense).
– s-au efectuat două prașile mecanice. Prima prașilă s-a executat în perioada 15 – 20 mai, la adâncimea de 6 cm când plantele de floarea-soarelui au avut înălțimea de 8-10 cm. Al doilea prășit s-a executat în perioada 25 mai – 5 iunie la adâncimea de 10 cm. S-a asigurat o zonă de protecție de 8 cm la prima prașilă, respectiv de 12 cm la a doua prașilă. Lucrarea de prășit s-a executat cu tractoru U650 + cultivatorul CPU (8). La prima prașilă s-a utilizat viteza I, iar la a doua prașilă viteza a-II-a. La efectuarea acestei lucrări, se urmărește protecția culturii. Principalele reglaje efectuate la cultivatoare sunt:
reglarea ecartamentului tractorului se face în funcție de distanța între rândurile de plante și schema de semănat;
cuplarea și reglarea cadrului de bază al cultivatorului se face astfel ca acesta să fie dispus simetric față de tractor, și cu bara cadrului orizontală (reglarea tiranților laterali egali cu lungimea și a tirantului central astfel să se asigure o poziție corectă de montaj a secțiilor cu paralelograme deformabile);
repartizarea secțiilor independente cu organe active pe cadru se face marcând pe cadru pozițiile de montaj, si respectând condiția de așezare simetrică a secțiilor în funcție de distanța între rândurile de plante;
repartizarea organelor active pe fiecare secție; la primele prășile s-au folosit cuțite unilaterale sau discuri de protecție, iar la următoarele secție numai cuțite săgeată;
cuplarea și reglarea cadrului de bază al cultivatorului se face astfel ca acesta să fie dispus simetric față de tractor, și cu bara cadrului orizontală(reglarea tiranților laterali egali cu lungimea și a tirantului central astfel să se asigure o poziție corectă de montaj a secțiilor cu paralelograme deformabile);
reglarea adâncimii de lucru și orizontalității fiecărei secții independente: se reglează înălțimea de montare a fiecărui cuțit și lungimea tirantului reglabil al fiecărui paralelogram astfel ca tăișul cuțitelor să se așeze pe suprafața de sprijin pe toată lungimea sa, asigurându-se șuruburile după strângere.
înainte de semănat, s-a efectuat lucrarea de erbicidat cu produsul HARNESS (s.a. acetoclor 940 g/l) în doză de 2,0 l/ha aplicat ppi la adâncimea de 3 cm;
Erbicidul HARNESS face parte din categoria erbicidelor peliculare, nevolatile, cu o toleranță foarte bună la fotodescompunere, putându-se aplica atât înainte cât și după semănat; acesta acționează doar asupra buruienilor aflate în curs de germinație, absorbția facându-se mai ales prin hipocotil și epicotil, atunci când acestea străbat pelicula de erbicid; în anii normali (primavară ploioasă, sol umed) se seamănă și apoi se aplică erbicidul; în anii cu primăveri secetoase (sol uscat) se aplică prima data erbicidul, se mobilizează superficial solul și apoi se seamănă;
acest erbicid s-a aplicat pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale și unele dicotiledoante anuale. Această lucrare s-a efectuat în perioada 23-25 aprilie 2005 odată cu pregătirea patului germinativ cu tractorul U650 M în agregat cu EEP-600.
înainte de răsărirea florii-soarelui, s-a efectuat lucrarea de erbicidat cu produsul GLIFOSAT 360 (s.a. glifosat 360 g/l) în doză de 2 kg/ha pentru combaterea buruienilor anuale și perene.
Erbicidul GLIFOSAT 360 este un erbicid sistemic, total, postemergent;acesta pătrunde în plantă și este translocat spre rădăcinile și rizomii buruienilor perene, asigurând distrugerea completă a acestora; spectrul lui de acțiune sunt buruienile monocotiledonate și dicotiledonate anuale și perene, arbuști și plante lemnoase; acesta se aplică când buruienile sunt în faza de creștere activă și au suprafața foliară corespunzătoare pentru a absorbi o cantitate suficientă de erbicid.
Erbicidarea s-a efectuat în perioada 5-10 mai 2005 cu tractorul U650 M în agregat cu EEP-600.
în timpul perioadei de vegetație s-a efectuat erbicidarea cu produsul LEOPARD 5 EC (s.a. quizalofop-p-ethyl 50g/l) în doză de 1,5 l/ha petru combaterea costreiului din rizomi.
Erbicidul LEOPARD 5 EC este absorbit de parțile verzi ale buruienilor și translocat către toate vârfurile de creștere, blocând sinteza lipidelor; buruienile se decolorează și în circa două săptămâni se usucă complet; aceste combate și previne regenerarea rizomilor subterani și a celor mai periculoase buruieni: pirul târâtor (Agropyron repens), pirul gros (Cynodon dactylon), costrei din rizomi (Sorgum halepense); el se aplica pe vegetație, când buruienile se află în perioada de creștere activă (în faza de 2-4 frunze pentru gramineele anuale și când costreiul din rizomi are 15-20 cm.); dupa aplicarea acestui erbicid, o perioadă de 10 – 14 zile nu se efectueaza prașile mecanice și manuale;
Această lucrare s-a efectuat în perioada 10-15 iunie 2005 cu tractorul U650 M în agregat cu EEP-600.
– Principalele reglaje la echipamentul de erbicidat EEP-600 sunt:
reglarea poziției duzelor;
reglarea înălțimii de lucru a rampelor de stropit (s-a realizat astfel încât să fie paralelă cu suprafața solului);
reglarea poziției în plan orizontal a capetelor de pulverizare (în cazul tratamentelor în benzi);
reglarea debitului de lichid.
Principalele buruieni întâlnite la cultura florii soarelui sunt prezentate în pozele de mai jos
Cynodon dactylon Raphanus raphanistrum
Gallium aparine Chenopodium album
Cirsium arvense Sonchus arvensis
4.9.2. Bolile florii-soarelui și combaterea lor
Floarea-soarelui se caracterizează printr-o sensibilitate pronunțată la bolile parazitare produse de ciuperci, datorită lipsei genelor de rezistență corespunzătoare. Bolile florii-soarelui pot fi cauzate de ciuperci, bacterii, virusuri, micoplasme, precum și de unele plante parazite.
Bolile cauzate de ciuperci sunt cele mai numeroase și mai răspândite și au celmai mare impact economic. Incidența și severitatea micozelor din culturile de floarea-soarelui din România sunt prezentate în tabelul nr. 39, pe cinci perioade succesive de supraveghere fitopatologică.
Tabel nr. 39. Incidența și severitatea atacului de ciuperci fitopatogene în perioada 1970-1998 în România.
Legendă:
(+) puțin important
(++) importanță mijlocie
(+++) foarte important
Floarea-soarelui este una dintre culturile agricole la care producția este cel mai mult afectată de atacul diferiților agenți patogeni. Pagubele produse de boli pot duce la pierderi considerabile de recoltă, ajungând în anii favorabili atacului la compromiterea totală a culturii pe unele suprafețe.
Cele mai importante boli la floarea-soarelui sunt cele provocate de ciupercile patogene (micoze). Din această grupă fac parte:
Mana florii-soarelui (Plasmopara helianthi sin. Plasmopara halstedii);
Rugina neagră (Puccinia helianthi);
Pătarea brună-neagră a florii-soarelui – Alternarioza florii-soarelui (Alternaria helianthi sin. Helminthosporium helianthi și Alternaria zinnae);
Pătarea neagră a florii-soarelui (Phoma macdonaldii Boerema sin. Phoma oleracea var. helianthi tuberosi);
Pătarea cenușie a frunzelor de floarea-soarelui – Septorioza florii-soarelui (Septoria helianthi);
Pătarea brună și frângerea tulpinilor de floarea-soarelui (Phomopsis/Diaporthe helianthi);
Putregaiul alb al florii soarelui (Sclerotinia sclerotiorum);
Putregaiul cenușiu al florii-soarelui (Botrytis cinerea);
Putregaiul cărbunos (Macrophomina phoseolina forma sclerotială Sclerotium bataticola);
Ofilirea verticiliană (Verticillium spp.);
boli produse de plante parazite (antofitoze) – Lupoaia (verigelul) – (Orobanche cumana).
La cultura florii-soarelui se mai pot întâlnii și alte micoze cum ar fi:
Făinarea florii-soarelui – Oidiumul florii-soarelui – produsă de 4 ciuperci din familia Erysiphaceae: Erysiphe cichoracearum f.sp. helianthi, Sphaerotheca fuliginea, Leveillula compositarum f. helianthi și Oidium ambrassiae;
Putregaiul uscat al capitulului (Rhizopus) produs de Rhizopus arrhizus sin. Rhizopus nodosus, Rhizopus nigricans și Rhizopus orizae;
La floarea-soarelui mai pot apare boli cauzate de bacterii, virusuri și micoplasme. Bolile bacteriene nu produc pagube însemnate culturilor de floarea-soarelui:;
Cloroza apicală (Pseudomonas syringae pv tagetis);
Arsura bacteriană sau pătarea (Pseudomonas syringae pv helianthi);
Putrezirea bacteriană a tulpinii de floarea-soarelui (Erwinia carotovora pv carotovora);
Cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens);
Bolile produse de virusuri (Mozaicul florii soarelui, Pătarea clorotică severă)și de micoplasme (Cloroza asterului, Filodiile – care sunt anomalii ale inflorescenței) se întâlnesc destul de rar în cultura de floarea-soarelui, astfel încât pagubele sunt mici.
Mana florii-soarelui este produsă de ciuperca Plasmopara helianthi Novot f. sp. helianthi Novot sin. Plasmopara halstedii, clasa Oomycete, ord. Peronosporales, familia Perenosporaceae. Această boală a fost semnalată și descrisă pentru prima dată către sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea în America de Nord, apoi în jurul anului 1940 ajunge în Europa. În România mana florii-soarelui a fost semnalată pentru prima dată la Cluj, în 1946, de Rădulescu în culturi și pe samulastra de floarea soarelui. În unii ani cu condiții climatice favorabile pentru apariția atacului și în unele culturi, frecvența atacului poate să ajungă sau să depășească 60% (Baicu și Bârnița, 1965).
Simptomatologia. Boala se manifestă pe plantele de floarea-soarelui în toate fazele de vegatație, producând pagube cu atât mai grave cu cât atacul își face apariția mai de timpuriu. Caracteristic pentru atacul de mană este stagnarea de creștere a plantelor, apariția fenomenului de piticire (nanism). Frunzele plantelor infectate apar mozaicate pe fața superioară, din cauza porțiunilor clorotice invadate de miceliul ciupercii și care contrastează cu verdele normal al țesutului sănătos. Zonele atacate pornesc de la baza frunzei, urmând inițial traiectul nervurii principale și apoi a celor secundare. Treptat, de la frunzele bazele spre cele din vârf, miceliul ocupă o porțiune tot mai mare din suprafața frunzelor. În condițiile în care umiditatea atmosferică depășește 90%, se formează în special pe fața inferioră a frunzelor, în dreptul zonelor decolorate invadate de miceliu, un strat pâslos alb, format din zoosporangiofori și zoosporangii ciupercii (Iliescu, 1974, citat de A.V. Vrânceanu, 2000). În funcție de faza de vegetație în care are loc infecția, modul de manifestare a bolii este diferit (Tihonov, 1972; Raicu, 1973, citat de A.V. Vrânceanu, 2000). (Fig 17)
În condiții de umiditate și frig, infecția subterană în faza timpurie de plantulă (2 perechi de frunze) conduce la încetinirea creșterii, tulpina rămânând subțire, frunzele mici și alungite, clorotice, internodiile scurte și un sistem radicular slab dezvoltat. Astefel de plante se usucă și pier de timpuriu, înainte sau imediat după răsărire, determinând reducerea densității plantelor (infecția letală). Plantele infectate în faza de 1-2 perechi de frunze adevărate rămân în urmă cu creșterea, internodiile fiind foarte scurte, întreaga plantă va căpăta un aspect de rozetă. În faza formării următoarelor perechi de frunze, atacul se caracterizează prin stagnarea în creștere a plantelor care ating înălțimea de 40-50 cm. Aceste plante formează capitule mici, care încep să înflorească înaintea plantelor sănătoase și care uneori pot forma un număr redus de semințe mici, șiștave. Boala se mai manifestă prin simpla apariție de zone clorotice pe frunze, izolate sau confluente, totdeauna cu aspect colțuros, datorită delimitării lor către nervuri. Plantele mature infectate mai târziu, prezintă pe frunze pete galbene lângă nervuri, zone care se brunifică în scurt timp. În dreptul acestor pete, pe fața inferioară apare un puf alb de miceliu. În afară de floarea-soarelui, această ciupercă mai poate ataca și alte plante din familia Compositae.
Transmitere-răspândire. Aceată ciupercă se transmite de la un an la altul prin miceliul parazit din semințele infectate și prin sporii rămași în sol în resturi vegetale. Deoarece nu se practică monocultura la floarea-soarelui, principala sursă de infecție în anul următor o constituie semințele infestate. În tabelul nr. 40 este prezentată relația dintre ponderea florii-soarelui în asolament, frecvența apariției manei și producția de semințe. (Sin și colab., 1976, citat de A.V. Vrânceanu, 2000).
Tabel nr. 40. Relația dintre ponderea florii-soarelui în asolament, frecvența apariției manei și producția de semințe
Rugina neagră a florii-soarelui este produsă de ciuperca Puccinia helianthi care face parte din clasa Basidiomycetes, ord. Uredinales, fam. Pucciniaceae. Această boală a fost descrisă pentru prima dată în 1922 de către Schweinitz. Această ciupercă este astăzi răspândită în toată Europa, America de Nord și de Sud, Asia, Africa de Nord și Australia. În România, rugina florii-soarelui este destul de limitată ca extindere, manifestându-se spre sfârșitul perioadei de vegetație. Aceasta se întâlnește mai frecvent în culturile duble, când floarea-soarelui este semănată după recoltarea orzului.
Simptomatologia. Rugina florii-soarelui se poate manifesta pe toate organele aeriene ale plantei, mai ales pe frunzele tinere și capitul. Pe frunze primăvara, apar numeroase pete mici, circulare, galben-portocalii, pe care se formează ecidiile și picnidiile ciupercii. Mai târziu, când atacul evoluează, pe fața inferioară a frunzelor apar pustule pulverulente, alungite sau circulare, brune ruginii până la negru, care reprezintă uredosporii ciupercii. Stadiul uredial este cel mai dăunător și mai evident. Dacă infecțiile sunt foarte severe, uredosporii se unesc și ocupă cea mai mare suprafață a frunzei. spre sfârșitul perioadei de vegetație, pe fața inferioară a frunzelor se formează teleutosporii, brun negricioși, pulverulenți. Când atacul este puternic, are loc o senescență accelerată a frunzelor și chiar uscarea completă a plantelor, mai ales pe timp secetos. (Fig 18)
Transmitere-răspândire. Transmiterea ciupercii de la un an la altul este asigurată de sporii de pe semințe sau din sol, care sunt foarte rezistenți la temperaturi scăzute. În cursul anului agricol, în prima parte, răspândirea ciupercii este asigurată de sporii formați pe primele plante atacate.
Pătarea brună-neagră a florii-soarelui (Alternarioza) este produsă de ciupercile Alternaria helianthi și Alternaria zinnae care fac parte din grupa taxonomică Deuteromycetes (Fungi imperfecți), ord. Hyphales, fam. Dematiaceae. Alternarioza a fost considerată până nu demult o boală de mai mică importanță, însă de când s-a trecut la recoltarea mecanizată, în urma căruia rămân pe sol foarte multe resturi vegetale, boala s-a extins și produce pagube destul de mari, prin debilitarea plantelor, în urma distrugerii parțiale a fasciculelor de vase conducătoare. În literatura de specialitate (Smith și colab. 1988) menționează faptul că boala este gravă și a apărut în Yugoslavia și România. Această boală a fost studiată de Allen și colab. 1983, de H. Iliescu și colab. 1983, iar în Yugoslavia de M. Acimovic 1987, citați de Iacob Viorica, 2003.
Simptomatologia. Aceaste două ciuperci produc pagube pe organele aeriene ale plantei (frunze, tulpini, pălării) și se manifestă prin pete negre în dreptul cărora țesuturile putrezesc și în condiții deosebit de favorabile, ciupercile pot produce frângerea tulpinilor. Pe primele frunze, apar pete brune, mai întâi pe margini, apoi și spre centru. Frunzele atacate au pete negre, cu un ușor inel de decolorare, pete de diferite dimensiuni care se pot uni și în acest caz ocupă suprafețe mari din frunză și se acoperă pe vreme umedă cu un puf negru. Pe tulpini, apar inițial pete negre ce prin unire dau naștere la dungi brune negre de-a lungul tulpinii. Pălăriile infectate și frunzulițele de pe marginea lor, au la început pete de decolorare, apoi brune, iar în final brune-negricioase, adâncite în țesuturi. Ciuperca Alternaria helianthi produce pete mai mari și mai alungite.
Transmitere-răspândire. Transmiterea agenților patogeni de la un an la altul este asigurată de miceliul care trăiește pe resturile vegetale sau de spori. Pe organele infectate primăvara, apar zone concentrice cu spori ce vor răspândii ciuperca toată vara. Vremea umedă și caldă favorizează intensitatea atacului precum și răspândirea bolii prin conidii, care asigură repetate infecții secundare.
Pătarea neagră a florii-soarelui este produsă de ciuperca Phoma macdonaldii sin. Phoma oleracea var. helianthi tuberosi care face parte din clasa Ascomycetes, ord. Sphaeriales, fam. Mycosphaerelaceae. Această boală a fost semnalată în 1964 în America (Frezzi și Mc. Donald), în Europa apare în Yugoslavia (M. Acimovic, 1965), iar în România Mariana Târcomnicu și col. o semnalează în anul 1971.
Simptomatologia. Pătarea neagră se poate manifesta pe toate organele aeriene ale plantei: cotiledoane, frunze, pețioluri, tulpini, bractee și capitule. Primele semne de infecție cu Phoma pe plantulele de floarea-soarelui constau în decolorarea din jurul nodului cotiledonar. Cotiledonul este contaminabil indiferent de vârsta sa fiziologică și astfel transmisia atacului la tulpină se face în șapte zile. Frunzele manifestă simptome pe toate etajele foliare, gravitatea atacului fiind mult mai mare pe frunzele avansate în vârstă. Leziunile pe frunze sunt negre și variază ca formă, nefiind distinctive. Pe pețiol, atacul se manifestă la început prin pete de culoare brun închis, dispuse longitudinal. În urma atacului localizat la inserția pețiolului pe tulpină, frunzele își pierd turgescența, devin clorotice și se usucă. Pe nervuri, se formează pete brune închis, cu marginile mai deschise. Pe fața superioară a frunzelor, în dreptul petelor de pe nervuri, țesutul se necrozează (M. Târcomnicu și colab. 1972 ). atacul pe tulpină este cel mai caracteristic de unde și denumirea „pătarea neagră a tulpinii”. Pe tulpinile încă verzi apar pete brune până la negre, dispuse izolat, localizate îndeosebi la punctele de inserție ale pețiolului sau confluente cuprinzând porțiuni mari pe tulpină. Frecvent, la baza tulpinii se observă pete confluente mari care încojoară tulpina ca un manșon negru. Atacul pe pedunculul capitulului se manifestă prin pete izolate sau confluente. În cazul petelor confluente, pedunculul se poate frânge în diferite faze de creștere, ducând la șiștăvirea în diferite proporții a semințelor. Pe capitul, atacul începe prin formare de pete negre, rotunde, de mărimi diferite, care se pot extinde și înconjura pedunculul la locul de inserție a capitulului, transformându-se în leziuni suberificate asemănătoare celor de la baza tulpinii. În cazul atacurilor foarte intense, are loc înnegrirea totală a tulpinii, astfel necroza se limitează la epidermă și țesuturile subepidermale. Pot avea loc suberificări, leziuni și chiar distrugerea măduvei și a țesuturilor mecanice, ceea ce conduce la frângerea tulpinilor. Miceliul acestei ciuperci formează ca organe de înmulțire picnidiile cu picnospori.
Transmitere-răspândire. Transiterea ciupercii de la un an la altul se face prin sporii rămași în fructificațiile ciupercii din resturile vegetale. Sporii pot produce infecții în primăvară direct pe embrionul seminței abia germinate, producând pierirea plantelor și goluri în culturi (M. Acimovic, 1965). În timpul periodei de vegetație, sporii sunt cei care asigură transmiterea ciupercii, aceștea fiind duși de vânt, insecte sau picături de ploaie.
Pătarea cenușie a frunzelor de floarea-soarelui (Septorioza) este produsă de ciuperca Septoria helianthi care face parte din grupa Fungilor imperfecți, ord. Sphaeropsidales, fam. Sphaerioidaceae. În zonele cultivatoare cu floarea-soarelui din nord-vestul europei, boala este cunoscută încă din secolul trecut, când a fost semnalată și la noi de către Fuss (1853). Studiile privind biologia și ecologia parazitului, precum și modul de manifestare a atacului au fost efectuate de Sandu Ville și colab. (1962).
Simptomatologie. Ciuperca atacă numai frunzele, în toate stadiile de dezvoltare. Pe cotiledoane apar pete cu marginea conturată, cu surafața încrețită ușor. Uneori, cotiledoanele pot fi distruse în întregime. Pe frunzele adevărate, în special pe cele din etajele inferioare, se formează pete ce se pot distinge clar pe fața superioară a limbului. Petele, cu dimensiuni ce pot varia între 3 și 15 mm, sunt colțuroase, delimitate de nervuri, pe partea superioară a frunzei galben-brunii la început, ulterior brune-închis datorită necrozării țesutului atacat. Spre deosebire de alternarioză, petele de septorioză nu apar pe nervuri. În fazele timpurii, leziunile sunt adeseori înconjurate de un halou care se contopește treptat cu țesuturile verzi din jur. Leziunile se pot contopi, ocupând suprafețe tot mai mari din frunză. Când atacul este foarte intens, frunzele se usucă și planta își pierde prematur aparatul foliar. În dreptul petelor, grupate către centrul acestora, se formează în țesutul atacat picnidii punctiforme.(Fig 19)
Transmitere-răspândire. Ciuperca se transmite de la un an la altul prin sporii ce rămân în fructificațiile ciupercii, din resturile vegetale rămase pe sol sau prin sporii de pe suprafața seminței. În cursul perioadei de vegetație, de la o plantă la alta, transmiterea se face prin intermediul sporilor, ce în condiții favorabile germinează, iar miceliul pătrunde în frunzele umezite.
Pătarea brună-cenușie și frângerea tulpinilor de floarea-soarelui este produsă de ciuperca Phomopsis/Diaporthe helianthi. Stadiul anomorf (forma conidiană, formă imperfectă) Phomopsis helianthi face parte din clasa Adelomycetes, fam. Sphaerioidaceae. Stadiul telomorf (formă perfectă, sexuată) Diaporthe helianthi face parte din clasa Ascomycetes, fam. Valsaceae. Această boală este una dintre cele mai recent apărute la cultura de floarea-soarelui. Ea a fost semnalată în 1980 în Voevodina-Yugoslavia, de unde s-a extins și a apărut în Ungaria, România, Bulgaria, Italia și Franța. În România aceată boală este semnalată în toate județele cultivatoare de floarea-soarelui, iar pagubele ce pot fi înregistrate sunt variabile în funcție de condițiile climatice ale zonei și de sensibilitatea hibridului sau a soiului cultivat. Pierderile mari de producție se înregistrează ca urmare a extinderii petelor necrotice pe tulpină, datorită reducerii dimensiunilor capitulului, șiștăvirii semințelor, reducerii conținutului de ulei și pierderii de capitule.
Simptomatologia. Simptomele principale ale bolii sunt petele caracteristice pe frunze și tulpină. Pe capitul, petele se observă foarte rar. Pe frunze, se observă pete de culoare brună-închis, vizibile în special pe fața inferioară, care se instalează la început pe marginea limbului, la extremitatea uneia dintre cele trei nervuri principale. Petele avansează în formă de triunghi cu vârful dirijat către pețiol, putând invada limbul în întregime. Parazitul pătrunde în continuare în nervuri, unde eliberează toxine, astfel încât nervurile se închid la culoare. Dacă timpul devine foarte uscat, ciuperca se oprește înainte de a ajunge la pețiol. În acest caz, petele se înconjoară de o margine galbenă, care indică prezența toxinei secretată de ciupercă. Pe tulpină, simptomele încep de la punctul de inserție al pețiolului bolnav, când frunza respectivă este în totalitate necrozată sau la nivelul internodal prin contact cu frunza bolnavă a unei plante vecine (Lamarque, 1985). În jurul infecției apare o pată brună-roșie, înconjurată de o margine franjurată care se extinde devenind rotundă sau elipsoidală și înconjoară de obicei tulpina. Partea centrală a petei devine cenușie, în timp ce marginile medulare rămân de culoare brună-închis. Ciupercile distrug țesuturile medulare ale tulpinii, întrerupând circulația sevei și producând ofilirea părții superioare a plantei sau frângerea și căderea plantelor infectate. Pe țesuturile atacat, se observă cu lupa sau ochiul liber picnidii mici și negre. Concomitent cu dezvoltarea leziunilor tulpinii, frunzele superioare devin clorotice, iar în faza finală a bolii planta se ofilește și se usucă complet în funcție de condițiile climatice și de intensitatea infecției. Petele de pe tulpină pot fi confundate cu cele produse de alte ciuperci (Phoma, Sclerotinia sau Verticillium). Comparativ cu Phoma, leziunile de Phomopsis sunt însă foarte mari și mai deschise la culoare, cu marginile tipic afundate, producând degradarea mai pronunțată a măduvei decât Phoma, astfel încât tulpina poate fi strivită prin apăsare moderată cu degetul. Leziunile de Phoma sunt de obicei superficiale, fără degradarea apreciabilă a măduvei. De multe ori se observă infecții mixte de Phoma și Phomopsis. Petele de Sclerotinia de la mijlocul tulpinii sunt similare cu cele de la Phomopsis, dar culoarea lor brună-gălbuie este mai deschisă decât culoarea brună tipică de la Phomopsis, iar în structurile afectate de Sclerotinia se observă miceliul alb și scleroții tipici acestei ciuperci. (Fig 22)
Transmitere-răspândire. Transmiterea ciupercii în cultură este asigurată de sporii care sunt aduși de apa de ploaie și vânt. De la un an la altul rezistența ciupercii este asigurată de miceliile din resturile de plante bolnave, pe care se formează fructificațiile de rezistență cu spori. Patogenul este o ciupercă halomorfă, al cărei ciclu de dezvoltare este format din două faze: faza anamorfă în care Phomopsis helianthi se dezvoltă ca parazit pe plantele vii în timpul perioadei de vegetație și faza telomorfă în care Diaporthe helianthi se dezvoltă ca saprofit pe resturile infectate de floarea-soarelui căzute pe sol, începând din toamnă, când formează peritecii pe țesuturile moarte ale plantei gazdă.
Putregaiul cenușiu al florii-soarelui este produsă de ciuperca Botytis cinerea (formă asexuată) care face parte din grupa Fungilor imperfecți (Deuteromycetes), la care reproducerea sexuată este total absentă, clasa Adenomycetes, ord. Hyphales, fam. Mucedinaceae. Această boală este cunoscută și sub numele de „putregaiul pălăriilor de floarea-soarelui”, dar ciuperca atacă și numeroase plante de cultură sau plante ornamentale, leguminoase, plante furajere. În ani cu toamne foarte bogate în precipitații, boala poate produce pagube mari, așa cum a semnalat Ana Hulea în 1940, în câmpul experimental de la Băneasa.
Simptomatologie. Ciuperca poate ataca toate organele plantulelor de floarea-soarelui. Prezent pe semințe, parazitul poate ataca plantulele tinere, care se decolorează, iar frunzele își pierd turgescența, se răsucesc, se înmoaie și putrezesc. În condiții de umiditate ridicată, întreaga plantulă se acoperă cu un puf cenușiu format din conidioforii și conidiile ciupercii. Ca saprofit, parazitul se instalează pe țesuturile lezate, fiind întâlnit frecvent pe frunzele tinere, butoni florali și tulpini. Ciuperca poate produce pagube în depozite dacă sămânța nu a fost recoltată și înmagazinată la umiditatea corespunzătoare. Infecția pe capitule este cea mai răspândită. Pe partea inferioară a capitulului, apar mai întâi pete gălbui ce devin maronii, cenușii datorită apriției sporilor ciupercii. Pe organele atacate, se formează scleroți mici de forme și dimensiuni neregulate. În condiții de umiditate crescută, capitulele se pot desprinde, iar scleroții ajung pe sol. Infecția capitulului se transmite și la semințe, pe a căror suprafață apare miceliul caracteristic. Semințele prezintă o suprafață pătată, fără luciul caracteristic și cad ușor din încăperile lor. Miezul seminței este șiștav, amar, iar semințele își pierd parțial capacitatea de germinație.(Fig 21)
Transmitere-răspândire. Transmiterea ciupercii de la o plantă la alta este asigurată de sporii ce sunt sunt ușor luați de vânt, insecte sau de picăturile de ploaie și pot germina imediat, formând un miceliu infecțios ce pătrunde prin țesuturile pe care a ajuns. De la un an la altul, ciuperca rezistă în teren sub formă de scleroți mici sau spori. Ciuperca poate fi adusă într-o nouă cultură odată cu semințele infectate sau care au pe suprafața lor spori.
Putregaiul alb al florii-soarelui este produsă de ciuperca Sclerotinia sclerotiorum de Bary, care face parte din clasa Ascomycetes, ord. Helatiales, fam. Sclerotiniaceae. Aceată boală a fost descrisă pentru prima dată în Franța de către A. De Bary în 1886 și apoi în Germania în 1897, de Frank și Kirchner. Apoi această boală s-a extins în toate țările din Europa, trecând chiar și în America de Nord și Australia. În România, boala a fost semnalată pentru prima dată în anul 1933 în culturile de floarea-soarelui de la Giurgeni (județul Ialomița). În anii cu condiții favorabile dezvoltării bolii s-au înregistrat atacuri puternice, iar pagubele produse s-au ridicat până la 60-70% din producție (Tr. Săvulescu și colab. 1940-1955). În anul 1996, în Moldova s-au înregistrat pagube de 70-80% din producția programată.
Simptomatologia. Boala afectează rădăcinile, tulpinile, pălăriile și semințele, fiind favorizată de cantitatea mare de precipitații din toamnă, deși pot fi atacate și plantele abia răsărite. Primele simptome se observă pe tulpina tânără, unde apar pete galben-brune ce pot înconjura tulpina și în acest caz tânăra plantulă putrezită cade și piere. O a doua fază de atac se observă când plantele au 90-100 cm înălțime și se formează pălării. Pe aceste plante, la bază apare o zonă sau un inel de mucegai, sub care țesuturile sunt putrezite, vasele conducătoare invadate de miceliu,iar planta suferă o ofilire totală și se usucă. În cazul în care atacul este numai parțial și intervine o vreme secetoasă, ciuperca va evolua numai în interiorul tulpinii și va distruge măduva, o putrezește și produce în final fracturarea plantei. După formarea pălăriilor, boala poate afecta curbura tulpinii când, datorită putrezirii acesteia, pălăriile vor cădea în întregime pe sol. La soiurile la care pălăria se apleacă, în cavitatea ce apare, se adună apă din precipitații și în acest fel apar condiții optime pentru infectarea pălăriilor pe partea inferioară. La început, apar pete de decolorare, apoi acestea se măresc, devin brune, iar țesuturile pălăriilor putrezesc umed și între rândurile de semințe apare un mucegai alb care prin uscare va forma scleroți în formă de rețea. Semințele de pe pălăriile infectate au coaja decolorată, pătată, lipsită de luciu, iar miezul este brun, acoperit de miceliu și cu un gust rânced. După căderea semințelor și a lăcașelor lor, din fosta pălărie rămân doar fascicule de vase conducătoare lemnoase, alcătuind un aspect parazitar numit „mătură”. (Fig 20)
Epidemiologia. Ciuperca este adusă în cultură odată cu semințele infectate care nu-și pierd germinația. Scleroții care au dimensiuni mici, asemănătoare semințelor nu pot fi separați de selector și vor constitui astfel o sursă importantă de infecții. Scleroții rămași în teren rezistă până în anul următor, când pot produce infecții direct prin micelii sau prin sporii de pe apotecii (fructificații de spor ce apar după germinarea scleroților). De la plantă la plantă, ciuperca poate fi vehiculată de curenții de aer, ce antrenează fragmente miceliene de la plantele infectate bazal. Din cercul de plante gazdă, fac parte toate legumele rădăcinoase, bulbifere sau tuberculifere, la care infecțiile produse în câmp continuă în silozuri putrezind materialul depozitat.
Putregaiul cărbunos (Putrezirea rădăcinilor și tulpinilor de floarea-soarelui) este produs de ciuperca Macrophomina phaseoli forma sclerotială Sclerotium bataticola. Ciuperca Macrophomina phaseoli face parte din grupa Fungilor imperfecți, clasa Adelomycetes, ord. Sphaerapsidales, fam. Sphaerioidaceae. Această ciupercă reprezintă stadiul peritecial, sexual, care se întâlnește rar în natură. Agentul cauzal este mai bine cunsocut în literatura fitopatologică ca Sclerotium bataticola sin. Rhizoctonia bataticola care reprezintă stadiul imperfect. Aceasta boală este una dintre cele mai recente, fiind semnalată în SUA și Argentina în perioada 1964-1967. În Europa este semnalată în Yugoslavia (M. Acimovic), în România de M. Târcovnicum și Ana Hulea (1971-1973).
Simptomatologie. Atacul se manifestă pe rădăcină, colet și tulpină, determinând o uscare prematură a plantelor și o insuficientă umplere a semințelor, cauzate de distrugerea vaselor conducătoare și reducerea sistemului radicular. Este caracteristică prezența microscleroților negri, încrustați în măduva tulpinii sau la suprafața zonelor atacate. Boala apare sporadic în lanuri unde apar plante ce se veștejesc parțial sau total și prezintă zone albicioase la baza tulpinii și pe rădăcini. În interiorul tulpinii apar țesuturi spongioase (cu aspect de burete). Pe toate țesuturile atacate și în măduva tulpinii apare un praf gri, format din scleroți mici.
Transmitere-răspândire. Transmiterea ciupercii de la un an la altul se face numai prin microscleroți care în anul următor pot da naștere la micelii de infecții pe plantele din cultura următoare. Transmiterea ciupercii de la o plantă la alta se face prin intermediul microscleroților, antrenați odată cu particulele de sol în timpul lucrărilor tehnologice din cursul vegetației.
Ofilirea verticiliană (Verticillium spp.). Genul Verticillium fac parte din clasa Adelomycetes (Fungi imperfecți), fam. Mucedinaceae. În literatură sunt descrise 3 specii care provoacă veștejirea florii-soarelui: Verticillium dahliae Kleb, Verticillium albo-atrum Reinke et Bert și Verticillium lateritium Bertk. În România, patogenul a fost identificat pe floarea-soarelui în anul 1971, de Hulea și colab. 1973. În prezent ofilirea verticiliană este considerată o boală de importanță redusă (Iliescu 1980).
Simptomatologia.Floarea-soarelui prezintă simptome în toate fazele de dezvoltare, de la plantulă la faza de plantă adultă. Simptomele apar la 2-3 săptămâni după contaminare. Infecția precoce conduce la ofilirea și moartea rapidă a capitulelor. Simptomele cele mai caracteristice și mai evidente apar în timpul înfloritului. Acestea se manifestă în primul rând pe frunzele inferioare, sub formă de pete clorotice între nervuri, în partea apicală a frunzei. La început aceste pete sunt mici și treptat se extind spre baza frunzei. De-a lungul nervurilor, țesuturile rămân verzi și contrastul de culori dau frunzelor un aspect caracteristic, ceea a dus la denumirea de „frunză pestriță” (leaf mottle) a bolii. Petele sunt mărginite de obicei de o zonă gălbuie. Cloroza, urmată de necroză, afectează frunzele de la bază spre vârf, astfel încât cele din etajele inferioare, sunt complet necrozate, iar cele din vârf par aparent sănătoase. Unul dintre cele mai caracteristice simptome ale verticiliozei este apariția bolii numai pe o singură parte a plantei, în timp ce partea cealaltă prezintă aspect normal. De cele mai multe ori, atacul se manifestă numai pe o parte a tulpinii, frunzele afectate rămân turgescente, deși pețiolurile se curbează ușor în jos. Sistemul vascular al plantelor infectate se decolorează, căpătând o culoare brună-închis. Pe tulpină se observă o bandă longitudinală, formată din striuri lungi de microscleroți, grupați în grămezi dense sub epidermă. Măduva rămâne intactă și este acoperită în straturile externe de un praf fin negru, format din microscleroți.
Epidemiologia. Factorul principal care contribuie la răspândirea și distribuția verticiliozelor îl constituie polifagia pronunțată a ciupercii și capacitatea acesteia de a forma organe durabile în diferite condiții de mediu. Sămânța poate constitui o sursă importantă de infecții.
Boli produse de plante parazite (Antofitoze):
Lupoaia sau verigelul (Orobanche sp.) face parte din fam. Orobanchaceae, ord. Tubiflorales, clasa Dicotyledonae. Familia Orobanchaceae cuprinde 17 genuri, dar majoritatea speciilor aparțin genurilor Orobanche. Planta parazită cunoascută sub numele de lupoaie sau verigelul, poate produce pagube însemnate de până la 70-80% din producție, aceasta fiind afectată și calitativ prin reducerea procentului de ulei în semințe. În România, Tr. Săvulescu și colab. o semnalează începând cu anul 1935, în județele de sud, sud-est și din Moldova. (Fig. 16)
Fig. 16 Lupoaia Fig .17 Mana florii – soarelui
Fig .18 Rugina florii – soarelui Fig. 19 Septorioza florii – soarelui
Fig. 20 Putregaiul alb – atac pe capitul
Fig 21.Putregai cenușiu – atac pe capitul
Fig. 22 Patarea brună și frângerea
tulpinilor
Simptome de parazitare. Plantele de floarea-soarelui parazitate se dezvoltă mult mai încet, au înălțimea mai mică și prezintă tulpini subțiri fără pălării sau cu pălării mici, cu semințe seci, sărace sub aspectul procentului de ulei. În jurul unei plante, în suprafața sa de hrănire, pot apărea 30-40 sau chiar peste 100 de plante parazitare, în terenurile puternic infestate, după cum precizeată în lucrări prof. C. Sandu-Ville. Semințele plantei din sol dau la germinare un filament subțire care vine în contact cu rădăcinile de floarea-soarelui, se îngroașă ca un bulb cu proeminențe (conuri de pătrundere), ce intră și stabilesc contactul cu vasele conducătoare. La partea superioară a bulbului, apare un mugure din care iese la suprafață tulpina floriferă, pe care se găsesc rudimente de frunză sub formă de solzi. Până la ieșirea la suprafață, timpul de parazitare este destul de lung (2 luni), timp în care planta parazitată nu poate fi depistată. Tulpinile ei sunt drepte, de 40 cm înălțime, 2,5 cm în diametru la bază, neramificate, de culoare gălbuie cu reflexe violacee, acoperite cu perișori. Florile fără codițe au culoare gălbuie sau albăstruie cu nuanțe violacee și se deschid în lunile iunie-iulie. Fructul este o capsulă ce conține 1.200-1.500 semințe foarte mici, ovoid-alungite, cenușii închise la culoare, aspre și aripate (au pe margini o membrană). Aceste semințe fiind foarte ușoare, sunt duse de apa de ploaie sau de vânt la distanțe forte mari. Semințele nu germinează decât în prezența rădăcinilor de floarea soarelui în soluri ușoare. Germinarea poate avea loc și în prezența resturilor vegetale de floarea soarelui, caracteristică pe care se bazează și una din metodele de combatere. Semințele pornesc în vegetație, dar neavând pe ce parazita, tânăra plantulă va muri. Floarea-soarelui poate fi parazitată uneori și de Orobanche ramosa L. (Lupoaia cu tulpina ramificată), plantă ce are înălțime mai mică, de 10-40 cm și tulpină ramificată de culoare gaălbuie.
4.9.3. Dăunătorii florii-soarelui și combaterea lor
Floarea-soarelui este afectată și de insecte dăunătoare, în special în perioada de răsărire și de formare a primelor frunze. Insectele care atacă mai târziu produc pagube reduse. Grupul de dăunători cel mai important este reprezentat de gărgărițele frunzelor din genurile Tanymecus și Psalidium, urmat de viermii sârmă din genurile Agryotes, Athous, Corynbites și Melanotus și a gândacilor pământii sau a falșilor viermi sârmă Opatrum, Ganocephalum, Blaps. Aceste genuri aparțin Ord. Coleoptera. Se mai întâlnesc la floarea-soarelui: fluturi care aparțin Ord. Lepidoptera, cu genurile Scotia (Agrotis), Mamestra și Homoeosoma, precum și viermii albi Melolontha, Anoxia din Ord. Coleoptera.
Viermii sârmă fac parte din Ord. Coleoptera, fam. Elateridae. Viermii sârmă constituie un grup de dăunători aparținănd mai multor genuri, printre care Agriotes, Athous, Melonates și Corynbitesi. În culturile de floarea-soarelui, reprezentanții acestor genuri se găsesc în număr destul de mare în Câmpia Dunării, în apropiere de râurile principale și în Câmpia Timișului (Paulian și Tănase, 1974). Viermii sârmă cei mai importanți aparțin genului Agriotes, cu speciile: Agriotes sputator L, Agriotes ustulatus L, Agriotes lineatus L și Agrites obscurus L. (Fig 25)
Plante atacate și modul de atac. Acești dăunători produc pagube în perioada de germinare-răsărire a plantelor de floarea-soarelui. Aceștia atacă atât în stadiul de larvă cât și ca adulți, rozând vârfurile de creștere și cotiledoanele, iar planta respectivă piere. Evoluția populațiilor de Agriotes este influențată puternic de condițiile de climă și sol. Larvele sunt polifage, hrănindu-se cu părțile subterane ale plantelor. Umiditatea din sol și din aer precum și temperaturile moderate favorizează înmulțirea viermilor sârmă, în timp ce uscăciunea din aer și mai ales din sol reduc densitatea acestora sub pragul economic. Culturile premergătoare care favorizează depunerea ouălelor de către femele sunt cerealele, unele culturi perene și mai ales culturile dese care acoperă bine solul și mențin umiditatea stratului superficial. Acești dăunători preferă cerealele, pajiștile, tuberculiferele și rădăcinoasele.
Gândacii pământii (falșii viermi sârmă) fac parte din Ord. Coleoptera, fam. Tenebrionidae. Principalii reprezentanți ai familiei Tenebrionidae sunt: gândacul pământiu (Opatrum sabulosum L) și gândăcelul pământiu (Gonacephalum pusillum). În categoria falșilor viermi sârmă intră și larvele de Pedinus femoralis L (gândacul negru al plăntuțelor) și Blaps lethifera Marsch, din cadrul aceleiași familii.
Gândacul pământiu (Opatrum sabulosum L)
Plante atacate și modul de dăunare. Este o specie polifagă, atacând numeroase plante, dintre care preferă floarea-soarelui, sfeclă, cereale, tutun, legume și pepinierele viticole. Această specie este dăunătoare atât în stadiul de adult cât și în stadiul larvar. Larvele la început sunt saprofage, apoi atacă rădăcinile plantelor de câmp producând daune reduse. Adulții rod semințele imediat după încolțire, zona coletului și frunzele bazale ale plantelor de câmp. Atacul este de obicei de-a lungul rândurilor de floarea-soarelui, mai ales noaptea. Plantele atacate se usucă sau rămân sub forma unor tije ce nu depășesc nivelul solului. Acest dăunător este o specie monovoltină. Activitatea adulților este maximă în zilele călduroase. Pe timp înnourat, rece și ploios, aceștia stau retrași și inactivi sub bulgări sau în sol.
Gărgărițele frunzelor de floarea-soarelui fac parte din Ord. Coleoptera, fam. Curculionidae. Gărgărițele frunzelor din familia Curculionidae constituie grupul cel mai important de dăunători ai florii-soarelui din România, fiind reprezentat de speciile: Tanymecus dilaticollis Gyll, Tanymecus palliatus F și Psalidium maxilosum F. Specia cea mai importantă din punct de vedere economic este Tanymecus dilaticollis Gyll. Acest dăunător este cunoscut sub numeroase denumiri: rățișoara porumbului, gărgărița frunzelor de porumb sau gărgărița de porumbiște.(Fig 24)
Plante atacate și mod de atac. Adulții atacă plantulele de floarea-soarelui, fie în perioada de răsărire sau imediat după răsărire. Frunzele prezintă rosături sub formă de întrerânduri mai mult sau mai puțin regulate, de la margine către interior sau pot fi roase în întregime până la inserția pe tulpină. Mai poate fi roasă și partea terminală a tijei, având aspectul unei retezături. Plantele atacate sunt grupate pe rânduri, în număr mai mic sau mai mare, de la 2-3 la 10-15, fiind intercalate cu plante neatacate sau puțin vătămate. Larvele rod rădăcinile plantelor, fără a dăuna prea mult. Este o insectă termofilă, preferând zonele aride și semiaride. Adulții sunt foarte activi și dăunători la temperaturi medii diurne ce depășesc 200C, până la un prag situat în jurul a 350C. Zile răcoroase cu temperaturi sub 200C, limitează sau întrerup activitatea gărgărițelor. Acest dăunător este o specie polifagă, hrănindu-se cu plantele din flora spontană, în special cu frunzele de pălămidă (Cirsium arvense) până la apariția plantelor de floarea-soarelui. Planta cea mai favorabilă multiplicării acestui dăunător este porumbul, iar cea mai puțin favorabilă este mazărea. În tabelul nr. 41 este prezentată influența unor plante de cultură asupra densității adulților de Tanymecus dilaticollis în sol. (Paulian și Tănase, 1974, citați de A.V. Vrânceanu, 2000).
Tabel nr. 41. Influența unor plante de cultură asupra densității adulților de Tanymecus dilaticollis în sol
Rățișoara sfeclei (Tanymechus palliatus). Adultul are 8-12 mm lungime, corpul oval alungit, cu un pronot mai lung decât capul și antene geniculate. Prezintă un rostru sub forma unui cioc de rață, iar elitrele sunt mai late la bază decât pronotul și îngustate posterior. Culoarea corpului este neagră-dorsal și cenușie ventral. Corpul este acoperit cu solzi și peri mici bruni cenușii ce dau un aspect pudrat. Aripile posterioare sunt atrofiate-gărgărițele nu pot zbura. Larva are 11-14 mm lungime, o formă subcilindrică, apodă, de culoare albicioasă și capul de culoare galben bruniu.
Plante atacate și mod de dăunare. Această specie este polifagă, pagube maxime înregistrându-se la cultura de sfeclă de zahăr și nutreț, apoi la floarea-soarelui, mac, tutun, leguminoase și graminee. Gărgărițile rod frunzele de la plantele abia răsărite în primăvară, marginal și crenelat. La infestări puternice, acest dăunător poate reteza plantulelele de la colet. Larvele atacă rădăcinile secundare și zona coletului, provocând daune reduse.
Viermii albi fac parte din Ord. Coleoptera, fam. Scarabaeidae. Viermii albi sunt larvele următoarelor trei specii de cărăbuși: Melolontha melolontha, Melolontha hippocatami (ai căror adulți sunt cunoscuți sub denumirea de „cărăbuși de mai”) și Anoxia villosa (cărăbușul de stepă).
Cărăbușii de mai (Melolontha melolontha și Melolontha hippocatami) (Fig 23)
Plante atacate și mod de dăunare. Insecta este o specie polifagă. Adulții atacă frunzele la diferite specii de arbori forestieri și pomi fructiferi, preferând în special stejarul, ulmul, mesteacănul, prunul și cireșul. Aceștia mai atacă și diferiți arbuști cum ar fi: trandafirul, păducelul și unele specii de plante ierboase. Viermii albi atacă rădăcinile plantelor de floarea-soarelui în perioada cuprinsă între răsărire și următorele 15-20 de zile. Rădăcinile plantelor vătămate prezintă rosături și chiar netezări ale ramificațiilor. Plantele tinere atacate se ofilesc, se veștejesc și se usucă. La plantele mai înaintate în vegetație, aceste simptome nu se observă, dar se remarcă o întârziere în creștere și o debilitate care se resimte asupra producției de semințe. La atacuri puternice, frunzele sunt complet distruse, rămânând numai nervurile principale.
Cărăbușul de stepă (Anoxia villlosa)
Plante atacate și mod de dăunare. Insectele adulte nu se hrănesc și ca atare nu produc daune. Larvele sunt polifage și se hrănesc cu organele subterane ale celor mai multe plante cultivate, preferând pe cele de porumb, rădăcinoase, tuberculifere și vița de vie.
Viermii cenușii. Sub această denumire populară sunt cunoscute omizile speciilor de noctuide, respectiv buha semănăturilor (Scotia/Agrotis segetum), buha porumbului (Scotia ipsilon), buha bumbacului sau omida capsulelor de bumbac (Helicoverpa armigera/Chloridea armigera/Chloridea obsoleta/Heliathis obsoleta/ Leucania obsoleta).
Buha semănăturilor (Scotia/Agrotis segetum) face parte din Ord. Lepidoptera, fam. Noctuidae.
Plante atacate și mod de dăunare. Acest dăunător este o specie polifagă și atacă: varza, conopida, rapița, tutunul, mazăre, floarea-soarelui și crizantemele. Larvele atacă tinerele plante după rasărire și până la înălțimea de 10-15 cm, constituind un pericol numai pentru culturile de floarea-soarelui care au fost semănate foarte târziu și care răsar la sfârșitul lunii mai. Plantele atacate pot fi retezate sub nivelul solului, fiind răsturnate pe sol sau se ofilesc treptat, deși își păstrează poziția verticală.
Omida fructificațiilor sau vermele capsulelor de bumbac (Helicoverpa armigera/Chloridea armigera/Chloridea obsoleta/Heliathis obsoleta/ Leucania obsoleta). Face parte din Ord. Lepidoptera, fam. Noctuidae. Acest dăunător este o specie polifagă, care atacă peste 120 de specii de plante spontane și cultivate (bumbac, tomate, vinete, ardei, porumb, floarea-soarelui, tutun). Omizile rod epiderma și parenchimul frunzelor, florile și consumă semințele. Bobocii atacați se înnegresc și cad, iar capsulele atacate se deschid numai parțial.
Defoliatorii plantelor fac parte din Ord. Lepidoptera, fam. Noctuidae. În această grupă de dăunători, se încadrează omizile unor fluturi din fam. Noctuidae , care provoacă distrugerea parțială sau totală a aparatului foliar.
Buha verzei (Mamestra brassicae) face parte din Ord. Lepidoptera, fam. Noctuidae.
Plante atacate și modul de dăunare. Acest dăunător este o specie polifagă, ce atacă plante din peste 35 familii botanice. Omizile atacă frunzele tulpinile, florile, calatidiile. La infestări puternice acest dăunător poate consuma frunzele în totalitate, astfel încât tulpinile rămân parțial sau total desfrunzite. Pagube maxime produc omizile generației a doua.
Molia florii-soarelui (Homoeosoma nebulella) face parte din Ord. Lepidoptera, fam. Phycitidae.
Plante atacate și mod de atac. În afară de floarea-soarelui, care este planta preferată, larvele mai atacă și alte compositae (Cirsium, Artemisia). Larvele atacă florile și semințele de pe capitulele de floarea-soarelui. În timpul înfloritului este consumat polenul, iar organele florale sunt roase pe diferite porțiuni ale capitulului, unde se observă un păienjeniș și excremete de omizi. După formarea semițelor, acestea prezintă rosături și perforațiuni. În cazul achenelor fără start carbonogen, larvele pătrund în interior, consumând miezul parțial sau în întregime.
Coropișnița (Gryllotalpa gryllotalpa) face parte din Ord. Orthoptera, fam. Gryllotalpidae. Acest dăunător retează rădăcinile florii-soarelui, în faza fenologică între răsărit și a treia pereche de frunze. Acest dăunător este o specie polifagă, care atacă cerealele, plantele tehnice și pepinierele. El preferă soluri ușoare, afânate și bogate în humus. (Fig 26)
Forfecarul (Lethrus apterus) face parte din Ord. Coleoptera, fam. Scarabaediae. Acest dăunător distruge vârfurile de creștere ale tinerelor plante și mai târziu frunzele florii-soarelui.
Cosașul (Tettigonia caudata) face parte din Ord. Orthoptera, fam. Tettigoniidae. Larvele de prima vârstă produc perforări ale frunzelor, iar cele de vârsta a doua și a treia mănâncă complet plăntuțele.
Datorită accesibilității și valorii nutritive ridicate ale semințelor sale, floarea-soarelui este deosebit de vulnerabilă la pagubele produse de păsări. În România, pagubele cele mai mari le pot produce vrabiile, vrabia de casă (Passer domesticus) și pasărea de munte (Passer montanus); cioara de semănătură (Corvus frugillegus). Pagubele produse de aceste păsări pot fi destul de mari în lunile august și septembrie, în perioada de maturitate fiziologică și tehnică a florii-soarelui.
Fig 23 Adult Melolontha melolontha
Fig 24 TANYMECUS DILATICOLLIS
Fig 25 Agriotes lineatus
Fig 26 Gryllotalpa gryllotalpa
4.9.4. Prevenirea și combaterea bolilor și dăunătorilor
În acțiunile de luptă integrată împotriva bolilor și dăunătorilor ce atacă floarea-soarelui se au în vedere măsurile: agrofitotehnice, genetice, biologice și chimice.
Sistemul de combatere integrată se bazează pe relațiile armonioase dintre toleranța și rezistența genetică, metode chimice, agrotehnice și biologice. Toleranța și rezistența genetică reprezintă mijlocul ideal de prevenire a atacului de boli, dar sursele de germoplasmă disponibile în această privință sunt limitate.
4.9.4.1. Măsurile agrofitotehnice sunt:
respectarea asolamentului și a rotației culturilor, astfel încat floarea-soarelui să revină pe același loc după cel puțin 6-7 ani. În cadrul rotației culturilor să se evite folosirea ca premergătoare pentru floarea–soarelui a fasolei, soiei și a rapiței, care au boli comune (Sclerotinia sclerotiorum);
efectuarea lucrărilor solului de bună calitate după cultura de floarea-soarelui; prin lucrările de discuire, se vor fragmenta resturile vegetale, după care, prin arătură se va asigura încorporarea acestora în sol; introducerea sub brazdă a resturilor vegetale, care găzduiesc diverși agenți patogeni contribuie la distrugerea acestora;
fertilizarea corectă asigură dezvoltarea riguroasă a plantelor; fertilizarea unilaterală cu azot sau excesul de azot duce la sensibilizarea plantelor față de atacul bolilor și dăunătorilor; fertilizarea cu fosfor și potasiu mărește rezistența la boli și dăunători; la floarea-soarelui, este necesar să se realizeze o fertilizare echilibrată ;
epoca de semănat are influență asupra atacului de boli la floarea-soarelui, în sensul că, semănată la timp (6-70C), ea se dezvoltă normal în primele faze de vegetație, iar când scleroții și sporii agenților patogeni devin activi (120C) plantele sunt deja viguroase;
sămânța folosită la semănat trebuie să fie obținută din loturi de hibridare cu plante sănătoase, să fie condiționată și tratată;
densitatea plantelor are o influență în apariția atacului diferitelor boli; la o densitate mare, plantele au tulpina subțire, firavă, sensibilă la boli și se menține un microclimat umed, propice dezvoltării patogenilor;
îmburuienarea culturi creează condiții propice atacului de agenți patogeni, atât prin menținerea microclimatului umed cât și prin faptul că unele buruieni constituie plante gazdă pentru diverși patogeni;
irigarea culturii într-o perioadă mai târzie, după înflorit, favorizează îmbolnăvirea plantelor;
recoltarea culturii de floarea-soarelui în epoca optimă, cu evitarea scuturării anumitor scleroți pe sol, contribuie la evitarea răspândirii patogenilor;
4.9.4.2. Combaterea chimică a bolilor și dăunătorilor florii-soarelui
Combaterea chimică a bolilor și dăunătorilor florii-soarelui se face cu insectofungicide și se fac tratamente la sămânță și în timpul perioadei de vegetație. Nu se vor aplica tratamente chimice în timpul înfloritului pentru a nu distruge albinele și polenizarea. În tabelul nr. 42 sunt prezentate fungicidele utilizate la tratarea semințelor de floarea-soarelui.
Tabel nr. 42. Fungicide utilizate la tratarea semințelor de floarea-soarelui.
În timpul vegetației, floarea-soarelui poate fi afectată de o serie de boli criptogamice care produc atât putrezirea tulpinilor și capitulelor (Sclerotinia sclerotiorum, Botrytis cinerea, Phomopsis/Diaporthe helianthi, Phoma macdonaldii sin. Phoma oleracea var. helianthi tuberosi, Sclerotium bataticola) precum și defolierea prematură care cauzează scăderi considerabile de producție (Septoria helianthi, Alternaria helianthi și Alternaria zinnae, Puccinia helianthi). În tabelul nr. 43 sunt prezentate fungicidele utilizate în timpul perioadei de vegetație.
Tabel nr. 43. Fungicide utilizate în timpul perioadei de vegetație.
Pentru prevenirea și combaterea dăunătorilor se efectuează tratamente la sămânță cu insecticide carbamice. În tabelul nr. 44 sunt prezentate insecticide utilizate pentru tratatrea semințelor de floarea-soarelui.
Tabel nr. 44. Insecticide utilizate pentru tratarea semințelor de floarea-soarelui.
În timpul perioadei de vegetație se pot aplica produsele:
ACTARA 25 WG (thiametoxam 25%) pentru combaterea gărgăriței frunzelor de porumb în doză de 100 g/ha (tratament de corecție în vegetație, la cel puțin o săptămână după răsărire)
SINOLINTOX 10 G (dimetoat 5% + gama HCH 5%) pentru combaterea viermilor sârmă în doză de 20 kg/ha
SINORATOX 35 CE (dimetoat) în doză de 3,5 l/ha
DECIS 2,5 EC (deltametrin) în doză de 0,25 l/ha
Pentru combaterea biologică a bolilor și dăunătorilor se folosește produsul TRICHOSEMIN 25 PTS (trichoderma viride) pentru aplicarea la sămânță în doză de 4 g/kg săm. singur sau asociat cu fungicide selective, obținându-se rezultate bune la atacul de Sclerotinia sclerotiorum, Botrytis cinerea și Fusarium spp.
Se mai folosesc biopreparate pe bază de tricoderma viride (granule) în protejarea culturii față de putregaiul alb. Se mai poate folosi hiperparazitul Coniothyrium minitans pentru protecția culturii față de putregaiul alb și cenușiu.
Produsele chimice folosite în combaterea bolilor și dăunătorilor pot fi aplicate la sămânță, prin stropiri în timpul vegetației sau pe sol sau prin incorporare în sol. Pentru aplicarea tratamentelor cu fungicide pe vegetație, se pot utiliza atât echipamente terestre de stropit, în cazul în care înălțimea plantelor de floarea-soarelui permite intrarea tractoarelor cât și mijloace aeriene (elicoptere și avioane). În cazul parazitului Diaporthe, care atacă inițial etajele inferioare ale plantei, se recomandă utilizarea mijloacelor terestre sau a elicopterelor.
Pentru prevenirea și combaterea atacului de păsări, se pot utiliza unele procedee agrotehnice combinate cu cele mecanice. Prin procedeele culturale se recomandă ca floarea-soarelui să fie semănată pe parcele cât mai mari posibil, iar lanurile să fie amplasate cât mai departe de ferme și păduri.
Semănatul trebuie să se facă în același timp cu câmpurile vecine de floarea-soarelui, deoarece lanurile care se coc mai devreme sau mai târziu sunt păgubite de păsări. Desicarea chimică pentru a grăbi recoltarea contribuie la reducerea pagubelor produse de păsări. Sperierea mecanică a păsărilor pentru a le îndepărta, se poate realiza cu aparate electronice de limitare a strigătelor speriate de păsări sau cu ajutorul diferitelor instrumente pirotehnice. Crearea cultivarelor rezistente la atacul de păsări reprezintă o metodă eficientă din punct de vedere economic și al protecției mediului, în cadrul unui sistem de luptă integrată.
4.9.4.3. Combaterea bolilor și dăunătorilor – în cadrul unității agricole SC PROTEVIT SA Cazasu
– combaterea bolilor si dăunătorilor s-a facut astfel: înainte de semănat, sămănța a fost tratată cu produsul APRON XL 350 ES (s.a. mefenoxam 350 g/l) în doză de 3,0 l/t sămânță;
– hibridul PR64A83 RM48 are rezistență totală la mană și lupoaie;
– nu au fost efectuate tratamente chimice împotriva bolilor și dăunătorilor, deoarece metodele preventive au menținut atacul sub pragul economic de dăunare
Irigarea
Floarea-soarelui are un consum de apă asemănător cu cel al porumbului, dar planta utilizează mai bine rezervele de apă din sol la desprimăvărare și precipitațiile căzute în timpul perioadei de vegetație. Floarea-soarelui realizează producții mari, când solul este bine aprovizionat cu apă, cu precădere în perioada de consum maxim. Această perioadă calendaristic, se întinde între a doua jumătate a lunii iunie și sfârșitul primei decade a lunii august și corespunde cu faza de formare a capitulelor și de umplere a semințelor. În condițiile din sudul României, cerințele florii-soarelui pentru apă sunt acoperite în proporție de 55-80% din rezerva de apă din sol existentă la semănat și din precipitațiile căzute în timpul perioadei de vegetație. Pentru obținerea producției maxime, 20-25% din necesarul de apă trebuie completat prin irigare (Sipoș și Pătineanu, 1974, citați de A.V. Vrânceanu, 2000).
Regimul de irigare a florii-soarelui se caracterizează prin:
păstrarea, mai ales în perioada de consum maxim pe adâncimea de umezire a solului, a unui plafon minim de peste 50% din IUA
în anii secetoși, prima udare se aplică înainte de formarea capitulelor, iar în anii normali înainte de înflorit, restul udărilor eșalonându-se pe perioada de apariție a capitulelor până la umplerea semințelor
Faza de sensibilitate maximă la secetă are loc într-un interval de 40 de zile ce corespunde creșterii plantelor și înflorirea calatidiului, din stadiul de buton floral de 3 cm la stadiul de sfârșit de înflorire. Pentru o producție de 3.500 kg/ha, nevoile plantei sunt de 420 mm apă în medie. Până la înflorire, un disponibil de apă de 160 mm în sol și precipitații este suficient pentru a obține un indice foliar cuprins între 2,5 și 3. În faza de maturitate, trebuie urmărit să fie menținut un foliaj în activitate cât mai îndelungat, pentru care s-a calculat un necesar de 150-220 mm apă disponibilă (apă din sol + ploi + irigare).
Perioada în care apa de irigare determină sporuri de producție este formarea calatidiului, înflorirea și umplerea semințelor. Apa accesibilă plantelor (IUA) este cuprinsă între coeficientul de ofilire (Co) și capacitatea de câmp pentru apă (Cc).
Plantele de floarea-soarelui găsesc condiții optime când umiditatea din sol este apropiată de capacitatea de câmp pentru apă.
În condițiile din sudul României, floarea-soarelui are un consum total de apă în cultură irigată de 5.000-5.500 m3/ha. Consumul zilnic crește treptat, atinge valoare maximă de 62 m3/ha în luna iunie, se menține ridicat și în luna iulie, apoi scade sub 40 m3/ha în faza de umplere a semințelor (Șipoși & Păltineanu, 1975, citați de A.V Vrânceanu, 2000).
Dinamica consumului de apă la floarea-soarelui zilnic și total pe faze de vegetație, a fost studiată de Păltineanu (1979) la ICCPT Fundulea, în perioad 1962-1978. (Păltineanu, 1979, citat de A.V Vrânceanu, 2000).
Tabel nr. 45. Consumul de apă la floarea-soarelui pe faze de vegetație
Evapotranspirația zilnică crește de la semănat până la umplerea semințelor, după care scade mai mult de jumătate, iar evapotranspirația pe faze de vegetație prezintă o oarecare constanță în perioada de formare a semințelor și maturitate fiziologică, datorită duratei variabile a fazei respective. În condițiile de stepă, producția de floarea-soarelui se corelează cu precipitațiile din sezonul rece.
O aprovizionare bună a solului influențează și procentul de ulei.(tabel nr 46)
Tabel nr. 46. Influența umidității solului asupra conținutului de ulei în miezul fructelor de floarea-soarelui.
În tabelul nr. 47 este prezentat consumul mediu zilnic lunar și necesarul mediu de apă de irigație la floarea-soarelui în județul Brăila (SCDA Brăila).
Tabel nr. 47. Consumul mediu zilnic lunar și necesarul mediu de apă de irigație la floarea-soarelui în județul Brăila
Norma de irigație variază în funcție de condițiile pedoclimatice astfel:
1.800-2.700 m3/ha în zone secetoase;
1.200-2.000 m3/ha în silvostepă;
600-1.200 m3/ha în zona pădurilor de câmpie
Norma de udare depinde de: grosimea stratului de umezire, însușirile fizice și hidrofizice ale solului, umiditatea solului în momentul aplicării udării, randamentul de aplicare a apei, precum și metoda de udare.
La cultura florii-soarelui este foarte eficientă și norma de udare-aprovizionare, calculându-se pe baza proviziei momentane, suma precipitațiilor medii multianuale din perioada de înmagazianre și coeficientul de înmagazinare al apei din precipitațiile de iarnă (0,9 în stepă și 0,4 în zona pădurilor de câmpie).
Irigarea în cursul perioadei de vegetație este controlată în perioada critică pentru apă a florii-soarelui, care începe cu 20 de zile înainte de înflorire și se termină după 20 de zile de la începutul formării semințelor.
În această perioadă se aplică 1-3 udări, asigurându-se umezirea solului până la capacitatea de câmp pe adâncimea stratului activ al sistemului radicular (0,75-1,0 m).
În tabelul nr. 48 este prezentată schema regimului de irigare la florea-soarelui (V. Ionescu-Sisești, 1972, citat de A.V. Vrânceanu, 2000).
Tabel nr. 48. Schema regimului de irigare la florea-soarelui
Se va evita aplicarea udărilor atât înainte de apariția butonului floral, deoarece provoacă o creștere luxurintă cât și pe perioada înfloritului, deoarece împiedică zborul polenizatorilor și favorizează atacul de Sclerotinia.
Tehnicile de irigare folosite la floarea-soarelui sunt irigarea pe brazde și irigarea prin aspersiune. Cea mai răspândită metodă este irigarea prin aspersiune. În cazul irigării pe brazde, deschiderea brazdelor trebuie făcută înainte ca înălțimea culturii să depășească 70-80 cm.
Semănatul se efectuează la 80 cm între rânduri și brazdele se deschid pe fiecare rând sau la 2 rânduri.
Norma de udare la irigarea pe brazdă este de 1.000-1.200 m3/ha la prima udare, 800-1.000 m3/ha la următoarele udări.
La irigarea prin aspersiune, trebuie să se asigure o distribuire uniformă a apei la suprafața solului și o corelare a intensității ploii cu viteza de infiltrație a apei în sol. Intensitatea ploii de irigație este dependentă de viteza de infiltrație a apei în sol, de panta terenului și de faza de vegetație a plantei.
La irigarea prin aspersiune se vor efectua 2-3 udări cu norma de udare (400-800 m3/ha) la un timp de revenire de 7-14 zile în funcție de textura solului.
Irigarea – în cadrul unității agricole SC PROTEVIT SA Cazasu
– necesarul de apă a culturii a fost asigurat în mod natural, datorită regimului climatic.
Polenizarea suplimentară
Floarea-soarelui are o polenizare entomofilă. Pentru sporirea producției de semințe, este necesară polenizarea suplimentară a florilor. Se recomandă instalarea a cel puțin două familii de albine pentru fiecare hectar cultivat cu floarea-soarelui, albinele aducându-se în preajma înfloritului, cât mai aproape de parcela cu floarea-soarelui.
Prin polenizarea suplimentară se reduce la minim numărul de seimnțe seci și în același timp, se realizează o cantitate însemnată de miere de bună calitate (20-30 kg/ha). Prin polenizare, se realizează sporuri de producție de 300-600 kg/ha.
Recoltarea
Lucrarea de recoltare a florii-soarelui prezintă o importanță deosebită în reducerea pierderilor de semințe și asigurarea calității uleiului. La floarea-soarelui, este foarte important să se stabilească corect momentul recoltării, de aceasta depinzând treieratul corespunzător și păstrarea semințelor fără dificultăți. O dezvoltare uniformă a culturii și o coacere cât mai omogenă sunt condiții importante pentru recoltare cu pierderi minime. Perioada de recoltare la floarea-soarelui este între ultima decadă a lunii august și mijlocul lunii septembrie. La floarea-soarelui, trebuie urmărit cu atenție ajungerea la maturitate a culturii prin controale periodice în lan. Începutul fazei de maturare este marcat de momentul când încetează procesul de acumulare a substanței uscate în semințe, având loc atunci când umiditatea semințelor ajunge la 38-40%. Maturitatea poate fi considerată atunci când 80-85% din calatidii au culoare brună și brună gălbuie, iar umiditatea din semințe a scăzut la 14-15%.
Lucrarea de recoltare trebuie încheiată în 6-8 zile, înainte ca umiditatea din semințe să scadă sub 10-11%, când piederile cresc foarte mult (200-300 kg/ha). La recoltarea mai devreme, semințele au o umiditate prea ridicată, în masa de semințe ajung resturi de capitule și tulpini cu conținut și mai mare de umiditate, situație are impune măsuri de uscare pentru a preveni încingerea și mucegăirea semințelor. Prin întârzierea recoltării, când umiditatea semințelor scade sub 10-11% se produc pierderi mari prin: scuturarea semințelor, frângerea și căderea plantelor, instalarea diferitelor boli sau atacul produs de păsări.
Recoltarea florii soarelui se poate face manual sau mecanizat.
Recoltarea manuală se realizează în două faze și începe când frunzele s-au uscat, apitulel s-au îngălbenit pe partea inferioară, iar măduva din capitule a început să se usuce. Se taie capitulele cu secera și se pun la uscat pe pământ sau pe așternututi de tulpini. Când umiditatea în semințe a scăzut la 10-11% se treieră. Lucrarea de treierat se poate efectua cu batoza sau combina.
Recoltarea mecanizată se face cu combina pentru cereale (C12) prevăzută cu echipament special pentru recoltarea florii-soarelui și reglată corespunzător.(Fig 27) Pentru grăbirea coacerii se pot face defolierea chimică sau desicarea florii soarelui. Pentru a grăbi maturarea culturii, când umiditatea în semințe a ajuns la 38-40% se folosește produsul Reglone 20 LS (desicant) în doză de 3-10 l/ha, care grăbește coacerea cu 10-12 zile, făcând din floarea-soarelui o bună premergătoare pentru cerealele de toamnă și umiditatea semințelor scade la 15-17%. Durat recoltării este de 6-8 zile.
Combinele folosite la recoltarea florii-soarelui trebuie să fie prevăzute cu echipament corespunzător (RIFS) și să fie reglate corespunzător pentru a realiza următorii indici de calitate: puritatea semințelor (minim 97%); pierderi de semințe (maxim 2,5%): semințe sparte (sub 5%).
Pregătirea combinei constă în montarea RIFS-ului și fixarea unei mantale pe contrabătător pentru a evita spargerea semințelor, înlocuirea șinelor postbătătorului și montarea sitelor corespunzătoare.
Viteza de lucru a combinei trebuie să fie cuprinsă între 3-5 km/h.
Înălțimea de tăiere se reglează la 50-90 cm sub capitule, când plantele sunt verticale și normale. Când plantele sunt culcate în procent mai mare de 15%, înălțimea de tăiere se reduce la 20-30 cm. Distanța între secții va fi egală cu distanța între rânduri (±2 cm). Distanța între bătător și contrabătător se reglează la 25-30 cm la intrare și 12-18 mm ieșire. Turația bătătorului se reglează la 400-600 rot/min. Turația ventilatorului se reglează astfel încât să nu ajungă semințe în pleavă, iar curentul de aer va fi dirijat spre fața combinei. La curățirea I se vor folosi sitele cu orificiile de 12-16 mm, iar la curățirea a II-a site cu orificii evazate de 14-20 mm în partea superioară și de 2-3 mm în partea inferioară. Sitele cu lamele reglabile se deschid ¾. Ventilatorul se regleaază astfel încât pierderile de semințe să fie sub 0,5%.
Condiționarea este obligatorie datorită prezenței impurităților și a resturilor vegetale. Curățirea și uscarea au drept scop prevenirea proceselor fiziologice. Acestea se fac înainte de depozitare și apoi sunt transportate la baza de recepție și baza de ulei. Curățirea și uscarea semințelor este mai economic să se efectueaze direct în câmp sau în fermă pe platforme, întinse la soare și lopătate. Pe timpul nopții sămânța se strînge în grămezi și se acoperă cu prelate.
În locurile de depozitare, spațiile respective trebuie să fie prevăzute cu canale și ventilatoare pentru a asigura aerarea activă. În timpul păstrării semințelor, pentru a nu apare fenomene de depreciere, se efectuează control periodic asupra temperaturii, umidității și stării fitosanitare a semințelor.
4.10.1 Recoltarea – în cadrul unității agricole SC PROTEVIT SA Cazasu
– lucrarea de recoltare s-a efectuat în perioada 30 august – 5 septembrie 2005 cu combina CLASS prevăzută cu echipament special de floare.
– recoltarea s-a efectuat direct în lan, când plantele de floarea – soarelui au ajuns la maturitatea deplină și capitulele era de culoare brună.
– lanul de floarea-soarelui a prezentat o coacere uniformă.
– umiditatea de recoltare a fost de 10%.
– s-au efectuat următoarele reglaje la combina Class + echipamentul special de floarea-soarelui:
turația bătătorului s-a reglat la 500 rot/min;
distanța între bătător și contrabătător a fost de 25 mm la intrare și 20 mm la ieșire;
înălțimea de tăiere s-a reglat la 90 cm sub capitule;
turația ventilatorului a fost reglată astfel încât să asigure o bună puritate a semințelor;
reglarea rabatorului;
reglarea batozei;
viteza de deplasare a curelelor a fost egală cu viteza de deplasare a combinei;
sitele au fost reglate în funcție de mărimea semințelor pentru a realiza maximum de puritate cu minim de pierdere: site la curățirea I (deschiderea sitei cu lamele 3/4), site la curățirea a II-a (sita superioară a avut curățirea a II-a site cu orificii evazate de 16 mm în partea superioară și de 3 mm în partea inferioară);
viteza de lucru a combinei a fost de 4-5 km/h;
Capitolul 5. Rezultatele tehnologiei agricole la SC PROTEVIT SA Cazasu
Producții
Prin cultivarea florii soarelui in ferma PROTEVIT s-au obtinut urmatoarele rezultate (Graficul 9):
– potențialul productiv al hibridului PR64A83 RM48 este de peste 3.800 kg/ha.
– producția programată a fost de 3.000 kg/ha;
– producția total programată pe cele 44 ha a fost de 132 tone:
– producția medie realizată în anul 2005 la floarea-soarelui la hibridul PR64A83 RM48 a fost de 2.500 kg/ha;
– producția total realizată pe cele 44 de ha a fost de 110 tone.
Graficul 9
Elemente de productivitate au fost următoarele:
MMB = 60 g
număr de semințe într-un calatidiu = 1.035
greutatea semințelor într-un calatidiu = 45g
număr de semințe într-un gram = 14
număr de semințe germinabile la semănat = 6,5/m2
număr de plante răsărite recoltabile = 5,5/m2
Producția evaluată s-a calculat după formulele:
Producția evaluată (kg/ha)=
Producția evaluată (kg/ha)=
Producția evaluată (kg/ha)=
Producția evaluată (kg/ha)=
– datorită condițiilor climatice deosebite din anul agricol studiat, producția obținută a fost mai mica decât cea programată
5.2.Valorificarea recoltei
Producția obținută de floarea-soarelui a avut ca destinație fabrica de ulei SC Prutul SA Galați.
5.3.Planul de gradare a recoltei
Tabel nr. 49. Planul de gradare la floarea-soarelui.
5.4 Eficiența economică
Tabel nr 50. Cheltuieli cu lucrări mecanice la cultura floarea-soarelui.
Tabel. 51. Cheltuieli cu lucrări manuale, materii și materiale la cultura floarea-soarelui.
TOTAL CHELTUIELI DIRECTE = 11.090.000 lei
MECANICE = 6.870.000 lei
MANUALE = 470.000 lei
MATERII
ȘI MATERIALE = 3.750.000 lei
CHELTUIELI
CU SALARII = 10.000.000 lei
TOTAL CHELTUIELI / (ha) = 21.090.000 lei
SUPRAFAȚA CULTIVATĂ = 44 ha
PRODUCȚIA MEDIE = 2.500 kg/ha
PREȚ VALORIFICARE = 8.000 lei/kg
VENITURI / (ha) = 20.000.000
PROFIT / (ha) = VENITURI – CHELTUIELI
PROFIT / (ha) = 20.000.000 – 21.090.000 = – 1.090.000 lei
CHELTUIELI TOTALE = 927.960.000 lei
VENITURI TOTALE = 880.000.000 lei
PROFIT TOTAL = – 47.960.000 lei
Din punct de vedere al eficienței economice, nu au fost acoperite cheltuielile de producție la cultura floarea – soarelui.
Capitolul 6. CONCLUZII
1. Anul 2005 a fost un an mai ploios, care arată un plus față de media multi anuală, respectiv 175 mm (conform graficului). Rezerva inițială de umiditate din precipitații în perioada 01.X – 31.III arată un plus față de media multianuală de 27,6 mm
2. Temperatura media multianuală pe total an agricol a fost mai caldă (11,3oC) față de media multianuală (10,9oC). Analizând perioada de vegetație (01.IV – 30.IX) se constată ca temperatura medie diurnă în aer (18,3oC) este mai mică decât media multianuală (18,6oC) (conform graficului). Anul 2005 a fost mai răcoros din punct de vedere al temperaturii medii diurne. În perioada de vegetație s-au înregistrat temperaturi minime absolute mai scăzute. Temperatura maximă absolută s-a caracterizat prin temperaturi ridicate.(conform graficului)
3. La cultura floarea – soarelui, orzul de toamnă a fost o foarte bună plantă premergătoare, deoarece: a eliberat terenul devreme, a permis efectuarea arăturii încă din vară, ce a determinat acumularea rezervei de apa în sol și descompunearea resturilor vegetale.
4. În primăvară a rezultat un pat germinativ de calitate prin două treceri: prima cu grapa cu discuri și a doua cu combinatorul. O dată cu pregătirea patului germinativ, s-au încorporat îngrășămintele minerale aplicate și erbicidul HARNESS. Calitatea pregătirii patului germinativ a determinat și o bună calitate a lucrării de semănat.
5. Lucrarea de semănat s-a efectuat la epoca optimă. Sămânța destinată semănatului a aparținut unui hibrid zonat, cu valoare culturală mare, care a fost tratată cu produsul APRON 350 ES XL în doză de 3,0 litri / t sămânță. Luna aprilie a fost o lună bogată în precipitații, ce a determinat o rasărire uniformă a culturii. Datorită regimului de precipitații, s-au folosit la semănat densități mari de cultură (65.000 b. g. / ha). Adâncimea de semănat a fost de 4 cm, deoarece s-a asigurat o umiditate corespunzătoare germinării semințelor.
6. Pe parcursul perioadei de vegetație, datorită umidității ridicate au fost probleme privind combaterea buruienilor. Combaterea buruienilor s-a efectuat prin aplicarea preemergentă a erbicidului GLIFOSAT 360. Pe parcursul perioadei de vegetație, s-a aplicat pentru combaterea speciei Sorghum halepense din rizomi produsul LEOPARD 5 EC. Acest erbicid s-a aplicat când plantele de costrei au avut înălțimea de 15 – 20 cm , apoi după aplicarea acestuia o perioadă de 10 – 14 zile nu s-au efectuat prașile mecanice și manuale pentru a nu întrerupe translocarea substanței active în rizomi. Alături de combaterea chimică, s-au efectuat și două prașile mecanice.
7. Hibridul folosit se caracterizează printr-o rezistență totală la mană și lupoaie. În timpul perioadei de vegetație, nu s-au efectuat tratamente chimice pentru combaterea bolilor și dăunătorilor. Alături de rezistența hibridului, măsurile agrofitotehnice au avut eficiență în prevenirea apariției atacului de boli și dăunători.
8. Lucrarea de irigare nu s-a efectuat, datorită rezervei de apă acumulate in sol din precipitații.
9. În luna VII nivelul precipitațiilor față de media multianuală a înregistrat un plus de 69,4 mm, ce a influențat procesul de polenizare și fecundare, rezultând un procent mare de semințe seci în calatidiu. În fenofaza de formare și umplere a semințelor, s-a înregistrat un deficit de precipitații de minus 15,8 mm față de media multianuală, ce a influențat mărimea capitulului și numărul de semințe în capitul.
10. La recoltare, lanul a prezentat o coacere unifomă. Umiditatea de recoltare a fost mică (10%).
11. Producția medie obținută a fost de 2.500 kg /ha, care a fost sub producția medie programată (3.000 kg / ha). Factorii care au contribuit la diminuarea producției au fost: condițiile climatice (precipitații, temperatură), gradul de îmburuienare.
12. Pentru realizarea producției medii de 2.500 kg / ha, cheltuielile de producție au fost de 21.090.000 lei, iar venitul a fost de 20.000.000 lei. Producția a fost valorificată la un preț de 8.000 lei /kg. Cultura florii – soarelui în anul 2004 – 2005 nu a fost rentabilă datorită condițiilor climatice deosebite care au influențat producția din punct de vedere calitativ si cantitativ.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Caracterizarea Conditiilor Naturale (ID: 168326)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.