Muntii Hasmas

CUPRINS

CAPITOLUL I

1.1 Introducere

1.2 Așezare și limite

1.3 Date istorice sau cercetari geografice

1.3.1 Masivul Hașmașul Mare

1.3.2 Orașul Balan

1.3.2.1 Atestãrile documentare

1.3.2.2 Parohia Ortodoxã Bãlan

1.3.2.3 Comunitatea romano-catolicã din orasul Bãlan

1.3.3 Lacul Roșu

1.3.4 Cheile Bicazului

CAPITOLUL II Potențial natural

2.1 Potențialul geologic și morfologic

2.1.1 Relieful

2.1.2 Geologia și morfologia

2.2 Clima

2.2.1 Nebulozitatea

2.2.2 Precipitați

2.2.3 Vântul

2.3 Hidrologia

2.4 Potențialul bio-geografic

2.4.1 Vegetația

2.4.1.1 Etajul boreal

2.4.1.2 Etajul subalpin

2.4.1.3 Etajul alpin

2.4.2 Fauna

2.5 Rezervațile naturale

CAPITOLUL III

3.1 Potențial turistic antropic

3.1.1 Balan

3.1.2 Lacul Roșu

3.1.3 Cheile Bicazului

3.2 Resurse de natura etnografică

3.2.1 Română

3.2.2 Secuiască

CAPITOLUL IV Planificarea turistică a masivului Hășmașul Mare

4.1 Infrastructură

4.2 Circulația turistică

4.3 Tipuri și forme de turism

4.3.1 Drumeți

4.3.2 Sporturi de iarnă

4.3.3 Ciclism alpin

4.3.4 Alpinism

4.3.5 Zbor cu parapanta

4.3.6 Competitii sportive de tractiune si sprint cu atelaje canine

CAPITOLUL I

Intoducerea

Muntii Hasmas se numara printre unitatile montane cele mai frumoase din Carpatii Orientali. Ei isi motiveaza renumele prin varietatea, complexitatea reliefului si structurii geologice. Creasta principala si unele ramificatii abunda in fenomene carstice, iar piscurile Tarcau, Virful Ascutit, Piatra Singuratica, Hasmasul Mare (1793 m), Hasmasul Negru, Suhardul incununeaza cu dantele albe faldurile padurilor de fag si de molid. La aceasta zona privilegiata de natura se adauga valea si cheile Bicazului precum si Lacul Rosu, obiective turistice importante, care intregesc ansamblul pitoresc al muntilor. Casa a apelor bogate, Hasmasul sta la izvoarele marilor riuri Olt, Bicaz, Putna, Bistricioara. Atit creasta principala (cca. 35 km) cat si vaile principale si secundare sunt strabatute de poteci, unele marcate. Orasul Balan, Statiunea Lacul Rosu sunt centre de indrumare a drumetiei locale.

Așezarea și limitele

In Carpații Moldo-Transilvani, însemnată subdiviziune a Carpaților Orientali, Masivul Hășmaș ocupă o poziție centrală. Prin multiplele lui valori peisagistice, care culminează cu impresionantele chei ale Bicazului, el alcătuiește una din cele mai remarcabile regiuni turistice din munții noștri și, totodată, o zonă de interes tehnic-alpin de prim ordin, constituită în principal din marii pereți care formează cheile sus amintite.

Către nord, Hășmașul se învecinează cu masivul Budacului, de care este despărțit prin rîul Bistricioara, ale cărui ape scaldă ambele masive, de la confluența sa cu Putna pînă la gura pîrîului Pintic.

La est, limita Munților Hășmaș este mai lungă și se desfășoară tot pe cursuri de ape. Din valea Bistricioarei, către sud-est, pîrîul Pintic formează pe întregul său parcurs limita dintre Hășmaș și Ceahlău, limită care, trecînd apoi peste șaua Tabla, se continuă către sud, în lungul văii Bistra, pînă la confluența sa cu pîrîul Capra (Jidanului); de aici înainte, limita masivului o formează firul acestei ultime văi, pînă la vărsarea sa în Bicaz. În continuare, spre sud, pînă la confluența văii Iavardi cu Valea Rece, Hășmașul se învecinează la est cu Munții Tarcău de care este despărțit prin pîraiele Dămuc și Fagului. Pe acest parcurs, linia despărțitoare urcă de la 580 m alt. pe rîul Bicaz la 610 m la Gura Dămucului și la 1 300 m pe cumpăna de ape dintre Dămuc și Valea Rece.

Limita sudică a Hășmașului este determinată de valea Iavardi (în totalitatea ei), iar de la obîrșia acesteia către vest de cumpăna muntelui Săcădat, prelungită cu albia văii Nașcalat Patac – cursul inferior – pînă la vărsarea sa în Olt.

In sfîrșit, la vest, vecinii Hășmașului sînt Munții Giurgeu cu cele două grupe întinse și de înălțimi medii, constituite din munții Voșlobenilor și cei ai Ditrăului. De cei dintîi sînt despărțiți, în porțiunea superioară, de obîrșia văii Oltului, pînă la confluența cu pîrîul Nașcalat, iar de Munții Ditrăului prîntr-o linie care, depășind trecătoarea Oltului, străbate văile Modoroș, Belchia și Gheorghe Mic pînă în șaua Deșelatului. Din acest punct Putna Întunecoasă delimitează masivul de la izvoare pînă la vărsarea ei în Bistricioara. (Fig. 1)

Fig. 1 Așezare și limitele in cadrul țari

Date istorice sau cercetari geografice

1.3.1 Masivul Hașmașul Mare

Masivul Hășmaș, denumit uneori și Hăghimaș, și-a luat numele de la cel mai înalt vîrf al său, dar care în hărțile oficiale figurează sub numele de Hăghimașul Mare (1 792 m alt.), nume păstrat pentru vîrf și de noi. Vechea denumire a masivului, cunoscută și astăzi de mulți localnici, este Curmătura. În lucrările de specialitate, editate în 1962, atît masivul, cît și vîrful său cel mal înalt sînt numite Hăghimaș, numele de Curmătura fiind atribuit numai culmii principale. Manualele școlare îi păstrează denumirea mai veche de Hășmaș.

1.3.2 Orașul Balan

Orasul Bãlan este situat în perimetrul Nord-Estic al judetului Harghita, adicã în zona centralã a Carpatilor Orientali, la poalele Hasmasului Mare, la altitudinea nordicã de 46,30 grade si longitudine esticã de 25,44 grade aflã în imediata vecinãtate a comunei Sândominic, având acces la drumul national nr. 12 (Miercurea Ciuc – Gheorgheni). Miercurea Ciuc se aflã la 42 km, Gheorgheni se aflã la 19 km, (drumul inaccesibil circulatiei publice, oferã un traseu turistic de exceptie, drumetiile putând fi fãcute cu sãnii trase de câini).

1.3.2.1 Atestãrile documentare

Despre aceastã zonã provin încã din secolul XIV, dupã cum dovedesc registrele comunei Sândominic, iar mineritul în regiune începe din sec. XVII, cu domnia lui Apaffy Mihaly (1661-1690).

Spre sfârsitul secolului al XVIII-lea, zãcãmintele cuprifere de aici au devenit unele dintre importantele surse de metal ale monarhiei Austro-Ungare. Bãlanul se desparte în 1825 de Sândominic si devine o colonie minierã de sine stãtãtoare (cu conducere localã proprie). În 1894 localitatea, din punct de vedere administrativ a fost retrocedatã comunei Sândominic si aceastã situatie s-a mentinut pânã în anul 1968, când, la o populatie de 15 mii de locuitori, localitatea a fost declaratã oras.

1.3.2.2 Parohia Ortodoxã Bãlan

Credinciosii români din Bãlan au apartinut, pânã în toamna anului 1972, bisericilor ortodoxe din Izvorul Muresului si Voslobeni. Din acel an, Episcopia Ortodoxã de Alba Iulia trimite în Bãlan pe inimosul ieromonah Serafim Mãciucã, vrâncean de origine. Se înfiinteazã, astfel, prima parohie ortodoxã, cu ajutorul Mitropoliei Ortodoxe a Sibiului. Pãrintele Serafim a construit la început o capelã de lemn, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", iar în 1976 a obtinut autorizatia de construire a unei biserici. La ridicarea ei, Patriarhul Justinian a contribuit cu suma de 90.000 lei.

În noiembrie 1978, biserica, având hramul "Sfintii Ierarhi Ilie Iorest si Sava Brancovici" si "Intrarea în bisericã a Maicii Domnului", a fost terminatã.

1.3.2.3 Comunitatea romano-catolicã din orasul Bãlan

Comunitatea din Bãlan odatã cu începerea exploatãrii zãcãmintelor de cupru la începutul secolului XIX, înfiinteazã parohia romano-catolicã proprie.

Din documentele "Scrisori Obligatorii" (Kotelezo Levelek) datate în anii 1826-1833, reiese cã comunitatea din Bãlan are bisericã, parohie scoalã si preot al comunitãtii, acestea fiind patronate de societatea minierã.

În anul 1827 în locul bisericii actuale se afla o capelã din lemn, în anul 1864 societatea minierã initiazã si începe construirea bisericii actuale, care este sfintitã de episcopul de Alba-Iulia, Fogarasi Mihaly, în anul 1869 astfel aceasta primind Hramul Nepomuki Szent Janos ocrotitor al bisericii.

Din documentatia scrisã si stampila aflatã în arhiva bisericii, reiese cã în anul 1943 existã o asociere a tinerilor catolici agrari (Katolikus Agrar Ifjusagi Legenyegylet) din Bãlan, totodatã o stampilã aflatã în arhiva bisericii atestã cã în anul 1943 în Bãlan exista o scoalã elementarã catolicã.
De la sfârsitul secolului XIX pânã în anul 1896, orasul dispunea de o parohie si paroh al comunitãtii, de la aceastã datã pentru circa 70 de ani comunitatea catolicã din Bãlan fiind pãstoritã de parohia din Sândominic.

1.3.3 Lacu Rosu

Lacul Rosu s-a format relativ recent, intr-o zi din luna iulie 1837. Atunci, dupa o serie de furtuni si ploi torentiale, din Muntele Ucigasu s-a desprins o bucata si a blocat pârâul Licas, pârâul Oii si paraul Rosu.

Abia in 1857, trei turisti din Gheorgheni au poposit pe malurile sale, uimiti si fermecati de frumusetea salbatica a privelis tei montane si a lacului. Au povestit tuturor ca au descoperit un colt din paradis. De atunci, atrasi de frumusetea naturala a lacului, de bogatia faunei, florei, numerosi turisti au strabatut potecile acestei regiuni.

In 1910 a inceput construirea drumului din Gheorgheni pâna la Lacu Rosu, realizat pâna in locul numit „Gâtul Iadului“, si numai in 1937 s-a terminat drumul care leaga Transilvania de Moldova.

1.3.4 Cheile Bicazului

În aval de Lacu Rosu incep Cheile Bicazului, chei in Carpatii Orientali, pe valea raului Bicaz, care fac legatura intre Transilvania si Moldova. Are o lungime de 8 km de la Lacu Rosu pana la satul Bicazul Ardelean. Peretii de calcar ai Cheilor Bicazului sunt un rezultat al fierestruirii lor de catre apele repezi ale Bicazului. (fig.2)

CAPITOLUL II POTENȚIALUL NATURAL

2.1 Potențial geoloic si morfologic

2.1.1 Relieful

Masivul Hășmaș este constituit, în principal, din două mari culmi, și anume: Culmea Curmătura și Culmea Tulgheș – Valea Rece, aceasta din urmă fiind întreruptă în zona sa centrală de defileul adînc al rîulul Bicaz. Culmea Curmătura formează rama vestică a masivului și poate fi împărțită turistic în două porțiuni: prima, cuprinsă între vîrful Hăghieș și pasul Pîngărați, iar cea de a doua, între această șa și limita sudică a masivului, Muntele Săcădat.

Versantul vestic al primei porțiuni coboară către firele de obîrșie ale văilor Putna și Belchia; spre est, Culmea Curmăturii lasă o serie de ramificații, care alcătuiesc în ansamblu partea nordică a cununii de munți din jurul stațiunii Lacu Roșu și sînt constituite din Muntele Lapoșul, între pîrîul Șugău (nord) și pîrîul Lapoș (sud); muntele Cupaș, între pîrîul Lapoș (nord) și pîrîul Cupaș; Muntele Suhard, care se desprinde din punctul culminant (vîrful Licaș – 1 675 m) al părții de nord a Culmii Curmătura, între pîrîul Cupaș (nord) și pîrîul Licaș (sud) și care lasă în zona inferioară două ramuri între care curge pîrîul Suhard; Muntele Dănțurașul între pîrîul Licaș (nord) și pîrîul Dănțurașul (sud), una dintre ramificațiile acestui munte coborînd spre sud-est, către punctul de confluență a pîraielor ce alimentează dinspre sud Lacul Roșu și Muntele Ciutacul între pîrîul Dănțurașul (nord) și Piatra Roșie (sud).

A doua porțiune a Culmii Curmătura se înalță spre sud, între valea de obîrșie a Oltului la vest și pîrîul Bicăjel la est. Ea se desfășoară începînd din pasul Pîngărați, trecînd spre sud prin vîrfurile Calul, Ciofronca, Telecul Mare și culminează cu vîrful Hăghimașul Mare (1 792 m), punct dominant al masivulul. Din acest vîrf culmea se continuă în direcția inițială spre vîrful Fratele, coborînd în Stîna Curmătura, șa adîncă în cuprinsul căreia se înalță și Piatra Singuratică, martor de eroziune, format dîntr-un mănunchi stîncos de o deosebită frumusețe sculpturală.

De-a lungul celei de a doua porțiuni a Culmii Curmătura, mai precis din șaua Secu – Ciofronca, se desprind spre nord-est și nord o serie de ramificații, dintre care cea mai importantă, din punct de vedere turistic, este Culmea Hăghimașul Negru – Ucigașul, puternică zonă calcaroasă, delimitată la est de pîrîul Bicăjel, iar la vest de Pîrîul Oii și rîul Bicaz. Din vîrful Ucigașului această culme se continuă spre nord, formînd, cu versantul vestic, peretele din dreapta al Cheilor Bicazului. Incepînd din șaua Secu – Roșu (Varașcău)ratele, coborînd în Stîna Curmătura, șa adîncă în cuprinsul căreia se înalță și Piatra Singuratică, martor de eroziune, format dîntr-un mănunchi stîncos de o deosebită frumusețe sculpturală.

De-a lungul celei de a doua porțiuni a Culmii Curmătura, mai precis din șaua Secu – Ciofronca, se desprind spre nord-est și nord o serie de ramificații, dintre care cea mai importantă, din punct de vedere turistic, este Culmea Hăghimașul Negru – Ucigașul, puternică zonă calcaroasă, delimitată la est de pîrîul Bicăjel, iar la vest de Pîrîul Oii și rîul Bicaz. Din vîrful Ucigașului această culme se continuă spre nord, formînd, cu versantul vestic, peretele din dreapta al Cheilor Bicazului. Incepînd din șaua Secu – Roșu (Varașcău), culmea despre care vorbim este orientată ușor către nord-est, formînd două sectoare delimitate de Șaua lui Țifrea (960 m alt.) și punctate de cîte a culminație: Surducul (1 256 m) în prima porțiune și Piatra Poienii (1 128m) în a doua. Deasupra confluenței Bicazului cu Bicăjelul, culmea se întrerupe, lăsînd către albia pîraielor amintite un perete vertical, parțial acoperit cu vegetație.

Spre deosebire de Culmea Curmătura, a cărei linie de cumpănă, exceptînd ușoara denivelare a șeii Pîngăraților, se desfășoară neîntrerupt de la nord la sud, Culmea Tulgheș-Valea Rece este fragmentată adînc în zona centrală de spintecătura Cheilor Bicazului. Porțiunea sudică a acestei culmi, denumită culmea Dămuc, se desfășoară între vîrful Iavardi (sud) și vîrful Ciuha sau Surduc (nord), (pe hărți drept Piatra Luciului). Ea este delimitată la vest de Bicăjel și la est de Dămuc, care formează limita dintre munții Hășmaș și Tarcău. Versanții culmii, în general dezgoliți sau presărați cu rariști, reprezintă o bogată zonă pastorală sau de pajiști naturale, valorificate din plin de localnici. Linia de cumpănă, ridicată între cele două pîraie, este punctată de numeroase proeminențe, unele împădurite, altele nu. Dintre acestea menționăm vîrfurile: Tarvez, Trei Fîntîni, Piciorul Lung, Dealul Stînjeni, Bîtca Neagră, Surduc (Piatra Luciului).

Porțiunea nordică a culmii Tulgheș – Valea Rece, de forma unui arc ce se încovoaie spre sud-est, este delimitată la nord-est de pîraiele Pintic, Bistra și Capra (Jidanul), care o despart de Masivul Ceahlău, iar la sud-vest de pîrîul Șugău. Între aceste limite, două pîraiie – Balaj și Capra – compartimentează culmea în două grupe de munți ce-și au culmile orientate est-vest. Cei mai nordici sînt Higheșu, Chicera și Bîtca Rotundă. La sud de ei, dincolo de albia pîraielor Balaj și Capra se înalță a doua grupă de munți din porțiunea nordică a Culmii Tulgheș-Valea Rece. Dintre aceștia Munții Toșorocului adăpostesc în cuprinsul lor Peștera Toșoroc sau Jgheabul cu Gaură, situată la 9 km distanță, socotiți din gura văii Capra. Peștera, puțin vizitată, se află la aproximativ 500 m depărtare de malul drept al văii Capra; tot prin aceste locuri, dar pe malul opus (500 m aval de peșteră), se deschide valea Borvizului, în preajma căreia sînt numeroase izvoare minerale.

Din zona centrală a Munților Toșoroc, punctată de vîrful Danciului (1 482 m), se desprinde către est Muntele Criminiș cu cele două vîrfuri ale sale, Gherman și Munticel, cu dantelăria de calcare ce se etalează călătorului aflat în trecere prin Cheile Bicazului.

Porțiunea nordică a Culmii Tulgheș – Valea Rece este încă necunoscută drumeților, ea fiind lipsită de marcaje turistice.

2.1.2 Geologia și morfologia

Teritoriul PNCB-H se suprapune aproape în totalitate Sinclinalului mezozoic al Hăghimasului (Hăsmasului). În cadrul acestuia se distinge un soclu cristalin peste care se suprapune o stivă sedimentară mezozoică care se repartizează la două unități structurale majore: autohtonul bucovinic si Pânza de Hăghimas. Stratigrafia celor două unități se distinge prin trăsături particulare bazate pe bogate faune fosile descrise, în cea mai mare parte, din împrejurimile Lacului Rosu. În acest context, fauna fosilă din stratele cu acanthicum din Muntele Ghilcos prezintă o importanță cu totul specială (Grasu & TurculeŃ, 1980).

Autohtonul (= Pânza bucovinică) bucovinic include formațiunile metamorfice ale seriei mezozonale de Bretila-Rarău (Precambrian) peste care se dispun transgresiv si discordant depozitele mezozoice aparŃinând Trasicului, Jurasicului si Cretacicului. Triasicul are o largă răspândire la vest de Lacul Rosu, fiind alcătuit din conglomerate cuarțitice si gresii, urmate de dolomite masive. Jurasicul inferior (Liasic inferior-mediu) conține calcare rosii dezvoltate discontinuu. Aflorimentele si punctele fosilifere cele mai cunoscute se întâlnesc pe văile Ghilcos, Oii, Piatra Rosie si Suhard din care provine o bogată faună cu Spiriferina haueri, Rhynchonella variabilis, Zeilleria quadrifida, Cincta numismalis, Cenoceras striatus, Paradasyceras cf. ürmosensis, Hastites umbilicatus, Chlamys textorius, Plicatula spinosa etc. Calcarele rosii sunt urmate de o suită de microconglomerate, gresii, calcare grezoase si calcare oolitice feruginoase (Domerian-Bathonian) cu faunele de pe pâraiele Ghilcos si Suhard (Spiriferina tumida, Homeorhynchia acuta, Entolium hehlii, Pseudopecten aequivalvis, Passaloteuthis paxillosus, Androgynoceras hybridum). Doggerul, foarte fosilifer, conŃine la Lacul Rosu forme de Phylloceras kudernatschi, Holcophylloceras mediterraneum, Cadomites rectelobatum, Oppelia fusca, Cosmoceras ferrugineum, Parkinsinia parkinsoni, Belemnopsis canaliculatum, Entolium demissum, Pholadomya murchinsoni, Limatula gibbosa, Trigonia clavellata etc. În regiunea Lacu Rosu-Cheile Bicazului, pachetul arenitic domerian-bathonian este urmat de jaspuri callovian-oxfordiene, fără să mai apară termenii superiori (Kimmeridgian, Tithonic), astfel încât autohtonul bucovinic se încheie cu formaŃiunea de Wildflysch, alcătuită din conglomerate, gresii, calcare grezoase si marne cu faune de bivalve si gasteropode care atestă vârsta barremian superior-albiană. Pânza de Hăghimas este constituită dintr-o stivă calcaroasă, groasă de cca 600 m, de vârstă Kimmeridgian-ApŃian inferior, restul depozitelor triasice si jurasice regăsindu-se numai ca olistolite (= klippe) în formaŃiunea de Wildflysch. Kimmeridgianul se dezvoltă în faciesul stratelor cu acanthicum, a căror succesiune, bine deschisă pe clina nord-vestică a masivului Ghilcos, este una dintre cele mai fosilifere nu numai din România, dar si din întreaga Europă. ExcepŃional de bogat fosilifer (inclusiv microfacial), cuprinde peste 200 de taxoni, de la foraminifere la amoniŃi si plante. Asa cum menŃionează Grasu & TurculeŃ (1980), unele holotipuri din aflorimentul din Muntele Ghilcos au devenit forme generotip sau subgenerotip (ex. holotipul speciei Oppelia nobilis este generotipul genului Hemihaploceras, iar cel al speciei Aspidoceras haynaldi este subgenerotip pentru subgenul Pseudowaagenia).

Dacă la acestea se adaugă faptul că specia Hybonoticeras beckeri cu paratipul în regiune a devenit fosil de zonă pentru Kimmeridgian, atunci se poate afirma că aflorimentul de la Ghilcos este un punct fosilifer cu o valoare stiinŃifică de excepŃie (Grasu & TurculeŃ, 1980).

Stratele cu acanthicum suportă o stivă calcaroasă de 200-300 m grosime care aparŃine Tithonicului bine dezvoltat în munŃii Ghilcos, Suhardu Mic, Hăghimasul Negru, precum si în Cheile Bicazului (Fig. 3). Calcarele tithonice sunt bogat fosilifere, conŃinând specii de faună (Calpionella alpina, C, elliptica, Terebratula moravica, Cidaris regalis, Aequipecten nebrodensis etc.) si de floră (Acicularia jurassica, Clypeina jurassica, Cympolia jurassica, Amphiroa carpiana, Macroporella praturloni etc.). Peste Tithonic Neocomianului. Succesiunea seriei transilvane se încheie cu Barremian-ApŃian inferior în facies urgonian (calcare masive cu frecvente pachiodonte: Requienia ammonia, Toucasia carinata, etc.). Depozitele post-tectonice reprezintă rezultatul transgresiunii vraconian – cenomaniene, instalată ulterior realizării sariajului din timpul miscărilor mezocretacice. Sunt reprezentate printr-o stivă groasă de conglomerate de Barnadu dispuse pe termenii autohtonului bucovinic si ai Pânzei de Hăghimas.

Fig.3 Cheile Bicazului. Calcare tithonice T. Kabdebo 2008

În ceea ce priveste individualitatea geomorfologică a regiunii PNCB-H, rolul predominant revine în primul rând litologiei si în al doilea rând particularităților structurale (Fig. 3). Nota specifică a reliefului o dau masa calcaroasă a Pânzei Hăghimasului si dolomitele triasice, roci care au condiționat nu numai cotele dominante, dar si morfologia carstică prin care se impune, prin excelență, regiunea (Grasu & TurculeŃ, 1980). Astfel, se distinge o zonă vestică în care înălŃimile ridicate se mențin de-a lungul masei dolomitice a flancului intern al sinclinalului. Suhardu Mare (1771 m) se menŃine ca altitudine pe seama rezistenței complexului calcaro-grezos al Domerian-Bathonianului. Abrupturile ating diferențe de nivel de 300-500 m (fig. 4) si corespund fie frunții Pânzei de Hăghimas (ex. clina estică a Ghilcosului si Hăghimasului Negru), fie unor cueste, uneori cu aspect de hog-back, asa cum sunt denivelările nord-vestice ale Ghilcosului si Suhardului Mic. Platourile structurale corespund suprafeŃelor înscrise în sensul înclinării maselor calcaro-dolomitice si ele apar în masivele Hăghimasul Negru, Ghilcos, Suhardu Mic si Licas.

Fig. 3 Hartă geologică

Hartă geologică elemente geomorfologice a sectorului Cheile Bicazului-Lacu Rosu (după Grasu & TurculeŃ, 1980). Autohton bucovinic [hasură oblică stânga→dreapta: Cristalin precambrian; hasură verticală cu semn de calcare: dolomite si calcare triasice; fâsie cu hasură oblică alb-negru: calcare rosi

sinemurian-carixiene; hasură oblică dreapta→stânga cu semn de gresii: gresii si calcare domerian-bathoniene; fâsie îngustă alb-negru: jaspuri callovian-oxfordiene; hasură verticală întreruptă si semn de conglomerate: formaŃiunea barremian-albiană. Contur de pânză: Pânza de Hăghimas]. Cu alte semne conventionale sunt figurate diferite elemente geomorfologice: chei, abrupturi, câmpuri de lapiezuri, avene active, alunecări de teren. F = puncte fosilifere (l = Liasic, d = Dogger, k = Kimmeridgian, t = Tithonic, n = Neocomian, u = Urgonian).

Fig 4. Abrupt in versantul drept al Vaii Bicazului T. Kabdebo 2008

2.2 Clima

Zona Masivului Hășmaș corespunde tipului de climat temperat, boreal, de natură montană carpatică, cu diverse caracteristici în funcție de altitudine, expoziția versanților, orientare etc. Poziția masivului față de larga arie depresionară dinspre vest (depresiunile Ciucului și Giurgeului), adăpostul oferit de masivele Tarcău și Ceahlău din nord-est și energia reliefului determină o circulație activă a brizelor, care produc cunoscute inversiuni termice și fac să se înregistreze temperaturi și fenomene cu totul diferite, influențate de zonele către care sînt orientați versanții. Astfel, inversiunile termice produse pe versantul vestic fac să se înregistreze temperaturi mai scăzute, -25° … -35°C în lunile februarie și martie. Aceste acumulări de aer rece sînt însoțite uneori de cețuri, care se risipesc odată cu răsăritul soarelui, cînd briza de vale pune în mișcare masele de aer, dirijîndu-le către creste. Pe versantul de nord-est, clima se apropie mult de cea a Ceahlăului În zona centrală, corespunzătoare bazinului Bicazului, umiditatea este mai scăzută. Temperatura medie anuală variază între 6° și 2°C, climatul fiind caracterizat prin ierni aspre și răcoroase. În luna de vara se remarcă o mare variabilitate de valori termice de la 16ºC la 6ºC . Temperatura cea mai scăzută este de -28°C, înregistrată în jurul datei de 27 ianuarie. Primele înghețuri se produc la sfîrșitul lui septembrie, iar ultimele se produc pînă către sfîrșitul lunii mai. Temeratura aerului prezentundu-se conform gradientului termic vertical de 0,5º C/100m.

2.2.1 Nebulozitatea

Nebulozitatea prezintă un maxim principal în decembrie și un minim principal între 5 iulie și 25 august și un maxim secundar primăvara sau chiar la începutul verii. Zilele senine sînt frecvente în tot cursul anului. Durata de strălucire a soarelui este de 1 800 ore pe an.

2.2.2 Precipitațiile

Sînt scăzute în zona centrală a masivului (stațiunea Lacu Roșu). Fenomenul este datorat destinderii adiabatice a aerului umed, care urcă povîrnișul muntelui și condensează vaporii. Vîntul din vest și sud-vest, canalizat în lungul culoarului depresionar din bazinul superior al Bicazului împinge norii, cauzînd precipitații mai abundente pe versanții expuși spre vest, față de cei expuși spre est. In general, din cele trei tipuri principale de variație anuală a precipitațiilor în zona interioară a masivului s-a confirmat tipul ploilor de vară. Ploile sînt frecvente primăvara și toamna, însă în general sînt de scurtă durată. Cea mai mare cantitate de precipitație este de 1200 – 1400 mm . Ca urmare a rolului de baraj geografic pentru circulația estică sau vestică , precipitațiile se repartizează neuniform de o parte sau alta a acestora. Maxima de precipitați se înregistrează în lunile iunie-iulie și un minim în lunile febrarie-martie, la altitudinea de 1500-1800 m atrage după sine creșterea valorilor înregistrând între limitele cele mai mari cantități în iulie. Minimul de precipitați se înregistrează în februarie-martie datorită frecvenței mari a aerului continental din lunile de iarnă. Această cantitate asociează între 35 și 55mm. Fenomenele meteorologice de iarnă au o frecvență ridicată pe cele mai mari înălțimi , peste 8 luni anual cu îngheț, stratul de zăpadă se menține peste 5 luni.

Numărul zilelor în care solul este acoperlt cu zăpadă ajunge la 86, iar numărul zilelor cu îngheț la 163. Temperatura maximă și minimă s-a înregistrat la Gheorgheni: +35°C la 7.VII.1929; -37°C la 11.11.1976.

2.2.3 Vântul

În cursul anului cele mai mari viteze medii lunare se produc în intervalul noiembrie cu viteză cuprinsă >21 m/s și cu frecvență maximă de 700-900 de ore/an. În cursul zilei, frecvența vântului pe intervale de viteză înregistrează valori ridicate între orele de noape și reduse în timpul yilei, dar amplitudinea mică. Briza de munte este caracteristică acestei zone deoarece, ziua aerul se deplasează sub forma unui flux ascedent (dinspre regiunile joase spre cele înalte), iar noapte în sens opus, sub forma unui flux descendent. Când circulatia generală a aerului este intensă sau când nebulozitatea este mare, asemenea mișcări locale ale aerului sunt reduse sau absente.

2.3 Hidrologia

În afară de apele menționate la enunțarea limitelor masivului, merită cu prisosință să fie amintite aici Bicazul și Bicăjelul împreună cu afluenții lor; aceste două rîuri dau faima turistică Masivului Hășmaș.

Bicazul, orientat SV-NE, străbate masivul de la un hotar la celălalt, împărțindu-l în două părți aproape egale ca suprafață. Principalele obiective turistice și amenajări (poteci, cabane) se înșiră în lungul văii: Lacul Roșu, munții Suhard, Ucigașul, Surduc, Cupaș, Lapoș și impunătoarele chei ale Bicazului. Dintre afluenții pe care Bicazul îi primește pe stînga, însoțiți fiind în cea mai mare parte de trasee turistice, cităm: Cupașul, Lapoșul și Șugăul. Pe dreapta, dintre afluenții mai importanți ai Bicozului menționăm pîraiele Bicăjel și Dămuc.

Bcajelul, afluent pe dreapta Bicazului, izvorăște din sud, de sub vîrful Iavardi, curge către nord, ,,spintecînd" jumătatea sudică a Hășmașului și se varsă în Bicaz în zona cunoscută sub numele de ,,Gîtul Iadului". Pe acest parcurs Bicăjelul străbate o regiune pitorească, punctată de trei rînduri de chei, toate greu accesibile. Între acestea menționăm Cheile Duruitoarei și Cheile Bicăjelului, ambele de o neîntrecută sălbăticie. Dealtfel în această parte a Hășmașului se află un impresionant număr de fenomene carstice, încă puțin cunoscute, care așteaptă, prin intermediul unei rețele de marcaje turistice (inexistente în prezent), să fie puse în valoare.

Demne de a fi cunoscute de drumeți mai sînt și cheile afluenților de pe stînga Bicazulul, între care remarcăm pe cele ale Lapoșului și canionul îngust al văii inferioare a Șugăului. Partea nordică a masivului este brăzdată de numeroase pîraie, a căror ape le adună mai jos Putna și Pinticul, afluenți de nădejde ai Bistricioarei. Menționăm în această zonă pîraiele Balaj și Șumuleu, ultimul însoțit de o potecă ce permite accesul spre Poarta Lapoș și valea Hagota.

Pe versantul vestic al Hășmașului curg pîraie de mai puțină importanță, care și-au dirijat cursul către cele două bazine, formate de Olt și Trotuș. În această zonă cităm Iavardul și Pîrîul Fagului,Fierul, Modiaș, Veda Scaunului, Covaci care adună majoritatea pîraielor aflate în această parte a muntelui.

Din punct de vedere hidrografic, suprafața munților Hăghimas se repartizează la următoarele bazine: 301,9 Km2 la bazinul Bicazului, 33,2 Km2 la bazinul Oltului si 23,9 Km2 la bazinul Trotusului. Densitatea rețelei hidrografice (totale) prezintă o valoare minimă în partea superioară a platourilor si vârfurilor calcaroase (0,35 Km/Km2) si maximă, în partea central-estică a regiunii, alcătuită în principal din conglomerate, gresii si marne (3,40 Km/Km2). Rețeaua hidrografică de pe depozitele carstificabile are în cea mai mare parte o activitate intermitentă.

Regimul debitelor râurilor principale este analizat pe baza datelor de la posturile hidrometrice Bicaz-Chei si Tomesti. La Bicaz-Chei, debitul multianual al Bicazului pentru perioada 1961-1965 a fost de 2,25 m3/s iar la Tomesti (Olt) de 1,14 m3/s (pentru perioada 1935-1965). Din aceste date rezultă că volumul de apă care contribuie la coroziunea depozitelor calcaroase (apa care poate participa la fenomenele carstice) sub forma râurilor de suprafață si subterane este relativ mic. Cauzele sunt, pe de o parte cantitățile reduse ale precipitațiilor, iar pe de altă parte, situarea zonei carstice în partea superioară a bazinelor hidrografice (alimentarea carstului din Hăghimas este de tip exclusiv artohton). Scurgerea medie lunară în bazinul hidrografic al Bicazului variază între 5,30 l/s/Km2 si 26,05 l/s/Km2 în aprilie. În acelasi timp, în bazinul superior al Oltului, scurgerea variază între 2,11l/s/Km2 în ianuarie si 10,53 l/s/Km2 în aprilie. Scurgerea medie multianuală în bazinul Bicazului este de 11,03 l/s/Km2 iar în bazinul Oltului superior de 5,24 l/s/Km2.

Apele subterane din Hăghimas aparțin următoarelor categorii de bază: ape suprafreatice propriu-zise; ape deluviale cantonate la baza deluviilor si a scoarței de alterare; strate freatice libere; ape de profunzime, cantonate în golurile din calcare (V. Ciaglic, 1967). Răspândirea apelor subterane în funcție de petrografie, structură si relief a permis delimitarea următoarelor unități hidrogeologice:

– zona apelor freatice libere, suprapusă depozitelor aluvionare de pe fundul văilor

principale (Dămuc, Bicăjel, Bicaz, Fagului, Oltului superior);

– zona apelor deluviale cantonate sub formă de lentile la baza scoarței de alterare eluviale

si deluviale din zona sisturilor cristaline si a complexului marno-grezos;

– zona apelor carstice din sirul de înălțimi dolomitice din partea de vest a masei

calcaroase principale a Hăghimasului;

– zona apelor de profunzime înmagazinate în calcarele carstului propriu-zis care se

întinde de la nord de Cheile Bicazului si până în curmătura Pietrei Crăpate;

– zona apelor subterane înmagazinate în conglomeratele calcaroase din partea de est a

Munților Hăghimas;

– zona apelor subterane din gresiile si calcarele grezoase din împrejurimile Lacului Rosu.

Un argument al prezenței si circulației apelor subterane din Hăghimas o constituie numărul foarte mare de izvoare. Cele mai importante izvoare carstice din regiune sunt: izvorul Cald, izvorul Trei Fântâni, izvorul Surduc, izvorul Ciofronca, izvorul Paleu, izvorul Sugău. Amplitudinea variațiilor de debit ale izvoarelor carstice în cursul anului este relativ mare; astfel, debitele minime, înregistrate în sezonul rece sunt de 3-4 ori mai mici decât debitele de primăvară. Regimul termic al apei izvoarelor carstice se caracterizează prin variații sezoniere foarte slabe; diferențele care apar se datoresc condițiilor de circulație ale apei, venind de la adâncimi mai mari sau mai mici.

Lacul Rosu. Geneză si evoluție.

Este cel mai mare lac de baraj natural din țara noastră, formându-se în anul 1837 în urma unei mari alunecări de teren care a afectat masa depozitelor deluviale de la baza muntelui Ghilcos, barând valea Bicazului în sectorul de confluență cu pârâul Suhardului (Fig. 5). Se presupune că, până la supraumectarea substratului care a declansat alunecarea, s-a format mai întâi trena de grohotisuri de sub versantul nord-vestic al

Ghilcosului, cu dezagregarea si argilizarea acestora, realizându-se patul impermeabil de alunecare. După Preda (1967, în Grasu & TurculeŃ, 1980), rolul esenŃial în formarea matricei argiloase a deluviului l-au avut gresiile, marnele si calcarele rosii kimmeridgiene. Totodată, suprafața de glisare s-a datorat matricei argiloase a formațiunii de Wildflysch care se interpune îintre masa calcaroasă a Muntelui Ghilcos (imens lambou al Pânzei de Hăghimas) si succesiunea de gresii, calcare si jaspuri ale autohtonului bucovinic (Grasu &TurculeŃ, 1980). 1976 Lacul Rosu se află la 983 m altitudine absolută, bazinul de recepție depăsind cu puțin 38 km2, iar energia maximă de relief atinge 791 m. S-a estimat că suprafața lacustră primară se extindea pe o lungime de 2 km pe brațul Oilor si 1,6 km pe valea Suhardului.

Ridicările efectuate de Pisota & Năstase (1957, în Grasu & TurculeŃ, 1980) arată o reducere apreciabilă a parametrilor limnimetrici, astfel că, după 120 de ani de existență,

elementele sale prezintă următoarele valori: axa mare pe brațul Oilor = 1000 m; axa mare pe valea Suhardului = 442 m; suprafața = 12,6 ha; adâncimea medie = 5,4 m; adâncimea maximă = 10,5 m. Studii de referință asupra sedimentării lacustre (Bojoi, 1968, în Grasu & Turculeț, 1980) au arătat că în 130 de ani înaintarea zonei colmatate de pe brațul pârâului Oilor s-a făcut cu o medie de 2-5 m/an, grosimea sedimentelor ajungând aici între 5-6 m.

După volumul de sedimente acumulat în acest interval de timp, se apreciază că volumul lacului s-a redus cu cca 40%. În 2006, volumul apei din Lacul Rosu era de 0,6 mil. m3 (cf. ARPM Sibiu, 2006). Conform Agentiei Regionale de Protectia Mediului Sibiu, calitatea apei Lacului Rosu din punct de vedere trofic, era în anul 2006, după valorile PO4 total în stadiul mezotrof, iar după Nmineral în stadiul eutrof.

Fig 5. Lacul Rosu (foto Kabdebo Tibor, octombrie 2008).

2.4 Potențial bio-geografic

2.4.1 Vegetația

Vegetația Munților Hășmaș este variată și se etajează în înălțime, în funcție de condițiile impuse de climă, relief, soluri etc. Distingem astfel etajul pădurilor și etajul pajiștilor. În Hășmaș limita superioară a pădurii acoperă muntele pînă la 1 600 m. Unele zone cum sînt versantul vestic al Culmii Curmătura, cuprins între vîrfurile Fratele și Săcădat, versantul vestic al culmii Tulgheș-Valea Rece, porțiunea vîrful Iavardi -Surduc, o bună parte a munților din zona nordică a masivului (Lapoș, Ciurgău, Toșoroc, Criminiș etc.) sînt mai dezgoliți, reprezentînd o vastă zonă pastorală.

Zonalitatea altitudinală

Vegetația zonală pe altitudini este reprezentată prin următoarele unități și subunutăți :

Etajul boreal – zona pădurilor de molid

Etajul subalpin – zona tufișurilor și răreșilor

Etajul alpin – zona pajiștelor scunde și tufișurilor pitice

2.4.1.1 Etajul boreal

Zona împădurită a Hășmașului este dominată de rășinoase, predominant fiind molidul (Picea excelsa) fig.6, mai rar fagul (Fagus silvatica), brad alb (Albies alba),bradul Canadian care a fost testat în anii 1982 în partea nordică a masivului Hășmaș, larița – zada (Larix dedaua), pin (Pinus silvestris).

Pe alocuri se întîlnesc specii de mesteacăn pitic (Betula nana, B. humilis) și tisa (Jaxus baccata) – arbore ocrotit, scorușul de munte (Sorbus aucuparia), jneapăn (Pinus montana), ienupărul (Juniperus communis, 1. sibirica), arbiști reprezentat de catre , alunul (Corylus avellana). Întîlnim, de asemenea, vegetația ierboasă de pășune și fînețe montane secundare, instalate în locul pădurilor de molid, în care predomină carex curvula, luncus trifidus, agrostes rupustris, agrostes tenuis, festuica avina, păișul (Festuca rubfd, var. fallax), țăpoșica (Nardus stricta) etc.

Dintre fructele de pădure cităm fragii (Fragaria vesca L.), zmeura (Rubus idaeus), afinul (Vaccinium myrtillus), merișorul (Vacanium vitisidaea), coacăza (Bruckenthalia spiculifolia).

Fig. 6 Foto Kabdebo Tibor Mai 2009

2.4.1.2 Etajul subalpin

Din punct de vedere floristic, teritoriul Cheilor Bicazului – decretat monument al naturii – este o adevărată arhivă botanică, prezentînd o mulțime de specii rare și endemice. Cele mai interesante plante le găsim cuprinse în flora ierboasă a stîncilor și văilor prăpăstioase și umede din jurul Lacului Roșu. Dintre acestea cităm: ovăsciorul carpatic (Avenastrum decorum), firuța (Poa rehmanni), endemică pentru Carpații Orientali, cosacii bicăzeni (Astragalus pseudo-purpureus) din crăpăturile stîncilor și grohotișuri, o specie endemică, cosacii lui Romer (Astragalus romeri), înalt, aspru, păros și viguros, opaița lui Zawadzki (Melandrium zawadzkii). Văile, pîraiele și locurile umede din jurul Lacului Roșu sînt un adevărat paradis pentru diferite neamuri de omag (Aconitum); cinci subspecii endemice și o varietate ghilcoșeană au fost descoperite pînă în prezent în această zonă.

2.4.1.3 Etajul alpin

Pășunile sînt acoperite de un covor floral multicolor, din care nu lipsesc specii ierboase ca: spinzul (Helleborus purpurascens), mierea ursului (Pulmonaria ottidnalis), vioreaua (Scilla bilolia), crinul de pădure (Lillium martagon), anemona (Anemone transilvanica), gălbinele de munte (Ranunculus carpaticus), caprifoiul (Lonicera xylosteum), horști (Luzula pilosa), măcrișul iepurelui (Oxalis acetosella), gențianele (Asclepiadea, Lutea, Acaulis), rogozul (Corex sp.), nu-mă-uita (Myozotis palustris), busuiocul sălbatic (Prunella vulgaris), trifoiul sălbatic (Trifolium pratense), mușchi (Sphagnum sp., Palytrichium inperinum), ferigi (Dryopteris filix mas), lechini (Thammalia vermicularis) ș.a.

Pe culmea înaltă a masivului, mai ales pe golurile din jurul vîrfului Hăghimașul Mare, cresc frumoase și abundente colonii de sîngele voinicului (Nigritela rubra), iar pe versantul acestuia, ca și în zona Surduc gingașele flori de colț (Leontopodium alpinum), plante ocrotite.

Primăvara pășunile sînt zmălțuite de covoare de ghiocel (Calanthus nivalis), brîndușe de primăvară (Crocus heuffelianus), tulichină (Daphne mezereum), iar la începutul verii apar campanulele (toate speciile), ca și o largă varietate de Hieracium. (Fig. 7 foto Kabdebo Tibor Mai 2009)

2.4.2 Fauna

Fauna cunoaște aici o bogăție deosebită în specii de vînat mare: ursul brun (Ursus arctos), cerbul carpatin (Cervus elaphus carpaticus), căprioara (Capteolus capreolus), lupul (Canis lupus), vulpea (Canis vulpes), mistrețul (Sus scrofa), precum și de vînat mic: pisica sălbatică (Fellis silvestris), veverița (Sciurus vulgaris). Se remarcă numeroase specii de păsări: cocoșul de munte (Tetrao urogallus), cocoșul de mesteacăn (Lirurus tetrix), alunarul (Nucifraga casyocatactes), uliul păsărar (Acapiter nisus), mierla (Turdus merula) ), șorecarul (Buteo buteo), pițigoiul de munte (Parus montanus), și multe altele, precum și diferite specii de rozătoare, dintre care iepurele (Lepus timidus) este foarte răspîndit. Păstrăvul (Salmo trutta fario) se întîlnește curent în apele limpezi. Dintre lepidoptere, remarcăm fluturele coada rîndunelei, fluturele Apollo, fluturele roșu, Lycoena, lămîița, Arginis

Fig. 8 foto https://mirceaeliade.wikispaces.com/file/view/cocos-de-munte4.jpg

2.5 Rezervații Naturale

Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș (PNCB-H) prezintă un deosebit interes științific din punct de vedere geologic, geomorfologic, paleontologic,peisagistic dar și din punctul de vedere al diversității biologice generate de marea varietate a condițiilor geoclimatice. Cheile Bicazului sunt renumite în România, datorită mărimii lor impresionante. De asemenea, Lacul Roșu, format prin bararea naturală a apelor pârâului Bicaz (anul 1837), oferă privirii un peisaj deosebit de pitoresc.

Localizare parc: Parcul Național Cheile Bicazului -Hășmaș este localizat în partea centrală a Munților Hășmaș (Hăghimaș), munți situați în grupa centrală a Carpaților Orientali, grupă montană cunoscută și sub denumirea de Carpații Moldo-Transilvani., în zona central-nord-estică a României, pe teritoriile județelor Neamț și Harghita.

Suprafața parcului: 6829 ha din care fond forestier 6347 ha, fânețe 68 ha, pășuni 215 ha, pășuni împădurite 135 ha, intravilan 54 ha (Stațiunea Lacu Roșu), Lacul Roșu 10 ha.

Structura de proprietate: 82,8% prop. publică a statului; 12,0% prop. publică a persoanelor juridice; 2,1% primării; 1,7% persoane fizice; 1,4% prop. publică a persoanelor fizice.

Sediul administrativ: sat Izvoru Mureșului.

Administrator: Regia Națională a Pădurilor- Romsilva