Valea Oltetului In Aval de Bals. Studiu Fizico–geografic

Introducere

Lucrarea de față, „Valea Oltețului în aval de Balș – studiu fizico–geografic” prezintă condițiile geologice, formele de relief, hidrografia, clima și vegetația acestei regiuni, punând accent pe resursele de sol, utilizarea terenurilor și modificările introduse în peisaj prin activitățile antropice.

Pentru realizarea acestui studiu s–au folosit hărțile topografice la scările 1:50000 și 1:100000, geologice, climatice, pedagogice etc. și informații din bibliografie completate cu observațiile efectuate pe teren, iar pentru capitolele de climă și hidrografie s–au utilizat datele din anuare și cele primite de la institutele de specialitate: I.N.M.H. și Direcția Apelor Jud. Olt – Vâlcea, cărora le mulțumesc.

Capitolul I. Așezare geografică și istoricul cercetării

1.1 Așezare și limite

1.1.1 Așezarea geografică

Valea Oltețului în aval de Balș străbate nord–estul Câmpiei Olteniei, subunitate a Câmpiei Române, situată în sudul țării.

Sectorul studiat include cursul inferior al Oltețului, cel mai important afluent de dreapta al Oltului, cu care confluează în Câmpia Romanați. (fig. 1)

Râul Olteț izvorăște din Munții Căpățânii (grupa Parâng a Carpaților Meridionali), traversează pe directie N–>S Subcarpații Olteniei și Podișul Oltețului (subunitate a Podișului Getic) până la Balș, unde la intrarea în câmpie își schimbă direcția, dinspre NV spre SE, făcând un cot în formă de arc de cerc cu convexitatea spre vest.

Valea Oltețului formează, împreună cu Valea Oltului, câmpia de terase a Caracalului, cu desfășurare N–>S, în extremitatea estică a Câmpiei Romanați.

Din punct de vedere administrative, arealul studiat se situează în partea central–vestică a județului Olt. Față de reședința județului, municipiul Slatina, punctele extreme ale arealului sunt situate la distanțele de 20Km spre vest, pentru orașul Balș, ți 23,5Km spre sud, pentru confluență. (fig. 1)

Coordonatele matematice ale orașului Balș sunt 44º21’ N și 24º06’ E, iar cele ale punctului de confluență sunt 44º13’ N și 24º27’ E. Așezarea matematică determină caracteristicile climei, care influențează desfășurarea celorlalte componente ale cadrului natural (procesele geomorfologice actuale, vegetația, solurile).

Distanța, în linie dreaptă, între Balș și punctul de confluență este de 32,8Km, iar lungimea râului este de 41Km.

Debitul mediu al Oltețului la intrarea în câmpie este de 12m3/s.

1.1.2 Limite

În aval de Balș, la intrarea în câmpie, Oltețul își arcuiește cursul spre SE, iar valea devine asimetrică, cu versantul drept abrupt și o singură terasă, cea mai înaltă, în timp ce pe partea stângă se dezvoltă trei nivele de terase largi săpate în valea Oltului și racordate cu terasele acestuia.

Limita nordica a arealului studiat pleacă din Dealul Vârtopului (190m), trece pe la sud de Balș – nord Teiș – sud Leotești și ajunge în Dealul Sarului (185m).

Această linie desparte două sectoare ale văii Oltețului cu caracteristici diferite: sectorul nordic străbate sudul Podișului Oltețului pe direcție N–>S, având lățime redusă, 3–4Km, adâncime mare, peste 80m și terase slab dezvoltate, iar sectorul sudic se dezvoltă în câmpie, unde valea se lărgeste până la 7Km în medie, adâncimea scade sub 60m, iar terasele, în număr de patru, au podurile largi.

Datorită lărgimii văii Oltețului, câmpia se prelungește sub formă de golf în interiorul podișului, până la nord de Balș, pe linia satelor Bobicești–Corbeni–Vârtina.

De asemenea, limita nordică se poate stabili și pe criterii litologice: la nord de Balș pietrișurile de Cândești apar la suprafață, datorită eroziunii puternice care a îndepărtat materialele de deasupra, în timp ce la sud de Balș acestea sunt acoperite cu pietrișurile de Frălești și depozite loessoide.

Limita sudică începe din Dealul Urieni (163m) spre est, pe la sud de valea Bobului și sudul satului Fălcoiu până la confluența cu Oltul.

Limita străbate terasa Voineasa Mică, cea mai înaltă a Oltețului, până la sud de Osica de Jos, apoi pătrunde în valea Oltului, traversând Caracal (25–35m altitudine relativă) și lunca.

Terasa Voineasa Mică (40–50m altitudine relativă), de vârsta cuaternar mediu (Mindel), intens fragmentată de afluenții Oltețului, se prelungește până la Pârâul Bobului, afluent al Oltețului, și Pârâul Potopinului, afluent al Oltului.

Limita estică începe din Dealul Sarului (175m) și trece la nord de localitățile Pârșcoveni, Șopârlița și Osica de Sus, în aval de care pătrunde în lunca de confluență Olt–Olteț.

Pe această linie, până la Pârșcoveni, se face racordul între terasele Braneț, a Oltețului și Caracal, a Oltului.

1.1.3 Relația văii Oltețului cu valea Oltului

Valea Oltului, prin vechimea mai mare și nivelul de bază mai coborât, a controlat formarea și evoluția văii Oltețului.

Prezența Câmpului Leu–Rotunda, mai greu de străbătut, a determinat arcuirea cursului Oltețului la intrarea în câmpie și devierea lui spre Olt.

Pe linia Dealul Sarului – Osica de Jos, valea Oltului pătrunde către Olteț, care s–a adâncit în cadrul ei, deplasându–se spre dreapta și lăsând pe stânga un sistem de trei terase în evantai.

Pe partea dreaptă, cu excepția terasei superioare, Voineasa Mică, Oltețul nu și–a format terase în detrimentul văii Oltului, delimitarea dintre cele două fiind data de fruntea terasei Caracal a Oltului.(fig. 2 )

În aval de Vlăduleni, Oltețul intră în lunca Oltului, alcătuind împreună lunca de confluență, cu microforme de relief specifice: ostroave, renii, grinduri, meandre, bălți.

1.2 Istoricul cercetărilor

Valea Oltețului în aval de Balș nu a făcut obiectul cercetării multor geografi, însă zona a fost cuprinsă în studiile referitoare la Câmpia Romanați sau la Câmpia Olteniei.

Cele mai multe lucrări au adus contribuții la cunoașterea geologiei și evoluției paleogeografice a regiunii. Astfel, încă de la începutul secolului al XX–lea, G. M. Murgoci (1908), L. Mrazec (1900), I. P. Argetoaia (1915) ș.a. au analizat cuvertura sedimentară și depozitele de suprafață.

I. P. Argetoaia (1915) sublinia că pietrișurile și conglomeratele cu elemente mari sunt vechi conuri de dejecție, iar regiunile joase ale Olteniei fac parte din unitatea structurală a Depresiunii Getice ale cărei strate înclină către linia axială Craiova–Balș–Slatina–Pitești. El arată că „pe măsura deplasării spre sud, piertrișurile devin tot mai groase”.

Depozitele cuaternare ale Olteniei au fost studiate de Protopopescu–Pache (1911–1913), Gh. Murgoci și I. Argetoaia (1923) și E. Liteanu și T. Brandrabur (1957).

Informații detaliate asupra geologiei văii Oltețului au fost aduse de către P. Coteț (1957) și cuprinse în lucrarea „Câmpia Olteniei”.

Mișcările tectonice și consecințele lor asupra reliefului au fost descrise în lucrările autorilor A. C. Banu (1969) și D. Băluță (1996), iar o sinteză a geologiei Câmpiei Olteniei a fost realizată în „Geologia României” a lui V. Mutihac (1990).

Relieful văii Oltețului în aval de Balș a fost studiat de către P. Coteț (1957) în „Câmpia Olteniei”, care a realizat harta geomorfologică și a descris și datat terasele pe baza metodei analizei orizonturilor de soluri fosile intercalate în cadrul depozitelor loessoide.

În domeniul climatic, informații generale au fost cuprinse în lucrările „Clima R.S.R.” (1968) și „Atlasul climatologic”, iar câteva interpretări ale valorilor parametrilor climatici au fost realizate de P. Coteț și Vaselina Urucu (1975) în monografia „Județul Olt”.

Hidrografia regiunii a fost studiată de L. Ujvari (1972) în „Geografia apelor României”.

Vegetația văii Oltețului a fost descrisă în lucrările cu caracter general de biogeografie a României a autorilor Raul Călinescu (1953), I. Pișata (1987), Maria Pătroiescu (1957) și N. Costache (1996).

Învelișul de soluri a fost studiat de către St. Cârstea și S. Mateescu (1959) și Ana Conea și C. Oancea (1970) pentru întocmirea hărților pedologice.

Alte informații referitoare la valea Oltețului în aval de Balș sunt cuprinse în lucrările cu caracter general: „Relieful României” (1976), „Geografia fizică a României” – Al. Roșu (1980), „Geomorfologia României” – G. Posea (2002), „Geografia României, vol. I” (1983) ș.a. precum și în numeroase hărți și atlase.

Cap. 2 Studiul condițiilor fizico–geografice

2.1 Geologia

2.1.1 Evoluția paleogeografică

Formarea și evoluția văii Oltețului sunt strâns legate de cele ale Câmpiei Olteniei, suprapusă unei unități de vorland, respectiv Platforma Moesica.

În evoluția sa de la stadiul de geosinclinal la cel de platformă rigidă ce suportă o cuvertură sedimentară policiclică, Platforma Moesica a parcurs mai multe etape, strâns legate de evoluția orogenului carpatic.

2.1.1.1 Etapa Precambriană

Corespunde stadiului de geosinclinal, când a avut loc acumularea sedimentelor. Acestea au fost preluate în orogenezele kareliană și baikaliană, metamorfozate și străbătute concomitent de intruziuni magmatice, rezultând un fundament eterogen ca alcătuire petrografică și vârstă a consolidării. (Mutihac, 1990)

Rocile metamorfice din alcătuirea soclului sunt șisturile cristaline amfibolitice și cloritoase cuarțitice, atinse în forajele de la Slatina și Optași, la 3150m adâncime.

Rocile magmatice, granitoide puse în lac în orogeneza baikaliana, formează corpul Balș–Optași–Slatina, ce dă la suprafață o anomalie magnetică și gravimetrică pozitivă (ridicarea Balș–Optași), interceptată în foraje la cca. 1600m adâncime .

Postorogenic, fundamentul a devenit rigid și a fost peneplenizat în etapele emerse, alcătuind reliefuri fosile.

Nord–vestul Platformei Moesice, respectiv Platforma Valahă, a fost intens faliat și fragmentat în horsturi și grabene care dau zone de ridicare și depresiuni, respectiv ridicarea Balș–Optași, mărginită de depresiunile Băilești, în vest, și Alexandria, în est.

Această structură, faliată, a fundamentului, a determinat grosimi diferite ale cuverturii sedimentare.

Instabilitatea Platformei Valahe s–a manifestat prin mișcări de basculare ce au dus la transgresiuni și regresiuni marine succesive, materializate în etapele de sedimentare și cele de evoluție emersă.

2.1.1.2 Etapa Paleozoică

Corespunde intervalului Ordovician–Carbonifer superior și se caracterizează printr–un regim instabil, întrerupt în Devonian superior de o fază de stabilitate tectonică.

Platforma Valahă a funcționat ca un bazin de subsidență, mai accentuată la începutul Devonianului, în care s–au acumulat formațiuni detritice cu grosimi mari.

În Devonian superior a început orogeneza hercinică, în urma căreia subsidența a încetat și platforma a fost antrenată în mișcarea de ridicare a orogenului. Astfel, regimul de sedimentare s–a schimbat, devenind lagunar, stabil, cu predominarea acumulărilor de evaporite de tipul carbonaților.

În Carbonifer se reia subsidența și se acumulează o nouă serie detritică, cu caracter regresiv în ultima parte a perioadei hercinice.

În Permian, datorită mișcărilor tectonice hercinice, Platforma Valahă este exondată și supusă eroziunii subaeriene, timp în care se formează o suprafață de eroziune, fosilizată de cel de–al doilea ciclu de eroziune.

2.1.1.3 Etapa Permian superior – Triasic superior

Etapa se caracterizează prin predominarea sedimentării în regim continental.

În Permian superior s–a depus un complex psefito–psamitic alimentat din zona montană, acumulat într–un climat cald și secetos, în prima parte, când predomină depozitele grosiere, și cald și umed, în ultima parte, cu predominarea depozitelor argiloase.

Acestui complex i se asociază intercalații vulcanice (tufuri, brecii, diabaze, porfire cuarțifere), pe aliniamentul Leu–Slatina–Corbu, venite pe un sistem de falii profunde, reactivate de mișcările hercinice, care au produs deranjamente în structura cuverturii sedimentare paleozoice.

Triasicul inferior s–a caracterizat prin aceleași condiții ca și Permianul superior, peste care se dispune în continuitate de sedimentare. Depozitele triasice și peruviene formează un complex grezos–argilos numit „seria roșie inferioară”.

În Triasicul mediu se revine la faară”.

În Triasicul mediu se revine la faciesul marin și se depune o serie carbonatică.

În Triasicul superior apele se retrag, iar sedimentarea redevine subcontinentală, cu predominarea faciesurilor grezoase–cuarțoase; acum se depune seria roșie superioară, care încheie cea de–a doua etapă de sedimentare a Platformei Valahe.

Mișcările kimerice vechi din Jurasicul inferior produc o nouă exondare a platformei. Post–triasic, platforma Valahă a înregistrat o tectonică mai liniștită, cu mișcări foarte lente.

2.1.1.4 Etapa Jurasic mediu – Cretacic superior

Această etapă se caracterizează prin calm tectonic și depozite carbonatice de facies pelagic sau recifal.

În Jurasic, datorită mișcărilor foarte lente, se produce colmatarea denivelărilor de la suprafața platformei, cu depozite detritice, în bază, și carbonatice la partea superioară, aflate în continuitate de sedimentare.

În Cretacicul inferior se acumulează depozite pelagice (calcare, marno–calcare) foarte fosilifere, transgresive peste cele jurasice.

Cretacicului mediu (apțian–albian) îi corespunde o scurtă perioadă de exondare, determinată de mișcările austrice, timp în care s–au format depozite continentale.

În Cretacicul superior se produce o nouă transgresiune, marea înaintând de la est spre vest. Depozitele au faciesuri marnoase și se află în succesiune completă.

La sfârșitul Cretacicului, în urma mișcărilor laramice, a avut loc ridicarea generală a platformei, care a intrat în regim subaerian și a funcționat din Paleogen până în Miocen inferior ca o arie de denudație.

2.1.1.5 Etapa Badenian – Cuaternar inferior

În urma mișcărilor stirice din Badenian superior, a avut loc transgresiunea apelor din avanfosa carpatică spre nordul și vestul platformei Valahe.

În procesul de ridicare a orogenului carpatic, platforma Valahă a fost antrenată într–o mișcare generală de coborâre, cu amplitudini ce cresc dinspre sud spre nord, până la câteva mii de metri adâncime la contactul cu orogenul, unde s–a format Depresiunea Getică.

Astfel, pe parcursul Neogenului, platforma a funcționat ca arie de sedimentare în cadrul Bazinului Dacic, având ca principală sursă de alimentare orogenul carpatic, în curs de ridicare. Au rezultat formațiuni de molasă cu grosimi mai mici decât cele de avanfosă, subsidența fiind controlată de fundamentul consolidat al platformei.

În Sarmația inferior marea a avut extensiunea maximă, iar Bazinul Dacic comunica cu Bazinul Ponto–Caspic.

Mișcările atice din zona de orogen au înălțat platforma și au determinat regresiunea accentuată a apelor marine, care a imprimat depozitelor sarmațian superioare un caracter regresiv.

În Pliocen, apele Bazinului Dacic au reacoperit platforma, menținându–se până la începutul cuaternarului.

Acum extensiunea marină și subsidența au fost maxime, dar au fost compensate de cantitățile mari de materiale cărate de rețeaua hidrografică din zona montană, în curs de ridicare.

Sedimentarea a fost continuă pe tot parcursul Pliocenului, când s–au acumulat marne, argile, pietrișuri și nisipuri, intercalate cu faciesuri conglomeratice, ce atestă mișcările de ridicare. Aceste depozite au caracter transgresiv sau regresiv, determinat de oscilațiile bazinului marin.

Astfel, depozitele ponțiene au caracter regresiv față de cele meoține, acumularea lor făcându–se într–o fază de retragere a apelor. Această fază a fost urmată de o alta, de expansiune, demonstrată de caracterul transgresiv al formațiunilor daciene.

În Romanian, tendința generală a fost de retragere treptată a apelor spre sud și sud–est, astfel că, la începutul Cuaternarului, teritoriul de la vest de Olt a fost exandat, platforma fiind supusă modelării subaeriene, care a conturat relieful actual.

2.1.1.6 Etapa modelării subaeriene

Etapa se desfășoară de la începutul Cuaternarului până în prezent, în cadrul ei definitivându–se configurația actuală a reliefului, respectiv valea Oltețului.

În urma retragerii apelor a rămas o câmpie lacustră, care a început să fie modelată de către rețeaua hidrografică venită din regiunile mai înalte.

Acțiunea agenților modelatori a fost controlată de climă, în special de succesiunea fazelor glaciare și interglaciare.

În Cuaternar inferior începe răcirea climei și se formează în cadrul Câmpiei Olteniei, rețeaua hidrografică majoră, compusă din Dunăre, Jiu și Olt.

În a doua parte a acestei perioade, în interglaciarul Günz–Mindel, se formează Oltețul, care depune acum pânzele de pietrișuri și nisipuri în care se va tăia, în Mindel, terasa cea mai înaltă a râului, Voineasa Mică.

Tot în glaciarul Mindel, sub acțiunea eoliană, fluviatilă și deluvială, se formează primul orizont de loess al terasei Voineasa Mică, care stă direct pe depozitele aluviale.

Cuaternarul mediu începe cu interglaciarul Mindel–Riss, când se acumulează pânze întinse de pietrișuri și nisipuri. În acestea, în Riss, Oltețul își sapă următoarea terasă, Braneț, care se racordează cu terasa Caracal a Oltețului, cu care formează o singură suprafață.

Tot in interglaciar, pe suprafața terasei superioare a Oltețului se formează primul orizont de sol.

În Riss, se depune al doilea orizont de loess pe terasa Voineasa Mică, și primul pe terasa Braneț.

În Cuaternar superior, Oltețul a continuat să se adâncească și și–a definitivat sistemul de terase, deplasându–se treptat spre dreapta și lăsând pe stânga terase în evantai.

În interglaciarul Riss–Wurm I s–a format un nou orizont de sol, fosilizat de loessul depus ulterior.

În Wurm I, Oltețul și–a tăiat următoarea terasă, Pârșcoveni, iar în Wurm II pe cea mai nouă, Teiș. În același timp s–a format și rețeaua afluentă: alohtonă, mai veche, și autohtonă, mai recentă.

Vârsta teraselor Oltețului a fost stabilită de către Petre Coteț (1957), prim metoda analizei solurilor fosile și a orizonturilor de loess în care sunt intercalate.

Acumularea loessului s–a făcut în perioade reci, glaciare, iar solurile fosile s–au format în interglaciare sau interstadiale, când clima se încălzea.

Vârsta teraselor este dată de numărul orizonturilor de loess și soluri fosile pe care le suportă. Astfel, terasa Voineasa Mică, cu 4 orizonturi de loess și 3 orizonturi de soluri fosile, s–a format în glaciarul Mindel, iar terasele mai noi, la care numărul orizonturilor scade cu unu, s–au format în Riss (terasa Braneț), Wurm I (terasa Pârșcoveni) și Wurm II (terasa Teiș).

Postglaciar, în Holocen, s–a format lunca, cu totalitatea microformelor de relief specifice, și s–a definitivat conturul actual al reliefului.

În Holocenul inferior au avut loc intense procese de acumulare în albie, în urma cărora s–a format treapta superioară a luncii, de 3–5m.

În Holocenul superior s–au dezvoltat procesele minore de modelare a reliefului: eroziune și acumulare în albie, torențialitate, eroziune și acumulare eoliană, surpări, alunecări, inindații, înmlăștiniri, meandrări, divagări.

În același timp, clima, vegetația și solurile au căpătat caracteristicile actuale.

2.1.2 Litologia

2.1.2.1 Depozitele de cuvertură

În analiza stratigrafiei depozitelor ce sprijină Valea Oltețului, s–au folosit forajele de la Balș și Bârza și, prin comparație, cele de la Slatina și Optași.

Fundamentul praterozoic, alcătuit din șisturi cristaline, amfibolitici și claritoase, a fost interceptat în forajul de la Optași la 3150m adâncime.

Cuvertura sedimentară a fost acumulată în mai multe etape si în condiții diferite, care au dus la formarea unor depozite variate ca alcătuire mineralogică și facies. (Mutihac, 1990)

Sedimentarea începe cu depozitele detritice aparținând Ordovicianului și Silurianului, formate din gresii silicioase și șisturi argiloase tari, cu grosime de 200m la Balș.

Deasupra acestora stau depozitele carbonatice devoniene și carbonifere, alcătuite din calcare negre și dolomite, cu conglomerate cuarțitice în bază, cu grosime de 250m la Balș.

Urmează, în discontinuitate de sedimentare și cu caracter regresiv, o nouă serie detritică, cu argile cenușii și gresii friabile, care încheie primul ciclu de sedimentare.

După o scurtă perioadă de exondare reprezentată pe profil printr–o discordanță stratigrafică, urmează al doilea ciclu de sedimentare, Permian–Triasic.

În Permian superior s–a depus un complex psefito–psamitic cu conglomerate în bază și marno–argile și argile nisipoase cu anhidrite de culoare roșie, căruia i se asociază intercalații vulcanice (porfire cuarțifere, diabaze, tufuri, brecii) venite pe un sistem de falii pe aliniamentul Leu–Slatina–Corbu. Grosimea acestora depățește 500m.

Depozitele triasice alcătuiesc două complexe lito–faciale subcontinentale, separate de un complex cu caractere mixte, marine și continentale, dispuse în continuitate de sedimentare cu cele permiene.

Primul complex, grezos–argilos, depus în Triasic inferior, este numit „seria roșie inferioară”, după culoarea materialelor din componența ei: argile și marne roșii, gresii silicioase și nisipuri gălbui sau roșcate, gresii și conglomerate mărunte feldspatice, interceptate în forajul de la Balș la mai mult de 500m adâncime.

Triasicului mediu îi corespunde „seria carbonatică”, alcătuită din dolomite și calcare dolomitice închise, calcare și marno–calcare, cu grosimi de 200–800m.

În Triasicul superior s–a format „seria roșie superioară”, ce cuprinde argile, argilițe și marne roșii, cenușiu–verzui și violacee, gresii roșii și nisipuri, cu grosimi de 600m.

În succesiunea stratigrafică urmează o discordanță, corespunzătoare Jurasicului inferior și depozitele celui de–al treilea ciclu de sedimentare, Jurasic mediu – Cretacic superior. Depozitele jurasice, de facies detritic în bază, și carbonatic la partea superioară, sunt alcătuite din: gresii silicioase, nisipuri cenușii cu intercalații de calcare feruginoase, cu grosimi de 300m, deasupra cărora stau calcare roșii, roșcate și cenușii, groase de 40–120m.

Depozitele cretacice, transgresive peste cele jurasice, cuprind: în bază formațiuni pelagice foarte fosilifere, calcare și marno–calcare, groase de 50m, apoi formațiuni continentale subțiri, depuse în regim subaerian în Cretacic mediu, iar la partea superioară faciesuri marnoase transgresive, alcătuite din marne compacte negricioase, albicioase sau roșietice, marne cenușii cretoase.

Paleogenului îi corespunde o nouă discordanță stratigrafică, deasupra căreia stau depozitele ultimului ciclu de sedimentare, Badenian superior – Cuaternar.

Badenianul superior este reprezentat de depozite marnoase cu argile și nisipuri, cu grăsimi de cca. 50m. Peste acestea se dispun regresiv depozitele sarmațiene, alcătuite din gresii calcaroase cenușii, nisipuri fine, argile nisipoase, marne și argile compacte, descrise în forajele de la Balș și Bârza.

Pliocenul încheie sedimentarea în regim de bazin, cu depozite de facies lacustru alcătuite din marne nisipoase sau bituminoase, gresii, nisipuri și argile.

Formațiunile romaniene au definitivat procesul de colmatare și cuprind două orizonturi diferite: inferior, cu caracter regresiv, cu argile vinete și nisipuri, și superior, cu pietrișuri transgresive, cu grosimi de 100–150m.

Pietrișurile romaniene apar la zi pe valea Oltețului pe malul drept, de la Balș la Osica, și pe malul stâng la Vlăduleni, în frunțile de terasă, fiind descoperite datorită eroziunii laterale puternice exercitate de râu. Pe aceste formațiuni se desfășoară procese de șiroire și prăbușire în mal.

În restul arealului studiat, depozitele romaniene sunt acoperite de cele cuaternare.

Limita dintre pietrișurile romaniene și cele cuaternare a ridicat numeroase probleme geologilor, de studiul ei ocupându–se T. Bandrabur, S. Ștefănescu, I. P. Voitești ș.a..

Petre Coteț, în „Câmpia Olteniei”, arată că această limită este dată de o suprafață de eroziune și de diferențieri litologice între nisipurile și pietrișurile cuaternare cu structura torențială și pietrișurile romaniene, stratificate, cu dimensiuni mai mari și caracter fluvio–lacustru.

În mare, aceasta este alcătuirea stratigrafică a platformei Valahe, care constituie baza depozitelor cuaternare care apar la zi, și, în care agenții externi au sculptat relieful actual.

2.1.2.2 Depozitele de suprafață (cuaternare)

Acumularea depozitelor cuaternare a început după retragerea lacului pliocen, când câmpia lacustră rezultată a început să fie modelată de agenții externi.

Stratigrafia cuaternară debutează cu depozitele deluvio–proluviale alcătuite predominant din nisipuri și pietrișuri, cunoscute ca stratele de Cândești și de Frățești.

În pleistocen mediu, când începe formarea văii Oltețului în câmpie, se acumulează depozite fluviatile (de terasă) și depozite loessoide. Formarea acestor depozite se continuă și pe parcursul pleistocenului superior.

În holocen se aluvionează lunca și, sub influența proceselor geomorfologice actuale, se acumulează, la baza versanților, depozite coluviale și gravitaționale (fig. 3).

Stratele de Cândești sunt depozite deluvio–proluviale alcătuite din nisipuri și pietrișuri cu granulometrie diferite, depuse în villafranchian. Ele au fost aduse de către râurile ce coborau din Carpați, au stratificație încrucișată (torențială) și sunt specifice Podișului Getic.

Pe valea Oltețului, acestea apar în baza depozitelor cuaternare și au grosimi mai reduse. (După Relieful României, 1978, în podiș grosimea acestora poate depăși 130m)

Stratele de Frățești aparțin, ca vârstă, saint–prestianului, și sunt tot depozite proluviale, dar au proveniență dublă, carpatică și balcanică. Sunt formate tot din nisipuri și pietrișuri cu stratificație încrucișată și stau deasupra stratelor de Cândești, având grosimi de sub 20m.

La zi apar pe malul drept al Oltețului, între Balș și Osica de Jos, favorizând șiroirea și procesele gravitaționale (prabușirile).

Depozitele aluviale au fost aduse de către Olteț și se împart după poziția în cadrul văii, în depozite de terasă și de luncă.

Depozitele de terasă au fost acumulate de o parte și de alta a cursului Oltețului, pe parcursul pleistocenului mediu și superior și sunt alcătuite din nisipuri, pietrișuri mărunte și mâluri.

Formarea acestora a fost controlată de oscilațiile climatice, care au impus o activitate bogată rețelei hidrografice. Depunerile aveau loc în luncă, în timpul perioadelor calde, iar în cele reci, caând se intensifica eroziunea în adâncime, se tăiau treptele de terasă.

Grosimea depozitelor de terasă de pe valea Oltețului este de cca. 2m. (P. Coteț, 1957)

Depozitele de luncă sunt holocene și sunt alcătuite din nisipuri, pietrișuri, mâluri și argile a căror grosime crește spre zona confluenței cu Oltul, unde atinge 10m (datorită subsidenței locale).

Depozitele loessoide stau deasupra celor de terasă și aparțin, ca vârstă, pleistocenului mediu și superior.

Loessul și depozitele loessoide sunt formațiunile ce definesc cel mai bine perioada cuaternară, fiind studiate de numeroși geografi și geologi, ca de exemplu, I. Argetoaia și Gh. Murgoci, 1923, M. Popovăț, 1953, Florina Grecu și T. Demeter 1999 ș.a..

Din punct de vedere genetic, aceste două formațiuni se deosebesc în sensul că loessul reprezintă depunerile primare eoliene, ce se păstrează azi pe câmpuri, iar depozitele loessoide sunt remaniate din loessul primar, având geneză variată (fluviatilă, lacustră, proluvială, eoliană sau mixtă). (Relieful României, 1978)

Pe valea Oltețului în aval de Balș apar numai depozite loessoide, situate pe terase și având grosimi ce scad de la 10m pentru terasa a patra până la cca. 2m pentru prima. (P. Coteț, 1957)

Aceste depozite sunt alcătuite din mâluri, prafuri, nisipuri și pietrișuri mărunte, au culori gălbui și au ca principale proprietăți porozitatea și permeabilitatea datorită cărora sunt un bun material parental în procesele de solificare.

Petre Coteț (1957) a studiat aceste depozite, împreună cu orizonturile de soluri fosile intercalate și a ajuns la concluzia că depozitele loessoide s–au acumulat în perioadele reci, glaciare, iar solurile s–au format în cele calde.

Orizonturile de depozite loessoide și de soluri fosile sunt în număr de 4, respectiv 3, pentru terasa a patra și numărul lor scade cu unu pentru celelalte.

Prezența solurilor fosile ajută la stabilirea vârstei fiecărei terase, precum și aflarea condițiilor de mediu (în special climă și vegetație) în care s–au format.

Datorită proprietății lor – permeabilitate, porozitate și conținut ridicat în carbonați- depozitele loessoide sunt foarte importante pentru procesele pedogenetice deoarece solurile formate preiau aceste caracteristici (afânare, capacitate bună de a înmagazina apa, volum edafic mare, capacitate mare de schimb cationic etc.), care le cresc fertilitatea.

Depozitele loessoide favorizează și apariția proceselor actuale, respectiv prăbușiri în mal, din cauza friabilității lor și a capacității de a se desprinde în pereți verticali.

Depozitele gravitaționale se formează în urma proceselor de prăbușire sau surpare care se manifestă pe întreg malul drept al Oltețului în aval de Balș.

Aceste procese sunt favorizate de friabilitatea depozitelor (loessoide, aluviale) și pot afecta chiar și pietrișurile din stratele de Frățești.

Depozitele rezultate se acumulează la baza malului, în albia minoră.

2.2. Relieful

2.2.1 Morfogeneza reliefului

Formarea și evoluția văii Oltețului sunt strâns legate de cele ale câmpiei Olteniei, pe suprafața căreia se grefează.

Câmpia a devenit uscată la sfârșitul Pliocenului, iar pe parcursul Cuaternarului a fost supusă acțiunii agenților externi, care au modelat relieful în forma actuală.

Cel mai important agent a fost rețeaua hidrografică prin a cărei acțiune a rezultat tipul genetic de câmpie de terase, caracteristic pentru cea mai mare parte a câmpiei Olteniei.

Cauzele care au condus la formarea reliefului actual au fost: oscilațiile climatice, mișcările neotectonice și oscilațiile de nivel ale Mării Negre (Grigore Posea, 2002).

Oscilațiile climatice din timpul Cuaternarului au produs modificări periodice ale florei și faunei și ale dinamici fluviațiile (eroziunea și acumularea). Astfel, în perioadele calde predomină acumularea, iar în cele reci eroziunea în adâncime.

Din punct de vedere climatic, Cuaternarul se împarte în:

Preglaciar, care, pentru țara noastră ține până în Pleistocenul mediu, respectiv până la prima glaciațiune carpatică, riss, și se caracterizează prin alternanțe rapide de faze calde (submediteraneene și temperate calde) și reci (temperate reci și periglaciare);

Glaciar, corespunzător fazelor glaciare riss și wurm, care au avut un impact puternic asupra reliefului (modelare preglaciară a câmpiei și acțiune fluvială intensă) în interglaciarul riss – wurm și în interstadiale climatul era asemănător celui actual;

Postglaciar, respectiv holocen clima se încălzește ajungând la situația actuală. Pe parcursul acestui interval s–a trecut la climatul rece și umed corespunzător holocenului inferior, la optimul climatic (cald și umed sau uscat) din holocenul mediu, iar în actual se revine la climatul temperat cu un început de aridizare.

Mișcările neotectonice au fost determinate de ultimele faze de ridicare ale Carpaților (valahă și pasadenă) și au avut ca efect adâncirea văilor.

În cadrul Câmpiei Olteniei s–au detașat zone de înălțare (câmpurile Sălcuței și Leu – Rotunda) separate de zone de coborâre (depresiunile Craiova – Dăbuleni și Alexandria), care au controlat acțiunea rețelei hidrografice prin apariția arealelor de divergență hidrografică, pe câmpuri, și a convergențelor în depresiunile subsidente. (A. C. Banu, 1969).

Oscilațiile de nivel ale Mării Negre prezintă importanță deosebită deoarece bazinul marin reprezintă nivelul de bază în funcție de care evaluează întreaga rețea hidrografică a țării noastre.

Astfel, regresiunea marină determină adâncirea văilor prin accelerarea eroziunii, iar transgresiunea favorizează aluvionarea și ridicarea paturilor albiilor.

Oscilațiile Mării Negre au fost cauzate de mișcările neotectonice, variațiile climatice și de legăturile periodice cu Mările Mediterană și Caspică, și s-au desfășurat după cum urmează (Gr. Posea. 2002):

la începutul Cuaternarului în villafranchian, Marea Neagră era un lac al cărui țărm se află la 150 Km est de Dobrogea actuală;

în pleistocenul inferior predomină transgresiunile, țărmul atingând aproximativ linia actuală;

în pleistocen mediu, datorită legăturii cu Marea Mediterană, țărmul ajunge la vest de Galați (transgresiunea Uzunlar);

în timpul perioadelor glaciare are loc o regresiune puternică, iar nivelul mării scade cu cca 130m, ducând la prelungirea văilor pe platforma litorală;

în holocen inferior se produce o nouă transgresiune, ce urcă nivelul mării până la 4m față de cel actual;

în holocen superior (actual) au loc variații reduse ale țărmurilor în jurul liniei actuale și se formează delta.

Toți acești factori au conlucrat la realizarea reliefului Câmpiei Olteniei și, implicit a văi Oltețului.

În pleistocenul inferior s-a format rețeaua majoră a câmpiei reprezentată de Dunăre, Jiu și Olt, iar în pleistocen mediu a apărut Oltețul.

Evoluția văii Oltețului în câmpie a fost dirijată de geologie și relief, respectiv de Câmpul Leu–Rotunda, mai înalt și mai greu de traversat, și de subsidența de pe valea Oltului, din zona actualei confluențe cu Oltețul.

Din aceste cauze, deși în podiș direcția râului este N–>S, la intrarea în câmpie, în aval de Balș direcția se schimbă devenind NV –> SE, iar Oltețul se îndreaptă spre Olt.

Astfel, în pleistocenul mediu s-a format terasa superioară a Oltețului (cea de a patra, de 40–50m altitudine relativa), tăiată în stratele de Frătești, dar și în propriile aluviuni și s-au depus formațiunile în care va fi tăiată, la sfârșitul perioadei, terasa a treia. (P Coteț, 1957)

În pleistocenul superior s–au format și celelalte două terase și s–au acumulat depozitele loessoide ce acoperă podurile teraselor și au grosimi de 2–10 m, în funcție de vârstă.

Datorită direcționării spre Olt, Oltețul și-a săpat valea în detrimentul colectorului său, formând pe partea stângă terase în evantai.

Formarea văii Oltețului a fost condiționată, în primul rând, de oscilațiile climatice, care au impus ritmul proceselor de eroziune și acumulare: în perioadele reci predomină eroziunea, iar în cele calde acumularea.

Depozitele loessoide au origini diferite (fluviatile, eoliene, mixte), fiind remaniate din loessul primar, și au fost acumulate în perioadele reci, iar în cele calde erau transformate prin procese pedogenetice, în sol, în condițiile în care depunerile nu încetau, dar erau nesemnificative.

Din această cauză, în cadrul depozitelor loessoide se intercalează orizonturi de soluri fosile, în număr de patru pe terasa superioară și scăzând cu unu pentru celelalte, și care ajută la determinarea condițiilor de mediu în care s–au format și la stabilirea vârstei teraselor.

Tot în pleistocenul superior s–a format și cel mai important afluent al Oltețului din câmpia Bârluiul, care taie în două terasa a treia.

În holocen s–a aluvionat lunca, s–au dezvoltat afluenții autohtoni, cu caracter torențial, ce fragmentează terasa superioară, iar în cadrul luncii au avut loc numeroase devieri ale cursului (fig. 8 ), despletiri, meandrări și migrarea confluenței, în urma cărora a rezultat relieful minor: brațe și maluri părăsite, bălți, ostroave, belciuge și popine, grinduri etc..

În prezent, relieful este modelat de procesele geomorfologice actuale (pluviodenudare, prăbușiri, aluvionări etc.).

2.2.2 Morfometria

2.2.2.1 Hipsometria

Relieful văii Oltețului în aval de Balș se desfășoară între altitudinile extreme de 188 m în Dealul Viilor, situat în SV orașului Balș și 85 m, cît se înregistrează în zona confluenței, având o amplitudine maximă de 103 m (fig. 4 ).

Treptele hipsometrice au o răspândire aproape egală în teritoriu, după cum urmează:

Altitudinile sub 100 m ocupă 18% și apar numai la nivelul luncii în aval de localitatea Șopârlița;

Între 100 și 120m se înregistrează tot la nivelul luncii, între Balș și Șopârlița, precum și pe terasa a treia dezvoltată pe partea dreaptă a văii, și ocupă 25% din suprafața totală; aceasta este cea mai extinsă treaptă;

Altitudinile cuprinse între 120 și 140m dețin o pondere de 20% și apar, pe partea stângă a văii, pe aproape toată suprafața ocupată de podurile teraselor, iar pe partea dreaptă se prezintă sub forma unei benzi desfășurate pe fruntea terasei superioare, ce pătrunde și pe văile torențiale și care se lățește spre aval și se extinde și pe podul terasei;

Treapta cuprinsă între 140 și 160m ocupă 14% din suprafață și se desfășoară aproape în totalitate pe partea dreaptă a văii tot sub forma unei benzi ce se lărgește în dreptul văilor ce fragmentează terasa și ocupă cea mai mare parte a podului terasei superioare, în timp ce pe partea stângă apare punctiform pe unii martori de eroziune ca Dealul Bârza (152m) și Dealul Lacul Țărului (142m);

Altitudinile ce depășesc 160m apar exclusiv pe partea dreaptă a văi, pe fragmentele mai înalte ale terasei superioare, ce poartă denumirea de dealuri: Dealul Viilor(188m), Dealul Sadina(181m), Dealul Racoviței(180m), Dealul Voineasa (170m), Dealul Drăgăneștilor (168m) și Dealul Urieni(163 m); ponderea acestora este de 23 %.

2.2.2.2 Densitatea fragmentării reliefului

A fost calculată pentru întreaga rețea hidrografică, permanentă și temporară, pe hărțile la scara 1:50000, prin metoda cartogramelor.

Valorile obținute sunt cuprinse între 0 și 3,1Km/Km2, cu diferențieri între luncă și terase. Arealele fără scurgere de suprafață se suprapun peste cea mai mare parte a pădurilor teraselor de pe partea stângă a văii, la care se adaugă fragmentele mai înalte ale terasei superioare și care dețin împreună 25% din suprafața totală a văii(fig. 5).

Valorile sub 1Km/Km2 au o pondere de 30,5% și se înregistrează pe cea mai mare parte din suprafața luncii, precum și pe podurile teraselor.

Intervalul cuprins între 1 și 2Km/Km2 ocupă cea mai mare pondere, 38%, și se suprapune văilor torențiale ce fragmentează terasa superioară, iar în luncă aceste valori apar în apropierea cursului Oltețului, la confluențe.

Densitățile cuprinse între 2 și 3Km/Km2 ocupă doar 6% din suprafață și se înregistrează în arealele cu cea mai mare fragmentare a terasei superioare, precum și la confluența Bârluiului cu Oltețul.

Valoarea maximă de 3,1Km/Km2 s-a realizat la confluența pârâurilor Gengea și Bârlui. Această repartiție a densității fragmentării se datorează conformației reliefului, altitudinilor și regimului torențial al precipitaților.

Astfel cele mai mari valori apar pe terasa superioară, cea mai înaltă a Oltețului (40–50m altitudine relativă), care este intens fragmentată de văi torențiale, în timp ce pe suprafețele celorlalte terase, mai joase și mai tinere nu s–a realizat o concentrare a scurgerii în suprafață, cu excepția Pârâului Bârlui, ce traversează terasa a treia.

2.2.2.3 Adâncimea fragmentării (energia reliefului)

Reflectă gradul de adâncire a văilor în funcție de nivelul de bază local și este influențată de vârsta reliefului și de predominarea suprafețelor orizontale sau slab înclinate. Și acest indicator a fost calculat prin metoda cartogramelor la scara 1:50000, rezultând valori cuprinse între 1,5 și 50m.

Cele mai mari amplitudini ale adâncimii fragmentării, ce depășesc 40m, dețin 14% din suprafața totală și apar pe terasa superioară a Oltețului, a cărei frunte abruptă se termină direct în luncă și este afectată de eroziune torențială.

În intervalul 30–40m intră 5% din suprafața totală, respectiv tot areale din terasa superioară, fragmentată torențial de văi a căror adâncime depășește 30m.

Între 20 și 30m este cuprinsă 15% din suprafața văii adică frunțile teraselor, precum și areale din terasa superioară, la sud de localitatea Voineasa.

Valorile cuprinse între 10 și 20m se înregistrează pe frunțile primelor două terase și pe cea mai mare parte din suprafața terasei superioare, la sud de Voineasa și dețin împreună 22%.

Amplitudinile cele mai mici, sub 10m dețin aproape jumătate din suprafața văii (44%) și ocupă lunca și pădurile principalelor trei terase, în cadrul luncii scăzând chiar sub 5m.

2.2.3 Morfografie

În aval de Balș, Oltețul părăsește Podișul Getic și intră în câmpie, unde își formează o vale largă și asimetrică, cu versantul drept mai înalt, cu o singură terasă larg dezvoltată, și cel stâng mai lin, cu terase în evantai a căror altitudine absolută se încadrează între 120 și 135m.

Trecerea la o altă unitate de relief este evidențiată prin scăderea adâncimii văii la sub 60m, lărgirea ei la cca. 7Km și schimbarea direcției, dinspre NV spre SE.

Lunca (sau șesul aluvial) are o lățime medie de 3–4Km și este asimetrică: în amonte de localitatea Blaj se desfășoară pe stânga, iar în aval pe dreapta Oltețului.

În profil longitudinal, lunca prezintă două rupturi de pantă și altitudini ce scad de la 120m la Balș la 85m la confluență, iar în profil transversal se evidențiază două trepte, dintre care cea superioară, numită de P. Coteț (1957) terasa de luncă, apare la est de Balș și în perimetrul comunei Osica de Jos(fig. 7 ).

Datorită pantelor reduse sub 10, aluvionarea este intensă (mâluri, nisipuri, și pietrișuri mărunte), iar revărsările sunt dese (anuale).

În timp, Oltețul a oscilat pe suprafața luncii, formând meandre active sau părăsite, precum și brațe moarte.

Pe partea dreaptă, la baza terasei superioare, văile torențiale au format pe suprafața luncii mici conuri de dejecție, ce acoperă aluviunile.

Pârâul Gengea, afluent de ordinul 2 al Oltețului, străbate lunca aproape paralel cu acesta, urmărind fruntea terasei întâi după care se revarsă în Pârâul Bârlui. Acesta străbate și el o porțiune din luncă pe la baza terasei a doua, unindu–se cu Oltețul la Pârșcoveni.

Deci, afluenții de pe partea stângă formează un curs paralel înainte de vărsare (confluența paralelă), datorită aluviunilor groase depuse de Olteț în apropierea malului stâng (P. Coteț. 1957)

În aval de localitatea Osica de Sus, lunca Oltețului se unește cu cea a Oltului, în acest sector procesele fluviale fiind cele mai intense, cu formarea de: renii, ostroave, grinduri, bălți, maluri părăsite, mutări ale confluenței Olteț – Olt (fig. 8 ).

În prezent, cursul Oltețului în acest sector este canalizat și fixat, astfel că migrările pe suprafața luncii nu se mai produc.

Lunca Oltului are utilizare variată: treapta superioară, ieșită de sub incidența inundaților este ocupată de terenuri arabile sau localități și drumuri, iar cea inferioară cu zăvoaie de plop și salcie, pădure de stejar sau pajiști.

Terasele au fost descrise și denumite de P. Coteț (1957) și sunt în număr de 4, racordabile cu sistemele de terase ale Oltului și Dunării ( fig. 9 ).

Terasa întâi, numită Teiș, după localitatea unde are cea mai largă dezvoltare, are altitudine medie de 7–10m, iar cea absolută este de 120–130m și are forma unui triunghi cu baza lipită de terasa superioară, iar pe cele două laturi, dinspre luncă, este limitată de pârâul Gengea.

Este cea mai nouă terasă, formată la sfârșitul pleistocenului superior și se racordează cu terasa întâi a Oltului. Podul ei este ocupat cu terenuri arabile și localități.

Terasa a doua (Pârșcoveni) are altitudinea relativă 17–20 m, iar cea absolută de 130m și se desface din marginea nordică a satului Olari, continuându-se ca o fâșie îngustă deasupra luncii până la sud de Șopârlița, unde dispare, confundându-se cu terasa a treia. S–a format în pleistocenul superior, fiind sincronă cu terasa a doua a Oltului.

Terasa a treia (Braneț) este cea mai bine dezvoltată de pe partea stângă, având o altitudine relativă de 25–35m și absolută de 130–140m. Se desfășoară sub formă de evantai, fiind dominată cu 30–40m de ultimele dealuri ale Podișului Getic (Leoteștilor, 169m și Sarului, 175m) și este traversată de la nord la sud de valea Bârluiului.

Pe linia Dealul Sarului – Pârșcoveni, la intrarea în Valea Oltului, se racordează cu terasa a treia a acestuia, vârsta acestuia este pleistocen mediu.

Terasa a treia apare și pe partea dreaptă, la sud de localitatea Osica de jos, având altitudini mai reduse (20m altitudine relativă) și fiind traversată de pârâul Bobul.

Terasa a patra (Voineasa Mică) este cea mai înaltă și cea mai bine dezvoltată, aparținând numai malului drept. Se desprinde, de la sud de Balș, tot în evantai, având altitudinea absolută de 140–160m, iar cea relativă de 40–50m, și pe toată lungimea se mărginește direct cu lunca.

Podul acestei terase este intens fragmentat de văi adânci, unele având și afluenți: Valea Balaura cu văile Balaura Mare și Balaura Mică, Valea Voineasa Mare cu Valea Lunca Oamenilor, Valea Fagului cu Valea Mare, Valea Mică și Valea Rachiului și Pârâul Bobul cu Valea Sârbului. Fragmentele acesteia poartă denumirea de dealuri: Dealul Viilor(188m), Dealul Racoviței(180m), Dealul Popânzălești(175m), Dealul Voineasa(165 m) și Dealul Muierii(152m). După cum se observă, altitudinea acestei terase scade de la nord la sud.

Terasa a patra s-a format la începutul pleistocenului mediu, dovedind vechimea mare a văii Oltețului în câmpie.

Vârsta teraselor a fost stabilită de către P. Coteț (1957) prin metoda orizonturilor de soluri fosile intercalate între cele de depozite loessoide.

Asimetria văii Oltețului în aval de Balș, precum și scăderea în altitudine dinspre Balș, spre confluența cu Oltul este evidențiată în profilele geomorfologice din figura 7.

Interfluviul drept, ce constituie și cumpăna de pe ape față de valea Tesluiului este format dintr-o serie de dealuri, prelungire a podișului, a căror altitudine scade ușor, de la 190m în nord (Dealul Ciupuria) la 163m în sud (Dealul Urieni).

Interfluviul stâng este plat, specific zonelor de câmpie, trecerea spre valea Oltului fiind lină.

2.2.4 Procesele geomorfologice actuale

2.2.4.1 Factorii favorizanți

Intensitatea proceselor de modelare actuală a reliefului văii Oltețului este determinată atât de cauze naturale (ce impun un regim sezonier și accidental) cât și de activitățile antropice, care accelerează procesele și creează noi forme de relief.

Cauzele naturale ale proceselor actuale sunt: litologia, relieful și clima.

Depozitele loessoide ce predomină în cadrul văii Oltețului favorizează, prin proprietățile lor (porozitate, friabilitate), prăbușirile de mal și de versant (loessul se desprinde pe fețe verticale, dând abrupturi) și tasarea și apariția crovurilor pe suprafețele orizontale.

Relieful influențează procesele actuale prin altitudini și pante. Astfel, pantele mari, uneori peste 200, de pe versantul dreapta al văii Oltețului au determinat manifestarea eroziunii în suprafață și fragmentarea reliefului. Aceste procese au fost și sunt favorizate de adâncimea văii (cca 40–60m) și sunt controlate de nivelul de bază local reprezentat de lunca Oltețului.

Pe frunțile abrupte de terasă se produce eroziunea prin șiroire, dar pot apărea și prăbușiri.

Clima este principalul factor favorizant al proceselor actuale prin regimul torențial al precipitaților.

Apărute în sezonul cald când, datorită evaporației mari, pământul este uscat, ploile torențiale determină spălarea versanților prin ravenare și torențialitate.

Pe văile torențiale, atunci când au apă, se manifestă eroziunea în adâncime și cea regresivă, prin care suprafața văii se mărește iar materialele dislocate sunt transportate și depuse la baza versantului sub forma unor conuri de dejecție.

De asemenea, invaziile de aer cald produse frecvent iarna, determină topirea rapidă a zăpezii, iar apa rezultată poate eroda substratul deja supraumectat.

Acțiunile antropice au un impact deosebit asupra reliefului accelerând procesele naturale și ducând la apariția unor noi forme de relief. Cauzate de locuirea îndelungată, dar mai ales de presiunea umană exercitată în ultimele secole și datorată creșterii numerice a populației, intervențiile antropice în cadrul văii Oltețului sunt numeroase.

Despăduririle efectuate până în secolul al XIX – lea au afectat, în special, versantul drept al văii, unde, datorită pantelor mari, neprotejate de vegetație, s–a produs accelerarea eroziunii în adâncime

Activitățile agricole necorespunzător aplicate (aratul în lungul pantei) au avut aceleași efecte, datorită formării de șanțuri pe care apa scursă pe versant se poate concentra. Așezările și drumurile construite pot împiedica scurgerea normală a apelor și apariția excesului de umiditate. De asemenea, prin greutatea lor produc tasare în loess.

Construcțiile hidrotehnice realizate precum îndiguirea cursului Oltețului în zona de confluență, construcția barajului pe Bârlui și a canalelor ce împânzesc lunca și terasele, au avut consecințe asupra vitezei de scurgere a apei și asupra regimului de acumulare a aluviunilor.

Astfel, prin îndiguire s-a stopat divagarea râului și a crescut viteza apei, iar revărsările în luncă sunt mai rare și în același timp, s–a intensificat acumularea aluviunilor în sectorul din fața digului care este și mai des inundat.

Exploatarea aluviunilor din albia minoră determină creșterea vitezei apei și accelerarea eroziunii în adâncime, dar și modificarea sau dispariția unor microforme de relief.

2.2.4.2 Procesele actuale

2.2.4.2.1 Procesele de versant

Aceste procese sunt active și se desfășoară mai ales pe partea dreaptă a văii Oltețului, unde sunt favorizate de altitudinea mare a terasei superioare, care se termină deasupra luncii printr-un abrupt de cca. 40m.

Pluviodenudarea și eroziunea în suprafață atacă solurile și depozitele superficiale, iar intensitatea lor este determinată de pantă și de gradul de acoperire cu vegetație (fig. 9 ).

Aceste procese se manifestă în urma ploilor îndelungate și a topirii bruște a zăpezii, dislocând și transportând spre baza pantelor cantități mari de materiale, în felul acesta ducând la apariția erodisolurilor.

Scurgerea concentrată în suprafață este, de asemenea, intensă, și se manifestă prin ravenare și torențialitate.

Procesele sunt activate de ploile torențiale și se extind continuu în defavoarea versanților, prin eroziune regresivă și în adâncime. Materialele rezultate sunt transportate și acumulate sub formă de conuri de dejecție.

Aceste procese au fost favorizate de despăduriri și au dus la fragmentarea intensă a terasei superioare și la apariția solurilor erodate.

Pe fruntea terasei superioare, din cauza pantelor foarte mari și a eroziunii exercitate de Olteț în bază, se produc prăbușiri care afectează atât depozitele loessoide de la suprafață, cât și pe cele aluviale și proluviale (pietrișurile de Frățești) de sub ele.

Pe frunțile celorlalte terase procesele actuale sunt slabe, respectiv pluviodenudare la ploile puternice.

În concluzie, procesele de versant de pe valea Oltețului sunt puțin diversificate și nu au consecințe foarte grave în peisaj, fiind specifice zonelor de câmpie.

2.2.4.2.2 Procesele de albie

Agentul cauzator al acestora este apa curgătoare ce acționează prin eroziune, transport și acumulare ( fig. 9 ).

În funcție de intensitatea și de amploarea acestor procese, se diferențiază cele produse în albia Oltețului față de procesele determinante de afluenții lui.

Principali factori ce favorizează procesele de albie sunt debitul, viteza apei și pantele reduse din luncă. Astfel, datorită scăderii pantei, la intrarea în câmpie, viteza apei se reduce, iar materialele transportate din cursul superior sunt acumulate în albia minoră și luncă, sub forma reniilor, ostroavelor și a grindurilor.

De asemenea apar meandrările și despletirile. Datorită îndiguirii Oltețului în apropierea confluenței, râul nu–și mai schimbă cursul, așa cum se întâmpla în trecut, mărturie pentru aceste modificări stau vechile brațe și maluri părăsite.

Alături de procesul de acumulare și cel de eroziune produce schimbări importante în albie.

Eroziunea laterală atacă malurile, în special pe cele concave, producând surpări, iar eroziunea în adâncime, provocată de creșterea vitezei apei, duce la adâncirea râului. De asemenea, eroziunea laterală determină deplasarea cursului în cadrul albiei și apariția meandrelor.

Pe râurile afluente Oltețului, procesele de albie sunt mai reduse, datorită dimensiunilor mici și regimului periodic de scurgere.

În perioadele cu debite mari, se produce eroziunea de mal și în adâncime, iar pe afluenții torențiali și eroziunea regresivă. Din cauza debitelor mici, despletirile și meandrările sunt rare.

Aluviunile transportate se depun sub formă de renii sau ostroave în zona de confluență cu Oltețul.

2.2.4.2.3 Procesele antropice

Acțiunile omului în cadrul reliefului au un rol dublu: de accelerare a proceselor naturale (prin despăduriri, desțeleniri, aratul în lungul pantei etc.) și de a crea noi forme de relief. (Gr Posea, 2002)

Cea de a doua consecință este determinată de terasările de versant, amenajările torenților, crearea de drumuri și așezări, construcțiile hidrotehnice și activitățile agricole.

Unele dintre acestea sunt realizate pentru reducerea proceselor de degradare, iar altele au scopuri economice și nu țin cont de relief, putând provoca unele procese.

Terasările au fost făcute pe frunțile teraselor, pentru cultivarea viței de vie și a pomilor fructiferi și au un rol foarte important în reducerea eroziunii de versant. Se întâlnesc la sud de Balș, pe partea dreaptă a văii, iar pe cea stângă la Olari și Șopârlița.

Pentru oprirea eroziunii torențiale, cursurile superioare au fost împădurite, iar malurile fixate de vegetație și pietre.

Cel mai mare impact asupra reliefului l–au avut construcțiile hidrotehnice de tipul canalelor, digurilor, barajelor sau podurilor. Acestea opresc inundațiile, dar cresc viteza apei, determinând eroziunea în adâncime sau ridicarea inundațiilor în spatele podurilor.

Activitățile agricole influențează mai ales suprafețele înclinate, desfășurarea proceselor de versant (pluviodenudare, șiroire).

Canalele de desecare sau irigații, precum și lacul de acumulare de pe Bârlui, modifică în preajma lor, adâncimea pânzei freatice.

2.2.4.3 Consecințele proceselor geomorfologice actuale

Procesele actuale au consecințe negative asupra vieții și activității umane, după cum urmează:

Limitează desfășurarea lucrărilor agricole din cauza fragmentării terenului și pot produce pagube recoltelor prin inundații sau aluvionări.

Erodând solurile de pe suprafețele înclinate, scad productivitatea agricolă.

Modifică nivelul și calitatea apelor freatice.

Pot distruge, prin prăbușire sau acoperire, drumuri și case.

Pentru combaterea acestor procese se impun măsuri de stabilire a versanților și de regularizare a scurgeri râurilor.

2.3 Clima

Situarea în sudul țării, la contactul dintre câmpie și podiș, impune văi Oltețului în aval de Balș o climă temperat–continentală, și cu nuanță puțin mai umedă în nord, față de sudul arealului, și influențe vestice, sud–vestice și estice.

Pentru caracterizarea climatică a văii Oltețului s-au folosit datele pentru stația Caracal, în intervalul 1971–1980, primite de la I.N.M.H., completate cu informații din bibliografie.

2.3.1 Factori genetici ai climei

2.3.1.1 Factorii radiativi

2.3.1.1.1 Radiația solară directă

Este componenta energetică de bază a bilanțului radiativ și sursa principală de căldură pentru suprafața terestră.

Sumele medii anuale ale radiației solare directe sunt de 70–75 Kcal/cm2/an, cu valori vara, pe timp senin de 10–12 Kcal/cm2 și iarna în jur de 1Kcal/cm2. (Geografia României, vol. I)

În timpul zilei, intensitatea radiației crește treptat din momentul răsăritului soarelui, înregistrează un maxim în jurul prânzului (orele 12–13) și scade apoi până la apus.

2.3.1.1.2 Radiația difuză

Reprezintă acea parte din energia solară difuzată de nori și de particulele în suspensie din atmosferă.

În cursul anului, valorile radiației difuze cresc treptat spre lunile de vară, ajungând în timpul solstițiului, la amiază, 0,70cal/cm2 .

Cea mai mică valoare se înregistrează iarna (0,59cal/cm2), când suprafața topografică este acoperită cu strat de zăpadă care reflectă radiația solară directă, intensitatea radiației difuze crește apreciabil.

2.3.1.1.3 Radiația totală

Reprezintă suma dintre radiația solară directă și cea difuză și are o valoarea anuală de 125Kcal/cm2.

În timpul anului, sumele lunare cresc continuu până în iunie, când se înregistrează maximum, la solstițiul de vară, și scad treptat până în decembrie, la solstițiul de iarnă, când valorile sunt minime.

Regimul anual se caracterizează printr-un minim în ianuarie (4,1Kcal/cm2) și un maxim în iulie (18,5Kcal/cm2).

Pe anotimpuri, valorile sunt următoarele: 13,4Kcal/cm2 iarna, 38,4Kcal/cm2 primăvara, 52,7Kcal/cm2 vara și 25,2 Kcal/cm2 toamna. Ziua radiația totală este maximă la ora 12, atingând în luna iulie 1,66cal/cm2 .

Pe timp noros sau acoperit valorile radiației totale sunt minime, în lunile de vară, la orele 12 nedepășind 0,32cal/cm2 .

Durata intervalului din an în care minimele zilnice ale radiației totale depășesc 400 cal/cm2 este egală cu 167 zile.

2.3.1.1.4 Radiația reflectată

Reprezintă o parte din radiația solară incidentă, reflectată de suprafața activă (deviată).

Raportul dintre radiația reflectată și cea totală se numește albedou (măsurat în procente). Diferitele tipuri de suprafețe înregistrează valori diferite ale albedoului (mai mari la cele de culoare deschisă).

Astfel nisipurile uscate strălucitoare au albedoul de 30–40%, argila umedă 14–18%, învelișul vegetal reflectă 15–20% din radiație, suprafețele acvatice 6–15%, zăpada nou–căzută 80–95%, iar cea învechită 35–50%.

2.3.1.1.5 Radiația efectivă

Reprezintă diferența dintre radiația emisă de suprafața terestra și cea emisă de atmosferă. Datorită predominantei timpului senin și umed, mai ales în sezonul cald, valorile anuale ale radiației efective ating 45–51Kcal/cm2.

Anual, cele mai mari valori se înregistrează vara (15–16 Kcal/cm2/lună) iar cele mai mici iarna (2,1–2,8Kcal/cm2/lună).

2.3.1.1.6 Bilanțul radiativ

Este diferența dintre valorile radiației absorbite și cele ale radiației efective, egală cu 45–48Kcal/cm2/an. În timpul anului, bilanțul radiativ are valori pozitive din februarie până până în noiembrie.

Iarna, bilanțul radiativ scade la –1, –2Kcal/cm2/lună în ianuarie și decembrie, iar primăvara valorile încep să crească de la o lună la alta cu cca 2Kcal/cm2, până la 8Kcal/cm2 în mai, iar vara, în iunie și iulie înregistrează 9,8Kcal/cm2 .

2.3.1.2 Factori dinamici

Circulația maselor de aer are un rol genetic foarte important în stabilirea climei unei regiuni, fiind principala cauză a variațiilor neperiodice ale proceselor și fenomenelor atmosferice.

De aceea, pentru determinarea caracteristicilor dinamice ale văi Oltețului este necesar să cunoaștem desfășurarea principalelor sisteme barice și tipurile caracteristice de timp care se înregistrează la nivelul întregii țări. (Șt. Ciulache, 1978)

2.3.1.2.1 Sisteme barice

Prezente la nivelul continentului, care influențează și țara noastră, sunt :

Anticiclonul Azorelor, format în nordul oceanului Atlantic, dinamic, acționează tot timpul anului;

Anticiclonul Siberian, de origine termică, în sezonul rece;

Depresiunea Islandeză, mai intensă iarna;

Depresiunea Mediteranei, ce acționează în sezonul rece, inducând un regim de mică presiune deasupra apelor marine mai calde.

2.3.1.2.2 Tipurile caracteristice de timp

Tipul baric I se caracterizează prin prezența unui anticiclon în vestul Europei ce provoacă advecția aerului arctic spre sud, determinând vreme geroasă și ninsoare moderată iarna. Primăvara și toamna generează înghețuri și ninsori târzii, respectiv timpurii, iar vara aduce răcirea timpului și ploi de scurtă durată.

Acest tip are o frecvență anuală de 8%.

Tipul baric II este determinat de prezența unui anticiclon în estul Europei, ce impune timpul cald și secetos vara, intervale de căldură primăvara și toamna și moină iarna.

Frecvența anuală este de 6%, cu maxima în noiembrie și minima în iulie. Generează advecția aerului tropical cu umiditate redusă din Africa, și a celui continental din Asia de Sud-vest.

Tipul baric III se caracterizează prin prezența dorsalei anticiclonului siberian, unită cu cea a anticiclonului azoric, care determină advecția aerului din est – nord – est.

Iarna generează timp rece, cu vânt și ninsoare, primăvara și toamna aduce ploi slabe, iar vara este călduroasă, secetoasă și cu vânt tare. Frecvența anuală este de 11%, cu maximuri în octombrie și noiembrie și minimuri în aprilie–iulie.

Tipul baric IV este impus de prezența unui brâu de mare presiune în sudul Europei, ce determină advecția aerului din sud și sud–vest, generând un timp cald, uscat și frumos tot anul.

Frecvența anuală este de 16,1%, mai mare în octombrie și mai mică în iunie.

Tipul baric V este determinat de prezența dorsalei anticiclonului azoric, care induce advecția aerului din nordul Europei și aduce vreme caldă și umedă iarna și rece și umedă vara.

Frecvența medie anuală este de 28%, maximă în iulie și minimă în octombrie.

Tipul baric VI se caracterizează prin prezența unui câmp depresionar în estul Europei ce determină advecția aerului din nord și nord–vest, polar și umed ce generează vreme rece, vânt și precipitații sub formă de ploaie sau ninsoare, iar primăvara și toamna provoacă lapoviță și înghețuri târzii, respectiv timpurii.

Frecvența medie anuală este de 10%, mai mare în iulie și mai și mai mică în decembrie și februarie.

Tipul baric VII este impus de prezența unui culoar depresionar în estul Europei ce provoacă advecția aerului din est și sud–est, determinând timp umed, cu precipitații bogate însoțite de vânt puternic mai ales primăvara și toamna.

Frecvența medie anuală este de 21%, maximă în aprilie și minimă în august, octombrie.

2.3.1.3 Factori fizico–geografici

Aceștia influențează acțiunea celorlalți factori genetici ai climei și provoacă modificări locale ale caracteristicilor parametrilor climatici.

Dintre factori fizico–geografici, un rol important au relieful, hidrografia, vegetația și solurile.

2.3.1.3.1 Relieful

Relieful văi Oltețului, prin predominanța suprafeței orizontale și slab înclinate (lunca și podurile teraselor) impune o relativă uniformitate a climei. Apropierea de podiș precum și altitudinile ceva mai ridicate ale dealurilor ce formează versantul drept al văii (40–60m amplitudine între dealuri și luncă), determină cantități mai mari de precipitații în nord vestul văii.

De asemenea, înclinarea și expoziția pantelor duce la o repartiție diferențiată a radiației solare, pantele sudice primind o cantitate mai mare de căldură față de cele nordice, iar suprafețele orizontale, față de cele înclinate.

2.3.1.3.2 Hidrografia

Suprafața acvatică a Oltețului și afluenților lui, precum și cea a Oltului în zona confluenței influențează caracteristicile climei prin proprietatea apei de a conduce căldura (conductibilitate termică), încălzindu–se și răcindu–se mai greu decât solul.

Evaporarea continuă a apei de deasupra suprafețelor acvatice duce la umezirea aerului și scăderea temperaturii prin consumarea căldurii, în stratul inferior de aer.

De aceea, vara, în timpul zilelor senine, deasupra apei se instalează inversiuni de temperatură, iar toamna și iarna au loc procese de condensare a vaporilor și de formare a ceții. Aceste influențe se resimt în cadrul luncii, unde se înregistrează valori ale parametrilor climatici mai moderate decât în restul văii (temperaturi mai mici vara și mai mari iarna, umiditate mai mare).

2.3.1.3.3 Vegetația

Dintre formațiunile vegetale, pădurea este cea care influențează caracteristicile climatice, prin procesul de evapotranspirație, în cadrul căreia se elimină în atmosferă apa sub formă de vapori crescând umiditatea aerului. Aceste modificări sunt condiționate de gradul de acoperire al terenului, speciile caracteristice și densitatea acestora, înălțimea coronamentului arborilor, forma și densitatea frunzelor, stadiul de vegetație. La limita superioară a pădurii se formează o a doua suprafață activă, la nivelul căreia nu au loc procese diferențiate, de transformare a radiației solare în căldură iar aparatul foliar reține peste 80% din razele solare și 15–20% din precipitații. (Geografia României vol. I, 1983)

De asemenea, pădurea joacă rol de obstacol în calea curenților atmosferici, modificând caracteristicile vântului.

2.3.1.3.4 Solurile

Influențează clima prin proprietatea de a absorbi căldură și vapori de aer din atmosferă.

În cadrul văii apar diferențieri între solurile nisipoase din luncă, ce se încălzesc și pierd căldura foarte ușor și sunt foarte permeabile, neavând capacitatea de a reține apa, și solurile predominant argiloase de pe terase (argiluvisoluri), care, datorită capacității lor mari de a reține apa se încălzesc și se răcesc mai greu.

2.3.1.4 Factorii antropici

Prin activitatea sa omul influențează pozitiv sau negativ condițiile climatice, determinând astfel modificări ale regimului termic sub aspectul micșorării amplitudinilor și a întârzierii fazelor de încălzire și răcire a aerului, circulației locale atmosferice și frecvenței mai mari a fenomenelor moteorologice.

Amenajarea terenurilor agricole (canale pentru irigații) și a bazinelor acvatice artificiale pe Olteț și Olt și prezența așezărilor au avut ca rezultat modificarea proprietăților suprafeței active și a valorilor albedoului.

De asemenea, predominarea, în perimetrul așezărilor, a suprafețelor din beton, asfalt, cărămidă, tablă și țiglă se răsfrânge asupra proceselor calorice și a celor de primire și cedare a apei provenite din precipitații.

Cantitățile suplimentare de căldură degajate în urma arderii combustibililor industriali și casnici contribuie și ele la creșterea temperaturii în spațiul așezărilor.

2.3.2 Particularitățile elementelor climatice

În cadrul văii Oltețului în aval de Balș, factorii genetici ai climei, prezentați anterior, nu induc variații importante elementelor climatice. Deoarece nu există o stație meteorologică în teritoriu, pentru realizarea caracterizării climatice a văii Oltețului, s-au folosit datele de la stația Caracal, din intervalul 1971–1980, primite de la I.N.M.H., completate cu datele din bibliografie pentru stațiile Caracal și Strehăreț–Slatina. (P. Coteț, Vaselina Urucu, 1975)

Pentru elementele climatice la care există date, analiza se va face comparativ, între stațiile Caracal și Slatina.

Datorită relativei uniformități a câmpiei, valorile parametrilor climatici pentru valea Oltețului sunt foarte apropiate de cele ale stațiilor folosite.

Astfel, se realizează corelații între stația Slatina și jumătatea nordică a arealului studiat, și între stația Caracal și jumătatea nordică a arealului studiat.

2.3.2.1 Temperatura aerului

Temperatura aerului este unul dintre elementele de bază ce caracterizează, în mare măsură, condițiile de climă ale unei regiunii, influențând procesele fizice și biologice, precum: evaporarea, înghețul apei, contractarea și dilatarea diferitelor materiale.

2.3.2.1.1 Temperatura medie anuală

În intervalul 1896–1965 a fost de 10,6ºC la ambele stații: Caracal și Slatina (fig. 10 ). Pentru intervalul 1971–1980, la stația Caracal media multianuală a crescut la 10,7ºC, iar mediile anuale au oscilat între 10,09ºC în 1976 și 11,3ºC în 1975 (tabel nr. 1 și 2).

Față de media multianuală, temperaturile medii anuale au fost mai mari în anii 1971, 1972, 1974, 1975, 1977 și 1979 (ani călduroși) și mai mică în 1973, 1976, 1978 și 1980 (ani răcoroși, fig. 11 ).

2.3.2.1.2 Temperaturile medii lunare

În mersul acestora se constată diferențieri între stațiile Slatina și Caracal (tabel) datorate gradului mai ridicat de continentalism resimțit la cea din urmă. ( P. Coteț, Vaselina Urucu, 1975)

Astfel, intervalul cu temperaturi medii lunare negative este decembrie–ianuarie la Caracal, iar la Slatina se decalează cu o lună, înregistrându–se în ianuarie–februarie. Intervalul cu temperaturi medii lunare maxime coincide pentru cele două stații datorită continentalismului, temperaturile sunt mai mari la Caracal (22,8ºC în iulie față de 22,1ºC la Slatina) (fig. 12).

Pentru perioada 1971–1980, variația temperaturilor medii maxime și minime lunare de la stația Slatina și Caracal este reprezentată în fig. 13

Acestea se încadrează între maximum 35,3ºC înregistrate în iulie și minimum -14,7ºC în ianuarie.

2.3.2.1.3 Temperaturile medii zilnice

Prezintă valori minime în ianuarie, ce cresc succesiv până în august, după care încep să scadă treptat. Temperaturile maxime zilnice sunt pozitive chiar și în sezonul rece și se încadrează între 15,3ºC în ianuarie și 38,6ºC în august.

Minimele zilnice sunt negative atât în lunile de iarnă cât și în noiembrie și martie și accidental în octombrie, iar în intervalul 1971–1980 sau încadrat între –26,9ºC la 15 ianuarie 1980 și 12,7ºC la 27 august 1971.

Temperaturile zilnice extreme înregistrate în perioada 1971–1980 au fost de –26,9ºC la 15 ianuarie 1980 și 38,6ºC la 22 august 1977.

2.3.2.1.4 Temperaturile minime și maxime absolute

Au fost la Slatina –31,0ºC la 24 ianuarie 1942 și 40,8ºC la 4 august 1952, la Caracal. Continentalismul climatic este exprimat și prin amplitudinile temperaturilor absolute, care sunt de 71,5ºC la Slatina.

2.3.2.1.5 Frecvența zilelor cu temperaturi caracteristice

2.3.2.1.5.1 Zile cu Îngheț

Se caracterizează prin valori negative ale temperaturii minime. Regimul înghețului poate influența culturile agricole, construcțiile și transporturile și de aceea trebuie cunoscut.

Data primei zile cu îngheț întârzie de la nord la sud, de la 26 octombrie la Slatina la 28 octombrie la Caracal, iar ultimul îngheț se produce mai devreme în sud, respectiv la 7 aprilie la Caracal față de 9 aprilie la Slatina.

Durata intervalului anual fără îngheț crește de la 199 zile la Slatina la 204 zile la Caracal, influențând durata perioadei de vegetație și lucrările agricole.

Pentru perioada 1971–1980, numărul anual al zilelor cu îngheț a oscilat între 69 de zile în 1972 și 104 zile în 1978 (tabel ), cu o medie de 84 de zile, iar mediile lunare s–au încadrat între 0,4 zile în aprilie și 25,5 zile în ianuarie (tab ).

2.3.2.1.5.2 Zile de iarnă

Sunt acelea în care temperaturile maxime sunt negative. Mediile lor multianuale sunt de 21 de zile cu maximum 31 de zile în 1980 și minimum 13 zile în 1975 (tabelul ), iar mediile lunare se încadrează între 0,4 zile în martie și 11,2 zile în ianuarie. Intervalul anual cu zile de iarnă este noiembrie–martie.

2.3.2.1.5.3. Zile de vară

Cu temperatura maximă peste 25ºC se înregistrează în intervalul martie–octombrie.

Numărul anual al zilelor de vară este, în medie, de 102, iar în perioada 1971–1980 a oscilat între 86 de zile în 1978 și 125 de zile în 1975 (tabel ).

Mediile lunare se încadrează între 0,3 zile în martie și 28,3 zile în iulie (tabel ).

2.3.2.1.5.4 Zilele Tropicale

Cu temperatura maximă peste 30ºC sunt determinate de invaziile de aer tropical și se pot înregistra în intervalul mai–octombrie.

Media anuală oscilează între 16 zile în 1976 și 49 de zile în 1972 (tabel ), iar mediile lunare între 0,2 zile în octombrie și 11,4 zile în iulie.

2.3.2.2 Temperatura solului

Solul, ca suprafață activă, reprezintă unul dintre factorii principali ai procesului de încălzire și răcire a aerului, la nivelul lui fiind absorbită cca. 44% (Ciulache S., 1978) din energia solară incidentă și transformată în energie calorică.

Suprafața solului este sursa principală de încălzire a aerului ziua și de răcire noaptea.

De asemenea, temperatura solului are influență puternică asupra creșterii și dezvoltării plantelor, aceste procese producându–se între anumite limite termice.

În cursul anului, temperatura la suprafața solului este apropiată de cea a stratului de aer învecinat și prezintă un maxim în iulie și un minim în ianuarie.

Temperatura medie anuală la suprafața solului este cu cca 1–2ºC mai mare decât a aerului, iar mediile lunare se încadrează între 3–4ºC în ianuarie (mai mici decât cele ale aerului) și 28ºC în iulie (S. Ciulache, 1978), rezultând o amplitudine termică de 32ºC.

Temperatura în adâncime a solului este determinată de modul în care se realizează transportul călduri în sol, observându–se o decalare a proceselor de încălzire–răcire a solului în raport cu aerul, cauzată de proprietățile fizico–chimice, regimul aerohidric și alcătuirea granulometrică ale acestuia (T. Deneter, 1999).

Astfel, pentru orizontul superior, 0–30 cm, în care se concentrează o mare parte din masa rădăcinilor plantelor, temperaturile medii lunare sunt negative în sezonul rece (minime în ianuarie) iar în sezonul cald sunt maxime în iulie.

În acest orizont atât temperaturile medii lunare cât și amplitudinile anuale au valori noi moderate în raport cu cele ale aerului.

În adâncimi mai mari, temperaturile sunt pozitive tot timpul anului, iar oscilațiile sunt reduse.

Circulația căldurii în sol se face, în general, din adâncime spre suprafață iarna și în sens invers vara. Numărul zilelor cu îngheț este de 90–100 anual, cu maximum 25 de zile în ianuarie. În adâncime, înghețul se propagă cu intensitate redusă, la sub 10cm fiind doar 40–60 zile.

2.3.2.3 Umezeala relativă a aerului

Umezeala relativă a aerului reprezintă raportul procentual dintre cantitatea de vapori de apă existentă în aer și cea maximă corespunzătoare temperaturi aerului, valoarea ei fiind influențată de particularitățile maselor de aer în mișcare și cele ale suprafeței active. (M. Ielenicz și colab, 1999)

Media multianuală a umidității relative este de 77,5% (fig ), iar mediile anuale se încadrează între 73% în 1974 și 82% în 1979 (tab .

Valorile medii lunare oscilează între 3–67% în iulie și 89% în decembrie–ianuarie (tabel ), acest maxim datorându–se advecțiilor de aer cald și umed de origine mediteraneană.

Pe anotimpuri, cea mai mare umiditate a aerului se înregistrează iarna (cca. 88%), iar cea mai mică vara (cca. 69%),situație determinată de circulația diferitelor mase de aer și de regimurile ciclonice și anticiclonice.

2.3.2.4 Nebulozitatea

Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire cu nori a cerului și poate influența și chiar modifica distribuția radiației solare, anual valorile nebulozității se încadrează între 5,3–6,1 zecimi, fiind mai mari în nordul arealului studiat, datorită apropierii de podiș și mai mici în sud (tabel )

Mediile lunare sunt de 4,1 zecimi în iulie și 7,2 zecimi în ianuarie (tabel ) cu amplitudine anuală de 3,1 zecimi iar pe anotimpuri, nebulozitatea maximă este iarna (7 zecimi media) și cea minimă vara (4,5 zecimi media).

Regimul nebulozității este completat de frecvența zilelor cu cer senin și cer acoperit. Anual, numărul zilelor senine variază între 60 și 78, iar al celor noroase între 91 și 132 zile (tabelele ) media lunară

a zilelor senine oscilează între 3 zile în ianuarie și 9 zile în august (tab ), iar media zilelor noroase se încadrează între 3 zile în iulie și 17,2 zile în ianuarie (tabel ).

După cum se observă, numărul zilelor cu cer senin este invers proporțional față de cel al zilelor cu cer acoperit.

2.3.2.5 Durata de strălucire a Soarelui

Variația lunară si anuala a insolației este impusa de caracteristicile generale ale atmosferei, de regimul nebulozității, de condițiile de relief si mai ales, de inălțimea Soarelui deasupra orizontului.

Durata medie anuală de strălucire a Soarelui este cuprinsă intre 1660 si 2300 de ore (tabel ).

Valorile lunare prezintă un maxim in iulie (303,7 ore ) și un minim în ianuarie (57,2 ore), iar pe anotimpuri, sumele insolației depășesc 800 ore vara și scad la cca. 220 ore iarna (tabel ).

2.3.2.6 Presiunea atmosferică

Valea Oltețului se încadrează, din punct de vedere al presiunii atmosferice, în tipul de regim continental, caracterizat printr-un maxim în ianuarie (1050mb) și un minim în iulie (995mb), cu o amplitudine medie anuală de 6,8–7,2mb. (Ciulache, 1978)

Anual presiunea oscilează în jurul valorii de 1000mb. În regiunea diurnă au loc două maxime și două minime ale presiunii. Maximul principal se produce între orele 8–11, iar cel secundar între orele 20–24, în timp ce minimul principal se înregistrează între orele 14 și 18 iar cel secundar între orele 4 și 6. ( Ciulache S, 1978)

Amplitudinea medie diurnă este cea mai mică iarna.

2.3.2.7 Precipitațiile atmosferice

Precipitațiile suferă aceeași influență continentală ca și temperatura aerului și cad sub formă de ploi.

2.3.2.7.1 Precipitațiile medii anuale

Acestea cresc din sectorul de confluență, unde cad anual cca. 486mm (stația Vlăduleni), spre nord, până la o medie de 515,7mm (stația Slatina). (P. Coteț, Vaselină Urucu, 1975) Pentru stația Caracal, în intervalul 1971–1980 media multianuală a fost de 605,6mm, iar mediile anuale au oscilat între 445mm în 1974 și 739,5mm în 1989 (fig ).

După cum se observă în tabelul , acest interval a fost, cu două excepții (1974 și 1977) foarte ploios, cu valori ce au depășit cu mult media obișnuită de cca. 520mm, variind în jurul a 600mm.

2.3.2.7.2 Precipitațiile medii lunare

Pentru stația pluviometrică de la Vlăduleni, singura din teritoriul analizat, mediile lunare oscilează între 27,5mm în februarie și 67mm în iunie (tabel ).

Celelalte două stații, Slatina și Caracal înregistrează valori apropiate între ele, dar puțin mai ridicate față de stația precedentă (tabel și fig. ).

Regimul anual al precipitaților prezintă un maxim în perioada mai–iulie și un minim în februarie–martie. Pe anotimpuri, precipitațiile maxime cad vara, cca. 150–160 mm, și minime iarna 100–110mm, iar toamna și primăvara valorile se încadrează între cele două extreme.

Precipitațiile sub 500mm din sectorul de confluență se explică prin poziția centrală a acestuia în cadrul câmpiei, departe de influența dealurilor din nord. Perioadei de vegetație (aprilie–septembrie) îi revin cca. 60–70% din sumele medii anuale, adică 250–300mm.

2.3.2.7.3 Coeficientul pluviometric

Acest indicator se folosește în analiza regimului anual al precipitațiilor pentru a se înlătura inegalitatea lungimii lunilor. Prin metoda Angat, coeficientul pluviometric lunar se calculează ca raportul dintre cantitatea lunară de precipitații și valoarea pe care ar fi avut–o dacă totalul anual ar fi fost repartizat uniform.

Valoarea ideală a coeficientului pluviometric este 1, pentru lunile cu distribuție uniformă, mai mare decât 1 pentru cele ploioase și mai mic decât 1 pentru lunile secetoase.

Din tabelul se constată că , la stația Vlăduleni, lunile ploioase sunt mai–iulie, iar pentru stațiile Slatina și Caracal apar două perioade ploioase: mai–iulie și octombrie. (fig. )

Acest coeficient este important pentru lunile suprapuse sezonului de vegetație (aprilie–septembrie). Repartiția lunară a precipitaților în valea Oltețului nu asigură necesarul de umiditate pentru tot anul, impunându–se adausul de apă prin irigații pentru culturile agricole.

2.3.2.7.4 Precipitațiile maxime și minime absolute

Maximele absolute au ajuns la 871,1mm în 1929 la stația Slatina și 842,3mm în 1897 la stația Caracal, iar minimele absolute au fost de 303,2mm în 1907 la Slatina și 296mm, tot în 1907 la Caracal.

2.3.2.7.5 Cantitatea maximă de precipitații în 24 de ore

La stația Slatina, maximele în 24 de ore au fost de 102mm la 26 septembrie 1937, iar pentru stația Caracal aceste valori au oscilat între 33,7mm în mai 1980 și 60,2mm în iunie 1978 (tab. ).

Aceste valori extreme sunt determinate de precipitațiile sub formă de ploi torențiale.

2.3.2.7.6 Stratul de zăpadă

Element al precipitațiilor cu importanță pentru agricultură, stratul de zăpadă este discontinuu datorită acțiunii de spulberare și troienire a zăpezii de către vânt.

Asociat cu vântul, lucrează ca un important agent extern nivo–eolian, de deflație și eroziune la suprafața solului sau de acumulare.

Grosimea și durata stratului de zăpadă depind de condițiile climatice și de invaziile calde din timpul iernii.

Numărul total anual al zilelor cu strat de zăpadă variază între 19 în 1975 și 53 în 1980, iar numărul mediu lunar oscilează între 0,1 zile în octombrie și 13,1 zile în ianuarie.

Din apa rezultată din topirea zăpezii se alimentează pânza freatică și debitul râurilor, dar, în același timp, contribuie la spălarea și acumularea pantelor prin pluvio–denudație.

2.3.2.7.7 Frecvența zilelor cu precipitații

Zile cu precipitații sub formă de ploaie numărul anual al zilelor cu ploaie variază între 51 zile în 1975 și 84 zile în 1979 ( tab. ), iar mediile lunare se încadrează între 1,9 zile în iulie și 8,4 zile în aprilie (tab ).

Pe anotimpuri, numărul minim de zile cu ploaie e vara, iar numărul maxim primăvara.

Zilele cu precipitații sub formă de zăpadă anual variază între 14 zile în 1977 și 29 zile în 1976, numărul lor fiind mult mai mic față de zilele cu ploaie (tab. ). Mediile lunare se încadrează între 0,4 zile în octombrie și 7,3 zile în ianuarie (tab. ).

Intervalul din an cu precipitații sub formă de ninsoare este octombrie–aprilie. În această perioadă, numărul zilelor cu ninsoare îl depășește pe cel al zilelor cu ploaie numai în lunile ianuarie și februarie.

2.3.2.8 Vântul

Valea Oltețului este situată într–o zonă de interferență între partea estică și vestică a Câmpiei Române.

Vânturile dominante sunt crivățul din est și austrul, din vest. Caracteristicile vântului au valori apropiate pentru stațiile Slatina și Caracal (tab. ).

2.3.2.8.1 Frecvența medie pe direcție

Oscilează între 1,9% pentru direcția sudică, 24,6% pentru direcția estică și 18,1% pentru direcția vestică, iar calmul atmosferic este de 26,3% pentru stația Slatina, pentru stația Caracal predomină frecvența vânturilor cu direcție estică 18,7%, vestică 18,8% iar calmul atmosferic este de 32,7%.

Pentru ambele stații vânturile dominante sunt pe direcția estică și vestică (fig ).

2.3.2.8.2 Viteza Medie

Anual, viteza vântului variază între 2–5 m/s, valori mai mari înregistrându–se pe direcțiile dominante.

Pe direcții, viteza medie este minimă pentru vânturile dinspre sud (1,2m/s la Slatina și 1,5m/s la Caracal) și maximă pentru vânturile dinspre est (4,3m/s la Slatina și 4,9m/s la Caracal) și vest (4,2m/s la Slatina și 4,9m/s la Caracal),(tab. )

Numărul zilelor cu viteze medii peste 11m/s este de 66 la ambele stații, iar cel al zilelor cu viteze peste 16m/s este de 13.

2.3.2.9 Alte fenomene meteorologice

2.3.2.9.1 Ceața

Este rezultatul condensării și sublimării vaporilor din vecinătatea suprafeței active. Numărul mediu anual variază între 54 zile în 1972 și 86 zile în 1980 (tab. ), iar mediile lunare se încadrează între 0,5 zile în iulie și 14 zile în decembrie (tab. )

Intervalul din an cu cețuri frecvente este octombrie–martie.

2.3.2.9.2 Chiciura

Acest fenomen apare în perioada rece a anului pe timp cețos, intervalul din an fiind noiembrie–martie.

Numărul mediu anual variază între 6 zile în 1973 și 17 zile în 1977, iar mediile lunare sunt cuprinse între 0,2 zile în martie și 3,8 zile în ianuarie (tab. ). Depunerile de chiciură pot avea efecte dăunătoare, producând avarii conductorilor electrici și transmisiunii, iar când sunt însoțite de vânturi puternice și asupra arborilor.

2.3.2.9.3 Poleiul

Reprezintă o depunere solidă sub forma unui strat de gheață omogen și transparent, rezultat în urma înghețării picăturilor suprarăcite de ploaie sau burniță. (Ielenicz și Colab 1999)

Mediile anuale sunt de 4–5 zile iar numărul maxim poate ajunge la 12–13 zile pe an. (S. Ciulache, 1978 ) Depunerile masive de polei pot provoca ruperea crengilor arborilor și a stâlpilor de telegraf și întreruperea telecomunicațiilor.

2.3.2.9.4 Bruma

Rezultă în urma sublimării vaporilor de apă de pe suprafața terestră, în cursul nopților senine, când răcirea radiativă duce la scăderea temperaturi solului sub 0ºC. Intervalul de manifestare a acestui fenomen este octombrie–aprilie, iar datele de apariție a primei și ultimei brume sunt 11 octombrie și respectiv, 11 aprilie. (S Ciulache 1978)

Durata perioadei din an fără brumă este de cca. 190 zile. Numărul mediu anual al zilelor cu brumă variază între 41 și 71 zile (tab. ), cu o medie multianuală de 55 de zile, iar mediile lunare oscilează între 0,3 zile în septembrie și 14,3 zile în decembrie.

Bruma este un fenomen frecvent în sezonul rece, dar reprezintă un factor de risc pentru culturile agricole primăvara, când se produc brume târzii până la luna aprilie.

2.3.2.9.5 Viscolul

Este un fenomen meteorelogic de iarnă, caracterizat prin căderi abundente de zăpadă însoțite de vânt puternic. Frecvența viscolului în cadrul văii Oltețului este redusă, cca. 2 zile pe an, produs în special în luna ianuarie, datorită poziției geografice, care scade influența crivățului.

2.3.2.9.6 Orajele

Sunt fenomene atmosferice complexe ce se manifestă prin descărcări electrice însoțite de tunete și fulgere, intensificări ale vântului, vijelie, averse violente de ploaie și căderi de grindină.

Numărul mediu anual al zilelor cu oraje este de 25–30 zile, iar în cursul anului numărul minim se înregistrează sezonul rece și cel maxim în cel cald, mai ales în iunie, iulie și mai.

Frecvența teritorială a orajelor pentru lunile mai și iunie este de odată la două zile, pentru iulie odată la trei zile și intervalul crește pentru celelalte trei luni până la 10 zile în lunile septembrie și octombrie.

Durata medie a orajelor este de 50 de ore (Ciulache S 1978) iar durata diurnă medie este de 24 de ore pe zi, pentru sezonul cald.

2.3.3 Fenomene climatice de risc

Din punct de vedere al riscurilor climatice, Valea Oltețului se încadrează în domeniul cu predominare a aerului maritim și cu influențe sub–mediteraneene (Octavia Bogdan, Elena Niculescu, 1999) în care cele mai mari riscuri de a se produce le au: viscolele, ploile bogate în 24 de ore (peste 140 mm), excesul de umiditate în lunci, uscăciunea și seceta, inversiunile de temperatură.

Față de viscole, Valea Oltețului prezintă vulnerabilitate redusă, una două zile pe an, iar grosimea stratului de zăpadă este de 40–60cm, datorită adăpostului oferit de curba Carpaților (ce generează un con de umbră).

Ploile de vară, cu intensitate maximă de 0,2–0,3mm/min, prezintă un risc mediu, datorat ciclonilor mediteraneeni retrograzi

Tab. 1 Temperatura aerului: mediile lunare, anuale și amplitudinea 1896–1965

Tab. 2 Temperaturile lunare: medii, maxime si minime (ºC) (stația Caracal, 1971–1980 – INMH)

Tab. 3 Temperatura medie anuala pe stația Caracal, perioada 1971–1980 (Sursa INMH)

Tab. 4 Frecvența anuală a zilelor cu temperaturi caracteristice (sursa INMH)

Tab. 5 Frecvența lunară a zilelor cu temperaturi caracteristice (ºC) (Sursa INMH)

Tab. 6 Umezeala relativă a aerului – valori medii anuale (%) (Sursa INMH)

Tab. 7 Umezeala relativă a aerului – valori medii lunare (%) (Sursa INMH)

Tab. 8 Nebulozitatea medie anuala (zecimi) (Sursa INMH)

Tab. 9 Nebulozitatea medie lunară (zecimi) (Sursa INMH)

Tab. 10 Variația anuală a numărului zilelor cu cer senin (sursa INMH)

Tab. 11 Variația lunară a numărului zilelor cu cer senin (sursa INMH)

Tab. 12 Variația anuală a numărului zilelor cu cer acoperit (sursa INMH)

Tab. 13 Variația lunară a numărului zilelor cu cer acoperit (sursa INMH)

Tab. 14 Valorile medii anuale de strălucire a Soarelui (ore) (sursa INMH)

Tab. 15 Valorile medii lunare de strălucire a Soarelui (ore) (sursa INMH)

Tab. 16 Precipitațiile medii anuale (mm) (sursa INMH)

Tab. 17 Precipitațiile medii lunare (mm) (sursa INMH)

Tab. 18 Variația anuală a numărului zilelor cu strat de zăpadă (sursa INMH)

Tab. 19 Variația lunară a numărului zilelor cu strat de zăpadă (sursa INMH)

Tab. 20 Variația anuală a numărului zilelor cu ploaie (sursa INMH)

Tab. 21 Variația lunară a numărului zilelor cu ploaie (sursa INMH)

Tab. 22 Variația anuală a numărului zilelor cu ninsoare (sursa INMH)

Tab. 23 Variația lunară a numărului zilelor cu ninsoare (sursa INMH)

Tab. 24 Vântul – frecvența (%) și viteza medie pe direcții (m/s) (sursa INMH)

Tab. 25 Variația anuală a altor fenomene meteorologice (sursa INMH)

Tab. 26 Variația lunară a altor fenomene meteorologice (sursa INMH)

Tab. 27 Variația coeficientului pluviometric lunar

Tab. 28 Temperatura apei anuală

Tab. 29 Debite lichide anuale (m3/s)

Tab. 30 Debite solide anuale (kg/m3)

Tab. 31 Debite solide lunare (media pe 10 ani – 1992–2001) (kg/m3)

Tab. 32 Debite lichide lunare (media pe 10 ani – 1992–2001) (m3/s)

Tab. 33 Temperatura apei lunară (media pe 10 ani – 1992–2001) (ºC)

2.4 Apele

2.4.1 Rețeaua hidrografică

2.4.1.1 Caractere morfohidrografice

Artera hidrografică principală în arealul studiat e Oltețul, respectiv cursul inferior.

Râul Olteț izvorăște din munții Căpățânii (grupa Parâng a Carpaților Meridionali), traversează pe direcție nord–sud Subcarpații Getici și Podișul Oltețului până la Balș, de unde pătrunde în câmpia Caracalului (subunitate a câmpiei Olteniei).

În zona Balș, Oltețul realizează un arc de cerc cu convexitatea spre vest, schimbându–și direcția în cadrul câmpiei dinspre nord–vest spre sud–est.

Lungimea reală a cursului, între Balș și vărsare, este de 41Km, iar lungimea în linie dreaptă de 32,8Km, de unde rezultă un coeficient de meadrare de 1,2 datorat pantelor mici din cadrul luncii și vitezei reduse a apei (0,5–0,7m/s).

În aval de Balș, Oltețul primește mai mulți afluenți, majoritatea autohtoni, scurți și cu scurgere periodică.

Cel mai important afluent din câmpie este Bârluiul și Gengea, ce izvorăște din podiș, apoi străbate valea Oltețului pe direcția nord–vest sud–est și se varsă pe stânga.

Tot pe partea stângă, Oltețul mai primește un afluent scurt, Balta Dascălului, din lunca de confluență.

Afluenții de pe partea dreaptă sunt scurți, cu apă doar o parte din an, iar majoritatea nu ajung să conflueze cu Oltețul. Toți acești afluenți sunt autohtoni și fragmentează terasa superioară a Oltețului pe direcția, nord–vest – sud–est.

Dinspre amonte spre aval se succed: Valea Balaura, Valea Racoviței, Valea Voineasa, Valea Lunca Oamenilor, Valea Fagului cu Valea Mare și Pârâul Bobul, cel mai important de pe partea dreaptă .

Densitatea medie a rețelei hidrografice variază în limite largi.

Suprafețele orizontale ale pădurilor teraselor nu au scurgere de suprafață, în schimb, densitatea crește mai ales pe versantul drept al văii, unde oscilează între 0,2 și 2,6Km/Km2.

În cadrul luncii, densități mai mari sunt: în zona confluenței Bârluiului, unde se înregistrează și valoarea maximă din arealul studiat, 3,1Km/Km2, și scad spre confluența cu Oltul la sud 1Km/Km2.

2.4.1.2 Date hidrografice

Valea Oltețului se încadrează în provincia de bilanț hidric est–europeană și se caracterizează printr–un regim hidric de podiș și câmpie, cu ape mari de primăvară și viituri de vară.

Regimul scurgerii apelor este influențat de condițiile climatice și geologice. Precipitațiile medii anuale sunt moderate, în jur de 500–520 mm, repartizate diferit în timpul anului cu valori mari primăvara și ploi torențiale vara.

Temperaturile negative din timpul iernii conduc la acumularea zăpezii, stagnarea apei și reducerea debitelor, în general.

În schimb, advecția maselor de aer calde și umede mediteraneene din iarnă aduc ploi bogate și topirea zăpezilor, care cresc mult debitele râurilor. Geologia influențează gradul de mineralizare a apei și infiltrarea apelor râurilor sau a celor provenite din precipitații.

Regimul de alimentare este pluvio–nival, la care se adaugă aparatul apelor subterane (cca. 10–20%), în special în perioada secetoasă din an.

Scurgerea medie lichidă pentru râul Olteț este de 1–2 l/s/Kmp între Balș și Fălcoiu și scade sub 1 l/s/Kmp între Fălcoiu și vărsare, iar scurgerea medie de aluviuni în suspensie este cuprinsă între 0,5 și 1 t/ha/an. (Atlasul R.P.R.)

2.4.1.2.1 Debitele lichide

Debitele lichide variază în funcție de mai mulți factori, dintre care cei mai importanți sunt precipitațiile atmosferice, aparatul de ape subterane și tipul și granulametria aluviunilor din patul albiei.

Precipitațiile constituie principala sursă de alimentare a râurilor, regimul lor anual imprimând același sens debitelor lichide, cu un maxim principal de primăvară–vară, susținut de precipitațiile lichide, și un altul de iarnă, determinat de ploile de la sfârșitul toamnei și ninsorile din iarnă.

Apele subterane bogate aflate la mică adâncime au o pondere redusă, în general, în alimentarea râurilor, care crește în perioadele secetoase.

Aluviunile din patul albiei, formate, în special, din nisipuri și pietrișuri cu granulametrie diferită, determină un proces intern de infiltrare a apei, în special la debite mari.

În aval de Balș datorită regimului de câmpie, cu precipitații puține și evapotranspirație ridicată debitele lichide sunt relativ reduse, fiind reținute de aparatul de apă din cursul superior și mijlociu.

Debitele lichide medii anuale pentru râul Olteț, măsurate la Balș în perioada 1992–2001, au variat între 2,2m3/s în 1993 și 12,2m3/s în 1997 (tab. ), iar media multianuală a fost de 5,7m3/s (fig. ).

Debitele maxime și minime anuale au avut o oscilație foarte largă, încadrându-se între 0,89m3/s în 1993 și 99,3m3/s în 1998 (tab. ).

Debitele lichide medii lunare au fost, pentru aceeași perioadă cuprinse între 2,8m3/s în septembrie și 31m3/s în ianuarie (tab. ). Pe parcursul anului s-au înregistrat: un maxim principal în lunile de iarnă, susținut de precipitațiile sub formă de ploaie și zăpadă atât din cursul inferior, cât și din cele superioare, un maxim secundar în aprilie–iunie, alimentat de topirea zăpezii și din ploile de primăvară, și două minime, primul în martie și cel de al doilea, cel mai important în iulie–noiembrie.

Perioada îndelungată din an cu debite minime este determinată de precipitațiile reduse și de evaporația crescută, care pot duce, pe timp scurt, la secarea râului.

Debitele lichide zilnice variază în limite foarte largi. Valorile excepționale din perioada 1992–2001 au fost determinate de ploile torențiale de vară sau de topirea bruscă a zăpezii și au dat viituri puternice care au afectat terenurile agricole și așezările din luncă.

Dintre cele mai mari debite lichide zilnice enumerăm: 392m3/s la 23 ianuarie 1998, 246m3/s la 21 mai 1997, 202m3/s la 29 decembrie 1999 și 268m3/s la 2 ianuarie 1996.

Debitele minime se înregistrează, în special, vara și la începutul toamnei, și nu depășesc 2m3/s. În această perioadă se poate ca și apele Oltețului să sece, după cum s-a întâmplat în 1993 între 22 și 31 august și 1–14 septembrie și în 1994 între 1 septembrie și 6 octombrie.

Pentru râurile afluente Oltețului nu există date, însă acestea au debite reduse, sub 1–2m3/s, majoritatea având apă numai o parte din an, iarna și primăvara. Debite mai mari, ce pot depăși 5m3/s apar foarte rar, la viituri și au durată redusă, determinată de regimul ploilor torențiale.

2.4.1.2.2 Debitul solid

Debitul solid este alcătuit, în general din aluviuni în suspensie și materiale târâte, cu granulametrie variabilă, transportate de apa râurilor.

Cantitatea de aluviuni este influențată de condițiile climatice locale și de acțiunea factorilor geomorfologici, litologici, edafici și antropici. Ploile torențiale au un impact deosebit asupra suprafeței topografice, antrenând și transportând spre baza pantei versanților particule fine de materiale.

Intensitatea proceselor de eroziune este direct proporțională cu cantitatea de precipitații, cu scurgerea apelor și cu caracteristicile celorlalte componente ale terenului.

Astfel, influența reliefului se manifestă prin panta și expoziția versanților. Versantul drept al văii Oltețului, prin pantele mai mari, fragmentarea accentuată și expunerea predominant estică și sudică este mai intens afectat de eroziune decât versantul stâng unde predomină suprafețele orizontale ale pădurilor teraselor.

Litologia și învelișul de sol determină creșterea cantității de aluviunii datorită depozitelor friabile de suprafață (nisip, pietriș, loess și depozite loessoide), ușor de dislocat, precum și caracterului argilos al solurilor ce împiedică infiltrarea apei, favorizând scurgerea pe versant.

Omul influențează debitul de aluviuni prin suprapășunat, defrișarea masivă și utilizarea defectuoasă a tehnologiei agricole. Cunoașterea debitului solid este importantă pentru amenajarea și gospodărirea apelor, deoarece acesta poate determina modificări ale albiilor râurilor și colmatarea lacurilor de acumulare.

Debitul solid al Oltețului este format din materiale erodate de pe versanți și transportate de afluenții autohtoni, la care se adaugă cantități importante de aluviuni aduse de râu din podișul Oltețului, unde formarea lor este favorizată de relieful mai înalt, precipitațiile mai bogate și înlocuirea vegetației naturale cu terenurile agricole.

Valorile zilnice ale debitului solid s-au încadrat, în intervalul 1992–2001, între 283Kg/m3 la 9 iunie 1997 și 0Kg/m3 între 22–31 iulie și 1–14 septembrie 1993 și 1 septembrie–6 octombrie 1994.

Alte valori maxime externe, precum 283Kg/m3 la 24 mai 1995, 242Kg/m3 la 2 aprilie 1997 sau 268Kg/m3 la 9 iulie 1997 sunt datorate debitelor lichide foarte mari și precipitațiilor bogate, cu care se corelează.

Debitele solide lunare multianuale se caracterizează prin valori medii cuprinse între 2,44Kg/m3 în aprilie și 1,3Kg/m3 în iulie și octombrie, cu cantități crescute, în general, iarna și primăvara și reduse la sfârșitul verii și toamna. Valoarea mai mare din august se datorează ploilor torențiale.

Maximele și minimele lunare multianuale prezintă aceeași evoluție ca și mediile, cu debite mari iarna și primăvara și mici la sfârșitul verii și toamna. Valorile lunare extreme se înregistrează între 52,8Kg/m3 în iunie și 0,13Kg/m3 în octombrie–noiembrie.

Debitele solide medii anuale au avut o evoluție crescătoare până în 1999, când s-a înregistrat valoarea maximă de 2,79Kg/m3, după care au început să scadă, până la 0,119Kg/m3 în 2001. Debitele maxime și minime anuale au avut oscilații mai mari, înregistrând 72,3Kg/m3 în 1997 și 0,07Kg/m3 în 2001 ( tab. si fig. ).

Pe ansamblu, prima și ultima parte a intervalului studiat prezintă valori mici ale debitului solid anual, iar partea centrală prezintă valori mari. Pentru pârâurile afluente autohtone nu s–au efectuat măsurători, însă aparatul de materiale al acestora este redus, datorită faptului că acestea decontează, de obicei la baza terasei, în luncă, formând conuri de dejecție.

Majoritatea sunt scurte și nu ajung să conflueze cu Oltețul.

2.4.1.2.3 Temperatura apei

Acest parametru este important în alimentarea cu apă a localităților și în irigații, și depinde de: variația temperaturi aerului, adâncimea apei, debitul lichid și suprafața de contact aer-apă

Față de temperatura aerului, temperatura apei prezintă valori cu 2–3ºC mai reduse în sezonul cald și cu 1–2ºC mai ridicate în sezonul rece. Această diferență este cauzată de conductibilitatea termică mai scăzută a apei față de cea a aerului.

Adâncimea apei influențează distribuția temperaturii în sensul că apele puțin adânci se încălzesc repede și uniform,iar în cele adânci căldura se transmite mai greu, formându-se două straturi de apă: superior, mai cald și inferior, mai rece. În cazul suprafeței de contact apă–aer, cu cât acesta este mai mare, temperatura apei este mai apropiată de cea a aerului.

Evoluția regimului termic al apei este determinată de următorii factori: relief, litologie, viteza apei, precipitații și ape reziduale. Aceștia se manifestă după cum urmează:

Relieful, prin expoziția predominant sudică și estică și prin suprafețele majoritar orizontale, influențează repartiția radiației solare;

Litologia, prin variația albedou-lui determină încălzirea diferită a rocilor;

Viteza apei este în raport invers proporțional cu temperatura, adică aceasta crește la viteze mici ale apei, în timp ce, la viteze mari, se consumă căldura;

Precipitațiile și apele reziduale influențează prin temperatura lor pe cea a apei râurilor.

Variația diurnă a temperaturii apei înregistrează valori minime între orele 5 și 6, chiar mai devreme vara, apoi crește continuu până la orele 16, când sunt maxime, după care scad. Datorită căldurii specifice mai reduse a apei, există un decalaj în timp între valorile extreme ale aerului și apei, zilnic, săptămânal, sezonier și anual.

Temperaturile lunare și anuale ale apei Oltețului au fost înregistrate pe un interval foarte scurt, 1999–2001, de aceea nu sunt foarte concludente.

Valorile zilnice extreme se încadrează între 36ºC la 26 iulie 1999, 35ºC la 13 iunie 2000 și minime de îngheț pentru mai multe zile din ianuarie și februarie.

Temperaturile medii lunare înregistrează valori maxime în lunile de vară, cu 19,5ºC în august, și minime iarna, cu 0,83ºC în ianuarie, deci sunt pozitive tot timpul anului.

Maximele lunare prezintă un decalaj față de medii, cu 22,6ºC în septembrie și 2,3ºC în ianuarie, iar minimele lunare oscilează între valorile extreme de 17,3ºC în iulie și 0ºC în ianuarie ( tab. si fig. ).

Temperaturile medii anuale au oscilat între 9,4ºC în 1999, 9,6ºC în 2000 și 9,8ºC în 2001. Valorile maxime înregistrate au fost de 14,1ºC în 1999, 15ºC în 2001 și 16,6ºC în 2000, iar minimele au fost de 5,7ºC în 2001, 6,2ºC în 2000 și 7,1ºC în 1999. Se constată astfel, că maximele și minimele anuale nu coincide ( tab. si fig. ).

2.4.2 Lacurile

Numărul de lacuri din cadrul văii Oltețului în aval de Balș se reduce la două: lacul natural Balta și lacul antropic Olari.

Lacul Balta, situat în sudul orașului Balș, reprezintă un fost meandru al Oltețului, detașat ca belciug după îndreptarea cursului râului. Are o suprafață de 10ha și a fost amenajat, constituind una dintre cele mai importante zone de recreere pentru locuitori orașului Balș. (P. Coteț, Vaselină Urucu, 1975)

Datorită, în principal, oscilațiilor climatice, dar și acțiunilor antropice, lacul suferă variații periodice ale volumului și suprafeței locuite, tendința, pe viitor fiind de reducere a acestor parametri.

Lacul Olari, baraj antropic, a fost construit pe râul Bârlui, principalul afluent al Oltețului în câmpie, în perimetrul satului cu același nume.

Acesta a fost construit din necesitatea compensării regimului temporar de scurgere lichidă a Bârluiului, pentru alimentarea cu apă potabilă a locuitorilor din satele vecine și pentru susținerea programelor de irigare a culturilor agricole în perioada cu deficit de umiditate din cadrul sezonului de vegetație.

Lucrările la baraj s–au derulat în perioada 1953–1962 folosindu-se, pentru construcție, dale de beton. Suprafața lacului este de 2ha. (P. Coteț, Vaselina Urucu, 1975).

În prezent, lucrările de întreținere a barajului nu se mai execută iar lacul este poluat cu reziduuri menajere și gunoi de grajd, aflându-se în plin proces de colmatare. Apreciem că în ultimii 15 ani suprafața lacului s-a redus cu cca. 20%, iar barajul este funcțional numai la debite excepționale.

Alimentarea ambelor lacuri se face din precipitații, (la lacul Olari se adaugă aportul Bârluiului), dar mai ales din pânzele freatică, care, în luncă se află la peste 5m iar uneori peste 2m adâncime.

2.4.3 Apele subterane

Apele subterane reprezintă apele cantonate în straturile superioare ale litosferei, la diferitele adâncimi, și se împart în ape freatice și ape de adâncime.

Apele freatice sunt cantonate în primul strat acvifer, numit și freatic, situat între suprafață și primul strat impermeabil, sunt alimentate direct de precipitații și sunt ușor accesibile.

Apele de adâncime, numite și captive, sunt acumulate la diferite adâncimi, sub primul strat impermeabil, și sunt alimentate din apele superficiale printr–o suprafață redusă.

Regimul apelor subterane este influențat de cel al precipitaților și de volumul de apă provenit prin descărcare din zonele piemontane nordice.

2.4.3.1 Apele de adâncime

Sunt cantonate în formațiuni de vârste diferite, accesibile, fiind cele din straturile pliocene, aflate la 80–250m adâncime, cu debite de 1,6–20l/s, precum și cele din straturile cuaternare, acestea fiind cele mai importante.

Stratele de Cândești, localizate în nordul arealului studiat, stratele acvifere se află la adâncimi mai mari de 20m, cu debite de până la 10 l/s, fiind ape potabile normale, cu mineralizare de 600mg/l și duritate scăzută 10º germane (I. Preda, P Morasi, 1971). Stratele înclină spre sud, conform retragerii lacului pliocen.

Stratele de Frătești formează 1–2 strate acvifere de nisipuri fine, mijlocii și grosiere și pietrișuri, cu grosime de 5–10 m, aflate la adâncimi de 15–40 m. Acestea au un debit de 1–5 l/s și înclină spre sud, asemenea stratelor–magazin.

Sunt localizate pe partea dreaptă a văii Oltețului și formează o linie importantă de izvoare la baza versantului.

2.4.3.2 Apele freatice

Sunt cantonate în formațiuni friabile (nisipuri, pietrișuri) de tip magazin, intercalate cu strate subțiri de argilă, de vârstă pleistocen superior și holocen, corespunzător teraselor și luncii Oltețului.

Stratele acvifere sunt situate la 10–20m adâncime pe terasele înalte (Voineasa și Braneț), la 5–10m adâncime pe terasele joase (Teiș și Pârșcoveni) și la 2–5 m adâncime în luncă.

Densitatea medie a apelor freatice este de 0,1–0,2Km/Km2, cu un debit de cca. 1,3–5 l/s și o coloană de apă de 41mm.

Într-un studiu realizat de către Direcția Apelor Olt–Vâlcea asupra unui număr de 7 foraje din perimetrul localității Osica de Sus, situate în luncă și pe terasele inferioare ale Oltețului au rezultat următoarele:

În condiții de secetă prelungită și de coborâre a nivelului apelor râurilor Olt și Olteț are loc scăderea nivelului hidrostatic în foraje, cuprinsă între 1,5 și 1,5m;

În condiții de ploi abundente și de lungă durată, nivelul hidrostatic crește cu 0,5–1m față de medie;

Debitele medii oscilează între 0,5 și 11 l/s.

Analizele fizico–chimice relevă următoarele:

Ph între 7,43 și 7,61;

Conductivitate de 961–1167Ms/cm;

Reziduu fix 712–810mg/l;

Duritate totală 22,66–23,38º germane;

Prezența cationilor de amoniac, sodiu, magneziu, calciu și a anionilor de clor, acid carbonic, oxizi de sulf sau azot;

Pentru indicii hidrofizici (permeabilitate, porozitate) nu s-au efectuat analize.

Alimentarea apelor freatice se face din precipitații și prin descărcare subterană din podiș. Apele subterane se utilizează pentru consumul casnic al populației și în agricultură pentru irigații.

2.5 Vegetația și fauna

2.5.1 Vegetația

Vegetația naturală de pe valea Oltețului a suferit, în ultimele două secole, intense transformări, ocupând, în prezent suprafețe reduse.

Conform regionării biogeografice, valea Oltețului aparține zonei pădurilor nemorale, în cadrul acestora făcând tranziția între subzona pădurilor de stejar și mixte de tip central–european prezentă în Dealul Balșului, și subzona pădurilor de stejar și mixte de tip sud–european (cereta–gârnițele), caracteristică nordului câmpiei Olteniei.

2.5.1.1 Vegetația zonală

Stratul arborescent este alcătuit din cer (Quercus cerris), gârniță (Quercus frainetto), stejar pufos (Querqus-pubescens), stejar pedunculat (Q pedunculiflora), carpen (Carpenus betulus), ulm (Ulmus foliaceea), tei (Tilia tomentosa), frasin (Frasinus excelsior).

În nord, în Dealurile Balșului, speciile termofile de stejar sunt înlocuite ce specii mezofile de stejar (Q robur), gorun (Q petraea).

Stratul arbustiv este bine dezvoltat și cuprinde: gherghinar (Crataegus monogyna), lemn câinesc (Zigustrun vulgare), măceș (Rosa canina), porumbar (Prumus spinosa), spinul cerbului (Rhomnus catharica), lemn râios (Evonymus verrucasa), sânger (Carnus sanguinea), corn (Cornus mas), soc (Sombucus nigra).

Covorul erbaceu este foarte bine reprezentat în cerete, mai ales în cele poienite, și este format din specii xerofile ca: păiușuri (Festuca pseudovina, F Sulcata), firuța de livadă (Poa pratensis), ruțișorul (Thalictrum minus), cinci degete (Potentilla argentea), fraga de câmp (Fragaria viridis), șovârful (Origanum vulgare), iarba fiarelor (Cynanchuru vincetoxianu), chiminul porcului (Prucedanum alsaticum).

Mai apar și plante indicatoare ale umidității și compactității solului, precum: drețele (Zysimachia nummularia), ipcărigea ( Gypsophila muralis), lipitoarea (Golium aparine).

2.5.1.2 Vegetația azonală

Este una de luncă și acvatică, adaptată la inundații și exces de umiditate, se întinde sub formă de fâșii de–a lungul râului.

Vegetația de luncă este alcătuită din zăvoaie de plop, cu plop alb (Populus alba), plop negru (Populus nigra), plop tremurător (Plopulus tremula), de salcie, cu Salix alba și Salix purpure, arin (Alnus incana) și stejerete.

Vegetația acvatică cuprinde buruienuri de mlaștini și bălți, asociații de plante plutitoare, stufișuri și rogozuri pitice.

Vegetația plutitoare se dezvoltă în ape stagnate, puțin adânci, bogate în substanța organice pe cale de descompunere și cuprinde: lintița de baltă (Zemna minor), otrățelul de baltă (Utricula vulgaris), peștișoara (Salinia natans), iarba broaștei (Hidrocharis narsus ranae), buzduganul de baltă (Sparaganum erectum).

Vegetația înaltă de baltă este formată din: trestie (pharagmites communis), papură (Typha latifolia, T augustifolia), rășăteaua (Butonius umbellatus), stânjenei de baltă (Iris pseudocarus), buzduganul de apă (Spargamum erectunu), limba broaștei (Alisma Plantago), rogoz (Carex riparia), firuța (Poa palustris), pipirig (Schoenoplecus tabernaenantani), mana apei (Catabrosa aquatica).

Pe aluviunile crude se instalează o asociație pionieră de rogozuri pitice care fixează nisipurile provenite din aluviuni, pregătind terenul pentru asociațiile superioare.

2.5.1.3 Caracteristici actuale ale covorului vegetal

Până la sfârșitul secolului al XVIII–lea, pădurea ocupa suprafețe extinse în cadrul Văii Oltețului. După Vaselină Urucu și Melinda Cândea (1982), pe o hartă austriacă de la 1970, limita sudică a pădurii de stejar se afla la sud de Valea Tesluiului.

Pe parcursul secolului al XIX–lea s–a produs restrângerea pădurilor în favoarea ogoarelor, suprafețe mici păstrându-se în apropierea satelor și în luncă.

Principalele cauze ale defrișărilor au fost creșterea numărului populației, extinderea suprafețelor locuite și necesitatea măriri producției agricole prin extinderea terenurilor agricole cultivate.

La începutul secolului XX, procesul de defrișare era încheiat, iar pădurea ocupa suprafețe mici pe interfluviul Olteț–Teslui și în luncă, în timp ce pe terasele de pe stânga văii defrișarea era totală.

Pe harta austriacă de la 1916, pe interfluviul Olteț–Teslui existau pâlcuri de pădure în apropierea satelor, precum: Pădurea Călugărească la sud de Osica de Jos, Pădurea Blajului și Pădurea Voineasa, aparținând de satele cu același nume, Pădurea Statului pe dealul Voineasa, Pădurea Corbu pe valea Racoviței și Pădurea Cezianu pe Dealul Cuipuria, la care se adaugă suprafețele reduse de pădure la obârșia văilor torențiale ce fragmentează terasa superioară .

Acestea sunt păduri de stejar, formate din cer, gârniță stejar pedunculat, ulm, tei, carpen, și sunt folosite de populație drept combustibil pentru încălzit. În lunca Oltețului existau suprafețe reduse de zăvoaie de plop și salcie în apropierea cursului apei, dar și păduri de stejar: Pădurea Bercica, în lunca de confluență Olt–Olteț, în nordul satului Cioroiu.

Pe parcursul secolului XX această situație a fost puțin modificată prin tăierea braniștilor (păduri bătrâne) și crângurilor (păduri tinere), și reîmpăduriri pe versantul drept al văii și plantații în luncă, astfel că în prezent, suprafața ocupată de pădure este puțin mai mare față de începutul secolului trecut.

În urma împăduririlor nu au apărut păduri noi, ci s–a extins suprafața celor existente (fig. 30).

În cadrul luncii s–au efectuat plantații de salcie și plop în apropierea cursului apei, pentru fixarea aluviunilor tinere, în timp ce lunca înaltă, datorită solurilor fertile, este folosită agricol.

Învelișul vegetal cuprinde, alături de pădure, pajiști secundare, puternic modificate, alcătuite din păiușuri, firușă, pir. Acestea sunt folosite ca pășuni pentru creșterea animalelor, fiind situate în apropierea satelor, de obicei în luncă.

Vegetația cultivată este alcătuită, în principal din cereale (grâu, orz, porumb), plante termofile ca floarea–soarelui, tutunul, legume în luncă. Suprafețele ocupate cu viță de vie și pomi fructiferi, extinse în trecut, au fost mult restrânse în prezent, întâlnindu–se doar în gospodăriile individuale.

2.5.1.4 Sezonul de vegetație

Sezonul de vegetație reprezintă intervalul de timp din an în care plantele au aparat foliar și asimilează, sub influența căldurii, substanța nutritive.

Temperatura minimă la care plantele își încep activitatea este de 5ºC (media zilnică), prag termic ce delimitează durata medie a sezonului de vegetație, iar după pragul de 10ºC, când se intensifică procesele de dezvoltare a plantelor, începe, efectiv acest sezon (fig. 31).

Pentru Valea Oltețului, durata medie a sezonului de vegetație este de 245–250 zile, cuprinsă în intervalul 15 martie–16 noiembrie, iar durata efectivă, caracterizată de temperaturi zilnice mai mari de 10ºC, este de cca. 190 zile, respectiv între 10 aprilie și 25 octombrie.

Durata mare a sezonului de vegetație, precum și numărul mare al zilelor tropicale (36 zile cu temperaturi peste 30ºC), rezultă din caracterele reliefului și climei și determină o bună dezvoltare a plantelor și o mare diversitate floristică.

Cantitatea de precipitații ce revine perioadei de vegetație este de 250–300mm, respectiv 60–70% din mediile anuale.

2.5.2 Fauna

Este specifică zonei pădurilor nemorale, la care se adaugă specii migrate din stepă – silvostepă sau din etajul pădurilor montane.

2.5.2.1 Fauna specifică vegetației zonale

Mamiferele specifice pădurilor de stejar sunt: căprioara (Caprealus caprealus), șoarecele gulerat (Apodemus tauricus), lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes vulpes), pisica sălbatică. La acestea se adaugă specii venite din munte (veverița) sau din silvostepă (iepure, șoarece, șobolan, bursuc, dihor, hârciog).

Păsările, mult mai numeroase, sunt reprezentate prin specii de pădure ca: ciocârlia de pădure (Zullul arborea pallida), gaița (Garrullus glandarius), porumbelul de scorbură (bolumba aenas), cucul (Cuculus canarus), gaia roșie (Milvus nilvus), turturica (Strepopelia turtur), ciocănitoarea de stejar, mierla (Turdus merula), pupăza (Upupa epaps).

La acestea se adaugă:

Păsări de tufișuri: privighetoarea (Zuscinia sp), silvia (Sylvia. Sp), pitulicea (Phyllascapus callybita), fâsa (Anthus triviolis)

Păsări de stepă: graurul (Sturnus vulgaris), lăstunul (Riparia riparia), barza (Cieania alba), heretele alb (Circus macrourus), șoarecele (Butea sp).

Păsări insectivore: țicleanul (Gitta europoea caesia), cojoaca (Certhia familiaris), ciocănitoarea (Dendrocopos sp), pițigoiul (Parus majar), turturica (Streptopelia turtur), porumbelul de scorbură (Columma aenas.

Reptilele sunt reprezentate prin: șarpele alb (Anguis fragilis), șopârla de câmp (Zacerta agilis agilics), gușterul (Zacerta viridis viridis), broasca țestoasă de uscat (Tesuda hermani), batracieni (Rana dalmatiana).

Dintre insecte se întâlnesc: croitorul (Cerambyx cerdo), omida stejarului (Zymantria dispar), inelarul (Mălăcosama meustria), gândăcelul de frasin (Ziltia vesicatoria), cucuruza, rădașca, furnici, libelule, fluturi, păienjeni.

2.5.2.2 Fauna de luncă

Este alcătuită din specii variate, care își caută hrana în apă, la marginea apei sau duc viață amfibie, cu adaptări specifice.

La marginea apei trăiesc mamifere acvatice ca vidra (Zutra lutra), nurca (Zutreda lutrada), viezurele (Meles meles), iar în zăvoaie se întâlnesc: vulpea, lupul, mistrețul, iepurele.

Păsările de baltă cele mai des întâlnite sunt berzele (Ciconia ciconia), țicleți (Carduelis carduelis), rațe sălbatice (Anas sp), lăstunul de mal (Riparia riparia), pescărușul albastru, codobaura, iar înzăvoaie apar: mierla și privighetori, cucul și păsări răpitoare ca gaia neagră (Milves migrans), codalbul (Haliacetus albicilla).

2.5.2.3 Fauna piscicolă

Aparține zonei mrenei (Barbus barbus) și cuprinde specii ca babușca (Rutilus carpatharssicus), plătica (Abramis Brama danubii), săbiuța (Pelecus cultratus), porcușorul de nisip (Gabia Kessleri), scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Genciscus cephalus), crapul (Ceprinus caprio), carasul (Carassius auratus gibelio), caracuda (Carassius carassius), roșioara (Scandinius ceruna).

Ca origine, aceste specii aparțin complexelor faunistice: european reofil, dunărean, eurosiberian termofil și ponto-caspic potamofil.

Fauna acvatică mai cuprinde numeroase nevertebrate, precum: efemeroptere, trichoptere, lamelibranhiale, gasteropode, coleoptere, mematode, oligochete.

2.5.2.4 Microfauna

Importantă pentru procesele pedogenetice, cuprinde: ciuperci aerabe (Trichoderma lignarum), râme, diplopode, acarieni, larve, gasteropode (Gracilaria philigrama), păienjeni (Clubiana sp, Caelates sp.), caleoptere, miriapode (Allapaurapus sp., Euryparopus sp.).

2.5.2.5 Caracteristici actuale

Intensele modificări suferite de învelișul vegetal au determinat schimbări în habitatul animalelor, migrări, restrângerea sau mărirea arealelor, reducerea efectivelor unor specii sau chiar dispariția altora.

Restrângerea suprafețelor de pădure și înlocuirea acestora cu terenurile agricole au dus la retragerea faunei de pădure spre nord, în etajul forestier din podiș și avansarea dinspre sud a speciilor din stepă și silvostepă.

Astfel, lupul a dispărut, iar alte animale precum vulpea, căprioara, iepurele, porcul mistreț sunt și ele periclitate, la cauzele sus-menționate adăugându–se valoarea cinegetică a acestora.

Mamiferele rozătoare specifice vegetației ierboase și-au extins arealul în zona de pădure, pe terenurile cultivate, dar existența acestora este pusă în pericol de măsurile împotriva dăunătorilor aplicate.

Păsările au trecut și ele prin aceleași transformări: migrări, restrângerea efectivelor, dispariția unor specii sau periclitarea altora, precum cucuveaua.

Deversările de ape menajere și industriale în Olteț și afluenții lui au modificat calitatea apelor acestora influențând negativ fauna acvatică.

Totalitatea acțiunilor antropice asupra mediului natural, ca de exemplu defrișările, amenajarea luncilor, poluarea prin deșeuri menajere și industriale, au condus la reducerea resurselor de hrană și la modificări, uneori ireversibile, ale habitatelor animalelor, acestea fiind principalele cauze ale schimbărilor suferite de faună.

2.6 Solurile

2.6.1 Factorii pedogenetici

2.6.1.1 Clima

Reprezintă unul dintre cei mai importanți factori pedogenetici, influențând procesele de formare a solului prin caracteristicile principalilor parametri climatici: temperatură, precipitații si vânt.

Clima acționează direct asupra formării scoarței de alterare prin impunerea ritmului proceselor de dezagregare si alterare, care este direct proporțional cu valorile temperaturii și precipitațiilor.

Influența indirectă a climei se manifestă asupra: intensității proceselor pedogenetice, regimului hidric al solurilor si grosimii profilului de sol.

Pentru Valea Oltețului, clima este temperat–continentală, cu influențe vestice, sud–vestice și estice.

Temperatura medie anuală este de 10,5°C in iulie, iar temperaturile lunare sunt de –3°C in ianuarie si 22,5°C in iulie, cu o amplitudine de 25°C.

Continentalismul termic se reflecta in trecerea scurta intre iarnă și vară și un interval posibil de 220 zile fără îngheț care se încadrează între 1–11 aprilie și 1 decembrie.

Precipitațiile medii anuale depășesc 500mm la Balș, dar coboară pânș la 480mm la Vlăduleni, datorită extinderii mari a suprafețelor acvatice. In regimul anual al precipitațiilor se înregistrează două maxime pluviometrice, mai–iunie, respectiv octombrie–noiembrie și două minime – august–septembrie și februarie–martie.

Vânturile dominante au direcții VNV–ESE și NE–SV și un regim neregulat, cu viteze medii de 3m/s/an și cca. 66 zile cu vânt tare.

Aceste caracteristici climatice imprimă un ritm rapid de desfășurare proceselor pedogenetice, cu formare, în general, de soluri profunde.

Procesul de humificare este relativ activ, determinând formarea unui orizont A ocric slab acid, cu un conținut moderat de humus.

Valorile precipitațiilor imprimă solului un regim hidric periodic percalativ, iar carbonații sunt spălați la adâncimi mai mari de 150m.

De asemenea, procesele de argilizare sunt active, datorită debazificării solului, iar argila se acumulează in orizontul Bt, specific argiluvisolurilor.

Datorită cantității mai mari de precipitații, dar și evoluției mai îndelungată a solurilor de pe terasele superioare ale Oltețului, se crează condiții pentru eluvierea argilei pe profil și diferențierea unui orizont El eluviat, deasupra orizontului Bt, îmbogățit cu argilă.

Formarea solului brun–roșcat este pusă pe seama influențelor submediteraneene (G.Murgoci, 1924) din trecut, când, prin oxidarea fierului, a rezultat culoarea roșie caracteristică.

Acestea au caracter de soluri moștenite.

2.6.1.2 Organismele

Vegetația și fauna au rol determinant in pedogeneză, deoarece o scoarța de alterare se transformă in sol numai după ce a acumulat substanțe organice (humus), sub acțiunea organismelor.

Vegetația influențează formarea solului prin calitatea și cantitatea resturilor vegetale, care sunt descompuse de către microorganisme.

Invelișul de soluri al văii Oltețului s–a format sub vegetație de pădure de foioase, alcătuită din cer, garniță, stejar pedunculat, carpen, arțar, frasin, tei și etaj arbustiv bogat, cu porumbar, corn, gherghinar, măceș.

Sub pădure se acumulează resturi organice slabe calitativ (sărace în baze și proteine și bogate în lignine și substanțe tamarete), greu de descompus de către microfloră, în care predomină ciupercile. În aceste condiții humificarea este lentă, iar mineralizarea slabă, la partea superioară a profilului de sol formându-se un orizont A ocric slab acid, în care predomină acizii fulvici.

Aciditatea humusului favorizează migrarea pe profil a argilei și a oxizilor de fier și mangan și creșterea indicelui de diferențiere texturală.

Vegetația lemnoasă influențează și repartiția humusului pe profil: acumularea în orizontul A, subțire și scăderea bruscă in celelalte orizonturi.

Defrișările executate în ultimele două secole au determinat extinderea suprafețelor ocupate de culturile agricole și de pajiștile secundare.

Sub vegetatia culturală se schimbă condițiile de pedogeneză prin creșterea calității resturilor, mărirea evaporației la suprafața solului și ridicarea nivelului freatic, care readuce carbonații pe profil. Astfel, se intensifică bioacumularea și se acumulează humus de tip mull, iar reacția solului devine din slab–acidă neutră. În aceste condiții, „în arealele în care pădurea a fost defrișată, solurile brun–roșcate se închid la culoare, evoluând, credem, cu timpul către cernoziomurile argiloiluviale” (T. Demeter, 1999, p120).

Acest proces de transformare a solului de pădure determinat de înlocuirea vegetației arborescente și de alți factori, precum schimbarea condițiilor climatice, ridicarea nivelului apei freatice, activitate biologică intensă, poartă numele de progradare (Ielecz M.,1999).

Fauna din sol este reprezentată de insecte, viermi(râme), rozătoare (șoareci, popândăi, hârciogi), cârtițe, etc. Acesta acționeaza prin: ingerarea de substanțe minerale și organice, amestecarea și transformarea lor; depunerea dejecțiilor și resturilor organice; formarea de cavități și canale; transportarea de material dintr–un loc în altul (pe orizontala și verticală); formarea unor agregate specifice (zoostructurare).

2.6.1.3 Relieful

Se consideră, în general, că relieful are rol secundar în procesul de pedogeneză, influențând, prin înclinarea pantei și expoziția versanților, umezirea si încălzirea inegală a suprafeței topografice.

Acest lucru se traduce prin: temperaturi mai ridicate în solurile formate pe versanții insoriți, ce implică procese fizico–chimice și biologice mai intense, precum și evapotranspirație ridicată, față de versanții umbriți, pe care temperaturile scad cu 1–2°C și umiditatea este mai mare.

În consecință, rezultă un decalaj în repartiția etajelor pedologice și vegetale pe cele două tipuri de versanți.

Pentru Valea Oltețului, dispunerea teraselor de o parte și de alta a luncii a determinat aranjarea în fâșii longitudinale a solurilor, după cum urmează: protosoluri aluviale și soluri aluviale în luncă, soluri brun–roșcate pe terasele întâi și a doua, soluri brun–roșcate luvice pe cea de–a treia, și soluri brune luvice pe ultima terasă.

Predominarea suprafețelor orizontale a determinat dezvoltarea solurilor profunde, cu proprietăți bune, ce favorizează luarea acestora în cultură.

În cadrul luncii, pe treapta superioară, ieșită de sub incidența inundațiilor, s–au format, datorită proceselor de solificare mai avansate, cernoziomuri argiloiluviale, care în viitor, vor tinde să evolueze spre solurile specifice teraselor.

Pe versantul drept al Oltețului, pe văile torențiale afluente, apar soluri bune–en–mezobazice erodate asociate cu erodisolurile, condiționate de procesul de reîntinerire continuă, datorat eroziunii naturale, combinată cu eroziunea accelerată.

Erodisolurile asociate cu soluri bru–roșcate erodate apar și pe frunțile teraselor a doua și a treia, unde pantele mai mari favorizează procesele de eroziune.

2.6.1.4 Roca parentală

Materialul parental, prin unele proprietăți ca: stare de afânare sau compactizare, alcătuire granulametrică, mineralogică si chimică, influențeaza caracteristicile solului: textura, structura, regimul hidric și termic și impune ritmul de desfășurare al proceselor pedogenetice.

În cadrul văii Oltețului, rocile de solificare sunt reprezentate de loess și depozite loessoide pe terase și de aluviuni (mâluri,nisipuri și pietrișuri mărunte) în luncă.

Sunt roci slab consolidate și mobile, pe care se formează soluri profunde.

Depozitele loessoide, prin macroporozitate, conținutul ridicat de argilă și nisipuri fine și prezența carbonaților și a diferiților compuși chimici, determină formarea de soluri bine dezvoltate și bogate în nutrienți.

Pe aluviunile din luncă se formează, în funcție de gradul de solificare, protosoluri aluviale sau soluri aluviale, afectate periodic de revărsări.

Prezența, în alcătuirea materialului parental, a argilelor gonflante, tristratificate, de tipul montmarilanitului, a condus la dezvoltarea vertisolurilor, pe dealurile Chilii și Muierii.

În aceste soluri, în perioadele secetoase, argila se contractă și apar crăpături, iar în perioadele umede argila își mărește volumul, agregatele structurale se răsucesc și alunecă unele pe altele, iar la suprafață se produc ondulări.

2.6.1.5 Apa freatică si stagnantă

Apa are un rol foarte important în sol, atât în derularea proceselor pedogenetice (eluviere–iluviere, gleizare–pseudogleizare, salinizare–alcalizare), cât și în stabilirea fertiliății, deoarece dizolvă elementele nutritive care sunt preluate de plante din soluția solului.

Apa freatică influențează profilul de sol numai dacă se află la adâncimi mai mici de 5m. Sub acest nivel, solul este neafectat, precum se întâmplă pe terasele Oltețului, unde nivelul piezometric atinge 5m doar pe terasa inferioară.

Pe treapta superioară a luncii, unde apele freatice se află la adâncimi de 2–5m, se dezvoltă soluri freatic–umede, afectate de gleizare. Acestea prezintă în adâncime un orizont gleic, cu culori vineții datorate proceselor de reducere, și pete roșcate, produse prin oxidarea fierului, în regim aerob.

Pe treapta inferioară a luncii, unde nivelul freatic se află mai sus de 2m adâncime, apar soluri aluviale hidromorfe, in profilul cărora, deasupra orizontului gleic, se dezvoltă un orizont cu caractere de oxi–reducere (pete roșcate si vineții).

Datorită lucrărilor de drenare aplicate în luncă, dar și a texturii predominant nisipate a solurilor aluviale, procesele de gleizare au amploare redusă.

Apa stagnantă se acumulează, în general, pe suprafețe orizontale, din precipitații sau scurgeri de pe versanți, în condițiile prezenței unui orizont impermeabil, și determină manifestarea proceselor de pseudogleizare în partea superioară a profilului de sol.

Pentru valea Oltețului, aceste condiții se îndeplinesc în special pe terase, în jumătatea nordică a arealului, unde precipitațiile sunt mai bogate, iar solurile prezintă orizont Bt impermeabil.

Procesele de pseudogleizare, manifestate în special primăvara și la începutul verii, asociază orizonturilor superioare A, El și Bt pete de oxidare, roșcate și vineții.

Pentru învelișul de sol al văii Oltețului, apa a influențat desfășurarea proceselor pedogenetice prin cantitatea mai mare a precipitațiilor care a determinat spălarea în adâncime a carbonaților și manifestarea proceselor de argilo–luviere. Intensitatea acestor procese depinde și de vârsta solurilor, care este impusă de aceea a teraselor. Astfel, pe terasele inferioare, mai tinere, se dezvoltă soluri brun–roșcate, slab diferențiate textural, iar pe terasele superioare apar soluri brun–roscate luvice și brune–luvice, cu grad mai mare de diferențiere texturală, impus de desfășurarea intensă a proceselor de argilo–iluviere și apariția orizontului eluvial El.

2.6.1.6 Timpul

Timpul prezintă importanță în formarea solurilor, considerat ca durată de manifestare a acțiunii factorilor pedogenetici în funcție de care se stabilește vârsta solurilor.

Vârsta solurilor este condiționată de vârsta reliefului, însă corelarea directă a acestora se poate realiza numai în aceleași condiții climatice și fără aport de materiale.

Pentru solurile de pe valea Oltețului, pedogeneza a început după tăierea teraselor și încetarea acumulărilor depozitelor loessoide, respectiv din pleistocen mediu pentru terasa superioară și până astăzi, pentru luncă. Aceste procese nu au fost continue în timp, ci au fost întrerupte de sedimentări ulterioare.

Dupa varstă, se diferențiază:

soluri actuale, dezvoltate în actualele condiții climatice, după ultima glaciațiune, cu ciclu scurt de evoluție, care apar în lunca Oltețului, iar pedogeneza lor este periodic întreruptă de revărsări, respectiv solurile aluviale și protosolurile aluviale;

soluri moștenite, formate în alte condiții decât cele actuale, utilizate, în prezent, de vegetație. Este cazul solurilor brun–roșcate, dezvoltate în climat mediteranean, care își păstrează caracterele sub vegetația naturală, dar preluate în cultura terid să se transforme în cernoziomuri argiloiluviale, și a vertisolurilor, care în actualele condiții vor evolua spre argiluvisoluri cu orizont B închis;

solurile fosile, vechi, formate în alte condiții climatice, acoperite de alte materiale și neutilizate de vegetație, care sunt intercalate între orizonturile de depozite loessoide. Acestea s–au format în peroioadele interglaciare și au fost acoperite în cele glaciare (vezi capitolul de geologie).

De asemenea, apariția solurilor brune–en–mezobazice este condiționată de reîntinerirea continuă datorită eroziunii naturale și de vârsta relativ scurtă.

2.6.1.7 Activitatea umană

Influența antropică asupra învelișului de soluri al văii Oltețului se manifestă prin următoarele acțiuni:

înlocuirea vegetației naturale de pădure cu pajiști secundare și culturi agricole, la care se adaugă executarea lucrărilor agricole;

introducerea în sol a pesticidelor, îngrășămintelor și amendamentelor;

lucrări de desecare, drenaj și irigare.

Aceste intervenții introduc modificări pozitive sau negative aupra proprietatilor solurilor, în special asupra fertilității.

Defrișările masive efectuate pe valea Oltețului în ultimele două secole și înlocuirea pădurii cu pajiști secundare și terenuri agricole au avut următoarele consecințe: umezirea uniformă pe profil, creșterea ph–ului și a gradului de saturație în baze, intensificaera bioacumulării și îmbogățirea în humus a orizontului A, care devine mai afânat și mai bine structurat.

Aceste efecte sunt mai importante pentru soluri brun–roșcate care, în timp, tind să se transforme în cernoziomuri argiluviale (T. Demeter, 1999).

Lucrările agricole efectuate necorespunzător pe terenuri înclinate (frunțile teraselor) au declanșat eroziunea accelerată care a dus la îndepărtarea parțială sau totală a orizontului A, bioacumulativ și, deci, la apariția erodisolurilor, asociate cu subtipuri erodate ale solurilor brun–roșcate si brune en–mezobazice.

În cadrul luncii, lucrările de drenaj efectuate au condus la adâncimea nivelului apei freatice și la scăderea influenței acesteia pe profil, deci la reducerea intensității proceselor de gleizare.

De asemenea construirea lacului de acumulare Olari pe pârâul Bârlui, a determinat creșterea umidității aerului și solului din vecinătatea acestuia.

2.6.2 Caracterizarea învelișului de sol

Pedogeografic, valea Oltetului în aval de Balș se încadrează în arealul solului brun–roșcat, dar condițiile de mediu au determinat apariția și a altor tipuri de sol. (fig.32)

Conform sistemului roman de clasificare a solurilor, elaborat de ICPA (1980), învelișul de soluri al văii Oltețului cuprinde:

2.6.2.1 Solurile zonale

2.6.2.1.1 Clasa molisoluri

Această clasă cuprinde solurile al căror caracter de diagnostic este dat de orizontul Amolic (Am) de culori închise, respectiv crome și valori mai mici decât 3,5 în stare umedă și mai mici decât 5,5 în stare uscată, cu un conținut de humus cuprins între 1 și 20%, cu structura glomerulară, grăuntoasă sau poliedrică mică, grad de saturație în baze mai mari de 5,5% și grosimi de cel putin 20cm.

De asemenea, orizontul subiacent (A/C sau B) trebuie să aibă culori de orizont molic cel puțin în partea superioară.

Clasa malisoluri include: solul bălan, cernoziomul, cernoziomul cambic, cernoziomul argiloiluvial, solul cernoziomoid, solul cenușiu, rendzina și pseudorendzina.

Dintre acestea, în cadrul văii Oltețului apare cernoziomul argiloiluvial.

Cernoziomurile argiloiluviale sunt soluri cu orizont A molic cu crome mai mici decât 2 și orizont B argiloiluvial (Bt) având cel puțin în partea superioară valori și crome mai mici decât 3,5 la materialul în stare umedă și mai mici decât 5,5 în stare uscată, atât pe fețe cât și în interiorul agregatelor structurale (M. Geanana, T. Demeter, I.Ochiu, 2001, p. 120).

Acestea apar în lunca înaltă a Oltețului, în două areale, la est de Balș și la nord de Osica de Jos.

Condițiile de formare sunt următoarele:

temperaturi medii anuale peste 10°C, precipitații de 500mm, iar evapotranspirația depășește puțin cantitatea de precipitații;

material parental alcătuit din nisipuri și pietrișuri aluviale;

microrelief reprezentat prin treapta superioară a luncii afectată doar accidental de inundații și revărsări;

vegetatia naturală, formată din pajiști și în prezent a fost inlocuită de culturile agricole.

apariția acestora este conditionată de vârsta relativ recentă, iar pe viitor ele vor tinde să evolueze spre solurile specifice teraselor, spre brun–roșcate.

În aceste condiții, humificarea este activă și datorită creșterii ponderii acizilor fulvici, se formează un orizont A molic slab acid. De asemenea, se formează procesul de argilizare, iar argila dispersează usor, migrând și acumulându–se în orizontul Bt. În cazul acestuia, agregatele structurale sunt îmbrăcate de pelicule de argilă.

Carbonații sunt levigați și acumulați în adâncime, în orizontul C calcic (Cca), situat între 120–150m.

Formula de profil a cernoziomurilor argiloiluviale este Am–Bt–Cca/C, în care:

Am are grosime de 30–40cm, culori brun–negricioase, este bogat în humus, bine structurat și permeabil;

Bt are grosimi de 80–120cm, culoare brună închisă, textură fină și structură prismatică slab exprimată;

Cca are culori gălbui–albicioase și concrețiuni de CaCO3;

C reprezintă roca mamă, alcătuită din depozite aluviale: nisipuri, pietrișuri și mâluri.

Proprietățile acestor soluri sunt: grosime morfologica mare, peste 150–200cm, slabă–moderată diferențiere texturală, aciditate slabă, conținut ridicat în baze de schimb și grad mare de saturatie în baze.

Aceste caracteristici le asigură o bună fertilitate, ce poate fi sporită prin aplicare de îngrășăminte organice și minerale și irigații.

În prezent, cernoziomurile argiloiluviale sunt utilizate în agricultura, fiind cultivate cu cereale, floarea–soarelui și chiar legume.

Datorită situării nivelului freatic între 2 și 5 m, poate aparea subtipul gleizat, caracterizat prin prezența petelor de oxi–reducere, asociate orizonturilor Bt și Cca.

2.6.2.1.2 Clasa argiluvisoluri

Criteriul de diagnostic al acestei clase este orizontul Bt îmbogățit în argilă migrată, care formează pelicule pe fețele verticale și orizontale ale agregatelor structurale.

Acest orizont poate apărea și la soluri aparținând altor clase, dar cu caractere mai slab dezvoltate.

Clasa argiluvisoluri cuprinde solurile: brun–roșcat, brun–argiloiluvial, brun–roșcat luvic, brun–luvic, luvisol albic și planosol. Dintre acestea, în arealul studiat, sunt prezente solurile brun–roșcat, brun–roșcat luvic și brun luvic.

Solurile brun–roșcate se caracterizează prin prezența orizontului Bt, cu nuanțe roșcate (7,5 YR) în partea inferioară sau sub forma de pete pe cel puțin 50% din volum, atât în interior cât și pe fețele agregatelor structurale. Acest sol a fost denumit și descris de Gh. Munteanu – Murgoci (1911–1924).

Pe valea Oltețului, solul brun–roșcat apare pe partea stânga, pe podurile primelor două terase, iar pe partea dreaptă pe terasa a treia. Pe terenurile înclinate se asociază cu eredisolurile.

Condițiile de formare sunt legate de relieful de terase, de formațiunile aluviale (nisipuri , pietrișuri) și de evoluția sub vegetație de pădure de foioase(stejar și amestec).

În prezent, vegetația naturală a fost inlocuită cu terenuri agricole, iar existența solului brun–roșcat demonstrează extinderea largă a pădurilor în trecut.

În aceste condiții, bioacumularea este mai slabă decât la cernoziomuri, datorită mineralizării accentuate a materiei organice. De asemenea, procesele de alterare și argilizare sunt intense și se formează minerale argiloase și hidroxizi ferici care precipită în loc sau migrează spre baza profilului. Carbonații sunt spălați la adâncimi mai mari de 130cm.

În perioadele ploioase, excesul temporar de umiditate se instalează deasupra orizontului Bt, determină manifestarea proceselor pseudogleizare–reducere în perioadele umede și oxidante în cele uscate – și apariția, pe profil, a petelor cenușii–vineții și ruginii. Aceste procese au intensitate redusă. Culoarea roșcată a solului este pusă pe seama influențelor submediteraneene (G. Murgoci, 1924, Chiriță C., 1955) din trecut, când în perioada uscată a anului, hidroxizii de fier se deshitratează parțial.

Formula de profil a solului brun–roșcat este Ao–Bt–Cca–C.

Orizontul A ocric este mai subțire, net sărac în humus și are culori mai deschise decât A molic.

Orizontul B argiloiluvial Bt are nuanțe roșcate, grosime foarte mare
(100–150cm) și structura prismatică, cu pelicule de argilă pe fețele agregatelor structurale.

Orizontul C carbonatoiluvial (Cca) are limita superioară la peste 150cm adâncime și cuprinde pete și concrețiuni de CaCo3.

Principalele proprietăți ale acestor soluri sunt: textura luto–argiloasă, structura bine exprimată cu orizonturile superioare, permeabilitate moderată, conținut destul de ridicat în humus și reacție slab acidă.

Datorită îndepărtării vegetației forestiere și înlocuirii ei cu cea ierboasă și cultivată, procesul de bioacumulare se intensifică și orizontul Ao devine A molic, ducând la apariția subtipului molic.

Un alt subtip ce ocupă areale extinse este solul brun–roscat erodat, asociat cu erodisolurile, ce se datorează îndepărtării parțiale sau totale a orizontului superior, prin eroziunea pe terenurile în pantă.

Solurile brun–roșcate au fertilitate ridicată pentru pădurile de stejar și amestec, iar pentru utilizarea în agricultură necesită măsuri de ameliorare hidrofizică și aplicarea de îngrășăminte organice și minerale.

Solurile brun–roșcate luvice au ca diagnostic orizonturile El și Bt, ultimul cu nuanțe roșcate ruginii (7,5 Yr) iar partea inferioară sau cel puțin în pete pe 50% din partea superioara a orizontului, atât pe fețe cât și în interiorul agregatelor structurale.

Apar în arealul solului brun–roșcat, numai pe partea stângă a văii Oltețului, pe terasa a treia, condițiile de formare fiind asemănătoare. Diferențele sunt date de drenajul deficitar (pe suprafața terasei nu s–a dezvoltat o rețea hidrografică), de evoluția îndelungată sub pădure și de vârsta mai mare a terasei față de cele inferioare pe care apare solul brun–roșcat (fig.32 ).

În aceste condiții, umiditatea crește încetinindu–se dezvoltarea substanțelor organice și accelerându–se levigarea, ceea ce duce la creșterea acidității.

Procesele de argilizare și de iluviere a argilei sunt mai intense, ducând la o îmbogățire a orizontului superior în silice reziduală și la separarea unui orizont eluvial luvic (El), sărăcit în argilă.

Datorită aportului de argilă din partea superioară a profilului de sol, orizontul Bt devine mai compact, iar indicele de diferențiere texturală creste până la 1,5–1,7.

Carbonații sunt spălați la adâncimi mai mari de 150cm. Formula de profil este Ao–El–Bt–Cca sau C, iar grosimea morfologică este de 150–200cm.

Spre deosebire de solul brun–roșcat orizontul A acric (Ao) este mai subțire (15–25cm), ponderat umifer, apare E luvic (10–20cm) îmbogățit rezidual în silice, iar carbonații sunt levigați la adâncimi mai mari.

De asemenea, se accentuează deformarea terenului pe profil, crește aciditatea, iar gradul de saturație în bază scade până la 50%.

Prezintă subtipul pseudogleizat, datorat manifestării proceselor de oxi–reducere în condițiile creșterii umidității și stagnării periodice a apei la suprafață profilului de sol.

Solurile brun–luvice reprezintă unele din cele mai avansate studii ale argiluvisolurilor, având ca orizonturi diagnostice El și Bt și culori brune–gălbui (10 Yr) în interiorul agregatelor structurale sau 50% din suprafața orizontului Bt.

În cadrul văii Oltețului, ocupă podul terasei superioare de partea dreaptă a văii, arealul lor fiind întrerupt de văile torențiale ce fragmentează terasa și pe care apar soluri brune cu mezobazice (fig 32 ).

Condițiile de formare sunt date de precipitațiile ușor mai ridicate (peste 600mm ) de drenajul slab și evoluția îndelungată sub vegetație de pădure (stejar și amestec). Materialul parental este constituit din depozite loessoide remaniate.

În aceste condiții unificarea este slab moderată acidă, iar levigarea argilei este accentuată, diferențiindu–se un orizont eluvial, E luvic (El) și unul îmbogățit în argilă Bt.

Culoarea brun gălbuie se datorează acumulării pe profil a oxizilor ferici de tipul limonitului și goetitului.

Datorită umidității mai mari și regimului percolativ, carbonații de calciu sunt îndepărtați de pe profil.

Solul brun luvic are următoarea succesiune de orizonturi: Ao–El–Bt–C, în care orizontul Ao este slab moderat humic, culoarea brun cenușie și grosimi de 15–25cm este relativ bine structurat, El are grosime de 10–20cm, nuanțe gălbui, este slab structurat și are textura mai grosieră decât orizontul subadiacent, Bt are grosime de 60–80cm, este compact, moderat sau greu permeabil, și are structura poliedrică sau prismatică bine exprimată.

Datorită regimului aerohidric nefavorabil se pot manifesta procese de pseudogleizare, în special în arealele ocupate cu vegetație de pădure, ducând la apariția subtipului pseudogleizat.

De asemenea, în nordul arealului solului brun–luvic, apare sub tipul vertic, dezvoltat din vertisoluri și caracterizat prin procent ridicat de argilă (peste 50%) în Bt, proprietăți vertice, fețe oblice de alunecare, crăpături largi în perioada uscată și culori mai închise.

Solurile brun luvice au productivitate bună pentru vegetație forestieră, iar pentru culturile agricole necesită amendamente calcice și aplicarea de îngrășăminte.

2.6.2.1.3 Clasa cambisoluri

Aceasta clasă cuprinde soluri care au ca diagnostic prezența orizontului B cambic (Bv) cu grad de saturație în baze mai mari de 55% iar culori cu valori și crome mai mari de 3,5 în stare umedă cel puțin interiorul agregatelor structurale.

Apariția cambisolurilor este condiționată de procesul de întinerire continuă desfășurat pe suprafețele înclinate și datorat eroziunii, care împiedică evoluția solurilor.

În această situație, argila rezultă prin procese de alterare, se acumuleaza în locul formării, în orizontul B cambic.

Solurile care aparțin acestei clase sunt: soluri brun eu–mezobazic, solul roșu și solul brun–acid. Ele sunt delimitate prin gradul de saturație în baze și culoare.

Solurile brune eu–mezobazice au grad de saturație în baze de 55% și orizont B cambic cu nuanțe gălbui (5 Yr) și mai galben cel puțin în pete pe mai mult de 50% din volumul orizontului. Ele apar pe versantul drept al văii Oltețului, pe văile torențiale ce formează terasa superioară (fig 32 ).

Condițiile de formare sunt redate de materialul parental bogat în minerale, ușor alterabil și elemente bazice, de drenaj bun și de vegetație de pădure.

Datorită predominării elementelor bazice, procesul de argiloiluviere este încetinit iar mineralele argiloase rezultate din alterarea substratului se acumulează în sit, formând orizontul Bv.

În aceste conditii, indicele de diferențiere texturală are valori reduse (<=1,2).

Solurile brune eu–mezobazice sunt profunde, bine structurate si afânate, permeabile și cu aerisire normală.

2.6.2.2 Solurile nezonale

2.6.2.2.1 Clasa solurilor hidromorfe

Aceasta clasa cuprinde soluri intrazonale a caror evolutie este conditionata de excesul periodic sau permanent de apa provenita din panza freatica , precipitatii, scurgeri de pe versant sau izvoare de coasta.

In timpul perioadelor cu exces de umiditate , intr-un regim anaerob are loc reducerea si solubilizarea sarurilor de mangan si fier , iar solul capata nuante cenusii uniforme sau pete cenusiu vinetii.

In perioadele secetoase are loc reoxidarea fierului si manganului ce precipita pe profil si determina aparitia petelor ruginii si a concretiunilor ferimanganice.

In urma acestor procese se formeaza orizonturile gleice de reducere (Gr) si oxidoreducere (Go) si orizontul pseudogleic (W) , diagnostice pentru clasa solurilor hidromorfe.

Solurile ce apartin acestei clase sunt: lăcoviști , solul gleic , solul negru clinohidromorf si solul pseudogleic.Acestea se deosebesc prin sursa diferita a umiditatii (apa fretica sau precipitatii ) si prin intensitatea cu care se manifesta procesele de hidromorfism .

Lacovistea este un sol hidromorf determinat de excesul de apa provenit din nivelul freatic situat la adancimi mai mici de 2 m ,ce are diagnostice orizonturile Gr , cu limita superioara situata intre 50 si 125 cm. Adancime ,Amolic cu crome egale cu 2 in stare umeda , si Ago, avand cel putin in partea superioara culori cu valori si crome mai mici de 3,5 in stare umeda.

Pe valea Oltetului lacovistea are extindere redusa, limitata la un areal situat in perimetrul satului Osica de Jos la contactul luncii cu terasa (fig. 32 ).

Procesele dominante sunt cele de gleizare cu formarea unui orizont Gr situat intre 50-125cm.si a unui orizont Go de oscilare a nivelului freatic in care alterneaza procesele de reducere si oxidare.Datorita vegetatiei hidrofile bogate humificarea este activa rezultand cantitati mari de humus de tip mull hidromorf.

In functie de alcatuirea mineralogica a materialului parental carbonatii pot aparea pe intreg profilul sau numai in baza. Formula de profil este de tipul Am-Ago-Gr.

2.6.2.2.2 Clasa vertisoluri

Cuprinde solurile ce au drept criteriu diagnostic prezenta orizontului vertic (y) caracterizat prin :continut de 30-50 % argile gonflabile (isi maresc volumul prin umezire ) , fete de alunecare oblice, agregate structurale mari cu colturi si muchii ascutite si crapaturi mai largi de 1 cm. Pe o distanta de cel putin 50 cm. De la suprafata sau la o adancime situata intre 25 – 100 cm.Orizontul vertic se poate asocia cu orizonturile A,B sau C (Ay,By sau Cy).

Vertisolul este singurul sol incadrat in aceasta clasa. El apare numai pe partea dreapta a vaii pe portiunile mai inalte ale terasei a –IV-a ce poarta denumirea de dealuri (Dl Chilii si Muierii , fig. 32 )

Dupa M. Parichi si I. Seceleanu (1989) vertisolurile au trecut printr-o faza inaintata de hidromorfism, realizandu-se ca lacovisti pe o campie submersa care s-a ridicat la inceputul cuaternarului , respectiv Campia Olteniei .Ulterior ridicarii a inceput formarea retelei hidrografice si drenarea teritoriului , iar clima si vegetatia au suferit modificari prin cresterea continentalismului si inlocuirea padurilor de sleau cu cele de cvercinee.In aceste conditii vertisolurile tind sa se transforme in argiluvisoluri cu orizont Bt inchis (bogat in humus ), directia de evolutie fiind : lacoviste-vertisol-sol brun argiloiluvial –luvisol albic.

Prezenta, in alcatuirea materialului parental , a unui procent de 30-50% de argila cu retea tristratificata , gonflanta a determinat manifestarea unor procese caracteristice.

Astfel in perioadele uscate argila se contracta , formand crapaturi largi , ce se pot umple cu material cazut din orizonturile superioare, imbogatind orizontul Bt in humus si uniformizand culoarea intregului profil.

In perioadele cu exces de umiditate argila isi mareste volumul creandu-se presiuni laterale ce provoaca alunecarea si rasturnarea agrgatelor sructurale si aparitia oglinzilor de alunecare , iar la suprafata terenul capata aspect ondulat.Procesele de humificare pot avea intensitati diferite .

Formula de profil este de tipul Ay-By-C.

Cantitatea mare de argila din sol determina un regim aerohidric nefavorabil si un grad slab de diferentiere texturala.

2.6.2.2.3 Clasa solurilor neevoluate, trunchiate sau desfundate

Aceasta clasa cuprinde mai multe tipuri de soluri :

Soluri aflate in stadiu incipient de evolutie, cu profil scurt alcatuit din orizonturi de bioacumulare, incomplet dezvoltat, urmat de roca parentala : litosol, regosol, psamosol , protosol aluvial si sol aluvial ;

Soluri cu orizontul superior indepartat prin eroziune sau decopertare : erodisoluri ;

Soluri a caror asezare naturala a fost deranjata prin lucrari mecanice : solurio desfundate ;

Depozite de diferite materiale (seril de mina , deseuri ceramice) transportate si depozitate de om : protosolurile antropice ;

Soluri formate pe materile coluviale acumulate pe versanti sau la baza lor : coluvisoluri.

Dintre acestea, pe valea Oltețului apar protosolurile aluviale si solurile aluviale.

Protosolurile aluviale sunt soluri neevoluate cu orizont A ocric slab exprimat , cu grosime sub 20 cm., urmat de materialul parental format din depozite aluviale recente cu grosimi de cel putin 50 cm.

Se intalneste pe toata lungimea cursului Oltetului in zonele joase din lunca expuse frecvent revarsarilor(fig. 32).Din aceasta cauza solificarea este intrerupta periodic prin depunerea unui nou strat de aluviuni , iar profilul solului capata stratificatie litogena , datorita suprapunerii aluviunilor cu texturi si culori diferite.

Humificarea este slaba, intre revarsari acumulandu-se cantitati variate de substante organice in diferite stadii de descompunere.La baza profilului se pot manifesta procese de gleizare.

Formula de profil este de tipul Ao-C.

Solurile aluviale se deosebesc de protosolurile aluviale prin grosimea mai mare de 20 cm. a orizontului A ocric si prin procesul mai inaintat de solificare.

Se formeaza tot in lunca, dar pe suprafetele mai inalte , supuse mai rar revarsarilor, extensiunea lor fiind maxima in zona confluentei cu Oltul (fig. 32 ).In consecinta humificarea este mai activa, incepe sa se formeze structura si apar chiar si manifestari slabe de gleizare.

Formula de profil este tot de tipul Ao-C.

Solurile aluviale pot avea texturi diferite, iar in functie de alcatuirea materialului parental pot prezenta carbonati de calciu de la suprafata profilului sau numai in baza.

2.6.3 Indicatori ai pedodiversitații

Conceptul de pedodiversitate se refera atât la modul de formare a solurilor (diversitate genetică), cât și la modelele diferite de dispunere a lor în teritoriu (diversitate spațială).

Valorile acestor indici se calculează pe baza hărții solurilor la scara 1:200000 (fig. 32 ). (T. Demeter, M. Geanana, 2001)

2.6.3.1 Pedodiversitatea genetică

Analizează solurile din punct de vedere al genezei, iar valorile indicilor exprimă gradul de evoluție al învelișului de sol.

2.6.3.1.1 Variabilitatea solurior

Reprezintă numărul unităților de sol dintr-un teritoriu, iar pentru valea Oltului în aval de Balș este egal cu 9. (fig.32 )

Se constată, de asemenea, că pe versantul drept al văii variabilitatea este mai mare, aici apărând toate tipurile de sol specifice văii Oltețului, în timp ce pe versantul stâng variabilitatea este de 5, respectiv cermoziom argilailuvial, brun–roșcat, brun–roșcat luvic, protosol aluvial și aluvial.

Această situație se datorează vârstei mai mari a reliefului versantului drept și fragmentării mai accentuate a acestuia, care au impus o mai mare variabilitate învelișului de sol.

2.6.3.1.2 Ponderea solurilor

Exprimă participarea procentuală a unităților de sol și se calculează prin raportarea suprafeței unui areal de sol la suprafața totală, după formula Ps=.100.

Pentru valea Oltețului, ponderea cea mai mare o dețin protosolurile antropice și solurile aluviale, ce însumează 38,5% iar cea mai mică lăcoviștea, cu 0,1%. Pe clase de soluri, cel mai bine reprezentate sunt argiluvisolurile, cu 43,8% (tabel nr. 35 și fig. 34 ).

Tab. 34 Ponderea solurilor

2.6.3.1.3 Indicele topopedogeografic

Reprezintă raportul dintre suprafața ocupată sau participarea procentuală a solurilor nezonale și zonale.

Itp=

În categoria solurilor nezonale intră cele a căror formare este determinată de condițiile locale (rocă, exces de umiditate, pantă vârstă), precum vertisolurile, lăcoviștea, protosolurile și solurile aluviale, iar solurile zonale sunt determinate bioclimatic.

Valoarea de referință a indicelui topopedogeografic este 1, sub care dominante sunt solurile zonale, iar peste cele nezonale.

Pentru învelișul de sol al văii Oltețului, Itp=0,26, deci dominante sunt solurile zonale.

2.6.3.2 Pedodiversitatea spațială

Exprimă de distribuție în spațiu a solurilor, prin analizarea mărimii, formei, poziției și numărului arealelor lor. Această distribuție este influențată de factorii pedogenetici.

2.6.3.2.1 Mărimea arealelor

Se exprimă prin suprafață, iar pentru valea Oltețului cea mai mare mărime o au solurile aluviale, cu 48km, urmate de solurile brun-roșcate, brune luvice și protosolurile antropice cu peste 30km, în timp ce, la polul opus se situează lăcoviștea, cu 0,4km (tabel nr. 35 ).

2.6.3.2.2 Suprafața medie a arealelor

Se calculează prin raportarea sumei suprafețelor fiecărui areal de sol la numărul lor, după formula Sn=, care, pentru valea Oltețului este egală cu 11,3km, ceea ce înseamnă că factorii pedogenetici nu au variat foarte mult. În cadrul văii deosebiri între cei doi versanți, pe cel drept fiind o mai mare varietate de soluri și o mai mare fragmentare.

2.6.3.2.3 Forma arealelor

Și după acest indicator se diferențiază cei doi versanți ai văii Oltețului, în sensul că pe cel stâng arealele se dispun în benzi, preluând succesiunea treptelor de relief, în timp ce pe versantul drept arealele sunt dentritice, asemenea rețelei hidrografice terențiale. (fig. 32 )

De asemenea, pe cea mai mare parte din suprafața luncii, precum și pe terasele de pe stânga râului arealele sunt compacte (monolite), iar pe partea dreaptă a Oltețului acestea sunt ciuruite (perforate).

2.6.3.2.4 Indicile de complexitate

Se calculează prin raportarea numărului de areale de sol la suprafața totală, după formula Ic= și exprimă mozaicarea, varietatea învelișului de sol.

Pentru valea Oltețului, valoarea indicelui de complexitate este egală cu 0,04, ceea ce indică o complexitate redusă .

Acest lucru se datorează uniformității pe suprafețe mari a condițiilor de formare a solurilor.

2.6.4 Elementele privind degradarea solurilor

2.6.4.1 Caractere generale

„Noțiunea de degradare a solurilor, în sensul de deteriorare, de pierdere a calităților, implică reducerea capacității de producție a acestora, deci a fertilității lor, prin schimbarea proprietăților fizice, chimice și biologice”. (T. Demeter, 1999, pag. 137).

Aceste procese sunt cauzate de activitatea umană și au ca efect perturbarea echilibrului ecologic al unui teritoriu.

Cunoașterea tipurilor și a intensității proceselor de degradare este necesară în vederea stabilirii măsurilor de ameliorare a fertilității și de creștere a productivității vegetale.

Factorii cauzatori ai degradării solurilor sunt: despădurirea, suprapășunatul, supraexploatarea covorului vegetal, activitățile agricole și activitățile bioindustriale.

Despăduririle pe valea Oltețului în secolele trecute au determinat reducerea efectivă a suprafețelor ocupate cu pădure, cu efecte importante asupra stabilității versanților. Intensificarea acțiunii ploilor torențiale pe pantele despădurite a dus la pierderea unor cantități importante de sol și la apariția erodisolurilor, asociate solurilor brun-roșcate și brune eu-mezobazice.

Activitățile agricole, prin tehnologiile necorespunzător aplicate, duc la distrugerea structurii solului, la intensificarea eroziunii și la compactarea și întărirea solului, iar prin aplicarea de îngrășăminte și pesticide în exces determină degradarea chimică a solului, prin acidifiere și poluare.

Despădurirea și activitățile agricole sunt cauzele cele mai importante ale degradării solurilor în cadrul văii Oltețului.

Ceilalți factori, prin extinderea lor limitată, au o pondere redusă.

Tipurile de degradare a solului sunt următoarele (T. Demeter, 1999):

degradare prin dislocare sau acoperire, cu subtipurile: eroziune prin apă, eroziune prin vânt, deplasări de mase de teren, excavații, acoperire cu sedimente, acoperire cu halde;

degradare fizică: compactare, crustă și întărirea masei solului; exces de umiditate, subsidență;

degradarea chimică: acidifiere, salinizare/alcalizare, pierdere de nutrienți, poluare.

În continuare, se vor prezenta tipurile de degradare prezente pe valea Oltețului în aval de Balș (fig.35 ).

2.6.4.2 Tipuri de degradare

2.6.4.2.1 Eroziunea prin apă

Este cauzată de apa din precipitații și se manifestă prin picături și scurgere în suprafață, iar după impact, poate fi eroziune de suprafață și eroziune în adâncime.

Principalii factori ce influențează eroziunea prin apă sunt caracteristicile suprafeței topografice (lungimea, forma, înclinarea și expoziția versanților) și precipitațiile atmosferice (prin ploile torențiale și zăpada în timpul topirii), la care se adaugă proprietățile solului (textura, structura), litalogia (depozite loessaide friabile), vegetația naturală și cultivată și activitatea antropică.

Picăturile de ploaie încărcate cu energie cinetică determină prin cădere, dislocarea părții superioare a solului, provocând eroziunea în suprafață. Efectele sunt condiționate de dimensiunile și viteza picăturilor și de durata și intensitatea ploii.

Topirea zăpezii determină eroziunea dacă solul este deja saturat cu apă sau este saturat în profunzime.

În cadrul vaii Oltețului, condiții pentru manifestarea eroziunii prin apă se îndeplinesc mai ales pe versantul drept, unde altitudinile mai mari, pantele mai accentuate și despăduririle timpurii au determinat concentrarea scurgerii în suprafață și apariția văilor torențiale.

Efectele eroziunii se resfrâng asupra solurilor prin îndepărtarea totală sau parțială a orizontului humifer și apariția subtipurilor erodate în diferite grade (brun–roșcate slab erodate, brune eu-mezobazice moderat erodate), asociate cu erodisolurile.

Pe versantul stâng, suprafețele afectate de eroziunea prin apă sunt reduse și sunt reprezentate de funcțiile teraselor, unele manifestă doar eroziune de suprafață dispersată.

2.6.4.2.2 Eroziunea prin vânt (eoliană)

Este mai puțin intensă decât eroziunea prin apă, având efecte reduse.

Factorii ce influențează acest tip de eroziune sunt vântul (prin intensitate, direcție, viteză și durată ), relieful (prin expoziție, gradul de neuniformitate) și solul (textura, umiditatea).

Pe valea Oltețului vântul acționează mai ales în sezonul cald, iar direcțiile dominante sunt este și vest.

Eroziunea eoliană este mai intensă în perioadele secetoase și afectează solurile cărora le-a fost distrusă structura prin lucrări agricole și care nu sunt protejate de vegetație.

Datorită, în primul rând, texturii argiloase a solurilor dezvoltate de terase, pierderile de material suferite de acestea sunt foarte mici.

În luncă, în schimb, predominarea texturii ușoare (nisipoase) a determinat intensificarea eroziunii.

Eroziunea prin apă și vânt afectează principala proprietate a solurilor, fertilitatea prin îndepărtarea orizontului humifer, pe de o parte, și acoperirea altor soluri, și împiedică efectuarea lucrărilor agricole datorită deformării suprafeței terenului.

2.6.4.2.3 Deplasările de teren

Din gama acestora, în cadrul văii Oltețului se crează condiții pentru producerea prăbușirilor, în sectoarele de mal înalt, abrupt și mai ales pe fruntea terasei superioare care prezintă denivelări de cca 40 m față de nivelul luncii.

Din cauza faptului că în sectoarele cu risc de prăbușire nu se iau măsuri pentru stabilizarea terenului, pierderile de sol sunt importante.

2.6.4.2.4 Compactarea, formarea de crustă și întărirea masei solului

Aceste procese sunt favorizate de distrugerea structurii solului prin executarea necorespunzătoare a lucrărilor agricole (arături efectuate la umiditate prea mare sau prea mică).

Prin executarea arăturii pe soluri prea umede și la aceeași adâncime, sub orizontul arat se formează, prin compactare, un orizont tasat, gros de câțiva cm, ce scade permeabilitatea solului și împiedică dezvoltarea în adâncime a rădăcinilor.

Întărirea masei solurilor se produce în special primăvara în solurile sărace în materie organică și care au și orizont eluviat (E luvic) și împiedică efectuarea lucrărilor agricole.

Crusta apare la suprafața solurilor cărora le-a fost distrusă structura în urma ploilor abundente, când particulele componente dispersează în apă. După încetarea ploii, sedimentarea se face în ordinea nisip-praf-argilă, care se cimentează, formând crusta.

Pentru că terenurile arabile ocupă cea mai mare parte a văii Oltețului, acest tip de degradare este cel mai important afectând toate tipurile de sol.

2.6.4.2.5 Acidifierea

Se manifestă prin creșterea acidității soluției solului, cauzată de ploile acide și aplicarea în exces a îngrășămintelor și pesticidelor.

Afectează mai ales argiluvisolurile, prin mobilizarea aluminiului, care este toxic pentru plante.

Aciditatea crește deoarece pe majoritatea terenurilor cultivate aplicarea îngrășămintelor se face manual, fără a se respecta dozele indicate.

2.6.4.2.6 Pierderea de nutrienți

Se produce prin eroziune, levigare și recoltare și are ca efect scăderea rezervelor de substanțe nutritive din sol.

Pierderile prin eroziune sunt importante pe versantul drept al văii Oltețului, iar cele prin levigare afectează întregul înveliș de sol, prin spălarea elementelor ușor solubile, în special a nitraților.

Prin recoltare, cea mai mare parte a nutrienților consumați de plante se pierd, fără a exista posibilitatea revenirii lor.

2.6.4.2.7 Poluarea

Introducerea în sol a unor elemente nocive are ca efect modificarea proprietăților acestuia și scăderea fertilității.

Poluanții pot fi aduși în sol din aer (prin precipitații și vânt), din apele și rețeaua hidrografică contaminate cu ape menajere și industriale sau pot fi introduse direct de om.

Principalele tipuri de poluare sunt: poluare radioactivă; cu metale grele, cu particule solide (pulberi), cu ape uzate și nămoluri; cu îngrășăminte și pesticide; cu agenți patogeni.

Sursele de poluare sunt activitățile industrial, emisiile autovehiculelor, fermele zootehnice, activitățile menajere etc.

Majoritatea poluanților pot fi ușor răspândiți pe distanțe mari în aer, prin vânt și aduși pe suprafața terestră prin precipitații.

Prin proprietățile lui, solul este singurul component al mediului ce are capacitatea de a neutraliza orice poluant (cu excepția materialelor plastice) cu condiția de a nu se depăși limitele maxime admisibile.

În cadrul văii Oltețului, gradul de poluare a solului este scăzut, în general, cu excepția zonelor din apropierea Orașului Balș, unde, din cauza rezidurilor industriale și menajere nereciclate ajunse pe cale directă sau indirectă (prin intermediul apei sau aerului) în sol, gradul de poluare crește.

2.6.5 Fertilitate, folosință, ameliorare

2.6.5.1 Fertilitatea

„Fertilitatea este însușirea de bază a solurilor și reprezintă capacitatea acestora de a asigura plantelor, concomitent și neîntrerupt, substanțele nutritive și apa necesară sub formă accesibilă, în condiții de aerisire normală” (M. Geanana, T. Demeter, I. Ochiu, 2001, pag.229).

Factorii ce determină fertilitatea sunt regimul ecologic al substanțelor nutritive, regimul ecologic al apei și regimul aerului din sol.

Regimul substanțelor nutritive este condiționat de textură, capacitatea de absorbție și de schimb cationic, de conținutul în coloizi (fosfor, potasiu, azot asimilabili, carbonați de calciu, humus și microelemente) și de volumul edafic.

Capacitatea solului de a asigura substanțele nutritive necesare plantelor se exprimă prin troficitate minerală și cea azotată și volumul edafic.

Regimul apei din sol se exprimă prin cantitatea de apă, accesibilitatea ei pentru plante, continuitatea aprovizionării în timp și prin rezerva de apă accesibilă înmagazinată în sol.

Regimul de aprovizionare cu apă al solului se stabilește prin raportarea umidității estivale la volumul edafic, în funcție de care solurile pot fi eu-mezo-sau oligohidrice.

Regimul aerului din sol este influențat de proprietățile solului (textură, structură, porozitate, permeabilitate) și de nivelul freatic și, împreună, cu cel al apei, joacă un rol important foarte important în stabilirea fertilității solurilor.

Fertilitatea poate fi naturală și culturală.

Fertilitatea naturală caracterizează solurile ocupate cu vegetație naturală și care nu au suferit modificări antropice, și este dependentă de regimul factorilor naturali ai mediului (temperatură, precipitații, litologie).

Fertilitatea culturală este specifică solurilor asupra cărora s-a intervenit antropic și poate fi superioară celei naturale.

Numeroasele intervenții antropice în cadrul văii Oltețului au determinat modificări ale proprietăților solurilor, în special ale fertilității.

Depozitele loessaide ce alcătuiesc materialul parental al teraselor Oltețului pot asigura necesarul de substanțe nutritive pentru vegetația naturală și cultivată datorită diversității lor litologice și granolometrice.

Pe aceste depozite sau format soluri profunde, cu textură, în general, luto-argiloasă și capacitate mare de schimb cationic, deci, cu troficitate bună (eu-mezotrofe).

La solurile aluviale din lungă, fertilitatea variază în funcție de textura și conținutul în humus și substanțe nutritive ale materialului aluvial, precum și de regimul inundațiilor.

Regimul aerohidric este deficitat la solurile argiloiluviale, datorită proprietății argilei de a înmagazina ușor apa și de a o ceda greu . astfel, mai ales primăvara, aceste soluri sunt supraumezite, împiedicând efectuarea lucrărilor agricole și dezvoltarea normală a plantelor.

Celelate soluri, mai sărace în argilă, au în regim aerohidric mai bun.

În funcție de regimul precipitațiilor, în perioada august–septembrie, ce corespunde ultimei părți a sezonului de vegetație, apare un deficit de umiditate în sol ce afectează productivitatea vegetală și care poate fi ameliorat prin irigație.

Datorită proprietăților lor, solurile dezvoltate în cadrul vaii Oltețului au fertilitate ridicată pentru vegetația de pădure și pentru culturile pomicole, pășuni și fânețe, iar pentru culturile arabile necesită măsuri ameliorative pentru a le spori fertilitatea.

Solurile aluviale oferă condiții bune de dezvoltare pentru zăvoaiele de salcie și plop și pentru pajiștile secundare, dar se pretează și la culturile de câmp și legumicole.

2.6.5.2 Folosința solurilor (terenurilor)

Datorită solurilor fertile și a reliefului puțin fragmentat, terenurile agricole ocupă peste 75% din suprafața văii Oltețului în aval de Balș, după cum se observă din harta utilizării terenurilor din fig. 36.

Suprafețele ocupate cu pădure s-au redus semnificativ în ultimile două secole în defavoarea celor agricole, astfel că în prezent se păstrează câteva areale cu pădure pe podul terasei a patra, în special în bazinul superior al văilor torențiale, la care se adaugă zăvoaiele de salcie și plop, precum și șleaurile de luncă.

Solurile argiloase dezvoltate pe terasa a patra asigură o fertilitate ridicată pentru pădure și o bună productivitate vegetală.

În afară de aceste două categorii de folosință (terenuri agricole și pădure) dependente de învelișul de sol, pe harta utilizării terenurilor mai apar suprafețele ocupate cu așezări și cai de comunicație (șosele, cai ferate) și suprafețele acvatice.

În cadrul terenurilor agricole, cea mai mare pondere o dețin, în prezent, cele arabile.

La începutul secolului XX situația era alta, în sensul că suprafețele ocupate cu viță de vie și pomi fructiferi erau mult mai mari și ocupau, mai ales, frunțile teraselor.

În urma desfințării acestora, pe versanții care, în prealabil, fuseseră terasați, s-au instalat pajiști secundare.

Alte terenuri ocupate cu pajiști apar în preajma satelor, mai ales în luncă și sunt folosite ca izlazuri pentru creșterea animalelor.

Terenurile arabile ocupă, în prezent, aproape integral podurile teraselor și treapta superioară a luncii, iar în cadrul acestora predomină cultura cerealelor (grâul, dar în special porumbul găsesc condiții bune de dezvoltare), la care se adaugă floarea-soarelui, tutunul și plantele furajere (lucerna, sfecla furajeră). În luncă se practică legumicultura.

Pentru creșterea productivității agricole sunt necesare lucrările agroameliorative ca aplicarea de îngrășăminte și pesticide, irigarea culturilor și afânarea solurilor.

2.6.5.3 Ameliorarea solurilor

Pentru creșterea productivității vegetale a solurilor naturale și a celor degradate este necesară aplicarea unor tehnologii de ameliorare a fertilității lor.

Lucrările de ameliorare se stabilesc după caracteristicile învelișului de sol și constau în: lucrări de mobilizare, aplicarea de amendamente, îngrășăminte sau pesticide; tehnici de ameliorare a solurilor nisipoase, precum și a celor cu deficit sau exces de umiditate.

Pentru creșterea fertilității solurilor de pe valea Oltețului, sunt necesare următoarele lucrări. (fig. 37)

2.6.5.3.1 Lucrări de mobilizare

Înseamnă prelucrarea masei solului prin diferite mijloace tehnice în scopul îmbunătățirii proprietăților fizice (regimului aerohidric și termic).

Aceste lucrări sunt: arătura, desfundarea, lucrarea cu freza și cultivatorul, dezmiriștirea, grăpatul, tăvălugirea și nivelarea și, prin executarea lor se urmărește:

mărunțirea părții superioare a solului;

îmbunătățirea regimului aerohidric prin creșterea permeabilității și a capacității de reținere a apei;

creșterea activității microorganismelor;

distrugerea buruienilor;

încorporarea materiei organice în sol;

dezvoltarea mai bună a rădăcinilor.

2.6.5.3.2 Aplicarea de amendamente calcaroase

Această lucrare se realizează pentru corectarea reacției acide a solurilor, ce are ca efecte destructurarea, pierderea bazelor și afectarea creșterii plantelor (valoarea de 5,8 a ph-ului este minimă pentru plantele de cultură).

În funcție de caracteristicile solurilor se pot utiliza:

carbonații de calciu (CaCO) ce se pretează pentru toate tipurile de sol și neutralizează foarte lent;

oxizii de calciu (CaO) ce necesită umezirea solului și neutralizează foarte rapid: nu se aplică pe solurile nisipoase;

hidroxidul de (Ca (OH) ) și dolomitul pe toate tipurile de sol, mai ales pentru legume;

marna pentru solurile nisipoase;

spuma de defecație și rezidurile de CaCO din industrie.

Intervalul de amendare este de 6–8 ani pentru solurile argiloase și de 4–6 ani pentru cele nisipoase, iar amendamentele trebuie încorporate în sol prin arătură.

Aceste măsuri sunt obligatorii pe terenurile arabile, pentru neutralizarea reacției slab acide naturale a argiluvisolurilor, cât și celei provocate de aplicarea în exces a îngrășămintelor.

2.6.5.3.3 Aplicarea de ingrasaminte

Pentru a creste fertilitatea terenurilor agricole este necesara aplicarea de ingrasaminte ca aport extern de elemente nutritive.

Acestea se impart dupa natura lor in chimice (azotoase, fosfatice, potasice si complexe) si naturale (gunoi de grajd , turba si reziduri vegetale).

Pentru respectarea dozelor, aplicarea uniforma si impiedicarea acidifierii solului, trebuie ca fertilizarea sa fie mecanizata. Din pacate, pe o mare parte din terenurile agricole de pe valea Oltetului aceste lucrari se executa manual.

2.6.5.3.4 Aplicarea de pesticide

Aceasta lucrare se executa pentru inlaturarea tuturor categoriilor de daunatori ce pericliteaza culturile agricole.In categoria pesticidelor intra : erbicidele (actioneaza impotriva buruienilor) , insecticidele (impotriva daunatorilor animali) si fungicidele (impotriva bolilor).Acestea se pot aplica pe sol sau planta si nu ataca culturile.

Bibliografie

Argetoaia I, Murgoci Gh., (1923), Cuarternarul in Oltenia, D.d.S. ale I.S., vol. VI (1914 – 1915)

Aur N, (1972), Zona de contact dintre Campia Romana si Podisul Getic intre Jiu si Olt, A.U.C.-I.G.F I, p102-110, Craiova

Badea L, (1970), Terasele fluviatile din Oltenia, SC GGG-Geografie XVII, 1, p29-35, Bucuresti

Bandradur Tr, (1971), Geologia campiei dunarene dintre Jiu si Olt, STE, Seria J, Stratigrafie, 9, Bucuresti

Banu A.C., (1969), Rolul neotectonicii in organizarea actuala aretelei hidrografice in sectorul inferior al Dunarii, Hidrobiologia, 10, Bucuresti

Bazavan St, Savin C, (1971), Aspecte geografice privind inundatiile din primavara anului 1970 in Campia Olteniei, Simpozionul de geografia campiilor, Timisoara

Baluta D, (1996), Rolul miscarilor tectonice in geneza reliefului din Campia Romana si Piemontul Getic, Revista Geografica, t II – III, Bucuresti

Bogdan Octavia, Niculescu Elena, (1999), Riscurile climatice din Romania, Ed. Academiei, Bucuresti

Calinescu R, (1953), Biogeografia Romaniei, Ed. Stiintifica, Bucuresti

Carstea S, Mateescu S, (1959), Cercetari pedologice intre Jiu si Olt, D.d.S.S.C.G.-Pedologie, Bucuresti

Ciulache S, (1978), Clima RSR, Ed. Stiintifica, Bucuresti

Conea Ana, (1967), Problema solurilor ingropate, D.d.S.S.C.G., Bucuresti

Conea Ana, Oancea C, (1970), Harta solurilor Romaniei, Foaia Slatina, sc 1:200.000, Bucuresti

Costache N, (1996), Regionarea biogeografica a Romaniei, Ed. Universitatii, Bucuresti

Cotet P, (1950), Cateva aspecte asupra formarii lacurilor si retelei de vai secundare din Campia Romana, AUCIP-SN, X

Cotet P, (1957), Campia Olteniei. Studiu goemorfologic cu privire speciala asupra cuaternarului, Ed. Stiintifica, Bucuresti

Cotet P, Urucu Vaselina, (1975), Judetul Olt, Ed. Academiei, Bucuresti

Demeter T, (1995), Tipuri de degradare antropica a solurilor si extinderea lor in Europa, AUB-Geografie, XLIV

Demeter T, (1998), Morfologia solurilor, Ed. Universitatii, Bucuresti

Demeter T, (1999), Valea Argesului – sectorul mijlociu si inferior – Studiu pedoclimatic, Ed. Universitatii, Bucuresti

Demeter T, Geanana M, (2001), Cartografie pedologica, Ed. Universitatii, Bucuresti

Dumitrescu Elena, Glaja Maria, (1972), Metodica prelucrarii datelor climatice, CNUB

Florea M si colaboratorii, (1968), Geografia solurilor Romaniei, Ed. Stiintifica, Bucuresti

Geanana M, Demeter T, Ochiu I, (2001), Pedogeografie – Lucrari Practice, Ed. Universitatii, Bucuresti

Ghenea C, Ghenea Ana, (1965), Cercetari geologice in vederea intocmirii Foii Slatina, Bucuresti

Grecu Florina, Demeter T, (1997), Geografia formatiunilor superficiale, Ed. Universitatii, Bucuresti

Grigore M, (1979), Reprezentarea grafica si cartografica a formelor de relief, Ed. Academiei, Bucuresti

Ielenicz M, (1988), Metodica cercetarii teraselor, Terra I

Ielenicz M, (2000), Profilul geomorfologic si cel geografic, Terra I

Ielenicz M si colaboratorii, (1999), Dictionar de geografie fizica, Ed. Corint, Bucuresti

Liteanu E, Bandrabur T, (1957), Geologia Campiei Getice Meridionale dintre Jiu si Olt, ACG, vol XXX

Murgoci Gh, (1908), Tertiarul Olteniei, AIG, vol. I

Murgoci Gh. (1921), Cuaternarul din Oltenia, D.d.S.S.C.G.

Mihailescu V, (1966), Dealurile si campiile Romaniei, Ed. Stiintifica, Bucuresti

Mutihac V, (1990), Geologia Romaniei, Ed. Stiintifica, Bucuresti

Naum T, (1970), Intocmirea hartilog geomorfologice, Natura, Nr. 5

Patroescu Marian, (1987), Succesiunea zonelor si etajelor de vegetatie sin Romania, Sinteze geografiece, Bucuresti

Parichi M, Seceleanu I, (1989), Contributii la cunoasterea genezei si evolutiei unor soluri din Campia Roamana si Podisul Getic, S.C. GGG-Geografie

Pisota I, (1987), Biogeografie, Universitatea Bucuresti

Pisota I, (1995), Hidrologie, Ed. Universitatii, Bucuresti

Popescu N, Ielenicz M, Posea G, (1973), Terasele fluviatile din Romania, Ed Stiintifica, Bucuresti

Posea Gr, Grigore M, Popescu N, Ielenicz M, (1976), Geomorfologie, Ed Didactica si Pedagogica, bucuresti

Posea Gr, Popescu N, Ielenicz M, (1974), Relieful Romaniei, Ed Stiintifica, Bucuresti

Puiu St, (1980), Pedologie, Ed Ceres, Bucuresti

Rosu Al, (1980), Gografia fizica a Romaniei, Ed Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Ujvari I, (1972), Geografia apelor Romaniei, Ed. Stiintifica, Bucuresti

Urucu Vaselina, Candea Melinda, (1982), Modificari in organizarea spatiului rural din Campia Romanati, Terra II

Valsan G, (1915), Campia Romana, Socec, Bucuresti

Velcea Valeria, (1971), Evaluarea proceselor geomorfologice actuale din Campia Romana, SGC, Bucuresti

***, (1960), Monografia geografica a Romaniei, I, Geografie fizica, Ed. Academiei, Bucuresti

***, (1983), Geografia Romaniei I, Geografie fizica, Ed. Academiei, Bucuresti

***, (1960), Atlasul climatologic al Romaniei, IM, Bucuresti

***, (1972), Atlasul RSR, Ed Academiei, Bucuresti

***, Date meteorologice primite de le INMH

***, Date hidrologice primite de la Directia Apelor Olt-Valcea