Strategia de Dezvoltare a Orasului Tecuci

introducere

Analiza câtorva aspecte din trecutul orașului Tecuci, începând din prima jumătate a secolului al XV-lea și până la mijlocul secolului al XVIII-lea se întemeiază pe consultarea prealabilă a izvoarelor istorice și colecțiilor de documente, surse esențiale de informații pentru conținutul lucrării, precum și studiilor de istorie care au ajutat la înțelegerea unor aspecte generale legate de probleme ce au făcut obiectul preocupării noastre și pe care le-am enunțat în lucrarea de față.

Am ales acest subiect din dorința de a studia și analiza trecutul orașului Tecuci, deoarece fiind orașul în care m-am născut mi s-a părut interesant să cunosc istoria orașului.

Izvoarele documentare și narative și istoriografia problemelor ce ne-au preocupat le-am întrebuințat în lucrarea noastră pe care am structurat-o în cinci capitole, fiecare tratând probleme ce constituie coordonate fundamentale care trebuiesc urmărite în studierea organizării și evoluția târgului.

Primul capitol îl constituie “Cadrul natural” în care a luat naștere și s-a dezvoltat târgul Tecuci. În acest capitol din categoria izvoarelor istorice, seria A. Moldova, a colecției de “Documenta Romaniae Historica” și anume volumele I-III, constituie o sursă esențială. De asemenea am folosit și seria A. Moldova, a colecției “Documente privind istoria României” care cuprinde informații similare. Am mai folosit o serie de lucrări precum cele ale lui Const. C.Giurescu “Istoria pescuitului și a pisciculturii în România. Din cele mai vechi timpuri până la instituirea legii pescuitului 1896” și “Târguri sau orașe și cetăți moldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea”, apoi am mai folosit Catalogul Documentelor Moldovenești din Arhiva Istorică Centrală a Statului, precum și “Marele Dicționar Geografic al României” redactat de G.I.Lahovari, C.I.Brătianu, Gr.G.Tocilescu.

Al doilea capitol prezintă toponimia și atestarea orașului, în care am folosit lucrarea lui Al.Rosetti “Istoria limbii române”, a lui Iorgu Iordan “Toponimia românească”, Al.Phillippide “Originea românilor”. Apoi pentru a sublinia momentul atestării orașului Tecuci am studiat lucrarea lui I.Bogdan “Documentele lui Ștefan cel Mare”, a lui M.Costăchescu “Documentele moldovenești înainte de Ștefan cel Mare”, “Marele Dicționar Geografic al României”; tratatul privind “Istoria românilor” coordonat de academician ștefan ștefănescu iar pentru a descrie sigiliul orașului Tecuci am apelat la lucrarea lui D.Ciurea “Sigiliile medievale ale orașelor din Moldova”.

Cel de-al treilea capitol cuprinde elemente definitorii ale organizării administrative. De o mare utilitate pentru lucrarea noastră s-au dovedit a fi volumele I-III de “Documente Tecucene” care au apărut între anii 1938 și 1942, prin strădania profesorilor
Const. Solomon și C.A.Stoide.

Foarte importante, datorită caracterului integral al redării textului lor, sunt documentele întâlnite în vestitele colecții publicate de Gh.Ghibănescu, în primele trei decenii ale secolului XX “Surete și Izvoade” și “Ispisoace și zapise”. La completarea informațiilor culese din colecțiile mai sus amintite a contribuit și colecția alcătuită de istoricul N.Iorga, intitulată “Studii și Documente cu privire la istoria românilor.

“Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir, oferă informații interesante privind organizarea administrativă a țării de la est de Carpați și despre târgurile moldovenești medievale între care era și târgul Tecuci.

Cele opt volume de “Călători străini despre țările române” prezintă modul de viață al locuitorilor, în legătură cu târgurile și satele din Moldova medievală, constituie în primul rând o reflectare a realităților românești prin prisma mentalităților oamenilor din cele mai diverse și mai îndepărtate spații europene.

În încercarea de a lua cunoștiință de organizarea Țării Moldovei și de structura proprietății am apelat și la sinteze de istoria românilor cum este aceea a lui Const. C.Giurescu.

Lucrarea lui N.Grigoraș, “Instituțiile feudale din Moldova. Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea” și articolul lui D.Ciurea, “Organizarea administrativă a Moldovei”, ne informează despre administrația ținuturilor, familiarizându-ne cu noțiuni generale la care adăugăm faptele concrete cu ajutorul documentelor. Același rol îl au și lucrările și articolele referitoare la târgurile și ocoalele domnești și la modul lor specific de administrare, dintre care menționăm cartea lui P.P.Panaitescu “Interpretări românești”, studiul aparținând lui N.Grigoraș, “Dregătorii târgurilor moldovenești și atribuțiile lor până la Regulamentul Organic” și articolele lui D.Ciurea, “Noi considerații privind orașele și târgurile din Moldova în secolele XIV-XIX” și “Sigiliile medievale ale orașelor din Moldova”.

În al patrulea capitol este prezentată viața economică prin lucrările de mare însemnătate cum ar fi “Legăturile economice dintre Moldova și Țara Românească în secolele XIII-XVII" al lui Al.Gonța sau studiile lui Matei D.Mircea “Studii de istorie orășenească medievală”, lucrări care prezintă atât drumurile comerciale folosite în acea epocă cât și comerțul intern. În ceea ce privește meșteșugurile, St.Olteanu și C.șerban în lucrarea “Meșteșugurile din Țara Românească și Moldova în Evul Mediu”, precum și N.Iorga, în lucrarea “Istoria românilor în chipuri și icoane” au exemplificat foarte bine aceste ocupații ale moldovenilor, deci și a târgoveților tecuceni.

În cel de-al cincilea capitol este prezentată evoluția proprietății și a formelor acesteia întâlnite în târgul Tecuci și ocolul acestuia.

La cunoașterea modului de formare și evoluția proprietății
ne-a ajutat cunoașterea lucrărilor “Viața feudală în Țara Românească și Moldova (secolele XIV-XVII)”, realizată dintr-un colectiv format din A.Cazacu, P.P.Panaitescu și V.Costăchel și “Preemțiunea în istoria dreptului românesc” scrisă de V.Al.Georgescu.

Astfel structurată neepuizând nici materialul documentar și nici problematica, lucrarea de față se vrea a fi un început și o încercare de reconstituire a unei părți de istorie, care a rămas până acum câțiva ani în urmă, ascunsă în documente.

Lipsa unor lucrări de specialitate din inventarul bibliotecii “ștefan Petică” din Tecuci mi-a îngreunat cercetarea, dar la sugestia domnului profesor coordonator Mihail. M.Andreescu, căruia țin să-i mulțumesc pentru sprijinul și ajutorul acordat, fără de care nu m-aș fi descurcat, am consultat materialul necesar lucrării la biblioteca Facultătii de Istorie și la sala de lectură a Bibliotecii Central Universitare. Țin să mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat la redactarea acestei lucrări.

capitolul i

I.cadrul natural

Spațiul geografic constituie un factor esențial în geneza și evoluția unei comunități umane și și-a pus întodeauna amprenta asupra istoriei și bogăției sale spirituale.

Aceste influențe care au caracter de generalitate pot fi urmărite atât la nivelul unui neam, cât și în interiorul acestuia, regăsindu-se în sensibile diferențe regionale. Muntele, câmpia și apa au modelat tipuri umane diferite și invers, oamenii au ales un anume spațiu, stabilindu-și acolo așezările.

Toate aceste influențe dobândesc ample concretizări în propria noastră istorie. Mișcările de populații de la începutul Evului Mediu, i-au determinat pe autohtoni să-și întemeieze așezări în locuri diferite, cât mai departe de drumurile străbătute de normazi. Relieful a determinat viața economică a comunităților și chiar a influențat organizarea administrativă. Râurile au constituit adesea hotare între ținuturi sau între satele ce le constituiau.

întinderea terenului necesar culturilor agricole, natura acestor culturi și diversitatea lor, cât și celelalte ocupații își găsesc explicația în mediul geografic și în sursele pe care le oferea acestea spre utilizare.

Toponimia a fost și ea influențată în multe cazuri și de spațiu, așezările luând uneori numele apelor ce le străbăteau, al unei forme de relief apropiate sau al unui loc pustiu.

Un spațiu întins în relieful est-carpatic îi revine Podișului Moldovei. Situat pe un soclu de șisturi cristaline ce cade în trepte spre sud-vest, el reprezintă o "cuvertură groasă sedimentară înclinată spre est-sud-est". Podișul Moldovei se împarte la rândul lui în mai multe subunități: Podișul Sucevei, Podișul Central Moldovenesc, Podișul Bârladului, Podișul Covurluiului, Dealurile Elanului, Colinele Tutovei ș.a.

Câmpiile Moldovei – ale Siretului inferior, ale Tecuciului și Covurluiului, parte integrantă din Câmpia Română – alcătuite, în principal, din elemente lacssoide suprapuse pe depozite calcaroase și șisturi cristaline se continuă departe spre est. Teritoriul românesc est-carpatic care a aparținut în Evul Mediu Moldovei, dispunea de resurse hidrografice variate: ape subterane, râuri, iazuri, lacuri și se mărginea cu Marea Neagră. Principalele artere hidrografice – Siretul, Prutul, Nistru – curg de la nord la sud aproximativ paralel cu lanțul Carpaților Orientali. In Evul Mediu, Siretul care aduna apele Sucevei, Moldovei, Bistriței, Trotușului, își avea cursul inferior mult mai la apus, iar Bârladul se vărsa direct în Dunăre.

Orașul Tecuci se află la intersecția 45-51° latitudine nordică cu meridianul 27-26° longitudine estică, în partea de răsărit a României, acolo unde râul Bârlad întâlnește pârâul Tecucel în nord-estul Câmpiei Române, în subunitatea acestuia intitulată Câmpia Tecuciului.

Ca multe dintre orașele noastre cu o vechime apreciabilă, Tecuciul s-a format și s-a dezvoltat datorită așezarii favorabile, pe unul dintre cele trei drumuri principale ale Moldovei medievale, "drumul Galaților", deschis în jurul anului 1456, drum ce lega Suceava de Galați. împreună cu varianta ce făcea legătura cu Tara Românească, trecând Siretul inferior, acest drum a rămas multă vreme ca singura posibilitate de comunicare a orășenilor din Tecuci cu celelalte localități din Moldova și Muntenia.

Poziția geografică apare ca deosebit de favorabilă dezvoltării în ansamblu a localițăților fiind și foarte apropriate de regiunile deluroase vecine. înconjurat de numeroasele așezări rurale, poate polariza eficient viața culturală, spirituală și economică a acestora.

In evoluția Tecuciului de la târg spre oraș, din punct de vedere geomorfologic, nu se observă modificări esențiale.

Târgul Tecuci se întinde în est până la apa Bârladului, care curge de la nord spre sud și se varsă în Siret lângă satul Serbănești, iar în est curge Tecucelul care se varsă în Bârlad, la marginea din jos a târgului formând aici un unghi, în interiorul căruia se află târgul. în timpurile vechi se afla, ca și acum pe Bârlad, după cum dovedește o hartă tipărită la Viena, în 1541, de George Reichersdorf ambasadorul Ungariei de la curtea lui Petru Rareș.

Teritoriul orașului este aproximativ de 12.600 hectare și se învecinează la nord cu comunele țigănești și Nicorești, la est cu comuna Matca, la sud cu comuna Barcea și la vest, cu comuna Cozmești.

Relieful corespunde unității de platformă pe care evoluează. Stiva de sedimente neogene și cuaternare care se găsește aproape de suprafața topografică a fost intens modelată de apele curgătoare, respectiv râul Bârlad care și-a adâncit albia constituind mai multe terase. La nivelul Tecuciului se găsesc bine conturate două din terasele Bârladului: terasa Tecuci și terasa Cernicari. Terasa Cernicari este prevăzută și în partea de răsărit a orașului. Pe aceasta este așezat cartierul Cernicari de pe malul stâng al râului Bârlad. Terasa Tecuci apare cu discontinuități, are aspect insular și este răspândită pe albia majoră a Bârladului, fiind foarte evidentă pe partea dreaptă a râului. Pe terasa Tecuci este așezată cea mai mare parte a orașului Tecuci.

Primele observații asupra florei și faunei în Tecuci au fost făcute de Iuliu Szabo (1842), acum peste 150 de ani în urmă. Au venit apoi Iuliu Ghak (1863), Dimitrie Brândză (1879-1883), Dimitrie Grecescu (1898) și mulți alții până la Gheorghe Gavrilescu (1971-1980)0.

De foae malul stâng al râului Bârlad. Terasa Tecuci apare cu discontinuități, are aspect insular și este răspândită pe albia majoră a Bârladului, fiind foarte evidentă pe partea dreaptă a râului. Pe terasa Tecuci este așezată cea mai mare parte a orașului Tecuci.

Primele observații asupra florei și faunei în Tecuci au fost făcute de Iuliu Szabo (1842), acum peste 150 de ani în urmă. Au venit apoi Iuliu Ghak (1863), Dimitrie Brândză (1879-1883), Dimitrie Grecescu (1898) și mulți alții până la Gheorghe Gavrilescu (1971-1980)0.

De foarte mare însemnătate pentru cunoașterea florei Tecuciului, este Flora României, lucrare în 13 volume, elaborată de Academia Română după 1853 și în care sunt cuprinse aproape toate speciile de plante superioare care vegetează în Tecuci1. Din dorința de a face cunoscută lumii științifice locurile natale, Al. Obreja intreprinde numeroase studii geografice și geomorfologice asupra Tecuciului și a regiunii înconjurătoare2. Studii asupra fosilelor aflate la Tecuci, a întreprins N. Macarovici (1929-1960)3 și asupra geologiei I. Atanasiu (1940)4.

Date importante despre cadrul fizico-geografic al Tecuciului, putem prelua dintr-o serie de lucări de specialitate de mare cuprindere cum sunt: Monografia geografică a României (1960)5, Geografia apelor României (1974)6, Atlasul Climatologic (1978)7.

în ceea ce privește resursele naturale, Tecuciul nu se poate considera avantajat, până acum solul neoferind nimic din ceea ce considerăm substanțe energice primare sau materii prime pentru industrie.

La nivelul orașului, datorită așezării geografice, clima este temperat continentală cu puternice influențe de ariditate. Aceste influențe sunt generate de întinderea mare a uscatului
est-europene care determină ierni geroase și uscate și veri secetoase și uscate (călduroase); Temperatura medie anuală, urmărită pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, între (1896-1994) este de 10° C. Luna cea mai rece este ianuarie cu -40° C, iar cea mai caldă, iulie cu peste 21° C8.

Cantitatea medie a precipitațiilor oscilează în jurul valorii de 500 mm, sunt sub formă de ploaie și zăpadă și sunt repartizate corespunzător pe anotimpuri. Circulația generală a atmosferei este dominată de vânturile de vest, specifice regiunilor temperate..

Considerăm că poziția orașului a fost generoasă dezvoltării asezărilor omenești. Cele mai multe informații în legătură cu apele și locurile alese de oameni spre a-și întemeia așezările sunt oferite de colecțiile de documente. Zapisele în primul rând, dar și hrisoavele și cărțile domnești precizează hotarele satelor sau moșiilor vândute și întărite.

Vadurile de moară, podurile și heleșteele sunt des menționate în actele unde găsim localizarea satelor sau ocinilor în apropierea apelor.

Râul Siret constituie reperul pentru localizarea multor sate în documente datând din secolele XVI-XVII și de la începutul secolului al XVIII-lea. Pe apa Siretului erau situate și satele Mărcești, Gulubi, Tulcești și Onceni, toate învecinându-se cu hotarele târgului Tecuci.

La 24 decembrie 1636 o hotarnică a lui Dumitrașco Stolnic precizează hotarul ocinei la Mărcești a lui Iorga cămărașul, care se întindea "din apa Siretului pân în hotarul târgului Tecuci și în sus pân în hotarul Oncenilor", cu vatră de sat, țarină și câmp. Satul avea ca hotare râul Siret, târgul Tecuci și satele Tulcești și Onceni.

Din hotarul târgului Tecuci până în Siret se întindea și satul Buciumeni unde la 11 februarie 1643, Dumitrașco stolnic cumpără niște moșii cu vad cu moară, vii și livezi și fânețe.

Satul Cămilești se afla "pe Bârlad, mai jos de târgul Tecuciului și cu loc de mori pe acest râu, cum aflăm dintr-un document din 16 martie 1577.

Localizate pe aceeași apă și cu vaduri de moară erau de asemenea satele Matoșești, Boroșești, țigănești și Săsești precum și sate cum ar fi Călimănești, Mirăești și Hărsesți.

Pârâul Tecucelului parcurgea alături de târgul ce-i poartă numele, satul Săseni situat "pe amândouă părțile râului".

în apropierea cursurilor de apă existau și locuri pustii ce au fost populate ulterior.

Numărul lor a scăzut ulterior pe măsura trecerii timpului ele fiind transformate în sate, în urma întăririi lor proprietarilor.

în secolul al XV-lea existau Seliștea Sârbilor'' la Movila Corodului" și "Seliștea Drăgănești".

în vederea lămuririi acestor probleme deosebit de importante pentru evoluția așezărilor urbane și rurale, se impune analiza actelor privind începuturile orașului.

capitolul ii

II.Inceputurile orașului

II.1.Numele orașului

Toponimia noastră este o strălucită creație de milenii, a poporului român și a înaintașilor lui – traci, daci sau geți și romani. Ea este o problemă de origine a limbii și neamului nostru1. Este un tezaur neprețuit care trebuie păstrat în întregime. In acest domeniu poporul român a dat dovadă de o mare putere de inventivitate în formularea numelor topice, atât de variate ca formă de expresie, ca și de precizia, de plasticitatea și de pitorescul întregii nomenclaturi care a ajuns până în zilele noastre.

Toponimia poate fi socotită drept istoria nescrisă a unui popor, o adevărată arhivă, unde se păstrează amintirea atâtor evenimente, întâmplări și fapte mai mult sau mai puțin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor și au impresionat într-un chip oarecare sufletul popular. Diferite momente din viața unei colectivități umane: istorice, sociale, politice, psihologice, găsesc ecou adesea foarte prelungit, uneori permanent și definitiv în toponimie2. Un eveniment important în rândul celor menționate este ocuparea unui anumit teritoriu, pentru vreme îndelungată, de către mai multe popoare, simultan sau pe rând. Prezența fiecăruia se trădează prin numirile pe care le-au primit diverse locuri din regiunea în discuție. Faptul este utilizat pentru lămurirea raporturilor etnologice din epoci îndepărtate, asupra cărora dispunem de izvoare istorice prea sărace sau nesigure.

în această privință, nu toate toponimele reprezintă argumente deopotrivă de puternice. Se poate stabili o adevărată ierarhie, după natura materială a locului denumit. Cele mai vechi sunt numele masivelor muntoase și ale apelor mari, cunoscute de toate popoarele prin teritoriile cărora își întind ramificațiile. Tot așa trebuie considerate ca având o vechime și deci, o importanță mai mare, în comparație cu ale așezărilor umane, numele câmpiilor și în general, acelea ale accidentelor solului3.

De aceea, când un sat și un pârâu poartă același nume, avem dreptul să admitem, până la proba contrară, că pârâul a fost denumit înaintea satului4. Așezările omenești își schimbau ușor numele, nu numai pe cale oficială, cum putem constata, foarte des, și în epocile mai apropriate de noi, ci și prin forța împrejurărilor, în cazuri când locuitorii ùnui sat se mutau în altă parte, moșia respectivă își schimba stăpânul etc.5.

Nomenclatura apelor, munților etc., se dovedește în general, a fi foarte rezistentă și aceasta, datorită tot unei situații impuse de natura lucrurilor: accidentele de teren sunt ele înseși mai rezistente decât satele și orașele, iar în plus numele lor, mai ales când e vorba de locuri cunoscute pe o întindere mare de pământ, interesează un număr considerabil de oameni, care nu se arată dispuși să le modifice și să provoace astfel, cel puțin pentru o bucată de vreme, neînțelegere sau nedumerire6.

In privința originii târgului, există discuții între filologi: cei mai mulți dintre ei – I. Bogdan7, și I. Iordan8 – afirmă că ea este slavă și anume de la slavii de răsărit, derivând din verbul respectiv care înseamnă "a curge"9.

O etimologie a Tecuciului a dat I. Bogdan în lucrarea sa "Diploma Bârlădeană" din 1134. După el, târgul Tecuci și-a luat numele de la Tecuci vodă, apă curgătoare, pe malurile căruia se află10.

Etimologia lui I. Bogdan, citând ucraineanul "tekucyi", rusescul "tekucij, curgător, lichid", ucraineanul "tekuca vodă" și rusescul "tekucaja vodă" – "apă curgătoare", nu lasă nici o îndoială cu privire la originea ucraineană a acestui toponimic. Numai că modul cum încearcă autorul să explice aspectul pur onomasiologic al problemei probează lipsa de înțelegere pentru astfel de lucruri11.

După ce arată cu dreptate, că toponimia noastră oferă și alte exemple similare, precum Cursul Apei, loc istoric unde ștefan cel Mare l-a bătut pe Radu cel Frumos, în județul Râmnicul Sărat, continuă: "numele de curgătoare" s-a dat prin raport cu faptul că vara, de secetă, apa gârlei seca, dovadă și numele de Tecucel sau Tecucelul Sec. Tecuciul ca nume al pârâului a luat forma diminutivă Tecucel, fiind că-i un pârâu sec, de unde și numele de Tecucelul Sec12.

Aceeași etimologie ca și I. Bogdan dă G. Weigand care spune că, Tecuciu înseamnă "curgătorul" de la radicalul "tek" formându-se "tekuci" și venind din bulgarul "teka"13.

Se știe că numeroase ape curgătoare, dintre cele mai mari și mai cunoscute, au purtat și în bună parte continuă să poarte numiri al căror sens este "râul", "fluviul". Astfel tema lui "Dunăre", care derivă din ucraineanul "Dunaj" și sârbo-croatul "Dunavo" cu derivatele "Dunavats" și "Dunavets"; de la aceeași temă avem "Dunavățul", a fost identificată de specialiști autorizați cu "don" care înseamnă "râu", care există și în Donaster, Donapris, Tanais, numele antice ale Nistrului, Niprului și Donului de astăzi, precum Danubius Dunărea14.

și Istros alt nume din antichitate al bătrânului nostru fluviu, înseamnă același lucru, căci are la bază tema indo-europeană "stru" care înseamnă "a curge", întocmai ca "struma: din Peninsula Balcanică. Istrița, munte din aproprierea Buzăului și-a luat numele de la o apă, Streiul (Iran) și foarte probabil Siretul provine de la oronimul Szeretwa din regiunea Bodrog sau de la toponimul iliric Sirnium sau grecescul Sermios15.

Se produce și fenomenul opus, adică de fapt o revenire indirectă la punctul de plecare și anume când numele propriu al unui râu sau fluviu devine apelativ cu sensul aici în discuție. Astfel găsim "Nistru" – apă mare curgătoare, într-o vale prăpăstioasă cu mult grohotiș și stânci și "Prut" – apă curgătoare mare, ce șerpuiește în luncă largă, cu multe brațe moarte, bălți și lacuri, luncă uscată"16.

In limba ucraineană "Prut" înseamnă "Baltă", "Olt" – "trâmbă de apă mare, de colo colo", iar "Jiu" – "râu, în genere"17.

S-ar putea adăuga și Dunăre, care n-a suferit încă această modificare, dar se întrebuințează în formule expresive ca "a se mânia Dunăre", "a curge Dunăre", unde începutul procesului semantic este foarte clar18.

S-a dat mai întâi, așadar, acest nume pârâului Tecuci (azi Tecucel) și de la pârâu s-a numit târgul de pe malurile lui și ținutul respectiv. Este posibil ca în documentul din 1437, decembrie 20 prin care Ilie și Stefan voievozi dăruiesc păhărnicelului Ioan Ureche, între altele, satele Stănijani și Sârbi, expresie slavă "Na Teky"; privind aceste sate, să nu însemne "la Tecuci" – subînțeles ținutul – ci "pe Tecuci", adică pe pârâul cu acest nume, afluent al Bârladului19.

După alți cercetători, am fi însă în fața unei denumiri pecenege sau cumane. Al. Phillippide afirmă că “tehek+uciu” înseamnă “capătul sau marginea țării”, din care grup de cuvinte “ tehek” este persan și înseamnă “pământ”, iar “uc” e turc și înseamnă capăt, extremitate, margine. Ținutul Tecuci este ținutul de margine și târgul Tecuci este târgul de margine al stăpânirii cumane care avea ca oraș principal Bârladul20.

Contactele îndelungate cu triburile turcice și-au lăsat amprenta și în toponimia și hidronimia Moldovei.

Numele de râuri purtând sufixul “-lui” și “in”, sufix care în Asia Centrala și Siberia Occidentala avea sensul de râu, vale, au fost considerate de origine pecenego-cumană. Aceeași origine a fost atribuită hidronimelor Bârlad, Tecuci, Cahul, Căinar21.

Mai probabilă pare prima explicație, în sprijinul ei vine și existența unor numiri topice identice sau asemănătoare, din alte regiuni. Mai există un Tecuciu, sat în județul Teleorman, un altul Tukucza în Carpații Păduroși, spre sud-vest de Kolomea și un al treilea Tekucița, în Bosnia spre sud-est de orașul Doboj, de pe râul Bosna22.

Aceste sate se trag pesemne din Tecuciul Moldovei: o tradiție veche ne spune că înainte de trecerea lui Negru Vodă din Făgăraș în Câmpulungul Valahiei, sate întregi de moldoveni din jurul Vrancei au fugit de urgia tătarilor, și s-au adăpostit în Valahia în părțile de peste Olt (1236) și că de acolo a urmat după aceea o năvală comună a românilor moldoveni și ardeleni asupra tătarilor23.

Până în 1708 exista în Tecuci și familia Tecucel cum vedem într-o carte de la Mihail Racoviță, voievod din acel an24.

Printr-un document din 2 aprilie 1560, Al. Lăpușneanu întărește lui Tecuci ocine la Condrătești. Acesta este nepotul lui Tecucia25 și tot el întărește Tudorei și rudelor sale, la 14 aprilie 1588, seliștea Sârbi numită Cășotenii “la gura Lohanului cu mănăstirea Tecuceștilor26. Târgurile au fost prezentate pe întreg cuprinsul țării noastre, mai frecvente însă pe teritoriul Moldovei27.

II.2.Inceputurile orașului

Nu avem încă mărturii certe care să ne demonstreze data înființării vreunui târg sau oraș, înainte de formarea statelor feudale în Țara Românească și Moldova28.

Târgurile a căror existență în multe cazuri începe cu mult înainte de 1300, sunt așezate în general lângă o apă curgătoare pe valea unui râu și deservesc satele de pe aceeași vale29.

Pentru prima dată se pomenește de Tecuci la 20 mai 1134, într-un hrisov al “domnului Bârladului”, Iancu Rostislavici, hrisov ce îl dădu negustorilor din Mesemvria, și unde se spune că “le acordă să nu plătească vamă, la intrarea mărfurilor lor în orașul Galați ci numai în Bârlad, Tecuci și celelalte orașe ale domniei sale, iar la exportarea diferitelor mărfuri locale, adică moldovenești și la exportarea de mărfuri ungurești, rusești și boeme, să plătească vamă numai în Galați și nu aiure”30.

Acest hrisov este cunoscut în literatura noastră și în literatura străină sub numele de “Diploma Bârlădeană”; el s-a găsit în Rusia între hârtiile Domnului Moldovei Dimitrie Cantemir. S-a constatat însă de curând că nu este vorba decât despre un fals, unul din “falsurile patriotice”, de care s-a uzat nu numai la noi în secolul al XIX-lea31.

Si dacă aceasta diplomă s-a dovedit a fi falsă32, nu același lucru se poate spune despre scrisoarea lui Iliaș Voievod, datând din prima jumătate a secolului al XV-lea, asupra autenticității sale neexistând nici un fel de dubii.

Această carte de la Iliaș Voievod este scrisă în limba slavonă, pe pergament, de ea atârnând pecetea domnească în ceară, aninată de un șnur de mătase roșie și galbenă.

Originalul se păstrează în arhivele Ministerului Afacerilor Externe din St. Petersburg. Acest act este foarte important pentru istoria epocii când fiii lui Alexandru cel Bun, Iliaș și ștefan au împărțit Moldova în două, după ce au scăldat-o în sânge luptându-se pentru domnie îndemnați de intrigile polonilor și ale câtorva boieri pentru care două țări și două domnii și un Vladislav erau mai de folos decât un singur tron și o singură țară33.

Scrisoarea datată 1 septembrie 1435, este adresată regelui Poloniei Vladislav Jagello și inștiințat că Iliaș Voievod s-a împăcat cu fratele său, Stefan cedându-i printre altele și orașul Tecuci: “Si i-au dat iubitului meu frate Cetatea Chiliei cu vamă și iezerele ce ascultă de această cetate și orașul Vaslui și ocolul ce ascultă de acest oraș și ținutul Tutovei și târgul Bârladului și ocolul și morile covurluiene și orașul Tecuci și tot ocolul și oltenii”. Aceasta este cea mai veche mențiune documentară pe care ne-au dat-o izvoarele istorice scrise34.

Menționarea “oltenilor” de la sfârșitul documentului a suscitat interesul istoricilor35.

Ulterior această regiune este amintită la 4 noiembrie 1499, dată la care Ștefan cel Mare intărește boierului său Duma Brutur “jumătatea de jos a satului Tăpești pe Bârlad, la Olteni36”.

Satul Tăpești este atestat, în secolul al XVII-lea pentru ținutul Tecuci, iar zona “Oltenii” se întinde spre sud până dincolo de confluența Bârladului cu Siretul. Astfel, tot în “Oltenia” este și seliștea

din pustietatea numită Lungociul, “între Calieni și Nănești” amintită într-un document din 17 martie 1529. Un document anterior, datat 17 decembrie 1514 păstrat însă doar în regest menționeaza “Oltenii”, între Călieni și Nănești37, de unde C.C.Giurescu trage concluzia că a existat un sat cu acest nume care a denumit apoi întreaga regiune.

Astăzi, Călienii, Năneștii și Lungociul se găsesc pe malul drept al Siretului, dar se pare că în secolul al XV-lea se aflau pe “malul drept al Bârladului care curgea prin albia actuală a Siretului38”, în timp ce acesta din urmă avea albia mai spre sud. Dimitrie Ciurea împărtășește și el ideea lui C.C.Giurescu, subliniind că este probabil vorba de o regiune “unde au fost colonizați oltenii, aduși în legătură cu expansiunea munteană în sudul Moldovei în secolul al XIV-lea39. Regiunea ar fi trecut sub jurisdicția moldovenească în timpul lui Alexandru cel Bun. Prin urmare această regiune a constituit o zonă tampon între ținuturile Putna, Tecuci, Covurlui avănd ca puncte extreme satele de sub târgul Tecuci (ex. Tăpești), iar în sud-est Călienii, Năneștii și Lungociul situate foarte aproape de confluența Siretului cu Bârladul. Ulterior în secolul al XVIII-lea, acestea au fost arondate ținutului Putna40.

Documentul de la 1 septembrie 1435 este foarte important pentru organizarea internă a Moldovei deoarece aici apar ocoalele cu moșiile orașelor Chilia, Vaslui, Bârlad și Tecuci41.

Faptul că aici a fost tot timpul reședința ținutului Tecuci ne îngăduie concluzia că el a trebuit să existe și în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când Moldova a cunoscut cu siguranță împărțirea în ținuturi. Imprejurarea că nu e amintit în privilegiul comercial din 1408, acordat de Alexandru cel Bun liovenilor și că aceștia plătesc vamă când vin cu carele de pește de la Brăila, la Bârlad nu înseamnă că târgul Tecuci nu exista pe atunci42.

Documentele orașului Tecuci au fost adunate și publicate de C. Solomon și C.A. Stoide43.

Un document care prezintă aceeași importanță atât pentru viața economică cât și pentru atestarea localității este așezământul comercial din 3 iulie 1460, pe care Ștefan cel Mare îl acordă din Suceava negustorilor leopolitani și care se păstrează în original în arhiva municipală din Lemberg44. Acest așezământ reproduce și confirmă privilegiul cel mare acordat nu cu mult timp înainte acelor negustori de Stefan Voievod, unchiul lui Ștefan cel Mare care a domnit pe la 1390, modificând numai taxele vamale, micșorându-le45.

în anul 1495, Ștefan cel Mare trece pe aici, "gonind pe turci prin lunca Bârladului de lângă Vaslui și prin pădurea de unde izvorește apa Similiei în ținutul Tutovei, până la Ionășești aproape de Tecuci, unde
i-a trecut Siretul măcelărindu-i la locul ce se numește și astăzi Vadul Turcilor”46.

La 1564, când Alexandru Lăpușneanu venea pentru a doua oară domn în Moldova, intrase în Moldova cu 7.000 de spahii și cu “3.000 oaste de strânsură, și cu poruncă de la sultan către Hanul tătarilor că să-i dea orice ajutor de oaste i-o cere”47.

Lăpușneanu și vornicul Bogdan au fost întâmpinați, la coastele Tecuciului, la dumbrava de la Drăgănești, de la boierii lui Tomșa Vodă, vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță, spătarul Spacioc și visternicul Stroici48.

In timpurile vechi, fiind aproape de hotarul Moldovei spre Valahia, se numea “oraș de margine destul de bun”, explicație pe care o dă Jappecourt ostaș nobil din Lotaringia49.

R. Heidenstein, la 1600, amintea de cele 18 “territoria” și divizia orașelor în “urbes praecipuae” – Suceava, Iași – și “oppida notabiliora” – Stefănești, Botoșani, Roman, Bacău, Tecuci, Bârlad, Hârlau50, iar Paul de Alep se referă în memoriile sale la situația localităților din Moldova din 1653-1654. Calificativele sale pentru orașe sunt echivoce. Scânteia este calificat “un mare oraș”, Tecuci “bazar” și Iași “capitala Moldovei”51.

Populația orașului cuprindea în vechime după câte ne spune episcopul catolic Bandine, o colonie de unguri – “peste 200 de case” – cu biserică proprie preot și învățător52. Ea fusese asimilată însă în decursul timpului de către romani, în 1646, când scrie, Baudini arată că nu mai există în Tecuci nici un catolic, deși orașul avea 4000 de oameni și 500 de case53.

Evlia Celebi, călător turc, însoții în anul 1659 armata turco-tătară trimisă să înlăture din scaunul Moldovei pe Constantin Serban și să pună în locul acestuia pe ștefăniță Lupul54.

“In orașelul Scânteia au fost incendiate numaidecât 300 de case, capturându-se multe prăzi și mulți robi. De acolo am năvălit spre apus și, incendiind și orașul Vaslui am luat multe prăzi. Am sosit apoi în orășelul Bârlad ruinândul și pe acesta, am ajuns în orașul Tecuci. Populația de aici și boierii venind în întâmpinarea noastră cu daruri, orașul lor nu a fost incendiat55.

In anul 1711, turcii și tătarii au prădat cea mai mare parte a Moldovei și au incendiat totul pe unde au trecut, iar locuitorii, parte au fost uciși, parte luați robi la tătari, iar alții s-au refugiat în zonele învecinate. Locuitorii care au mai ramas la Tecuci s-au retras la Nicorești, mai aproape de munți și codrii. De atunci multe familii au rămas până astăzi la Nicorești56.

Situația se repetă în anul 1769, când orașul a rămas din nou în părăsire. Iar Mitropolitul și boierii Moldovei57, după ordinul împărătesei Ecaterina, făcând un raport către generalul rus Elen, vorbesc despre starea Țării pomenind și de Tecuci: “In acest ținut a fost

târg mai înainte, numindu-se târgul Tecuciului, dar s-a pustiit nerămânând nici o casă58”. Aflat într-o zonă de graniță mereu amenințată și trebuind să suporte consecințele unor campanii militare devastatoare, orașul nu a avut în Evul Mediu, o populație prea numeroasă. In jurul anului 1785, Tecuciul “era făcut la loc”, comitetele

d’Hauterive, gentilom de ambasadă pe lângă ambasadorul Franței din Constantinopol59. Venind în același an în Moldova Alexandru Mavrocordat și descriind această călătorie spune că:”ajungând cu suita domnească la Tecuci, a întâlnit ispravnicul de Tecuci care era un boier mare, că în ținutul Tecuciului sunt trei târguri ce vin unul după altul, cuprinzând o vale frumoasă, bine cultivată și udată de râuri60.

Tecuciul nu a fost implicat numai în evenimente neplăcute. Astfel în anul 1587, orașul a fost ales ca loc pentru oficierea și sărbătorirea unei nunți domnești cu semnificație deosebită pentru istoria poporului român61.

Nunta de la Tecuci, urmare a căsătoriei oficiale la 10 iunie 1587 între Vlad, nepotul domnului Moldovei, Petru Schiopu și Velica, fiica lui Ivan Norocea, a fost o adevărată întrunire a românilor62. Sigismund Bathory a trimis o solie impresionantă condusă, de cancelarul Josika, românii din Banat și Gaspar Corniș, din Maramureș, iar Brașovul – centrul atâtor legături economice, culturale și politice – trimise o delegație în frunte cu negustori de vază ai orașului63. La nuntă a fost de față și domnul Mihnea al II-lea și doamna Ecaterina și toți boierii și curtea, fiind astfel caracterizată drept “o mare demonstrație românească unindu-se acolo moldovenii și muntenii…"64.

In anul 1624, la Movileni, în apropiere de Tecuci a avut loc o altă nuntă domnească cu implicații asemănătoare deși participarea a fost mai putin semnificativă. Radu Mihnea pentru a doua oară domn în Moldova își căsătorea fiul, pe Alexandru Coconul, domn în Țara Românească (1623-1627), cu Ruxandra, fiica lui Scarlat Saigiul, un grec bogat65.

II.3. Sigiliul târgului

Deși vechiile sigilii nu au format obiectul unui studiu atent, unii istorici ca V.A. Urechia, Al. Lapedatu, N.Iorga, Gh. Ghibănescu, Emil Vârtosu, ne oferă unele informații, e drept incomplete66.

Sigiliile au servit la întărirea zapiselor, mărturiilor și actelor de judecată făcând dovada autonomiei relative a orașelor moldovenești67.

V.A. Urechia ne informează că sigiliul orașului Tecuci datează din 166268 reprezentând un vânat, probabil cerb. Legenda sa este în limba slavonă69.

Stema medievală se prezintă ca un scut despicat, fiind reprezentat în dreapta, pe fond albastru un turn de veghe, de argint, în vârful unei

coline, tot de argint, iar în stânga pe fond roșu un iepure de aur, ridicat în două labe spre dreapta având deasupra două stele de aur cu cinci raze70. Aceasta este o veche stemă rectificată la care s-a adaugat movila de la Tecuci, care servea în vremurile cele mai vechi drept loc de veghe71.

capitolul iii

III.organizarea administrativă

iii.1.Vatra, hotarul și ocolul târgului Tecuci

Pentru a înțelege organizarea unui târg din Moldova medievală trebuie să avem în vedere trei elemente esențiale prezente la toate așezările urbane din acest spațiu : vatra, hotarul și ocolul târgului1.

Existenta lor își găsește explicația în caracterul orașelor moldovene, în condițiile și modul lor de constituire, deosebit de acela al orașelor din Europa occidentală2.

După cum se cunoaște, apariția orașului medieval este rezultatul unui proces evolutiv complex, de separare a meșteșugurilor de agricultură și de formare a piețelor locale, proces ce a cunoscut un ritm mai lent în țara Moldovei decât în alte țări datorită factorilor externi: migrațiile pecenegilor, uzilor, cumanilor, tătarilor, apoi dominația Imperiului Otoman3.

Starea de înapoiere tehnică, menținerea caracterului închis al economiei au făcut imposibilă asigurarea traiului orășenilor prin intermediul schimbului.

Agricultura, meșteșugurile, viticultura, grădinăritul și albinăritul au constituit permanent ocupații ale orășenilor imprimând un caracter semirural așezărilor urbane din Țara Moldovei4. Existența moșiei târgului, folosirea ei în devălmășie nu a reprezentat decât o moștenire firească și necesară a vechilor structuri ale obștii sătești5. Orașul a preluat de la obște chiar și unele instituții. Prezența „oamenilor buni și bătrâni” în viața socială a târgului nu este decât un exemplu în acest sens. Aceste implicații credem că sunt necesare pentru a demonstra că vatra, hotarul și ocolul târgurilor sunt tot atât de vechi ca și târgurile înseși6.

Condițiile specifice de formare a orașelor în Evul Mediu au impus prezența celor trei elemente legate de un mod de viață secular.

Vatra târgului reprezintă teritoriul propriu zis al așezării urbane. Ea cuprinde, se pare și acel teritoriu din jurul orașului pe care orășenii aveau construcții diverse: case, pivnițe, dugheni, magazii și mori7. Era o proprietate fără un titlu recunoscut, aceasta însemnând că locuitorii care erau stabiliți în vatra orașului aveau drept de proprietate asupra locului de aici doar daca aveau pe el anumite construcții8.

Domnii nu au acordat însă orășenilor urice de proprietate. Drepturile de proprietate erau înscrise în catastiful orașului. Locul și construcțiile locuitorilor din vatra târgului puteau fi vândute, dăruite sau lăsate moștenire în baza dreptului de protimisis9. Pentru aceste construcții târgoveții plăteau domniei camănă spre deosebire de boierii care aveau case și prăvălii în orașe, care erau scutiți de această obligație fiscală10.

In vatra orașului rămâneau și așa numitele locuri slobode, de care domnia dispunea făcând danii boierilor și mănăstirilor11. La 22 iulie 1645, Vasile Lupu întărea mănăstirii Nicorița o casă și o vie din vatra târgului Tecuci12.

Hotarul târgului Tecuci amintește de obștea sătească și prezența lui dovedește caracterul semirural al târgurilor moldovenești13. După constituirea statului domnul, stăpân al pământurilor a recunoscut orășenilor dreptul de folosință asupra unui teritoriu din jurul orașelor numit hotarul târgului. Acesta cuprinde marginile administrative ale orașului care nu se opreau la perimetrul regiunii locuite de orășeni, incluzând adesea moșii și sate numeroase14. Uneori s-a creat confuzia între hotarul și ocolul târgului, însă cei doi termeni exprimă realități diferite. Chiar dacă pe teritoriul ce desemna hotarul târgului existau uneori sate, ele nu trebuie confundate cu satele din ocol15. Un exemplu concludent îl constituie documentul de la Alexandru Iliaș voievod, din 8 septembrie 1632, din care aflam despre întărirea de către domn, a unui vad de moară pe Bârlad în hotarul târgului Tecuci și a unui loc, tot în hotarul târgului lui Cârstea uricari spre a-și face sat16.

Trebuie evitată și confuzia dintre hotarul de târg și hotarul domnesc; în timp ce primul desemnează un teritoriu bine delimitat spațial, al doilea termen nu desemnează o întindere bine

delimitată17.

Ne ajută la sesizarea diferenței dintre acești doi termeni și Niccolo Barsi care vizitând Moldova în prima jumătate a secolului al XVII-lea, observa că în fiecare primăvară șoltuzul și pârgarii ieșeau la marginea orașelor, în câmp și distribuiau loturile de cultură după numărul membrilor familiilor orășenilor18. Distribuirea loturilor se făcea deci din hotarul târgului iar pământul rămas neîmpărțit rămânea la îndemâna domniei, el constituind așa numitul hotar domnesc19.

O parte din hotarul târgului, țarina, era destinat cultivării cu cereale misionarul catolic Marco Bandini, amintea de pământul din jurul târgului Tecuci cultivat cu grâne20.

În cazuri de necesitate, domnii moldoveni au mărit hotarul de târg21. Este și cazul Tecuciului, așa cum dovedește documentul din 22 februarie 1507, prin care Bogdan voievod întărește slugii sale, Isaico, „un sat la Salcia, unde a fost Iliaș, mai sus de hotarul târgului Tecuciu, dar deosebit de pământul cât s-a luat în hotarul târgului Tecuciu22.

Precizarea din act dovedește că hotarul târgului a fost mărit prin adăugarea unei bucăți de pământ din vecinătatea satului de la Salcia. Documentul nu preciza data când s-a făcut această alipire, dar este posibil ca ea să fi avut loc sub ștefan cel Mare, sau în primii ani de domnie ai lui Bogdan al III-lea23.

Un alt element specific urbanismului românesc extracarpatic a fost ocolul de târg. Apariția ocolului de târg constituie o problemă ce mai generează încă unele controverse în rândul istoricilor24.

Ideea că ocolul ar fi fost o inițiativă domnească, prezentă încă la Grigore Ureche, a fost îmbrățișată și de unii cercetători de mai târziu25.

Impunerea unei noi concepții despre funcția domeniului public și extinderea ei asupra orașului, concepție potrivit căreia centrele urbane făceau parte din patrimoniu funciar aflat la dispoziția domniei, a avut drept consecință în viziunea lui Nicolae Grigoraș, înglobarea târgurilor în noua unitate administrativă care a cuprins toate terenurile și satele nedonate boierilor și mănăstirilor26. Urmarea acestei măsuri inițiate de domnie a fost apariția ocoalelor de târg, o instituție de drept public, și nu de drept privat, fapt dovedit și de păstrarea valabilității daniilor din acest fond, doar în perioada domniei celui care le făcuse.

Nici înstrăinarea acestor danii nu se putea face fără consimțământul său, precizându-se că ele aparțin „hotarului” țării27.

În contradicție cu această opinie este aceea a lui P.P. Panaitescu, potrivit căreia existența ocolului de târg a fost impusă de condițiile vieții orășenești de la noi, și nu a fost „rezultatul vreunei reforme”. Vechile orașe din Țările Române erau moșii mari, având un centru urban, iar în jurul lor exploatări agricole28.

Chiar dacă nu toate ocoalele de târg au fost înființate de domni, contribuția adusă de unii dintre aceștia, în secolul al XVI-lea, și în primul rând îl amintim pe ștefan cel mare, nu trebuie uitată29.

În ceea ce privește ocolul târgului Tecuci, nu cunoaștem cu certitudine, momentul și modul apariției sale.

Constantin C. Giurescu este de părere că ocolul târgului Tecuci exista

chiar din timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Opinia sa se întemeia pe traducerea scrisorii de la 1 septembrie 1435 al lui Iliaș voievod către regele Vladislav al Poloniei, prin care anunța împăcarea sa cu ștefan, aceasta fiind primul act ce atestă târgul Tecuci30.

Spre deosebire de alți istorici care considerau că documentul menționa târgul și ținutul Tecuci, Constantin C. Giurescu era de părere că documentul menționa târgul și ocolul, ceea ce l-a condus la concluzia amintită31.

Ocolul de târg era o regiune situată de obicei în jurul târgului, dependentă de acesta sub raport administrativ, fiscal și judecătoresc32.

În documentele moldovenești întâlnim adesea expresia sat „atârnător de ocolul târgului”, care exprimă această realitate, a dependenței de târg, a organizării sale diferite în raport cu ținutul33.

Reconstituirea ocolului târgului Tecuci, care constituia împreună cu târgul propriu-zis proprietatea domnească nu este lipsită de dificultăți. În condițiile în care, începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea, domnii au apelat la satele din ocol, dăruind sau vânzând părți din ele credincioșilor săi, actele de întărire nu precizează mereu proveniența acestor sate. Există tendința de a considera sate de ocol toate satele care se învecinau direct cu târgul Tecuci. Expresiile „sat la Tecuci” sau „până la hotarul târgului” exprimă această vecinătate directă cu târgul4.

În secolul al XV-lea, documentele menționează „satul Sârbii la Tecuci” (20 decembrie 1437)35, și satul „la Tecuci la Săseni pe amândouă părțile pârâului” (27 iulie 1448)6.

În secolul al XVI-lea târgul Tecuci se învecina direct cu satele Săseni, Salcia, ale căror hotare erau „mai sus de hotarele târgului Tecuci” (22 februarie 1507)37, Cămilești, „pe Bârlad, mai jos de târgul Tecuciului” (16 martie 1577)38, și cu satele Moinești și Ocheșești unde „se împreună hotarăle cele bătrâne cu a târgului Tecuciului”39. în secolul al XVII-lea în hotar cu târgul Tecuci erau satele Onceni40, Gioseni41, Mărcești42, Gulubi43, Iulcești44.

Proprietatea domnească în ținutul Tecuci cuprindea alături de târg satele Cămilești și Matoșești în secolul al XVI-lea. Numai despre aceste două sate avem cunoștință că ele au fost „drept domnesc” iar Const. C. Giurescu le menționează tot numai pe acestea în lucrarea sa despre târgurile moldovene45.

Poziția geografică a acestor două așezări demonstrează că satele din ocol nu erau totdeauna situate în jurul târgului, întrucât satul Matoșești se afla mult mai la nord pe harta ținutului. Poziția acestui sat poate fi un argument după părerea noastră în favoarea ideii că el a fost alipit ocolului târgului de către un voievod în secolul al XV-lea46.

Documentele din care aflăm despre apartenența satelor Cămilești și Matoșești la ocolul de târg datează din a doua jumătate a secolului al XVI-lea atunci când ele sunt deja întărite marilor dregători. Se precizează însă în aceste acte de întărire că ele au fost ale domniei47.

Satul Cămilești era întărit la 16 martie 1577, lui Bilăi mare vornic al Tării de Sus48. documentul precizează că acest sat, situat mai jos de hotarul târgului Tecuci cu loc de mori pe Bârlad, a fost cumpărat de la domn cu 400 de zloți tătărești și cu opt cai buni. Se menționează în act și hotarele satelor: Stâna Dornei, Corod, Fântâna lui Tofan, Chicera, Stâlpul Grecului, balta Plopului, hotarul Cerului și Drăgănești.

La începutul secolului XVII-lea Radu voievod întărea acest sat lui Ureche mare vornic49.

Satul Matoșești a aparținut și el în secolul al XV-lea și probabil și în secolul al XVI-lea ocolului târgului. Ne ajută să tragem această concluzie actul din 18 aprilie 1578 prin care Petru voievod întărea lui Gâlțiu, staroste de Tecuci și nepoților săi Ghermanu, Avram, Drăgăilă, Ignatul și Stanul satului Matoșești „supus Tecuciului” cu vad de moară pe Bârlad, sat „fost drept domnesc” după expresia întâlnită în același document50.

În secolul al XVII-lea întâlnim acest sat la în proprietatea unor răzeși: ispisocul sârbesc de la Vasile Lupu, din 18 aprilie 1642 întărea stăpânirea asupra întregului sat Matoșești, cu vad de moară pe Bârlad „și cu hotarul pe unde au apucat din vechi”, lui Isac, Dumitrescu, Grozav și celor lalte neamuri ale lor51.

La o distanță de numai 23 de ani regăsim satul amintit în proprietatea lui Enache spătar care va cumpăra mai întâi câteva părți din el, extinzându-și astfel, treptat stăpânirea asupra sa52. Ajuns între timp al doilea paharnic, lui îi va fi întărită stăpânirea în 1668, asupra mai multor sate între care Săsești și Matoșești53.

Din cele prezente se observă că ocolul de târg a fost sacrificat în secolul al XVI-lea, satele ce l-au constituit fiind dăruite sau vândute de domni dregătorilor fapt ce atrăgea după sine scoaterea lor de sub autoritatea dregătorilor domnești din târg54.

Ocolul târgului înființat după reforma administrativă din secolul al XVIII-lea , când ținuturile au fost divizate pe ocoale, așa cum le întâlnim in Catagrafia din 1774, nu are nici o legătură cu fostele ocoale de târg domnești55.

De la apariția orașelor în Moldova, obștea locuitorilor si-a exercitat dreptul de folosință asupra unui teritoriu din jur, care in documente poartă denumirea de „hotar”56. De asemenea târgoveții și-au exercitat dreptul de proprietate asupra terenului din vatra orașelor pe care aveau sau avuseseră construcții și asupra locului din „hotar” pe care aveau plantații (vii, livezi)57. începând din secolul al XV-lea, in urma daniilor făcute de domnitori apar ca proprietari a unor terenuri din „hotar” unii boieri mici și mari. Numărul acestor domni a crescut treptat58. în acest fel în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, domniile au secătuit aceste terenuri59. Populația orașelor a folosit în continuare pământul plătind obligațiile noilor proprietari care în goana după avuție le-au mărit de la an la an60. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, domnia a trecut la dărâmarea vetrelor. Noii proprietari ridicau întregul venit din această parte a orașului. In felul acesta vechile civilizații au devenit inoperante. Locuitorii orașelor s-au adresat în nenumărate rânduri domniei. La unii domni au găsit înțelegere și au fost sprijiniți în această luptă61.

Orășenii au purtat nenumărate procese ca păgubiți care au durat în cazul unor orașe decenii întregi62.

În secolul al XIX-lea, luptele orășenilor devin din ce în ce mai puține și îmbracă forme tot mai variate63.

III.2.administrația

Administrația târgului Tecuci se întemeia in Evul Mediu ca și celelalte așezări urbane pe două principii: autonomia orășenească și reprezentarea puterii centrale. Astfel , conviețuia o comunitate orășenească autonomă, care-și alegea ea însăși cârmuitori, cu o administrație proprie, cu drept de judecată propriu, cu veniturile sale și reprezentanții domnului cu atribuțiile lor bine determinate, distincte de cele ale reprezentanților comunității64.

Sfatul a avut un rol activ și permanent la formarea și consolidarea bazei materiale a clasei dominante. Toate instituțiile din satele românești au fost legate indisolubil de domn, de persoana și de funcțiile sale65. Domnul nu numai că a deținut toate funcțiile de stat dar le-a și exercitat direct sau prin delegații, asigurând în felul acesta unitatea de conducere și participând totodată împreună cu reprezentanții clasei dominante la cererea și organizarea aparatului judecătoresc, militar, fiscal, etc.66. Deci în fapt și în drept puterea domnească era fără limite. Sprijinit de marii proprietari și de vârfurile oligarhiei militare, încă de la întemeierea statului, prin forță, domnul și-a însușit de drept dar nu și de fapt stăpânirea asupra întregului teritoriu al țării donându-l apoi, sub formă de donații susținătorilor și dregătorilor săi67.

Numite de domni în acte „târgul domniei mele”, expresie ce demonstrează apartenența orașelor la domeniul domnesc, așezările urbane au avut permanente raporturi cu puterea centrală, bineînțeles variabile în cursul târgului68. Aceste relații erau stabilite prin privilegii care în forma uricelor, diplomelor și hrisoavelor prevedeau orașelor dreptul de administrație proprie și dreptul de judecată, veniturile proprii, dreptul la folosința ocolului, dreptul la o zi de târg și acela de a ține iarmaroc anual, toate acestea în baza principiului autonomiei orășenești. Lipsa acestor acte scrise în cazul unor târguri nu înseamnă și absența autonomiei lor, ci ea era aceeași în baza unui drept nescris, „ab antiquo”69.

Existau desigur și privilegii speciale prin care domnii scuteau de unele dări anumite orașe cum ar fi de exemplu, actul dat pentru scutirea de vamă mică. Privilegiile stabileau și îndatoririle comunității și obligațiile fiscale ale acesteia70.

Conducătorii comunității orășenești erau aleși de către aceasta fără amestecul domniei71.

Din secolul XVII-lea, dregătorii orașelor devin auxiliari ai marilor dregători și chiar ai conducătorilor de ținuturi. Atribuțiile lor se reduc treptat trecând pe seama reprezentanților instituțiilor centrale72. una din sarcinile principale ale dregătorilor orașelor a fost asigurarea menținerii ordinii, a vieții și bunurilor tuturor membrilor comunității, fiind ajutați chiar de aceștia73.

Tuturor instituțiilor urbane treptat li s-au limitat atribuțiile, în mod evident în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, și mai ales din secolul al XVII-lea. Vechile instituții fiind ca și desființate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, s-a pus problema reorganizării administrației orașelor, prin crearea unor alte instituții74.

Conducătorii comunității orășenești purtau denumirea în Moldova de șoltuzi, termen de origine germană – schultheiss – pătruns la noi prin filieră haliciană – polonă szoltys75. șoltuzul, ales de către obștea târgoveților era ajutat de cei doisprezece pârgari în frunte cu pârgarul cel mare76. Termenul de pârgar este tot de origine germană, derivând din burger, cei denumiți astfel fiind cetățeni liberi ai orașelor77. în anumite cazuri în loc de șoltuz documentele îl atestă pe voit, termen sinonim, preluat prin filieră haliciană tot din limba germană – vogt78.

Cea mai veche mențiune este din 13 iunie 1456 când alături de alți „pani” apare și pan Serchiz (armean) voit de Suceava79. Anterior acestei date în 1449, amintim că „voit armean” alături de „Nikil voit” în legătură cu delimitarea unui sat întărit Moldoviței de Petru voievod, al cărui hotar începea „de la drumul cel mare al Sucevei”80.

Termenul șoltuz nu s-a impus deloc la noi pentru sate, ca în Ungaria și Polonia. Acest termen este folosit aproape constant în documentele slavo-române; termenul voit sau birău, absolut cu același sens este folosit mai rar81. în schimb în documentele în alte limbi ne referim la corespondența cu Bistrița și alte orașe din Ardeal în limbile germană și latină, apar numai termeni Richter, Groff, Greb, advocatus, judex, care aveau circulație și acolo82. în ce privește fondul P.P. Panaitescu a remarcat mai recent, că mai multe elemente sunt ardelene decât polone83.

Chiar într-un document tecucean întâlnim acest termen: „Dumitru voit i doisprezece prăgarum ot trăg Tecuci”84 alcătuiesc un zapis pentru o vânzare la Țigănești. A doua menționare a voitului la Tecuci datează din 31 ianuarie 1633 într-un ispisoc de la Alexandru voievod, prin care întărește lui Dragoș moșia de la Mărișești, pe baza zapisului de mărturie de la Ioane Țigănaș, „voitu” și doisprezece pârgari85.

Termenii de voit și șoltuz nu exprimau funcții diferite fapt dovedit de atestarea aceluiași Ioane Țigănaș cu numele de șoltuz în zapisul propriu-zis86. Din documentele cercetate s-a putut constata că, de la întemeierea Moldovei și până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, șoltuzii și pârgarii au fost cei mai de seamă funcționari în târguri și ținuturi87.

Aceștia erau aleși de locuitorii târgurilor dintre negustorii bogații și de vază pe durata unui an, șoltuzul având dreptul de a fi reales doar o singură dată88.

Aveau în târguri cancelarie proprie, iar atribuțiile lor erau administrative, judecătorești și fiscale. Autoritatea acestora nu putea fi încălcată de către domn care cerea avizul dregătorilor săi când dorea să facă o danie din teritoriul târgului89.

Șoltuzul și cei doisprezece pârgari administrau orașul având drept de judecată asupra orășenilor, hotărau cheltuielile și asigurau ordinea publică90.

Alcătuirea zapiselor și întărirea lor cu pecetea orașului a fost o altă importantă îndatorire a acestor cârmuitori91. în documentele referitoare la târgul Tecuci îi găsim deseori în calitate de martori la vânzări și cumpărări de ocini și autori ai zapiselor de mărturie pe baza cărora domnul întărea ulterior stăpânirile92.

La 20 martie 1620 șoltuzul Dumitru cu cei doisprezece pârgari au alcătuit un zapis care menționa vânzarea unei ocini la Sclipotești de către răzeșul Luca din acel sat93.

Pe baza unui zapis de mărturie de la Ghervăsăc, șoltuzul de Tecuci și cei doisprezece pârgari94, Radu voievod a întărit lui Toader Corbaci părți de moșie în satele Tomești, Hănțești, Vlamnic, Scutaș și Cărbunești (< 1617 – 1619; 1623 – 1625 aprilie 22 >).

Din 20 noiembrie 1627 datează un alt zapis de mărturie alcătuit la Tecuci de un alt șoltuz cu același nume Dumitru, și de cei doisprezece pârgari95 cu ocazia cumpărăturilor făcute la Ionășești și Fântâneni de către Nicoară hatmanul. Câțiva ani mai târziu la 31 ianuarie 1633, o altă întăritură o făcea Alexandru voievod lui Dragoș în satul Mărișești pe baza zapisului de mărturie de la Ioane Țigănaș voitul cu doisprezece pârgari din târgul Tecuci96.

Zapisul avea și peceatea orașului97. Mafteiul șoltuz de Tecuci dădea mărturie de vânzare unei ocini în Tomești lui Costin postelnic de către Mareș din Nănești98. La o diferență în timp de 30 de ani, la 26 noiembrie 1668, la un alt șoltuz din Tecuci Strata Hagi împreună cu cei doisprezece pârgari erau prezenți la întocmirea zapisului lui Chirilă din Blajenii de Jos care vindeau ocina sa lui Florea Căpitanul99, după ce la 16 februarie al aceluiași an fuseseră martori la vânzarea unei părți tot din Blăjeni lui Nicoară Racoviță hatmanul de către răzeșii de acolo100.

Prezenți la tocmeli, în calitate de martori si autori ai zapiselor și de întăritori ai acestora cu pecetea orașelor, șoltuzul și pârgarii erau solicitați pentru măsurarea moșiilor, pentru delimitarea hotarelor din târg sau din ocolul târgului. Atribuțiile dregătorilor și rolul acordat lor în viața socială a târgului au evoluat în timp101.

Dacă în secolul al XV-lea exista, alături de un sfat mic al șoltuzilor și pârgarilor un sfat mare al târgoveților, la care participau toți orășenii cu drepturi, pentru adoptarea unor hotărâri importante, sfatul mare a dispărut apoi, lăsând autoritatea sa tot sfatului cel mic ce a crescut în importanță102.

În secolul al XVI-lea însă a scăzut și autoritatea șoltuzului și pârgarilor, care nu mai erau semnatarii actelor importante, în locul lor fiind prezenți mari dregători103.

A existat o legătură permanentă între domni, șoltuzi și pârgari104. începând cu secolul al XVI-lea , aceștea erau solicitați de domn să judece anumite pricini să cerceteze motivele de nemulțumire, după care alcătuiau un raport scris, iar hotărârea aparținea domnului105.

Când procesele ajungeau până în fața sfatului domnesc, dacă acesta nu era lămurit cu probele care i se prezentaseră se cerea ca șoltuzul și alte persoane, să facă anchetă la fața locului și să raporteze cele constatate106.

În general persoanele au proprietăți în apropierea orașelor, care făcuseră parte din „ocol” sau „hotar” puteau apela la nevoie, direct sau prin autoritatea centrală de stat, la mărturiile șoltuzilor și pârgarilor. Dregătorii amintiți ai orașelor mergeau la fața locului, cercetau documentele, vechile semne de hotar și puneau pietre noi107.

Uneori ancheta și concluziile la care ajungeau ei erau admise întru totul de sfatul domnesc și se da hotărârea pe seama lor. Pentru a-și întări afirmațiile, ei se prevalau și de faptul că proprietatea de litigii era înscrisă in catastiful orașului108. Unicul său catastif al târgului, ce cuprindea toate actele de vânzare – cumpărare alcătuit de șoltuz ajutat de pârgari și dieci, era consultat de domn la cumpărarea sau dăruirea de case și pământuri109. Dacă s-ar fi păstrat catastiful orașului Tecuci el ar fi constituit un izvor important utilizat în aceasta lucrare.

Apărarea drepturilor domniei în orașe se realiza prin reprezentanții acesteia, vornicii de târg, înlocuiți ulterior cu ureadnicii110. în anumite târguri exista chiar o curte domnească – in cazul Tecuciului ea a lipsit – sediul funcționarilor domnului care îi încasau veniturile exercitau dreptul de judecată și aveau unele atribuții militare111.

Originea termenului vornic, din limba slavona unde „dvor” înseamnă „curte” oferă și o explicație a sensului său112. Vornicul de târg era numit de către vornicul cel mare al Țării de Jos, care-și avea sediul la Bârlad, unde in calitate de locțiitor al voevodului exercită o jurisdicție absolută113.

Vornicii de târg prezidau toate consiliile sau mai bine zis divanurile de judecată din regiunea lor. Sub jurisdicția vornicului Țarii de jos se aflau pe lângă alte orașe și Tecuciului114.

În fiecare târg, marii vornici, își aveau reprezentanții lor însărcinați cu strângerea dijmelor rezultate din vânzarea tuturor mărfurilor în târguri115.

Autoritatea vornicilor va crește mereu, trecând peste a dregătorilor aleși de târgoveți, mai ales în secolul al XVII-lea116. Ei se vor implica treptat în toată administrația târgurilor. Astfel ei ajung sa supravegheze ocolul de târg, să facă hotărniciri și chiar să-și dea acordul pentru eventualele noi construcții117. Tot lor le erau trimise plângerile adresate divanului domnesc spre cercetare și judecarea faptelor și numai o nereușită determină reluarea judecății la scaunul domnesc118.

Secolul al XVI-lea aduce înlocuirea vornicilor sau dublarea lor cu ureadnicul sau namestnicul, ambii termeni fiind de origine slavă cu sensul de dregător, respectiv locțiitor119. Cel mai vechi ureadnic este menționat la 1521, în orașul Vaslui120. înlocuirea vornicului cu ureadnicul reflectă, în viziunea lui P.Panaintescu trecerea autorității domnești din orașe, de la regimul militar la cel civil, trecere care s-a realizat când necesitățile fiscale ale domniei au devenit mai apăsătoare, primând în fața celei militare121.

Prin reforma lui Constantin Mavrocordat vechile atribuții administrative locale ale vornicilor au fost preluate de ispravnici122. Ocoalele dispăruseră de mult. Un ordin domnesc din 1742 adresat lui Ion Bogdan, ispravnicul de Tecuci, avea următorul conținut : „ noi pe dumneata te-am făcut ispravnic ținutului Tecuci și ți-am dat ținutul în seamă …cât pentru târgoveții de Bârlad, acie sînt în seama dumisale vel vornic de Țara de Gios și trebuie dumneata de dânșii să nu te atingi întru nimică …123.

Într-un document datat 18 iulie 1642, este menționat Mircuț vornicul exercitându-și atribuțiile judecătorești din satele dependente de ocolul târgului Tecuci124.

În istoriografia noastră s-a acordat mare atenție, cnezilor, juzinilor și jupânilor, dar pentru istoria orașelor medievale, ei prezintă mai puțină importanță decât, instituția oamenilor buni și bătrâni, dată fiind împrejurarea că aceasta din urmă constituie încă una din trăsăturile comune satelor și orașelor125.

P.P.Panaintescu consideră că această instituție, cu o mare vechime, înlocuiește, pe cea a administrării generale a poporului și corespunde „fazei diferențierii interne a obștii”126. Un document din 20 martie 1620, menționează pe șoltuzul Dumitru și pe cei doisprezece pârgari din târgul Tecuci, încheind un act de vânzare-cumpărare pentru părți din „Ionășești pre deal al ținutului Tecuciului” și pentru Fântâneni, cumpărături ale hatmanului Nicoară. De remarcat că această vânzare-cumpărare s-a făcut și „in fața a tot târgul” înțelegănd prin aceasta, probabil adunarea generală a orașului Tecuci127.

N. Grigoraș era de părere că „adunarea generală” a continuat să joace un rol important in viața așezărilor urbane, in componența ei intrând rezolvarea unor probleme de ordin financiar, fiscal și judecătoresc, fixarea locului unde trebuia să fie amplasată piața, zilele de târg și chiar alegerea conducerii orașului128.

S-a admis, înainte de formarea statelor românești, oamenii buni și bătrâni au jucat un rol de seamă în rezolvarea conflictelor ivite în sânul obștilor în trasarea hotarelor sătești, în organizarea apărării unor țări și voievodate, în strângerea dărilor129.

La cârmuirea târgului mai participau și alți funcționari cu atribuții bine determinate. Vătaful, șeful aprozilor de târg, avea datoria de a strânge tributul și alte dări la care erau supuși orășenii și de ale aduce apoi visteriei. El era astfel reprezentantul visternicului de târg. Paharnicul își exercita autoritatea în regiunile în care existau vii domnești. Funcționarii care adunau taxele de pe loturile vândute în târguri se numeau cămărari130. în epoca fanariotă, când s-a produs și pe plan administrativ modificări importante au apărut și noi funcționari de târg. Depinzând de agă ei asistau pe ispravnici in calitate de organe executorii și erau însărcinate cu paza orașelor și cu asigurarea ordinii publice131.

În concluzie, conducerea orașelor moldovenești a avut un dublu caracter: pe de o parte a fost o conducere autonomă, exercitată de șoltuz ajutat de doisprezece pârgari, iar pe de altă parte a existat un permanent control al domniei reprezentată de vornicul de târg, iar din secolul al XVI-lea de ureadnic132.

Domnii Țarii Românești și Moldovei aveau o curte centrală de reședință, unde erau înconjurați de o seamă de boieri, mai mari sau mai mici din care unii îi ajutau la conducerea treburilor țarii, iar alții slujeau domnului, toți aceștia asigurând rostul obișnuit al curții domnești133. Cum membrii sfatului domnesc slujeau sau „dvoreau” la curtea domnească, unele documente din secolul al XVII-lea numesc sfatul domnesc „ d-vorba curțăi măriei sale” domnului134.

De obicei termenul de curte se referă la cei care slujeau domnului la curtea sa centrală, nu la dregători mari, care apar de regulă separat de restul țării135.

Cronicarul Mihail Moxa face demarcația intre sfat și curte când spune: „curtea se sculă cu sfatul împreună de puseră pe Artenie împărat”, iar intr-un document moldovenesc din 24 iulie 1618, domnul arată că s-a consultat cu sfatul și cu curtea sa136.

În nici un document emis de cancelariile domnești ale Țarii Românești și Moldovei, boierii care apar ca membri ai sfatului domnesc nu sunt cuprinși sub termenul de curte, astfel încât nu ni se pare întemeiată părerea exprimată de C.Cihodaru ca „asistență” la sfatul domnesc alcătuia curtea domnului137. Sfatul domnesc a jucat un rol deosebit de însemnat, fiind alături de domnie, principala instituție a țarii. Sfatul domnesc asista pe domni la conducerea treburilor statului, membrii săi fiind consultați în rezolvarea tuturor problemelor majore privind administrarea, organizarea fiscală, militară, judecătorească, politică externă etc., a țării138.

În cazuri deosebite, domnii puteau convoca unele sfaturi mai largi sau solvore, care cuprindeau un număr mai mare de reprezentanți ai clasei dominante, clasă care trebuie să-și dea acordul la toate măsurile importante întreprinse de domnie139.

Sfatul domnesc din secolul al XVII-lea poate fi considerat ca fiind un stadiu intermediar între vechiul sfat, a cărei principală sarcină va îndeplini obligațiile față de domnul țarii și o altă etapă superioară, în care dregătorii exercită funcțiuni din ce in ce mai specializate, specializare ce caracterizează statul modern140. Informațiile din a doua jumătate a secolului al XIV-lea asupra acestui corp de elită, care asigura autoritatea și siguranța personală a domnului și membrilor familiei sale, sunt nesemnificative141. Indiscutabil că membrii gărzii domnești se alegeau cu grijă deosebită dintre membrii familiilor boierești în care domnul avea încredere, dar și dintre oamenii recrutați după alte criterii, poate chiar dintre ostașii străini de meserie plătiți142.

Grigore Ureche ne informează că Petru Șchiopul avea o gardă de turci numiți beșlii care dispuneau și de artilerie143. Dar mai târziu în Moldova denumirea s-a dat unui corp de trupă recrutat dintre turci și tătari, având misiunea de a înfrâna pe conaționalii lor din diferite localități care se dedau la diverse abuzuri, fiindcă mahomedanii nu puteau fi pedepsiți de creștini. Nu se cunoștea numărul membrilor sau a ostașilor recrutați intr-un asemenea corp, dar mai puteau îndeplini și alte misiuni. Cea mai mare parte din beșlii erau plătiți. La 15 octombrie 1741 s-a hotărât leafa și „tariful” ce avea să se dea, lunar, beșligilor și neferilor așezați in orașe. De exemplu, Hola Husein, beșleagă in Tecuci, primea lunar câte doisprezece lei, iar cei doi neferi câte șase lei lunar fiecare, plus tainul144.

O comparație cu structurile din Europa Occidentală evidențiază mari diferențe între orașele noastre și cele din apus, diferențe ce-și găsesc motivația în condițiile specifice în care s-au format așezările urbane din spațiul românesc, din așezările rurale. N-au existat la noi mai multe categorii de orașe și nici un sistem complet de conducere. Anumite similitudini existau totuși cu orașele libere regale din secolul al XIV-lea, din Polonia și Ungaria, în sistemul de conducere.

CAPITOLUL IV

IV.Viața economică

Perioada cuprinsă între secolele XIII-XV constituie pentru Moldova, perioada celei mai înfloritoare stări economice din timpul Evului Mediu, și vremea în care micul sat moldovean este antrenat în comerțul internațional al orașelor Hansei, spre Orient1.

Procesul acumulării de experiență, al sporirii capacității economice a orașelor, nu a dus neapărat la apariția unor fenomene noi în viața orașelor decât ceva mai târziu, spre sfârșitul secolului al XV-lea, iar reflectarea acestor realități în relațiile dintre domnie și orașe nu va face decât să confirme sporul de putere și autoritate a acestora din urmă2. în a doua jumătate a secolului al XV-lea trebuie amintit că producția de mărfuri și schimbul au atins în orașele moldovene un nivel deosebit de înalt, care nu suferă comparații cu realitățile perioadei imediat anterioare3. necesitățile vieții de toate zilele, preocuparea pentru procurarea de produse – alimente, sare, unelte de fier au făcut să se întemeieze centre în care aceste produse puteau fi procurate și unde producătorii – agricultori, păstori și crescători de vite, podgoreni, pescari, mineri și tot soiul de meseriași – își desfăceau produsele muncii lor4. Li se spunea acestor centre, pe tot cuprinsul pământului carpato-danubian, „târguri”, un termen de origine slavă care înseamnă atât acțiunea de schimb sau vânzare-cumpărare, cât și locul însuși unde se petrecea această acțiune5.

Târgurile erau așezate în locuri bine alese, fie la vadurile râurilor, fie la încrucișare de drumuri, multe din ele se întemeiază pe locul unor, așezări anterioare, din epoca daco-romană, care la rândul lor continuă așezări preistorice6.

O ocupație importantă a locuitorilor din ținutul Tecuci, și în parte și a orășenilor, era agricultura. Domnia a recunoscut orașelor moldovenești dreptul de folosință asupra pământului din „hotar”7.

O parte din „hotarul” târgului se numea țarină și era folosit pentru cultura cerealelor. La 23 februarie 1453, domnia permitea locuitorilor noului sat al mănăstirii lui Iațco „… să fie slobozi să-și are și să-și semene grâu și să cosească fân în țarina târgului Suceava ca și oamenii târgoveți”8. Hotarul târgurilor era întins, așa încât târgoveții puteau să cultive ogoarele prin rotație. Niccolo Barsi, care a străbătut Moldova în 1633, arată că această rotație se făcea la doi ani: „doi ani seamănă într-o parte și doi ani în alta”9.

Tot el ne informează că șoltuzul și pârgarii, înainte de începerea lucrărilor agricole de primăvară, împărțeau oamenilor loturi de arat din moșia târgului, proporțional cu numărul persoanelor din fiecare gospodărie10.

În Evul Mediu, în continuarea vetrei orașului până la o limită precis stabilită se întindea terenul agricol al orașului format din grădini, livezi, ogoare, fânețe, vii11. Acest teren ce aparține de oraș și era supus administrației orășenești se încadra în hotarul târgului. Viile și prisăcile au fost bine reprezentate, constituind reflecții ale modului de viață a localnicilor. Viile ocupau în Evul Mediu, ca și astăzi, un loc primordial la Nicorești unde documentele menționează deseori numărul mare de pogoane în perioada cuprinsă între secolele XVI-XVIII12.

Dacă dezvoltarea producției meșteșugărești de la sate și pe domenii n-a înregistrat în decursul secolelor XIV-XVI marcante deosebiri de la o etapă istorică la alta, documentele, mai cu seamă cele interne, atestă în domeniul producției meșteșugărești de la orașe o evoluție a acesteia, în cadrul a trei etape istorice13. Așa, de pildă, începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea și până către mijlocul secolului următor procesul specializării meșteșugurilor atinge un nivel ridicat, numărul ramurilor meșteșugărești crescând cu aproape 100% față de cel constatat la jumătatea secolului al XV-lea14. în a doua jumătate a secolului al XVI-lea însă, împrejurările istorice vitrege au afectat și procesul de diferențiere a meșteșugurilor, încât ritmul de de specializare a scăzut considerabil în raport cu cel înregistrat în perioada precedentă15.

Centrele de meserii, cu ateliere de manufactura, atrăgând prin mărfurile lor aglomerații de oameni, au făcut din iobagii Evului Mediu târgoveții primelor târguri16. In ceea ce privește dezvoltarea meșteșugurilor, informațiile pentru Tecuci ne lipsesc aproape în

totalitate, însă importanța orașului, reședință de județ, ne determină să credem că și aici existau mulți meșteșugari, olari, tâmplari, curelari sau de alte îndeletniciri17. Existența tâmplarilor credem că este dovedită și de descrierea pe care cronicarul Miron Costin o face nunții domnești din 1624, de la Movileni, ocazie cu care „divanuri, case, cerdacuri anume de această dată făcute” nu putea exclude pe meșterii tecuceni18. Este de regretat faptul că dispariția arhivelor orășenești din Moldova limitează într-o măsură esențială posibilitatea specialiștilor de a cunoaște un număr cât mai mare de meșteșugari și meșteșuguri practicate în orașele moldovene ale secolului al XV-lea. Apariția destul de rară a unor nume de orășeni și precizarea ocupației lor nu face decât să sublinieze și mai mult redusa capacitate a unor asemenea surse de informație de a contribui la întregirea tabloului de care vorbeam19.

De asemenea, nu au lipsit din Tecuci morile, orașul fiind așezat pe malul Bârladului20. De exemplu, la 16 martie1577, Petru voievod dăruia boierului Pan Bilăi „un sat în ținutul Tecuciului, pe Bârlad și loc pentru două mori în gârla care iese din sus de sat din Bârlad și curge pe lângă sat”21.

În aprecierea schimbului de produse și a circulației mărfurilor în ținuturile de la Dunărea de Jos, dispunem în momentul de față de unele materiale descoperite în cursul mai multor campanii de săpături arheologice efectuate pe teritoriul Moldovei și Țarii Românești care reflectă, în bună parte activitatea comercială internă desfășurată pe teritoriul celor două țări române22. Nu încape îndoială că legăturile

dintre localnici și negustorii străini care tranzitau mărfuri prin Moldova aveau un caracter limitat nu numai sub raportul categoriilor sociale interesate în acest comerț, ci și sub acela geografic, teritoriile ce puteau fi afectate de comerțul de tranzit reducându-se de fapt la acelea parcurse de drumurile urmate curent23.

Situate de-a lungul unui drum comercial care încă din această perioadă era folosit cu predilecție de negustorii străini și dispunând de vechi curți domnești, așezările Dorohoi, Botoșani, Hârlău, Iași, Huși, Bârlad și Tecuci se mențin între cele mai importante orașe ale Țării Moldovei24.

I. Nistor considera Suceava ca nod de comunicație de unde se răsfiră apoi toate drumurile ce duc în țările vecine și la mare25. Un drum urmat de negustorii Liovului era acela ce venea din Liov prin Colomeea și în Colacin, trecea granița în Moldova la Sipeniț de unde prin Siret ajungea la Suceava26. Alt drum pleca din Suceava prin Hârlau la Iași, traversa Prutul la Țuțora și apoi, prin Lăpușna, la Tighina pe Nistru27. Al treilea drum este acela ce venea de la Liov prin Dunajow, Koropatnic, Zlotnic, Buczacz, Skala și Zyrikov la Hotin de unde la Cetatea Albă28. Acest drum era socotit ca cea mai directă legătură a Rusiei cu Constantinopolul29.

Drumul care ne interesează în mod direct, era prevăzut în privilegiul dat liovenilor de Petru Aron la 1456, adică drumul ce ducea de la Suceava, cu direcția sud-est, peste Târgu Frumos, la Vaslui, de unde, prin Bârlad-Tecuci și Galați ajungea la Brăila30 pentru transportul de pește. Acesta era drumul Galațiului31 sau turcesc32. Autorul leagă, probabil, acest drum de actul de închinare a Moldovei față de turci, afirmând totodată că această cale nu este pomenită în privilegiul lui Alexandru cel Bun, în 140833. Drumul moldovenesc, zis și „tătăresc” spre Cetatea Albă socotit drum secundar pentru poloni, până la 1387, devine după această dată și mai ales după 140834, cel mai important drum de scurgere a mărfurilor Hansei spre porturile Mării Negre. De la Iași , negustorii ne mai având ce căuta în stânga Prutului, luară drumul indicat în 1408, dar puțin frecventat la 1484, spre Bârlad și Galați, orașe de care a avut grijă chiar „bunul domn să le colonizeze cu armeni la 1418”35. în căutarea peștelui, negustorii lioveni au folosit acest drum mai scurt decât cel care ducea la Chilia și, în popasurile lor36, si-au făcut altceva decât să reînvie vechiul drum și târgurile Vaslui, Bârlad și Tecuci, prefăcute în ruine de năvălirea tătarilor37. Opera de consolidare a orașelor de pe acest drum, care a început sub Alexandru cel Bun38 a fost continuată de urmașii săi, mai ales de ștefan cel Mare care a acordat privilegii neguțătorilor ce se vor stabili în Bârlad39 și Vaslui40, scutindu-i de vamă la tot felul de mărfuri afară de vama peștelui, și anume de la o majă-un pește și de la o căruța-iar un pește41. Astfel, negustorii plecând din Iași se orientau direct spre sud, luând calea ce intra în Vaslui, numită și „drumul cel mare”42. Din Vaslui drumul cobora printre dealuri de lut pe lângă Lipovăț43, unde-și așeză tabăra Bogdan II, în așteptarea luptei din 1450, ajungea la Bârlad44, unde pe partea dreaptă atingea Tecuciul45, ce exista ca punct de vamă sub ștefan ce Mare, târg încă de la începutul secolului al XV-lea și prin Torcești46, Ivești47, dădea pe stânga Siretului, de unde prin Piscu48 atingea Galații49.

Drumul ce intra în țară la Hotin și străbătând rând pe rând orașele Dorohoi – Botoșani – Hârlău – Iași – Vaslui – Bârlad – Tecuci și sfârșea pe uscat, în Galați, va fi numit cu numele generic de „drum moldovenesc” față de cel ce ducea spre ținuturile tătărești-„drumul tătăresc”- și cel de pe valea Siretului ce se numea „drumul muntenesc” pentru că se continua în Țara Românească50. Acesta era drum moldovenesc prin excelență care sa numit câteodată și muntenesc din cauză că ducea în Țara Romănească sfârșindu-se pe uscat, în Brăila51. orașele transilvane aveau trei drumuri de legătură cu târgurile Moldovei și Chilia de pe Dunăre.

Drumul care făcea legătura pentru Galați-Chilia venea de la Bistrița și șapte Scaune prin trecătoarea Tulgheș52 și Bicaz la Piatra Neamț, de unde prin Roman continua drumul peste Siret la
Gâdinți – Vaslui – Huși – Lăpușna și Chilia sau se cobora de la Bacău, de unde, prin Adjud și Mărășești, mergea la Tecuci53. Un rol semnificativ în stimularea vieții economice în general și a activității comerciale în special l-au avut privilegiile comerciale acordate de domnii moldoveni54. Astfel, dacă studierea conținutului privilegiilor comerciale acordate de domnia Moldovei unor negustori străini și a frecvenței reconfirmării acestora este în măsură să sugereze până la ce punct mărfurile acestora completau pe piața moldovenească o cerere insuficient satisfăcută de meșteșugari locali, neglijarea de către domnie vreme îndelungată a intereselor orășenimii, sau chiar nesocotirea acestora, poate completa în mod fericit un tablou care nu este neapărat sumbru și nici exclusiv influențat de incapacitatea voievozilor de a înțelege rolul viitor al orașelor și orășenimii în istoria țării55. Asemenea privilegii aveau în vedere mai ales „mărfuri mărunte: al căror rost de a satisface nevoi zilnice ale populației nu ridica nici un fel de probleme56. Privilegiile amintite pot fi considerate drept expresie a unor realități economice obiective57.

În privilegiul comercial acordat de Stefan cel Mare, din Suceava în 1460, se stabilea că „dacă postavul nevândut în Suceava îl vor duce în Țara Românească sau spre Turcia, vor plăti vama principală la Suceava, trei groși de grivnă, în schimb la vămile din Roman, Bacău, Adjud sau Vaslui, Bârlad și Tecuci, vor da mai scump la vămile spre Transilvania. Anume, vor plăti câte 20 de groși de grivnă sau câte doi zloți turcești de fiecare car. La întoarcere vor plăti pentru piper, lână și alte mărfuri câte doi groși de grivnă sau doi zloți turcești de fiecare car, și de fiecare piatră de ceară câte un groș, chiar fiind la vama principală din Suceava58”.

Vămile au contribuit la centralizarea economică a țării sub ochii domnului care avea deosebită grijă de vămile de margine59. Vămile de margine erau la Trotuș și Moldovița pentru Transilvania; la Cernăuți și Hotin pentru Polonia; la Tighina și Cetatea Albă pentru comerțul cu răsăritul și Mediterana, iar la Tecuci și Putna erau vămile către Dunăre și Țara Românească60.

La 11 septembrie 1624, hoarda lui Cantemir bei s-a îndreptat spre Țara Românească pe care a prădat-o până la Buzău iar Radu Mihnea a fost nevoit să se salveze în Cetatea Sucevei de unde a ordonat călărașilor din Fălciu, Covurlui și Tecuci să scoată din mâinile lor robii prinși61 apoi a intervenit pe lângă Gabriel Bethlen, la 10 octombrie 1624, printr-o solie, amintind ardelenilor că pot veni cu mărfuri62.

În afară de comerțul de tranzit, orașul Tecuci era important și prin iarmaroacele ce se organizau anual aici, a căror reminiscență se păstrează încă și astăzi.

Producția meșteșugărească a constituit, alături de agricultură și comerț, unul din principalii factori care au contribuit la formarea culturii materiale a poporului român. In cadrul orânduirii feudale, meșteșuguri s-au manifestat pe unități social-economice existente, în chip diferit, alături de preocupările de natură casnică. La început o pondere deosebită au avut-o cele din cadrul gospodăriilor sătești și al domeniului funciar (pe măsura formării lui). Constituirea așezărilor de tip urban, ca rezultat al desprinderii meșteșugurilor de agricultură și al dezvoltării schimbului de mărfuri, a determinat apariția meșteșugului orășenesc, care, ulterior, mai ales către sfârșitul Evului Mediu, va căpăta o pondere deosebită în cadrul producției meșteșugărești în general63.

Producția meșteșugărească s-a maturizat relativ târziu, în comparație cu unele țări europene, a unor fenomene social-economice din cadrul producției meșteșugărești, cum ar fi de pildă organizarea profesională a meșteșugarilor din orașe64.

In târgul Tecuci meșteșugurile nu se diferențiază de cele din restul Moldovei. Exista și în acest târg, meșteșugul fierăriei care a fost practicat fără întrerupere în Moldova, folosind atât metalul obținut pe loc, cât și pe cel importat65. Intregul proces de prelucrare se desfășura în atelierul meșteșugarului respectiv; inventarul de fierărie diferea de la meșteșug la meșteșug, în funcție de specificul muncii, cu excepția unor unelte de bază, ca: ciocan, clește, nicovală etc66.

Unul dintre cele mai dezvoltate meșteșuguri orășenești era căldărăritul. Căldărarii confecționau, reparau și spoiau (cositoreau) căldări, tingiri, tipsii, cazane, cel mai adesea din aramă, mai puțin din fontă67. Căldărarii țigani aveau locurile lor știute pe la târguri și iarmaroace68.

Potcovarii nu puteau lipsi din nici o așezare cât de cât mai răsărită, așadar nici din târgul Tecuci, cu atât mai mult, cu cât ei se pricepeau uneori și la vindecarea feluritelor boli, împlinind locul veterinarilor de mai târziu69.

Lăcătușii erau specializați la confecționarea și repararea lacătelor, a broaștelor, a zăvoarelor, a cheilor. Pe aceștia îi găsim atât în târgul Tecuci, cât și în sate70.

Despre clopotari sunt puține mențiuni, în ciuda faptului că din această epocă datează o mulțime de clopote71.

Meșteșugul rotarilor era strâns legat de prelucrarea lemnului. După ce se executau mai întâi părțile lemnoase ale mijloacelor de transport (care, căruțe, cocii, rădvane) se trecea la făurirea sau ferecarea lor în ateliere de fierărie72. Rotarii încingeau roțile cu șine de fier și puneau benzi de tablă groasă sau fâșii de fier plat pentru întărirea părților laterale și a scheletului carelor respective73.

Legănarii se specializaseră ca lemnari, dar și ca fierari, în construcția leagănelor, un fel de trăsuri ușoare care se balansau în mersul lor repede74. Caretașii aveau o specializare asemănătoare lucrând la "carăte" (cupeuri închise)75.

Sârmarii sau sârmătorii confecționau sârma de fier, aramă sau chiar de aur , utilizată în numeroase domenii de activitate, îndeosebi în broderia artistică76.

Procesul de producție al sârmei presupune două operații: forjarea și "trefilarea" ultima operație efectuându-se la "trefilator" instrument primitiv cu ajutorul căruia sârma forjată pierdea asperitățile devenind lisă, uniformă77.

Armurăritul se dezvoltă în special începând din a doua treime al secolului al XVII-lea78. In cadrul acestui meșteșug se specializaseră săbierii, tunarii, silitrari care preparau praful de pușcă prin tratarea silitrei sau salpetrului79. Dimitrie Cantemir relata că "nitrul (silitra) se face mai în toate părțile fiindcă șesurile Moldovei mai toate au pământ negru și plin de nitru"80.

Piatra avea o întrebuințare foarte largă deoarece pe lângă bisericile și casele aparținând unor elemente înstărite construite din piatră pivnițele erau în mare parte, clădite tot din piatră. Din piatră erau lucrate: pietrele de mormânt, pietrele de teasc, troițe, crucile de hotar, pietrele de fântâni81.

Meșteșugul zidăritului s-a bucurat în secolul al XVII-lea de o prețuire tot mai largă, deoarece acum încep să se construiască tot mai frecvent din piatră și casele orășenilor mai înstăriți, în special pivnițele82.

Alte materiale necesare în domeniul construcțiilor era cărămida, olanele sau țiglele, precum și varul pentru prepararea mortarului83.

Meșteșugarii care foloseau ca materie primă lemnul se numeau lemnari sau meșteri în lemn, dar întâlnim și teslari (care lucrau bârne, grinzi, podele, ușă, tălpi), dulgheri, tâmplari, podari, puntași, strungari, dogari (doagele necesare confecționării butiilor, poloboacelor) bărdași (care lucrau lemnul în mod grosolan din bardă84).

In ceea ce privește prelucrarea pieilor, întâlnim meșteri tăbăcari, cojocari sau blănari85. Boierimea și negustorii purtau pe cap căciuli de blană tari care se chemau șlice sau islice însă târgoveții săraci de pe la marginea târgului aveau cușmarii lor86. Cojocarii care lucrau pentru "prostime", pentru mahalagii, pentru țăranii ce veneau la târg erau mai mulți87.

Preocupări foarte apropiate aveau și șelarii și curelarii, care confecționeau piese de harnașament în special șei, hamuri, hățuri, frâie, curele88.

Tolbele de piele pentru săgeți erau confecționate de săhăidăcari sau săidăcari89.

Din ramura cizmăritului s-au desprins meștegii (pantofari de lux), cavafii (cizmarii de rând)90.

Alți meșteșugari mai sunt șepcarii (confecționau șepcile din piele) și soronarii91 care prelucrau pielea.

"Industria" țesăturilor la orașe era reprezentată de mai multe categorii de meșteri cum ar fi: pânzarii, postăvarii (confecționau postavuri de o calitate superioară), abagerii (confecționau abaua, o calitate de postav din lână groasă), boiangii, pinarii sau dârstarii (se ocupau cu finisarea țesăturilor)92. Cea mai numeroasă categorie de meșteșugari o alcătuiau croitorii93.

"Industria" alimentară s-a dezvoltat, în special, la orașe înființându-se numeroase brutării, măcelării, berării. Un loc de frunte în cadrul meșteșugului alimentar îl ocupa morăritul. Nevoia de produse alimentare a dus la dezvoltarea brutăritului sau pităritului94. Măcelarii, "cărnari" se numeau mesercii95. Băuturile în general erau făcute de rachieri, berari, brăhari sau brăgari96.

Dintre meșteșugurile de artă, cu prelucrarea metalelor prețioase se îndeletniceau meșterii zlătari, bănarii sau heregari se ocupau cu baterea monedei, năsturarii și copcarii (copci din aramă pentru îmbrăcăminte), îi întâlnim în târguri, de asemenea întâlnim și zugravi, sculptori, ceasornicari97.

Alți meșteșugari: bărbieri, doftori, spițeri (care furnizau doftorii), săpunari, lumânărari sau făclieri98, olari, fântânari, sticlari, plăpumari, trăistari, pieptănari, funari, sforari sau păpușari (confecționau funiile și sforiile din cânepă99).

Organizarea meșteșugarilor în asociații profesionale, în bresle a fost una din problemele de care se ocupă E.Pavlescu în lucrarea "Economia breslelor în Moldova".

Breslele erau uniuni profesionale bazate pe mica producție de mărfuri care aveau ca scop reglementarea atât a producției cât și a desfacerii produselor100.

Organizarea în breslă presupune o ierarhie a funcțiilor repartizate membrilor ei: ucenic, calfă, meșter.

Conducerea breslei o avea starostele sau țeh-meșterul, el se alegea din rândul meșterilor mai în vârstă și exclusiv dintre bărbați. Ucenicul prestează munca în vederea însușirii meșteșugului respectiv, plătind o taxă de intrare numită bărbanță. Pentru ca cineva să devină calfă, trebuia

să fi trecut prin școala uceniciei, în urma căreia i se elibera un certificat de ucenicie, pe baza acestui certificat, calfa putea să se angajeze la orice meșter din branșa sa, în schimbul unei remunerații. Meșterii erau considerați adevărații membrii ai breslelor101. Averea breslei consta în fonduri bănești realizate din diversele taxe pe care breasla le încasa în folosul ei ca de pildă, taxa percepută la intrarea ucenicului (bărbanța), la angajarea lucrătorilor (calfelor) de către meșteri, plătindu-se respectiv 6 și 12 aspri, diversele gloabe, milostenii etc. Aceste fonduri se utilizau în vederea satisfacerii diferitelor necesități ale breslelor: ajutorarea membrilor inapți pentru meseria respectivă, cheltuielile pentru ospețe, întreținerea bisericii patronale etc102.

In vremuri deosebit de grele, participarea la război a breslelor era general obligatorie.

In afara îndatoririlor față de breaslă membrii breslei plăteau și ei ca și nebreslașii, anumite dări față de visterie. Perceperea dărilor se făcea prin intermediul breslelor. In ceea ce privește birul între breaslă si visterie se încheia un contract numit "ruptă", în care se arăta suma globală urmând ca breslașii să stabilească contribuția fiecăruia103.

Capitolul v

V.Forme de proprietate în târgul Tecuci

V.1.Proprietatea domnească

După cum se cunoaște, problematica generată de proprietatea domnească și de evoluția sa de-a lungul Evului Mediu românesc este una din cele mai complexe.

Firește, un stat nou creat are nevoie de timp pentru a-și cristaliza instituțiile și administrația.

În consecință, în această fază nu se demarcase încă „proprietatea statului de cea privată domnului”1, această delimitare necesitând o bună perioadă de timp.

În perioada de început a Țărilor Române domnul exercita un drept de „dominium eminens” asupra întregului pământ al țării, deci o stăpânire suprapusă tuturor celorlalte forme de proprietate2. În această calitate domnul a acordat danii de pământ și sate unor boieri sau slujitori; tot el dispune emiterea de acte care să confirme stăpânirea unor particulari, indiferent de faptul dacă aceste stăpâniri au fost la origine moșii gentilice, donative sau cumpărate3.

La orice schimbare sau cumpărare de proprietate domnul intervenea, exercitându-și dreptul de „dominium eminens”4.

Discuția pe marginea proprietății domnești presupune și analiza, pe scurt a dreptului de protimissis. Dreptul de preemțiune din punctul de vedere al domnului se îmbină cu acela care îl presupune exercitarea dreptului de „dominium eminens”. Ca mare boier domnul ar trebui să exercite și în fapt, exercită protimissisul în legătură cu domeniul său boieresc și este „supus protimissisului, îndeosebi celui de rudenie”5.

Bineînțeles și în familia domnului se fac înstrăinări, care respectă principiul transmiterii bunului în familie, dar cu adaptări ce reflectă situația excepțională a „participanților la act”6.

Totuși și în acordarea daniilor domnul ține seama de principiul protimissisului și dăruiește, de pildă, unui boier un sat care a aparținut neamului său, în cazul dăruirii satelor confiscate pentru „hiclenie”7.

Trebuie însă să evidențiem faptul că dania domnească este liberă. În cazul în care familia sau vecinii ar putea-o disputa ar fi pusă în discuție și una din metodele de conducere fundamentale în stat. Din punct de vedere administrativ, domeniul domnesc a fost organizat diferit de proprietatea donată sau confirmată boierimii și instituțiilor bisericești.

Domnul considerându-se stăpân al domeniului public, i-a impus o anumită organizare, iar locuitorilor o anumită obligație care, treptat, pe măsura micșorării domeniului domnesc, au crescut și „s-au extins și asupra celor care munceau proprietatea lor particulară”8. Astfel se explică de ce fiecare domn a căutat să-și apere dreptul de liberă dispunere asupra domeniului domnesc prin acțiuni cum ar fi: delimitarea hotarelor, vinderea și donarea unor părți din el. numai proprietatea funciară a domnului a avut un regim similar celui boieresc aceasta provenind din cumpărări care rămâneau în familie sau din moșteniri9.

De asemenea se impune o precizare: tuturor locuitorilor țării indiferent de proprietatea pe care erau așezați domnul le putea impune obligații cu caracter public cum erau: prestarea serviciului militar, efectuarea de diferite munci cu caracter public, plata de impozite ș.a10.

Încă din secolul al XV-lea domnii, se pare că aveau propriul lor domeniu11. Izvoarele arată că satele domnești făceau parte din patrimoniul țării, de care domnul dispunea în virtutea dreptului de „dominium eminens”. Domeniul privat al domnului este denumit ca orice domeniu feudal: „unic” în moldova și „ohabă” în Țara românească sau termenul de „ocină” în ambele țări12.

În Moldova existența domeniului privat al domnului în secolul al XV-lea este cel mai bine pus în evidență în timpul domniei lui ștefan cel Mare13, deși dată în acest sens găsim și într-o dată anterioară. La 1479, domnul donează mitropoliei din Suceava două sate împreună cu „dresul cel mare ce au avut domnia mea de la moșul nostru, de la Alexandru Vodă…”14. Mai important ni se pare documentul din 1491, prin care ștefan cel Mare denumește satele de curând cumpărate ca „ unic al domniei mele”15. În număr de 16 aceste sate, cumpărate de la diferiți boieri sunt lipite de târgul Vasluiului, menționându-se faptul că

urmau să fie „unic cu tot venitul și fiilor domniei mele și nepoților”16.

Aproximativ un secol după aceste izvoare apar date asemănătoare, de unde se poate conchide că distincția dintre domeniul privat al domnului și cel al țării se realizează treptat17.

În sprijinul celor afirmate mai sus putem aduce în discuție și studiul lui C. Cihodaru18. Prin care acesta susține refacerea ocoalelor, cetăților și curților domnești în a doua jumătate a secolului al XV-lea, perioadă care se suprapune aproape exact peste cea a domniei lui ștefan cel Mare de care este cu certitudine legată. În acest sens istoricul afirmă refacerea domeniului domnesc de către ștefan cel Mare, în condițiile în care boierimea dispunea deja de un potențial real în ceea ce privește proprietatea. Este posibil ca în această perioadă ștefan cel Mare să stipuleze mai exact condițiile de proprietate, de toate categoriile, având în vedere totuși faptul că domeniul domnesc este încă destul de consistent19.

În secolul al XVI-lea se precizează din ce în ce mai bine deosebirea dintre satele domnești și satele drepte domnești20.

Izvoarele menționează „sate domnești de la întemeierea țării”21 și sate drepte domnești care au fost întemeiate de domnie. Noțiunea de sat drept domnesc are la bază „curțile domnești cu satele respective precum și târgurile cu ocoalele lor”22.

După părerea lui N. Grigoraș, domnul care a inaugurat politica de donații din fondul aflat la dispoziția statului a fost ștefăniță Vodă (1517-1527), fiul lui Bogdan al III-lea23. Se remarcă faptul că de la el nu provine decât un document în acest sens24. Cu toate acestea știm că prin politica sa a confiscat un mare număr de proprietăți boierești „ mărind fondul funciar domenial”25.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, domnii moldoveni s-au confruntat cu o situație diferită de cea din prima jumătate a secolului, în sensul că dificultățile externe își pun amprenta asupra politicii duse pe plan intern unde întâlnim o creștere a presiunii exercitată de boierime și instituția ecleziastică26. Astfel treptat domeniul funciar pus la dispoziția domnului se micșorează prin donați și vânzări masive27. Dintre aceștia s-a remarcat Bogdan Lăpușneanu, care a urmărit probabil să împace pe urmașii unora din boierii pedepsiți de tatăl său, făcându-le numeroase „danii din domeniul public”28.

Majoritatea daniilor și vânzărilor masive din domeniul public aflat nemijlocit la dispoziția domnilor, datează din timpul lui Petru Schiopul (1574-1579)29.

Există desigur și motive precum că acesta a recurs la această politică având în vedere situația țării în momentul impunerii pe tron de către turci30.

Să arătăm doar că pentru a se putea menține într-o țară aflată într-o situație delicată, urmare a concursului de împrejurări nefericite în care a fost antrenată Moldova, în timpul lui Ioan Vodă, a căutat sprijinul boierimii și al bisericii, din acest compromis rezultând o refacere masivă a domeniului public31.

Din numărul de danii și vânzări făcute boierilor și mănăstirilor din domeniul public „către mijlocul secolului al XVII-lea acesta a fost aproape desființat”32.

Aproape fiecare domn a confirmat asemenea danii și vânzări din satele de ocol, făcute de înaintașii săi. Totuși părți reduse din domeniul public, grupate în ocoalele unor orașe ca Botoșani, Iași, Vaslui, au rămas la „dispoziție și în secolul al XVIII-lea”33.

În concluzie, domeniul aflat la dispoziția domniei a fost organizat încă de la întemeierea statului, într-o formă precară, ulterior după crearea și stabilizarea instituțiilor acesta fiind riguros determinat34. Acesta a fost organizat în unități administrative distincte denumite, ocoale cu centrul în orașe, cetăți curți domnești etc35.

Pe măsură ce domeniul public se micșora domnii au trecut asupra locuitorilor din satele proprietate boierească obligațiile în bani și muncile agricole36.

Această introducere în problematica anunțată ne va permite să putem pune în lumină mai bine sursele consultate, izvoarele și documentele ce au legătură directă sau indirectă cu proprietatea domnească din târgul Tecuci37.

Deși documentele legate de începuturile daniilor sau cumpărăturilor sunt din secolul al XV-lea, aceasta nu ne împiedică să afirmăm existența

unor astfel de donații chiar din secolul precedent. Astfel, un prim document datează din 31 martie 1423 și certifică dania făcută de Alexandru cel Bun „pentru dreapta și credincioasa slujbă” lui Oană Popșa și fratelui său Moișă Filosofu „căruia i se dă” un sat, anume Sârbi pe Rebricea, ca să-i fie lui unic cu tot venitul…38. Menționăm că în text apare și formula „iar hotarele acestei așezări se fie pe hotarele vechi pe unde au folosit din veac”, de aici rezultând faptul că această așezare este anterioară secolului al XV-lea39.

La 20 decembrie 1437 este documentată o danie făcută de Ilie voievod și ștefan voievod boierului Ion Ureche păhărnicel „ pentru credincioasa slujbă către noi, l-au miluit cu deosebita noastră milă și i-am dat satele Bârgăiani, Stănigiani și Sârbii, la Tecuciu”40.

Ilie și ștefan voievozi dăruiesc lui Mihai Oțel pisar satele pe Berheci, pe Prut, pe Corod, Seliștea Sârbilor, la Movila Corodului” toate cu hotarele lor vechi cum și hotarul pustietăților acelora să fie încât să vor pute hrăni din distul”41. Acest document este datat 6 iulie 1438 – 1 august 1442.

Politica internă dusă de ștefan cel Mare se reflectă și în documentele privitoare la sate din ocolul târgului Tecuci. Astfel, daniile propriu-zise sunt extrem de rare. Abia la 5 decembrie 1460, ștefan cel Mare dăruiește lui Ivașco comis satul Săsești, pe Bârlad: „și am dat și am întărit acest sat, să-i fie de la noi uric cu tot cu venitul, lui și copiilor lui …”42.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea sunt atestate danii din domeniul domnesc în ținutul Tecuci la toți domnii ce au urcat pe tron, îndeosebi la Petru șchiopul.

Printr-un document din 16 martie 1577 este atestată dania pe care Petru șchiopul o face lui Bilăi mare vornic de Țara de Sus, dăruindu-i

satul Cămilești, cu loc de mori, în ținutul Tecuci: „Domnia mea am miluit și am dat și am întărit credinciosului și cinstitului nostru boier pan Bilăi mare vornic de Țara de Sus în ținutul Tecuciului, pe Bârlad, mai jos de târgul Tecucilui, anume Cămileștii și cu loc de mori în Bârlad și loc pentru două mori în gârla care iese din sus de sat din Bârlad și curge pe lângă sat. Care acest sat a fost al nostru drept domnesc, ascultător de târgul nostru al Tecuciului și nu era domniei mele de nici un folos”43.

Același voievod întărește la 27 februarie 1587 prin „cartea domniei mele” lui Gâlț, fost staroste de Tecuci și rudele sale „o bucată de pământ din hotarul Moineștilor și Ochisăștilor, deasupra Corodului …”44.

Sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor decurg în aceeași notă: înmulțirea daniilor făcute mănăstirilor, mai puțin de către domni și în majoritate de către boieri45.

Print-un hrisov de la Mihail Racoviță din 20 mai 1753 „miluiește pe Nicolae Crisoverghi pentru slujbele cu dreptate și cu credință făcute domnului și Țării, cu 600 stânjeni moșie din fruntea locului, din teritoriul domnesc a târgului Tecuci, ce a rămas nedat domnie la alți domni …”46.

Printr-un alt hrisov din 1757, Mihail Racoviță, dăruiește mănăstirii Proorocului Samoil din Focșani „2540 stânjeni lungime și 670 stânjeni lățime din moșia târgului, drept din malul Bârladului și alăturea de moșia târgului, drept din malul Bârladului și alăturea de moșia lui Crisoverghi”. Mănăstirea Proorocului Samuil era zidită de sus numitul domn.

Un hrisov de la Scarlat Ghica voievod din 23 mai 1759 și altul din 28 februarie 1759 întăresc dania făcută de Mihail Racoviță47.

În orice caz, așa cum s-a mai spus domnia își va păstra, ca domeniul domnesc, doar teritoriul constituit de ocoale, acestea din urmă ca „instituții de drept public și nu privat”48.

Ca argument putem invoca faptul că a fost o vreme când daniile din acest fond erau valabile numai atât timp cât era în funcție domnul care le făcuse neputând fi înstăinate fără consimțământul său49.

În condițiile limitării domeniului domnesc au crescut sarcinile fiscale, astfel încât domnia a continuat să-și asigure veniturile necesare bunei administrații a țării.

În ansamblu, proprietatea domenească în târgul Tecuci a cunoscut aproximativ aceeași evoluție ca în celelalte târguri.

V.2.Proprietatea orășenilor

Proprietatea orășenilor, pentru a putea fi reconstituită trebuiesc făcute câteva precizări în legătură cu natura acestui tip de proprietate și a cadrului general în care aceasta s-a dezvoltat.

Pe măsură ce această imagine se întregește o să avem în vedere și documentele care au marcat dimensiunile și natura acestei proprietăți în târgul Tecuci.

Se știe că de-a lungul întregului Ev Mediu românesc puterea economică și politică a boierimii a fost „ dată de proprietatea funciară de care dispunea”50.

Formarea marelui domeniu boieresc în Țările Române nu a fost pe deplin elucidată, insuficiența izvoarelor constituind principalul impediment. Cel mai probabil însă, este faptul că stăpânirea boierească asupra pământului apare în „perioada în care a precedat întemeierea statelor românești”51.

În sprijinul afirmației de mai sus putem aduce informația conform căreia, la 1399, sunt întărite „două sate unor boieri”52, deci putem vorbi de existența anterioară a acestora.

Astfel, la 12 martie 1399, ștefan Voievod întărește Dușcăi și nepoților ei „două sate pe Tazlăul Sărat, anume Dolieștii și Lionteneștii … ca să fie uric cu tot venitul”.

De asemenea se impune încă o precizare: proprietatea boierească funciară, deși va deveni ereditară53 – pentru aceasta boierii făcând presiuni permanente – a continuat să fie grevată de anumite obligații cum erau cele militare și de susținere a politicii interne și externe domnești54. În caz de refuz domnul se prevala de prevederile actului de patrimonialitate, în conformitate cu care teritoriul țării îi „aparținea ca o moșie personală”55. Orice danie funciară era considerată de domn ca făcând parte din patrimoniul propriu56.

În ceea ce privește formarea marelul domeniu boieresc se poate afirma că el avea în componență, atât sate de moștenire, cât și sate de danie, ulterior acestea fiind achiziționate și prin cumpărare57.

Boierimea a luptat pentru desființarea caracterului condiționat al proprietății funciare, dar cu toate acestea domnii au căutat să-și mențină dreptul de dispoziție asupra ei58. Până în timpul lui ștefan cel Mare proprietatea funciară boierească și mănăstirească era garantată de stat, având posibilități de extindere.

Domnul moldovean a inagurat o politică de „limitare a extinderii proprietății funciare particulare”59.

Printr-un document datat 15 aprilie 1463, ștefan cel Mare întărea lui șteful Cernătescu „ un sat, anume Motișești, la obârșia Corodului, și mai sus, unde se cheamă Seliștea lui Tatul, în același hotar, la obârșia Corodului, și o poiană de la deal care este dumbrava de la Deocheați …” cumpărate de el de la Herman, căruia îi fuseseră dăruite de bunicul său, Oțel, și de fiica acestuia, Cârstina60.

Aceluiași șteful Cernătescu, ștefan cel Mare îi întărește la 24 septembrie 1468 aceeași proprietate61.

Printr-un document din 15 martie 1479, ștefan voievod întărește jumătate din satul Dimești fiilor lui Ilcuil. După această întărire satul Dimești se va numi Iulcești: „E vorba deci de un vechiu sat Dimeștii, care poate din vremea lui ștefan cel Mare, după proprietarul Ileiul și fii acestuia, își schimbă numele în Tulcești. Aceasta din urmă este permanent în documente vechi, ca în 5 iulie 1661, că se întinde din apa Suretului până în hotarul târgului Tecuci”62. După spusele lui Mihai Costăchescu, satul Iulcești este atestat la 24 iulie 1679 între Mărcești și Columbi iar în două documente datate 2 septembrie 1632 și 26 mai 1661, Grozeștii apar Mărceștii care la 6 iulie 1637 este localizat în „ținutul Tecuciului, începând din Sireți, cătră răsărit până la movila Căpăcioae, cătră hotarul târgului Tecuci, până în hotarul Oncenilor la râpa lui Onofrei, la hotarul Dănceiul”. Astăzi nu se mai află nici o urmă din Dimești sau Iulcești63.

Este evident că de-a lungul întregului Ev Mediu românesc nu a existat o proprietate funciară particulară absolută64.

Actele de donație sau de confirmare a unei proprietăți funciare, dreptul de dispunere a proprietarului erau limitate de obligațiile pe care le aveau față de domn. Fiecare domn putea prelua proprietatea unui boier, care nu respecta condițiile impuse de normele dreptului feudal. Dar menținerea dreptului domnilor de a confisca proprietatea funciară boierească, în primul rând pentru înalta trădare, amenință existența lor, deoarece boierii, organizați în factiuni, puteau susține alți candidați65.

Prin urmare, „orice act referitor la o proprietate funciară, emis sau confirmat de un domn nu prevedea pentru beneficiar un drept exclusiv de dispunere liberă”66.

Politica dusă de ștefan cel Mare este continuată, în linii mari și de urmașii săi, dintre care ștefăniță vodă va avea de înfruntat un complot al boierimii care înfrântă fiind, a plătit cu capul și bineînțeles confiscarea proprietăților67.

Practic, până la urcarea pe tron a lui Petru Schiopul se continuă politica de limitare a acumulărilor funciare boierești din domeniul domnesc și de păstrare a caracterului condiționat a daniilor domnești, în cazul când acestea se făceau68.

Cu toate acestea daniile către mica boierime și mai rar, către marea boierime, nu au lipsit în chiar debutul secolului al XVI-lea. Astfel sunt atestate danii făcute de Bogdan al III-lea. După cum rezultă dintr-un document din 26 februarie 1507, acesta dăruiește lui Lupșa și altora, „un loc de pustie, ce este pe Marea Movilă, în sus Gura Trestioarii, să fie cât poate să trăiască un sat îndestul”69. Dar printr-un document anterior, datat 22 februarie 1507, Bogdan Vodă întărește lui Mircea Virtea și rudele sale „un sat la Tecuci la Salcea, mai sus de hotarul târgului Tecuci, luat din locul Târgului, ce l-au fost cumpărat cu 150 de zloți de la Isaico, feciorul lui Ivanco Tudor, nepot lui Dan”70.

în schimb mai există o modalitate de acumulare funciară realizată prin cumpărare. Astfel, printr-un document datat 1 iunie 1521, ștefan cel Tânăr întărește lui Grozav vornic satele cumpărate, Sărbi și

Ciocodești : Iudura, a vândut dreptele sale ocine, din dreptul ei urice de împărțeală, ce a avut ea cu mătușa ei, cu Dragalina, de la bunicul domniei mele ștefan voevod, două sate, anume, Sărbi și Ciocodești. Aceasta a vândut slugii noastre credincioase pan Grozav vornic, pentru 530 zloți tătărești”71.

Un asemenea act de cumpărare întărește și Petru Schiopul la 25 iunie 1590 lui Andrei hatman „cu un vad de moară din apa Bârladului, ce se află între târgul Tecuciului și între Cămilești, care vad l-au avut cumpărătură de la Sava mare stolnic”72.

Domnia lui Petru șchiopul marchează o schimbare în ceea ce privește atitudinea instituției domnești față de proprietatea boierească și însemnate întinderi de pământ, care mai făceau parte din domeniul domnesc, intră acum în „posesia boierimii și mănăstirilor, fie prin cumpărare fie prin donație73. Există însă și o motivație a acestei politici dusă de domn, generată de noile realități specifice sfârșitului de secol XV, pe plan intern și internațional. În condițiile în care raportul de forță dintre domnie și boierime s-a echilibrat, iar pe plan extern Imperiul Otoman, aflat în faza de stagnare, continuă să fie un mare consumator, politica lui Petru șchiopul poate fi înțeleasă cu anumite limite. Secolul al XVII-lea marchează o nouă perioadă în istoria economiei moldovenești, prin înlăturarea izolării domeniului feudal, boieresc și participarea la relațiile de schimb. Creșterea proprietății boierești marchează o sineopă în timpul domniei lui ștefan Tomșa (1611-1616), aceasta prevalându-se de dreptul de a confisca proprietățile boierești „hiclenii”, ale rudelor răsculate și chiar cele donate mănăstirilor de cei intrați în „hiclenie”74.

În perioada ce a urmat domniei lui ștefan Tomșa al III-lea se constată o ameliorare a situației, în sensul unei „reconcilieri” între domn și boierime.

Acest fapt se poate confirma prin politica dusă de Radu Mihnea75, iar în timpul lui Gaspar Grațiani se ajunge la un punct foarte important al acestui raport: domnul neținând seama de hotărârile predecesorilor săi, la 17 iunie 1619, a hotărât ca pentru crima de înaltă trădare, cel în cauză își perde viața, nu și proprietățile care rămâneau rudelor76. Acesta chiar dispune și retrocedarea proprietăților confiscate de domnii precedenți77.

Desigur, aceste măsuri nu s-au perpetuat în anii următori, dar s-a creat un precedent pentru care boierimea și puterea ecleziastică vor lupta să-l recâștige78.

În condițiile în care, treptat, dinastiile se sting și acced la tron reprezentanți ai boierimii, acest drept va pus în aplicare chiar dacă nu la domeniile care l-au consacrat. Miron Barnovschi, apoi Vasile Lupu prevăd că boierii pribegi dintr-o țară în alta să-și poată păstra proprietățile oriunde ar locui, deși domnii, uneori, se mai folosesc de prevederile asupra pământului care le îngăduie să confiște proprietățile boierilor în caz de trădare79.

Astfel, printr-un document datat 18 iulie 1642, Vasile Voievod întărește lui Isac, Dumitrașcu, Grozav și rudele lor „satul Mătășăști cu vad de moară în apa Bârladului și cu tot hotarul pe unde au apucat din vechi”80.

La „măcinarea proprietății boierești au contribuit mai mulți factori printre care amintim înmulțirea sau mai bine zis, diversificarea rangurilor boierești, fiecare dintre acești boieri dorindu-și proprietăți, participarea boierimii la relațiile de schimb prin ieșirea dintr-un relativ conservatorism, schimb la care participă acum și orășenii în calitate de oameni liberi”. Vânzările și cumpărările care se fac acum au în vedere în primul rând vaduri de moară, vii și pământuri bune de cultivat81.

Un exemplu concludent în acest sens îl constituie documentul din 20 martie 1621, prin care Alexandru Iliaș voievod întărește lui Ionașcu, mare vornic al Țării de Sus „pentru slujbă dreaptă, satul Săsești cu loc de moară pe apa bârladului și cu loc ales către târgul Tecuci, dăruit de unchiul său Sava stolnic, care-l cumpărase de la Petru voievod cu 8 cai buni82.

Printr-un alt document datat anterior 1 ianuarie 1620, Gașpar voievod întărește lui Dumitrașcu părcălab un vad de moară în Balotești la gârla Putnei, cumpărat de la Vasile cu 30 taleri și o vie la Ionășești, ținutul Tecuci , cumpărat cu 20 de taleri83.

Pe cât puteau , răzeșii căutau să stăpânească fiecare câte un vad de moară, iar dacă aceasta nu era cu putință stăpâneau mai mulți același vad de moară, împărțind vamă macinatului. La 18 decembrie 1646, Vasile Lupu voievod, întărește, printre alte cumpărături făcute de Dumitrașcu fost stolnic „a patra parte” din apă, „din vad de moară” pe Tecucel84.

Boierimea a continuat și în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în primul deceniu al celui următor care se constituie în limita cercetării noastre, să constate prevederile din obiceiul pământului potrivit cărora proprietatea funciară fostă a boierilor trădători intră în patrimoniul domnesc și ca urmare o puteau dona sau vinde85.

În cazul în care se confiscau averile acesteia numai erau preluate de domn, domeniul domnesc ca și desființat, ci donate celor care fuseseră despăgubiți prin acțiunile fugarilor86.

Deci deținătorii de proprietate funciară, provenită din donații au fost obligați să fie credincioși domnilor și să presteze serviciile care li se impuneau, domnul considerându-se proprietarul întregii țări. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, confiscările de proprietăți boierești devin adevărate excepții, preluându-se însă, în mod obișnuit, doar cele care cu ajutor străin, amenințaseră „integritatea teritorială a țării”87.

Ocina trebuie transmisă urmașilor lui apropiați, care aveau drept la transmiterea ei, în ordinea gradului lor de rudenie cu posesorul ocinii. Acesta din urmă nu putea să ridice rudelor acest drept la eventuală stăpânire a ocinii și prin urmare, nu o putea vinde fără consimțământul lor unanim. În cazul în care ocina era vândută, rudele aveau dreptul să întoarcă banii depuși de cumpărător și să ia ocina în stăpânire iar ruda cea mai apropiată a vânzătorului avea dreptul să ia întreaga ocină pentru sine întorcând întreaga sumă de bani. În anul 1661, Constantin Bujoran, feciorul Anghelinei, nepot lui Cârstea care a fost vornic mare rămânând cu 200 lei dintr-o poștină de masculi de la ținutul Tecuci, este dat pe mâna lefegiilor să plătească într-o săptămână. I se scoate în vânzare partea din satul Bujoreni „întreabă pe toți frații, nepoții și rudele lui și nime ne vrând să-i plătească capul, vinde moșia lui Pătrașco Logofătul al Treilea”88.

Atestările documentare vin să susțină în continuare punctul nostru de vedere în legătură cu o mai mare intensitate în tranzacțiile comerciale și implicit, a vânzărilor și cumpărărilor de pământ.

De la începutul secolului al XVII-lea și până în epoca fanarioților vedem cum vornicii și logofeții adună sumedenii de sate. Listele satelor lui Costea Bucioc, Nicoară Prăjescu, Dumitru Buhuș, Ursache, Miron Costin, Nicolae Racoviță și Iordache Ruset i s-au păstrat până astăzi și se prezintă ca niște uriașe averi89.

În izvodul alcătuit la 15 iulie 1668, ce cuprinde moșiile vistiernicului Gheorghe Ursache găsim și Sasoul, sat la Tecuci90.

Miron Costin care critică cu atâta asprime faptele lui Cantemir, dar care fusese Marele Logofăt al lui Duca Vodă în a treia domnia a acestuia, a adunat numeroase moșii printre care se află și Mardareștii sat la Tecuci91.

În lista satelor lui Iordache Ruset, atât a celor ce le avea de la socrul său, Nicolae Racoviță Logofătul, cât și cele cumpărate de el găsim și părți din Poiana părți din târgul Tecuci și alte sate întregi sau părți de sate92.

La începutul secolului al XVII-lea, satul Domnești era stăpânit de Ilie Catargiu care mai făcuse cumpărături și în Păunești. Aceste sate trecând prin moștenire la familia Razu vedem succesiv pe vornicul Costache Razu, pe hatmanul Vasile Razu, pe stăpânul Iancu Razu și pe

văduva lui, Elena cumpărând părți de sate sau sate întregi.

Aceste cumpărături sunt desăvârșite de Costache Conache care alcătuiește din ele moșia Domnești în întindere de 11.000 fălci. Dar toate aceste exemple neînsemnate față de alcătuirea, de către același Costache Conache, a uriașei moșii Nămoloasa care, înainte de legea rurală, cuprindea 28.000 fălci93.

În această perioadă, viile constituie un obiectiv atât pentru domeniul funciar boieresc cât și pentru cel mănăstiresc. Numeroase izvoare vin să confirme acest fapt ca o realitate a sfârșitului de secol al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea.

Printr-un document din 20 martie 1620 este un act de vânzare a lui Luca din Slipotești care vinde „dreapta lui Ocină și moșie din sat Slipotești cu 16 pământuri în del și cu loc de vie în del și 2 pământuri în vale și cu loc de casă în vale și loc de fân și loc de prisacă și loc de arii și cu tot venitul și în vale și în deal”94.

La 22 iulie 1645, Vasile voievod întărește mănăstirii Nicorița o casă și o vie în târgul Tecuci cumpărate de hatmanul Nicoriță de la Vasile95.

Așadar, secolul al XVII-lea și primul deceniu al secolului următor, marchează o perioadă de dezvoltare intensă ce s-a manifestat prin dezvoltarea comerțului intern și extern. Domeniul boieresc este legat din ce în ce mai mult de piață, o parte din boierii devenind adevărați negustori.

În condițiile limitării domeniului domnesc, noua boierime, care deși beneficia de moșteniri își dorea o sporire a proprietăților, reușește și o penetrare a „hotarului comunităților orășenești”96, care reprezenta o întindere de pământ rămasă la dispoziția domnului și acordată orășenilor respectivi.

În concluzie, încă de la întemeierea statului, proprietatea funciară în Moldova a avut un caracter condiționat, depinzând de atitudinea față de domnitori a celor care o dețineau. Condițiile principale pe care trebuia să le aibă fiecare proprietar funciar a fost aceea de a presta servicii la curte în armată, în timpul campaniilor, ca general, să susțină întreaga politică internă și externă a domnitorului socotit ca proprietarul întregii țări.

Boierimea a luptat continuu pentru anularea normelor care prevedeau că domnitorii au dreptul să confiște proprietatea funciară a celor care le făceau opoziție97.

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-au mai confiscat doar proprietățile celor care se dedau, sprijiniți de forțe străine, la atacarea teritoriului țării98.

concluzii

Studiul realizat asupra documentelor și lucrărilor existente ne oferă posibilitatea de a sublinia cu destulă claritate unele aspecte legate de orașul Tecuci.

Elementele reliefului sunt ușor de observat în cazul orașului Tecuci, în situarea satelor preponderent pe marginea cursurilor de apă, în ocupațiile și modul de viață al localnicilor în funcție de posibilitățile oferite de mediu și în toponimie, foarte multe nume de sate fiind preluate de cel al apei ce le străbătea sau de la alte elemente de mediu.

Unele toponime își găsesc originea în numele vechi ale întemeietorilor de sate, al juzilor, cnezilor și vătămanilor din vechime, sau a unor stăpâni ai lor, care, prin transmiterea pământului din generație în generație au transformat satul într-o unitate de familie, într-o unitate genealogică.

Organizarea administrativă a orașului, existent încă din perioada anterioră atestării sale documentare, se încadrează în procesul general de consolidare a statului medieval al Țării Moldovei, prin situarea sa sub controlul permanent și riguros al voievodului.

La conducerea și administrația orașului, unde rolul cel mai important îl dețineau șoltuzii și pârgarii, își aduceau aportul și marii dregători publici, prezenți cu poruncă domnească la hotărniciri, judecăți sau la perceperea impozitelor.

Târgul Tecuci a existat din prima jumătate a secolului al XV-lea cu sigiliul său, având cele trei elemente caracteristice majoritătii târgurilor moldovenești medievale, vatra, hotarul și ocolul târgului. In legătură cu ocolul târgului, nu putem ști cu certitudine nici câte sate a cuprins, nici limitele temporare ale existenței ei. Descoperirea de noi documente poate aduce modificarea și completarea informațiilor pe care le deținem. Stim doar de apartenența satelor Cămilești și Matoșești la ocolul domnesc, situație indicată de expresiile că au fost "drept domnesc" sau că au fost cumpărate de domnie.

Făcând parte din domeniul domnesc, târgul și ocolul său au avut o organizare și o conducere deosebită de aceea a ținutului. Conducerea târgului a avut o dublă natură: pe de-o parte se întâlnește principiul autonomiei orășenești, exprimat de existența șoltuzului și pârgarilor liber aleși de obștea târgoveților și pe de altă parte principiul controlului domnului reprezentat de vornicii de târg înlocuiți în secolul al XVI-lea, de ureadnici.

Alături de proprietatea domnească – târgul și ocolul – a coexistat în târgul Tecuci și proprietatea orășenilor.

In secolul al XVI-lea, multe sate au intrat în stăpânirea marilor dregători, situație accentuată în secolul următor.

Formele de extindere a proprietății au rămas aceleași în întreaga perioadă la care ne referim în lucrarea noastră, doar proporția lor fiind diferită. Astfel, dacă în secolul al XV-lea predominau daniile și întăririle de sate, în secolul al XVII-lea proprietatea s-a extins mai ales prin cumpărări și moșteniri, numărul daniilor făcute de domnie fiind mai restrâns.

Acestea sunt problemele la care am încercat să găsim o rezolvare în lucrarea de față.

Desigur, nu este singurul mod de a răspunde la o chemare de reconstituire a istoriei târgului Tecuci și de aceea, credem că tema își păstrează finalul deschis, rediscutarea și analiza ei din altă perspectivă putând aduce elemente noi.

Anexe

Lista soltuzilor din tinut

Iane șoltuz 25 februarie 1611

șoltuz anonim 15 mai 1612

Dumitru șoltuz 20 martie 1620

Ghervasăe șoltuz <1617-1618

Dumitru șoltuz 20 noiembrie 1627

Cozma șoltuz 13 aprilie 1629

Ioane Tigănaș șoltuz 31 ianuarie 1633

Maftei șoltuz >30 martie 1633

Strata Hagi șoltuz 16 februarie 1668

șoltuz anonim 18 mai 1671

Dumitru voit ? (f.d.)

Ioan șoltuz ? (f.d.)

Recensământul populației Moldovei din anul 1774

Tinutul Tecuci

Ocolul târgului Tecuci

Satul Slobozia Olarului: 54 – toată suma caselor

14 – scădere rufeturilor, însă:

1 vornic, 1vătăman, 1 pescar,

1 sprăvnicesc, 11 văduve

40 – rămân birnici

Satul Cucorăști: 36 – toată suma caselor

6 – scădere rufeturilor, însă:

1 vornic, 1vătăman, 1 călăraș

căpitănesc, 3 văduve

30 – rămân birnici

Satul Nămoloasa: 65 – toată suma caselor

4 – scădere rufeturilor, însă:

1 vornic, 1vătăman, 1 mazil,

1 nevolnic, 61 poștași

61 – rămân birnici

străini în târg: 223 – toată suma caselor

52 – scădere rufeturilor, însă:

14 armeni cu darea lor la Ocnă,

1 călăraș, 12 nevolnici, 5 popi, diaconi, 9 țigani, 5 văduve, 3lumânărari, 3 slugi,

171 – rămân birnici

Satul Sociea: 27 – toată suma caselor

2 – scădere rufeturilor, însă:

1 vornic, 1vătăman,

25 – rămân birnici

Satul Malurile: 86 – toată suma caselor

10 – scădere rufeturilor, însă:

1 vornic, 1vătăman, 3 preoți,

diaconi, 4 nevolnici, 1 lumânărar

isprăvnicesc

76 – rămân birnici

Satul Curpănoaia: 25 – toată suma caselor

4 – scădere rufeturilor, însă:

1 vornic, 1văduvă, 2 nevolnici

21 – rămân birnici

Satul Scăieni: 35 – toată suma caselor

7 – scădere rufeturilor, însă:

1 vornic, 1vătăman, 1 papă,

4 nevolnic,

28 – rămân birnici

Satul Slobozia Focșani: 50 – toată suma caselor

5 – scădere rufeturilor, însă:

1 vornic, 1vătăman, 1 lumânărar

isprăvnicesc, 2 văduve

45 – rămân birnici

Satul Braniștea: 45 – toată suma caselor

9 – scădere rufeturilor, însă:

1 vornic, 1papă, 4 nevolnici,

3 văduve, (36 poștași)

36 – rămân birnici

Satul Târgu Tecuciu Vechi: 42 – toată suma caselor

10 – scădere rufeturilor, însă:

1 vornic, 3 vădăni, 2 poșlușnici,

3 nevolnici, 1 papă,

32 – rămân birnici

Satul Ruptura: 36 – toată suma caselor

4 – scădere rufeturilor, însă:

3 nevolnici, 2 văcar, (32 călărași)

32 – rămân birnici

Satul Odaia de Beilic: 51 – toată suma caselor

12 – scădere rufeturilor, însă:

6 nevolnici, 2 văduve, 3 pescari,

lumânărari isprăvnicești, 1 văcar,

(39 călărași)

39 – rămân birnici

Satul Matca: 38 – toată suma caselor

6 – scădere rufeturilor, însă:

1 papă, 3 nevolnici, 2 văduve,

(32 călărași)

32 – rămân birnici

Satul Ochișăști: 56 – toată suma caselor

22 – scădere rufeturilor, însă:

1 vornic, 1vătăman,

4 nevolnici, 6 văduve, 4 suma

caselor

8 – scădere rufeturile, însă:

1 vornic, 1 vătăman, 3 nevolnici,

3 popi, diaconi

26 – rămân birnici

Satul Blăneasa: 28 – toată suma caselor

8 – scădere rufeturilor, însă:

1 vornic, 1vătăman, 3 nevolnici,

3 popi

20 – rămân birnici

Satul Tigănești: 101 – toată suma caselor

18 – scădere rufeturilor, însă:

1 vornic, 1 vătăman, 7 nevolnici, 2 ruptași, 2 preot, diacon, 2 văduve, 3 scutelnici,

83 – rămân birnici

Satul Fundenii de Sus 190 – toată suma caselor

21 – scădere rufeturilor; însă:

2 vătămani, 8 nevolnici, 4 văduve,

2 papi, 5 slugi,

169 rămân birnici

Satul Slobozia Nouă 56 – toată suma caselor

15 scădere rufeturile, însă:

1 vornic, 1 vătăman, 1 papă,

6 nevolnici, 3 slugi, 1 țigan,

1 lumânărar, 1 strein,

41 rămân birnici

Lista staroștilor și pârcălabilor de ținut

Crăciun pârcălab 1437

Stefan pârcălab 14 dec 1508

Toader Jora staroste 23 mar. 1529

Gâlțu staroste 18 apr.1578

Popescu staroste 19 feb. 1586

Cașin fost pârcălab 1590 sep.1 – 1591 aug.3

Predevici pârcălab 1591-1592

Ioan Vilolt staroste 20 mar. 1598

Jorja staroste 19 feb. 1600

Vante fost pârcălab 13 feb. 1600

Ioan Vitolt staroste 20 mar. 1603

Grigore staroste 1 mar. 1606

Huiup staroste 17 iul. 1607

Vidold Mărățeanul staroste 15 feb. 1608

Drăguț staroste 10 feb 1617

Crețu pârcălab 20 aug. 1617

Dănceu fost staroste 28 oct. 1660

Dumitrașca pârcălab 1 ian. 1620

Dumitrașcu fost pârcălab 1 ian. 1620

Pavăl fost pârcălab 5 apr. 1625

Tiron fost pârcălab 16 sep. 1628

Zamfir staroste 13 apr. 1629

staroste anonim 6 noe. 1633

Furdui fost pârcălab >7 oct. 1633

Dabija pârcălab mai 1634

Chicoș pârcălab 24 iunie 1646

Dabija pârcălab și Tapă pârcălab 18 mai 1650

Farcaș staroste 28 oct. 1660

Cociobea pârcălab 16 feb. 1668

Cociala pârcălab 1 iul. 1676

Dumitru Guțu pârcălab 20 dec. 1685

Mardare fost pârcălab 1 dec. 1687

Lefter pârcălab 28 aug. 1688

Raneti pârcălab 20 feb. 1691

Toader fost pârcălab 4 iul. 1692

pârcălab anonim 11 apr. 1694

Suțu fost pârcălab 3 aug 1694

Furdui fost pârcălab

Baji pârcălab

Străini de la târgul Tecuciului

Anume birnici:

1.Ion crâșmar 30.Frangule blănar gălățan

2.Constantin tăbăcar gălățan 31.Ion marchitan

3.Gheorghe rachier grec 32. Gheorghe sârbul socrul lui Ivan

4.Cozma rachier grec 33.Ichim crâșmar la Simion

5.Stănilă ciubotar armean

6.Anton blănar muntean 34.Neculai ciubotar

7.Gheorghi Hope blănar 35.Ghiorghi gălățan cârciumar

8.Constantin a Păunii văduvoi 36.Lupul Crucian

9.Constantin craiovan neguțător 38.Ion cârciumar

10.Sava blănar 39.Stavârache grec cârciumar

11.Dobre brașovan 40.Constantin grec vutcar

12.Ion crâșmar a dumisale 41.Manoli grec nepot lui

stolnicului Negre 42.Niță cârciumar la Hope

13.Neculai croitor ce s-au răspuns 43.Radu blănar

de la Puțeni 44.Dumitrașcu croitor

14.Lupul crâșmar la Crivăț 45.Mesăilă blănar

15.Stoian crâșmar la d-sale 46.Dumitru croitor din Focșani

paharnicul Costandache 47.Constantin cojocar din

16. Stanciul brăgariul Lozova

17. Grigori cârciumar la căpitanul 48.Gheorghi bărbier

Ion Stenghe 49.Gheorghi brașovean

18.Ianoli grec 50.Alexandru holtei calfă la

19.Radu ciubotar Dumitru din Movileni

20.Manoli grec 51.Constantin calfă lui

21.Neagu cârciumar d-sale Gheorghe blănar

banului Bogdan 52.Zamfir blănar

22.Vasâle ce au fost lumânărar 53.Iordache

isprăvnicesc 54.Gheorghiță calfă Badiului

23.Ion crâșmar lui Cărășăl 55.Ifteni Sabin

24.Toderașcu gălățan 56.Ioniță brăilean holtei

25.Panaiti blănar 57.Ioniță calfă lui Alexandru

26.Stan băcal holtei cu mamă 58.Constantin Corpan blănar

27.Mihai Stirbul croitor 59.Constantin blănar

28.Grigoraș ce s-au răspunsu 60.Gavril Guzgă holtei

d-sale spătarului Conachi 61.Ion caracudă cârciumar

29.Toader vătaful lui Constantin

62.Dumitru șărbejiu 97.Dănilă Druță

63.Manoli condurajiu 98.Toader grec

64.Vasâli sârgăjiu 99.Toma Micul

65.Ioniță bărbier de la Bucuraști 100.Toma Liță

66.Petre fiul lui Mitrea 101.Ioniță cârciumarul movilei

67.Andrei bărbier 102.Neculai

68.Ivan Prostu 103.Vasâle ciubotar

69.Ivan din Focșani 104.Lupul focșănean

70.Sava plăcintar 105.Ioniță condurajiu

71.Costea holtei 106.Năstase sârbul

72.Neculai brăilean 107.Toader cârciumar

73.Neculai gălățan 108.Gheorghi fiul lui Nedelcu

74.Toader Liciu cârciumar la 109.Necula gălățan

Tănasă arnăut 110.Hristea dulgher

75.Costandin mătăsar din 111.Vasâli Radu

București 112.Neacșu

76.Grigore holtei cu mamă 113.Dumitrașcu

77.Stan cârciumar lui Ghelțu 114.Neagu holtei

78.Ursu holtei 115.Stan Trifănoaiei

79.Grigori holtei din Prival 116.Sava dulgher

80.Ion fiul lui Mogoș cârciumar 117.Emi ciubotar

d-lui stolnicului Negre 118.Dima curelar

81.Mareș cârciumar 119.Dumitrașcu cârciumar a

82.Andoni cizmar d-sale banului Bogdan

83.Necula grec 120.Ion Blănar

84.Hâncu dulgher 121.Vlad casapu

85.Vasâli din Fundeni 122.Ion Făinară

86.Costea 123.Costandin văduv

87.Radu cârciumar al vătavului 124.Irimia bejenar

Grigoraș 125.Toader holtei

88.Tănasă arnăut 126.Mitre gălățan

89.Dan cârciumar a vătavului 127.Stancul om străin

Costandin 128.Petrea pitar

90.Drăghici cârciumar 129.Dumitrașcu Gorovei

91.Barbul sârbul 130.Ioniță Vraghi

92.Matei fiul lui Belegoiu 131.Matei caoa

93.Negoiță Scoarță cârciumar 132.Manoli grec cumnat lui

94.Stefan croitor holtei Matei

95.Apostol fiul lui Ion holtei, 133.Hristea plăcintar

cârciumar 134.Ioniță Gâtlan

96.Radu gălățan 135.Anghel mătăsar

136.Ion Bejenar Străinii

137.Oprea Rufeturile

138.Petru Ciubotar 1.Ivan armean

139.Costandin cârciumar 2.Vârtan armean

140.Stefan 3.Haji Agop armean

141.Mihăilă holtei cu mamă 4.Grigoraș Vârtan armean

142.Manta dulgher 5.Stefan Vârtan armean

143.Vasâle Răzacu 6.Neculai Budan armean

144.Dragomir holtei cu mamă 7.Simion Grigori armean

145.Niță 8.Simion Lazăr armean

146.Radu bejenar 9.Gheorghe fiul lui Ivan armean

147.Mihalache croitor 10.Budicar armean cu șederea

148.Anghel grec la Iași

149.Toma ciubotar 11.Haji Iliaș armean

150.Uncheș Ionașcu ce a fost 12.Petrea holteiu armean

călăraș căpitănesc 13.Bogdan Zaharia armean

151.Necula cămilean 14.Gheorghi armean

152.Toma 15.Ilie Buzdugan călăraș

153.Stan Meșină căpitănesc

154.Sava 16.Gheorghe Buzdugan nevolnic

155.Ion a lui Dumitrașcu 17.Popa Apostol

Gorovei 18.Popa Radu

156.Stan nepot vornicului 19.Popa Neculai

Mihalcea 20.Diaconu Grigore

157.Postolache 21.Popa Grigore

158.Ioniță Mitrioaie 22.Tudor Tiganul

159.Ioniță corăbier 23.Maria Pazapghe-diniță

160.Toma nepot Sandului văduva

161.Stanu 24.Dumitra văduva

162.Stefan 25.Gheorghi țigan spoitor

163.Gherghiță 26.Stancul țigan fierar

164.Isac 27.Necula Ciolac nevolnic

165.Lupul 28.Constantin țigan fierar

166.Avram Leibu 29.Constantin lumânărar

167.Iancul fiul lui Isac isprăvnicesc

168.Drăghici 30.Stan cârciumar lumânărar

169.Lazăr 31.Toader țigan

170.Ion cârciumar lui Costandin 32.Lupă văduva

Stefan 33.Gafița femeia lui Constantin

171.Stefan hurtier volintir văduva

34.Vasâle lumânărar isprăvnicesc

35.Gheorghe mătăsar nevolnic 43.Iftimie nevolnic

36.Stanciul țigan fierar 44.Vasâli podor nevolnic

37.Ioniță țigan 45.Stănislav nevolnic

38.Vișan cobzar țigan 46.Mihai bejenar nevolnic

39.Gheorghi Țârul țigan 47.Baba Nastasia văduva

40.Gheorghi Pleșcan slugă 48.Andrei nevolnic

d-sale postelnicul Dia 49.Nedelcu băcal nevolnic

41.Ion vizitiu a d-sale ceaușului 50.Manole Prutean nevolnic

Costache 51.Andrei nevolnic

42.Toader bărbierul slugă 52.Manole Prutean nevolnic

spătarul Gheorghi Costandache

Sate atestate în documente din secolul XVII-lea pe care nu le-am putut localiza pe hartă

1.Sate pe Siret: Bilăești, Răflești, Siminoace (pe Sirețel);

2.Sate pe Berheci: Chilie, funuleni, Itovoești, Lehăceni, Mălăești, Ruptura, Sclipotești;

3.Sate pe Zeletin: Bolești, Cucoara, Țărincuțe;

4.Sate pe Bârlad: Crângeni, Gârlești, Răcești, Spinești, Ziscani;

5.Sate pe Pericicău: Costești;

6.Sate pe Suholui: Deochiați;

7.Sate pe Geru: Gerești, Negrești, Neguri;

8.Sate atestate fără un reper geografic: Davidești, Dobrotești, Gănești, Goideșești, Lazorești, Mândrești, Pecișeni, Plăcinteni, Prăjești, Scutași, Sparta, Sărbăcani, Tăoști. CONSTANTIN, MIRON, OPERE

lista abrevierilor

A.I.I.A.I = Analele Institutului de Istorie și Arheologie din Iași

AFD = Analele Facultății de Drept, București

AGA = Anuarul de Geografie și Antropogeografie, București

A.ș.u.i. = Analele Stiințifice ale Universității "Al.I.Cuza", Iași

c.l. = Convorbiri Literare, Iași

d.i.r. = Documente privind Istoria României: Seriile A. Moldova, B. Țara Românească, C. Transilvania, București

d.r.h. = Documenta Romaniae Historica: Seriile A.Moldova, B. Țara Românească, C. Transilvania, București

m.i. = Magazin Istoric, București

s = Studii, Revista de Istorie, București

s.c.ș.i. = Studii și cercetări științifice, Istorie

bibliografie

I. Izvoare și instrumente de lucru

***, Album geografic, la B.A.R., 125 pl.

***, Atlasul climatologic, Institutul meteorologic central, București, 1949, 18 f pl.

Bălan Teodor, Documente bucovinene, vol. I, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1933, 298 p. text + erată + ilustr.

***, Catalogul Documentelor Moldovenești, din Arhiva Istorică Centrală a Statului, vol.IV, București, 1970, 680 p. text.

***Călători străini despre țările române, Editura Stiințifică, București, vol III (întocmit de Maria Holban, M.M.Alexandrescu cu Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu), 1971, 769 p. text + ilustr; vol IV, 1972, 634 p. text cu ilustr.; vol VI, 1976, 307 p. text.

Costăchescu Mihai, Documente moldovenești înainte de Ștefan cel Mare, vol II, Editura Viața Românească, Iași, 1932, 956 p. text.

Idem, Documente moldovenești de la Bogdan voievod, Fundația Regelui Carol I, București, 1940, 560 p. text.

Costin Miron, Opere, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, 536 p. text + erată + 16 pl cu reprod.

D.I.R., seria A Moldova, redactor responsabil Mihail Roller, București, Editura Academiei: veac XIV-XV, vol I, 1954; veac XV, vol I, 1954; veac XVI, vol I, 1953; vol II, 1951, vol III, 1951; vol V, 1952; veac XVII, vol I, 1952; vol II, 1953; vol III, 1954; vol IV, 1956; vol V, 1957;

D.R.H., seria A Moldova, Editura Academiei, București; vol I (1384-1448) întocmit de C.Cihodariu, I.Caprosu, L.Simanschi, 1971; vol II (1449-1486), 1976; vol XIX (1626-1628) întocmit de H.Chircă, 1969; vol XXI (1632-1633), întocmit de C.Cihodariu, I.Caprosu, L.Simanschi, 1971.

Ghibănescu Gheorghe, Zapise și Ispisoace, vol II/2, Iași, 1910, 260 p. text.

Idem, Surete și Izvoade, vol XXI, Editura Viața Românească, Iași, 1929, 284 p. text.

Eudoxium Hurmuzaki; Iorga, Nicolae, Documente, privind istoria romanilor XV/2, Editura Academiei, București, 1974, 259 p. text.

Iorga Nicolae, Studii și documente cu privire la istoria românilor, Editura Ministerului de Instrucție, București, 1901-1914; vol I, 509 p. text, vol II, 536 p. text, vol VI, XI + 661 p. text.

*** Marele Dicționar Geografic al României, vol V, Editura Socic, București, 1902, 809 p. text cu ilustr.

Solomon Constantin, Stoide C.A, Documente Tecucene, vol I, Tipografia Lupașcu S-sori, Bârlad, 1938, 128 p.text.

Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, ediția a II-a, îngrijită de P.P.Panaitescu, Editura Minerva, București, 1958, 244 p. text cu ilustr.

Urechia V.A, Codex Bandinus, Tipografia Carol Gőbl, București, 1895, CLXXIII + 161 p. text + 2 f facs.

II. Lucrări generale

Cucu Vasile, Orașele României, Editura Stiințifică, București, 1970, 412 p. text + 1 h color + 20 f cdor.

Giurescu Constantin C., Istoria pescuitului și a pisciculturii în România, I, (Din cele mai vechi timpuri până la instituirea legii pescuitului 1896), Editura Academiei București, 1964, 391 p. text cu ilustr. + 1 f h.

Idem, Istoria Românilor, Ediție de D.C.Giurescu, Editura All Educational, București, 2000, 528 p. text cu ilustr. + 4 f h.

Giurescu Constantin C., Giurescu Dinu C., Istoria Românilor, vol I, Editura Stiințifică, București, 1974, 340 p. text + 2 f. h.

Iordan Iorgu, Toponimia românească, vol I, Editura Academiei, București, 1963, XXV + 582 p. text + 1 f. h.

Iorga Nicolae, Istoria poporului românesc, traducere din limba germană de Otilia Teodoru-Ionescu, vol I, Tipografia Cultura "Neamului Românesc", București, 1922, 323 p text + 2 f.

Idem, România cum era până la 1918. II. Moldova și Dobrogea, Așezământul tipografic "Datina Românească", Vălenii de Munte, 1940, 408 p text.

Idem, Locul românilor în istoria universală, ediție de Radu Constantinescu, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1985, 511 p text.

***Istoria românilor (tratat), vol IV, coordonat de Camil Muresan; Stefan Stefănescu, Editura Enciclopedică, București, 2001, 878 p text +79 planse +6 tabele genealogice.

***Monografia geografică a României, coordonator P.Bănărescu, vol I, Editura Academiei, București 1960, 742 p text cu 326 fig + 3 pl + erată + 28 h.

Olteanu Stefan, Serban Constantin, Meșteșugurile din Țara Românească și Moldova în Evul Mediu, Editura Academiei, București, 1969, 460 p text + 2f. h.

Panaitescu Petre P., Comunele medievale în Principatele Române, în

"Interpretări românești", București, 1947, 257 p text.

Phillippide Alexandru, Originea românilor, vol II, Editura Viața Românească, Iași, 1927, 829 p text.

Rosetti Alexandru, Istoria limbii române de la origini până la începutul secolului al XVII-lea, vol I, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1986, 935 p text.

Stefănescu Stefan, Istoria Românilor de la Mihai Viteazu la Constantin Brâncoveanu (curs universitar), Editura Universității, București, 1996, 184 p text.

Ujvari I. Geografia apelor României, Editura Stiințifică București, 1972, 592 p text: tab, fig, h.

Xenopol D.A, Istoria românilor, Din Dacia Traiană, ediția a IV-a, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1985, 519 p text.

III. Lucrări speciale

Bogdan Ioan, Diploma bârlădeană din 1134 și principatul Bârladului. O încercare de critică diplomatică slavo-română, Tipografia Academiei Române, București, 1889, 125-236 p text.

Cazacu, Aurel ; Panaitescu Petre p., Costăchel Valeria, Viața feudală în Țara Românească și Moldova (sec XIV- XVII), Editura Stiințifică, București, 1957, 560 p text.

David Gheorghe, Petru Schiopul: 1574-1577, 1578-1579, 1582-1591 Editura Militară, București, 1984, 256 p text.

Gane, C, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol I, Editura Universul, București, 1943, 439 p text cu ilustr. + 11 f.

Georgescu, V.Al, Preemțiunea în istoria dreptului românesc, Editura Academiei, București, 1965, 419 p text.

Giurescu Constantin C., Din trecutul județului Putna, Focșani, 1937,
26 p text,

Idem, Târguri și orașe și cetăți moldovene. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Editura Academiei București, 1967, 379 p text cu ilustr. și h + 5 f.

Giurescu Dinu C., Pănoiu Andrei, Feronerie veche românească, Editura Meridiane, București, 1967, 107 p. text cu ilustr. + 46 f. pl.

Gonța Alexandru I., Unele aspecte ale politicii interne a lui Ștefan cel Mare, în "S", an X (1957), 609 p text.

Idem, Legăturile economice dintre Moldova și Transilvania în secolele XIII-XVII, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1989, 252 p. text.

Grigoraș, Nicolae, Dregătorii târgurilor moldovenești și atribuțiile lor până la Regulamentul Organic, Editura Avântul, Iași, 1942, 119 p. text.

Idem, Instituțiile feudale din Moldova. Organizarea de Stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Editura Academiei, București, 1971, 476 p. text + erată.

Macarovici, Nicolae, Geologia cuaternarului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968, 236 p text + fig. h.

Mircea D.Matei, Studii de istorie orășenească medievală (Moldova sec XIV-XVI), Suceava, 1970, 203 p text.

***Monografia orașului Tecuci, coordonator Lazăr Gheorghe, Editura pentru Literatură și Artă "Geneze", Galați, 1999, 445 p text + ilustr.

Neamțu Vasile, Istoria orașului medieval Baia, Editura Universității Al.I.Cuza, Iași, 1997, 218 p. text + 32 f. h, ilustr.

Nistor I, Handel und Wandel in der Moldau bis zum Ende des 16, Jahrhundert, Czernowitz, 1912, XIII + 200 p. text.

Obreja Alexandru, Câmpia Tecuciului, Studiu fizico-geografic, Iași, (Teză de doctorat), manuscris, Facultatea de Geografie, București, 15 p. text + 1h.

Panaitescu Petre P., Interpretări românești, Editura Enciclopedică, București, 1994, 264 p text.

Pungă Gheorghe, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu, Editura Universității Al.I.Cuza, Iași, 1994, 336 p text.

Rosetti Radu, Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova, Tom I. De la origini până la 1834, Editura Socic, București, 1907, 555 p. text.

Spinei Victor, Moldova în secolele XI-XIV, Editura "Universitas", Chișinău, 1994, 496 p text: fig, h.

Stoicescu Nicolae, Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova (sec XIV-XVII), Editura Academiei, București, 1968, 316 p text.

IV. Studii și articole

Arion C.Dinu, Ce înțeles au avut actele de donațiuni domnești de pământ la începuturile voievodatelor, în A.F., 1, București, 1942, 127-175 p. text.

Cihodariu Constantin, Refacerea ocoalelor, cetăților și curților domnești în a doua jumătate a secolului XV, în Omagiu lui P.Constantinescu – Iași, Editura Academiei, București, 1965, 286-345 p text.

Ciurea Dumitru, Sigiliile medievale ale orașelor din Moldova, în S.C.S.I., fasc 2, an VII (1956), 115-179 p text.

Idem, Noi contribuții privind orașele și târgurile din Moldova în secolele XIV-XIX, în A.I.I.A.I., an VII (1970), 190 p text.

Gavrilescu Gheorghe, Convorbiri literare, (1881-1882), Tipografia Națională, Iași, 1882, 256 p text.

Gavrilescu Gheorghe, Contribuții la studiul florei ornamentale a orașului Tecuci, în L.S., Galați, 1971 ; 125-145 p text.

Giurescu Constantin C., Le voyage de Niccolo Barsi en Moldavie, en Melanges de l’ecole roumaine en France, partea I, Paris-Bucarest, 1925, Editura "Datina românească", Vălenii de Munte, 27-56 p text.

Grigoraș Nicolae, Despre răscoalele țăranilor moldoveni în vremea domniilor lui Petru Schiopul, (1574-1579 și 1582-1591), în S.C.S.I., an XI (1960), 137-175 p text.

Idem, Contribuții la cunoașterea politicii domniei în Moldova, față de proprietatea funciară condiționată (sec XIV-XVII), în S.C.S.I., an XIII (1962), 145-235 p text + erată.

Iorga Nicolae, Drumuri vechi, conferință ținută la Scoala de Poduri și Sosele, București, 1920, 25-35 p text.

Olteanu Stefan, Comerțul pe teritoriul Moldovei și Țării Românești între secolele X-XIV, în "S", București, 1969, 810-1255 p text.

Panaitescu Petre P., Orașe din Moldova, în "M.I.", nr.9, septembrie, 1969, 35-78 p text cu ilustr.

Papadopol-Calimah Alexandru, Scrisoare despre Tecuci, în "C.L.", 1 august 1885, an XIX, București, 735-927 p text.

Toderașcu Ion, Unele precizări în legătură cu hotarul și vatra târgurilor din Moldova (secolele XV-XVIII), în A.S.U.I., an XII (1966), 97-150 p text.