Potentialul Turistic al Sistemului Teritorial Horezu

INTRODUCERE

Lucrarea de față este o încercare de caracterizare a zonei turistice Horezu și regiunile învecinate acesteia.

Am dorit să punem în valoare numeroasele obiective turistice naturale și antropice, care au condus la valorificarea tradiției turistice locale. În acest sens, lucrarea iși propune să ofere o imagine integrală asupra resurselor turistice alei zonei, prin descrierea detaliată a tuturor obiectivelor turistice de larg interes și prin caracterizarea evoluției fenomenului turistic în toată amplitudinea și diversitatea sa.

Tema aleasă, având în fața realitatea concretă și datele pe care acesta le poate oferi, dorește ca prin studiul de față să aducă o contribuție la cunoașterea și implicit, la dezvoltarea zonei turistice Horezu și regiunilor învecinate acesteia, posesoare ale unui patrimoniu turistic exceptional și ale unei poziții geografice privilegiate în cadrul țării, datorită căilor de acces dinspre Valea Oltului. Această regiune geografică se constituie într-un areal turistic de maximă atracție pentru vizitatorii din țară și din străinătate.

Având în vedere că scopul lucrării constă în încercarea de evaluare și valorificare optimă a disponibilităților specifice din zonă se dorește și axarea pe prezentarea și analizarea atracțiilor turistice, pe studierea posibilităților de transformare a obiectivelor turistice potențiale în oferta turistică valoroasă. Se mai pune accent și pe caracterizarea evoluției actuale a fluxului turistic și a conjucturii turistice, precum și pe o serie de date referitoare la eficiența bazei de cazare, de agrement și turism, precum și a infrastructurii din zonă.

Lucrarea dorește să pună la îndemâna iubitorilor de natură, istorie, artă și frumos o călăuză, un ghid de însușire a cunoștințelor și de punere în valoare a potențialului turistic. Iar celor ce încă nu au vizitat zona și nu cunosc frumusețea bogățiilor și diversitatea potențialului turistic o deschidere spre cunoaștere.

Pentru realizarea acestei lucrări am efectuat studii de teren în zonă, am consultat literatura de specialitate existentă. În cadrul activității desfășurate în teren am strâns date de la instituții și specialiști în domeniul cultural-artistic care activează în zonă.

Fără a avea pretenția de a fi epuizat toate aspectele cu privire la potențialul turistic în zona studiată, prin această lucrare doresc să aduc un aport în cunoașterea eficientă a diverselor obiective și elemente turistice cu valoare geografică, istorică, de cultură și artă.

Prin această cale adresez mulțumiri domnului profesor dr. Mac I. îndrumătorul științific a lucrării prezente, doamnei asistente Kelp Loredana și celorlalte cadre didactice, primăriei Horezu, care prin competența profesională m-au ajutat la elaborarea acestei lucrări.

CAP.1 POZIȚIA FIZICO-GEOGRAFICĂ ÎN SISTEMUL TERITORIAL HOREZU

1.1. POZIȚIA FIZICO-GEOGRAFICĂ ȘI LIMITELE

Foto 1. Vedere asupra comunei Polovragi și asupra unităților de relief limitrofe.

Caracteristicile naturale ale unui spațiu geografic sunt determinate întotdeauna de poziția geografică. Stabilirea poziției geografice și a limitelor pentru analiza geografică este considerată element de referință. Astfel, se vor lua în considerare fiecare element care poate contribui la definirea poziției geografice și a raporturilor cu unitățile limitrofe.

Zona turistică Horezu cu regiunile înconjuratoare ale acesteia, este situată în partea de sud-vest a tării și se încadrează din punct de vedere administrativ în două județe: în nord-vestul județului Vâlcea și în nord-estul județului Gorj. Unitățile geografice din care fac parte parțial sunt Subcarpații Vâlcii și nord-estul Subcarpaților Gorjului.

Poziționarea geografică a sistemului teritorial Horezu încadrată în Depresiunea Horezu-Polovragi este strict legată de unitățile morfologice bine definite ce o înconjoară: Munții Parâng și Munții Căpățânii în nord (din grupa Parâng a Carpaților Meridionali) și măgurile aferente Subcarpatilor Getici la sud.

Altitudinile medii de la nord la sud, dinspre Munții Parâng și Căpățânii spre Podișul Getic, altitudinile variază cu aproximativ 200m (aproximativ 800 m în partea nordică pâna la circa 600 m în partea sudică).

Condițiile fizico-geografice specifice au determinat apariția unor depresiuni sau a unor bazinete de erozine. În aceste zone de lărgire a numeroaselor văi (ex: Costești, Bistrița, Luncavăț, Marița, Cerna, Taraia, Olteț, Galbenu, etc.) ce coboară din Carpați s-au constituit asezări umane: Costești, Bistrița, Măldăresti, Horezu, Vaideeni, Marița, Rugetu, Polovragi, Baia de Fier, Poienari, etc.

Numeroasele artere hidrolografice împreună cu afluenții lor duc la crearea unor condiții favorabile de dezvoltare umană, asigurând necesarul de apă. Aceste rețele hidrografice au o scurgere permanentă determinată de existența unor numeroase ape subterane, izvoare și datorită unui regim pluviometric echilibrat.

Influențele climatice sunt diferite, în funcție de localizare, de la nord la sud. În partea nordică apare un climat mai rece influențat de regiunea înaltă a Munților Căpățânii și Parâng, iar în sud climatul e influiențat de pătrunderea maselor de aer submediteraneaene. Regimul climatic al depresiunilor este unul de adăpost, înregistrăndu-se și inversiuni termice.

Caracteristicile fizico-geografice ale zonei studiate, condiționate de asezarea sa, au determinat încă din cele mai vechi timpuri o circulație intensă, o rețea densă de drumuri, devenind cu timpul o importantă zonă turistică.

Limitele acestei zone au un caracter neuniform și sunt stabilite convențional. În nord limita este dată de curba hipsometrică de 800 m altitudine, în sudul Munților Parâng și Căpățânii. De la vest la est limita este trasată între pârâul Galbenu și pârâul Costești iar limita sudică a zonei este dată de magurile subcarpatice Getice.

Limita nordică corespunde astfel dealurilor și înălțimilor care au altitudine de aproximativ 800 m. Astfel, de la vest spre est întâlnim Dealul Sohodol (955m) la nord de Baia de Fier între Galbenu și Olteț; spre est limita urmărește Dealul Cioaca Padeșului (870 m) care se întinde între Olteț și Târâia; în continuare limita urmărește Poienile Plaiului extinse între Cerna și Marița ajungând în Muntele Capela (816m) între văile râurilor Plopilor și Luncavăț. Urmează la nord de localitatea Vaideeni între pâraiele Luncavat și Urșani la altitudinea de 830 m, Dealul Mare.

În continuare limita trece la nord de Romanii de Sus prin Capul Piscului (845 m) între văile Râmești și Lunga, trece la nord-vest de localitatea Bistrița prin punctul numit La Arie (835 m), de aici trece pe la nord de Pietreni până la pârâul Costeaști.

Limita estică, de la nord la sud urmează o serie de înălțimi care descresc progresiv. Astfel, la vest de Pietreni, limita trece prin Vârful Măgurii (807 m), trece la nord-vest de Costești prin Coasta Rea (628 m) și Măgura (611 m).

Limita sudica, de la est spre vest corespunde înălțimi de aproximativ 600 m. Astfel, la sud de Tomșani limita trece prin punctul cu înălțimea de 568 m traversează pârâul Romanilor se continuă la sud de Măldărești trecând Măgura Slătioarei (768 m) între Luncavăț și Cerna, la sud de localitatea Slătioara. De aici, limita continuă spre vest pe la sud de Mogești prin Dealul Greci (594 m) urmat de Coasta Mare (546 m) la sud-vest de localitatea Milostea. Situându-se permanent cam la aceeași altitudine, limita urmărește Dealul Muierii (560 m) situat la vest de Valea Oltețului și Râpa Gerghinii (560 m) la sud de localitatea Poienari.

Limita vestică este dată de Valea Galbenului însoțită de la nord la sud de versanții Plaiului Lung (551 m) și ai înălțimilor Cernădiei (702 m) la vest de Baia de Fier.

1.2. UNITĂȚILE ADMINISTRATIV TERITORIALE

Din punct de vedere administrativ sistemul teritorial Horezu se încadrează în județul Vâlcea până la pârâul Costești (în est) și județul Gorj până la pârâul Galbenu (în vest). Singura localitate urbană este Horezu.

Ca unitate administrativă, Horezu (7476 locuitori) este alcatuită din orașul Horezu (4523 locuitori) și satele: Urșani (486 locuitori), Tănăsești (218 locuitori), Ifrimești (221 locuitori), Romanii de Jos (772 locuitori), Romanii de Sus (959 locuitori) și Râmești (297 locuitori).

Din punct de vedere al coordonatelor geografice orașul Horezu se află situat la intersecția paralelei de 45°59|00|| latitudine nordică cu meridianul 23°59|39|| longitudine estică, la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord (după Tamaș C. ,1995)

Horezu este un centru coordonator al sistemului teritorial menționat. Fiind așezat în partea vestică a judetului Vâlcea, orașul se găsește la 45km de reședința județului, municipiul Râmnicu Vâlcea.

În aceasta zonă sunt incluse opt comune și un numar de 28 sate dintre care două comune (Polovragi și Baia de Fier) sunt înglobate județului Gorj iar celelalte șase comune aparțin județului Vâlcea. Fiecare dintre ele are în componența ei unul sau mai multe sate. Astfel, în județul Vâlcea: comuna Costești are în componența sa satele Costești, Vâraticii, Bistrița și Pietreni; comuna Tomșani doar satele Tomșani și Bogdănești, celelalte sate nefiind încadrate la zona studiată; comuna Măldărești având situat în zonă doar satul Măldărești (circa 1500 locuitori); comuna Slâtioara are amplasate în teritoriul studiat doar satele Slâtioara, Milostea, Rugetu și Marița; Comuna Vaideeni (circa 5100 locuitori) înglobează satele Vaideeni, Recea (Izvorul Rece) și Cornet; comuna Racovița cu Racovița și Cerna; iar în județul Gorj, comuna Polovragi cu Polovragi; satele Ciupercenii de Olteț și Sârbești aparțin comunei Alimpești (care nu face parte din zona studiată); satul Pietreni face parte din comuna Bumbești-Pitic și comuna Baia de Fier cu satele Baia, Sohodol, Negreni, Satul Nou, Cernadia și Rățăi.

Principalele localitati rurale sunt traversate de drumul național DN67 ți de drumul modernizat 665. Acesta din urmă se desprinde din DN67, din dreptul localității Horezu.

Distanța dintre localitățile cu potențial turistic ale zonei studiate față de centrul polarizator Horezu este prezentată în tabelul nr.1.

Tabelul nr.1

CAP.2 POTENȚIALUL TURISTIC AL SISTEMULUI TERITORIAL HOREZU

2.1 POTENȚIALUL TURISTIC NATURAL

Natura în cadrul sistemului teritorial Horezu, ca de altfel în toată țara, oferă atât peisaje mirifice cuprinse între povârnișurile munților Parâng și Capatinii și treapta domoală a dealurilor subcarpatice, cât și monumente unicat ale naturii (chei, peșteri). Toate elementele cadrului natural (structura geologică, relief, hidrografie, clima, vegetație și fauna) într-o pondere mai mare sau mai mică își aduc aportul la constituirea unei zone turistice de o mare atractivitate.

Perimetrul studiat face parte dintr-o întinsă zonă cu un autentic tezaur de atracții turistice numită „Oltenia de sub munte“ sau „Oltenia de nord“ (după Ielenicz M., 1996).

Potențialul turistic al reliefului

Subcarpații dintre văile Costești și Galbenu sunt constituiți din depozite neogene, din care se ridică axial, în dealurile cele mai înalte (ex. Magura Slatioarei), depozite acvitaniene, burdigaliene și helvetiene, mărginite de formațiuni noi, aceasta fiind o regiune tipic subcarpatică de anticlinale și sinclinale concordante cu relieful major (după Tufescu V., 1966).

Între râurile Costești și Galbenu, la poalele munților Parâng și Căpățanii, se desfășoară depresiunile înalte subcarpatice: Costești, Horezu, Polovragi, Baia de Fier, care nu reprezintă altceva decât extremitatea estică a marii depresiuni subcarpatice tectonice a Olteniei.

Legătura dintre aceste depresiuni de origine tectono-erozivă se face printr-o serie de inșeuări, care reprezintă spinări ale unor dealuri prelungite, dinspre munte către sud și care, fiind constituite din depozite pliocene, friabile, au putut fi ușor erodate, dându-le forme domoale.

Aceste depresiuni prezintă în general un fund înalt (circa 400-450nizat 665. Acesta din urmă se desprinde din DN67, din dreptul localității Horezu.

Distanța dintre localitățile cu potențial turistic ale zonei studiate față de centrul polarizator Horezu este prezentată în tabelul nr.1.

Tabelul nr.1

CAP.2 POTENȚIALUL TURISTIC AL SISTEMULUI TERITORIAL HOREZU

2.1 POTENȚIALUL TURISTIC NATURAL

Natura în cadrul sistemului teritorial Horezu, ca de altfel în toată țara, oferă atât peisaje mirifice cuprinse între povârnișurile munților Parâng și Capatinii și treapta domoală a dealurilor subcarpatice, cât și monumente unicat ale naturii (chei, peșteri). Toate elementele cadrului natural (structura geologică, relief, hidrografie, clima, vegetație și fauna) într-o pondere mai mare sau mai mică își aduc aportul la constituirea unei zone turistice de o mare atractivitate.

Perimetrul studiat face parte dintr-o întinsă zonă cu un autentic tezaur de atracții turistice numită „Oltenia de sub munte“ sau „Oltenia de nord“ (după Ielenicz M., 1996).

Potențialul turistic al reliefului

Subcarpații dintre văile Costești și Galbenu sunt constituiți din depozite neogene, din care se ridică axial, în dealurile cele mai înalte (ex. Magura Slatioarei), depozite acvitaniene, burdigaliene și helvetiene, mărginite de formațiuni noi, aceasta fiind o regiune tipic subcarpatică de anticlinale și sinclinale concordante cu relieful major (după Tufescu V., 1966).

Între râurile Costești și Galbenu, la poalele munților Parâng și Căpățanii, se desfășoară depresiunile înalte subcarpatice: Costești, Horezu, Polovragi, Baia de Fier, care nu reprezintă altceva decât extremitatea estică a marii depresiuni subcarpatice tectonice a Olteniei.

Legătura dintre aceste depresiuni de origine tectono-erozivă se face printr-o serie de inșeuări, care reprezintă spinări ale unor dealuri prelungite, dinspre munte către sud și care, fiind constituite din depozite pliocene, friabile, au putut fi ușor erodate, dându-le forme domoale.

Aceste depresiuni prezintă în general un fund înalt (circa 400-450 m) și sunt căptușite cu materiale aluvionare de vârstă terțiară (după Velcea I., 1957).

Inteaga zonă depresionară este secționată pe direcția nord-sud de o rețea densă de ape, afluente ale Jiului (Galbenu) sau ale Oltului (Costești, Bistrița, Luncavăț, Cerna, Olteț). Văile acestor râuri sunt largi și prezintă în lungul lor terase tăiate în rocă, cum aste cazul Oltețului la ieșirea lui din defileu, sau terase tipice (în bazinetele de eroziune).

Șirul depresiunilor de sub munte s-a individualizat prin eroziune diferențială într-o arie sinclinală puternic fracturată ca un mic graben, în care predomină marnoargilele meotiene, ușor cutate și străbătute de o serie de falii secundare și transversale. Râurile cu direcție de scurgere transversală și-au creat văi largi și terase puțin înalte. Pe alocuri se individualizează în cuprinsul lor mici arii de confluență și, după unele caracteristici locale, chiar arii de lăsare subsidentă. În cadrul acestui șir de depresiuni, legate unele de altele de înșeuări ușor de trecut (folosite din timpuri străvechi de un drum longitudinal aproape neântrerupt de la un capăt la altul), cea mai bine individualizată și mai largă este Depresiunea Horezu. Adăpostită la nord de vârfurile Gurguiata, Frăsinetu și Arnota, de peste 1000 m altitudine, ultimile ramificații ale Căpățânii, iar la sud Măgura Slătioarei (767 m), depresiunea prezintă un relief strâns fragmentat de ape care se adună în mici arii de convergență (a Bistriței la Costești și a Luncavățului la Horezu). Despădurirea relativ veche ca și aglomerarea satelor din partea locului au determinat în formațiile argilo-marnoase procese de alunecare, iar în cele de pietrișuri-nisipuri eroziunea prin ravenație (după Tufescu V.,1966).

Salba depresiunilor de sub munte continuă cu cea de la Polovragi pe Olteț și Baia de Fier, mai restrânse ca întindere, dar reproducând în miniatură caracteristicile celei de la Horezu.

Din toate elementele peisagistice reliful este contribuția cea mai importantă în motivația atractivității turistice. Desfășurarea sudică a Munților Parâng și Căpățânii în zona studiată duce și la un flux mai mare de turiști. Acest fapt se datorează numeroaselor căi de acces spre semeția piscurilor montane.

Formele cele mai frecvente rezultate în urma unor procese și fenomene de modelare caracteristice acestei zone sunt peșterile și cheile. Peșterile au fost locuri de atracție pentru oameni din toate timpurile. În prezent, datorită amenajării acestora atractivitatea turistică a crescut. În sistemul teritorial Horezu se întâlnesc forme carstice cum sunt: Cheile Bistriței pe Valea Bistriței; Cheile Oltețului și Peștera Polovragi pe Valea Oltețului; Cheile Galbenului și Peștera Muierilor pe Valea Galbenu.

Cheile Bistriței sunt sculptate de râul cu același nume în Masivul

Buila-Vânturația. Sunt cele mai înguste din țara noastră, au 8-14 m lățime și peste 600m lungime, (după Arhimandritul Micle V., 1995) impresionând prin frumusețea stâncilor abrupte și pădurile seculare. Cheile sunt străbătute de un drum forestier care urcă până sub vârful Zmeuratul (din Munții Căpățânii).

La ieșirea din Chei, aproape de ruinele unui pod din vremea lui Bibescu Vodă, se observă două scene sculptate în stâncă, (foto 2 și foto 3). Prima, reprezintă o „Cruce monumentală“, bine proporționată, amplasată pe un soclu; inscripțiile sacre:IS, HS, NI, KA și numele sfinților evangheliști Matei, Luca, Marcu și Ioan sunt caligrafiate artistic. A doua, redă „Înalțarea Sfintei Cruci“ într-un tablou cu rame în profil . Acestea datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, (după Arhimandritul Micle V., 1995).

Foto 2. Ieșirea în sectorul de chei al Bistriței.

Foto 3. Detaliu din Cheile Bistriței, se remarcă podul și cela două cruci.

Foto 4. Detaliu în Cheile Bistriței.

Foto 5. Acumulare coluvio-deluvioală în Cheile Bistriței.

Cheile Bistriței reprezintă o deosebită importanță științifică. Aici vegetează în condiții bune: tisa (Taxus boccata) și floarea de colț (Leontopodium alpinum), specii ocrotite de lege, apoi brusturele negru (Symphytum cordatum)-element endemic al Carpaților-, garofițele de stânca (Dianthus superbus), mierea ursului (Pulmonaria rubra), mojdrenii (Fraxinus ornus), acestea fiind doar câteva din cele 450 de specii floristice existente în zonă. Și fauna este destul de interesantă. Se întâlnesc aici: fluturașul de stâncă (Tichodroma muraria), monument al naturii, șopârla de ziduri (Lacerta muralis) și multe alte specii montane, (după Bobârnac B., Popescu M., Cârțiu D., 1984).

Tot aici, în versantul drept al cheilor se afla Peștera Liliecilor.

Foto 6. Intrarea din Cheile Bistriței.

Peștera Liliecilor

Localizare și cale de acces. Peștera se află în versantul drept al Cheilor Bistriței, la 850 m altitudine și la 60 m deasupra pârâului, (după Orghidan T., Negrea Șt., Racoviță Gh., Lascu C., 1984). Este amplasată în raza satului Bistrița (comuna Costești, județul Vâlcea). Comuna Costești se află pe șoseaua Râmnicu Vâlcea-Tg. Jiu, iar de la aceasta și până la Mânăstirea Bistrița sunt 7 km. Din spatele mânăstirii se urcă înspre nord pe o potecă aproximativ 15 minute până la peșteră. Azi, urcarea spre peștera este ușoară și plăcută, datorită și balustradelor cu care este prevăzută poteca, permițând vizitatorului să admire frumusețile naturii. După prima curbă se poate vedea întreg complexul mânăstiresc; se mai poate vedea pe versantul opus al cheilor, Schitul Păpușa.

Date istorice. Această peșteră este cunoscută în literatura de specialitate și sub numele de Peștera lui Sfântul Grigorie sau Peștera Grigorie Decapolitul.

Peștera aparține de Mânăstirea Bistrița care se află în partea stângă, înainte de ieșirea din cheile cu același nume.

De-a lungul timpului, încă din secolul al XIV-lea, peștera a fost folosită atât ca loc de adăpost și refugiu pentru călugării din acele locuri, cât și ca tainiță a tezaurului mânăstirii.

Documentar, peștera a fost menționată abia la începutul secolului al XVII-lea. De atunci și până astăzi, numeroși oameni de știință și cultură au făcut interesante comunicări despre acest spațiu subteran, bogat în evenimente istorice și trăiri spirituale, apartinând strămoșilor noștri.

Descriere. Peștera a fost săpată de apele unui râu subteran în calcarele jurasice ale Masivului Vânturația. Ea reprezintă trei deschideri (A, B, C), toate cu orientare estică, dar accesibilă este numai deschiderea sudică A, la care se ajunge pe poteca mentionată mai sus, potecă care, lângă deschidere, se termină cu câteva trepte și un parapet de fier.

Deschiderea (foto 8), relativ mică, dă acces într-un culoar la început îngust (50-70 cm), scund (circa 1 m) și bine ventilat de curenții de aer. După aproximativ 15 m culoarul se mai lărgește și se poate merge, fie înainte înspre scară, fie la dreapta (înspre nord), unde se poate trece cu destulă greutate, pe deasupra unui imens bloc rămas suspendat, în etajul superior al peșterii (c), format dintr-un culoar scurt, terminat cu o scăriță (vezi harta peșterii).

Continuând drumul spre scară, se ajunge în etajul inferior al peșterii (a), reprezentat printr-o galerie largă, care se continuă la dreapta și la stânga. Aceasta este Galeria principala a peșterii. Din ea se poate merge în etajul mijlociu (b), cu deschidere în dreptul scării și care la început este larg și înalt, apoi se strâmtează și se termină cu doua bazinașe de apă, punct denumit de localnici Izvorul.

Punctele de atracție ale Peșterii Sfântului Grigorie, în jurul cărora s-a desfașurat o vastă activitate culturală și spirituală cu rezonanțe istorice, sunt cele două bisericuțe. Din Galeria principală, o scară coboară spre est, către Deschizătura mare a Peșterii (C), unde este amplasată Bisericuța Sfinții Arhangheli, și tot din acest punct, Culoarul stâng (a) duce în direcția vestică, unde este situată Bisericuța Ovidenia.

Deschiderea numită „Fereastra Peșterii“, aflată la 30m deasupra albiei râului Bistrița, permite pătrunderea luminei zilei și chiar a razelor soarelui, care încălzesc și luminează o parte a spațiului (foto 9).

Foto 9. Valea Bistriței văzută din Fereastra Peșterii Liliecilor

De la Bisericuța Ovidenia, în continuare se ajunge la „Grota Liliecilor“. Aici, pe tavan se întâlnesc colonii de lilieci, iar pe jos pe podea se întâlnesc depozite de guano care ating un volum de aproximativ 10 vagoane și o adâncime maximă de 1,70 m, (după Bleahu M. și colaboratori, 1976).

Peșterea nu are speleoteme. Aici temperatura variază: în sala Liliecilor este de 16,50C (temperatura medie iarna este de 2,50C iar vara de 140C) iar în cele două culoare care alcătuiesc etajul mijlociu (b) și superior (c) este de 100-130C.

Dintre speciile de lilieci, una se găsește în permanență în peșteră: Miniopterus schreibersi; altele ca, Rhinolophus ferrum-equinum, Vespertilio pipistrellus (în crăpăturile pereților), Plecotus auritus și Barbastella barbastellus, apar aici numai în lunile de iarnă, iar Myotis myotis și M. oxygnathus sosesc în peșteră primăvara pentru reproducere și pleacă toamna. Mai importante însă sunt speciile troglobionte care populează această peșteră: Trachysphaera racovitzai, Nesticus hungaricus, N. simoni (probabil troglobiontă), Onychiurus closanicus și Sophrochaeta sp, (după Bleahu M. și

colaboratori, 1976). Datorită acestor specii trogobionte, în număr destul de mare, peștera are importanță biospeologică.

Peștera se încadrează într-un complex de obiective turistice importante, dintre care amintim: Mânăstirea Bistrița, Mânăstirea Arnota, Schitul Păpușa și Cheile Bistriței.

Condiții de vizitare. Peștera este ușor de parcurs și nu necesită un echipament special, ci numai mijloace de iluminare.

Cheile Oltețului

Foto 10. Cheile Oltețului.

În prezent, Oltețul, manifestă tendința de a căpta prin subteran pâraiele vecine, devenind astfel principalul colector al apelor care traversează fâșia de calcar. În perioada secetoasă a anului, întregul debit lichid este captat la intrarea Oltețului în chei. După aproape 1 km, câteva izvoare carstice refac circulația de suprafață, dar cu un debit de două-trei ori mai mare decât cel de la intrare. Surplusul de apă provine din Valea Galbenului și Cerna Oltețului, (P. Nita și Al. Bulgar, 1971). Traseul subteran al apelor care vin dinspre Cerna este accesibil în Peștera Polovragi și Peștera cu Apă din Cheile Oltețului.

Cheile Oltețului sunt localizate între 45°11| latitudine nordică și 23°47| longitudine estică 1), impresionante prin natura lor au un caracter deosebit de sălbatic, cu pereți abrupți de câteva sute de metri sculptați de apele Oltețului în calcarele jurasice ale Masivului Polovragi-Cernădia. Cursul râului se desfășoara în ansamblu pe direcția nord-sud, și deși nu au mai mult de 1,5km

1) Date preluate de la Direcția de Statistică a Județului Gorj

Foto 11.Detaliu din Cheile Oltețului

lungime, particularitățile morfologice le fac extrem de pitorești. Pereții paraleli,

distantați la 4,5 m în partea inferioară și 10-12 m în partea superioară, lasă să treacă doar o cantitate redusă de lumină. Pe acești pereți se pot urmării mai multe nivele de eroziune, cele de 25 m și respectiv 60 m fiind mai importante, în lungul lor putând fi observate numeroase guri de peșteră, în cea mai mare parte inaccesibile. Cea mai importantă este Peștera Polovragi care se întinde pe 9171m, un vechi meandru subteran al Oltețului, singenetic cu nivelul 25m. Sub acest nivel, adâncimea rapidă a Oltețului a dus la formarea unui adevărat canion, (foto 12 și foto 13), (după Bleahu M. și colaboratori, 1976).

În cuprinsul cheilor, aproximativ în dreptul peșterii Polovragi, semnalăm prezența unui izbuc (izvor vauclazian) situat chiar la intrarea în chei (izvorul La Albina), precum și a altuia, cu un debit deosebit de mare, aflat sub nivelul șoselei -izvorul Cerna (după Ionescu-Dunăreanu I.și Cristescu M., 1978).

Aceste chei sunt străbătute cu ușurință datorită drumului forestier, pe alocuri tăiat chiar în stâncă și prevăzut cu poduri și viaducte de beton, drum care urcă pe Valea Oltețului pe circa 20 km. Folosit ca arteră turistică, drumul permite accesul spre Munții Căpățânii și Parâng și de aici spre Munții Lotrului.

Cheile Oltețului sunt declarate rezervație naturală mixtă și se întind pe 150 ha; prin decizia 82/94 emisă de Cosiliul Județean a fost pusă sub regim de protecție pentru funcția peisagistică, exocarst și endocarst, pentru raritățile floristice și faunistice.

Dintre plantele rare ocrotite de lege conform deciziei 82/94, în Cheile Oltețului întâlnim: floarea de colt (Leontopodium alpinum), inul de munte (Linum uninerve), ghiocei bogați (Leucojum varnum), lăcrămița (Majanthemum bifolium), cornuțul (Cerastium banaticum), gușa porumbelului (Silene flavescens), studenița (Arenaria biflora), parachernița (Parietaria ramiflora), piciorul cocoșului (Ranunculus carpaticus, R. cassubicus), panseluța de munte (Viola rupestris), vinețele purpurii (Centaurea atropurpurea), picior răsucit (Streptopus amplexifolius), sprâncenica (Spiranthes spiralis) etc; iar animalele ocrotite: flurașul de stancă (Tichodrama muraria), lăstunul de stancă (Apus melba), șoparlița albă (Parnassia palustris), etc 2).

Foto 14. Detaliu în Cheile Oltețului.

2) Date preluate de la Direcția de Statistică a Județului Gorj

Peștera Polovragi

Localizare și cale de acces. Peștera Polovragi este localizată între 45°11| latitudine nordică si 23°47| longitudine estică și săpată în versantul stâng al Cheilor Oltețului la circa 200 m distanță de la intrarea în chei. Este situată la o altitudine de 670 m, respectiv 20 m diferența față de talvegul Oltețului.

La pesteră se ajunge pornind de la Mânăstirea Polovragi, din satul cu același nume, așezat pe dreapta; sat situat la 2 km de DN67 ce leagă Râmnicu Vâlcea de Tg. Jiu. Deschiderea mare, orientată înspre est, se găsește lăngă drumul forestier care urcă în chei; din acest drum se pătrunde în aceasta urcând cateva trepte zidite (foto 15).

Foto 15. Intrarea în peștera Polovragi

Date istorice. Este cunoscută în diferite publicații și sub numele de „Peștera lui Pahomie de la Polovragi“ sau „Peștera de la Polovragi“.

Denumirea „Polovragi“ este de origine slavonă și se traduce astfel: pole = câmpie iar ovrag = defileu.

Peștera a fost cunoscută din timpuri străvechi. Chiar deasupra ei, săpăturile arheologice au scos la iveală vestigiile unei cetăți dacice și daco-romane. Ea a fost desigur vizitată de-a lungul evului mediu și locuită temporar de pustnici sub administrația Mânăstirii Polovragi.

Prima descriere a fost făcută de Joannes în anul 1868. Al. Vlahuță care a vizitat-o, o menționează în cartea sa „România pitorească“. Însemnări cu caracter științific au fost făcute de E. Racovita su R. Jeannel (1929), iar I. Ilie face cercetări morfologice, realizând traversarea peșterii din aval în amonte și publică un articol în 1961, când aceasta era cunoscută pe o lungime de circa 3km. În 1974, Cercul speologic „Focul Viu“ începe explorarea sistemică a retelei de la Polovragi și, prin descoperirea unor noi galerii importante, pestera atinge în doi ani lungimea de 9300m, fiind a cincea din țară.

Reluarea exploatării, în special în zona etajului activ, ar putea probabil, permite depăsirea lungimii de 10km (după Orghidan T., Negrea St., Racoviță Gh., Lascu C., 1984).

O deschidere a Cheilor Oltețului și Peșterii Polovragi (însoțită de o schiță apoximativă) a fost publicata de Silvia Iancu, Silvia Lupu si Ilie Ion în 1961, prin care se prezintă particularitățile geologo-geografice și turistice ale acestei zone carstice de mare frumusețe.

Descriere. Pestera Polovragi este cea mai accesibilă din țară; lungă de peste 9000 m, fiind vizitabilă doar 800m.

Este o cavitate complexă, formată din galerii dezvoltate relativ liniar, paralel cu versantul, din culoare și hornuri de legatură între aceste galerii.

Peștera Polovragi este alcatuită dintr-o galerie principală, în cea mai mare parte orizontală, din care se desprind, în special în prima și în ultima porțiune, culoare laterale mici, multe dintre ele colmatate cu aluviuni. De-a lungul galeriei pot fi distinse trei sectoare (vezi harta peșterii).

Primul sector se întinde de la intrare și până în Culoarul Stâlpului și începe cu doua culoare laterale mici, mai important fiind cel din dreapta, Culoarul Liliecilor, numit așa pentru faptul ca aici se adăpostesc din când în când liliecii. Acest culoar este accidentat și are podeaua acoperită de argilă, pietris și guano. Aici sunt frecvente hornurile, prăbusirile și scurgerile din tavan (scurgerile de mondmilch de pe pereți).

Tot în acest sector se deschid coloane secundare mici și joase (înălțimea lor variază între 2,5-0,5m) dar destul de împodobite cu formațiuni de calcită.

Cel de al doilea sector, Sectorul Ogiva, este delimitat de Culoarul Stâlpului și Culoarul Sufocant. El începe după aproximativ 400m distanța de intrare și pe parcursul lui aspectul galeriei se schimbă; aceasta iși menține lățimea, însă devine mult mai scundă (înălțimile tavanului variaza între 1-2,5m), gradul de concretionare se reduce, iar plafonul este în cea mai mare parte plan, corespunzând la o față de strat.

Ultimul sector, cuprins între Culoarul Sufocant și capătul nordic al galeriei, continuă peștera până în dreptul unui sorb aproape colmatat. În aceasta porțiune, atât lățimea cât și înălțimea galeriei se reduc, sinuozitatea se accentuează și se observă multe prăbușiri și material aluvionar. Formațiunile stalagmitice sunt mai numeroase înspre extremitățile sectorului.

Formanțiunile concreționare mai importante ale Peșteri sunt: Scurgerile de Mondmilch (foto 16), Trompa de Elefant (foto 17), Delfinul Flliper[1] și Pasărea[2] (foto 18), Mos Crăciun (foto 19), Scaunul lui Zamolxis (foto 20), Orga Mică – Orga Mare (foto 21), Moartea (foto 22), Melcul (foto 23), Piticii (foto 24).

Foto 16. Scurgerile de Mondmilch.

Foto 17. Trompa de Elefant

Foto 18. Delfinul Flliper [1] și Pasărea [2]

Foto 19. Moș Crăciun.

Foto 20. Scaunul lui Zamolxis.

Foto 23. Melc

Foto 24. Piticii.

Este o peștera relativ caldă (în jur de 8°C), umedă și lipsită de curenți de aer.

Din punct de vedere biospeologic, peștera este puțin interesantă având o fauna săracă și o singură specie troglobiontă, Tranchyshaera spelaea. Ea prezintă totuși un interes din punct de vedere geomorfologic și turistic în cadrul complexului pe care-l formează cu Mânăstirea Polovragi și Cheile Oltețului.

Condiții de vizitare. Este o peșteră usor de parcurs, care nu necesită un echipament special, ci numai mijloace de iluminare.

Cheile Galbenului

Foto 25. Cheile Galbenului.

Pârâul Galbenu s-a adâncit în calcarele jurasice ale Masivului Polovragi-Cernadia formând un sector de chei epigenetice pe o lungime de circa 6 km, orientate pe direcția nord-sud. Sectorul de chei oferă un peisaj sălbatic, valea fiind deosebit de îngustă (aproximativ 30-50m lățime) și încadrată de versanți ce depășesc frecvent înălțimea de 100 m, la baza cărora se întâlnesc conuri de grohotiș și depozite coluvio-deluviale; albia minoră prezentând praguri și cascade mici. Pe acest sector, cursul văii este repede având o pantă de 1,5-1,7(%0), iar materialele coluvio-deluviale sunt transportate de râu și depuse apoi sud formă de aluviuni în depresiunea de subsidență, (după Lupu Silvia și Ilie I., 1963).

O trăsătură deosebită este imprimată, de prezența reliefului carstic și, în mod deosebit, cel de adâncime. Datorită potențialului său natural bogat și de o rară frumusețe. Cheile de pe Pârâul Galbenu sunt declarate rezervație naturală.

În cadrul cheilor există douăzeci și șase de peșteri. Cea mai mare și mai importantă este Peștera Muierilor (3566 m), cunoscută sub numele de Peștera Muierilor de la Baia de Fier, situată în versantul drept, la circa 45 m deasupra talvegului; mai pot fi menționate: Peștera Iedului (260 m), Peștera cu Lac (231m), Peștera Ascunsă (Pestera nr.11) de 171m, Peștera cu Puțuri (de 90m) etc, (după Bleahu M. și colaboratori, 1976).

Foto 26. Detaliu în Cheile Galbenului.

Cheile sunt străbătute de un drum forestier, pe versantul sudic al Munților Parâng. Acest drum de circa 15km, urcă de la Peștera Muierilor străbătând Cheile Galbenului și apoi Valea Galbenului până aproape de culmea Parâng.

Peștera Muierilor de la Baia de Fier

Localizare și cale de acces. Peștera Muierilor este situată la 45°12| latitudine nordică și 25°45| longitudine estică în versantul drept al cheii Pârâului Galbenu, la circa 650m altitudine, la extremitatea vestică a culmii Garba (751m), parte sud-estică a Munților Parâng și la 2km nord de Baia de Fier (județul Gorj). Drumul de acces pornește din șoseaua națională Râmnicu Vâlcea-Tg. Jiu, prin Poenari.

Intrarea în peșteră și ieșirea din aceasta se face pe o alee betonată în trepte și prevăzute cu balustrade laterale de susținere; atăt întrarea cât și ieșirea din pesteră e prevăzută cu grilaj de fier (foto 27).

Foto 27. Intrarea în Peștera Muierilor.

Date istorice. Peștera Muierilor a fost locuită încă din paleolitic și neolitic, așa cum o dovedesc uneltele de silex și ceramică descoperite de arheologi. Există, de asemenea, mărturii ale prezentei omului de-a lungul istoriei. Denumirea sa este legată de utilizarea ca ascunzătoare pentru femeile și copii satului, în timpul năvălirilor pe acele meleaguri.

Informații cu caracter științific asupra ei apar în 1894 (Al. Stefulescu) și 1898 (Gh. munteanu-Murgoci). O scurtă descriere este publicată de biospeologii P. A. Chappuis și A. Winkler in 1951, dar abia în 1952 o echipă, formată din M. Dumitrescu, T. Orghidan, J. Tanasachi si Val. Pușcariu, face cercetări sistematice, continuate apoi de I. Viehman, M. Bleahu, I. Ilie, G. Diaconu, I. Povară, C. Goran. Rezultatul acestor cercetări este cartarea a 3560m de galerii, descoperirea unui nou etaj, a unor minerale și concretiuni rare, a unei faune actuale și fosile interesante.

În 1963 Peștera Muierilor a fost amenajată ca monument ca obiectiv turistic, suferind apoi două reamenajări, ultima în 1978. Ea atrage anual circa 50000 de vizitatori.

Peștera Muierilor a fost declarată monument al naturii prin H.C.M. nr.1625/1955, iar nivelul inferior capătă regim de rezervație științifică speologică (după Bobârnac B., Popescu M., Cărțiu D., 1984).

Descriere. Este o peșteră mare, având o lungime de circa 3600m, traseul turistic propriu-zis cuprinde o lungime de aproximativ 1km, săpată în calcare jurasice și dispusă pe patru niveluri, dintre care cele mai importante sunt două: nivelul doi (superior) și nivelul trei (inferior), celelalte având numai o valoare speogenetică (după Bobârnac B., Popescu M., Cârțiu D., 1984).

Orientarea generală a întregului sistem de galerii este NNV-SSE, pe direcția unei linii de factură care afectează versantul drept al cheii. Galeriile au rezultat ca urmare a carstificării calcarelor datorită apei înfiltrate din Pârâul Galbenu pe căi subterane, de-a lungul liniei de factură și au evoluat paralel cu procesul de tăiere a cheii de către cursul principal al Pârâului. Astăzi, Pârâul Galbenu, apropiindu-se mult de patul impermeabil format din roci granitice, a abandonat în întregime traseul subteran, procesul de carstificare fiind continuat numai de către apele de percolație provenite din ploi sau din topirea zăpezilor.

Nivelul superior este bine individualizat printr-o galerie orizontală lungă de 600m (care traversează banda de calcare pe toată lătimea ei), situată la o altitudine relativă de 40m față de talvegul văii.

Peștera este bogată în concrețiuni.Pătrunderea în galeria principală se face prin trei guri de acces: una nordică, una estică și alta sudică. Intrând prin partea nordică, în galeria principală (Galeria electrificată), dupa primii pași întâlnim zona Bazinelor Mici în stânga iar în dreapta jos se află niște bazinașe în care se adună apa care se infiltrează usor prin calcare. La circa 15m în față pe partea stângă apare o frumoasă formațiune carstică numita Orga (foto 28), Puțin mai în fața apare Domul Mic (foto 29), simetria depunerii stratelor de calcit și forma ascuțită spre vârf, le-a facut să se asemene cu o cupola gotică de unde și denumirea de dom. La 15m de Domul Mic, în stânga galeriei principale apare Sala Altarului (foto 30) unde, la intrare pe stânga se află Altarul – o frumoasă aliniere de coloane, stalactite și stalagmite asemănătoare cu un sanctuar. Deasupra se află Cupola (foto 31) la o înălțime de peste 20m, care se aseamănă cu cupola unei biserici.

În dreapta cupolei altarului, pe peretele vertical și neted, atârnă o perdea stalagmitică Valul Altarului, numită astfel datorită asemănării dintre ea și valurile ce împodobesc adesea pereții și arcadele catedralelor ortodoxe. Undeva, pe partea stângă se află Amvonul (foto 32), o masă stalagmitică de culoare cenusie și dimensiuni mari. Pe peretele din dreapta apare Candelabrul Mare (foto 33) iar în față Stânca Insângerată. Pata rosie de pe stânca nu e altceva decat oxid de fier. Legenda spune că în acest loc strămoșii noștrii se adunau, aici și își țineau sărbătorile religioase iar pata rosie de pe stânca era sangele vărsat pentru jertfele aduse zeilor.

Foto 30. Sala Altarului.

Foto 31. Cupola.

În galeria principală, la circa 20m sud de cupola altarului, apare o noua galerie plină de coloane stalagmitice de mărimi și forme diferite. Fiind goale în interior, la atingerea lor cu un corp tare, emit cu prelungire, sunetele unor coarde groase de pian al căror timbru impresionează în mod deosebit auzul în liniștea peșterii.

Puțin mai departe de coloanele sunătoare, galeria principală se deschide asemenea unei săli de recepție. În mijlocul ei, pe un pat de fier a fost reconstituit scheletele unuia dintre sutele de exemplare de „Ursus spelaeus“ (foto 34), locuitorul peșterii din preistorie. Pe podeaua acestei săli, printre pietrele aluvionare amestecate cu pământ sunt resturi fosile ale altor urși de peștera și ale diferitelor animale sălbatice care au populat peștera în decursul mileniilor trecutului preistoric (după Nițulescu I., 1972).

Sala se micșorează apoi, pe măsură înaintării spre sud. Podeaua, pe o lungime de 20m, este presărată cu mii de dune și bazinașe, pline mai ales primavara cu apa cristalina. Acestea se numesc Bazinele Mari.

În continuare, în față apare o stalagmită mare, lipită de perete care reprezintă parcă valuri înspumate ce se rostogolesc cu viteză într-o prăpastie de granit și pulbere. Această coloană de culoare albă cu adâncituri cenușii a fost numită Cascada Împietrită (foto 35).

La sud de această coloană, pețtera se continua cu o sală spațioasă numită Sala Turcului. Pe peretele din dreapta apare o frumoasă scurgere numită Domul Mare (foto 36), o stalactită uriașă alcatuită din trepte care se micșorează spre înalțime. În stânga, o frumoasă stalagmită contureaza chipul unui turc de statură mijlocie, îmbracat într-o mantie orientală, cu față smeadă și fes pe cap –Turcul (foto 37).

În partea dreaptă, tot în Sala Turcului (foto 38), apare Moș Crăciun (foto 39) iar în fața lui apare trupul unei femei mândre, de statură mijlocie, cu privire pătrunzătoare, chip încadrat într-un păr bogat și dezordonat, numită Cadână (foto 39). Sus, pe tavan sunt Dropia și Candelabrele Mici -grupuri de stalactite, majoritatea de culoare alb-galbuie, cu ramificații variate care atârnă ca niste brațe plecate în jos-.

În continuarea galeriei principale spre sud, podeaua peșterii capătă o înfățișare originală. Pe circa 30m, podeaua este alcatuită dintr-o întinsă danterie, formată din mii de dune neregulate și încrețite, rezultate din precipitația calcitei. Această perdea a fost numită Valul Miresei.

După această dantelărie, pe o scară cu peste zece trepte se urcă în Sala Minunilor. Aici, apar pe stânga și dreapta Coloana cu Meduze și Coloana Adevărului; iar în față, coborând puțin, Coloana Infinitului. Această sală este o adevarată minune a naturii prin abudența coloanelor de stalagmite și stalactite, de marimi, culori și forme variate.

Lăsând în urmă și aceasta sală minunată, dupa 25m intram într-o galerie secundară, o deschizătură foarte îngustă numită La Portiță. Aici, podeaua e

Foto 34. Exemplar de urs „Ursus spelaeus“.

Foto 35. Cascada împietrită.

Foto 38. Sala Turcului.

Foto 39. Moș Crăciun.

formată din dantelaria dunelor ce marginesc bazinașele care stârnesc admirația turiștilor.

Galeria principală se continua cu Sala cu Guano sau Sala Liliecilor. Aici, pe podeaua peșterii se află grămezi conice de guano, rezultate de la numeroasele colonii de lilieci din speciile Myotis-myotis, Miniopterus schreibersi si Rhinolophus ferrumquinum care trăiesc atărnați pe plafonul înalt (foto 40), în unghierele ascuțite și întunecate din crăpăturile plafonului. În afara coloniilor de lilieci, fauna cavernicolă a peșterii se mai compune din paianjeni, pseudoscorpioni, miriapode, sophrochaeta chappinisi și alte nevertebrate inferioare.

Foto 40. Liliac.

Din peretele estic al acestei săli se desprinde o rețea de galerii, loc de refugiu pentru fauna cavernicolă, fiind mai puțin circulată și neelectrificată. Cu 40m înainte de ieșire remarcăm în peretele vestic deschiderea unei galerii descendente: este locul de acces în Galeria Urșilor, sectorul sudic al nivelului inferior.

Nivelul inferior este subîmpârțit în două sectoare: sectorul nordic, alcătuit dintr-o rețea de galerii labirintiforme însumând 1600 m, și sectorul sudic, ce cuprinde peste 800m de galerii. Datorită particularităților biospeologice de mare însemnătate științifică, acest nivel al Peșterii Muierilor a fost declarat rezervație speologică și luat sub protecția Comisiei Monumentelor Naturii (după Nițescu I., 1972) .

Nivelul inferior nordic este alcătuit din Galeria Electricienilor, Galeria excentricelor (denumită astfel, datorită stalactitelor splendid contorsionate pe tavan) și Galeria cu Bazine, acestea două din urmă fiind separate între ele de Sala Rosie, care constituie o cavitate carstică ale carei tavan și planseu sunt acoperite de numeroase și originale concretiuni cromatice de la rosu la galben închis, ce sunt alcătuite din „dahllit“, un mineral rar care se găsește numai în căteva peșteri de pe glob (Diaconu, 1980) și care aici apare concreționat sub toate aspectele clasice, cunoscute ca formațiuni calcitice de peșteră. Caracteristic pentru acest sector este gradul avansat de colmatare cu nisip și argilă și exceptională varietate a formelor concreționare.

Accesul în nivelul inferior nordic se face din nivelul superior prin Galeria Electricienilor. După un scurt traseu de mers târâș printr-o îngustă și după coborarea unei trepte de circa 2 m, se trece într-o sală mică, din al cărei colt nord-vestic se coboară printr-un puț de 18 m în Galeria Electricienilor propriu-zisă. Parcurgerea acestui sector este dificilă din cauza dispunerii anastomozate a galeriei.

Accesul în sectorul sudic se face tot din etajul superior. Se coboară 3m pe o scară metalică într-o galerie din care printr-un diventricul lateral, îngust, se ajunge la un prag de circa 4 m, pe care se coboară de asemenea pe o scară metalică. De la picioarele acestei scări se desprind apoi spre nord-vest Galeria Urșilor propriu-zisă iar spre est Sala Perlelor. Galeria Urșilor are o lungime de 200 m și se remarcă printr-o varietate și o bogație de concrețiuni calcitice, cât și prin numeroase zone cu hieroglife de coroziune, marmite laterale etc. Planseul argilos este presărat cu numeroase resturi scheletice ale ursului de peșteră (peste o sută de cranii). Sala Perlelor, cu tavanul coborît (în unele locuri sub 1m), oferă la intrare o splendidă draperie ondulata de calcit numită Vălul Muierilor. Pe planseul sălii se văd de asemenea numeroase gururi tapisate cu cristale și cu numeroase perle de cavernă.

Temperatura aerului, în galeria principală, care constituie etajul superior al peșterii, în timpul verii este în medie de 1°C iar în timpul iernii de -10°C. Temperatura apei în bazinele din podeaua peșterii, este în medie de 12°C vara iar iarna scade cu circa 1°C. În etajul inferior nordic temperatura medie a aerului este de 9-12°C iar în cel sudic (Galeria Urșilor) de 10-11°C.

Umiditatea este de asemenea dierită. În galeria principală, aceasta este, iarna și primăvara, între 70%-80%, în timp ce vara se reduce la 50%-60%. În etajul inferior, umiditatea se menține în general la 90%-95% în tot cursul anului (după Nițescu I., 1972).

Peștera Muierilor prezintă o deosebită importanță speologică, arheologică, paleontologică, biologică și mineralogică. Aici sunt deosebit de clar reprezentate nivelele de evoluție carstică, au fost găsite numeroase resturi de cultura umană. În galeria superioară (vizitabilă) au locuit vreme îndelungată oamenii perioadei paleolitice, ale căror urme, indentificate în anii 1951-1955, constau în vetre de foc , unelte și arme de silex, os sau cuartit, un craniu, un maxiliar, oase din scheletul unei femei etc (după Nițescu I., 1972). Peștera a fost locuită și în perioada neolitică (cultura Coțofanei), precum și în epoca bronzului, până în epoca fierului; de asemenea, în timpul marilor invazii ale popoarelor migratoare, în galeria principală erau adăpostite femeile și copii din asezările învecinate.

Din punct de vedere paleontologic, Peștera Muierilor, prezintă interes datorită nu numai „cimitirului urșilor“, unde au fost identificate scheletele a peste o sută optzeci de ursi de cavernă (Ursus spelaeus), în pardosala galeriei principale, dar și a resturilor faunei specifice climei reci: leul de cavernă (Felix leo spelaea), cerbul (Cervus megaceros), boul primitiv (Bos primigenius), bourul sau zimbrul (Bison priscus), capra lbex, mamutul (Elphas primigenius), hiena de peșteră (Hyaena spelaea), etc (după Ionescu-Dunăreanu I.și Cristescu M., 1978).

Este singura peșteră din țara cunoscută până în prezent care dispune de o sală cu pereții și planseul complet concreționați cu carbonatapatit.

Foto 41. Ieșirea din Peștera Muierilor.

Condiții de vizitare. Este amenajată și electrificată. Însoțiți permanent de ghidul peșterii, de la care aflam numeroase amănunte cu privire la fiecare coltișor al ei, parcurgem traseul în condiții ușoare, fără haine de protecție.

Potențialul turistic ale reliefului carstic reprezintă principala atracție naturașă în sistemul teritorial Horezu. Acesta se suprapune în totalitate bordurii sudice a Munților Parâng și Căpățânii.

Pentru Depresiunea Subcarpatică Olteană și pentru măgurile subcarpatice, atractivitatea reliefului este legată, în special de formele rezultate în urma proceselor de modelare din timp geologic sau actuale.

Pentru turiști, rezultatele modelării se constituie sub aspectul unor „forme bizare de relief“, ce au preponderent funcție peisagistică.

Forme bizare de relief se întălnesc la Slătioara, Costești și Pietreni.

La Slătioara, în zona Vaii Cernei apare un relief ruiniform, de bad-lans-uri sau șiroiri de pământ (foto 42).

Foto 42. Relief ruiniform. Slătioara

Procesele de pantă se datoresc aproape în exclusivitate apelor de șiroire, ceilalți factori (factorul eolian, deplasarea gravitațională în stare uscată, etc.) având numai un rol secundar în modelarea relifeului. Crestele ascuțite ale șiroirilor, care în anumite locuri iau forme de custuri, piramide, conuri de dejecție, ogașuri, curgeri noroioase, sunt forme spectaculoase, importante din punct de vedere științific și peisagistic și merită să rețină atenția specialiștilor în vederea conservării și ocrotirii acestei zone, puțin valorificată turistic.

La Costești, se găsește o curiozitate a naturii: carierele de nisip, în încinta cărora a fost indentificat un bogat depozit de trovanți (foto 43).

Foto 43. Muzeul Trovanților din Costești.

Foto 44. Trovanți (în secțiune).

Trovanții reprezintă concrețiuni grezoase întălnite în anumite strate de nisip sau gresie slab consolidată, generate de fenomene geologice complexe, începute acum mai bine de zece milioane de ani, când aceste locuri erau acoperite de Marea Sarmatică. Numele de trovant a fost dat de un geolog român și provine de la latinescul trovare = a găsi.

Trovanți se mai găsesc și în alte părți ale tării, însă la Costești a fost amenajat primul și unicul Muzeu al Trovantilor în aer liber din lume. Neobișnuitele „pietre“ s-au format în cariera ce le străjuiește. Se pot vedea trovanții nedespărțiți încă din matca lor. Cei mai vechi, de sine stătători, au căpătat forme variate: sferici, cilindrici, ovali, în formă de ciupearcă, cocoș etc.

La Pietreni-Costești, se găsește Cariera de calcar din care se exploatează calcarul din care se obține varul (foto 45).

Foto 45. Cariera de piatră Pietreni-Costești.

2.1.2 Potențialul turistic al climei 3)

Poziția geografică a zonei imprimă climatului o nuanță temperat continentală moderată cu influențe ale climatului submediteranean ce se prelungește din zona Marii Mediterane spre nord.

Clima temperat-continentală este în general moderată fără schimbări bruște de temperatură și umiditate, caracteristice fiind verile răcoroase, toamnele lungi, ierni blânde cu o temperatură medie anuală la Horezu de 10,3°C si 9,9°C la Baia de Fier.

Cantitățile anuale ale pricipitațiilor atmosferice sunt determinate și influențate adesea de lanțul munților de la nord. În general, precipitațiile sunt

3)după date preluate de la Stațiile Meteo Horezu și Baia de Fier.

determinate de ploile torențiale de natura convectivă. Repartiția acestor precipitații este neuniformă pe luni și ani, determinând adesea perioade cu precipitații abundente și perioade cu precipitații insuficiente.

Precipitațiile la Horezu au atins o medie anuală de 87 mm, cantitatea cea mai mare de precipitații cade în lunile mai și iunie (122 mm). La Horezu cele mai reduse precipitații cad de obicei în februarie cu 42 mm. În lunile de toamnă octombrie-noiembrie sub influența deplasărilor maselor de aer umed din vest se pune în evidentă o a doua sporire a cantitații lunare în raport cu cele de vară și de iarnă.

Pentru fenomenele de iarnă, pe baza observațiilor (la Baia de Fier) rezultă că primul îngheț se produce în jurul datei de 1 noiembrie, sub influența temperaturii scăzute în munți, iar ultimile înghețuri din timpul primăverilor se observă între 25 martie și 10 aprilie.

Aceste date însă, nu sunt constante. Ele se schimbă foarte mult de la an la an și de la o perioadă la alta. Același lucru se petrece și cu ninsorile. Astfel, primele ninsori se produc, de obicei, la sfărșitul lunii noiembrie sau începutul lunii decembrie, iar ultimile cad la jumatatea lunii martie, sau chiar la începutul lunii aprilie.

La Baia de Fier durata stratului de zăpadă depășește de multe ori 70-80 de zile pe an, iar numărul anual de zile cu îngheț (sub 0°C) trece de 100 zile, în timp ce numărul anual al zilelor de vară (+25°C) ajunge la 125. Numărul anual al zilelor cu climă tropicală (temperatura maximă de peste 30°C) variază între 20-25, ele fiind mai frecvente în lunile iulie și august.

Văntul predominant în perioada de toamna și iarna este crivățul care bate din nord-est cu o viteză maximă de 8-12m/s, iar în perioada de primavară și vară, din directia vest și nord-vest, bate austrul și băltărețul. În general viteza vănturilor este mult micșorată de lanțul munților, iar cea maximă variază în funcție de anotimp.

Potențialul curativ al climatului însumează totalitatea acțiunilor și a formelor lor de exercitare asupra organismului uman de către principalii factori ai climatului (presiune atmosferică, temperatură, umiditate, radiație solară etc.)

Astfel în această zonă depresionară se întâlnește un climat de adăpost care este mai constant termic și subaspectul maselor de aer, se constată o atenuare adecvata a vitezei vântului, cu efecte relaxante și stimulente asupra organismului uman.

Localitatea Horezu se poate caracteriza ca și o mică stațiune, recomandată pentru cura de aer și odihna tocmai pentru că este situată într-o zonă bine adăpostită, ferită de curenții reci, beneficiând de un climat intracolinear agreabil, care justifică și prezența unor plante de origine submediteraneană (liliacul sălbatic, alunul). Condiții asemănătoare de climat se mai întâlnesc și la Slatioara, Baia de Fier și Polovragi.

Bioclimatul de dealuri și depresiuni submontane are valențe sedative și de cruțare. Principala sa trăsătură constă în caracterul moderat al stimurilor climatogeni, fără excese în manifestarea lor anuală. Se recomandă tuturor grupelor de vârstă și în majoritatea absolută a afecțiunilor. Tratamentul surmenajului, al afecțiunilor cordiovasculare găsește aici condiții propice. Este climatul fără contraindicații întregul an.

2.1.3 Potențialul turistic hidrografic 4)

Situată în apropierea zonei montane, zona studiată se caracterizează printr-o bogată rețea hidrografică. Această rețea hidrografică contribuie într-o manieră adesea anonimă, dar importantă ca eficiență recreativă la desfășurarea turismului.

Sistemul teritorial Horezu este străbătut de o serie de râuri ce își au obârșia în Munții Căpățânii (Costești, Bistrița, Bistricioara, Râmești, Luncavăț, Marița, Cerna) precum și în Munții Parâng (Olteț, Galbenu).

Prin amploarea sa, turismul de scurtă durată (turismul de weekend) este orientat frecvent spre marginile apelor curgătoare amintite pentru a exploata „efectul de margine“. În această zonă potențialul turistic natural al rețelelor carstice (chei, peșteri) întălnite de-a lungul văilor drenate de acestea dezvoltă , în general, un mare flux turistic.

Râurile din această zonă care au caracter permanent își au obârșia în zona muntoasă (Căpățânii ți Parâng). Acestea prezintă urmatoarele particularități: debit bogat ca rezultat al precipitațiilor abundente și al alimentării din pănza freatică (izvoare), mari variații de nivel, îndeosebi primăvara, și o mare viteză de scurgere. Variațiile de nivel se produc în perioada anotimpului cu precipitații bogate, când râurile ies din matca lor, se revarsă, producând pagube atăt culturilor și așezărilor omenești, căt și căilor de comunicație.

Bistrița se întinde pe o suprafața bazinală de 416 km2 și pe o lungime de 50 km. Izvorăste de pe partea sudică a Munților Căpățânii și se varsă în colectorul său principal (Oltul) în Lacul Babeni la sud de localitatea Râmnicu Vâlcea. Bistrița străbate doar în sectorul său superior regiunea cuprinsă în sistemul teritorial Horezu, traversând localitățile: Bistrița, Vărăticii, Costești și Tomșani.

Cel mai important afluent al Bistriței în zona studiată este Pârâul Romanilor. Aceasta izvorăște de pe partea sudică a Munților Căpățânii (vf. Ursu) și se varsă în Bistrița la Tomșani. Afluentul mai important în această regiune este Bistricioara (suprafața de 79 km2 și o lungime de 22 km) și Horezul.

4) După Ujvarii I., 1972 „Geografia apelor Românești”., Editura Ștințifucă București.

Localitatea străbătută de pârâul Romanilor, tot în acest sector al sistemului teritorial Horezu, este Romanii de Jos.

Luncavățul izvorăște din versantul sudic al Muntelui Ursu (2129 m) și este afluent al Oltului. Are o suprafață a bazinului de 278 km2 și o lungime de 57 km. Principalii afluenți ai Luncavățului sunt: Pârâul Urșani și Pârâul Râmești. Pe Râmești se întâlnesc în regiunea studiată așezarile umane: Romanii de Sus și Râmești; pe Urșani: localitatea Urșani, iar pe Luncavăț: Vaideeni, Horezu și Măldărești.

Oltețul are o lungime de 183,6 km și o suprafață bazinală de 2474 km2; își adună apele din extremitatea sud-estică a Munților Parâng și din marginea de vest a Munților Căpățânii având obârșile în circuri glacire.

Foto 46. Râul Olteț (la ieșirea din chei).

Oltețul este colectorul principal al interfluviului Olt-Jiu. Bazinul său este îngust, puțin dezvoltat în Munții Căpățânii, unde își are obărșia (1600 m altitudine), dar se desfășoară pe larg în zona sudcarpatică și mai ales în cea piemontană. Săpându-și valea în roci eruptive vechi (granodiorite), Oltețul străbate sectorul montan în linie dreaptă, cu pante mari (45-50 m/km) și fără afluenți. În amonte de Polovragi, în calea lui apare un masiv calcaros de vârstă jurasică, prin care râul și-a tăiat impunătoarele chei de la Polovragi, și în care s-a format Peștera Polovragi. Își continuă drumul tot în linie dreaptă, traversănd cele două culoare depresionare și șirul de dealuri longitudionale subcarpatice. La Roșia, în culoarul extern, reușește sa-și capteze doi afluenți mai mici: Cornațelul (cu o suprafață de 34 km2 și o lungime de 11 km) din dreapta și Târâia din stânga (cu o suprafață de 133 km2 și o lungime de 37 km). Imediat, în aval, pătrunde deja în Piemontul Getic, în care pierde debit, fenomen ce poate fi observat mai ales în perioada apelor mici. Astfel, debitul minim în 1961 la Nistorești a fost de 1,07 m3/s, la Olțeteliș, în amonte de vărsarea Cernei 1,30 m3/s, iar la Balș, chiar după aportul Cernei -abia de 0,300 m3/s (în septembrie). Panta medie a râului pe acest sector variază în jur de 1km/km.

Localitățile străbătute de Olteț în regiunea studiată sunt Polovragi și Ciupercenii de Olteț.

Cerna este cel mai important afluent al Oltețului și confluează la Bălcești. Izvorăște din zona înaltă a culmilor Căpățânii, are o suprafață a bazinului de 617 km2 ți se întinde pe o lungime de 99 km. Cea mai mare parte din lungimea sa se include în zona subcarpatică olteană. Cele mai importante așezări omenești pe Cerna sunt: Cerna și Rugetu.

Afuenții importanți ai Cernei în această zonă sunt: Marița (cu o suprafața de 11 km2, L=12 km) și Pârâul Plopului sau Recea (S=39 km2, L=17 km). Acesta din urmă confluează cu Cerna în zona sa de izvoare. Cerna este lipsită în general de afluenți în zona subcarpatică. În zona montană cel mai de seamă afluent al Cernei este Cernișoara (S=83 Km2, L=25 Km).

Târâia este afluent al Oltețului, izvorăște din partea de sud-vest a Munților Căpățânii, de la o altitudine de aproximativ 1200m. Confluează cu Oltețul la sud de localitatea Coltești. Așezările umane pe care le străbate Târâia înregiunea studiată sunt Polovragi și Milostea.

Galbenu este afluent pe stânga a râului Gilort (bazinul Jiului) și izvorăște de pe latura sud-estică a Munților Parâng.

Pârâul Galbenu străbate, în zona studiată, localitățile: Baia de Fier și Poenari.

Lacurile

Potenâialul turistic limnologic se bazează in zona studiată doar pe atractivitatea turistică a lacurilor carstice din peșteri, cum sunt cele din Peștera Liliecilor, Peștera Polovragi si Peștera Muierilor (vezi 3.1.1. „Potențialul turistic al reliefului“).

2.1.4 Potențialul atractiv al vegetației

Vegetația aduce un aport important în patrimoniul turistic al zonei studiate. Climatul temperat cu influențe submediteraneene se alătură reliefului

și favorizează dezvoltarea unei vegetații de mare diversitate.

Pădurea dominantă este cea de foioase. În cursul inferior al râurilor din aceasta zonă se găsesc păduri de gorun, în care domină gorunul (Querqus petraea) însoțit adesea de carpen (Carpinus betulus), jugastru (Acer campestre) și frasin (Fraxinus excelsior). Pănă la altitudinea de 1200 m, elementul dominant al vegetației este încă fagul (Fagus silvatica), (foto 47), ce formează păduri întinse (fagete) luminoase, în care s-a instalat o bogată vegetație ierboasă formată din : vinarița (Asperula odorata), colțisor (Dentaria gradulosa), feriga (Dryopteris filix-mas), brei (Mercurialis). În pădurile de făgete apare: paltinul (Acer pseudoplatanus), frasinul (Fraxinus excelsior) și mesteacănul (Betula verrucosa), arbori care se pot deodebi mai ales toamna, prin variate nuanțe ale culorilor frunzelor. În făgete, alături de stratul mușchinal dezvoltat în locurile umede se întălnesc o mare varietate de ciuperci, dintre care unele comestibile ca: gălbiori (Cantharellus cybarius), vinețele (Russula aurata), ghebele (Armillaria mellea), iuțarii (Lactarus piperatus) și ciupercile de cioată (Clitocybe tabescens).

Foto 47. Pădure de fag în aproprierea Mânăstirii Bistriței.

Flora specifică e formată din nenumarate specii de graminee, de toate genurile și toate culorile. Sunt prezente peste tot : Poa, Fertuca, Agrostis, Alopecurus și altele. Ghicelul zăpezilor formează un covor compact primavara printre anini. Brândușa toamnei e prezentă printe rachițile Oltețului sau aninii Galbenului. Floarea peștelului (Anemoane nemorosa), brebeni (Corydalis ceva), lăcrămioarele (Convallaria majalis), coada cocoșului (Polygonatum offcinale) și toporași (Viola adorata) cresc împreună cu alte specii de orhidee. Pe malurile și zăvoaiele coastelor celor două râuri crește înalt, drept și des arinul negru (Alnus glutinosa), sângerul și cornul (Cornus sanguinea), salcâmul (Rabinia), salcia albă (Salix alba), alunul, socul, cireșul sălbatic și alți arbori, mari și mici, împreună cu tufe de răchită și păducel. În zăvoiul Oltețului, iederea (Hedera helix), agurida și curpenul (Clematis vitalba).

O deosebită importanță o are Poiana de narcise de la Milostea. În perioada înflorii devine un obiectiv atractiv de mare rezonanță.

Rezervația și monumente ale naturii

Pădurea de castani comestibili (Castanea saliva) se află în preajma mânăstirii Polovragi (pe o suprafață de 2 ha) la altitudinea de 500-600, cu elemente de floră submediteraniană caracteristice unora din microdepresiunile subcarpatice oltenești. În comuna Polovragi (jud. Gorj) se găsește un castan comestibil secular cu circumferința de 7,2 m și cu diametrul de 2,3 m; vârsta este evaluată peste 400 ani; și narcisa (Harcissus stellarus). Castani comestibili se mai întălnesc la Sohodol (trei castani) pe malul drept al Oltețului; Vaideeni (un castan), la 750 m altitudine ; Gura Răului-Râmești (doi castani) la 700 m altitudine; Horezu-Romani (un castan) la 680 m înălțime; Mânăstirea Hurezi (un castan) la altitudinea de 650 m; Mânăstirea Bistrița douazeci castani care rodesc în fiecare an la 650 m altitudine; Pietreni (sașe castani) și la Costești două exemplare (după Stoicescu C., 1978).

În comuna Costești, satul Bistrița, se întălnește nucul uriaș (Junglans nigra), cu înălțime de 30 m și vărstă evaluată de peste 400 de ani.

Alte elemente ale florei ocrotite de lege precum și numeroase endenisme se întălnesc în Cheile Oltețului și Cheile Bistritei (vezi capitolul 2.1.1)

Bogația în specii ierboase și lemnoase, precum și existența unor plante endemice și relicte se bucură de mare interes în rândul turiștilor. Oxigenarea și ionizarea aerului, atenuarea poluării sonore, microclimatul sedativ, aerosoli variti (inclusiv al polenului) cu actiune olfactivă, acordă vegetației un statut aparte între celelalte resurse turistice.

2.1.5Potențialul atractiv al faunei

Ca și vegetația de care este strâns legată, fauna prezintă o mare diversitate. Dintre mamifere se întălnesc: ursul (Ursul actos), stăpăn al pădurilor de molid, urcă vara până în zona alpină, fiind o problemă pentru turiști, pentru ca toamna să coboare până în localitățile Romani, Ifrimești, Urșani etc, în căutarea fructelor; capriorul (Capreolus capreolus) se întălnește pe culmile mai domoale, în pădurile de foioase și poieni inierbate, unde se pot vedea adesea la păscut, (urcănd foarte rar în etajul pădurilor de conifere); pisica sălbatică (Felix silvestris), jderul de copac (Martes martes) și râsul (Felix lins). Mai rar, apar: lupul (Canis lupus), mistrețul (Sus scrofa) care aduce pagube mari culturilor de porumb și cartofi, vulpea (Vulpes vulpes), viezurele (Meles melel).

Dintre rozatoare: veverița (Scriurus vulgaris) (foto 48), soarecele de pădure (Apodemus silvaticus) etc.

Foto 48. Veverițe (Scriurus vulgaris) în Polovragi.

Lumea păsărilor este reprezentată prin: privighetoare (Luscinia megarhynchos), rândunica (Hirundo vulgaris), vrabie (Passer domesticus, P. montanus), pițigoiul (Porus major), pupăza (Upupa epos), ciocănitoarea (dendrocopus major) etc.

Fauna de nevertebrate este reprezentată atât prin forme terestre cât și prin forme acvatice. Dintre cele terestre întălnim numeroase specii de orthoptere (lăcuste), homoptere (cicade) și cleoptere (gândaci) ce populează pajiștile și pădurile. Fluturii (lepidoptere) numără de asemenea un numar mare de specii, între care se întălnesc frecvent: Nyphalis antilopa cu marginile aripioarelor brodate cu alb, Apatura iris cu corpul întunecat, Vaneasa uriticae, Limenitis populi etc (după Tamaș C., 1995).

Fauna piscicolă e bine reprezentată prin: păstrăvi (Tlymallus thymalus) în apele mai reci și repezi (se pescuiește utilizând musca artificială și ligurița), lipanul (Thymallus thymallus), bostinarul (Phoxinas phoynas) etc.

Rezervații și elemente de faună ocrotite de lege se întâlnesc în cheile Oltețului Peștera Liliecilor (sau Peștera de la Bistrița), Cheile Oltețului, Peștera Polovragi, Peștera Muierilor (vezi capitolul 2.1.1).

Zona studiată este bine reprezentată atât din punct de vedere al vegetației cât și al faunei, se întâlnesc condiții favorabile pentru vănatoare și pescuit.Acestea constituie o activitate recreativă și de mare inters turistic ce pune bazele turismului cinegetic. Elementele faunistice au însă și o importantă funcție peisagistică.

2.2. POTENȚIALUL TURISTIC ANTROPIC

Cadrul natural al sistemului teritorial Horezu și locuitorii spațiului sau istorico-geografic au conlucrat la alcătuirea unui patrimoniu material și spiritual de o mare bogatie și originalitate.

Aceasta regiune este populată din cele mai vechi timpuri, descoperindu-se urme ale locuirii omenești încă din prima epocă a fierului (Hallstatt).

Vechimea deosebită a populării și interferentele ce au avut loc între diferitele culturi în cadrul etnogenezei poporului român explică varietatea vestigiilor ce se instituie astăzi în motivații turistice de prim ordin.

Patrimoniul turistic de natură antropică al sistemului teritorial Horezu cuprinde o serie de edificii: istorice, religioase, culturale, economice cu atribute turistice, monumente, edificii turistice propriu-zise, patrimoniul turistic etnografic, activități și manifestări umane cu funcții atractive (nedei, festivaluri) etc.

2.2.1 Edificii istorice

Sunt construcții și dovezi materiale apartinând mileniilor și secolelor trecute. Principala lor caracteristică este vechimea apreciabilă și apartenența la diferite etape de dezvoltare politică și socială a comunităților umane ce s-au succedat pe acest teritoriu. Vechimea multor obiective a dus la deteriorarea acestora de către vitregiile istorice sau naturale. Ca urmare, atractivitatea lor se sprijină de cele mai multe ori doar pe o funcție simbolistică si se bazează pe reconstituiri. În cadrul acestor edificii sunt incluse numai acele edificii care au avut o destinație strategică, politică sau administrativă.

În sistemul teritorial astfel de edificii se găsesc la Slătioara, Polovragi și Baia de Fier.

La Slătioara în 1954, cu ocazia efectuarii unor săpături arheologice a fost descoperit un depozit de obiecte din epoca bronzului.

Cetatea getică de la Polovragi de tip „dava“ situată pe teritoriul satului, în Cheile Oltețului este datată din secolul II-I i.Hr. și este construită cu doua nivele de locuire (după Arhimandritul Micle V., 1987).

Tot la Polovragi sunt semnalate urmele unei asezări omenesti neolitice situate pe malul Oltețului. Are tot două nivele de locuire. Bogatul inventar arheologic, alcătuit din numeroase obiecte de fier, ceramică etc, reflectă țintensa locuire a celor doua asezări. Monedele descoperite până acum, atât cele de factură locală cât și cele republicană romane, sunt anterioare anului 70 i.Hr.

Baia de Fier. Săpăturile arheologice din interiorul peșterii Muierilor efectuate în perioada anilor 1951-1955 au scos la suprafată valoroase dovezi materiale apartinând trecutului: vetre de foc din timpul locuirii peșterii în paleolitic, și numeroase unelte din piatra și os, ca: vârfuri de suliță, răzuitoare aparținând paleoliticului mijlociu, superior și de sfârșit.

În celelalte nivele de cultură post-paleolitică cercetate au fost scoase la iveală numeroase fragmente ceramice, apatinând mai multor culturi materiale ca: Salcuta, Cotofeni și altele. Alte fragmente ceramice care au fost descoperite în interiorul peșterii provin din prima și a doua vârstă a fierului, precum și din feudalism. Câteva din aceste fragmente se păstrează în muzeul Gorjului din Targu Jiu, iar altele în muzeul din Craiova .

Cea mai valoroasă descoperire însă, provine din anul 1952 când, cu ocazia săpăturilor efectuate în peșteră, a fost descoperit un craniu uman care păstrează în bună parte masivul facial, un fragment de mandibulă și alte resturi fosile, toate considerate ca apartinând unei femei în vârstă de 40-50 de ani, de tip Homo sapiens fossilis, având unele caracteristici negroide și alte câteva trăsături mai vechi. Din analizele efectuate a rezultat că femeia, ale cărei resturi fosile au fost descoperite în peșteră, a trăit pe aceste locuri în urmă cu circa 29000 de ani (după Nițulescu I., 1972).

Cea mai puternica cultura reprezentată a fost cea dacică, apartinând la două categorii ceramice.

2.2.2 Edificii religioase

Spre deosebire de obiectivele istorice, cele religioase au fost mai protejate în momentele de conflagrație. Astfel se poate observa o mai bună conservare a lor.

Edificiile religioase pe cuprinsul sistemului teritorial Horezu sunt reprezentate prin cimitire (Necropola de incinerație de tip Hallstatt de la Costești), bisericii și mânăstiri.

Necropola de incinerație Hallstatt situată pe teritoriul satului Costești, în punctul numit Ferigele, este alcătuită din două cimitire alăturate: unul tunular (circa 550-400 i.Hr.) din care s-au săpat 149 tumuli, și altul cu morminte plane (probabil secolul al V-lea i.Hr.), din care s-au cercetat douăzeci și opt de morminte. În morminte au fost găsite arme din fier, piese de harnașament, podoabe din bronz, precum și ceramică foarte variată ca forme și decor. Descoperirile de aici au dat numele unui întreg grup cultural (după Ionescu-Dunăreanu I. și Cristescu M., 1978).

Biserici sunt edificii religioase specifice spațiului crești. Bisericile atrag masa de vizitatori printr-o serie de atribute comune tuturor construcților antropice (vechime, grandoare) dar și prin însușiri particulare specifice, cum ar fi stilul constructiv, decorațiile interioare, funcția îndeplinită, etc.

Bisericile aparținătoare sistenului teritorial Horezu sunt: Biserica Sfântii Apostoli și Biserica Ovidenia din Peștera Liliecilor de la Mânăstirea Bistrița, Biserica Târgului din Horezu, Biserica din Măldărești, Biserica „Toți Sfinții“ din Râmești, Biserica din Urșani, Biserica din Vaideeni, Biserica „Intrarea în Biserică“, Biserica din Baia de Fier.

Bisericuța Sfinții Arhangheli

Aceasta fiind amplasată în Deschizătura mare a Peșterii, beneficiază de lumină, puțină căldură, aer curat și lipsită de umiditate.

Foto 49.Biserica Sfinții Arhangheli amplasată în Deschizatura mare a Peșterii.

Bisericuța a fost menționată prima oară în anul 1642, sub numele de „Schitul Sfântul Arhanghel Mihai”, iar în alt document, tot din secolul al XVII- lea, „Schitul Sfinții Îngeri”. Este formată din bisericuța propriu zisă și o chilie care este despărțită de aceasta printr-un perete în partea vestică, în mijlocul căruia se află o mică fereastră.

Bisericuța Sfinții Apostoli a fost zidită pe vechile temeliide episcopul Teofil al Râmnicului (1618-1636), ca „sfântă și pioasă amintire și recunoștință către metania sa, Mânăstirea Bistrița, și ca mulțumire către Dumnezeu și către Peșteră, care îl scăpase oarecând de moarte ”, cum scrie episcopul Atonasie Mironescu, referindu-se la adăpostirea în Peșteră a ctitorului împreună cu alte personalități între anii 1610-1611, datorită invaziei în Tara Românească a principelui Gabriel Bathory al Transilvaniei (1608-1613).

Bisericuța datează din 1635 și a fost menționată documentar în anul 1642; a fost restaurată în 1737 de ieromonahul Macarie datorită ruinării acesteia; iar în 1781-1782 a fost reânoită datorită incendierii acestuia în urma jefuirii peșterii.La fel și pictura a fost refăcută de mai multe ori (în 1779,1829) (după Arhimandritul Micle V., 1999).

Planul Bisericuței Sfinții Arhangheli este de tip sală formată din pronaus, naos și altar.

Bisericuța este construită din piatră și cărămidă, fără turlă și forme arhitectonice deosebite.Pictura este executată în frescă și este de o valoare deosebită din punct de vedere stilistic, întrucât aparține fazei de trecere de la stilul vechi la cel nou, numit muntenesc, corespunzător epocii lui Matei Basarab.

Ușa din peretele sudic al bisericuței permite intrarea în pronaos. Deasupra acesteia se află pisania care conține următoarele cuvinte „Această sfântă biserică este zidită de mitropolitul Teofil, la leat 77143, și rămâind la pustiire și de tot la risipire, iarăși la leat 7245,rolul lui Dumnezeu, Macarie ieromonalul o a dres, mai de iznoavă prefăcută, spre a lui și a părinților Rafael ieromonah și Ivana, veșnică pomenire.Am scris eu Macarie ieromonahul, 7245, iunie 3.”, (după Arhimandritul Micle V., 1995); în dreapra ușii sunt pictați trei chipuri de îngeri (hramul mânăstirii cei trei arhangheli : Mihail, Gavril, Rafael), (foto 50). Ușa este încadrată de un chenar, atât în exterior cât și în interiorul bisericuței, cu motive geometrice-florare. Întrând în pronaos, deasupra ușii (peretele sudic) se află pictat capul unui Înger; tot pe acest perete, în partea superioară se observă chipul Sfântului Grigorie Decapolitul și al Sfintei Cuvioase Paraschiva iar în sectorul median se observă un peisaj monahal „Daniil ot Peștera”, pe peretele nordic se poate observa în zona superioară, de la dreapta la stânga, chipul Sfintei Maria și al Sfântului Sava; zona mediană, în aceeași ordine cuprinde imaginile Sfinților Onufrie și Gavril; partea inferioară este decorată cu obișnuita draperie ornamentală cu motive geometrico-florale (după Arhimandritul Micle V., 1995).

Foto 50. Cei trei Arhangheli Mihail, Gavril și Rafael.

Peretele vestic, în partea de sus, cuprinde scena Cortul Mărturiei, reprezentată printr-o bandă cafenie de cea mediană; aici se află zugrăviți patru arhimandriți, dintre care arhimandritul Grigorie, proegumenul aceleiași Mânăstiri, au fost identificați; numele celorlalți doi sunt indescifrabile din cauza degradării scrisului. Partea inferioară este decorată cu modelul perdelei caracteristice întregului ansamblu.

Foto51.Bolta pronausului a Bisericuței Sfinții Arhangheli din Peștera Liliecilor

În bolta pronaosului este zugrăvit chipul Sfintei Fecioare Maria, înconjurată de heruvimi (foto 51), dominând întreg spațiul; privirea ei mobilă redată cu multă măiestrie de pictor, urmărește persoanele aflate în pronaos.Vestimentația și coloritul respectă tradiția picturii bizantine.

Pronaosul este despărțit de naos print-un postament de cărămidă înalt de un metru; partea centrală are o deschidere pentru pătrunderea în naos. Deasupra postamentului, de o parte și de alta a spațiului liber, se înalță câte o coloană cilindrică, cu baza dreptunghiulară, iar la contactul cu zidul, una semicirculară așezată pe bază poligonală, realizate din cărămidă. Coloanele și semicoloanele se unesc în partea superioară prin trei arcade care au și rolul de a susține zidul despărțirilor dintre naos și pronaos. O boltă de secțiune semicilindrică acoperă pronaosul.

Naosul de formă pătrată, are prevăzute în peretele sudic două firide, imitând ferestrele, iar cel nordic, lângă tâmpla Sfântului altar, o ușă de ieșire în spatele bisericuței; naosul, asemenea pronaosului, este acoperit cu o boltă semicilindrică.În bolta semicilindrică, în medalion, este imaginea Pantocreatorului, înconjurată de Heruvinii și Serafimi; scena a suferit degradări parțiale cu ocazia unor lucrări de reparație la zidăria sfântului locaș. Pe peretele sudic, în partea superioară, se observă un registru de medalioane care reprezintă de la stânga la dreapta pe sfinții: Marele Mucenic Gheorghe, Teodor Tiron și Trifon. Delimitată de cea superioară spre apus, are următoarele imagini: Sfânta Ana, Sfântul Nicolae și Sfântul Simion, redate în picioare. Firidele în zid sunt decorate cu modelul draperiei geometrico- florare, ca în întregu ansamblu.

Privită în ansamblu, cromatica iconografiei peretului sudic cuprinde nuanțe de la cafeniu-roșcate la negru-cenușii, cacacteriștice vestimentației sfinților,dominate de galbenul aureolelor.

Peretele nordic al naosului e reprezentat în partea superioară aproape la fel ca și la peretele sudic, print-un registru de imagini în madalion, intercalate cu decoruri florale. De la catapeteasmă spre ieșire (E – V) se văd chipurile următorilor sfinți: Marele mucenic Procopie, Mucenicul Nestor, Teodor Stratilat și Toma. Zona mediană este delimitată de cea superioară printr-o bandă cărămizie; în aceeași ordine, are următoarele imagini: Sfântul Ioachim, Sfântul Ioan Evanghelistul, Sfântul Antonie cel Mare și Sfântul Sava cel Sfințit. Partea inferioară, pe lățimea unui metru de la paviment, are are același model de draperie menționat. Pe graful ușii din peretele nordic, se află imaginea unui Sfânt Apostol cu potirul în mănă, și cu Diacon; scena este foarte degradată.

Peretele vestic, spijinit pe arcele celor patru coloane, este rezervat unor scene diferite, cu tematici colective, și porterle în medalion.În zona superioară, o scenă colectivă: Jerfa lui Avram; acolo apare Avram și fiul său Isaac, un „om” conducând asinul cu lemne pentru foc, „îngerul” Domnului în zbor și berbecul pe o colină, în plan secund. Peisajul este redat schematic iar proparțile persoanelor indică opera unui artist insuficient deprins cu arta monumentală.

Partea inferioară a timpanului, despărțită de cea superioară printr-o bandă cafenie, e divizată în două zone; cea sudică prezintă scena „Ridicarea la cer a Sfântului Prooroc Ilie” sub privirile ucenicului său Elisei. Înfățișarea lor rustică dovedește simțul de observație al zugravului asupra realităților înconjurătoare. Zona nordică are în medalion două chipuri de mucenici, neidentificați datorită accentuatei degradări a picturii.

Spațiile dintre cele doua semicercuri sunt zugrăvite cu un decor floral – care va cunoaște o amplă dezvoltare în epoca brăncovenească – și două chipuri de îngeri.

Ornamentele coloanelor constau din benzi – spirale policrome, iar postamentul de susținere, din elemente geometrico – florale.

Foto 52. Catapeteasma Bisericuței Sfinților Arhangheli din Peștera Liliecilor.

Absida sfântului altar , semicirculari, atăt în partea interioară căt și exterioară, este acoperită cu o calotă sferică; aici patrunde și lumina prin cele trei ferestre din zidul absidei.

În absidă se află: Sfânta Masă, confectionată din piatră, este adosată zidului estic, sub fereastra centrală; Proscomidiarul, unde se pregatesc cinstitele daruri care se aduc la Sfânta Liturghie, se află într-o firidă asemănătoare proscomidiarului, practicată în zidul din partea dreaptă.

Compoziția iconografică a absidei cuprinde, de la stânga la dreapta, urmatoarele imagini: „Mântuitorul Iisus Hristos” la Proscomidiar, apoi trei mari ierarhi ai Ortodixiei: „Sfântul Atanasie al Alexandriei și Sfântul Spiridon al Trimitundei”, fiecare cu un rotulus desfășurat în mână; vestimentația este specifică episcopilor: stihar, epistrahil, felon și omofor, prevăzut cu câte două cruci mari pe piept, sinbol al demnității lor arhierești. Nuațele cromatice diferă de la albul, albastrul și cafeniul feloanelor la roșul epitrafilelor și galbenul aureolelor. Partea inferioară a emiciclului absidei sfântului altar, pe lățimea unui metru de paviment la scenele picturale, este decorată cu o draperie prevăzută cu modele geometrice – florale; grafurile ferestrelor și ale firidelor din peretele sudic sunt ornamentate asemănător.

Calota absidei sfântului altar este dominată de imaginea impunătoare a Maicii Domnilui, încadrată de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril. Armonia cromatică produce o impresie plăcută; pe fondul albastru predomină culoarea cenușie a maforionului Sfintei Fecioare, apoi negrul și galbenul vestimentației Sfinților Arhangheli, precum și galbenul aurolelor.

Bisericuța Ovidenia este cel mai vechi monument din Peștera Sfântului Grigorie. Ea a fost amenajată la sfârșitul secolului al XV-lea de către ieromonahul Macarie, egumenul Mânăstirii Bistrița, cu scopul de a servi ca „tainiță” pentru această mânăstire. Se spune (ipoteză) că această bisericuță există încă din anul 1000-1200 și că a fost folosită ca loc de adăpost pentru primii creștini care se ascundeau în peșteri.

Bisericuța Ovidenie sau „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” cunoscută și sub numele de Biserica din stâncă are hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” care este sărbătorit în fiecare an pe 21 decembrie (Maica Domnului avea doar doi ani când a intrat prima dată în biserică, alături de părinți). Amplasată în spațiul cel mai întunecos al Peșterii Sfântului Grigorie Decapolitul, bisericuța este deosebit de atractivă prin ingeniozitatea construcției rezultate din amenajarea spațiului natural al galeriei, cu zidărie de cărămidă.

Datorită poziției sale, bisericuța nu poate fi admirată din exterior (foto 53). Interiorul ei prezintă planul de tip sală, având naos și altar, despărțite printr-o catapeteasmă de zid, potrivit tradiției ortodoxe.

Naosul, dreptunghiular, se caracterizează printr-o arhitectură simplă, determinată de condițiile spațiului natural. Peretele estic până la tocul ușii, precum și cel sudic, s-a obținut prin modelarea galeriei, iar cel nordic este din cărămidă. Pentru evitarea monotoniei, au fost practicate câte două firide din pereții laterali, simulând ferestre.

Pictura din naos e reprezentată, pe suprafața peretelui sudic, în partea superioară prin imaginea a trei îngeri, conservate foarte slab, deoarece pictura a fost executată direct pe stâncă. Zona mediană este delimitată de cea superioară printr-o bandă cafenie, și are reprezentate imaginile următorilor sfinți, începând de la catapeteasmă (V) spre ieșire (E): „Ioan Evanghelistul”, „Marele Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir” și „Marele Mucenic Gheorghe”, se constată o degradare extrem de mare a imaginilor.

Peretele nordic în partea superioară este zugrăvită scena „Buna-Vestire”; în zona mediană, sub scena anterioară, se observă „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, apoi în continuare spre ieșire, se observă imaginea „Sfântului Ioan Evanghelistul”. În această zonă mai apar două imagini monahale: „ieromonahul Macarie” și „ieromonahul Daniil” (ctitorii bisericuței).

Bolta naosului, rezultată din stânca Peșterii, are formă neregulată, dar impresionează prin ornamentația provenită din concrețiunile depunerilor de roci sedimentare în jurul unor corpuri străine. Aceasta este nepictată.

Catapeteasma sau tâmpla, desparte naosul de absida sfântului altar și este realizată din zidărie de cărămidă și prevăzută cu două uși; cea din dreapta servește drept „Ușă împărătească”, prin care intră și iese preotul liturghisitor, iar cea din stânga, numită „Usă diaconească”, este rezervată diaconului și personalului care ajută la săvârșirea cultului divin. Deasupra ușii împărătești, o Cruce de piatră este aplicată pe zid. Pe latura interioară a stâlpului dintre uși a fost practicată o firidă.

Catapeteasma este zugrăvită cu scene iconografice specifice, executate direct pe zidul de cărămidă. Zona superioară cuprinde două reprezentări: „Înălțarea Domnului la cer” și „Cina de la Stejarul Mamvri”, caracterizate prin realismul personajelor; pe Cruce „Iisus răstignit”; pe stâlpul ușilor, Icoanele Împărătești, reprezentând în dreapta pe „Mântuitorul Iisus Hristos”, iar în stânga, pe „Maica Domnului cu pruncul Iisus în brațe”. Aceasta din urmă este o icoană făcătoare de minuni.

De remarcat la aceste două icoane împărătești este conservarea destul de bună în raport cu cele din zona superioară, unde pictura s-a degradat, iar cromatica s-a denaturat datorită umidității.

Absida sfântului altar are formă neregulată, fiind obținută din cavitatea extremă a galeriei. Partea centrală, semicirculară, și latura nordică sunt din cărămidă. Aici se găsește: Sfânta Masă, locul consacrat aducerii Jertfei Liturghice, este amplasată în partea centrală a absidei sfântului altar, fiind cioplită în peretele de piatră; Proscomidiarul, se află în partea sudică a sfântului altar, formată dintr-o nișă destul de spațioasă, obținută din mascarea cu zid de cărămidă a unei porțiuni din galeria Peșterii, servea pentru ascunderea moaștelor Sfântului Grigorie Decapolitul, precum și a tezaurului Mânăstirii, în perioada năvălirilor străine.

În Absidă se observă scena „Iisus în mormânt” încadrată cu o serie de sfinți ai Bisericii Ortodoxe; astfel, în partea nordică este „Sfântul Spiridon al Trimitundei”, iar în cea sudică, sfinții: Ioan Evanghelistul, Dreptul Simeon, Atanasie cel Mare, Eftimie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare și Ierarhul Nicolae. Aici se observă respectarea canonului Erminiei bizantine. Deși pictura este degradată, totuși se disting unele detalii ale pieselor vestimentare. Partea inferioară a absidei este zugrăvită cu modelul aceleași draperii, ornate geometrico-floral, întâlnită și în naos.

Bolta absidei este neregulată ca cea a naosului, rezultată din peretele stâncos al Peșterii, având ornamentații din concrețiuni. Nu este pictată.

Biserica Ovidenia a fost restaurată de trei ori în 1609, 1768 și 1828, pentru adăpostirea moaștelor Sfântului Grigorie Decapolitul și a tezaurului Mânăstirii. În caz de invazii străine (ex: în 1609 invazia principelui Gabriel Batholy, 1768 datorită războiului ruso-turc (1768-1774) și (1828-1829)) sau atacuri interne, tezaurul Mânăstirii era transportat și depus acolo; se zidea intrarea, iar întreg interiorul bisericuței se picta, cu noua zidărie să nu atragă atenția vizitatorilor nedoriți, care căutau comori. Din această cauză, monumentul păstrează câteva straturi suprapuse de pictură (după Arhimandritul Micle V., 1995).

Biserica Târgului din Horezu

Biserica veche, monument istoric în stil brâncovenesc a fost construită în 1800-1804 de către Inușanu. (după Ion Iordan, Sebastian Bonifaciu -România)

Fațada bisericii este zugrăvită (tencuită) în alb și este împărțită în două registre de către un brâu policrom. În registrul interior este reprezentată căte o figură geometrică cu formă de cruce între ferestre, iar în cel superior, de jur-împrejurul bisericii, sunt pictați împărați.

În partea superioară a pridvorului, deasupra intrării în aceasta, sunt pictate trei scene: în stânga Sfântul Gheorghe, Sfântul Ilie în dreapta, iar în centru „Adormirea Maicii Domnului“

Biserica este formată din pridvor, pronaos, naos și altar.

Pridvorul se sprijină pe șase coloane, din care doua sunt lipite de pereții bisericii. Acestea se termină în cinci semiarcade, baza fiind patrată.

Pictura este reprezentată prin scenele „Iadul“ în dreapta ușii (la intrarea în pronaos), „Raiul“ în stânga ușii, „Judecata de Apoi“ deasupra ușii și deasupra acestei scene, „Judecatorul“, „Maica Domnului“ și arhanghelii. Pe boltă este pictată scena „Calea Crucii“ în partea stângă Sfântul Emanoil în mijloc.

Foto 55. Biserica din Târgului din orașul Horezu.

Din pridvor în pronaos se intră pe o ușa de lemn frumos scluptată cu motive florale, amplasată într-un ancadrament din piatră scluptă cu motive geometrice.

Pronaosul este luminat printr-o fereastră care se află în partea sudică a biserici și prin turla acestuia. Aici, de jur-împrejur, sunt pictați ctitorii acestei biserici.

Sus, pe boltă , este pictată „Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe“ iar pe cei patru pendantivi se află câte un Evanghelist: Matei, Marcu, Luca si Ioan.

Naosul cu cele doua nave secundare este luminat pri cele doua ferestre și prin cele opt geamuri ale turlei.

Pe peretele vestic în partea interioara este pictată în stânga ușii „Maica Domnului cu Iisus în brațe“ și Sfânta Paraschiva, deasupra cărora se află Sfântul Vasile, deasupra fiind Sfântul Mihail. În partea superioară sunt pictate scene ce amintesc minunile făcute de Iisus.

Pe boltă este pictat „Iisus Pantocrator“ iar pe cei patru pendantivi se află câte un Evanghelist: Luca, Matei, Marcu, Ioan.

Pictura pe partea nordică a naosului, în navă, este reprezentată prin scenele „Cina cea de Taina“, „Sărutul lui Iuda“ și judecata iar pe semiboltă „Învierea lui Iisus“. Pe latura sudică, în navă, se află scenele „Învierea Domnului“ și „Când sa aratat celor unsprezece Apostoli“.

Naosul este despărțit de altar printr-o catapeteasmă în stil bizantin. Pictura acesteia este reprezentată prin mai multe tablouri: Sfânta Mina în stânga Diaconului, „Maica Domnului cu pruncul Iisus în brațe“ în dreapta diaconului și respectiv stânga Urșilor Împărătești, „Mântuitorul Judecător“ în dreapta Urșilor Împărătești și respectiv în stânga Proscomidiarului, Sfântul Ioan Botezatorul în dreapta Proscomidiarului. Deasupra acestor uși sunt pictate scene din Viata lui Iisus, iar deosupra acestora cei doisprezece Sfinți Apostoli.

Pe bolta altarului este pictată scena „Maica Domnului cu pruncul Iisus în brațe“ înconjurat de îngeri.

Biserica din Măldărești

Foto 56. Biserica din Măldărești.

Biserica din Măldărești, monument istoric este situată în satul cu același nume, lângă cele două cule (Cula Greceanu și Cula Duca).

Aceasta biserică cu hramul „Sfântul Nicolae“ a fost ridicată de jupânul Gheorghe Măldărescu între anii 1774-1790, fiind restaurată în 1928.

În jurul bisericii se află morminte, din care mai importante sunt cele ale familiei Greceanu și familiei Măldăreștilor, care se află în partea sudică a bisericii.

Fațada bisericii este zugrăvită în alb. Partea inferioară (a fațadei) este separată de cea superioară printr-un brâu. În partea superioară, pe latura vestică, sunt pictați: „Iisus Hristos“, în stânga; Sfântul Nicolae, în mijloc; și Sfinții Mihail și Gavril în dreapta. Pe naos și pronaos se ridică câte o turlă hexagonală, care are la fiecare capăt de coloană adosată câte o figura de boier, în relief.

Biserica este formată din pridvor, pronaos și naos.

Pridvorul se sprijină pe zece coloane din care două sunt lipite de pereții bisericii. Aceste coloane au baza patrată și se termină prin șase arcade. Pictura din pridvor este preluată de la Mânăstirea Hurezi, astfel în dreapta ușii (ușa care face trecerea în pronaos) este reprezentată scena „Iadul“, iar în stânga ușii „Raiul“. Deasupra acestor scene, în partea dreaptă mai este reprezentată scena „Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brate înconjurați de cete de îngeri“, iar în stânga „Răstignirea lui Iisus Hristos“. Pe boltă se află „Iisus Pantocrator“. Tot în pridvor pe latura vestică (sus) se află Sfântul Nicolae.

Din pridvor în pronaos se face trecerea printr-o ușă de ștejar, care a aparținut vechii biserici de lemn datând din 1788.

Pronaosul este luminat doar prin turla (cele șase gemulețe). în pronaos, pe peretele vestic apar ctitorii deasupra cărora se află Gheorghe Măldărescu, pe cel nordic și sudic sunt boierii Măldărești, iar pe cel estic se află icoana „Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe“ (în dreapta) și cea cu „Iisus Pantocrator“ (în stânga ușii). Pe bolta este pictată „Maica Domnului cu Pruncul în Brațe“.

Naosul, este luminat prin cele două ferestre ale acestuia și prin șase gemulete ale turlei. Aici apar scene din viața lui Iisus Hristos. Pe boltă se află „Iisus Hristos Pantocrator“.

Naosul este despărțit de altar printr-o catapeteasmă din lemn de tei, pe care sunt reprezentate mai multe picturi (cei unsprezece Apostoli, scene din viata lui Iisus).

Altarul, este luminat printr-o fereastră. Din boltă , „Maica Domnului cu Pruncul Iisus in brate“ domină această încăpere.

Biserica „Toți Sfinții” din Râmești

Biserica „Toți Sfinții”, monument istoric, este cunoscută și sub numele

de schitul Bălănești. A fost construită pe timpul lui Matei Basarab de către Ștefan, mitropolitul Țării Românești, și pictată în 1658.

Biserica are un plan trilobat, cu absidele poligonale și cu turlă pătrată pe naos. Fațadele sunt împărțite în două registre print-un brâu, registrul de sus este decorat cu un rând de iconițe. Naosul este despărțit de pronaos printr-un perete stăpuns de o deschidere centrală. Cele două încăperi sunt acoperite cu câte o calotă sferică ce se reazimă pe masiva zidărie. Deosebit de interesantă este tâmpla bisericii, de factură barocizantă. Tabloul votiv de la baza „Răstignirii” îl înfățișează pe genunchi pe ctitor, mitropolitul Ștefan – împreună cu voievodul țării din acea vreme Mihnea al-II-lea (1658 – 1659) în timpul căruia s-a terminat de pictat biserica. După unele opinii, tâmpla de la Râmești ar fi o replică a tămplei de la biserica Sfântul Dumitru, de la mânăstirea Casim, în care sunt înfățișați tot îngenunchiați mitropolitul Ștefan și domnul Matei-Basarab. Din tâmpla bisericii din Râmești se păstrează o bună parte din firizele și elementele decorative din lemn scluptat, strucat, aurit și policromat. Interesante și singulare în arta decorativă sunt și cele trei icoane de la tâmplă, aflate acum la Hurezi, care cuprind primul peisaj de concepție accidentală, atribuit unor influențe venite din Transilvania. A patra icoană reprezentând hramul „Duminica tuturor sfinților”, (după Corneliu Tamaș, 1995)

Biserica „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din Urșani

Biserica cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” a fost ridicată în 1837 de către țăranii satului; renovată în 1907.

Biserica este construită în stil brăncovenesc, are două turle una pe naos și alta pe pronaos. Fațada bisericii și picturile din aceasta sunt foarte degradate multe dintre ele nu se mai înțeleg.

Biserica este alcătuită din pridvor, pronaos, naos și altar.

Pridvorul se sprijină pe 7 coloane terminate în arcade. Este luminat prin doua geamuri imense laterale. Ca și la Hurezi, în stânga ușii (pe care se intră în pronaos), este reprezentat „Raiul” iar în dreapta ușii „Iadul”.

Prin ușa de stejar frumos scluptată, cu motive florale și geometrice, se intră în pronaos unde în partea dreaptă sunt mormintele lui I.G. Duca și Gheorghe Duca. Pe mormântul lui Ion G. Duca sunt inscripționate următoarele „Ion G. Duca (1879-1933). Președințe al Consiliului de Miniștri căzut în slujba țării la 29 decembrie 1933.”, iar pe cel al lui Gheorghe Duca „În amintirea lui Gheorghe Luca fiul lui Ion G. Duca (1905-1985).”. Tot aici sunt pictați pe laturile:nord, sud și vest, ctitorii bisericii. Pe latura estică, în dreapta intrării (în naos) este o icoană cu „Iisus Pantocrator” iar puțin mai sus în dreapta acesteia e pictat Sfântul Mihai (înger); în stânga intrării se află icoana cu „Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe”.

Pe boltă, apare pictată „Maica Domnului cu Iisus în brațe”.

Naosul este despărțit de pronaos printr-un perete despărțitor, intrându-se din unul în altul printr-o arcadă realizată la mijlocul acestuia.

Naosul este luminat prin două ferestre laterale și prin turla care se ridică deasupra acestuia. Este pictat de jur-împrejur cu scene din viața lui Iisus. Pe boltă este pictat „Iisus Pantocrator” care domină întreg spațiu. Tot în naos, în fața altarului sunt două icoane: „Maica Domnului cu Iisus pe brațul drept” în stânga, și „Maica Domnului cu Iisus pe brațul stâng”, în dreapta. Naosul e despărțit de altar printr-o catapeteasmă frumos pictată. Deasupra ușilor împărătești se află tabloul cu „Cina cea de taină”. Tot pe catapeteasmă sunt pictați cei 11 Apostoli și scene din viața lui Iisus („Răstignirea”, „Învierea”, „Ridicarea la Cer”, etc).

Biserica din Vaideeni

Foto 57. Biserica din Vaideeni.

Biserica „Sfântul Ioan Botezatorul“, monument istoric , a fost construită în anul 1720 (din lemn); reconstruit în anul 1750,1821, 1870 și 1905. Datele istorice despre aceasta biserică se găsesc, în pisania care se află deasupra uși de intrare în sfântul locaș. Această pisanie cuprinde: „La anul 1720 sa clădit în acest loc prima biserică din lemn, cu hramul Sfântul Ioan Botezatorul în așa numita Mahalaua Romani. // La acea biserica servea preotul din comuna Milostea. În aceasta camă căruia în acea vreme i se zicea satul Ferecăți nu erau decat 20 de familii ce se trageau din cei trei primii proprietari ai acestei moșii. Unul dintre acesti proprietari dăruind partea lui Mânăstirii Bistrita, s-a iscat între ei un proces mare, între ei și mânăstire și restul locuitorilor coproprietari la moșia satului. Acest proces terminându-se prin pierderea completă a întregii moșii ce sa luat de mânăstire și locuitorii satului Ferecăți rămânând fără nici o bucată de pământ, se crede că atunci sa schimbat și numele satului în Vai De Ei, din care s-a făcut către 1860 Vaideeni numele actual al comunei precum se zice de tot publicul // Pe la 1750 ne mai corespunzând acea mica biserică numărul de enoriași sa clădit a doua biserică cu hramul „Sfântul Nicalae“ în mahalaua Ungureni-Popești arzând la 1821 sa reclădit la 1822 așa precum se vede și astăzi însă acum se află închisă din cauza vechimii. // Această Sfântă și Dumnezeiască biserică cu hramul Sfântul Ioan Botezatorul s-a reclădit din temelie începând din anul 1870 și sa terminat în totul și sfințit la 1877-1878. // Către anul 1905 biserica având absolută nevoie de reparații și modificări nemaifiind încăpătoare de marea populație a comunei 2200 locuitori s-a început lucrările făcându-se din nou toată tâmpla și tinda ce s-a închis cu geamlăc consolidându-se turla centrală, balconul din față și cele două sinuri, dându-se forma unei cruci precum și întreg mobilierul din biserică, sala de cor și clopotniță. // Această lucrare s-a terminat la sfârșitul anului 1909 iar biserica s-a sfințit de către Pss. Episcopul Ghenadie de 10 ianuarie 1910. // Reparația a fost făcută din ofrandele onoriașilor acestei comunei iar ceea ce prin ornamente cu care s-a împodobit biserica s-a înscris pe fiecare numele donatorilor. // Această reparație s-a executat prin bunăvoința Episcopilor bisericii, Preot Adam Stefănescu și Grigore, Ștefan Botocan și alți preoți.“

Biserica este formată din pridvor, pronaos, naos și altar.

Pictura în pridvor e reprezentată prin Sfântul Arhanghel Mihail în stânga ușii și Sfântul Ioan Botezatorul în dreapta ; pe boltă se află scena „Cel de vechi de zile“.

Trecerea din pridvor în pronaos se face pe o ușă frumos scluptată cu motive florale.

Intrarea în pronaos este mai specială față de celelalte biserici. Aceasta se face printr-o intrare cu o grosime a zidului de aproximativ 0,5 m, fiind pictat Sfântul Apostol Petru în stânga, în dreapta Sfântul Apostol Pavel iar deasupra „Iisus Pantocrator“

Interiorul bisericii este luminat prin 3 ferestre (una în pronaos și două în naos) și prin turla naosului. Deasupra pronaosului se află o turlă hexagonală, iar pe naos una octogonală.

În pronaos pe latura vestică sunt pictați Sfântul Ioan Botezatorul, în stânga intrării și Sfântul Pafnotie în dreapta. Latura sudică este pictată cu Sfântul Anton cel Mare și Sfântul Pimen, iar pe latura nordică cu Sfinții Teoddosie , Arsenie, Paraschiva. Pe bolta este pictată „Sfânta Treime“ iar pe cei patru pendantivi câte un înger.

Pronaosul este despărțit de naos prin pilostrii care se termină în partea superioară, prin arcade sustinând zidăria.

Pe pilostri sunt picatați sfinții: Sfânta Mucenică Tatiana, Sfânta Irina , Sfânta Mucenic Ecaterina, Dreapta Ioana, Sfânta Teodora, Sfânta Anastasia, etc.

Pictura naosului în cele doua nave secundare este reprezentată prin scenele „Învierea Domnului“ pe semicalotă de pe partea sudică); pe bolta este pictat „Mântuitorul Judecător“ încojurat de îngeri iar pe cei patru pendantivi sunt cei patru evangheliști: Ioan, Luca, Marcu, Matei.

Catapeteasma (foto 58) desparte naosul de altar. Aceasta este de o mare frumusețe. Pictura este reprezentată prin mai multe tablouri și anume: în stânga și respectiv dreapta Ușilor Împărătești sunt „Maica Domnului cu Iisus în brațe“ și „Iisus Pantocrator“, în dreapta Proscomidiarului Sfântul Ioan Botezator iar în stânga Diaconului Sfântul Nicolae. Deasupra Ușilor Împărătești se află scena „Cina cea de Taină“ iar în stânga și dreapta acestuia sunt reprezentate scene din viata lui Iisus „Buna Vestire“, „Învierea Domnului“ etc. Tot pe catapeteasmă mai apar și cei doisprezece apostoli.

Foto 58. Catapeteasma Bisericii din Vaideeni.

Biserica din Baia de Fier

Biserica cu hramul „Duminica tuturor Sfinților”, valoros monument istoric, reprezintă din punct de vedere arhitectural și pictural, stilul brâncovenesc specific secolului al-XVIII-lea.

Biserica veche peste care s-a ridicat actuala biserică, data din anul 1505 fiind zidită de boierii vlastelini Radu comis și Petru spătar, fiii lui Danciu boier. Aceste date rezultă din pisania slavonă găsită aici „Au zidit fii lui Danciu, jupân Radu comis și jupân Petru spătar, acest hram al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în anul 7013 (1505)” (după Nițulescu I., 1972).

Foto 59. Biserica din Baia de Fier.

Actuala biserică a localității Baia de Fier este construită din ziduri groase; pictura, fresca bizantică, este bine conservată. Pe marginea fondului pictural cât și pe grosimea pereților interiori ai ușilor și ferestrelor sunt zugrăvite multe flori și alte ornamente reprezentănd coarde, frunze încadrând figurile sfinților.

Fațada bisericii este zugrăvită în alb; este despărțită în două registre printr-un brău. Biserica are o singură turlă octagonală pe naos; se urcă din interiorul naosului pe o scară în spirală. La baua turlei, sub acoperiș se află o cameră secretă, numită „casa turcului” pentru că ea constituie locul de refugiu în cazuri de bejenie.

Biserica are două pisanii: una, deasupra ușii de la intrare, în piatră cioplită, scrisă în chirilic, cuprinde „ Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu // Săvârșirea Duhului sfânt amin î(n)ceputus-au // Această sfântă și dumnezeiască biserică î(n)t // ru slava a marelui Dumnezeu și mântuitorul // ui nostru Îsus Hristos și î(n)tru hramul tuturor sfinților: î(n) zilele prea luminatului domn Io // Grigore Ghica vod cu blagoslovenia prea // sfinții sale părintelui kir Kliment de Dumnezeu iubi // torim episcop al Râmnicului și cu toată osteneala // și cheltuiala sfinții sale părintelui kir Dioni // sie Arhimandrit Bălăcescu egumenul sfintei 7 mân(ă)stiri Hurezi și cu ajutoriu de la alți // frați și boeari cari s-au pus la pomealnic și s-au // săvârșit la anul 7257 (1739) msța.”, (după Nițulescu I., 1972).

În interiorul bisericii, deasupra ușii de la intrare, se află a doua pisanie cu următorul conținut „ Această sfântă și dumnezeiască biserică s-au făcut din râvna cea dumnezeiască a // sfinției sale părintelui Dionisie arhimandrit și egumen al sfintei mânăstiri Hurezi // însă cu toată cheltuiala sfinției sale s-au zidit și cu zugrăveală s-a î(n)podobit î(n)să fiid ctitor dumnealui Constantin Brăncoveanu cel vornic și s-au săvărșit în zilele // prea luminatului domn Ioan Constandin Racoviță voievod, iulie 27 leat 7261 (1753) ruca (mâna) lui Dimitrie er(o)diac(on) Teodor i Pana brat ego zugravii.”

Din aceste două pisanii rezultă că arhimandritul Dionisie Bălcescu, egumenul mânăstirii Hurezi, a zidit biserica, cu cheltuiala lui și cu sprijinul boierilor și călugărilor, în timpul domnitorului Constantin Racoviță, la 23 iulie 1753.

Biserica este formată din pridvor, pronaos, naos și altar.

Pridvorul se sprijină pe șase coloane (hexagonale) împreunate sus prin arcade în semicerc. Pictura este reprezentetă aici pe peretele din dreapta ușii, prin „Iadul” (în Iad sunt: hoții, lacomii, bogații, mincinoșii, etc), iar pe peretele din stânga ușii „Raiul” (în Rai sunt prezenți: apostoli, patriarhii, fetele înțelepte).

Pe plafonul pridvorului sunt pictate cele șapte sinoade ecumenice. Pictura începe, la extremitatea sudică a plafonului, cu sinodul -I- ecumeinic de la Niceia și se continuă apoi până la extremitatea nordică a plafonului cu celelalte sinoade ecumenice. În mijlocul picturii ce reprezintă primul sinod ecumenic se află chipul împăratului Constantin cel Mare, în spatele căruia străjuiește armata. În mijlocul picturii ce reprezintă primul sinod ecumenic se află chipul împăratului Constantin cel Mare, în spatele căruia străjuiește armata. În dreapta și stânga împăratului sunt zugrăvite chipurile patriarhului sinodului, iar la picioarele lui se află Arie ereticul. În general toate picturile sinodale au în mijloc figura împăratului, a împărătesei sau a patriarhului care a condus lupta împotriva ereziei și pentru combaterea căreia s-a întrunit sinodul respectiv. În spatele fiecărui împărat sau patriarh stralucesc coifurile armatei, iar la picioarele lor zac eretici combătuți și condamnați de fiecare sinod (după Nițulescu I., 1972).

Din pridvor în pronaos se intră pe o ușă amplasată într-un ancadrament din piatră cioplită, scluptat frumos având ca motive ornamentale frunzele de viță și petale de mărgăritar.

În pronaos pe peretele din dreapta sunt pictați: ctitorul bisericii, Constantin Brâncoveanu, cu soția sa, Maria, sora arhimandritului, cu fiul său Nicolae; jupânița Maria, sora Arhimandritului Bălăcescu. Pe peretele din stânga intrării sunt zugrăviți: Arhimandritul Dionisie Bălăcescu, egumenul mânăstirii Hurezi; Dionisie, ispravnic de la Polovragi; Ștefan, Dionisie ieromonah, Rafael monahul, etc.

Pronaosul este despărțit de naos printr-un perete, în mijlocul căruia se află o arcadă prin care se face trecerea din naos în pronaos și invers.

Pe peretele sudic al naosului sunt pictate chipurile celor doi frați ai arhimandritului, Fota și Matei Bălăcescu. În rest pereții conțin picturi (scene) din viața lui Iisus. Pe bolta naosului pictat „Îsus Hristos Pantocrator”.

Naosul este despărțit de altar printr-o catapeteasmă. Pe aceasta sunt mai multe icoane, și anume: cei unsprezece apostoli, scene din viața lui Iisus („Răstignirea”, „Învierea”, etc). Aceste icoane sunt ornate cu diverse flori în relief, lucrate din ghips alb, vopsit.

În turla bisericii, sec află clopotul din bronz cu următoarea inscripție „martin Fels goss mich in Gratz” și anul 1754 în cifre arabe.

Biserica este înconjurată de morminte și împrejmuită de un zid de piatră.

Mânăstirile sunt ansambluri arhitecturale atribuții religioase și de habitat, dar și cu numeroase valanțe atravtive derivate din vechimea edificilor, stilurilor construvtive, faima bisericilor omniprezente, incintele fortificate, funcțiaculturală, etc.

În sistemul teritorial Horezu se întâlnesc următoarele mânăstiri: mânăstirea Bistrița, Mânăstirea Arnota, Schitul Păpușa, Mânăstirea Hurezi cu schiturile sale și Mânăstirea Polovragi.

Mânăstirea Bistrița

Foto 60. Mânăstirea Bistrița văzută de pe Muntele Păpușa.

Mânăstirea Bistrița se află la baza masivului Buila Vânturația, respectiv pe versantul drept al Cheilor Bistriței, la o altitudine de 560 m. Este amplasată în cadrul satului Bistrița, din comuna Costești (județul Vâlcea); comună ce se află pe șoseaua Râmnicul Vâlcea-Târgu Jiu, iar de la această sosea până la Mânăstirea Bistrița sunt 7 Km.

Mânăstirea Bistrița ctitorită de boierii Barbu, Pârvu, Danciu și Radu Craioveanu, datează din anii 1498-1518. Aceasta a fost restaurată de marele ban al Craiovei, Barbu Craiovescu și soția sa, fiind dărâmată de către voievodul Mihnea cel Rău din răzbunare. În 1652, Matei Basarab o restaurează din nou, iar Constantin Brâncoveanu o înzestrează cu odoare de preț (candelabru, clopot, etc). Dărămată din nou în 1845, construcția este refăcută din temelii, începând din 1846, de domnitorul Gheorghe Bibescu, cu scopul de a o transforma într-o fortăreață și loc de surgiun pentru adversarii săi politici care pregăteau revoluția de la 1848. Astfel, dintr-o frumoasă mânăstire a fost trasformată într-o mânăstire dură și rece (după Roșu L., 1968).

De această mânăstire aparține: Bolnița, Casa bolniței, Cavoul dăscăliței, Cavoul și Vila Episcopului Vartolomeu Stănescu și Peștera Liliecilor (Peștera lui Grigorie Decapolitul).

În incinta mânăstirii se intră pe latura sudică, pe o ușă masivă de lemn. În mijlocul acestei incinte se află biserica cu hramul „Adormirea maicii Domnului”.

Biserica mânăstirii (foto 61) este formată din: pridvor, pronaos, naos și altar.

Un număr de opt trepte conduc într-un mic pridvor, format din patru stâlpi de zidărie, uniți prin arve terminate în boltă. Aici, pictura este reprezentată prin scena „Adormirea Maicii Domnului”, deasupra ușii și „Cel Vechi de zile” ( redat în momentul creației lumii) pe boltă. Ușa masivă de stejar, încadrată în chenar din piatră cioplită, permite intrarea în sfântul lăcaș. Interiorul, dominat de lumina ce pătrunde prin numeroasele ferestre înalte, prezintă spațiul imens al bisericii, asemănătoare catredralelor, în contrast cu modestele bisericimânăstirești.

Ca elemente arhitectonice, se impun cei opt pilaștri masivi, realizați din cărămidă și adosați în paralel zidurilor laterale; uniți deasupra cu arce rotunde în plin centru, cei din pronaos susțin cupola semisferică, iar cei din naos, turla principală a bisericii.

Pe pilaștri din față sunt pictați sfinții marii mucenici „Gheorghe Purtătorul de Biruință” și „Dimitrie Izvorâtorulde Mir”; îmaintând spre ieșire, urmează sfinții militari Eustatie și Mina, apoi cuvioșii Grigorie Decapolitul, Antonie și Teodosie. De remarcat chipul Sfântului Grigorie Decapolitul (foto 62) care urmărește cu privirea pe vizitator, indiferent de locul unde s-ar afla în biserică.

Foto 61. Biserica Mânăstirii Bistrița.

Foto 62. Sfântul Grigorie Decapolitul (în stânga).

Peretele vestic, spre nord, păstrează imaginea primului ctitor, marele ban Barbu Craiovescu iar spre sud, este zugrăvit „Barbu Dimitrie Stirbei”.

Bolta pronaosului poartă reprezentarea „Sfintei Treimi”, iar pendantivele, chipuri serafice de îngari înaripați.

Cele două timpane de deasupra ferestrelor din pronaos, sunt împodobite cu scene: „Înălțarea la cer”, la sud și „schimbarea la față”, la nord.

Deasupra naosului, pe o bază pătrată de zidărie, se află o turlă octogonală în stil neogotic; cupola asemenea unui dom, se termină cu un turnuleț format din opt stâlpi, deasupra căruia se înalță crucea de fier.

În cupola turlei domină chipul lui Iisus hristos Pantocrator; mai jos, patru sfinți Apostoli. Pendativele sunt ilustrate cu cei patru sfinți evangheliști: Matei, Luca, Ioan.

Peretele sudic al naosului, deasupra ferestrelor, are scena hristologică reprezentând „Nașterea Domnului” iar cel nordic „Învierea Domnului”.

Tot în naos, de remercat este candelabrul cu ouă de struț dăruit de Constantin Brâncoveanu (ca cel de la Mânăstirea Hurezi), racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul și icoana cu șase fețe realizată de Gh. Tărămescu (foto 63 și 64). Această icoană se află în fața Sfântului Altar și deși este așezată central este remarcată de foarte puțini deoarece modul ingenios în care a fost realizată te face să crezi că este o compoziție recentă. Picturile sunt dispuse pe niște lamele și în funcție de cum se întoarce icoana poți vedea pe o parte , în față – chipul Mântuitorului, în stânga –Maica Domnului și în dreapta –Sfântul Ioan Botezătorul iar pe cealaltă parte, înfrățiți cei trei sfinți ierarhi: Grigirie, vasile și Ioan. A fost realizată pe trei zeci octonbrie 1833, pe timpul lui Gavril arhimandritul și este prima icoană realizată în acest fel în țară (o alta se află la Cernica).

Racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul (foto 65), este de argint și a fost făcută la Brașov din dorința domnului Constantin Șerban Basarab. Pe pereții acesteia, de jur-împrejur sunt lucrați în relief douaueci și unul de sfințiș fiecare între două coloane împodobite cu flori. Pe capac, înconjurați de apostoli sunt reprezentați la cap Sfinții Constantin ți Elena cu crucea între ei, la picioare doi domni iar în mijloc se află Sfântul Grigorie Decapolitul care poartă în mână următoarea inscripție „Acest sicriu s-a făcut de noi robii lui Dumnezeu Io Constantin Voievod și Domnița Bălașa, punându-se, punându-se într-însele cinstitele moaște ale Prea Cuviosului Părintele nostru Grigorie Decapolitul spre veșnica pomenire, anul 1656” (scris în limba slavonă) (după Roșu L., 1968).

O frumoasă catapeteasmă, în stil gotic, din lemn de tei aurit, lucrată în Viena, desparte naosul de absida Sfântului Altar care, la rândul ei este flacantă de cele două spații liturgice, specifice bisericilor ortodoxe: proscomidiarul, spre N și diaconiconul, spre S.

Foto 63. Icoana cu șase fețe, vedere din față.

Foto 64. Icoana cu șase fețe, vedere din lateral.

Foto 65. Racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul.

Pe bolta semicirculară a absidei Sfântului Altar este reprezentată „Maica Domnului cu Iisus în brațe” înconjurată de îngeri și proroci, iar pereții laterali cu imaginile a patru sfinți ierarhi ai Ortodoxei.

Pictura bisericii executată în ulei de Gheorghe Tâtârescu, este realistă, în stil neoclasic, fiind inspirată din remascentismul italian; nu inspiră ideea ascentismului picturii bizantine, dar este realizată maiestos de marele pictor, (care își semnează opera pe icoana Sfântului Mucenic Gheorghe).

Incinta interioară

Incinta mânăstirii este formată pe toate laturile din chilii. Pe lângă acestea, pe partea sudică spre răsărit, se află două săli în care se practică pictura pe sticlă (este un fel de școală pentru călugărițe); iar pe partea vestică, în mijloc, se află turnul clopotniță cu cele trei clopote două dintre ele fiind de pe timpul lui Constantin Brâncoveanu.

Pe sub această clopotniță (foto 68), se face trecerea în exteriorul incintei, unde se deschide la poalele Muntelui Bistrița o livadă cu castani seculari (foto 70) care au fost plantați de Sfântul Nicodim de la Tismana, în secolul al-XIV-

Foto 66. Fațada nordică a Mânăstirii Bistrița (în plan secundar exploatarea Pietreni-Costești).

Foto 67. Fațada sudică a Mânăstirii Bistrița.

Foto 68. Fațada vestică a Mânăstirii Bistrița, respectiv „Turnul Clopotniță” .

Foto 69. Cele două clopote de pe vremea lui C-tin. Brâncoveanu.

Foto 70. Castani seculari comestibili.

lea. Tot aici, dăinuie de veacuri monumentele istorice și de artă, renumite prin vechimea lor. Acestea sunt:

Bolnița . Este numită astfel pentru că era destinată oficierii slujbelor divine pentru spitalul Mânăstirii. Această biserică are hramul „Schimbarea la Față” și este cel mai vechi monument de la Bistrița (foto 71).

Foto 71. Bolnița a Mânăstirii Bistrița.

Datând din secolul al-XIV-lea, bisericuța a fost ridicată de călugării care trăiau prin peșteri și chiliile din lemn pe Valea Bistriței, la îndemnul Sfântului Nicodim de la Tismana (1406), (după Arhimandritul Micle V., 1995).

Datorită condițiilor sărăcăcioase, proporțiile locașului sunt modeste, dar suficiente pentru întrunirea tuturor monahilor la slujba Sfintei Liturghii. Păstrată aproape în formă originală-cunoscută după macheta din tabloul votiv-, construcția are planul dreptunghiular, formată din pridvor, naos, altar; zidită din piatră și cărămodă, tencuită fără ornamente, ferestre înguste, acoperiș din șiță, fără turlă, pridvor mic pe stâlpi de lemn și înconjurat de o prispă joasă, biserica apare ca o casă țărănească. În anul 1710, pridvorul original a fost înlocuit cu cel actual,realizat din opt stâlpi cilindrici și masivi de cărămidă, uniți în partea superioară prin arcade, deasupra cărora se ridică bolta sprijinită pe patru arcuri.

Atracția irezistibilă a artiștilor și a turiștilor o constituie valoroasa pictură interioară, executată ăn frescă la sfârsitul secolului al-XV-lea, din porunca banului Barbu Craiovescu.

În naos, în centrul bolții poate fi admirat „Iisus Pantocratorul”, înconjurat de o întreită slavă divină și simbolurile celor patru Sfinți Evangheliști, fiind stăjnit de câte două perechi de arhangheli. Pereții laterali, ai naosului, reprezintă „Viața Sfântului Ioan Botezătorul”, redată în 16 scene, iar în registrul inferior, marii pusnici ai monarhismului ortodox. Pe peretele vestic, în stânga ușii, se află tabloul votiv, unde banul Barbu și soția sa, Neagloslava, țin în mâini macheta bisericii. Din nefericire pictura este foarte afumată.

Pictura pridvorului, mult mai bine conservată, este opera ironomonahului Iosif și Hranite din Școala de pictură brâncovenească de la Mânăstirea Hurezi.

De remarcat, pe un stâlp al pridvorului, în stânga intrării, semnăturile lui Alexandru Odobescu, trei la număr, marcând anii când a cercetat în scopuri ștințifice Mânăstirea Bistruța.

Casa bolniței. Aceasta se află în stânga „Bolniței”, construită de Arhimandritul Gavril Petrovici (1829-1857), în anul 1836. A servit ca: spital, școală, stăreției și locuință pentru slujitorii Sfântului Altar al Mânăstirii, motiv pentru care este cunoscută și sub numele de „Casa preoților”. În această casă a locuit și mareșalul Ion Antonescu (1882-1946), exilat aici din ordinul regelui Carol al-II-lea, în anul 1940.

Cavoul Dăscăliței. Aceasta se află la est de „Bolniță” și e constuit din cărămidă. Aici se află osemintele Mriei I.G. Dumitrașcu, prima îvățătoare a Orfelinatului Corpului Didactic. Construită pe 29 august 1879-19 ianuarie 1904, de către Nae C. Panait din Râmnicul Vâlcea.

Cavoul episcopului Vartolomeu Stănescu. Se află în partea sudică a „Bolniță”; datazează din 1933 și este construită în stil bizantin. Aici se odihnește episcopul Vartolomeu Stănescu (1921-1938) și părinții săi, fiind înmormăntat în 1954. Deasupra uși de la intare, există inscripția „Cavoul familiei Prea Sfântului Episcop Vartolomeu”.

Vila episcopului Vartolomeu. Se află la vest de cavou; construită în anul 1933, în stil românesc: cerdacuri deschise cu arcuri în semicerc așejate pe stâlpi de lemn scluptați. Inițial, a fost resedință episcopală de vară, iar din 1938 fiind locul de retagere al episcopului până în anul 1954, când a decedat.

Schitul Păpușa

Foto 72. Schitul Păpușa.

Se află în partea dreaptă a Mânăstirii Bistrița dincolo de râul Bistrița, pe o stâncă de la poalele Muntelui Arnota. De la baza acestei stânci se urcă pe o potecă circa 10-15 minute (urcare destul de gras).

Schitul Păpușa ctitorit de Arhimandritul Stefan (1694-1732), a primit numele de la Muntele Păpușa a cărui toponimie datează din anul 1537.

În anul 1712 a fost pictată biserica de către zugravii Iosif ieromonahul și Teodosie (din Școala brâncovenească de la Hurezi).

Biserica este un edificiu cu plan dreptunghiular format din pridvor, naos și altar; pe naos se ridică grandioasă o turlă; zidită din piatră și cărămidă, tencuită fără ornamente.

La început, biserica era înconjurată de chilii amenajate pentru călugării cărturari din obștea bistrițeană; acolo, izolați de zgomotul lumii, își aduceau contribuția la dezvoltarea spiritualității ortodoxe și a culturii românești, traducând opere din limbi stăine sau copiind și redactând altele originale.

Astăzi, schitul e folosit ca cimitir, și se mai păstreză doar biserica.

Mânăstirea Arnota

Foto 73. Mânăstirea Armota.

Mânăstirea Arnota se află situată la nord de Schitul Păpușa peste culmea împădurită, pe Muntele cu același nume, la o altitudine de 840 m.

De la Mânăstirea Bistrița până la aceasta se face aproximativ o oră pe o potecă. Se mai poate ajunge și cu mașina pe drumul forestier ce trece prin Cariera de Piatră.

Mânăstirea Arnota, zidită între 1632-1637 este una dintre primele

ctitorii ale lui Matei Basara. Numele mânăstirii se trage de la Arnăuț, costum cu care-spune legenda- domnul deghizându-se a reușit să scape de urmărirea haiducilor, puși pe urmele sale de turci, încă înainte de a fi domnitor, (după Badea L., Rusenescu C., 1970) .

Vechi monument de arhitectură și artă, biserica s-a păstrat din vremea lui Matei Basarab cu pictura originală executată în frescă de meșteri anonimi, care au reușit să-i imprime o mare forță de expresie, realizând o adevărată capodoperă. Edificiul, de dimensiuni reduse, zidit în stil bizantin, dispus în plan treflat, este alcătuit din pridvor, pronaos, naos și altar. Deasupra naosului se ridică o turlă octogonală cu tot atâtea geamuri.

Pridvorul (adăugat în 1705-1706 de către Constantin Brâncoveanu), este sprijinit pe opt stâlpi de piatră, legați între ei prin arcade; pictat în stil brâncovenesc de Enache și Preda(1705-1706).Aici, sunt pictați: Matei Basarab împreună cu soția sa Elena, cu tatăl său, vornicul Danciu și cu mama sa.

În pronaos se intră pe o ușă din lemn de castan scluptată bogat cu motive florale, care este păstrată de pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. Aici, în pronaos, pe partea stângă se află mormântul lui Matei Basarab și al tatălui acestuia, Danciu (foto74). Mormântul lui Matei Basarab este acoperit cu o lespede de marmură albă, cu ormanente scluptate cu multă artă, în stilul renașterii transilvane, având în mijloc stema Țării Românești, în relief și care cuprinde instincția: „Aici zace Matei Basarab, cu mila lui Dumnezeu odinioară Stăpân și Domn al Țării Românești, bărbat înțelept, îndurător și milostiv, întemeietor, înnoitor a multe Biserici și Mânăstiri: niciodată biruit, ci biruitor și a multe învingeri învingător prea slăvit, dușmanilor înfricoșat, prietenilor de folos, îmbogățitor al țării sale, cel ce, cu multă bogăție și întru îndestulat, în lină pace, a domnit 23 de ani și a adormit întru Domnul la cinstite bătrânețe, în anul Domnului 1654”.

Foto74.Mormântul lui Matei Basarab (1) și mormântul tatălui său, Danciu (2).

Interiorul bisericuței inpresionează prin pictura de înaltă calitate artistică, apera zugravului Stroie din Târgoviște.

Catapeteasma originală a mânăstirii, piesă de mare valoare artistică, executată din lemn de scluptat și aurit, datând de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, se află expusă în Muzeul de artă feudală de la Mogoșoaia.

De pe platoul Arnotei, se deschud alte căi de drumeție spre Piscul Arnota (1184 m), Vârful Lespezi (1819m), Vârful Govora (1958) și Vârful Smeuretul (1938 m), traseu ce duce spre sud, către creasta principală a masivului.

Mânăstirea Hurezi

Mânăstirea Hurezi este situată la poalele Munților Căpățânii, pe malul stâng al văii Romanilor, la o altitudine de 570 m. Se află în cadrul localității Romanii de Jos (județul Vâlcea), la 5 Km de ramificație DN67 (șosea ce unește Râmnicul Vâlcea de Târgu Jiu).

Printre mânăstirile, monumente istorice, care împodobesc pământul românesc, Mânăstirea Hurezi este considerată, împreumă cu schitirile sale, ca cel mai reprezentativ complex de arhitectură definitoriu pentru „stilul brâncovenesc”.

Mânăstirea Hurezi, ctitorie a voievodului Constatntin Brâncoveanu, construită în secolul al-XVII-lea, după lupta de la Zărnești (21 august 1690); (reprezită totodată și unul din puținele ansambluri unitare de arhitectură veche românească realizate de un singur ctitor, fără să-i denatureze liniile originale), (după pliantul Mânăstirii Hurezi).

Sfânta Mânăstire Hurezi, importantă și valoroasă așezare monahală, reprezintă cel mai vast ansamblu de arhitectură madievală păstrat în Țara Românească. El cuprinde: mânăstirea propriu-zisă, biserica bolniței, Schitul Sfinții Apostoli și Schitul Sfântul Ștehan.

Domnitorul a incredințat supravegherea acestor mari și valoroase lucrări rudei sale Pârvu Cantacuzino, mare stolnic, care a decedat în 1691; fiind urmat de Cernica Știrbei, fost mare armaș.

Această mânăstire a fost construită de meșterii Manea vătaful zidarilor, Istrate lemnarul și Vucasin Caragea, pietrarul. Pictura, realizată de zugravii Constantinos, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim; reprezintă realizările cele mai importante ale picturii secolului al-XVII-lea.

Privită din afară, cu zidurile ei puternice construite din cărămidă, Mânăstirea Hurezi dă impresia unei firtărețe. Ea cuprinde: o incintă exterioară, delimitată de ziduri puternice de cărămidă, în care se află prima poartă de incintă și o clădire cu etaj pe dreapta; și una centrală, dreptunghiularăînchișă pe trei părți –nord, vest și sud-cu clădiri, având parter și etaj.

Intrarea în incinta centrală se face pe latura sudică, pe sub turnul clopotniță. În mijlocul acestei incinte se află biseriac, cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”.

Biserica Mânăstirii Hurezi, impunător monument, este o interpretare mai simplificată a bisericii episcopale de la Curtea de Argeș. Are plan treflat și împărțirea clasică, altar, naos, pronaos și pridvor, (după Roșu L, 1968).

Pridvorul este monumental, cu trei calote sferice, susținut de zece coloane de piatră decorate cu frunze de acant (foto 76). Coloanele sunt legate între ele prin arcade în semicerc. Mai târziu i s-a adăugat un baldachin de formă pătrată, susținut de două coloane de piatră decorate.

Pe peretele din partea stângă a intrării, sunt pictate portretele ispravnicilor Badea, Apostol și Cernica Știrbei. Tot aici sunt și portretele meșterilor Manea vătaful zidarilor, Istrate lemnarul și Vucasin Caragea pietrarul. Pe peretele de apus, sub pridvor, ocupând toată suprafața, e zugrăvită „Judecata de Apoi”, tema specifică Țării Romănești începând din a-II-a jumătate a secolului al-XVII-lea.

Foto 76. Pridvorul Bisericii Mânăstirii Hurezi.

Din pridvor se trece în pronaos prin ușa scluptată bogat în lemn de păr și amplasată într-un ancadrament de marmură, scluptat cu multă eleganță, cu frunze de acant, floarea-soarelui și floare de bostan, elemente românești în sculptura brâncovenească, încadrând stema Țării Românești, stema Cantacuziniilor și pisania.

Pronaosul, supralărgit, ca cel al bisericii episcopale din Curtea de Argeș și separat de naos ca la monumentele veacului anterior, print.un zid plin străbătut de ușă, se află mai multe morminte printre care cel al Ancuței Brâncoveanu, fiica domnitorului, al arhimandritului Ioan, al lui Constantin Brâncoveanu (foto 77) care îi așteaptă rămășițele pământești de mai bine de două secole și jumâtate, etc. Tot aici se află și un candelabru de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu (foto 78).

Pe peretele estic, al pronaosului, este pictat Constantin Brâncoveanu, soția sa Maria, fii (Ștefan, Constantin, Radu, Matei) și fiicele (Ancuța, Smaranda, Bălașa, Safta) acestuia. Pe peretele sudic și nordic, între ferestre, sunt reprezentați domnitorii din neamil dinspre tată și acei din neamul dinspre mamă ai lui Constantin Brâncoveanu. Pe peretele vestic, în stânga intrării sunt: Laiotă, Neagoe, Matei Basarab și portretele familiei Cantacuzino din neamul dinspre tată a lui Constantin Brâncoveanu.

Foto 77. Mormântul lui Constantin Brâncoveanu din Biserica Mânăstirii Hurezi.

Foto 78. Candelabrul din vremea lui Constantin Brâncoveanu.

Naosul este spațios și înalt, iar cele patru ziduri masive susține turla și arcadele interioare. Peretii sunt acoperiți cu picturi ce redau în general obișnuitul program iconografic, în maniera caracteristică meșterilor epocii brâncovenești.

Cele două turle de pe naos și pronaos, bine proporționate, sunt poligonale, străjuite de câte o cruce, înfiptă într-un glob de piatră, frumos scluptate.

Altarul este flancat de două abside mici (absidiole), proscomidiarul și diaconicarul și este despărțit de naos print-un monumental iconostas, scluptat în lemn și poleit.

Fațadele bisericii tencuite, de culoare albă, sunt împărțite în două de tradiționalul brău floral în relief, care încinge întreg edificiul, încadrat de două rânduri de zimți de cărămidă. Registrul inferior, decorat cu o suită de panouri dreptunghiulare, cuprinde pe fiecare din laturile lungi ale bisericii câte cinci ferestre mari, trei în pronaos și două în naos. Registrul superior al Fațadelor, decorat cu panouri rotunde și în semicerc, cuprinde câte două în dreptul naosului.

Incinta interioară

O serie de construcții cu un etaj (foișorul lui Dionisie, paraclisul, clopotnița, chiliile, muzeul, bucătăria) delimitează marea curte interioară, de formă dreptunghiulară, în mijlocul căreia se află biserica.

Intrarea principală, în incinta interioară (centrală) se face pe latura sudică, pe sub bolta largă care se închide cu o mare poartă de lemn frecată cu fier, existentă astăzi sub forma sa originală (foto 79). Deasupra intrării se înalță turnul clopotniței, care adăpoștește patru clopote mari, între 300 și 1000 kg, cu sunete armonioase, trei purtând în inscripție numele voievodului (foto 80), (după Roșu L., 1968).

În dreapta și stânga clopotniței, pe cele trei laturi ale incintei sunt chiile rânduite pe două nivele, suprapuse, în fața cărora se găsește câte o galerie cu arcade în semicerc, susținută de stâlpi de piatră.

Tot în latura sudică, la etaj unde au fost casele domnești (în stânga clopotniței) compuse din săli mari frumos boltite, cu calote sferice pe arcade lungi, sprijinite pe coloane imense de piatră sculptate la capetele și baze, acum este un muzeu (vezi muzee – capitolul potențial turistic antropic) care conține o valoroasă colecție de obiecte și icoane bisericești ale mânăstirii, un prețios tezaur cultural.

În dreapta clopotniței, tot la etaj era adăpostită biblioteca „Biblioteca aceasta este casă cu hrană sufletească ce oferă iubitorilor, masa cea înțeleaptă a cărților” (pisanie ce se află deasupra ușii și e scrisă în limba grecă).

Majoritatea cărților a acestei biblioteci au fost adunate de ctitor și de cărturarii din acele vremuri. Învățătorul Gr.A.Tocilescu a găsit și ridicat în 1885, pentru Muzeul Național, 38 de manuscrise și 393 de cărți tipărite în diferite limbi. Tot aici s-au păstrat vestitele calendare ale lui Brâncoveanu din

Foto 79. Latura sudică a incintei Mânăstirii Hurezi.

Foto 80. Clopotele Mânăstirii Hurezi.

anii 1693, 1695, 1699, 1701, 1703, precum și un pomelnic (după Roșu L.,1968), (după pliantul Mânăstirii Hurezi).

Foișorul lui Dionisie, situat pe latura vestică a incintei, drept în fața bisericii, permite accesul la încăperile etajului (chilii) și la paraclisul așezat în axul ansamblului. Foișorul și scara lui au fost construite între anii 1752-1753 de către meșterul Iosif, sub îngrizirea arhimandritului Dionisie Bălăcescu, stareț al mânăstirii. Cele cinci coloane și balustrade de piatră scluptate cu vrejuri și frunze de acant și caneluri în torsadă, poartă pe una din balustrade, la baza unui stâlp, într-un oval, cele două steme ale Munteniei și Moldovei, corbul și capul de bour .

Foto 81. Foișorul lui Dionisie.

Din acest foișor, la dreapta, se urcă câteva scări și se ajunge în pridvorul paraclisului mânăstirii , construită în formă de navă peste trapeza aflată la parterul clădirii (foto 82). Ridicat în 1697, planul lui constă în pridvor, naos și altar. Pridvorul este pictat în frescă,boltit cilindric, cu arcade sprijinite pe șasa stâlpi de piatră. Ușa prin care se intră în naos acoperită cuornamente florale, este lucrată în lemn și încadrată într-un ancadrament de pitră cioplită.

Naosul pătrat, este dominat de turla octogonală cu opt ferestre care se sprijină pe patru arcuri egale. Tâmpla din lemn fin scluptată și decorată cu aur și culori, desparte naosul de altarul semicircular.

Astăzi, pictura interiorului a fost restaurată. În naos, nu lipsesc Sfinții Împărați Constantin și Elena și bogata familie a domnitorului. Pictura, îm frescă, a fost realizată de zugravii Preda și Marin.

Sub paraclis se află sala de mese, trapeza, o încăpere frumos boltită, susținută de patru arcuri joase. Pictura în frescă, executată între anii 1705-1706, e o desfășurare spirituală și se păstrează în condiții excelente.

Foto 82. Paraclisul (sus) și trapeza (jos).

Pe latura nordică a incintei se află un șir de construcții cu parter și etaj. Accesul la etaj se face printr-un foișor așezat la mijloc, sprijinit pe stâlpi în torsadă și prevăzut cu o scară de acces construită din piatră. Pe lângă chilii se mai găsește pe partea de răsărit a acestei laturi reședința doanmei, o încăpere cu boltă stelată, iar în partea de apus bucătăria (foto 83).

Latura de răsărit a incintei e închisă de un zid înalt de cărămidă care desparte corpul principal de construcții, de clădirile bolniței.

Foto 83. Latura nordică a incintei Mânăstirii

.

Bolnița

Foto 84. Bolnița Mânăstirii Hurezi și Foișorul.

În cadrul incintei exterioare a mânăstirii, pe latura de est, se află un grup de construcții (o bisericuțăla mijloc, ruinele fostului Palat Domnesc la nord și un foișor la sud-vest), cunoscut sub denumirea de bolniță.

Biserica bolniței ctitorită de doamna Maria, soția lui Constantin Brâncoveanu, a fost ridicată în 1696 și zidită de Preda Nicolae și Ianache.

Fațada bisericii este tencuită în alb și este împărțită în două registre de un brâu. Registrul inferior este decorat cu un rând de panouri dreptunghiulare, iar cel superior cu o serie de arcade oarbe, tăiate de un alt rând de arcuri.

Biserica bolniței este împărțită în trei încăperi: pridvor, naos și altar.

Pridvorul este susținut de opt stâlpi de piatră, dintre care doi lipiți de peretele naosului, cu baza și capitele pătrate, legați între ei prin arcade. Aici sunt pictați Ioan Arhimandritul (pe peretele din dreapta) alături de ieromonahul Pahomie, apoi în stânga scena „Luptele Monahului”. Deasupra ușii, se află pictată scena „Adormirea maicii Domnului” care este de fapt hramul bisericii.

Din pridvor se intră în naos printr-o ușă din lemn de stejar, scluptată cu motive florale, încadrată într-un ancadrament de piatră.

Naosul are formă patrulateră. În cele patru colțuri ale naosului se înalță patru stâlpi cu patru arcuri pe care se sprijină turla cu cupola bisericii. Sub arcul de la răsărit se ridică tâmpla aurită, bogat scluptată. Aceasta desparte naosul de altar.

De jur împrejur naosului sunt pictate Patimile Mântuitorului, iar în bolta „Iisus Pantocrator” (foto 85). În stânga ușii sunt pictați doamna Maria și domnitorul Constantin Brâncoveanu cu macheta bisericii în mâini (foto 86).

Foto 85. „Iisus Pantocrator” pe bolta naosului. Bolnița Mânăstirii Hurezi

Foto 86. Tabloul votiv.

Naosul este luminat prin șase ferestre (trei pe stânga și alte trei pe dreapta) iar altarul prin trei ferestre.

Foișorul din cilțul sud-vestic are o bază dreptunghiulară, pe care sunt înălțate douăsprezece coloane de pitră rotunde, cu caneluri semicirculare, care se opresc sub capitele decorate cu foi de acant (foto 84). Capitalele sprijină un șir de arcuri, ce susțin zidăria pe care se sprijină acoperișul. Tavanul este construit din scânduri. Sub foișor se află o pivniță cu ușa de acces pe latura de vest.

Pe latura nordică a incintei se află ruinele Palatului Domnesc (foto 87). După moartea domnitorului au servit ca locuință călugărilor bolnavi și preoților care slujeau în biserică din această încintă.

Foto 87. Ruinele fostului Palat Domnesc, în partea nordică a Bolniței.

Schitul Sfinții Apostoli

Foto 88. Schitul Sfinții Apostoli.

Spre nord, la capătul unei întinse livezi, se înalță Schitul Sfinții Apostoli construit în 1698 sub îngrijirea lui Ioan Arhimandritul.

Monumentul are o incintă din ziduri de cărămidă, în mizlocul căreia se află o biserică în formă de navă, cu un șir de chilii pe latura nordică.

Biserica are hramul sfinții apostoli Petru și Pavel, hram ce se sărbătorește în fiecare an pe 29 iunie. A fost pictată de Iosif și Ioan în 1700.

Fațada bisericii este zugrăvită în alb și despărțită în două registre printr-un brâu lat, în relief.

Planul bisericii cuprinde un pridvor deschis, sprijinit pe doi stâlpi, un pronaos, naos și un altar cu absida trilobată.

Pe stâlpii pridvorului se sprijină patru arcuri care sprijină o cupolă.

În pronaos se intră print-o ușă simplă. Aceasta are formă dreptunghiulară, iar în cele patru colțuri se află patru stâlpi ce susțin patru arcuri pa care se sprijină cupola pictată.

Pe peretele vestic, în pronaos, în stânga ușii se află portretul mitropolitului Teodosie, iar deasupra este zugrăvit Ioan Arhimandritul care ține biserica în mâna dreaptă. Pe peretele nordic, sunt pictați Matei Basarab, soția lui și doi fii ai lor, ținând în mâini biserica mânăstirii de la Câmpulung iar pe peretele sudic,Constantin Brâncoveanu cu soția sa Maria,ținând în mâini mânăstirea Hurezi și fiilor Constantin și Ștefan.

Naosul de formă pătrată, în fiecare colț se ridică câte un stâlp pe care se sprijină patru arcuri ce susțin tura.

Tâmpla lipsește păstrându-se numai grinzile pe care se susținea. Pereții naosului si altarului sunt pictați, pictură ce a fost recent restaurată. Chiliile de pe latura nordică au fost și ele restaurate la începutul veacului).

Schitul Sfântul Ștefan

Foto 89. Schitul Sfântul Ștefan.

La vest de mânăstire, peste apă, se află Schitul Sfântul Ștefan , ctitorit de Ștefan, fiul cel mai mare al domnulului, construit în 1703 și zugrăvit de Ianache, Istrate și Hramite.

Schitul este împrejmuit de un zid de piatră, în mijlocul căruia se află biserica. Pe latura nordică și sudică a incintei, spre răsărit, se află o construcție mică cu chilii.

Fațada bisericii este zugrăvită în alb și este împărțită în două registre printr-un brâu, în relief, care înconjoară biserica; se aseamănă cu cea a Schitului Sfinții Apostoli. Acoperișul turlei este însă mai țuguiat și spre deosebire de restul construcților de acest fel din complexul Hurezului, pridvorul lipsește, biserica având numai pronaos, naos și altar.

Pronaosul de formă dreptunghiulară, este acoperit de o boltă sferică ce se sprijină prin patru arcuri, pe patru coloane fixate în colțurile încăperii.

Naosul are formă pătrată, cu nave secundare, acoperite cu câte un sfert de boltă sferică. Cei patru stâlpi de zid sunt uniți prin patru arcuri, pe care se ridică bolta cu turla octogonală.

Tâmpla altarului, ca și la Schitul Sfinții Apostoli, lipsește.

Schitul Sfântul Ioan

Schitul Sfântul Ioan, cea mai veche așezare de la Hurezi, se află la o distanță de circa trei ore în sus pe Valea Romanului. Din el se mai păstrează doar ruine.

Mânăstirea a avut un important rol cultural, dispunând de o bogată bibliotecă și o școală de zugravi care a pus „bazele celui mai puternic atelier de pictură din istoria artei vechi românești” (după Roșu L., 1968).

Mânăstirea a fost restaurată în forma sa originală, devenind astăzi unul dintre cele mai complexe exemplare de arhitectură și de artă caracteristice pentru epoca de tranziție de la medieval la modern și cultura românească.

Mânăstirea Polovragi

Mânăstirea Polovragi este situată la 550 m altitudine în depresiunea subcarpatică cu același nume, la poalele Munților Căpățânii (Piatra Polovragilor 1833 m altitudine), la ieșirea Oltețului din Chei, pe partea stângă (la 2 km de comuna Polovragi, județul Gorj). Această comună se află la 4 km de DN67 (face legătura dintre Râmnicu Vâlcea și Târgu Jiu).

Cercetările istorice recente stabilesc vechimea mânăstirii Polovragi în jurul anului 1505 după cum se arată în două inscripții slavone care, se crede, că au aparținut vechii biserici; de la această dată documentele nu mai amintesc de acest așezământ timp de un secol și jumătate. În 1645, satul Polovragi devine proprietatea logofătului Danciu Pârâianu care ctitorește și actuala biserică, după cum rezultă dintr-un hristov a lui Matei Basarab din 6 iulie 1648. În 1693, Constantin Brâncoveanu o restaurează. În timpul acestuia, este zugrăvit interiorul în 1703 – 1712 de către meșterii Constantinos, Andrei, Gheorghe, Istrate și Ranite, s-a adăugat pridvorul în stil brâncovenesc și s-au construit unele chilii, clopotnița precum și zidurile de cetate, (după pliantul Mânăstirii Polovragi).

Mânăstirea Polovragi este înconjurată de un gard înalt de ulucă. În aceasta se pătrunde printr-o monumentală poartă din lemn de stejar sculptat (foto 90).

Foto 90. Poarta Mânăstirii Polovragi.

În incinta mânăstirii se intră pe latura sudică, pe o poartă masivă, deasupra căreia se înalță clopotnița (foto 91). În mijlocul acestei incinte se află biserica Sfintei Mânăstiri Polovragi.

Biserica Mânăstirii Polovragi cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” este zidită în stil bizantin și are formă trilobată (foto 92).

Fațada bisericii este împărțită în două de un brâu orizontal, în relief, și anume: partea inferioară, caracterizată prin rânduri de cărămidă aparentă și piatră cioplită, intercalată cu câte o cărămidă verticală; și partea superioară tencuită în alb. Ancadramentele ferestrelor sunt din piatră cioplită, având partea de sus decorată cu diferite motive sculpturale.

Biserica este formată din pridvor, pronaos, naos și altar.

Pridvorul este susținut de opt coloane octogonale, cu baze și capitele pătrate legate între ele prin șapte arcade(foto93). Pictura în pridvor este reprezentată de icoana hramului mânăstirii „Adormirii Maicii Domnului” deasupra ușii, de reprezentarea iconografică a mânăstirilor de la Sfântul Munte Athos, unică în țară, de o parte și de alta a ușii. În bolta pridvorului se află Iisus Hristos înconjurat de îngeri.

Foto 93. Pridvorul Bisericii Mânăstirii Polovragi.

Partea exterioară a pridvorului, deasupra arcadei din mijloc, se află icoana „Acoperământul Maicii Domnului” executată de zugravul Constantin în 1713, (după pliantul Mânăstirii Polovragi).

Din pridvor se intră în pronaos printr-o ușă de lemn sculptată. Pronaosul este luminat de două ferestre. Aici, sunt pictați: în primul registru primul ctitor al bisericii, Danciu Pârâianu; pe peretele vestic în stânga ușii Mitropolitul Teodosie al Țării Românești, iar în dreapta Arhimandritul Ioan; peretele nordic este rezervat familiei Danciu Pârâianu (sora acestuia Stanca și fiii săi, Predu, Barbu și Pătru); iar cel sudic rezervat familiei celui de al doilea ctitor Constantin Brâncoveanu. Pe peretele estic în dreapta ușii (ușa dintre pronaos și naos) se află Constantin Brâncoveanu cu macheta bisericii în mână, în stânga sa fiind doamna Maria, iar în stânga ușii chipurile Sfântului Hristofor cu pruncul Iisus pe umărul drept și al călugărului Teoctist cu pruncul Iisus pe umărul stâng.

În afară de tablorile ctitorilor, în pronaos sunt redate mai multe scene din viața și activitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din Acatistul Maicii Domnului, de la „Judecata de Apoi” și Viața viitoare”. Pe boltă, se află „Maica Domnului cu pruncul Iisus în brațe”, înconjurați de cete îngerești.

Foto 94. Interior din Mânăstirea Polovragi.

Pronaosul este despărțit de naos printr-un zid masiv, prevăzut cu o ușă largă. Naosul spațios, este luminat de patru ferestre laterale precum și de lumina primită din turlă, turlă ce se află deasupra acestuia, având douăsprezece laturi. Pictura în naos în registrul de jos, reprezintă sfinți militari în ținută de gală. Tot aici, spre absida altarului, în dreapta, este „Iisus Hristos Judecătorul”, iar în stânga „Maica Domnului cu pruncul Iisus în brațe”. Urmează scene din viața Mântuitorului și chipuri de sfinți. În boltă este pictat „Iisus Pantocrator”.

Între naos și altar se află catapeteasma care este executată în lemn de tei, o adevărată capodoperă a vechii sculpturi românești, având o bogată ornamentație cu împletituri florale. Impresionante sunt ușile împărătești, ornamentele pe întreaga suprafață.

Pictura, în absida altarului, registrul de jos înfățișează pe marii ierarhi și dascăli ai Ortodoxiei; al doilea, scena împărtășirii Sfinților Apostoli; iar bolta, pe Maica Domnului ornată.

Incinta Mânăstirii

Biserica Sfintei Mânăstiri Polovragi este înconjurată de chilii, formând o puternică cetate de apărare. În ea se pătrunde prin latura sudică a incintei printr-o poartă masivă, deasupra căreia se înalță clopotnița.

Pe latura vestică (foto 95) și sudică (foto 96) a incintei se află clădiri cu etaj ce adăpostesc chilii, iar în partea nordică și estică un zid masiv care este străpuns de o ușă. În partea nordică ( foto 97) ușa dă într-o livadă unde se află Bolnița, iar în partea sudică ușa dă în aceeași livadă care de fapt înconjoară toată incinta, doar că aici se află o clădire ce adăpostește trapeza și bucătăria. Tot pe latura nordică, pe la mijloc, se află o cișmea cu foișor construită în 1854.

Foto 95. Latura vestică a incintei Mânăstirii Polovragi.

Foto 96. Latura sudică a Mânăstirii Polovragi.

Foto 97. Latura nordică a Mânăstirii Polovragi

Bolnița

Foto 98.Bolnița Mânăstirii Polovragi

Marile mânăstiri ortodoxe aveau totdeauna în preajma lor un corp de clădiri destinate scopurilor umanitare, pentru tratarea și îngrijirea suferinzilor, având și o biserică pentru satisfacerea dorințelor sufletești, numită de obicei „biserica Bolniță”. Cea de la Mânăstirea Polovragi este situată în partea nordică a incintei, fiind zidită în anul 1732 de egumenul Lavrentie și închinată Sfântului Ierarh Nicolae, marele ocrotitor al celor neputincioși.

Biserica, în stil bizantin, are formă de corabie. În 1738 a fost zugrăvită de pictorii Gheorghe și Ioan. Frescele interioare, de un colorit viu, s-au conservat excepțional; cele exterioare, care acopereau probabil întreaga suprafață a pereților, se mai poate vedea, în mici fragmente, numai în jurul ușii de la intrare, unde este reprezentată icoana Sfântului Nicolae (hramul bisericii), (după pliantul Mânăstirii Polovragi).

Biserica este alcătuită din pronaos, naos și altar. Printr-o ușă, practicată în zidul sudic, se intră în direct în pronaos. Aici sunt zugrăvite o serie de personalități bisericești, ca Episcopul Clement al Râmnicului, Arhimandritul Dionisie de la Hurezi, egumenul Lavrentie și Ieromonahul Ștefan.

Un zid, prevăzut cu o ușă centrală și două ferestre laterale, separă naosul de pronaos.

Pictura din naos reprezintă sfinți militari cu aureole în relief, scene din viața Mântuitorului Nostru Iisus Hristos și a Maicii Domnului. În boltă e reprezentat „Iisus Pantocrator” înconjurat de cete îngerești.

Între absida sfântului altar și naos există o catapeteasmă de zid, pe spatele căreia este pictată jertfa lui Avram. În boltă „Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe”, iar mai jos, Sfinții Ierarhi.

Mânăstirea Polovragi a avut un important rol cultural, dispunând de o bogată bibliotecă și colecție de icoane și obiecte bisericești. Aici s-au colectat și se păstrează în condiții excepționale peste 3.000 de volume în limbile română, slavonă și greacă. Printre ele găsim cărți rare ca „Îndreptarea Legii” (1652), „Evanghelia de la București” (1682) și „Apostolul” (1683), sau manuscrise de puzică psaltică, dintre care amintim „Evloghionul lui Anton Pann” (1846) și „Anastasimatarul lui Gherontie” (1863).

Alături de cărți se găsește o bogată colecție de icoane pe lemn și sticlă, totalizând peste 650 de exemplare, provenind din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea.

Colecția de obiecte bisericești se compune din: un steag cu semnătura zugravului Gheorghe (reprezintă Botezul lui Iisus Hristos, înconjurat de chipuri de apostol, evangheliști și sfinți); un Epitaf imprimat de episcopul Filaret al Râmnicului în anul 1786; o sfită și un stihar, țesute în fier de aur (din epoca lui Constantin Brâncoveanu); veștminte preoțești; cădelniță de argint; o cruce îmbrăcată în argint cu scene din viața lui Iisus (Întâmpinarea, Botezul, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Domnului); Pomelnicul Domnului Constantin Brâncoveanu, scris pe un fragment de lemn, etc.

Astfel, Sfânta Mânăstire Polovragi constituie un loc privilegiat pentru căutătorii de istorie, cultură, liniște sufletească și meditație sufletească.

2.2.3 Edificii culturale

Preocupările de natură culturală au avut nevoie de instituții adecvate pentru practicare, expunere sau conservare. Astfel, în zona sistemului teritorial Horezu au luat naștere muzee, colecții de artă și case memoriale.

Muzeele reprezintă instituții de cultură ce concentrează într-un spațiu restrâns valori reale pe teritorii vaste, în epoci diferite, de creatori diverși.

Muzeul de trovanți de la Costești. Este unicul muzeu al Trovanților în aer liber din lume. Trovanții reprezintă concrețiuni grezoase întâlnite în anumite strate de nisip sau gresie slab consolidată, generate de fenomene geologice complexe, începute acum mai bine de zece milioane de ani când aceste locuri erau acoperite de Marea Sarmatică.

Muzeul se află în incinta carierei de nisip.Trovanții au forme variate:

sferici, cilindrii, ovali, etc.

Complexul muzeistic din Măldărești de Sus este format din două cule, monumentele istorice.

Culele din Măldărești

Definiția culelor din Dicționarul enciclopedic român spune: „tip de locuință fortificată, răspândită în secolul al-XVIII-lea mai ales în Oltenia și având două, trei coturi legate printr-o scară interioară. Este construită pe plan pătrat sau dreptunghiular, iar parterul, ocupat de depozite, este în general, lipsit de ferstre”.

Asemenea construcții constituiau un mijloc de apărare și de refugiu împotriva repetatelor atacuri ale turcilor.

În satul Măldărești (județul Vâlcea), se află două cule care, prin vechimea, arhitectura și soliditatea lor, sunt cele mai interesante dintre toate culele din Oltenia.

Cula Greceanu, ridicată la începutul secolului al-XVI-lea, de Nan Paharnicu are cacacter pronunțat de fortăreață (foto 99).

Construcția are un parter și două etaje. La parter sunt plasate cele două intrări; una la pivniță și alta care duce în interiorul culei. În arhitectura construcției o notă de ingeniozitate o constituie intrarea. Atacatorii erau derutați de o ușă situată în partea cea mai monumentală a clădirii, frumos împodobită, dar care, în realitate, nu era decât o simplă intrare în beci, adevărata intrare în clădire fiind mai mică și bine camuflată spre a nu atrage atenția.

La parter se află pivnița, în care se pătrunde printr-o poartă din lemn. .

În stânga intrării se află o încăpere ce servea drept magazie. Pivnița este luminată de șase ferestruici înguste, mai înalte decât cele de la magazie (după Atanasescu I., Gama V., 1974).

Foto 99. Cula Greceanu.

În partea vestică se află ușa de intrare în culă, lucrată din lemn masiv și zăvorâtă cu o grindă ce intră în zidărie. În rând cu această ușă se mai vede o alta, mai scundă, care duce spre ascunzătoarea de sub scară.

Printr-o săliță, cu scară construită din bârne groase, înțepenite în zidurile pereților, se urcă la primul etaj. Aici se află patru camere: o cameră mică, tăvănită cu grinzi groase de ștejar (vestibulul), două camere mari – una tăvănită cu bârne groase, iar alta boltită în zidărie, o altă cameră mică – iatacul, (după Atanasescu I., Gama V., 1974).

La etajul II pe o scară de lemn se ajunge în pridvor. Zidurile sunt perforate de metereze înderptate în diferite direcții. Alături de pridvor există o cameră îngustă și întunecoasă, în care se părundea print-o scară dreaptă și detașabilă . Aici se refugiau femeile și copii și se ascundeau obiectele de preț.

Cula a fost construită cu scopul de refugiu și apărare, mai târziu a fost folosită și pentru locuință.

Cu toate modificările survenite în decursul vremurilor, Cula Greceanu rămăne o construcție monumentală.

Cula Duca. La circa 300 metri mai sus de vechea culă Greceanu se găsește Cula Duca. Este ridicată pe un plan dreptunghiular și are trei nivele: parter și două etaje.

Parterul cuprinde pivnița, o magazie și casa scării. Zidurile parterului sunt străpunse de o singură intrare și de șase ferestre înalte și înguste ca meterezele. Intrarea este prevăzută cu o ușă masivă de lemn ferecat, care se

Foto 100. Cula Duca.

zăvora prin interior cu o bârnă groasă. În lateral, unul din metereze tăiat oblic în masa zidăriei, permitea apărarea ușii fără riscuri. În pivniță impresionează, prin masivitatea și grosimea lor, stâlpii care susțin grinzile tavanului și zidurile despărțitoare ale camerelor de la etaj. În magazie se pătrunde coborând patru trepte, iar la etaj se ajunge pe o scară cu trepte cioplite din lemn. Primul etaj cuprinde o Săliță, o odaie mare, pe stânga, cu ferestrele lărgite în interior și ornamentate de stucatură, și un iatac. La al doilea etaj se urcă pe aceeași scară într-un pridvor oltenesc.

Elementele decorative ale suprafețelor exterioare dau clădirii o înfățișare mai caldă, mai aparte.

În interiorul cerdacului, pe perete, este inscripționat anul 1827, care reprezintă data când s-au făcut strucaturile. În cursul anilor 1966-1967 Direcția monumentelor istorice o restaurează complet și o înscrie pentru totdeauna în rândurile monumentelor de arhitectură populară românească (după Atanasescu I., Gama V., 1974).

În Mânăstirea Hurezi se află un muzeu care cuprinde trei săli: Sala Sfatului (sala de sedințe), Sala Gărzilor (sala cu Stâlpul Singuratic) și Biroul Domnitoritului.

Actualul muzeu a fost resedința domnitorului Constantin Brâncoveanu (ctitorul acestei mânăstiri) în care este expusă o interesantă și valoroasă colecție de obiecte și icoane bisericești ale mânăstirii.

Sala Sfatului. În această sală, din anii 1694 – 1700, există patru

icoane împărătești precum și candele și candelabrul donate de doamna Maria, soția Domnitorului.

În vitrina din mijlocul sălii se află o biblie originală din 1688, de la Snagov (din timpul lui Șerban Cantacuzino, unchiul domnitorului).

Tot în această sală se află: veșmintele preotești (din 1694) rămase de pe timpul călugărilor (mânăstirea a fost de călugări); țesături de mătase cu fir de aur și argint (din 1872); două ouă de struț care provinde la candeledrul din biserica mare a mânăstirii care se află în pronaos – acest candelabru avea la fiecare braț câte un ou, în prezent mai are doar unul; o cruce din secolul XVIII, scluptată în lemn de tei și aurită; câteva Sfinte Evanghelii; Hristovul (copie) etc.

În holul dinter Sala Sfatului și Sala garzilor sunt fețe de masă, țesute cu fir de argint și aurit. Cea din partea dreaptă este țesută de două fice ale Domnitorului; fiecare floare în parte având câte șapte petale reprezentau cele șapte fice ale Domnitoului Consatntin Brâncoveanu. Aici se mai întâlnesc fragnente de scluptură în lemn de tei aurit.

Sala Gărzilor. Icoanele din această sală sunt pictate în această

mânăstire, de călugări (din acea vreme) și zugravi de la Costești (Ioan etc). Tot aici sunt: sfântul potir, litierul, vase turcești, uși împărătești ce provin de la Schitul Sfântul ioan Borezătorul (pictură populară).

Biroul Domnitorului. Cele mai importante obiecte obiecte din

această sală sunt: Scaunul domnesc, singura piesă din mobilierul acestuia care se mai păstrează din vremea aceea – în 1797 mânăstrirea a fost jefuită și apoi arsă de turci – ; portretul Domnitorului cu cei petru fii (copia) – originalul se află la București – .Alte obiecte din această sală: Sicriașul, scluptat și aurit; vase turcești; covoraș din secolul al – XVIII – lea, turcesc, care era „covor de rugaciuni”; o strană bisericească; două analoage („tetrapod) – analog din lemn cu aplicații de sidef și baga din 1693) etc.

Din Biroul Domnitorului, se deschid trei camere foarte mici, care pe vremea sa erau folosite ca tainițe pentru păstrarea documentelor țării.

Muzeul a fost pictat în 1950, deși acest lucru s-a descoperit după restaurări, când s-a îndepărtat un strat foarte gros de var, dat în cursul anilor. Picturile au fost recuperate, în mare parte.

Pictura existentă azi din bolta Sălii Gărzilor, a fost adăugată în timpul Startului Hrisant (al IV-lea stareț al mânăstirii, de origine gracă),în 1830.

Muzeul de la Horezu. În Casa de Cultură, a acestui oraș există un muzeu reprezentat printr-o glerie de artă populară, care s-a format prin donația de piese de către participanții la Târgul de ceramică („Cocoșul de Hurez”- târg ce are loc în ultimele trei zile ale primei săptămăni din iunie, în fiecare an).

Case memoriale sunt supuse atenției turiștilor deoarece oferă crâmpeie din atmosfera locului matal, a copilăriei, tinereții și uneori a maturității creatoare a marilor personalități politice, culturale și ștințifice.

Casa memorială Părșoiu din Horezu. Această casă datează din secolul al XIX-lea; tipic vâlceană, cu foișor la etaj și o prispă lata care acoperă gârliciu pivniței și parterul, (după Ionescu-Dunăreanu I. și Cristescu M., 1978).

Casa memorială Urșanu din localitatea Urșani. Aceasta este interesantă pentru arhitectura ei în stil specific vâlcean.

În localitatea Slătioara, se recomandă vizitarea caselor: Maria Cosma și Ion Popescu – Frânghieru, aceasta din urmă alcatuită din doua corpuri de clădiri printr-o lungă punte acoperită, servind unui scop practic: întinderea și împletirea frănghiilor.

2.2.4.Monumentele

Monumentele sunt edificii cu rol glorificator, de omagiere a unor personalități, fapte, evenimente sau simboluri. Aici intră: statuile, busturile, grupurile statuare etc.

Statuile sunt surse de atracție turistic prin dimeniunile, expresivitatea sau simbolurile înmagazinate. O astfel de statuie, în zona studiată, se întâlnește în orașul Horezu, în curtea liceului și anume: statuia lui Constantin Brâncoveanu (inaugurată în 1999), iar în Vaideeni – un soldat cu pușca în mână.

Busturile au ca subiect mari personalități ale culturii române. Un astfel de bust se află în arașul Horezu, în fața Case de Cultură, bustullui Constantin brâncoveanu.

Grupurile statuare reprezintă ansambluri sclupturale dedicate unor evenimente la care au participat mai multe personaje, mase de oameni. În sistemul teritorial Horezu, astfel de grupuri statuare se întâlnesc în Horezu: Monumentul Eroilor din cele două războaie mondiale (1997); și la Baia de Fier: Monumentul Eroilor din primul război mondial. Acesta din urmă, a fost ridicat în anul 1926 prin contribuția bănească voluntară a locuitorilor din Baia de Fier, în amintirea eroilor satului câzuți pe diferite câmpuri de luptă, în timpul primului război mondial (1916 – 1919). Acest monument se află în fața estică a școlii elementare, are o îmălțime de 3,5 metri și este așezat pe un soclu de ciment (după Nițescu I., 1972).

2.2.5 Obiective turistice propriu- zise

Aceste obiective sunt constuite în scopul ridicării efectelor estetice ale peisajului precum și pentru creșterea gradului de atractivitateturistică. Din cadrul acestor obiective în sistemul teritorial Horezu cele mai des întâlnite sunt parcurile de recreere. Acestea se întălnesc în perimetrul orașului Horezu. Recreerea este asigurată de prezența a numeroase asociații forestiere și floristice, dispuse într-un cadru mai mult sau mai puțin amenajat.

2.2.6 Patrimoniul turistic etnografic

Turismul exploateză tocmi ineditul și originalitatea locurilor și manifestărilor din cadrul unui teritoriu. Astfel, turistul va găsii în visteria folclorului un izvor nesecat de bogații și semnificații naționale.

Zonele etnografice în care se include sistemul teritorial Horezu sunt specifice Gorjului și Vâlcei. Zona cu trăsături distincte, prezentă aici, este cea a Horezului. Aceasta pigmentează într-o manieră unică potențialul și atractivitatea fondului etnografic.

Horezu

Arhitectura locuinței. Majoritatea caselor țărănești de la începutul secolului aveau două camere, cele mai multe cu o odaie și tinde, prin care se intră în camera de locuit și servea de bucătărie. Locuința era acoperită cu șiță, construită din lemn și nuiele împletite, fără pardoseli. Prima încăpere era denumită tindă, în ea se dormea și se stătea în cea mai mare parte a timpului; a doua cameră era numită „la sobă” fiind încălzită de o sobă. Mobilierul tindei se compunea din două lăvițe. Ca mobilier mai găsim masa rotundă cu scăunelele necesare, un tron pentru mălai, un dulap. Deasupra vetrei era plasată corlata, sub care se punea țesutul. Vatra de apă se afla lângă lada de mălai. „Odaia bună” era așezată totdeauna spre răsărit, patul fiind așezat lângă sobă, la capătul căruia se afla lada cu zestre, iar deasupra era suspendată „culmea” pentru haine și ștergare, iar către mijlocul camerei, suspendată de grindă era „troaca” sau leagănul pentru copii. În fața ferestrei din peretele de la răsărit era masa înaltă „de la fereastră”, cu scaune înalte.

Țesăturile din lână sunt în general sobre, pături în carouri sau dungi albe cu negru, scoarțe cu dungi colorate, întrerupte de alesături discrete. Acestea acoperă patul și pereții din dreptul acestora. Perdelele din bumbac alb cu cusături, introduse la începutul secolului nostru, se aseamănă din punct de vedere al stilului și al cromaticii cu șetrgarele.

Casa de olar are două încăperi: în prima se află atelierul de olărie, iar în cea de a doua, cameră de dormit. Între aceste două încăperi se află o sobă comună. Atelierul are o masă îngustă așezată la fereastră.

În centrul de meșteșuguri populare Horezu este abordată o complexitate de tehnici artistice, ceramice, textile, feronerie.

Creații originale și de înaltă valoare artistică se realizează la Horezu, ceramica; în Romanii de Sus, obiecte de lemn pentru uz casnic și mobilier; Urșani, constructori de fluiere; Horezu, cojocari.

Foto 101. Casă de olar specifică zonei Horezu.

Olăritul, străvechi meșteșug, a apărut în epoca neolitică, ca o necesitate practică legată de prepararea și păstrarea alimentelor.

Formele ceramicii horezene sunt în general asemănătoare cu descoperirile arheologice din neolitic până în epoca fierului, ceea ce dovedește marea vechime și continuitate a meșteșugului. Tipul traco-dacic tratează motivul sub forma bradului, care apare ca element central. Plantele perfect armonizate sunt reproduse în arta populară; clopoțeii sau ghioceii figurează destul de des în decorarea ceramicii din centrele de olari de la Horezu. Alt tip ornamental al ceramicii este smălțuirea integrală care îmbină în chip semnificativ motive geometrice cu motive fitomorfe stilizate și rar cu motive avimorfe. Cele mai răspândite motive ornamentale sunt spirala sau dubla, linia dreaptă, linia ondulată, steaua, frunza și brăduțul, în compoziții radiale sau circulare, sunt integrate figuri umane sau imagini de păsări -cocoșul de Hurez- într-o admirabilă tratare stilizată. Gama cromatică a ceramicii smălțuite este, prin tradiție, dominată de roșu, la care se adaugă galbenul de Horezu.

Prin vitalitatea meșteșugului, varietatea formelor și tradiția decorativă, rafinamentul execuției, plasticitatea compoziției și originaliatea cromatică, ceramica de la Horezu se înscrie calitativ în rândul celor mai valoroase creații populare românești.

Foto 102. Ceramică specifică zonei Horezu.

În localitatea Horezu s-au afirmat ca meșteri olari: Stelian Ogrezeanu, Victor Ogrezeanu, Victor Vicșoreanu, Dumitru Mischiu și alții. O parte din produsele lor sunt expuse în Galeria de artă populară contemporană, deschisă la Casa de Cultură din Horezu, un adevărat muzeu al ceramicii populare contemporane din România.

La prima duminică din luna iunie are loc tradiționalul târg al olarilor din toată țara „Cocoșul de la Horezu”, care ține trei zile.

Dintre numeroasele construcții ridicate de meșteri al lemnului din zonă pe teritoriul orașului se afla joagărul lui Ion Grigorescu situat în punctul „Obreje” demolat și joagărul lui Cristescu demolat de bătrânețe. Acestea erau folosite pentru obținerea scândurilor din bușteni de stejar, fag, brad, și ulm. O altă construcție: moara cu o singură ciutură (moara lui Bâscu).

Prelucarea artistică a lemnului pentru ustensile casnice și piese de mobilier are o mare tradiție în Romanii de Sus și Urșani.

Mobilierul, o intensă preocupare artistică reliefată în creații de autentică originalitate și frumusețe, este reprezentat prin: lăzile de zestre, mesele joase sau înalte, dulapurile-masă, dulapurile înalte. Decorarea obiectelor de interior este dominată de motivele fitomorfe: bradul, motive astrale – stele, rozete.

Dintre uneltele de muncă și obiecte de uz gospădăresc, au o valoare deosebită: furcile, fusul de tors, lingurițe etc.

Alte realizări remarcabile sunt: meșteșugul confecționării fluierelor îmbrăcate cu aramă (căutate de numeroase ansambluri de fluierași din țară); meșteșugul fierăririi artistice care cuprinde unelte pentru gospodăria țărănească: lanțuri, zăvoare pentru uși, candelabre din fier forjat etc.

Portul popular, rod al priceperii generațiilor creatoare populare, care reprezintă o mărturie a continuității și statorniciei românilor pe aceste meleaguri. Portul popular din zona Horezu, aidoma portului popular românesc în general, prezintă rădăcini adânci în străvechiul fond cultural traco-dacic.

Costumul femeiesc. Portul tradițional femeiesc se prezintă în două variante: costumul cu zăvelci (catrințe) și costumul cu opreg (vâlnic). Costumul cu opreg reprezintă îmbrăcămintea de mare ținută prețuit de localnici și purtat numai în zile de sărbătoare.

Foto 103. Port popular femeiesc din Vaideeni.

Cromatica ornamentală se caracterizează prin dominația unei singure culori: roșu, negru, oliv „fir impriscricit” (roșu și negru) pentru cămpșile vechi, cafenii, vișinii, verde, galbene și chiar albastru pentru cămășile din secolul nostru în tonuri contrastante, în ultima perioadă au apărut în variante policrome.

Ca podoabe se adaugă salbele de aur și argint.

Costumul bărbătesc. Portul tradițional bărbătesc este sobru și mai simplu. În picioare se purtau opincile ușoare cu nojițe (din piele de porc sau de vită). Pantalonii albi, cioreci, nădragi sau ițari. Cămașa albă sau cu bumbac pentru zilele lucrătoare și din pânză de bumbac pentru sărbători. Brâul care încinge mijlocul, poate fi simplu, soșu, țesut în patru ițe și mai lat. Deasupra se purta un ilic din lână. Pe cap se poartă căciulă sau pălăria rotundă.

Folclorul se caracterizează printr-o mare bogăție și diversitate, rezultat al asimilării confluențelor cu zonele învecinate și ale sintezei particulare. Viața folclorică cuprinde o amplă desfășurare de obiceiuri și ceremonialuri vechi, multe din ele existând și azi.

Odată cu terminarea culesului de organiza șezătoarea, la una din cele mai frumoase și gospodărite case din sat. Fetele și femeile își aduc de lucru, mai ales cusături, iar flăcăii și bărbații împletesc foi de porumb sau de papură și meșteșugăresc cu dalta diferite obiecte din lemn. Toate acestea se desfășoară într-o atmosferă de cântece, jocuri și glume.

Obiceiurile legate de viața omului: nașterea, nunta, moartea, în zona Olteniei, urmăreau un adevărat ritual :

Nașterea avea loc în casă, tânăra femeie era asistată de o moașă și de alte femei pricepute, de obicei rude. Astăzi, acest obicei nu se mai practică, decăt în caz de urgență.

Botezul are loc la câteva zile de la naștere. Nașa are rol important la slujba religioasă, în care preotul „botează” pruncul. După această ceremonie ortodoxă are loc un ospăț cu masă și lăutari, la care se invită prieteni și cunoscuți. Nașul are rol de a încasa darurile mesenilor. În primii trei ani, la Sfântul Vasile se face „ridicatul de grindă”. La vârsta de 2-3 ani nașul taie moțul, după care are loc un ospăț cu masă și lăutari.

Nunta cunoaște o desfășurare bogată, cu păstrarea în general a ritualului tradițional, dar și cu transferări în ceremonial și în repertoriu în sensul adaptării la modul de viață actual.

Cel mai spectaculos obicei popular al nunții începea cu pețitul, care avea loc joia sau duminica seară, la casa fetei, unde veneau părinții băiatului și încă o rudă sau prieten bun de gură.

În ziua nunții, mireasa este luată de acasă de flăcăii prieteni ai mirelui. În fața cavalerilor de onoare, merge un flăcău care ține în mână un brad cu clopoțel în vârf.

Ginerele are 4-5 bani cusuți la pălărie. După ce s-au pus toți oaspeții la masă, împreună cu perechea căsătorită, are loc ruperea colacului de către miri – crezându-se că acela care va rupe o bucată mai mare va trăi mai mult.

Moartea. Prima grijă pe care o au rudele față de un mort , este să-i pună o lumănare aprinsă în mână „ca să-i lumineze calea pe lumea celaltă”. În camera mortului se țin lumănări aprinse și se face priveghi în jurul lui, timp de trei zile. Ezistă obiceiul ca membrii familiei mortului să umble descoperiți până la îngroparea decedatului. Preotul oficiază slijba în casă și este apoi dus în biserică. Decedatului i se agață de deget un bănuț de argint ca să plătească „taxa vamală” spre lumea cealaltă. Tot în acest scop se mai aruncă monede metalice la cele trei opriri ale cortegiului mortuar, în drum spre cimitir.

După înmormăntare se servește o masă de la care nu lipsește coliva.

Obiceiurile de peste an , încep odată cu sărbătoarea Nașterii Domnului pe 23 decembrie, dând flăcăii și copii vin cu Moș Ajunul, iar a -II-a zii cu Moș Crăciun. În cele trei zile ale Crăciunului se colindă cu Steaua. La aceasta se adaugă plugușorul, de Anul Nou.

Obiceiurile de muncă, obiceiuri legate de alesul oilor primăvara și toamna. De 1august, adică la Mucavetu ursului, nu se coase, nu se toarce, copii nu au voie să cioplească, iar păstorii nu au voie să pronunțe cuvântul „urs” pentru a feri vitele de furia acestuia.

În ultimele trei zile din noiembrie , nu se lucrează, fiincă e rău de boală (sărbătorile Filipi).

Obiceiurile de medicină populară: la tăieturi și arsuri se leagă rana punând fire de tutun pe aceasta sau pansamente cu untdelemn în care au fost introduse din vară flori de crin; la dureri de cap, se pun bucăti de cartofi pe frunte, legându-se pe frunte cu un tulpan.

Horele sătești au fost adevărate expoziții etnografice, în care costumele naționale își etalau tot farmecul, într-o bogăție de imagini a jocurile cu ordinea sau jitejia lor, a strigătelor pline de umor. În prezent ele se desfășoară în localurile căminelor culturale, la nunți și la serbări câmpenești.

Cântecele despre natură, în aria Horezului, sunt cele de ciobănie (de dragoste și dor).

Repertoriul coregrafic cuprinde dansuri olteneștide largă răspândire, o serie de jocuri specifice vetrei locale; resteul, hora, sârba, floricica de brâu etc.

Ansamblu folcloric „Brăduțul” din Horezu, prin menumărate spectacole, a impresionat prin autenticitatea și originalitatea pieselor, prin spontaneitatea și exuberanța evolutiei scenice și prin varietatea și bogăția costumelor.

Proverbele formează un bogat material transmis din generație în generație până în prezent, ca și zicătorile. O astfel de zicătoare spune că atunci „când cocoșul cântă pe gard cu ciocul spre casă, vin oaspeți”. Ca ființe fantastice, cu care se sperie copiii: Baba Hârca, Muma pădurii, Măgăoaia.

O importanță deosebită o are meterologia populară. Cea mai autentică și plină de umor e zicătoarea din bătrâni: „Când bea Buila tutun, e semn de ploaie” (Buila e muntele din nord-estul regiunii); „Dacă fulgeră în dosul crucii – spre răsărit – e semn de ploaie”, „Când înțeapă musca, în două zile plouă”, „Dacă porcul umblă cu paie în gură, în câteva zile este zăpadă, îngheț.”

Mai există și obieciul descântecului.

Alte elemente cu tentă etnofolclorică de mare atractivitate turistică se mai găsesc: la Romanii de Jos unde se află construită o moară cu apă, numită „moara cu ciuture” (foto 104), specifică nordului Olteniei, înzestrată cu o turbină primitivă, acționată de puterea apei; ateliere de olari și ateliere de lemn specifice satului Olari, se poate vizita atelierul meșterului lemnar Marin Brutaru ale cărui realizări de artizanat rural (ploști, vase de flori, cupe etc.), lucrate în lemn de paltin și ornamentate artistic, sunt foarte solicitate; la Vaideeni se mai găsește un alt atelier de artă a lemnului (fluiere) precum și alte meșteșuguri tradiționale (cojocărit etc.).

Foto 104. Moară cu un ciuture din Romanii de Jos.

2.2.7 Activități umane cu funcție atractivă

Aceste activități au o durată scurtă, doar câteva zile, rareori o săptămână. Ele se adaugă obiectivelor turistice materialializate în teren, diversificând oferta de ansamblu a unui teritoriu. Adesea practicarea este condiționată și facilitată de prezența edificilor turistice propriu-zise, cum ar fi: hramurile, pelerinejele religioase desfășurate sub auspiciul schiturilor (Păpușa, etc) sau a mânăstirilor (Hurezi, Bistrișa, Polovragi, Arnota).

Alte manifestări antropice cu atribuții turistice în afara hramurilor și pelerinajelor religioase, în această zonă, sunt târgurile, nedeile și festivalurile artistice.

Nedeile din cadrul zonei studiate, sunt prezente la Vaideeni și Polovragi.

La Va ideeni, în fiecare an, pe la mijlocul iulie, are loc o serbare păstorească numită „Învârtita dorului” (precedată de un simpozion pe teme folclorice), la care participă numeroase formații artistice de oieri din localitățile învecinate și din satele sibiene de peste munți.

La Polovragi, în fiecare an, la 20 iulie, are loc pe câmpia înaltă a Polovragilor un vestit „târg de țară”, care durează patru zile, și care este de fapt o tradițională „nadeie” coborâtă de pe munte în urmă cu 150-200 de ani (pe culmea Căpățâni se află un munte cu numele „Nedeia” la 2064 m altitudine, pe a cărei spinare netedă se țineau probabil din numeroasele așezări oltenești din împrejurimi, veniți să petreacă sau să-și schimbe produsele tradiționale. Cu acest prilej pot fi admirate frumoase costume populare de sărbătoare, dansurile, folclorul muzical vechi madiului rural din această parte a Olteniei, unde influențele transilvănene sunt deosebit de pregnante.

Târgurile sunt surse de atracție turistică prin atmosferă creată, prin varietatea produselor expuse (de natură arizanală) și prin manifestările folclorice care le însoțesc. Astfel, în această zonă, se întâlnesc: târgul tradițional de la Costești, care are locpe 14-15 august, în fiecare an și târgul de ceramică populară de la Horezu cunoscut sub numele de „Cocoșul de Hurez”. Acesta din urmă, are loc în prima duminică din luna iunie și ține trei zile. A fost înfințată în 1971 și participă meșterii populari din centrele reprezentative ale Olăritului tradițional: Oboga-Olt, Corund-Harghita, Ogârșia-Hunedoara, Vlădești, Horezu, Slătioara din Vâlcea etc. Târgul are caracter competitiv, juriul ținând seama de autenticitatea populară, calitatea tehnică, originalitatea și măiestria artistică a creatorilor,(după Tamaș C.,1995).

Târgul „Cocoșul de Hurez” are drept obievtiv fundamental șă constituie la stimularea celor mai buni meșteri olari, la promavarea creației lor, la cunoașterea și valorificarea produvției autentice și specifică a centrelor de olărit din țară, la polarizarea producției românești actuale.

Hramurile și pelerinajele religioase. Aceste activități umane uneori au și scop turistic. Pelerinajele religioase se desfășoară în special vara și toamna. Pelerinajele, de cele mai multe ori coincid cu sărbătoarea hramului mânăstiresc și bisericesc. Astfel de pelerinaje au loc pe: 7 ianuarie cu ocazia sărbătoririi hramului „Sfântul Ioan Botezătorul” la Biserica veche din Vaideeni; 21mai cu ocazia sărbătoririi hramului „Sfintii Împărati Constantin și Elena” la Manastirea Hurezi; 29 mai cu ocazia sărbătoririi hramului „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” la Schitul Sfinții Apostoli de la Mânăstirea Hurezi; 6 august cu ocazia sărbătoririi hramului „Schimbarea la Față” la Bolnița Mânăstiri Bistrița; 15 august cu ocazia sărbătoririi hramului „Adormirea Maicii Domnului” la Mânăstirea Bistrița, Bolnița Mânăstirii Hurezi și Mânăstirea Polovragi; 8 noiembrie cu ocazia sărbătoririi hramului „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” la Mânăstirea Arnota, Biserica Târgului din Horezu, Bisericuța „Sfinții Arhangheli” din Peștera Liliecilor de la Mânăstirea Bistrița; 21 noiembrie cu ocazia sărbătoririi hramului „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, la Bisericuța Ovidenia din Peștera Liliecilor; 6 decembrie cu ocazia sărbătoririi hramului „Sfântul Nicolae” la Biserica veche din Măldărești și Bolnița Mânăstirii Polovragi.

CAP.3 ECHIPAREA TERITORIALĂ

Infrastructura turistică deține două componente de bază: dotările destinate satisfacerii cererii turistice (baza de cazare, baza de agrement și turism) și transporturile.

3.1 BAZA DE CAZARE

Gradul de echipare a teritoriului cu dotări pentru cazare este reflectat în volumul turismului, direcția fluxurilor turistice și intensitatea acestora. Dotările destinate găzduirii turiștilor în această unitate teritorială pot fi dotări principale: moteluri (Horezu, Baia de Fier), cabane (Baia de Fier) și dotări complementare: campinguri (Horezu, Baia de Fier) și case particulare dotate corespunzator (Horezu, Costești, Slâtioara, Vaideeni, Polovragi și Baia de Fier).

3.1.1 Motelurile

Motelurile sunt destinate găzduirii turiștilor care folosesc ca mijloc de transport autoturismul.

Motelul Horezu (*) este situat la întrarea în orasul Horezu (judetul Vâlcea), are un regim de functionare permanent și beneficiaza de un restaurant și o parcare. Dispune de 54 locuri de cazare și necesită lucrări de modernizare pentru ridicarea gradului de confort.

Motelul Peștera Muierilor (**) din localitatea Baia de Fier (județul Gorj) deține un număr de 56 locuri.

3.1.2 Cabanele

Cabanele au baze de cazare mai modeste și sunt situate în locuri mai greu accesibile ca deplasare. Cabana Peștera Muierilor din Baia de Fier are o capacitate de cazare de 20 locuri.

3.1.3Campingurile

Campingurile se constituie ca forme de cazare grupate în care sunt

prezente căsuțele. La Baia de Fier se găsesc 10 casuțe cu 20 de locuri.

Campingul Trei Ștejari (din Horezu) are o capacitate de 58 locuri. Se află amplasat pe DN67, în vecinătatea târgului unde se organizează în luna iunie manifestarea folclorica „Cocoșul de Hurez“. Dispune de un restaurant și o parcare, și beneficiaza de un cadru natural deosebit de pitoresc.

3.1.4 Casele particulare (agroturism), (după date preluate de la Primăria Horezu și Primăria Târgului Jiu).

Tabelul nr.2 -Agroturism (1998). Judetul Valcea

Tabelul nr.3 -Lista fermelor agroturistice din Filiala Antrec Gorj (1998)

3.1.5 Alte baze de cazare în zona studiată sunt cele existente în

incintele mânăstirilor (Bistrița, Hurezi și Polovragi).

3.2 BAZA DE AGREMENT

Turismul în scopul petrecerii timpului liber este reprezentat prin baza sportivă și prin locuri de distracție (parcurile, locuri amenajate în astfel de scopuri).

Baza sportivă a orasului Horezu este formată dintr-un stadion care a fost modernizat și a ștrandului cu dimensiuni olimpice din parcul orasului, plus terenurile sportive cu care sunt dotate instituțiile de învătământ. Acestea din urma se găsesc amlasate și în celelalte localități ale zonei studiate, în special la Baia de Fier, Polovragi, Bistrița, etc.

Parcurile din orasul Horezu și din localitatea Baia de Fier constituie și ele forme de petrecere a timpului liber, costituind totodată o baza de agrement turistic.

3.3 INFRASTRUCTURA DE CIRCULAȚIE

Transporturile sunt esențiale în turism deoarece acestea fac legatura între locul de resedință al turistului și locul de destinație.

Alături de celelalte componente ale bazei materiale căile de comunicație aduc o contribuție importantă orientând și canalizând fluxurile turistice spre obiective de importantă majoră; unitățile montane (Parâng si Căpățânii), zone cu fond turistic antropic Horezu.

Căile și mijloacele de comunicatie existente sunt doar cele rutiere. Dintre căile rutiere, două categorii, naționale și județene, prezintă o importantă deosebită pentru ansamblul circulatiei turistice. Singurul drum national (DN 67) din zona studiată deserveste de la est la vest localitațile Tomșani-Horezu-Slătioara-Milostea-Ciupercenii de Olteț-Poienari. Din DN 67 spre nord se ramnifică drumuri modernizate iar spre contactul cu Munții Parâng si Căpățânii se prelungesc cu drumuri forestiere și numeroase poteci. Acestea pot fi și sunt utilizate în accesul spre alte zone turistice. Traseele urmăresc în general rețeaua hidrografică care a fost și este puternic afectată atăt ca regim al scurgerii căt și ca potențial biotic.

Drumurile forestiere desprinse din rețeaua rutieră modernizată, în situația reducerii sau suspendării exploatării forestiere, pot fi drumuri forestiere-turistice (Moroșan D., 1969). Trebuie menționat că toate localitățile sunt traversate de căi și mijloace de comunicație. În afară de localitățile străbătute și legate de DN 67 există și șosele modernizate, de exemplu soseaua modernizată 665, care leagă localitățile Poienari-Baia de Fier-Racovița-Marița-Vaideeni-Horezu, și drumuri naturale imbunătățite: Tomșani-Costești-Pietreni; Tomșani-Costești-Varaticii-Bistrița; Tomșani-Bogdănești-Romanii de Jos-Romanii de Sus; etc.

Căile de comunicație au o destinație mare în jurul orașului Horezu. Orașul nu beneficiază de curse interne. Legatura cu localitațile învecinate se face cu autobuzele și microbuzele.

CAP.4 TIPURI SI FORME DE TURISM

Turismul prin complexitatea și amploarea dezvoltării sale are o ordonare care cuprinde tipuri și forme de manifestare a acestuia în cadrul unei regiuni. Astfel ca unele dintre aceste tipuri și forme se vor întâlni și în cadrul zonei turistice cuprinsă în sistemul teritorial Horezu.

În decursul timpului tipurile și formele de turism au suferit unele modificări în ceea ce privește tipizarea sau structurarea lor. Aceasta se datorează unor imagini diferite emise de autor. În general însa toti autorii ajung la concluzia că relația dintre tipurile de turism și spațiul geografic este foarte flexibilă. Adică în cadrul aceluiași teritoriu se pot practica mai multe tipuri de turism, ele putând fi diferențiate doar de resursele de atractivitate existente în perimetrul dat. Este și cazul zonei Horezu unde există doar unele dintre aceste tipuri și forme de turism în functie de obiectivele sau elementele de atractivitate aflate în perimetrul studiat.

4.1 TIPURI DE TURISM

Ținând cont de toate elementele și fenomenele de mai sus, se disting urmatoarele tipuri de turism: turism de recreere, turism cultural și într-o oarecare măsură turismul mixt (complex sau polivalent), (după Cocean P., 1996).

4.1.1 Turismul de recreere

În zona studiată turismul de recreere antrenează cel mai mare numar de persoane. Acest tip de turism este practicat de toate grupele de vârstă dar în special de tineret și populația matură. Turiștii provin în general din rândul populației urbane, în special din Râmnicu Vâlcea. Fiind o zona preponderent rurală cu un potențial turistic natural de o mare activitate, acest tip de turism este la îndemana locuitorilor din centrele orașenești bine populate care găsesc locuri propice pentru recreere.

Turismul de recreere valorifică în primul rând însușirile estetice ale fondului turistic aparținând cadrului natural, un mare potențial avându-l unitatea montană (Munții Parâng si Căpățânii) care delimiteaza zona în partea sa nordică. Acest tip de recreere este bine individualizat în regiune și datorită faptului că aceasta reprezintă și o zonă de tranzit între sudul tării și grupa Parâng (din Carpatii Meridionali) prin partea Olteniei de Nord.

Toate localitațile din zona studiată (Horezu, Polovragi, Baia de Fier, Costești, Măldărești, etc.) prezintă un potențial turistic ridicat de satisfacere a necesitatilor recreeative prin utilizarea unor elemente ale infrastructurii (motel-Horezu; cabana și camping-Baia de Fier; case particulare-Horezu, Vaideeni, Costești, Slătioara, Polovragi, Baia de Fier) destinate acestui scop. Durata actului recreativ este variabilă. În general predomină turismul de scurtă și medie durată, raportat la week-end sau o parte a concediului de odihnă.

Acest tip de turism construieste o punte de legătura între om și natură, oferindu-i acestuia ca, într-un cadru nou, să se elibereze de presiunea și stresul zilnic. Se poate afirma că schimbarea reprezintă o conditie sine qua non a recreerii

și a agrementului.

4.1.2 Turismul cultural

Turismul cultural de cele mai multe ori se suprapune turismului de vizitare deoarece acesta presupune vizitarea unui obiectiv sau grupare de obiective sau resurse atractive. Acest tip de turism constă în primul rând în îmbogățirea cunoașterii, iar în al doilea rând este recreerea resimțită pe plan spiritual prin aflarea unor adevăruri și cunoașterea unor fenomene noi.

Acest tip de turism este practicat de anumite categorii ale populatiei: intelectuali, elevi și studenți. Acestia din urmă provin în special din centrele universitare din apropierea zonei turistice Horezu: Sibiu, Brașov, Craiova; sau chiar din centre mai îndepărtate: Timișoara, Cluj sau București.

Turiștii care mai frecventează acest tip de turism sunt și cei care vin în stațiunile de pe Valea Oltului (Călimănești, Căciulata, Govora etc.) și care doresc să își lărgească orizontul de cunoaștere.

Turismul cultural are însă o eficiență economică redusă deoarece fenomenul are un caracter de tranzit și se apelează la infrastructura turistică doar în cazuri de excepție. Spre deosebire de turismul de recreere, turismul cultural vizează în principal obiective turistice de proveniență antropică. Acestea ar fi: edificii istorice (cetatea dacică de la Polovragi); edificii religioase (necropola de incinerație Hallstatt, biserici, mânăstiri: Bistrița, Arnota, Hurezi, Polovragi, etc.); edificii culturale (muzeele -complexul muzeistic din Măldărești, care cuprinde culele și o biserică; case memoriale – Porșoiu și Urșanu din Horezu, Maria Cosma și Ion Popescu Franghieru din Slătioara); monumente (monumentul eroilor din Baia de Fier și din Horezu); nedeile (din Vaideeni, Polovragi); tărgurile (din Costești, Horezu etc.).

4.1.3 Turism polivalent (mixt sau complex)

Turismul polivalent în această zonă îmbină atributele rezultate din asocierea recreerii cu culturalizarea și uneori cu refacerea fizică și psihică.

Îmbinând valențe multiple, acest tip de turism are și o eficientă economică deoarece în general se apelează la infrastructura existentă în teritoriu, apelând și la celelalte servicii. Cele mai frecvente ar fi cele de alimentație și transport.

În cadrul turismului polivalent se poate include și turismul profesional care este practicat ocazional și intermitent de către persoanele care lucrează în domeniul economic, social și stiințific.

În sistemul teritorial Horezu cercetatorii stiintifici se ocupă în special de obiectivele turistice naturale: peșteri (Peștera Liliecilor, Peștera Polovragi, Peștera Muierilor); chei (Cheile Bistriței, Cheile Oltețului și Cheile Galbenului), dar nu se exclude nici posibilitatea implicării unor astfel de persoane și în cadrul componentelor antropice cu potențial turistic (mânăstiri, biserici, etc.).

4.2 FORMELE DE TURISM

Formele de turism derivă din modalitățile de practicare a tipurilor de turism. Aceste forme vor fi diferențiate în funcție de anumite criterii sau anumiți factori ce se individualizează în cadrul desfăsurării fenomenului turistic. Astfel, formele de turism se vor clasifica după urmatoarele criterii: distanța, durata, proveniența turistilor, numărul participanților, gradul de organizare, modul de desfașurare, mijloacele de transport utilizate, vârsta turiștilor, aportul social și particularitățile regiunii de destinație.

Aceste forme sunt proprii tuturor tipurilor de turism, însă ele se diferențiază de la un tip la altul și de la o regiune la alta, așa cum este și cazul sistemului teritorial al Horezului.

4.2.1 Luând în calcul criteriul distanței , în zona studiată se practică în special turismul de distantă mică. Turiștii pentru aceasta forma provin din zonele urbane apropiate (Râmnicu Vâlcea și chiar Târgu Jiu) și se limitează frecvent la deplasări scurte cu o durată de la cateva ore până la 1-2 zile.

Turismul de distantă scurtă are, în principal, un caracter recreativ acolo unde apar edificii și resurse cu funcție atractivă. Sunt căutate mai ales pădurile care constituie un loc ideal al plimbărilor și al excursiilor; marginile apelor (Costești, Bistrița, Luncavăt, Cerna etc.) pentru practicarea pescuitului; pajiștile și poienile existente în apropierea localităților sau cele aflate la poalele munților Parâng și Căpățânii.

Datorită duratei reduse, această forma de turism se practică la sfărșitul săptămânii, dar uneori și în intervalul de cateva ore de la sfărșitul fiecărei zile. În sezonul de vară se înregistrează așa-numitele „ieșiri la iarbă verde “.

Un potențial impediment în desfăsurarea acestei forme de turism îl constituie factorii climatici, vremea frumoasă fiind o condiție esențială a desfășurării acestuia.

Infrastructura ce deservește turismul de scurtă distanță în sistemul teritorial Horezu este compusă dintr-o rețea de căi de acces bine trasate (poteci – în special cele care continuă drumurile forestiere) sau modernizate (doar șosele – DN 67; DN 665) care facilitează deplasarea rapidă. Trebuie menționat ca unitățile de deservire rapidă (baruri, bufete) existente în special în localitățile mai dezvoltate din punct de vedere economic: Horezu, Baia de Fier, Polovragi, Costești, Măldărești etc., datorită distanței mici față de domiciliul turiștilor, vor fi mai puțin solicitate.

4.2.2 Durata călătoriei sau sejurului își pune și ea amprenta asupra formelor de practicare a turismului. În zona studiată, forma de turism practicată care corespunde criteriului duratei este turismul de scurtă durată și foarte rar turismul de durată medie sau de durată lungă.

Turismul de scurtă durată se desfasoară pe parcursul a 1-3 zile și este specific sfărșitului de săptămână sau a unor mici intervale din concediul anual. Ponderea majoritară o deține latura recreativă, dar nu sunt excluse nici excursiile cu tentă culturală. Obiectivele și elementele cu potențial de atractivitate vizitate sunt cele amintite la capitolul de potential turistic sau la forma de turism anterioară.

Turismul de durată medie este aproape inexistent deoarece infrastructurile existente în zonă în cea mai mare parte nu corespund unei astfel de cereri.

Turismul de durată lungă (peste 30 zile) este prezent în zonă doar prin turismul de vizitare a rudelor sau prietenilor.

4.2.3 În funcție de numărul participanților se pot deosebi două forme de turism: turismul individual și turismul în grup.

Turismul individual presupune ca turistul să se preocupe personal de organizarea și efectuarea excursiei. În zona studiată aceasta forma este predominantă deoarece majoritatea turiștilor provin dintr-un perimetru apropiat, mai ales că turismul individual însumează călătoria cu membrii familiei sau un grup restrâns de prieteni.

Turismul în grup se caracterizeaza prin neimplicarea turiștilor în planificarea și organizarea actului recreativ plus alte facilități (tarife reduse, desfășurarea continuă a activităților turiștilor, etc.). Dar avănd în vedere arealul de proveniență al turiștilor pentru această zonă, această formă de turism este mai putin practicată. Și atunci când este practicată ține de vizitarea în circuit a mânăstirilor existente în zona (Bistrița, Horezu, Polovragi).

4.2.4 După criteriul organizatoric formele de turism pot fi: organizate, semiorganizate și neorganizate.

În zona studiata turismul organizat si semiorganizat este aproape inexistent. Se practică doar în cazul vizitării mânăstirilor sau în cazul organizării de tabere în localitățile Horezu și Baia de Fier. Turismul semiorganizat este practicat îndeosebi de grupa tânără care apelează doar la anumite servicii ale infrastructurii (cazare, alimentație, transport etc.)

Turismul neorganizat este cel caracteristic zonei studiate deoarece oferă participanților deplina libertate de optiune în ceea ce privește condițiile călătoriei sau sejurului. Avănd în vedere și faptul că turiștii provin în cea mai mare parte din zonele învecinate putem deduce că aceștia se bazează pe deplasarea cu mijloacele personale, neapelând la solicitarea infrastructurii.

4.2.5 Modul de desfășurare este un alt criteriu care în funcție de activitățile turistice, formele turistice pot fi: continue, sezoniere sau de circumstanța.

Turismul continuu poate fi definit prin modul de funcționare a obiectivelor atractive ce pot fi exploatate intregul an. În această categorie de obiective în zona turistica a sitemului teritorial Horezu se înscriu peșterile (Liliecilor, Polovragi și Muierilor) care în condițiile unor amenajări moderne a cavităților subterane se poate desfășura vizitarea lor fără intrerupere.

Turismul sezonier este prezent în zona doar în sezonul cald care ofera condiții propice turismului recreativ și cultural.

Turismul de circumstanță are o durată relativ scurtă de la cateva ore la cateva zile și se poate desfășura pe întreaga perioadă a anului.

Intre atracțiile acestei forme de turism se înscriu manifestări și evenimente limitate ca durata cum ar fi tărgul tradițional de la Costești, tărgul de ceramică populară de la Horezu („Cocoșul de Hurez“), festivalul artistic de la Vaideeni, nedeile de la Polovragi și Vaideeni, dar și anumite edificii cu funcție turistică permanentă (peșteri, mânăstiri, biserici, etc.). De remarcat este faptul ca turismul profesional face parte din această formă de turism.

4.2.6 Mijloacele de transport au și ele un rol important asupra modului de desfasurare a activitatilor turistice. În zona studiată se intălnește doar turismul pedestru și turismul rutier.

Turismul pedestru în sistemul teritorial Horezu aste practicat în special în regiunile muntoase lipsite de alte căi de acces. În cadrul acestei forme trebuie incluse și turismul cinegetic și pescuitul.

Tot o formă a turismului pedestru pot fi considerate și pelerinajele efectuate la mânăstirile din zonă, la hramuri (Mânăstirea Bistrița și Mânăstirea Polovragi cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ sărbătorit pe 15 august; Mânăstirea Hurezi cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena“ sărbătorit pe 21 mai).

Turismul pedestru oferă cea mai intimă conexiune între om și natură, având un caracter recreativ.

Turismul rutier este singura modalitate de practicare a turismului din cadrul mijloacelor de transport. Acesta se desfasoară pe DN67, drumul modernizat 665 și drumuri forestiere.

Turismul rutier reprezintă cea mai dinamică formă de turism actuală, datorită perfectionării căilor și mijloacelor de transport.

4.2.7 O altă formă de turism este cea care ține de criteriul vărstei turistilor. Astfel se evidențiază un turism practicat de elevi și studenți cu tentă recreativă și culturală și un turism practicat de către persoanele mature (turism polivalent).

Dacă tipurile de turism sunt individualizațe de o mare viabilitate și constanță în manifestarea lor; formele de practicare ale acestuia se diversifică și se modelează permanent la opțiunile cererii. Ca urmare îmbinarea tipurilor de turism atrage fie îmbinarea formelor amintite, fie apariția unor forme noi.

În concluzie, prin prisma celor prezentate anterior, am dori să subliniem rolul activ pe care turismul îl are în viața noastră de zi cu zi. Pentru sistemul teritorial studiat, turismul are în general unrol pozitiv în dezvoltarea economică, prin: crearea unei infrastructuri specifice, încasări din cheltuieli suplimentare, preocuparea pentru aspectul exterior și inerior al locuințelor etc.

Efectele negative ale turismului sunt bine cunoscute și se manifestă sub forma poluării fonice, cu deșeuri, cu noxe, la care se adaugă suprasolocitarea unor obiective turistice (Peștera Polovragi, Peștera Muierilor), în special în sezonul estival.

CAP.5 CIRCULAȚIA TURISTICĂ

Dimensiunile circulației turistice, repartiția sa spațială, intensitatea pot fi redate prin analiza unor indicatori caracteristici: numărul de nopți de cazare realizate, gradul de ocupare a capacitaților de cazare existente, durata sejurului.

În intervalul luat în studiu (1997-1998) pe acest fond de amenajare turistică a sistemului teritorial Horezu, obiectivele turistice au fost neglijate și chiar au înregistrat un recul față de anii anteriori.

Orientarea fluxurilor turistice se face diferențiat, către anumite categorii de obiective turistice. La motelul „Horezu“ s-a înregistrat o circulație turistică cu un grad mai mare de flux turistic în anul 1998 față de 1997 (tabelul nr.4), iar la campingul „Trei Stejari“ fluxul turistic a scăzut în anul 1998 față de cel din anul 1997 (tabelul nr.5).

Datele din tabelele (4, 5 și 6) sunt preluate de la Primăria de la Primăria din Horezu și Primăria din Târgu Jiu.

Tabelul nr.4

Tabelul nr.5

La motelul „Pestera Muierilor“, la cabana si campingul din localitatea Baia de Fier situatia este prezentata in tabelul nr.6.

Tabelul nr.6

Din care reiese că în anul 1998 numărul turiștilor a fost mai mic comparativ cu anul 1997. În schimb situația se prezintă inversată în ceea ce privește numărul înoptărilor.

Pe de altă parte, obiectivele turistice aparținând patrimoniului național cultural istoric,ca mânăstirile din nordul Olteniei cu caracter de originalitate și chiar unicitate atrag anual un volum impresionant de vizitatori: Mânăstirea Hurezi înregistrează anual o medie de aproximativ 50000 turiști (din totalul turiștilor, in anul 1998 s-au înregistrat un număr de 1650 străini iar înanul 1999 numărul acestora a crescut la 1800), Mânăstirea Polovragicirca 30000 persoane iar Mânăstirea Bistrița cu un flux turistic anual de aproximativ 48000 persoane.

Alte obiective și forme de mare atractivitate sunt: Culele din Măldărești (Cula Duca și Cula Greceanu, vezi capitolul 2.3.3),Cheile Bistriței, Cheile Oltețului, Cheile Galbenului, Peștera Liliecilor, Peștera Polovragi și Peștera Muierilor.

Referitor la valorile cifrice enumerate trebuie menționat că majoritatea absolută a turiștilor provin din cadrul populației autohtone, turiștii stăini deținând o pondere destul de moderată. Acest fapt se datorează faptului că atât românii cât și străinii preferă ca unități de cazare hotelurile și motelurile unde serviciile au nivel calitativ superior.

Durata medie a sejurului este aproximativ de o zi/an. Circulația turistică relevă o sezonalitate accentuată, impusă în principal de condiționările de tip climatic. În sistemul teritorial Horezu, vara oferă „atmosfera” cea mai propice derulării unor variate forme și tipuri de turism.

Bibliografia

Velcea Valerian, Savu Al. (1982) „Geografia Carpaților și Subcarpaților

României”,Editura Didactică și Pedagogică, București.

Badea L.(1965) „

Ujvarii I., 1972 „Geografia apelor Românești”., Editura Ștințifucă București

Direcția de Statistică a Județului Gorj

Stațiile Meteo Horezu și Baia de Fier