Dinamica Modificarilor Structurale ale Litoralului Romanesc

CUPRINS

I. Introducere

II. Scopul si obiectivele lucrarii

III. Organizarea activitatilor

IV. Incadrarea litoralului romanesc in sistemul Dunare (Inferioara)

– Delta Dunarii – Marea Neagra

4.1 Sectorul inferior al Dunarii

4.1.1 Consideratii hidrobiologice

4.1.2 Caracterizarea sistemului socio – economic al Dunarii si al zonei Deltei Dunarii

4.2. Delta Dunarii

4.2.1 Morfologie si Hidrografie

4.2.2 Biomul deltaic si principalele sale sale ecosisteme

4.2.3 Zonele costiere ale Marii Negre

4.3 Litoralul romanesc

4.3.1 Principalele unitati geomorfologice

V. Factorii de comanda ce influenteaza dinamica modificarilor litoralului romanesc in zona Deltei Dunarii si in zona de sud a litoralului

Identificarea principalilor factori de comanda naturali si antropici

5.1. Cauzele si efectele eroziunii

5.2. Factorii de comanda ce influenteaza dinamica modificarilor litoralului romanesc in zona Deltei Dunarii

– Variatiile nivelului marii

– Depunerile de sedimente

– Vanturile

– Valurile

– Lucrarile hidrotehnice

5.3. Factorii de comanda ce inflluenteaza dinamica modificarilor litoralului romanesc in partea de sud

– Temperatura aerului

– Precipitatiile

– Directia si viteza vantului

– Presiunea aerului

– Consideratiile seismologice

– Nivelul apei si mareea astronomica

– Regimul valurilor si valurile extreme

– Curentii costieri

– Aportul de sedimente de natura terigena a Dunarii

VI. Efectele actiunii factorilor de comanda

6.1. Modificari cronologice

6.2. Originea si dinamica plajelor de nisip

6.3. Starea digurilor de protectie din zona sudica a litoralului romanesc

VII. Masuri de protectie si de reabilitare a litoralului romanesc

7.1. Strategii

7.2. Solutii tehnice

7.3. Legislatie de mediu

VIII. Concluzii

Bibliografie

Anexe

51 pag

=== l ===

CUPRINS

I. Introducere

II. Scopul și obiectivele lucrării

III. Organizarea activităților

IV. #ncadrarea litoralului românesc în sistemul Dunăre (Inferioară)

– Delta Dunării – Marea Neagră

4.1 Sectorul inferior al Dunării

4.1.1 Considerații hidrobiologice

4.1.2 Caracterizarea sistemului socio – economic al Dunării și al zonei Deltei Dunării

4.2. Delta Dunării

4.2.1 Morfologie și Hidrografie

4.2.2 Biomul deltaic și principalele sale sale ecosisteme

4.2.3 Zonele costiere ale Mării Negre

4.3 Litoralul românesc

4.3.1 Principalele unitați geomorfologice

V. Factorii de comandă ce influențează dinamica modificărilor litoralului românesc în zona Deltei Dunării și în zona de sud a litoralului

Identificarea principalilor factori de comandă naturali și antropici

5.1. Cauzele si efectele eroziunii

5.2. Factorii de comandă ce influențează dinamica modificărilor litoralului românesc în zona Deltei Dunării

– Variațiile nivelului mării

– Depunerile de sedimente

– Vânturile

– Valurile

– Lucrările hidrotehnice

5.3. Factorii de comandă ce inflluențează dinamica modificărilor litoralului românesc în partea de sud

– Temperatura aerului

– Precipitațiile

– Direcția și viteza vântului

– Presiunea aerului

– Considerațiile seismologice

– Nivelul apei și mareea astronomică

– Regimul valurilor și valurile extreme

– Curenții costieri

– Aportul de sedimente de natura terigenă a Dunării

VI. Efectele acțiunii factorilor de comandă

6.1. Modificări cronologice

6.2. Originea și dinamica plajelor de nisip

6.3. Starea digurilor de protecție din zona sudică a litoralului românesc

VII. Măsuri de protecție și de reabilitare a litoralului românesc

7.1. Strategii

7.2. Soluții tehnice

7.3. Legislație de mediu

VIII. Concluzii

Bibliografie

Anexe

 INTRODUCERE

”Tot ce este in acord cu natura este demn de respect”

Cicero

A nu înțelege valoarea conservării naturii, înseamnă a uita că noi înșine suntem un produs și o componentă a diversitatii biologice a Terrei, înseamnă a uita că viața noastră depinde de existența biodiversității, de la oxigenul pe care îl înspirăm și hrana pe care o consumăm până la starea de bine indusă de o simplă plimbare în natură (Parcuri Naționale, Naturale și Rezervații ale Biosferei din România). Scopul prezentei lucrări este acela de a cunoaște caracteristicile spatiului costier românesc.

Structurată înșapte capitole, lucrarea prezintă în principal problemele fundamentale privind caracteristicile fizico-geografice ale sectorului sudic al litoralului românesc, din punct de vedere geologic, geomorfologic, caracteristicilor climatice, hidrografice, solurilor și vegetației.

Zona costieră a României, este spațiul geografic situat la contactul mării cu uscatul, incluzând apele de coastă, de suprafață și subterane și terenurile adiacente, inclusiv apele de suprafață și subterane aferente acestora, puternic inter-condiționate și în imediata apropiere a liniei țărmului, insule și lacuri sărate, zone umede în contact cu marea, plaja și faleza. Ea reprezintă o importantă sursă de resurse naturale, precum și o importantă zonă pentru România datorită aspectelor economice, habitatelor naturale protejate, diversității peisajelor, valorilor geologice și culturale, precum și datorită poziției geografice din sud-estul graniței noii Uniuni Europene.

Delimitarea zonei costiere

Zona costieră cuprinde:

– Sub zona terestră în alcătuirea căreia intră:

a) zona terestră dintre limita minimă și maximă de înaintare a valurilor în cazul celor mai puternice furtuni înregistrate.

Această zonă include toate porțiunile de țărm inundate periodic prin acțiunea valurilor;

b) zona de depozite neconsolidate, formate din nisip, pietriș și roci, incluzând și dunele, indiferent dacă sunt sau nu acoperite cu vegetație, formate prin acțiunea mării, vânturilor dinspre mare sau altor cauze naturale sau artificiale.

c) depozitele sedimentare la linia țărmului sau formate prin retragerea mării, indiferent de cauze;

d) avansarea uscatului, cauzată direct sau indirect de orice fel de lucrare costieră;

e) uscatul invadat de mare, din orice cauză, devenind o parte a fundului mării;

f) falezele care sunt în contact cu marea sau cu proprietatea publică a statului până la în spatele crestei falezei;

g) uscatul, delimitat la punctele anterioare, care din orice cauză a pierdut calitatea sa de plajă sau faleză;

h) insulele naturale sau antropice formate în marea teritoriala sau apele interioare;

i) lucrările și instalațiile situate în zona costieră, care constituie asemenea bunuri;

j) lucrările și instalațiile de semnalizare ce constituie bunuri aparținând proprietății publice a statului, precum și uscatul aferent funcționării acestora;

k) incintele portuare și lucrările de protecție a acestora;

l) limita uscatului.

– Sub zona marină, formată din:

a) apele costiere până la limita mării teritoriale;

b) apele marine și resursele naturale ale zonei economice exclusive și ale platoului continental (după caz).

Limita interioară a fost definită de prevederile legale pentru zona costieră prin intermediul noțiunii de bazin de recepție, deoarece permite un control mai bun al poluanților care provin din mediul marin. Bazinul de recepție al bazinului hidrografic Dobrogea este situat la mare distanță de litoral și cuprinde multiple jursidicții administrative. Fiind o zonă atât de largă, atenția și resursele pentru managementul integrat al zonei costiere nu se mai focalizează numai asupra zonei unde se produce interacțiunea uscatului cu marea. Această limită (bazin de recepție) este adecvată pentru scopul specific de prevenire a poluării marine din surse de uscat și pentru aportul de apă dulce, dar nu și pentru alt scop al managementului integrat al zonei costiere.

Așadar, delimitarea zonei costiere în România a fost efectuată prin aplicarea unei definiții complexe a zonei costiere, urmărind un management optim al apei și facilitând utilizarea instrumentelor de planificare spațială și terestră.

Prevederile legale referitoare la definiția zonei costiere au fost luate în considerație în definirea celor patru sub-zone ale acesteia, care ar putea deveni subiectul unor politici diferite și ar putea determina modalități specifice de dezvoltare pentru sub-zonele costiere respective.

Limita exterioară pentru managementul integrat al zonei costiere a fost apreciată la marine, reprezentând marea teritorială. Marea teritorială constituind reperul de baza în delimitarea apelor marine între statele învecinate.

Capitolul II

DINAMICA MODIFIC{RILOR STRUCTURALE

ALE LITORALULUI ROM~NESC

SCOPUL LUCR{RII

Scopul acestei lucrari este reprezentat de identificarea principalilor factori de comanda, ce exercita presiune asupra structurii litoralului romanesc si propunerea unor masuri eficiente de stopare a ingustarii zonei litorale romanesti.

OBIECTIVE

Evaluarea stării complexelor de sisteme ecologice litorale

Identificarea Factorilor de Comandă care acționează asupra structurii zonei litorale (în prezent)

Identificarea unor măsuri de reabilitare

Capitolul III

ORGANIZAREA ACTIVIT{țII

Capitolul IV

#ncadrarea litoralului rom~nesc #

Dun{re (inferioar{) – Delta Dun{rii – Marea Neagr{

4.1 Sectorul inferior al Dunării

Dunărea

Important fluviu al Europei, străbate pe diagonala aproape întreg continentul fiind o cale de navigație deosebită, Dunărea, numită înainte vreme Mateas – râu cu noroc este cunoscută astăzi în lume ca Danube (în franceză), Donau (în germană), Danubio (în italiană), Danube (în engleza), Dunai (în rusă) etc.

Dunărea își are izvoarele în Munții Pădurea Neagră, situați astăzi pe teritoriul Germaniei, la Nord de Munții Alpi, care separă, la apus, bazinul Dunării de cel al Rinului.

Hessiod (sec. al VII-lea i.e.n.) arată că Dunărea era numită de romani Danubius (toponim rezultat din dan = râu, apă curgătoare și nivus = care provine din ninsori, zăpezi până ce defileul ajunge la Carpați și Istros, în aval. Aceste nume au fost folosite atât de greci cât și de vechii egipteni (Ivănescu, 1958). Exista însași păreri că triburile celtice îl numeau Danu, ceea ce semnifica « repede, tumultos violent, patimas  ».

Dunărea era cunoscută cu milenii în urmă ca « fluviu roman », la fel s-a continuat și în Evul Mediu, având de-a lungul ei depozite pentru cereale numite « chilii », termen găsit și în toponimii actuale (brațul Chilia, localități cu același nume în Nordul Dunării).

Dunărea în același timp reprezintă și implicațiile creștinismului. Expansiunea otomană nu a putut fi impedicată. Monopolul turcesc asupra comerțului și a navigației pe Dunare începe să se destrame după Tratatul de Pace de la Paris (1856). #n 1856 ia ființă Comisia Europeană a Dunării care printre altele avea în atribuții și controlul multinational al Dunării. #ncep lucrări hidrotehnice menite să transforme Dunărea, între orașul Brăila și gura de vărsare a brațului Sulina, într-o cale navigabilă și pentru vase maritime. Actuala Dunăre maritimă se referă la canalul Sulina, canal permanent dragat pentru a asigura o adâncime de 7m (prof. Panin).

Dunărea, are un bazin hidrografic ce se învecinează cu cele ale Rinului, Elbei, Oderului, Vistulei, Niprului și a Padului, acoperș o suprafață de 817 000 km2, ce se întinde pe 8º latitudine și 22º longitudine.

Dunărea este, astfel, al doilea fluviu al Europei (dupa Volga) și ocupă al 24-lea loc în ierarhia fluviilor după mărimea bazinului hidrografic.

De la izvor la vărsare, Dunărea are 1 630 km, iar pe talveg – 2 850 km.

Dunărea, în cursul ei către mare, delimitează trei sectoare: sectorul superior sau alpin cu o lungime de 900 km, se întinde de la izvoare până la Viena. Sectorul mijlociu, supranumit și panonic, se întinde de la Viena până la Drobeta Turnu Severin și are o lungime de 1 000 km. Sectorul inferior sau valah, se întinde pe aproape 1 000 km de la Drobeta Turnu Severin, până la vărsarea în mare.

4.1.1 Considerații hidrobiologice

Sectorul inferior al Dunării , în funcție de caracteristicile sale hidrologice și ecologice poate fi împărțit în trei regiuni:șenalul (sau patul albiei), lunca inundabilă și delta.

Valea Dunării începe în acest ultim sector, odată cu ieșirea prin Porțile de Fier și sfârșește la începutul Deltei.

Solurile din valea Dunării, sunt aluvionale, humice, cu diferite grade de umiditate. #n perioada viiturilor de primavară, apele fluviului se revarsă peste maluri și acoperș suprafețe întinse ale albiei majore determinând regenerarea ecosistemelor accesorii fluviului : rețeaua de lacuri și bălți, de canale și gârle care le leagă între ele ori cu albia minoră, japse și mlaștini, ansamblul complex cunoscut sub numele de luncă ori de câmpie (zona) inundabilă. Lunca aferentă malului stâng este mai bine reprezentată, cu o lățime de 3-6 km, dar pe alocuri de 16 km (în Insula Ialomitei), ori de 22 km (în Insula Brăilei), acoperind în total o suprafață, care cu un veac înainte, după datele lui Gr. Antipa, ocupă peste 460.000 km. Intervențiile antropice au avut un mare impact asupra zonei inundabile, mai ales zonele de desecare realizate cu scopul de a crea terenuri agricole (Banu,1967).

Relieful pozitiv ocupă 20% din suprafață și este reprezentat de popine (martori de eroziune ale teraselor joase, supportând la partea superioară un orizont de loess), grinduri (fomațiuni de origine aluvională, situate paralel cu malurile, neacoperite cu loess, în timpul marilor viituri putând fi inundabile), ostroavele (structuri aluvionare insulare, diferențiate în mijlocul albiei minore). Popinele, grindurile, ostroavele în general sunt deasupra liniei de etiaj fiind acoperite de pășuni sau zăvoaie de sălcii. Popinele și chiar și grindurile mai înalte au fost locuite cândva, prezentând avantajul strategic de a fi izolate în mod natural. Sunt popine care conțin vestigii ale unor așezări umane care poartă numele de gradiste.

Pericolul inundațiilor determină densitatea redusă a așezărilor umane în zona inundabilă. Dar și datorită faptului ca 40% din suprafața luncii este reprezentă de bălți permanente, japse, și stufărișuri, iar restul, din structuri aluvionare, periodic acoperite de ape, care sunt într-o continuă transformare.

Nivelul apelor înșenal este determinat de cantitatea de precipitații din bazinul hidrografic superior și mijlociu al fluviului dar și în urma topirii zăpezilor în munții ce se ridică de-a lungul Dunării. Există o relație directă între nivelul apelor și debitul fluviului, ce sporește odată cu numărul de afluenți. Sunt 15 râuri importante care au gurile de vărsare pe malul drept și 20 pe malul stâng.

Debitul mediu anual al Dunării (calculat pe o perioada de 130 de ani) este de 6 047 m3 · s-1 cu valori mari în lunile de primavară și mai mici în iarnă.

Ritmul hidrologic al fluviului are o considerabilă influență asupra formațiunilor din luncă, asupra ecologiei acestora. Viiturile de mare amplitudine, datorate precipitațiilor de primavară și topirii zăpezilor, se pot întinde pe o perioadă mai lungă de timp (martie-iunie, dar sunt și perioade în care debitul lor este mai mic în februarie și se încheie în august).

Lacurile și bălțile din lunca prezintă fundul situat deasupra nivelului minim al fluviului (etiaj), fiind alimentate din albia minoră, prin gârle și canale, aflate într-o continuă transformare. #n timpul nivelurilor scăzute ale fluviului (toamna și iarna), apele din bălți se pot scurge în fluviu și astfel ecosistemele, pot seca complet, spre deosebire de lacurile și bălțile din Deltă, care au fundul mai adânc decât etiajul și nu seacș niciodată.

Din punct de vedere climatic, bazinul Dunării se află sub influențe continentale dar și atlantice și mediteraneene. Temperaturile medii variazș intre -6,2 º C si +12º C.

Regimul precipitațiilor depinde de masele de aer umed de origine atlantică ori mediteraneană și de procesele de advectie ori de cele convective.

Cantitățile medii de precipitații variază între 3 000 mm în regiunile muntoase și 400 mm în luncă și Deltă.

Temperatura apelor Dunării înșenal variază între 0º C iarna și 2,5º C vara.

#n timpul iernii, apele Dunării pot îngheța, fenomen condiționat de factori de ordin climatic (temperatura aerului, vântul, precipitațiile) și de ordin hidrologic (viteza apei, nivelul apei, cantitatea de suspsenii, forma albiei, etc.).

#nghețul începe cu formarea cristalelor de gheață, având drept nucleu de cristalizare, particule solide de suspensie. Datorită greutăților specifice, cristalele se ridică la suprafață, se atașează între ele, formând mase compacte de gheață, a căror suprafață depășește câteva mii de m2, și au o grosime de 20 – 30 cm.

Dunărea le transportă și este posibil să formeze adevărate poduri de gheață, a căror grosime crește spre aval. De îndată ce vremea se încălzește, odată cu venirea primăverii, gheața începe să se topească și sloiurile sunt antrenate de apele fluviului.

Când începe dezghețul, în zonele mai strâmte ale văii Dunării, se formează prin suprapunerea sloiurilor, adevarate baraje de gheață, numite zapoare.

Apa Dunării se revarsă, și poate astfel, duce la sărăcirea efectivelor de organisme vii din fluviu.

#nainte de 1970, Dunărea, descarcă anual în Marea Neagră, aproximativ 60 tone de aluviuni din care 10 % nisip. #n 1970, după construirea primului baraj în zonă, complexul format din baraj și lacul de acumulare rezultat, este cunoscut sub numele de Porțile de Fier I. Cantitatea de suspensii transportată de Dunăre a scăzut, și a început un proces de sedimentare în lacul de baraj cu un ritm de aproximativ 30 – 32 · 106 t tone.

Mai târziu, a fost construit un al doilea baraj, în 1985 , în aval de Ostrovul Mare, (km 864 ), numit Porțile de Fier II, transportul de aluviuni fiind și mai scăzut.

4.1.2 Caracterizarea sistemului socio-economic al Dunării și al zonei

Deltei Dunării

Bazinul hidrografic al Dunării, se întinde între frontierele a zece țări și supportă o populație de aproximativ 225 milioane, dintre care 37,00% locuitori din cinci țări (Austria, Slovenia, Slovacia, Ungaria și România), trăiesc exclusiv pe teritoriul udat de tributari ai fluviului. (Tabelul nr. 1 – Date privind suprafața și populația din bazinul Dunării.)

Dintotdeauna, Dunărea a fost profund implicată în viața economică a riveranilor ei.

#n tot bazinul Dunării, necesarul de apă potabilă pentru industrie și agricultură, cât și pescuitul, navigația, turismul, sunt acoperite de fluviu și de afluenții acestuia.

Caracteristicile geografice ale văii fluviului, cu precădere ale Dunării de Jos, și-au pus amprenta pe specificul activităților economice. Favorizând în sensul acesta practicarea agriculturii în zonele deșes, unde sunt crescători de oi (ocupatie ce implică și transhumanță) ce utilizează mari suprafețe cu pășuni ale zonelor inundabile. Productivitatea piscicolă constituie principalul suport pentru activitatea de pescuit. 

Dunărea dispune de un remarcabil potențial hidroenergetic și reprezintă o importantă cale de navigație.

țările din bazinul Dunării diferă mult în ceea ce privește nivelul economic. Important de menționat ca Produsul National Brut (PNB) variază de la o țară la alta, fiind în strânsă legatură cu condițiile geografice și cu nivelul lor de dezvoltare economică :

– importanța sectorului agricol variază între 1,10% în Germania și la mai mult de 34,00% în România ;

– sectorul industrial reprezintă 19% în România și 44,80% în Ungaria ;

– importanța sectorului producției terțiare variază între 37,40% în Ucraina și mai mult de 70% în Austria (Panin, 2003).

Trebuie menționat ca în timpul ultimilor decenii ale secolului al XX-lea , mai ales în lungul Dunării de Jos, s-au realizat ample lucrări de desecare a unor suprafețe din câmpia inundabilă, cu scopul de fi introduse în circuit agricol. Acest fapt a afectat zone întinse, cu impact considerabil asupra resurselor biologice în special asupra fondului piscicol.

Dunărea joacă și un important rol economic, fiind și o importantă arteră de navigație.

Datorită poziției sale geografice, Dunărea a fost declarată cu prilejul Conferinței din Creta, din 1994, unul dintre cele mai însemnate culoare de transport paneuropean (Culoarul nr. VII sau « Coridorul albastru » (Tabelul nr. 2 – Adâncimi ale Dunării navigabile în diferite sectoare), facilitând comunicările între regiunile orientale și cele occidentale ale Europei.

#n sectorul inferior al Dunării, condițiile hidro-geografice prezintă o mare diversitate și-și pun amprenta pe particularitățile drumului navigabil. Lucrările hidrotehnice au drept scop adâncirea fluviului, dragarea sedimentelor, construcția de poduri, scurtarea distanței între puncte cheie.

Sunt astfel asigurate condiții pentru navigația fluvială, iar de la Brăila (km 170), până la gura de vărsare a brațului Sulina, au acces și nave maritime.

Tabelul nr. 1

DATE PRIVIND SUPRAFAțA }I POPULAțIA ț{RILOR

DIN BAZINUL DUN{RII

Tabel nr.2

AD~NCIMI ALE DUN{RII NAVIGABILE #N DIFERITE SECTOARE

După 1984, calea fluvială de legătură cu Marea Neagră s-a scurtat cu 250 km, prin deschiderea canalului Dunăre – Marea Neagră, care se întinde între Cernavodă și Constanța.

Canalul Rin-Main a cărui construcție a fost terminată în 1992, a dus la o și mai importantă accesibilitate și rentabilizare a culoarului Dunării pentru țările occidentale. Dunărea traversează 10 mari orașe cu mai mult de 100 000 locuitori. Malurile fluviului au complexe industriale, chimice dar și metalurgice cu rafinării.

Agricultura își revendică suprafețele și resursele naturale aferente din întinsele zone aluvionare, incluzând și Delta Dunării. Bazinul fluviului joacă un rol important pentru alimentarea cu apă pentru agricultură și industrie dar și apă potabilă pentru populație.

Există numeroase instalații care aprovizionează marile centre urbane, având ca sursă afluenți ai Dunării sau chiar fluviul :

uzina de apă potabilă de la Nussdorf, produce 15,00% din consumul urban al Vienei

necesitățile orașului Bratislava sunt satisfacute tot cu apă din Dunăre

în Slovacia, peste 71,00 % din apă este utilizată în industrie

în Moldova 85,00% se foloseste la irigații

în Ungaria mai mult de 90% din consumul de apă este acoperit cu apă din Dunăre

în Bulgaria pentu irigații, industrie și consum menajer.

De-a lungul fluviului Dunării, s-au făcut amenajări începute în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, la început, cu scopul de a împiedica efectele devastatoare ale viiturilor, apoi pentru a facilita navigația și pentru a permite irigarea terenurilor agricole.

Se continuă cu amenajări hidroelectrice, sau cu lucrări cu scop multiplu. Primul baraj construit este cel de la Vilshofen (km 2 230), construit între 1924 – 1927. #ntre 1950 – 1980, au fost construite 69 de baraje dintre care 58 sunt situate în Bavaria și Austria.

#n acea perioadă, cel mai mare și mai important baraj, este cel numit Porțile de Fier I, dat în funcțiune 1972, și mai apoi Porțile de Fier II (1983), amplasat la granița dintre România și Iugoslavia.

Producția de energie electrică realizată la aceste centrale, este împarțită în mod egal de cele două țări (fiecare câte 7 mld Kw / ora). Centrala de la Gabcikovo (1992), era bazată pe un proiect realizat de specialiștii din Ungaria și fosta Cehoslovacie.

Centrala urma să producă 10, 00% din necesitățile energetice ale Slovaciei. Evenimentele politice din 1988 – 1989, în Ungaria au permis specialiștilor implicați în problemele legate de protecția și ocrotirea mediului să pună în discuție oportunitatea acestui proiect.

Opinia publică maghiară a luat atitudine, și în luna mai 1989, guvernul maghiar a trebuit să suspende lucrările la amenajarea Gabcikovo, care reveneau părții maghiare și să ceară efectuarea unor studii temeinice de impact și pe baza acestora să ceară garanții că nu va fi afectat mediul după finalizare.

Aceste acțiuni au conturat un diferent între Slovacia și Ungaria și care în final a fost supus judecării la Curtea Internațională de la Haga. Verdictul dat de curte, reprezintă un real interes privind evoluția legislației internaționale, privind în particular apele transfrontaliere și în general mediul înconjurător.

Caracteristici socio-economice ale zonei Deltei Dunării

Dunărea este un fluviu al cărui curs, timp de aproape 40 de ani, până în 1990, s-a aflat în țări supuse unui regim totalitar. Seștie că în acea perioadă politica acelor țări nu se dădea importanță problemelor legate de mediu și ca urmare gradul de poluare al apelor cu reziduri industriale sau chiar fecaloid-menajere era destul de ridicat.

#n cazul Dunării, situația nu era așa gravă având în vedere că fluviul este caracterizat de debite mari care au asigurat un grad destul de mare de diluție a poluanților. Pe axul fluviului există adevărate „puncte negre” în aval față de marile aglomerări urbane sau industriale (Budapesta).

#n ceea ce privesc poluările difuze, acestea au apărut ca o consecință a practicării unei agriculturi intensive în toate țările riverane Dunării. Nici aici nu au existat preocupări pentru împiedicarea difuziei nutrienților în apele curgătoare și de aici în fluviu. Periculoase sunt poluările cu micro poluanți, metale grele, pesticide, reziduri miniere, hidrocarburi etc.

Se impunea o coordonare globală și internațională pentru a conserva sau a reabilita resursele de apă din bazinul hidrogafic al Dunării. Este interesantă prezentarea paralelă a gradului și modului de poluare cu situația geopolitică și economică a statelor europene de pe teritoriul bazinului hidrografic al Dunării.

Având în vedere numărul mare al statelor, există numeroase tratate ori acorduri bilaterale referitoare la folosirea apelor fluviului. Primul tratat ce se referea la toate țările dunarene, avea un singur obiectiv: asigurarea navigației nestingherite pentru toate țările europene și în acest scop dupa ratificarea Tratatului de la Paris (1856), a luat ființă și Comisia Internațională a Dunării. #n anul 1948, tratatul a fost revizuit de Convenția de la Belgrad și înlocuită noțiunea de „libera circulație” cu cea de „navigație sub control”. #n anul 1986 se remarca Declarația de la București care a fost semnată de toate statele riverane cu un scop precis: ameliorarea calităților apelor fluviului și elaborarea unui șir de măsuri standardizate pentru a urmări evoluția acestei calități.

#n septembrie 1991, statele dunărene, asistate de Uniunea Europeană, reunite la Sofia, se pun de acord pentru a elabora și dezvolta Programul de Mediu al Bazinului Dunării (EPDRB = Environmental Programme for the Danube River Basin) și să pregătească o nouă convenție. Aceasta „The Danube River Protection Covection” (DRPC) a fost semnată pe 29 iunie 1994, la Sofia, de toate țările riverane și pentru prima dată se ia în discuție mediul, economia și calitatea vieții. Sunt fixate trei mari obiective :

gestiunea durabilă și echitabilă a apei, incluzând protecția, restaurarea și utilizarea rațională a apelor de suprafață și a celor subterane;

controlul riscurilor rezultate din poluări accidentale cu substanțe periculoase și monitorizarea fenomenelor naturale (viituri, înghețul și formarea de sloiuri, dezghetul și zapoarele);

reducerea volumului de poluanți vehiculați spre Marea Neagră.

Prima fază a programului EPDRB s-a consacrat pregătirii unui plan strategic de acțiune (SAP=Strategic Action Plan), care a fost semnat de țările dunărene, la București pe data de 6 decembrie 1994 și care se desfășoara timp de un deceniu (1995-2005). #n 1998, țările semnatare ale Convenției pentru protecția Dunării (DRPC) au ratificat această convenție și a început pregătirea primei reuniuni a Comisiei Internaționale (ICPDR = International Commission for the Protection of the Danube River). Aceasta a avut loc la Viena în octombrie 1998. Principalele caracteristici ale acestui program rezida din marea diversitate de măsuri ce trebuie luate pentru a reduce poluarea apei, pentru a proteja și reconstitui ecosistemele și pentru a pune bazele unei gestiuni durabile a resurselor de către guverne, cât și de către sectorul particular din diferite state dunărene.

De la acest program se așteaptă:

reducerea cantității de azot total din apele Dunării

reducerea cantității de fosfor total din apele Dunării

Există o mare dificultate pentru a pune în aplicare acest program având în vedere ca suprafața bazinului Deltei Dunării este extrem de mare, cu atât mai mult cu cât capacitățile economice ale țărilor ce se află amplasate pe întinsul bazinului diferă mult din amonte în aval. Modul de rezolvare a problemelor de mediu prezintă interes nu numai pentru țările riverane, ci și pentru întreaga comunitate europeană.

4.2. Delta Dunării

Delta Dunării, cu un peisaj de o rară frumusețe a stârnit dintotdeauna interesul oamenilor deștiință, artiștilor și turiștilor. #ntre cele trei uriașe brațe care străjuiesc Delta se desfășoară în plan și pe verticală un mozaic de ecositeme în care cea mai surprinzătoare este alternanța dintre uscat (acoperit când cu dune de nisip când cu păduri) și apă (cu canalele pline de vegetație, cu nuferi, cu stufăriș, cu plauri plutitori, cu salcii îngenuchiate deasupra apei, mlaștini). Așezările pitorești ale locuitorilor Deltei întregesc excaptionala biodiversitate a organismelor, la bogăția de flora și fauna, la diversitatea remarcabilă a ihtiofaunei cu o deosebită valoare economică.

Acesta este motivul pentru care a fost aleasă de UNESCO drept „Rezervație a Biosferei”, mirific loc protejat ca patrimoniu mondial.

Câteva date după profesorul Panin (1996) care prezintă Delta :

formată între brațele Dunării și Marea Neagră, la extremitatea sud-estică a României și la sudul Ucrainei

suprafața este de 4 178 km2 dintre care 82,00% se găsesc pe teritoriul României și restul în Ucraina, pe malul stâng al Brațului Chilia, și Complexul Razelm-Sinoie, cu 1 051km2 din care luciul de apă al lacurilor se întinde pe 863 km2

Delta Dunării, ca suprafață, ocupă locul al doilea în lume fiind întrecută de delta fluviului Volga și urmată de delta Padului

bazinul de recepție are o suprafață de 1 080 km2, format din râuri mici care își adună apele din sudul Platoului Bugeacului și din estul podișului Dobrogei

Delta Dunării se întinde spre nord până la paralela 44°25 și este limitată spre sud la paralela de 45°30

clima este temperat continentală influențată fiind și de proximitatea mării

din punct de vedere sedimentologic, Delta poate fi împărțită în trei sisteme: câmpia deltaică – sedimente de origine fluvială, spre vest și din sedimente de origine marină spre est

spațiul predeltaic – la gurile Dunării în zona de amestec a apelor fluviale cu cele marine, cu un sector corespunzator platformei continentale (circa 800km2) și un spațiu al taluzului – 300 km2 până la o adâncime de 30–40 m si o zona de larg, ce se întinde la o profunzime de 50 – 60 m

față de nivelul mării (0m) 20.50% din Delta Dunării se află sub acest reper, iar

79,50% deasupra.

4.2.1. Morfologie și Hidrografie

#n Delta Dunării aspectele morfologice se întrepătrund atât de profund cu cele hidrografice încât ele trebuie privite ca laturi ale unui ansamblu : martori de eroziune, abrupturi de eroziune, rest al uscatului predeltaic acoperit de depozite deltaice noi, grinduri fluviale, suprafețe intens colmatate, grinduri maritime, dune, crovuri, brațe, sahale, canale, gârle, mlaștini și japse.

Formele de relief, cât și unitățile adecvate prezintă o mare diversitate așa cum le-au creat de-a lungul veacurilor locuitorii din aceste ținuturi (popine = martori de eroziune, resturi ale uscatului predeltaic, grind = cordon de aluviuni de origine fluvială sau marină, perisip = cordon de nisip de origine marină care închide un golf sau o lagună, ostrov = insula de origine aluvionară, saha = vechi braț al Dunării, astăzi colmatat, gârlă = canal natural de legătură a ecosistemelor acvatice cu Dunărea sau brațele acestuia, canalul fiind rezultat prin dragarea gârlelor sau săpare, japse = elemente depresionare active doar în perioada apelor mari, periboină = perforație în cordon litoral care permite schimburi între lagune și mare).

Apa este un element omniprezent în Delta (80-90% din suprafață).

Actuala morfologie a Deltei pune în evidență linia de demarcație Jibrieni-Letea-Raducu-Ceamurlia-Caraorman între sectorul occidental (construit din aluviuni fluviale și cel răsăritean al câmpiei deltaice).

Referitor la hipsometrie, Delta prezintă diferite elemente de relief, pozitive ori negative. Altitudinile cele mai mari au o distribuție punctuală, insulară. #n nordul Deltei, grindul Chilia are o altitudine de 6,5 m, apoi spre miazazi, dunele nordice ale Grindului Letea ating înalțimi de 13 m, pe când insulele din Lacul Razelm au înălțimi și mai mari: 49 m insula Popina,19 m insula Grădiștea, respectiv 6 m insula Bisericuța.

}i adâncimile cele mai mari sunt dispersate: patul albiei brațelor Dunării coboară la – 36 m în Brațul Chilia, – 34 m în Brațul Tulcea, – 18 m în Brațul Sulina, – 26 m în Brațul Sf. Gheorghe. #n interiorul Deltei, adâncimile sunt mult mai mici: – 4 m în anumite canale (Lopatna, Dunavăț) sau – 3 m în Razelm.

Aceste altitudini și adâncimi extreme nu caracterizează energia generală reliefului care este redusă, diferențele de relief nu depășesc în general 5 – 6 m.

Dar micile denivelări au o mare importanță locală, determinând compartimentarea reliefului în depresiuni ce constituie elemente definitorii ale reliefului deltaic, având fiecare o circulație specifică a apei.

Delta este un adevarat mozaic de elemente mofologice și hidrografice, ce pot fi grupate în elemente pozitive și negative astfel :

ELEMENTE POZITIVE

resturi ale uscatului predeltaic (martori de eroziune)

cordoane fluviale (de origine aluvionară de două categorii: simple și complexe (grindul Sulina)

cordoane litorale, fie simple perisipuri recente ce tivesc țărmul mării, fie formațiuni de acumulare datând din perioada genezei Deltei, cu aspectul unor mănunchiuri dispuse radiar (grindul Jibrieri, Letea, Caraoman, Sărăturile, Berișor, Chituc).

ELEMENTE NEGATIVE

rețeaua hidrografică, ce poate fi împărțită în două mari categorii: rețeua magistrală, alcătuită din principalele brațe ale Dunării (Chilia, Tulcea, Sulina, Sf. Gheorghe) și brațele secundare și rețeaua secundară, în care intră periboinele, sahalele, gârlele și canalele ce fac în permanență legătura între rețeaua magistrală și ecosistemele stagnante cât și japsele cu caracter temporar

depresiunile, de asemenea sunt de două categorii: simple (lacuri și bălți din Deltă, limanuri, lagune, japse, și mlaștini) sau complexe (depresiunile deltaice)

spațiul predeltaic sau zona maritimă a Deltei.

4.2.2. Biomul deltaic si principalele sale ecosisteme

Delta Dunării prezintă o serie de biotopuri: fluviul și el insuși de la prima bifurcație, până la vărsare, rețeaua de canale în care apa abia se deplasează, lacurile și bălțile în care se produce periodic o curățire a ei, mlaștinile, cordoanele fluviale și cele litorale construite cu precădere din nisip și care se ridică până la 3 – 4 m, dar pot atinge și altitudini de 7 ori mai mari. Fiecare biotop menționat, cu biocenoza sa, realizează un ecosistem. Trebuie adăugată zona marină care aparține sectorului predeltaic și agro-ecosistemele cât și zonele de tranziție între biotopi.

#ntrucât toate ecosistemele Deltei Dunării sunt strâns legate între ele și cum ele depind total de Dunăre, întrucât fluviul le asigură aportul de nutrienți, iar energia necesară funcționării lor (lumină, căldură) le este asigurată, în mod egal, de soare, realizează în ansamblu un gigant angrenaj abiotic și, totodată, biotic, considerat un biom – un nivel suprabiocenotic de organizarea a materiei vii (Botnariuc, 1999).

Delta Dunării este un ținut tânăr care nu și-a încheiat consolidarea, dar cu o remarcabilă complexitate structurală, adapostește o floră și o faună unice în Europa, reunind atât elemente rare, cât și elemente cu mare valoare economică, realizând un biom reprezentativ pentru continentul nostru.

Apa este elementul predominant în Deltă și ca urmare, speciile acvatice și palustre ale faunei și florei sunt cele mai numeroase. Ele cuprind elemente ale stepei est-europene sau organisme de origine mediteraneană care trăiesc prin grinduri. #ntre cele două medii (aerian și terestru) se întind mlaștinile, zonele inundabile unde prolifereaza organismele (animale și plante) care dispun de mecanisme adaptate la fluctuațiile sezoniere și anuale ale regimului hidrologic.

La contactul dintre apele dulci și cele marine au loc procese fizice, chimice și biologice care definesc zona ca pe un ecosistem distinct (spatiul predeltaic sau avandelta).

#n interiorul Deltei se disting mai multe ecosisteme: ape curgătoare sau ape stagnante, zone mlaștinoase și inundabile, grinduri fluviale și maritime, cât și incinte îndiguite (agricole, piscicole și silvice), dar care nu ocupă decât 20% din suprafața Deltei.

Activitatea antropică, constând mai ales din lucrări de îndiguire a zonelor inundabile, dar și în construcții de incinte, a produs modificări care au alterat echilibrul ecosistemelor prin modificarea raportului apa – uscat și prin reducerea arealelor naturale ale speciilor. #n concluzie, presiunile directe sau indirecte au diminuat productivitatea ecosistemelor și capacitatea lor de autoepurare.

Biomul deltaic este în realitate un continuum, cu mai multe node, în care stufărisul este dominant și care dă notă distinctivă pentru Delta Dunării.

Trebuie puse in evidenta cele mai marcante caracteristici ale ecosistemelor si implicit cele a biomului Delta Dunarii :

inundațiile periodice imprimă un anumit ritm pentru toate procesele vitale, determinând structura calitativă și cantitativă a faunei și vegetației, relațiile dintre specii, particularitățile fenologice ale organismelor;

inundațiile asigură diseminarea hidrocora a organismelor;

durata viiturilor, periodicitatea lor și nivelele acestora conditionează productivitatea biologică;

inundațiile joacă un rol important în circulația elementelor minerale, îndepartează apele cu concentrație scazută de oxigen sau chiar cu conținut toxic H2S și reprezintă elementul principal al retelei trofice acvatice;

pe întinsele suprafete acoperite cu apă, există condiții bune pentru solvirea oxigenului și mai ales pentru pătrunderea luminii până în fundul bazinului acvatic, astfel încât macrofitele (care nu pot realiza fotosinteza dacă indicele de transparență este mai mic de 0,2 ) găsesc aici condiții optime pentru desfășurarea activității lor fiziologice.

Calea care permite manifestarea forței conducătoare a ecosistemelor acvatice este reprezentată de sistemul hidrologic.

Dunărea realizează integrarea tuturor ecositemelor prin imensa retea de canale și gârle, care au rolul unor „canale de schimb informational”. Structura canaleleor de legatură în Deltă adică lungimea, adâncimea, sectiunea, poziția în raport cu fluviul, sensul de circulație al curentului apei (cu importante consecințe asupra vieții și distribuției macroflorei), au o inluență decisivă asupra funcționării ecosistemului. Elementul esențial în toate biocenozele este reprezentat de producătorii primari, dintre care macrofitele prezintă biomasa cea mai ridicată.

ECOSISTEME NATURALE SAU PARțIAL MODIFICATE

ECOSISTEME ANTROPICE

Zonele costiere ale Mării Negre

Amestecul dintre apele fluviului și cele ale mării, la confluență, se produc treptat cu formarea unei zone de tranziție între gura de vărsare și largul mării, zonă în care salinitatea apei prezintă următoarele caracteristici:

Spațiul predeltaic este caracterizat prin cea mai accentuată eutrofizare naturală a Mării Negre, consecință a deversării constante de nutrienți care stimulează dezvoltarea explozivă a populațiilor algelor unicelulare dar și a algelor macrofite și a fanerogamelor bentale. Deosebita producție primară stă la baza celei mai ridicate productivități biologice și a celei mai mari biodiversități a ihtiofaunei din întregul bazin pontic.

#n condiții de calm, dispersia orizontală a apelor dulci în mare se produce în forma unui evantai format din limbi de apă dulce, care se întind pe o lungime de la 1 la 4 km înspre larg

Dezvoltarea evantaiului de dispersie a apelor fluviale este mai evidentă la gura brațului Sf. Gheorghe și mai puțin clară la gura Sulina, care este mai îngustă și mai înaintată în mare prin prelungirea canalului

Aceasta întindere a evantaiului de apă dulce fluvială în stratul de apă de mare depinde de cantitatea de debite lichide, de modul de distribuire al acestora la gura de vărsare. La gura brațului Sulina, evantaiul este evidențiat până la 5 m, dar chiar și până la o adâncime de 14 m.

#n zona litorală a Mării Negre, în fata Deltei Dunării, se pot distinge două zone diferite: Golful Musura, parțial blocat, și spatiul predeltaic.

Golful Musura are comunicarea cu marea destul de anevoioasă din cauza depozitelor de aluviuni aduse în mare de celelalte guri ale brațului Chilia și pe care curentul litoral N – S le antrenează, ordonându-le în sens transversal față de gura de vărsare a apelor dulci. Aluviunile se răspândesc pe fundul golfului reducându-le an de an adâncimea. Suprafața apei este acoperită în întregime de Trapa natans, singura plantă acvatică plutitoare care este fixată pe fundul cuvetei.

Fauna bentală este reprezentată de detritivore, care sunt consumați de babușcă, roșioară, plătică și caras, la rândul lor servind drept hrană pentu pelicani, Golful Musura având condiții ideale de hrănire.

Ecosistemul predeltaic reprezintă o zonă în care ecosistemele și habitatele Deltei Dunării au o trecere gradată spre platforma continentală din fața gurilor Dunării. Aici este un habitat particular prin regimul curenților și aportul de ape dulci bogate în nutrienți și sedimente. Fauna are un caracter mixt întâlnindu-se specii limnice dar și specii marine. Studiile sistematice din aceasta zonă de contact dintre Deltă și Marea Neagră au început din 1950. O neprețuită contribuție și-au adus-o specialiști români din domeniul ecologiei marine. Au fost făcute cercetări asupra populațiilor bentale, a efectivelor de pești și a comunităților planctonice rezultatele făcând obiectul numeroaselor lucrăriștiințifice (Băcescu, Geza Muller, M.T.Gomoiu – 1971,1977 etc).

Spațiul predeltaic este caracterizat prin cea mai accentuată eutrofizare naturală a Mării Negre datorată deversării constante de nutrienți care stimulează dezvoltarea explozivă a populațiilor algelor unicelulare și a algelor macrofite. Ihtiofauna din spațiul predeltaic este cea mai bogată din Marea Neagră. Speciile limnice și cele marine realizează un amestec ciudat ce dispune de o bogată baza trofică, reprezentată de crustacee, bivalve, viermi, dar și de juvenili de pește. Speciile dulcicole, ca salăul și crapul sunt însoțite de specii de delfini.

4.3. Litoralul românesc

4.3.1 Principalele unitati geomorfologice

România este o țară situată în partea de sud-est a Europei și are un litoral teritorial în lungul părții nord- vestice a Mării Negre, alături de Bulgaria, Turcia, Georgia, Rusia și Ucraina în jurul Mării Negre. Litoralul are lungimea de aproximativ 245 km de la Sulina (mai exact brațul Musura), situată în Delta Dunării, până la Vama Veche, în partea de Sud, reprezentând aproximativ 6 % din întregul litoral din jurul Mării Negre.

Dunărea a transportat o cantitate mare de sedimente către Marea Neagră, timp de foarte mulți ani, dezvoltând o deltă de mari dimensiuni între Chilia, în Ucraina și Sf. Gheorghe, în România. Sedimentul adus de Dunăre a scăzut foarte mult în ultimile decenii. Deficitul de nisip manifestat în timp s-a facut simțit în lungul litoralului României la Marea Neagră și a dus la puternica eroziune a plajelor, mai ales în cadrul unitații nordice.

Viteza eroziunii plajelor este de peste 5 m pe an în unele zone, ajungând la 19 m pe an în zona țărmului exterior al insulei Sahalin.

Litoralul se împarte în unitatea nordică și cea sudică, limita fiind fixată la Capul Midia. Unitatea sudică mai este denumită și Zona sudică a litoralului României la Marea Neagră. Unitatea sudică este împărțită în sub-unitatea nordică și cea sudică. Sub-unitatea nordică este definită ca acoperind zona dintre Capul Midia și Capul Constanța aceasta fiind o zonă costieră cu plaje de nisip sub-unitatea sudică se întinde de la Capul Constanța la Vama Veche, fiind o combinație de plaje barieră și litoral stâncos, cu plaje înguste.

Platforma sud – dobrogeană este o formație geologică veche, datând din Paleozoic (cu aproximativ 540 – 250 milioane de ani vechime). Platforma a fost ridicată și scufundată de câteva ori; procesul conducând la formarea unor straturi calcaroase la partea superioară a platformei.

Cu aproximativ 2 milioane de ani în urmă, Dobrogea de sud a devenit o platformă ieșită din mediul marin, începând să se depună sedimente continentale (argilă, loess), aduse de vânturi.

Dobrogea de sud este o platformă cu relief slab pronunțat, ale cărei înălțimi diferă de la câțiva metri la aproximativ 40 m. Suprafața este acoperită de câteva straturi de loess și argilă, totalizând ca grosime 20 – 30 m. Sub aceste straturi, apare stratul de calcar de vârsta Sarmatian.

#n zona țărmului stâncos se pot abserva cu ușurință straturi de loess, argilă,calcar.

Capitolul V

Factorii de comand{ ce influențeaz{ dinamica modific{rilor litoralului rom~nesc #n zona Deltei Dun{rii }i zonei de Sud a litoralului

5.1. Cauzele si efectele eroziunii

Cauzele și efectele principale ale eroziunii costiere de la litoralul românesc, care în mare parte sunt specifice pentru toate țările maritime, sunt redate în tabelul de mai jos:

5.2. Factorii de comandă ce influențează dinamica modificărilor litoralului românesc în zona Deltei Dunării

– variațiile nivelului mării

– depunerile de sedimente

– vânturile

– valurile

– lucrările hidrotehnice

Delta Dunării este la origine un vechi golf de mare care a fost colmatat treptat de aluviunile aduse de Dunăre și de câteva râuri care se varsă în nord-vestul Mării Negre și care în prezent au doar o importanță secundară (Nipru, Bugul). Zona de vărsare a Dunării poate fi diferențiată în Delta propriu-zisă și sectorul marin din fața acesteia. Acest sector marin are un mare rol în dezvoltarea Deltei Dunării datorită fluctuațiilor de nivel ale Mării, direcției vânturilor și curenților.

#n această regiune a Deltei au loc procesele de eroziune costieră, proces care nu este altceva decât dinamica acestui teritoriu raportată la scara geologică. Este un proces complex în care sunt implicați mai mulți factori: variațiile nivelului mării, descărcările sedimentare, vânturile, valurile mării, curenții și lucrările hidrotehnice realizate.

Variațiile nivelului mării

Cercetările efectuate în zona coastei românești a Mării Negre arată că în zona Deltei Dunării uscatul se scufundă cu 1,3 mm pe an datorită fenomenului de compactare a sedimentelor. #n aceste condiții, creșterile nivelului mării pot căpăta o mare importanță. La coasta românescă, mareea atinge doar 7 – 12 cm. Variații mai importante ale nivelului mării sunt cele determinate de fluctuații sezoniere, de deversările apelor dulci prin Dunăre și celelalte râuri din nord-vestul Mării Negre, de nivelul precipitațiilor sau evaporațiilor ca și de schimbările de ape marine de la nivelul strâmtorii Bosfor.

Depunerile de sedimente

Apele Dunării antrenează o mare cantitate de sedimente în mare prin cele trei brațe Chilia, Sf. Gheorghe și Sulina.

După construirea primei centrale hidro-electrice de la Porțile de Fier, cantitatea de sedimente s-a redus substanțial, procesul de diminuare accentuându-se mai mult prin cel de-al doilea baraj hidroelectric. Acest proces de diminuare a sedimentelor este rezultat și al construirii de baraje nu numai pe Dunăre dar și pe principalele râuri tributare care vin din Carpați și Balcani. #n România, există baraje pe râurile Jiu, Olt, Argeș.

Vânturile

Vânturile sunt un alt factor care influențează procesul de eroziune costieră de pe țărmul maritim al Deltei. #n sectorul nord – vestic al Mării Negre viteza vântului are o valoare medie de 5-6, 5 m / secundă. Direcțiile vânturilor dominante sunt nordul, sudul și estul. Pe timpul iernii vânturile dominante sunt cele dinspre nord – est iar pe timpul verii cele dominante sunt dinspre sud și sud – est.

Un alt factor sunt și furtunile care pot provoca modificări majore la nivelul plajelor marine. Ele sunt mai frecvente iarna decât vara și pot atinge în medie 9,8 m / secundă și durează circa 8 – 22 de ore.

Valurile

Amplitudinea valurilor mării este un factor determinant al eroziunii costiere. Valurile din fața Deltei Dunării au o înălțime maximă de 0,2 m pentru cea mai mare parte a anului. O parte, 60 – 85% sunt valuri locale cauzate de vânt și 15 – 40% sunt valuri de hulă. Cea mai mare parte a valurilor vin din direcția nord-est, iar direcția dominantă este dinspre est. Cea mai puternică acțiune a valurilor se înregistrează la sud de vărsarea în mare a brațului Sf. Gheorghe.

Lucrări hidrotehnice

Influența oamenilor a avut o mare importanță asupra intensificării fenomenelor și proceselor de eroziune costieră. Construirea marilor diguri care constituie bara Sulina, începute în 1858, pătrund în mare în prezent pe o distanță mai mare de 8 km. Aluviunile antrenate de Dunăre sunt descărcate în mare, iar curenții cu direcția nord-sud nu depun pe plajele din sudul litoralului decât o mică cantitate.

Sedimentele depuse în interiorul barei Sulina sunt dragate și transportate în plină mare. Brațul Sf. Gheorghe descarcă în prezent 800 000 m3 de sedimente pe an și studiile au relevat că procesul de regresiune al plajelor din sectorul litoral, situat la nord de gura de vărsare a acestui braț, este de circa 35 m pe an.

Aceste descărcări sunt în mare parte responsabile de formarea și evoluția insulei Sahalin. #n zona centrală a litoralului românesc, portul Midia – Năvodari, este protejat de diguri lungi care pătrund în mare pe o lungime de 5 km. Sedimentele sunt antrenate spre larg, fenomen care a determinat intensificarea procesului de eroziune din sudul litoralului românesc.

5.2. Factorii de comandă ce influențează dinamica modificărilor litoralului românesc în partea de sud

– temperatura aerului

– precipitațiile

– direcția și viteza vântului

– presiunea aerului

– considerațiile seismologice

– nivelul apei și mareea astronomică

– regimul valurilor și valurile extreme

– curenți costieri

– aportul de sedimente de natură terigenă a Dunării

Temperatura aerului

Condițiile meteorologice ale zonei Constanța prezintă patru anotimpuri tipice, fiind influențate de prezența Mării Negre. Variații anuale ale temperaturii aerului sunt mai reduse decât în celelalte zone din interiorul teritoriului României.

Temperatura medie de-a lungul anului este de 11,3 grade. Temperaturile medii din timpul verii (iunie – august) și cele din timpul iernii (decembrie – februarie) sunt de 21 de grade și, respectiv 1 grad. O caracteristică a temperaturii aerului este intervalul larg de variație dintre temperatura cea mai ridicată și cea mai scazută, care diferă de la an la an.

De exemplu, cea mai ridicată temperatură din luna ianuarie, în perioada 1901- 1990, a fost de 18,8 grade, în timp ce cea mai scazută temperatură din luna mai a fost de 1,8 grade.

Precipitațiile

Cantitatea anuală de precipitații prezintă o medie de 380 de mm, aceasta fiind relativ redusă față de alte zone ale României. Diferența de la o lună la alta este redusă, fiind cuprinsă în intervalul de la 27,1 mm – 38,4 mm.

Zona Dobrogei este supusă mai frecvent ploilor torențiale. Ploaia din luna august 2004 a produs prabușiri ale falezelor situate la nord-est de Constanța și în Eforie Nord.

#n luna septembrie 2005, la Costinești au avut loc inundații catastrofale care au dus la eliminarea plajei.

Direcția și viteza vântului

Datele referitoare la vânturi sunt bazate pe observații efectuate la sol, acestea fiind obținute de la Administrația Meteorologica Româna (RMA). S-a observat că vânturile care bat deasupra mării sunt mai intense decăt cele care bat de pe uscat.

Vănturile sunt un alt factor care influențeaza procesul de eroziune costieră de pe țărmul maritim al Deltei. #n sectorul nord-vestic al Mării Negre, viteza vântului are o valoare medie de 5 – 6,5 m / secundă. Direcțiile vânturilor dominante sunt nordul, sudul și estul.

Pe timpul iernii, vânturile dominante sunt cele dinspre nord-est, iar pe timpul verii cele dominante sunt dinspre sud și sud-est. Un alt factor îl reprezintă și furtunile care pot provoca modificări majore la nivelul plajelor maritime. Ele sunt mai frecvente iarna decât vara și pot atinge în medie 9,8 m / secundă și durează circa 8 – 22 de ore. Aceste furtuni apar lunar și durează între o zi și șapte zile, cercetând o perioadă de un an, vitezele medii ale vânturilor și perioadele calme prezintă un model ciclic remarcabil.

Directia vânturilor raportata de RMA arata o slabă frecvență pentru sectoarele NE, SE, SW, NW.

Presiunea aerului

S-au facut cercetări în privința celei mai scăzute presiuni a aerului deoarece o scadere cu 1 hPa, duce la o creștere a nivelului mediu al apei cu 1 cm. Cea mai scazută presiune înregistrată vreodată în ultimii 44 de ani (1961 – 2004), este de 978,4 hPa care corespunde unei creșteri a nivelului mediu al apei cu aproximativ 35 de cm față de presiunea medie a aerului de 10 – 13 hPa.

Considerații seismologice

O anumită parte a României se află localizată în una din zonele seismice active ale lumii. Este vorba de zona lanțului Carpatic, mai exact zona Vrancei.

Pe masură ce zona de interes se îndepărtează de Carpați, activitatea seismică este mai redusă. Litoralul României la Marea Neagră aparține zonei cu cea mai redusă activitate seismică, iar coeficientul seismic pentru această zonă are valoarea de 0,12.

#nnisiparea plajelor nu este afectată de cutremure, deoarece plajele vor fi consolidate prin acțiunea valurilor, după amplasarea deasupra zonelor de plajă existente.

Nivelul apeiși mareea astronomica

În lungul liniei costiere a Mării Negre marea lipsește. În timpul mareelor de primăvară, diferențele nivelului apei nu depășesc . Cu toate acestea, în afară de aceste amplitudini scăzute ale mareelor Mării Negre, se produc puternice modificări ale nivelului mării (peste amplitudine) datorate furtunilor sau vânturilor puternice din direcții contrare est și vest.

Nivelul apei în porturile Constanța și Mangalia este caracterizat de fluctuații mari și neregulate în perioade de câteva zile până la câteva săptămâni.

#n comparație cu aceste fluctuații, amplitudinile mareelor astronomice sunt reduse. #nregistrările nivelului apei în ambele porturi conțin mai multe valori extreme în intervale de la câteva ore, la peste o lună.

Regimul valurilor și valurile extreme

Amplitudinea valurilor mării este un factor determinant al eroziunii costiere.

Ca urmare a fluctuației considerabile a modului în care bat vânturile, caracteristicile valurilor din zona de litoral a României sunt foarte neregulate și prezintă mari diferențe de la an la an.

În timpul furtunilor marine din sectorul nordic sau cel sudic, înălțimea valurilor depășește deseori , ajungând până la , având perioada medie de 10 s. Valurile cu probabilitatea de repetiție de unul la 100 de ani (valuri seculare) ajung la înălțime. Înălțimea medie a valurilor este de în timp ce, cele mai mari valori înregistrate între 1991 și 2002 au fost de înălțime.

Curenții costieri

Marea Neagră este o mare interioară, lipsită de maree și, ca atare, nu are curenți mareici. Elementele importante ale curenților din Marea Neagră sunt apele aduse de fluvii și curenții eolieni. Cea mai mare influență o are efluentul produs de Dunăre, însă puterea acestuia descrește odată cu distanța de la gurile de vărsare ale fluviului. În timpul iernii, vânturile nordice predominante produc curenți în sens invers acelor de ceasornic, în lungul părții nord-vestice a Mării Negre, iar în timpul verii apar curenți în sensul acelor de ceasornic, datorită vânturilor sudice.

Viteza curenților generați de vânt (derivă) este de obicei 3-5% din viteza vântului pe mare, viteza de 20 m / s putând induce curenți de 0,6-1,0 m/s. Curenții eolieni sunt limitați la stratul superficial al mării. Apa din zona litorală, unde are loc extinderea sau erodarea plajelor, este influențată de curenții eolieni, în privința deplasării sedimentelor de fund.

Principalul curent de derivă din partea vestică a Mării Negre curge de la nord la sud, fiind produs de excesul de apă provenită din fluviile tributare care este împins spre sud de vânturile predominant nordice și de forța Coriolis. Viteza curenților este în general de 0,03 – 0,30 m / s, însă în timpul furtunilor media poate fi de 0,6 – 1,0 m / s.

Depunerile de sedimente

Apele Dunării antrenează o mare cantitate de sedimente în mare prin cele trei brațe – Chilia, Sulina și Sf. Gheorghe.

După construirea primei centrale hidroelectrice de la Porțile de Fier, cantitatea de sedimente s-a redus substanțial, procesul de diminuare accenutându-se mai mult prin construirea celui de-al doilea baraj hidroelectric. Acest proces de diminuare al sedimentelor este rezultatul nu numai al construirii de baraje pe Dunăre, dar și pe principalele râuri tributare care vin din Carpați și Balcani. #n România, există baraje pe râurile Jiu, Olt, Arges.

Aportul de sedimente de natura terigena a Dunarii

Ca urmare a vânturilor nordice predominante și a valurilor produse de acestea, ca și a curenților de apă foarte limitați, transportul sedimentului este, de asemenea, predominant de la nord la sud. Transportul litoral este împărțit în două clase generale: transportul paralel cu țărmul și transportul perpendicular pe țărm.

Transportul perpendicular pe țărm se datorează în primul rând curburii valurilor, mărimii sedimentelor și pantei plajei. În general, valurile înalte și scurte transportă materialul în larg, iar cele mai puțin înalte transportă materialul spre țărm în perioade mai mari de timp.

Transportul paralel cu țărmul rezultă din agitarea sedimentelor când se sparg valurile și mișcarea acestor sedimente de către curentul de-a lungul țărmului generat de spargerea valurilor. Direcția transportului paralel cu țărmul este în strânsă legătură cu direcția cu care valul se apropie de țărm și cu unghiul de incidență al valurilor. Astfel, datorită variației direcției cu care valul se apropie de țărm, direcția transportului de-a lungul țărmului poate varia de la un sezon la altul, de la o zi la alta, sau de la oră la oră.

Capitolul VI

Efectele acțiunii factorilor de comand{

6.1. Modificări cronologice ale nivelului Mării Negre

#n trecut au avut loc multe modificări. Creșteri și scăderi ale nivelului mediu al mării, la scara întregii planete. Cu mulți ani în urmă, 18.000 – 20.000 ani, nivelul mării era cu aproximativ 120 m mai jos decât nivelul actual. #ncălzirea globală și topirea ghețarilor au dus la ridicarea nivelului mării, în medie de 1 cm pe an, timp de apeoximativ 15.000 ani, ajungând acum 4.000 -5000 de ani la 3 – 5 m deasupra nivelului actual. Ridicarea nivelului mării nu a fost continuă, ci a constat într-o repetiție de ridicări și opriri.

#n zona Mării Negre, transgresia mării deasupra uscatului, care a avut loc cu 4.000 – 5.000 de ani în urmă, este cunoscută sub numele de transgresiunea neolitică. #n comparație cu nivelul mediu al oceanelor, nivelul mediu al Mării Negre a suferit fluctauții importante, datorate modificărilor climatice, cauzate probabil de mediul sau de mare închisă.

După transgresiunea neolitică, nivelul Mării Negre scade cu 5 – 8 m sub nivelul actual; aceasta este numită regresiunea Phanagorica. Nivelul mării continuă să scadă aproximativ 1000 de ani.

Aceste ridicări și scăderi ale nivelului Mării Negre, denumite transgresiuni, respectiv regresiuni au exercitat o puternică influență asupra topografiei costiere. La adâncimea de – 12 până la – 14 m pe platoul continental al zonei vestice a Mării Negre, au fost identificate urme ale unor terase sparge – val și ale unor plaje – bariera relicte, care s-au format probabil, în perioade când nivelul mării rămânea constant la o anumită cotă, în timpul fenomenului de ridicare.

6.2. Originea și dinamica plajelor de nisip

– Originea nisipului plajelor

Nisipul plajelor din sub-unitatea nordică (Năvodari – Cap Constanța ) a fost adus de către Dunăre transportat de curenții litorali pe distanța de aproape 160 de km față de gurile fluviului. Sedimentele conțin cantități importante de carbonat de calciu cu fragmente de cochilii de bivalve care au crescut în ultimile decenii.

Fragmentele de cochilii de bivalve sunt sursa principală a nisipului.

Faleza marină si sub-unitatea sudică a zonei s-a retras cu o rată medie de 0,6 m / an între 1924 – 2002. Deși altitudinea stratului de calcar situat la baza falezei diferă de la o locatie la alta iar volumul de calcar erodat a fost limitat, porțiunea de calcar erodat, probabil că a furnizat plajelor din sub-unitatea sudică a zonei o anumită cantitate de nisip alcătuită din carbonat de calciu.

– Dinamica plajelor de nisip în lungul sub-unităților nordice ale țărmului Mării Negre

Unitatea Nordică a țărmului României la Marea Negră, ca și subunitatea nordică a unității sudice a acestuia, sunt acoperite cu nisip cenușiu terigen, având granulație foarte fină, adusă de Dunăre de-a lungul timpului.

Odată cu aportul de sediment adus de către Dunăre, cordoanele de nisip s-au întins către sud – vest și au format bariere litorale la intrarea în lacurile Razim, Sinoe și Siutghiol, care au fost inițial golfuri, devenind apoi lacuri înconjurate de uscat.

Este dificil de apreciat momentul închiderii acestor lacuri. Se pare că lacul Sinoe a fost închis în secolele III – IV i. Hr., având în vedere istoria coloniei grecești Histria.

Cordonul de nisip de la Mamaia, pare să fi ajuns la capul Singol închizând lacul Sudghiol, având în vedere istoria orașului-port Ovidiu, situat pe malul vestic al lacului Siutghiol.

Aportul de sedimente aduse de Dunăre a scăzut puternic în ultimii ani, datorită construirii mai multor baraje pe cursul principal și pe afluenți.

Rata actuală a depunerii sedimentelor la intrarea în Delta Dunării este mai puțin de jumătate, conform estimării făcute de Bondar și Panin, respectiv de la 73 milioane m3 / an la 36 milioane m3/ an.

Scăderea aportului de sediment, a dus la probleme deosebite legate de eroziunea plajelor în unitatea nordică și în sub-unitatea nordică a unității sudice, a țărmului României la Marea Neagră.

– Dinamica plajelor de nisip în lungul sub-unităților sudice ale țărmului Mării Negre

Zona costieră situată între capul Singol și Vama Veche este în principal stâncoasă cu plaje de nisip înguste la baza falezelor.

#n partea inferioară a falezelor apar straturi de calcar. #n zonele în care platoul Dobrogei de sud coboară pe lângă mare, incluzând lacuri și mlaștini litorale au fost formate plaje-bariera naturale, ca de exemplu: plajele de la Eforie Nord și Eforie Sud , Costinești, Olimp și Saturn.

Plajele de la 2 Mai și Vama Veche sunt situate în fața terenului de mică altitudine. Faleza este alcatuită din loess sau argilă și mai putin calcar.

Lacurile și mlaștinile de langă mare, au fost inițial golfuri, însă ulterior au fost închise față de mare prin dezvoltarea de plaje-bariera în fața lor. Datorită altitudinii reduse a acestei zone, stratul de calcar coboară mult sub fundul mării și nu opune nici un fel de rezistență față de avansarea acesteia.

Nisipul plajei este maroniu, cu granulație fină până la medie. Analiza conținutului în minerale a relevat prezența a peste 90 % CaO și sub 10 % SiO2. Nisipul este alcătuit în cea mai mare parte din carbonat de calciu, cu o cantitate redusă de silice (quartz).

Deci aceasta înseamnă că se exclude aportul de sediment din partea Dunării către sub -unitatea sudică a zonei.

Litologia de la capul Agigea se referă la soluri, loess, paleosoluri, argila cu gips și calcare. #n cazul profilului din nord-estul Constanței, argila verzuie apare deasupra calcarului, iar stratul cel mai de jos, constă în nisip quartzos. Litologia de la capul Tuzla nu conține argilă cu gips.

6.3. Starea digurilor de protecție din zona sudică a litoralului românesc

Litoralul românesc se întinde pe 244 km și reprezintă 6% din lungimea țărmului Mării Negre.

Este format din țărm natural (plaje, faleze) cca 78% și țărm ,,construit” cca. 22% (porturi, cca. 8% și construcții hidrotehnice de protecție cca. 14% ).

Pe baza unor cercetări recente se apreciază că litoralul românesc se află într-o stare gravă sub raportul extinderii eroziunii, pe cca. 60 – 80% din lungimea țărmului, lățimea plajei se diminuează în fiecare an.

Unele probleme actuale ale țărmului românesc se referă la:

Reducerea debitului aluviunilor deversate de către Dunăre ca urmare a amenajărilor hidrotehnice în bazinele hidrografice.

Interceptarea și devierea sedimentelor transportate în lungul țărmului datorită unor formațiuni și fenomene naturale (ins. Sahalin, transferul de nisip de plajă în lagune) și din cauza unor construcții costiere (porturile Constanța, Midia, Mangalia, jetelele Sulina );

Intensificarea regimurilor furtunilor în ultimile decenii;

Creșterea nivelului mării;

Reducerea productivității biologice și implicit a cantității de nisip de origine biogenă;

Poluarea marină;

Presiunea socio-economică și degradarea cadrului natural;

Evaluarea modificărilor țărmului în sectoarele cu diguri de protecție

#n județul Constanța, țărmul în regim ,,construit” are o pondere de 41,45%, din care 14,63 % aparține porturilor, iar 26,82% revin sistemelor de protectție. Lucrările hidrotehnice realizate au vizat protejarea atât a țărmului înalt cu faleze, cât și a țărmului cu plaje de joasă altitudine. Protecția falezelor s-a realizat prin lucrări de terasare – taluzare, drenare și consolidare, iar protecția plajelor, prin implementarea soluțiilor de tip greu (diguri, epiuri, etc.) și ușor, (înnisipare artificială, garduri de fixare a depozitelor de sedimente). #n acest sens, în ultimii 55 de ani au fost executate construcții hidrotehnice de aprare începând cu perioada 1936 – 1940 și continuând apoi treptat, pe etape de dezvoltare (1956 – 1960, 1967 – 1970, 1981 – 1985 și 1989 – 1990) până în 1991, când această activitate a fost mult diminuată.

SECTORUL MAMAIA

#n sectorul plajei Mamaia, a fost executat în 1988 – 1989 un sistem de protecție longitudinal, în paralel cu execuția unei innisipari artificiale (cca. 5 000 000 mc de nisip provenit din lacul Siutghiol) în partea Sudică a plajei, (Hotel Parc, Hotel Victoria). Digurile longitudinale cu permeabilitate redusă au fost poziționate la 450 – 500 m de mal, la adâncimea de 5 m, pe tronsoane de 250 m, distanța între diguri fiind de 250 – 400 m. Pentru asigurarea stabilității, digurile au fost fundate pe o pernă de arocamente de 1 m grosime, blocurile de masă adoptate pentru realizarea secțiunii optime au fost modificate pe parcursul execuției la stabilopozi la blocuri evidate de 15 – 25 t.

Aceste diguri se află într-o stare avansată de degradare, fenomenul de tasare și împrăștiere a elementelor componente apare la majoritatea acestora. Efectele acestui sistem de protecție trebuie analizate, deoarece s-a înregistrat un important deficit al depozitelor sedimentare din zona de mica adâncime. Astfel s-au redus suprafețele de plajă, iar în unele perimetre situația este critică (plajele de la Hotel Parc și Meridian).

SECTORUL CAP SINGOL – CAP CONSTANțA

#ntregul sector a fost amenajat cu structuri de protecție de tip greu, în mai multe etape, începând din perioada interbelică 1936 – 1940 și până în 1990. S-a realizat gradat o segmentare a țărmului în unități alveolare, delimitate de formațiuni mixte alcătuite din promontorii naturale și construcții hidrotehnice de protecție.

Pentru a mări capacitatea de înnisipare a schemei adoptate, alveolele au fost protejate, în zonele concave, de diguri longitudinale permeabile, amplasate la cca 300 m de țărm. Aceste diguri, prin tasare în timp au devenit submerse.

Digurile amplasate în cadrul sistemului de protecție Constanța Nord se prezintă astfel:

37,5% în stare bună;

62.5% în stare medie și avansată de degradare;

SECTORUL EFORIE NORD – EFORIE SUD

Acest sector este caracterizat de prezența plajelor amenajate la baza falezelor taluzate și consolidate.

Plajele din perimetrul Eforie Nord

#n perioada 1950 – 1960, s-au amplasat 5 epiuri pentru extinderea plajei, iar ulterior, odată cu extinderea portului Constanța Sud s-au impus noi măsuri de protecție, determinate de intensificarea proceselor erozive, concretizate în execuția unor diguri longitudinale permeabile submerse (1985 – 1986) în completarea digurilor transversale. Aceste diguri, împreuna cu incinta de adăpost pentru nave turistice ușoare, realizate în dreptul hotelului Belona, au determinat o acumulare a depozitelor sedimentare.

Situația actuală prezintă o ușoară tendință de revenire a suprafețelor înnisipate, față de ciclul geomorfologic anterior (’98-’99), dar față de poziția existentă în anul 1990, linia țărmului este retrasă pe circa 71% din suprafața țărmului de la interfața mare-uscat iar ritmul maxim de retragere a fost de – 22,5 m.

Digurile conectate de mal din acest sector se află, în proporție egală, în cele trei stadii de stare fizică considerate bună, medie de degradare, accentuate de degradare.

Cordonul litoral Techirghiol

Pentru protecția acestei formațiuni acumulative au fost executate în 1970 – 1971 două diguri în formă de T lângă amplasamentul taberei de copii și ulterior în 1985 – 1986 a fost dispus un lanț de diguri permeabile longitudinale submerse.

Digurile de tip T, de asemenea se găsesc în stare avansată de degradare având zona capetelor prăbușită în mare și dalele de coronament cu multiple fracturi. La furtună, capacitatea lor de protecție este cu mult depășită, ceea ce a determinat consolidarea bazei fundațiilor corpului sudic al cantinei de la Tabăra de copii.

Perimetrul Eforie Sud a fost amenajat în două etape la fel ca în sectorul Eforie Nord, cușapte epiuri construite în 1956 – 1960 și cinci diguri longitudinale submerse executate între 1983 – 1985.

Față de anul 1990, plajele sectorului se află în stadiu de eroziune moderată, înregistrându-se o tendință de refacere a acestora în ultimii doi ani.

Pe ansamblu, datorită degradării digurilor se remarcă și o scădere a calității plajei aferente stațiunii, prin creșterea numărului și dimensiunilor depozitelor de galeti și midii ce sunt acumulate pe cca. 85% din lungimea plajei.

SECTORUL OLIMP – NEPTUN

Acest sector, ca de altfel întreaga zonă de țărm de la sud de Eforie, datorită structurii sale fizico – geografice, are ca principală caracteristică un transport aluvionar discontinuu.

Plaja Olimp, aflată la adăpostul celor 4 diguri, a fost amenajată prin înnisipare artificială. Plaja se află în stadiul de stabilitate relativă.

Ca efect secundar al digurilor și substratului stâncos al fundului mării, pe plajele alveolare se află mai multe depozite de bivalve (predominant midii), dezvoltate pe toată lungimea acestora pe o lățime medie de 12 ÷18 (în valuri succesive) și o înălțime de 1,5 ÷ 2,0 m.

Digurile se află într-o stare bună din punct de vedere al rezistenței la acțiunea factorilor dinamici ai mediului marin.

Plaja Neptun cu tendințe de eroziune în anii trecuți (față de 1990 s-a determinat o diminuare a lățimii plajei de 0,5 ÷ 10,5 m) a înregistrat un ritm maxim anual de -14,3 m/an, în porțiunea sudică.

SECTORUL JUPITER – AURORA – VENUS

Sectorul cuprinde o serie de diguri scurte, cu alveoli de deschidere mică. Această îndesire a digurilor a fost necesară pentru protecție, (lipsa de nisip), dar nu și suficientă, existând multe zone fară plaje, în care s-au executat apărări de mal din piatră spartă sau blocuri evidate și ziduri de protecție a plajelor din beton tip întoarce-val.

Plaja Jupiter a fost creată la adapostul celor 5 diguri odată cu stațiunea. Digurile acestui sector sunt în stare medie de degradare, având deteriorate în zona capetelor, carapacea și dala de coronament, datorită subspalării.

Plaja Aurora este de asemenea o plajă de mici dimensiuni, protejată de 3 diguri, tip π, în stare bună. Linia țărmului este blocată de anrocamente pentru a contracara efectul de spălare, datorat amplificării agitației marine în zona promotoriilor capurilor de țărm.

Plaja Venus este o plajă cu evoluție relativ stabilă. Lățimea ei descrește de la limita stațiunii Aurora spre Sud, și dispare pe cca. 300 m, între digurile aferente hotelurilor Lidia și Silvia, unde a fost dispusă o apărare de mal din blocuri de piatră, precum și un zid de beton împotriva atacului valurilor asupra bazei falezei. Cele trei diguri de protecție în formă de T sunt în stare bună.

SECTORUL SATURN – MANGALIA

Sectorul Saturn, situat pe un promotoriu natural, este protejat de cinci diguri. #n porțiunea alveolei nordice nu există plajă, țărmul fiind protejat printr-o apărare de mal din blocuri de piatră.

Digurile sunt bine întreținute.

Sectorul Mangalia a fost reamenajat recent (1989 -1990) cu trei alveole amplasate pe o platformă calcaroasă ce prezintă eroziuni puternice. #n partea de nord pentru primele două alveole, plaja nu exista, țărmul fiind protejat de o apărare de mal din piatră și stabilopozi. Zidul de sprijin din beton a cedat în partea centrală a alveolelor, fapt pentru care vor fi necesare măsuri de protecție.

Ca o concluzie generală se remarcă faptul că situația digurilor de protecție costieră, în zona Constanța – Mangalia se prezintă astfel :

Stare bună – 45 %

Stare medie de deteriorare – 25 %

Stare accentuată de deteriorare – 30 %

Tendințele actuale aplicate în lume pentru protecția țărmului sunt:

Neintervenție, acțiunea limitându-se la monitoring, valabilă pe termen scurt;

Soluții de tip ,,ușor”, înnisipare artificială, perdele de protecție, stabilizarea dunelor), care se aplică pe termen scurt și mediu;

Soluții de tip ,,greu” (diguri normale pe țărm, diguri longitudinale, diguri sparge-val emerse și submerse, etc.) aplicabile pe termen mediu și lung.

#n momentul actual, opțiunile sunt în favoarea soluțiilor de tip ,,ușor” sau chiar a celor de neintervenție, acestea fiind în concordanță cu natura dinamică a mediului costier și acționează în sensul proceselor natural. Aceste metode au, în mod usual, un impact mai redus asupra mediului și necesită costuri de întreținere mai reduse.

Măsurile de urgență pentru țărmul sudic al litoralului românesc sunt:

Refacerea suprafețelor de plajă cu deficit sedimentar din stațiunile turistice Mamaia, Eforie, Olimp –Venus.

#n acest sens trebuie identificate sursele de sedimente pentru înnisiparea artificială a acestor plaje.

Protecția plajei emerse în perioada sezonului rece. Este necesară generalizarea soluției de protecție a plajei emerse, de tip ,,ușor”, cu garduri de stuf (cazul plajei Mamaia).

Consolidarea/realizarea de diguri în scopul protejării țărmului. #n acest sens trebuie analizată starea digurilor din sistemul de protecție costier în vederea consolidării celor eficiente .

Capitolul VII

M{suri de protecție }i de reabilitare

a litoralului rom~nesc

Problema proceselor de degradare prin eroziunea litoralului este considerată ca fiind de o importanță națională. Eroziunea plajelor duce la pierderea de teritoriu, dar mai ales compromite uneori, chiar ireversibil, ecosistemul marin și valoarea socio-economică a zonei costiere (turism, balneologie, starea de sănătate a populației, pescuit, siguranța construcțiilor marine, etc.). Se creează astfel pagube însemnate economiei naționale și se periclitează dezvoltarea durabilă a zonei costiere.

Limitarea proceselor de eroziune, reabilitarea zonei costiere și prevenirea degradării acesteia, sunt acțiuni care sunt deosebit de dificile și costisitoare și trebuie elaborate cât mai repede. Orice întârziere poate duce la agravarea situației litoralului românesc al Mării Negre și va necesita eforturi financiare din ce în ce mai importante.

7.1 Strategii

Managementul integrat al zonei costiere este un proces dinamic, continuu desemnat să promoveze managementul durabil al coastei.

Comisia Europeană definește managementul integrat al zonei costiere ca un proces continuu de administrare al cărui scop general este de a pune în practică dezvoltarea durabilă și conservarea în zonele costiere și de a menține biodiversitatea acestora.

Managementul integrat al zonei costiere caută, ca printr-o gospodărire mai eficientă să stabilească și să mențină cele mai bune practici și să îmbunătățească starea fizică a mediului costier.

Necesitatea pentru aplicarea managementului integrat al zonei costiere se datorează presiunilor asupra resurselor naturale marine și costiere produse de dezvoltarea nedurabilă și de numărul crescut al populației, dar și de poluări marine provenite din surse de uscat și intervenția omului asupra bazinelor hidrografice, afectând negativ procesele costiere.

Presiunile asupra zonei costiere includ:

– accelerarea declinului habitatelor și resurselor naturale, incluzând plaje, zone umede, precum și pescării și alte resurse marine și costiere.

– creșterea vulnerabilității la poluare, pierderea plajelor, pierderea habitatelor, riscurile (șansele) naturale și impacte pe termen lung ale schimbărilor climatice globale.

De asemenea, dezvoltările viitoare și competiția mai acerbă pentru uscat și resursele marine și disponibilitatea spațiului pentru diver și factori implicați determină și vor determina conflicte și distrugerea integrității funcționale a sistemului resurselor costiere.

Resursele și activitățile din cadrul managementului integrat al zonei costiere, cum sunt pescuitul, turismul, agricultura, acvacultura, dezvoltarea proprietăților comerciale și rezidențiale, transportul naval, etc. se desfășoară atât în zonele terestre, cât și în zona marină, acestea aflându-se în responsabilitatea autorităților locale și naționale.

Managementul integrat al zonei costiere urmărește dezvoltarea durabilă a zonei costiere, reducerea vulnerabilității sale și a locuitorilor ei la riscurile naturale și păstrarea proceselor economice principale și a diversității biologice.

Managementul integrat al zonei costiere consolidează și armonizează managementul sectorial în zona costieră, conservă și protejează diversitatea biologică și productivă a ecosistemului costier, menținând valorile atractive. Managementul integrat al zonei costiere promovează dezvoltarea economică rațională și utilizarea durabilă a resurselor costiere și facilitează rezolvarea conflictelor în zonă.

Pentru realizarea managementului integrat al zonei costiere este necesară o cooperare a autorităților naționale, regionale și locale prin aplicarea simultană a unei abordări de la nivel superior la cel inferior și invers. Interesul local comunitar în aplicarea procesului managementului zonei costiere este foarte important pentru zona interioară. În cele mai multe țări din Europa, guvernul național este responsabil pentru procesul de implementare al managementului integrat al zonei costiere în conformitate cu convențiile internaționale și directivele Uniunii Europene. Pentru a dezvolta o înțelegere cuprinzătoare a rolurilor pe care autoritățile guvernamentale de la nivel local și național îl au în protecția, gospodărirea și exploatarea resurselor costiere și marine, este esențial ca politica și procesul de luare a deciziilor în diverse părți ale zonei costiere să se armonizeze pe plan intern. De asemenea, o creștere a cooperării între cele două nivele guvernamentale (local și național), având ca scop dezvoltarea efectivă a parteneriatului este necesară pentru procesul de implementare al managementului integrat al zonei costiere.

Managementul integrat al zonei costiere este cel mai adecvat proces pentru a anticipa și a răspunde la preocupările (interesele) și necesitățile pe termen lung, satisfăcând totodată și provocările și oportunitățile prezente. Managementul integrat al zonei costiere poate stimula dezvoltarea economică a zonei costiere și a resurselor, reducând în același timp și degradarea sistemelor lor naturale.

Implementarea managementului integrat al zonei costiere poate încuraja și ghida dezvoltarea durabilă a acestei zone: poate minimiza degradarea sistemelor naturale, poate furniza un cadru de lucru pentru managementul activităților multi-sectoriale și poate genera opțiuni în ceea ce privește utilizările viitoare ale resurselor.

Prin dezvoltarea posibilităților pentru implementarea managementului integrat al resurselor lor costiere, statele furnizează beneficii locale și naționale, determină intensificarea dezvoltării economice și îmbunătățirea calității vieții. Aceste beneficii presupun protejarea mediului înconjurător, a calității apei, a biodiversității și adaptarea la schimbările climatice. Astfel, se contribuie la protecția și dezvoltarea durabilă a resurselor costiere ale Globului.

Resursele și activitățile din cadrul managementului integrat al zonei costiere, cum sunt pescuitul, turismul, agricultura, acvacultura, dezvoltarea proprietăților comerciale și rezidențiale, transportul naval, se desfășoară atât în zona terestră cât și în zona marină, acestea aflându-se în responsabilitatea autorităților locale și naționale.

Managementul integrat al zonei costiere urmărește dezvoltarea durabilă a zonei costiere, reducerea vulnerabilității sale și a locuitorilor ei la riscurile naturale, consolidează și armonizează managemementul sectorial în zona costieră, conservă și protejează diversitatea biologică și productivă a ecosistemului costier, menținând valorile atractive.

Managementul integrat al zonei costiere promovează dezvoltarea ecologică naturală și utilizarea durabilă a resurselor costiere și facilitează rezolvarea conflictelor în zonă.

Pentru realizarea managementului integrat al zonei costiere este necesară o cooperare a autorităților naționale, regionale și locale prin aplicarea simultană a unei abordari de la nivel superior la cel inferior și invers.

#n cele mai multe țări din Europa, la nivel național, este responsabil pentru procesul de implementare a managementului integrat al zonei costiere, în conformitate cu convențiile internaționale și directivele Uniunii Europene.

Managementul integrat al zonei costiere este cel mai adecvat proces pentru a anticipa și a răspunde la preocupările și necesitățile pe termen lung, satisfăcând provocările și oportunitățile prezente. Poate stimula dezvoltrea economică a zonei costiere și a resurselor, reducând în același timp și degradarea sistemelor naturale.

Managementul integrat al zonei costiere este un proces ce urmărește realizarea dezvoltării durabile a coastei. În acest sens, este necesară implicarea factorilor interesați de la nivel local, regional și național, precum și a publicului. Implementarea acestui concept se realizează prin stabilirea cadrului instituțional și legal și prin aplicarea instrumentelor și procedurilor, care vor conduce la integrarea optimă a utilizării resurselor costiere.

Prin emiterea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, aprobată prin Legea nr. 280/2003, România a recunoscut că managementul integrat al zonei costiere reprezintă un instrument valoros și a creat structuri și un cadru legal pentru a promova implementarea acestuia.

MANAGEMENTUL INTEGRAT AL ZONEI COSTIERE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

Zonele costiere din Europa prezintă o importanță deosebită din punct de vedere al mediului înconjurător, economic, social, cultural, recreațional, deținând o biodiversitate incomparabilă. Fiind o zonă potențial vulnerabilă la schimbările climatice și la creșterea presiunii umane, Comisia Europeană (CE) a inițiat în anul 1996 un Program Demonstrativ al managementului integrat al zonei costiere, care evidențiază problemele ce afectează zonele costiere și care identifică măsurile posibile pentru stoparea deteriorării acesteia. Rezultatele Programului Demonstrativ au constituit baza pentru Recomandarea Consiliului și Parlamentului European privind managementul zonei costiere.

Astfel, în anul 2002, Comisia Europeană a recunoscut necesitatea unei abordări integrate a managementului costier și adoptă Recomandarea privind implementarea managementului zonei costiere. Acest document solicită Statelor Membre să întreprindă un inventar național al legislației, instituțiilor și factori implicați care manifestă interes în utilizarea și gospodărirea zonei costiere, și pe baza acestuia, să elaboreze strategii naționale pentru managementul integrat al zonei costiere.

În plus, Comisia Europeană acordă o atenție sporită politicii marine, ceea ce determină statele Uniunii Europene să fie mai conștiente de faptul că zonele marine necesită să fie dezvoltate în mod durabil.

În iunie 2006, Comisia europeană a adoptat Cartea Verde privind viitoarea politică maritimă. Acesta a fost elaborat pe baza politicilor Uniunii Europene pentru realizarea dezvoltării durabile a apelor maritime. Cartea Verde va iniția o vastă dezbatere publică privind adoptarea de către Uniunea Europeană a unei abordări integrate privind acțiunile și politica maritimă.

MANAGEMENTUL INTEGRAT AL ZONEI COSTIERE LA NIVEL NAțIONAL

În ultimii ani, România a progresat în transpunerea și implementarea Acquis-ului comunitar de mediu și în ceea ce privește zona costieră. Din 1999, procesul includerii măsurilor de protecție a mediului în sectorul politicilor de dezvoltare a fost accelerat. De asemenea, odată cu intrarea în vigoare a prevederilor noii legislații transpuse a apărut și necesitatea de întărire a capacității instituționale naționale și locale.

Guvernul României a creat baza legală pentru managementul integrat al zonei costiere și în decembrie 2002 a adoptat Ordonanța de urgență privind gospodărirea integrată a zonei costiere aprobată prin Legea nr.230/2003, cu modificările și completările ulterioare. Existența cadrului legal sprijină România în îndeplinirea cerințelor legislației naționale și ale Uniunii Europene privind managementul integrat al zonei costiere cu scopul dezvoltării durabile a zonei costiere românești.

7.2 Soluții tehnice

Prevenirea degradării litoralului prin eroziune marină și reabilitarea plajelor degradate (Conform ultimelor estimări ale INCDM Constanța) pot fi realizate prin următoarele acțiuni de anvergură:

– O gestionare mai bună a sedimentelor nisipoase aduse de Dunăre în zona costieră a Deltei Dunării, prin lucrări de dirijare a aluviunilor de la gura brațelor Sulina și Sf. Gheorghe și prin redistribuirea sedimentelor oprite de digurile de larg de la portul Midia și de jetelele de la gura brațului Sulina.

– Pentru aceste lucrări de mare complexitate se estimează fonduri de circa 2020 miliarde lei, necesare studiilor de soluție, studiilor de fezabilitate, proiectelor de execuție și execuției propriu-zise, activități eșalonate pe o perioadă de cca cinci ani.

– Se are în vedere și utilizarea unor noi surse de material nisipos pentru alimentarea plajelor degradate prin eroziune.

– Realimentarea unor structuri de protecție utilizând soluții clasice de tip ușor sau greu pentru protecția unor sectoare limitate ale coastei sau modificarea/îmbunătățirea și completarea unor structuri deja existente care nu au dat rezultate optime.

* Soluțiile de tip ușor cu rol de protecție al plajelor litorale (cu efecte pe termen scurt și mediu) ce și-au dovedit eficacitatea până în prezent (garduri de protecție ale plajei emerse din stuf, completarea de material nisipos pentru alimentarea plajelor degradate prin eroziune, lucrări pregătitoare înainte de sezonul estival, pentru reabilitarea și ecologizarea plajelor și pregătirea stratului de nisip cu utilaje specializate), trebuie realizate permanet și sunt estimate la un total necesar de 28 miliarde lei anual.

* O altă soluție de tip ușor pentru conservarea plajelor ce se poate realiza în cca doi ani, o constituie realizarea perdelelor de vegetație, în special plantări de salcâm și cătină albă pe suprafețe însumând cca. 12 ha. estimate la cca. 3 miliarde lei.

* De asemenea se fac lucrări periodice prin protecția falezelor cu stabilopozi la baza falezei și cu zid de sprijin.

– Aplicarea de soluții tehnice noi de protecție, preluate din tehnologiile verificate de țări ca Japonia, SUA și adaptate la litoralul românesc, cum sunt digurile flotante captatoare de energie pentru adâncimi variabile între 5 – 20 m.

După implementarea acestor soluții și chiar în timpul realizării lucrărilor de protecție și reabilitare se va institui o monitorizare continuă a efectelor soluțiilor alese, în conformitate cu alinierea la cerințele UE și deci de integrare în rețeaua Europeană de monitoring.

Rolul potențial și efectele ecologice ale construcției recifilor artificiali

Peste tot în ecosistemele marine costiere au fost înregistrate modificări structurale și funcționale profunde, ca urmare a interferenței în continuă creștere dintre metabolismul populației umane și mediul marin.

Omul încearcă tot mai mult să utilizeze resursele marine, astfel asupra ecosistemelor costiere se produc mari modificări, de obicei, mai mult negative, care în final pot duce la distrugerea fondului genetic, există însă și intervenții pozitive din partea omului, ca de exemplu construirea recifelor artificiale (AR) și maricultura.

Principala consecință a intervenției omului asupra mediului marin este procesul dominant și complex al eutrofizării și poluării care apar în întreaga masă a apei în zona pelagică. #nsă nivelul bentonic reflectă cel mai sintetic toate dereglările apărute în ecosistemele costiere. Bentosul reprezintă baza ecosistemelor litorale.

Seștie că un mediu natural sărac cu o productivitate biologică redusă, sau un mediu alterat de presiuni ecologice externe este îmbogățit prin introducerea unui substrat dur în zonele costiere marine. Astfel recifele construite artificial vor avea o importanță deosebită în cadrul programului integrat pe termen lung, conceput pentru reconstrucția ecologică a zonelor cu ape puțin adânci, cu funduri sedimentare, situate în zona vestică a Mării Negre (M.T. Gomoiu, 1982).

AR au fost construite inițial ca fiind mijloace necesare pentru creșterea producției pescuitului și pentru crearea de bază pentru pescuitul sportiv.

#n țările Mării Mediterane, introducerea AR a devenit un element al politicii de îmbunătățire și management al pescuitului costier. Ideea îmbunătățirii calităților unor părți ale ecosistemelor marine costiere cu funduri sedimentare din Marea Neagră prin utilizarea AR, a pornit de la faptul că în această mare fundurile stâncoase naturale au un potențial ecologic și bioproductiv mult mai mare (Bacescu, 1971), populațiile situate pe fundurile stâncoase sunt mai bine reprezentate și au o capacitate de restaurare mai mare (Victoria Tigănuș, 1979).

7.3 Legislație de Mediu

Principalul document legislativ ce reglementează domeniul zonei costiere este Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 202/2002 privind gospodărirea zonei costiere, modificată prin Legea nr. 280/2004.

De asemenea, au fost promovate o serie de acte legislative, ce conțin prevederi conexe acestui domeniu:

Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare;

Hotărârea de Guvern nr. 1015/2004 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Comitetului Național al Zonei Costiere;

proiecte publice și private asupra mediului; Ordonanța de urgență nr.196/2005 privind Fondul pentru mediu;

Hotărârea de Guvern nr.893/2006 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1593/2002 privind aprobarea Planului Național de pregătire, răspuns și cooperare în caz de poluare marină cu hidrocarburi;

Ordinul comun al ministrului mediului și gospodăririi apelor, ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului și ministrului administrației și internelor nr. 1/217/182/2004 pentru aprobarea și funcționarea Comandamentului Operativ pentru Depoluare Marină;

Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor nr.374/2004 pentru aprobarea Planului de acțiune pentru conservarea cetaceelor din apele românești ale Mării Negre;

Stabilirea metodologiei pentru evaluarea impactului de mediu și auditului de mediu prin HG nr. 918/2002, conform Directivei Uniunii Europene 85/337/EEC, modificată 97/11/EEC;

Normele tehnice privind calitatea pentru apa din zonele naturale amenajate pentru îmbăiere – HG nr. 459/2002.

Concluzii

Din considerentele prezentate în cadrul acestei lucrări, zona costieră include interfața dintre uscat și apă, fiind recomandat a se aplica o fâșie costieră lată de 50 – 150 m și pe alocuri de măsurată de la cea mai avansată linie a mării și depinzând de condițiile naturale locale și cele existente ale infrastructurii de protecție/navigație, precum și de ariile cu un regim cât se poate de strict în privința diferitelor forme de utilizări umane și protecția ecologică, necesară împotriva efectelor negative ale acestor utilizări umane.

Extinderea limitei de 10 m de la creasta falezei trebuie făcută, în cazul în care nu există fundații de adâncime sau ziduri de sprijin pentru diferitele construcții și amenajări.

Se recomandă respectarea capacității de susținere a dezvoltării socio-economice a mediului, conservarea atractivității acestuia în diferitele amenajări de protecție si/sau rezidențiale.

Este de asemenea simțită nevoia stabilirii unei linii de bază a țărmului care să fie menținută prin diferite soluții și metode de protecție, pentru prevenirea:

pierderilor de teritoriu aparținând patrimoniului național și mondial reprezentat de Rezervația Biosferei Delta Dunării;

periclitarea ecosistemelor lacustre Techirghiol, etc;

periclitarea căilor de comunicație: calea ferată în zona Costinești gară și zona Haltei Pescaru,șoseaua Constanța – Mangalia, zona cordonului litoral Techirghiol, etc;

pierderea iremediabilă a specificității peisajului țărmului cu faleză: taluzări/consolidări.

Se evidențiază incă o dată necesitatea conservării liniei de țărm pe o locație care să satisfacă interesele tuturor utilizatorilor zonei costiere și să nu afecteze resursele zonei acesteia, printr-un plan de protecție costieră la scară regională, reconsiderat pentru noile condiții de mediu, atât pentru plajele turistice cât și pentru falezele în regim natural.

Bibliografie

Zone Umede Abordare Ecologică, Marian Traian GOMOIU, Teodora Maria ONCIU, Aurelian ARDELEAN, Gavril ARDELEAN, Marius SKOLKA

Panin N., 1999, Global changes, sea level rise and the Danube Delta: risks and responses, GEO-ECO-MARINA, Vol. 4, București

Cătălina Ispas – Studiul privind elaborarea Planului Național pentru Gospodărirea Integrată a Zonei costiere și delimitarea domeniului public al statului din zona costieră (INCDM Constanța 2006)

Dan Diaconeasa – Studiul Geodinamic al Litoralului românesc al Mării Negre în zona Băii Mamaia (INCDM Constanța 2008)

Cercetări Marine 2005 – 2007 – 2008 – Dan DiaconeasA

Teodora Maria ONCIU

Piescu VICTORIA

VESPREMEANU, Emil – Geografia Mării Negre, Editura Universității din București, 2004