Monografia Comunei Olcea

CUPRINS

Introducerea

Capitolul 1

Așezare și căi de acces

1.2. Cadrul natural

1.2.1. Relieful

1.2.2. Clima

1.2.3. Hidrografia

1.2.4. Vegetația

1.2.5. Fauna

1.2.6. Soluri

Capitolul 2

2.1. Scurt istoric al comunei

2.2. Etimologia numelui

2.3. Viață socială, culturală și economică

2.4. Evoluția sistemului de învățământ

Capitolul 3

3.1. Populația

3.2. Structura etnică

3.3. Structura confesională

Capitolul 4

4.1. Resursele naturale

4.1.1. Resursele etnografice

4.1.2.Resursele Antropice

a. Obiceiuri și tradiții

b. Ocupații tradiționale

c. Credințe și superstiții locale

d. Gospodăria

e. Gastronomia locală

Capitolul 5

5.1. Posibilități de dezvoltare a turismului

5.2. Tipuri de turism practicabile

Concluzii

Bibliografie

Introducerea

Prezenta lucrare ce intitulează Monografia comunein Olcea, constituind un studiu geografic și istoric al comunei Olcea deoarece cuprinde o analiză a tuturor elementelor istorice, fizico-geografice dar și a celor social-economice și culturale, permițând astfel cunoașterea mai în detaliu a acestei regiuni și a modului de viață al locuitorilor ei. Noțiunea de “țară” nu ar fi perceptibilă fără intermedierea sintagmelor “sat natal”, ”locul copilăriei”. Prețuim și iubim țara mai întâi prin imboldul subconștient, indus în învățământul primar de aceste expresii didactice, fără a zăbovi prea mult asupra înțelesului lor contextual, apoi aprofundându-le și raportându-le la Patrie, în învățământul secundar.

Am ales această temă deoarece Olcea, este comuna copilăriei mele. Lucrarea începe cu o prezentare ce cuprinde așezarea geografică a comunei, care este urmată de istoricul bogat al acestui loc, acestea constituind mărturii vii a existenței populației pe aceste meleaguri încă din neolitic.

De asemenea menționez că în elaborarea acestei lucrări s-a consultat bibliografia de specialitate, multe dintre interpretările făcute au fost pe baza unor cărți de geografie, geologie, istorie, de Primăria comunei Olcea, la toate aceste adăugându-se observațiile personale.

De asemenea țin să mulțumesc tuturor celor care mi-au oferit sprijinul în redactarea lucrării: Primăriei comunei Olcea, în frunte cu domnul primar Bocșe Florian, doamnei directoare Gabriela Mahuț, și profesorului de geografie Ile Marius pentru tot sprijinul oferit.

Sper ca lucrarea de față să fie utilă tuturor celor care doresc să cunoască mai bine comuna sub diferite aspecte, atât geografice, sociale, economice cât și culturale atât de bine conturate în această frumoasă așezare ardelenească.

Capitolul I.

Așezare și căi de acces

Fig.1 Localizare în jud. a Comunei Olcea

Dacă privim comuna Olcea, în ’’hotarele străvechi pe care le-au însemnat părinții’’ , vedem că ea este așezată în partea de sud-vest a județului Bihor, între Crișul Alb și Crișul Negru, la jumătatea drumului dintre Oradea și Ineu, drum amintit de Ioan Slavici în nuvela sa ’’Moara cu Noroc’’, la 50 km de Oradea și 43 km de Ineu . Satele sale, Călacea, Ucuriș, și Hodișel sunt așezate pe un plai cu înălțimi cuprinse între 100-200 m, excepție făcând numai ultimul, care are gospodăriile dispuse pe măgurile de la poalele Munților Codru Moma.

Drum Județean prin : Nojorid, Les, Miersig, Husasau de Tinca, Tinca, Belfir și Olcea care merge spre Ucuriș după care intră în județul Arad.

Mergând cu fața spre’’Soare răsare’’ (spre est) întâlnești satul Cărăsău (cca.4 km), întorcându-te spre’’Scăpătat’’ (vest), vezi satul Călacea(cca.3km), sat aparținător comunei Olcea, schimbându-ți poziția spre ’’Zenit’’(sud) îți îndrepți fața spre satul Ucuriș (cca.6 km) sat din județul Bihor spre Arad, iar îndreptându-te spre ’’Candela Cerului’’ (Steau Polara, nord) întâlnești satul Belfir (cca.7 km), sat unguresc, fiind ultimul sat spre Oradea.

Cadrul natural

Fig. 2 Așezare geografică a Comunei Olcea

1.2.1. Relieful

În timpul formării terenurilor fluviale în Câmpia Glacișurilor au fost sculptate o serie de trepte înclinate spre Vest numite glacișuri. Suprafața reliefului constituie un plan usor înclinat.

Lunca largă a Crișului Negru împarte Câmpia Glacișurilor în două subunități: Câmpia Miersigului în Nord și Câmpia Călăcii în sud.

În această înclinație de dealurile molcome și câmpie este așezată comuna Olcea, din hotarul careia începe Câmpia Călăcii.

1.2.2. Clima

Clima este o climă temperat-continentală, cu veri calde și destul de secetoase și ierni blânde cu destule precipitații. Fiind o zonă cu o climă blândă și temperaturile sunt pe măsură. Astfel temperaturile medii sunt între 15-20°C. Bineînțeles că aceasta variază în funcție de anotimp. Astfel, pe timp de vară acestea pot urca la 30-35°°C la umbră sau pot scădea pe timp de iarnă chiar la -10,-12°C. Aceste cazuri însă sunt mai rare. Putem spune că pe parcursul unei ierni temperaturi de sub -10°C sunt sporadice. În ultimii ani , apariția înghețului a variat , el apărând în medie după jumătatea lunii octombrie. Datele variază de la un sezon la altul, de la un an la altul. Datele extreme ale înghețurilor timpurii și ale celor târzii sunt decalate cu circa o lună față de datele medi, în sensul că toamna apare mai devreme, iar primăvara pot surveni mai târziu, chiar în a treia decadă a lunii mai. ”Plecarea” iernii se face o dată cu sfârșitul lunii februarie până cel târziu la jumătatea lunii martie. Întârzierile după această dată sunt cazuri rare.

Apariția zilelor de iarnă este cauzată de pătrunderea și stagnarea aerului arctic sau polar continental și răcirea sa sub 0°C. Zilele de vară apar din aprilie și țin până în octombrie. Acest interval de timp cuprinzând și zilele de primăvară și toamnă. Zilele efectiv de vară au frecvența cea mai mare din perioada lunilor iunie-august. Cantitatea de precipitații în zonă se situează în medie între 600-700mm .

Vântul este elementul climatologic cel mai influențat de obstacolele naturale sau artificiale , de aceea, viteza și fregvența se variază în funcție de zonă. În anotimpul rece, la sol, predomină vântul din nord și sud, iar în timpul verii se intensifică circulația din est și vest. Pentru vânturile de iarnă locuitorii zonei le+au găsit și nume specifice. Astfel, când vântul bate din nord, se spune că “bate Orădanul” și respective din sud, că “bate Beleanul”. Viteza medie anuală a vântului, la sol, se situează între 3-3,5m/s.

Iată câteva din elementele geografice și climatologice care fac plăcută viața locuitorilor de pe aceste meleaguri sud-bihorene.

1.2.3. Hidrografia

Pânza freatică în comună este la diverse adâncimi, în funcție de zona în care ne aflăm. Astfel, în partea nordică a comunei, nivelul freatic este la aproximativ 10-15 m, în timp ce în partea sudică a comunei, la numai 2 km depărtare, nivelul freatic este de 17-20 m. Cu privire la rețeaua hidrografică , comuna este așezataă între cele două crișuri, Crișul Negru și Crișul Alb.

De Crișul Negru se află la 17 km depărtare, ceea ce face ca să fie încadrat în bazinul hidrografic al Crișului Negru. Comuna nu este străbătută de nici o apă curgătoare mare, ci doar de mai multe văi care trec pe lăngă sat sau se găsesc în sat. Între Olcea și Hodișel există o vălicică numită “Valea Mare”. Între Olcea și Ucuriș hotarul este delimitat printr-o vale numită ”Valea Ucurișului”. Între Olcea și Călacea este un pârâu numit “Perțu” , iar între Olcea și Belfir pădurea “Goronț”.

1.2.4. Vegetația

Comuna Olcea are o zestre forestieră importantă, prin imensele de păduri de foioase, ca: Dealul ,Pusta ,Săteasca ,atât de o parte cât și de alta a comunei, fapt demonstrat de solurile de pădure.Esențele cele mai întâlnte în această zonă sunt de: stejar, gorun , cer, fag și carpen.

La contactul cu zona de câmpie pot fi întâlniți atât frasinul , cât și arbuști ca: păducelul și cornul. La marginea pădurilor se pot întâlnii benzi, uneori compacte cu păducel și porumbar.

Ca urmare a despăduririlor, locul lor a fost luat de pământuri arabile și pajiști.

1.2.5. Fauna

Fauna care împodobește această zonă este alcătuită din animale mari cât și animale mici.Suprafața mare de pădure cu care a fost înzestrată comuna și soiurile de esențe care sunt aici, duc la o dezvoltare a fondului de vânat.

Dintre animalele mari amintim a)cerbul, b)căprioara, c)mistrețul, d)lupul, iar dintre cele mici, e)iepurele, f)fazanul, g)prepelița și h)vulpea

1.2.6. Soluri

În Câmpia glacișurilor se dezvoltă soluri silvestre gleizate, uneori podzolice. În partea estică a câmpiei, unde panta este mai mare apar soluri silvestre erodate.

Din punct de vedere al solului care este în zonă, conform unei analize a speciliștilor, face parte din categoria “soluri silvestre podzolice” sub formă a trei tipuri : a)pseudogleice ; b)cu suborizont B de culoare închisă ; c)freatic umede. Din harta geosistemelor putem observa că în hotarul comunei Olcea se deosebesc două tipuri de geofacies.

În partea vestică a comunei sunt pajiști xerofile și xeromezofile , iar în partea estică, terenuri cultivate pe câmpurile interfluviale ușor înclinate, cu soluri Silvestre podzolice, cu suborizont B și cu nivel freatic situate la adâncimi de peste 10 m.

Capitolul 2

2.1. Scurt istoric al comunei

Istoria comunei Olcea este foarte veche deoarece a scos la iveală un clișeu istoric nedevelopat cu martiri și eroi dar și cu persoane care au ajuns mari istorici ai zonei.

Trâind cu sentimentul continuității și având convingerea că unii dintre cei despre care filosoful Constantin Noica a spus: “A nu fi fiind” , au trăit și chiar și-au dat viața pentru alții, este bines să nu-i uităm. Unul dintre aceștia, prea puțin cunoscut și chiar uitat a fost Anton Iliș (Râpanu) din Olcea.

Anton Iliș s-a născut o dată cu Mișcarea memorandistă (1892), curent care atunci când vârsta i-a permis să înțeleagă nedreptățile făcute românilor din acele vremuri, a însuflețit feciorul de țăran din Olcea. În armata austro-ungară se pune în contact cu alte realități ale societății, mai ales cu oprimările de ordin național. Prin destoinicia și istețimea sa se ridică până la gradul de sergent major.Spre sfârșitul primului război mondial, al cărui sens l-a înțeles,dezertează din armata ungară și se întoarce acasă, unde vorbește sătenilor despre Ardealul romînesc și Romînia,

Ca despre o singură țară, luptînd pentru redeșteptarea națională. Organizează cu Savu Cios, Alexandru Plev și alții plecarea grupului de săteni la Marea adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

La sosirea gărzilor roșii maghiare și secuiești din primăvara anului 1919 în aceste zone, printre cei căutați și urmăriți de a fi desfășurat o activitate naționalistă românească este și Anton Iliș din Olcea. Surprins în ogradă de către doi gardiști, vorbește cu ei ungurește și, profitând de un moment de neatenție a celor doi, îi lovește trîntindu-i la pămînt și fuge spre Valea Satului. Cei doi îl urmăresc, trăgîng cu armele după el. Este nimerit de un glonte. Cunoscînd locul, reușește să se ascundă. Negăsindu-l, următorii lui renunță să îl mai caute. Observînd ca este rănit grav , și simțind că moare, Anton Iliș s-a hotărît să iasă din ascunzătare și să moară demn. Anton Iliș a strigat în limba maghiară “aici sunt” .

Deznodământul fatal s-a petrecut. Este zdrobit de gloanțele armelor și ucis….. Astfel moare un luptător pentru neamul său, alăturându-se atîtor martiri din Bihor, pentru nemul și țara lor.

EROI CĂZUȚI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

1914-1918

1.Aștelean Isai

2.Bala Lazăr

3.Bala Vasile

4.Iliș Anton

5.Vidican Gheorghe

EROI CĂZUȚI ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

românească este și Anton Iliș din Olcea. Surprins în ogradă de către doi gardiști, vorbește cu ei ungurește și, profitând de un moment de neatenție a celor doi, îi lovește trîntindu-i la pămînt și fuge spre Valea Satului. Cei doi îl urmăresc, trăgîng cu armele după el. Este nimerit de un glonte. Cunoscînd locul, reușește să se ascundă. Negăsindu-l, următorii lui renunță să îl mai caute. Observînd ca este rănit grav , și simțind că moare, Anton Iliș s-a hotărît să iasă din ascunzătare și să moară demn. Anton Iliș a strigat în limba maghiară “aici sunt” .

Deznodământul fatal s-a petrecut. Este zdrobit de gloanțele armelor și ucis….. Astfel moare un luptător pentru neamul său, alăturându-se atîtor martiri din Bihor, pentru nemul și țara lor.

EROI CĂZUȚI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

1914-1918

1.Aștelean Isai

2.Bala Lazăr

3.Bala Vasile

4.Iliș Anton

5.Vidican Gheorghe

EROI CĂZUȚI ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

1941-1945

1.Ardelean Ioan

2.Bala Ioan

3.Bobiș Teodor

4.Cioc Teodor

5.Ciutan Petre

6.Dobra Ioan

7.Hamza Gheorghe

8.Matei Nicolae etc.

Un alt istoric al comunei este poeta Bihorului Lucreția Suciu care s-a născut la 3 septembrie 1859, în Oradea și este fiica poetei bihorene, Maria Bosco-Suciu și a protopopului Petru Suciu, din cartierul Velența al Oradiei.

Cursurile școlii primare și secundare le urmează la Institutul Surorilor Ursuline din Oradea, unde a absolvit clasa a V-a în anul 1872-1873 cu calificativul FB. De la mama sa, va deprinde limba germană, pe care o va cunoaște la perfecție.

În anul 1858 se căsătoresc. În 1859 la 3 septembrie i se naște o fetiță, Lucreția. Din luna iunie 1870 , în urma reorganizării Consistoriului, până în 1882 a îndeplinit funcția de asesor ordinar,inspector școlar pentru cercul Lunca. Din 1885 protopopul Petru Suciu se mută la Ucuriș ca protopop al acestiu protopopiat până în 1898. S-a stins din viață în 1903 în urma unor pierderi mari, moartea soției 1891, a ginerelui în 1899 și a fiicei în 1900.

Maria Suciu Bosco, provine și ea dintr-o familie de preoți din zona Ineului(Arad). Cei care au cunoscut-o și au vorbit despre ea își aminteau că a fost o femeie de o frumusețe aparte, de o aleasă cultură, o bună cunoscătoare a literatrii române , ea însăși remarcându-se prin constantele preocupări literare. A fost poetă și membră a Societății de ieptură din Oradea. A debutat în 1867 în “Familia” cu poezia “Ruga unei june”, publicând în continuare aici pînă în 1874. După mutarea la Ucuriș , continuă să scrie, având un adevărat climat propice cultivării poeziei și preocupărilor literare .

La Ucuriș ea este inițiatoarea unui frumos obicei “Sărbătoarea de foc”, cu specific național. Ea publică poeziile la revista “Lumina” din Arad, redactată de Ioan Slavici.

Una dintre poeziile sale apărute în acestă revistă a fost :

“ Era noapte. Umbra nopții în tăcuta-i armonie

Domnea totul; numai râul curge+n sunet plângător

Palida regin-a nopții, cu vechi lacrimi argitie

Melancolica poleie infinitul teritor.

Era noapte. Universul în poetica lumină

Se scaldă ca într-o mare tot de aur și argint

În misterele naturii unde duhul său se-anină,

Se tentează o crimă cruntă, creată de-un negru gând.

Era noapte, Firea toată se părea înmărmurită

Avizată de-o simțire laun act fatal și trist,

Luna palidă dispare. Ei, în noaptea adâncită

Lâng-a faclelor limină duc cu funia pe Crist ”

Casa parohială din Ucuriș a devenit, o dată cu poposirea familiei Suciu aici , un adevărat „salon literar”.

Boala contactată de doamna Suciu s-a agravat tot mai mult și a fost nevoită familia să o interveze într-o “casă de alienați la Budapesta” învara anului 1891. După 3 luni și 14 zile se stinge din viață.

În 1891 , Lucreția Suciu ia parte împreună cu George Coșbuc și câțiva junimiști, la aniversarea a 600 de ani a Universității din Hale. Acolo Lucreția l-a cunosut pe Wilhelm Rudow care era din Germania. Între cei doi se infiripă o legătură prin corespondență. La venirea sa în Bihor, cei doi sau căsătorit , cununia fiind oficiată la 11 octombrie 1891. După care se stabilesc la Ucuriș și apoi la Oradea.

În mod paradoxal , atât Wilhelm Rudow cât și Lucreția sau stins din viață la vârsta de 41 de ani. El a trecut din lumea acesta la 16 aprilie 1899 lăsând o mare durere în sufletul soției sale.

“ Într-o sală a Muzeului memorial “Iosif Vulcan” din Oradea,se găsește o vitrină consacrată colaboratorilor bihoreni ai revistei Familia”. Afirmându-și talentul în paginile revistei , Lucreția Suciu este – după aprecierea lui Nicolae Iorga “ cea mai de seamă mânuitoare de versuri din literature bihoreană, cea dintîi poetă din Ardeal, care s-a făcut cunoscută dincolo de Carpați”. Ea a fost legată biografic de satul Ucuriș , sat de câmpie, așezat în sud-vestul Bihorului.

2.2. Etimologia numelui

Din spusele bătrânilor aflăm că denumirea Olcii vine de la ulcea, de la acel vas de pământ nelipsit din nici-o casă de atunci.

Olarii din satele Vidicului: Săliște, Vașcău, Lelești, veneau cu oale în satele din “jos” , în schimbul cerealelor.În mijlocul satului este un loc mai larg , unde se întâlnesc strazile Susanilor, Josanilor și Ciocoiul, aici își expuneau olarii vasele, un fel de micropiață. De aici se pare ca și-a împrumutat olcenii denumirea satului lor.

Chiar dacă o legendă, o poveste, o istorioară nu redă exact faptul istoric, nu înseamnă că în ea nu există un filon de adevăr “cel ce crede în legende și în povestiri-spune Ion Grigorescu-ajunge cu un pas mai devreme de adevăr ” . Așa că trebuie să acceptăm și noi acestă denumire.

Când a luat ființă satul Olcea? Nimeni nu știe! Ceea ce credem este că el, ca și satele din jur, a existat cu mult înaintea datelor atestatoare.

În legendele romînești întâlnim una în care se spune că unui om ursitoarele i-au dat privilegiul “vieții fără moarte și a tinereții fără bătrânețe” . Acesta trece pe lângă un om care căra lemne și îl întreabă : De cînd e pădurea acesta? Dar cine s-o mai țină minte? Răspunse acesta. Dar satul acesta? De cînd lumea, răspunse omul.

Dacă ai întreba pe un olcean, fie el și intellectual, de cînd e satul lui, nu ți-ar putea spune exact. Ar răspunde și el ca omul din legendă : “De cînd e lumea” . Totuși , cercetând documentele medievele, aflăm în ele niște exacte despre această așezare , bineînțeles nu despre începutul ei, ci despre existența sa ulterioară în istorie.

Comuna Olcea apare cu numele atestată documentar în registrele de dijmă în anul 1552 sub numele de OLCHEA .

Apare apoi în anul 1587 sub numele de OLTSEA, iar în anii 1692 și 1828 sub numele de OLTSA, ca în anul 1851 să fie menționată sub numele de OLCSA.

În anul 1850 Olcea avea un număr de 598 de locuitori, din care 30 știutori de carte. Satul avea 114 case și 126 de familii.

În anul 1919 localitatea Olcea făcea parte din plasa Beliu,avea un numar de 633 locuitori, din care 608 erau români, iar ceilalți erau unguri, evrei și țigani.

2.3.Viață socială, culturală și economică

O caracterizare a vieții sociale a olcenilor în 1864 era bună dar fiind foarte decăzută.

În anul 1876, octombrie 26, s-a înființat “Magazinul bisericesc de bucate”. Acesta era un fel de magazine sătească în care se adunau bucatele (cerealele) de pe pământul bisericesc, pământ primit cu oczia comasării pământului, din 1874, cu ajutorul inginerului Iosif Lanski.

Din aceste cereale erau ajutați sătenii cu dobândă.

În anul 1892 olcenii au avut un reprezentatn între cei 379 fruntași ai româniloe din Transilvania, care au plecat la Viena, ducând “Memorandumul ” despre prigoanele și asupririle” ce îndurau românii din această parte de țară.

În anul 1893, septembrie 10, între cei 40 de preoți convocați să întâmpine pe regale Iosif Francisk I , sub conducerea P. S. Episcopal Ipan Mețianu, în comitatul Aradului, a fost ți preotul din Olcea , V. Leucuța.

Comuna Olcea, din punct de vedere administrative, a avut primărie din cele mai vechi timpuri.

Cele mai recente piețe, organizate periodic, erau și sunt și astăzi cele din : Tinca (care se ține lunea), Beiuș (joia) , Beliu (miercurea) , Căpâlna (vinerea) , Salonta (vinerea) , Ucuriș (marțea), Oradea ( lunea și vinerea ). Comerțul se făcea uneori schimb la schimb.

Pe lângă cereale și animale olcenii mai valorificau și lemnul, în special cel de foc.

La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX în sat au apărut unii comercianți evrei, cu textile, coloniale, bunuri de consum, băuturi alcoolice etc., dintre care erau vestite : ”boldul” lui Gyula, a lui Simon, a lui Găloaie etc.

Toate aceste preocupări de mai sus , ne îndreptățesc să spunem cu latinul : ”Labor ubi comquie” – totul este aici muncă.

2.4. Evoluția sistemului de învățământ

Școala din Olcea ca așezământ de sine stătător, s-a edificat în anul 1873, acoperită cu paie.

În anul 1965 s-a construit o școală de cărămida, care atunci se putea numi moderană, pardosită cu parchet; cu opt săli de clasă și cu laboratoare. Este așezată în centrul satului, pe care o putem vedea și astăzi în poza de mai sus. Din anul 1971 directorul școlii este Pantea Ioan până în anul 2009.Din anul 2009 până și astăzi directorul școlii este doamna Gabriela Mahuț.

Situația sistemului de învățământ Tabel 1.

În condițiile în care sunt foarte puține școli din mediul rural care dețin autorizație de funcționare, școlile din Olcea deține autorizație de funcționare din anul 2000. De asemenea, comuna Olcea se numără printre primele zece comune bihorene care au școli dotate cu calculatoare conectate la internet. Din banii proprii ai primăriei, în 2004, au fost efectuate o seamă de lucrări importante: renovarea fațadei și executarea șarpantei, precum și introducerea încălzirii centrale la școala din centrul de comună, renovarea fațadei grădiniței și dotarea ei cu mobilier nou (mese, scaune și dulapuri), în 2006. Pentru perioada următoare sunt cuprinse în proiect construirea unei anexe lipite de corpul clădirii pentru grupuri sanitare interioare la școală și izolarea termică a întregii clădiri prin montarea de geamuri termopan, lucrările urmând să înceapă în acest an.

Tot în proiect sunt prinse construirea unei săli de sport, și reabilitarea clădirii grădiniței din Ucuriș. În 2006, s-a primit un microbuz școlar (cu o capacitate de 8+1 locuri), iar din toamna anului trcut toți elevii claselor I-VIII din satul Ucuriș învață la școala din centru al satului Olcea.

Capitolul 3

3.1. Populația

Cea mai recentă statistică , referitoare la populația comunei noastre , este cea înregistrată de cel mai complex recensământ efectuat în România, cel din 2002. Datele sunt extrase direct din mapele de recensământ .

Iată, într-o sinteză consemnată în formularele centralizatoare , rezultatele “Recensămîntului populației și al locuințelor 2002” , în comuna Olcea , referitor doar la populație :

Populația Comunei Olcea Tabel 2.

(sursa: DJS Bihor)

Fig. 9 Numărul total al locuitorilor în comuna Olcea

Structura populației pe grupe de vârstă

Fig. 10 Piramida vârstelor în Comuna Olcea

(sursa: DJS Bihor)

3.2. Structura etnică

Conform ultimului recensământ în 2002 Comuna Olcea a avut 2965 de locuitori.

Evoluția populației pe etnii Tabel .3

(sursa : Primăria Comunei Olcea)

Fig. 11 Diagrama cu structura etnică a comunei Olcea

(sursa: DJS Bihor:)

3.3. Structura confesională

După religia declarată la rencensământul din 2002, din Com.Olcea sunt : Ortodoxi 3000 loc. , Baptiști 381 loc., Greco-catolici 20 loc.

Fig. 12 Diagrama cu structura confesională

(sursa: DJS Bihor:)

Capitolul 4

4.1.1. Resursele naturale

Activitatea economică desfășurată de către societatea umană nu se poate concepe fără resursele naturale, pe baza cărora se produc diverse bunuri, folosite de către omenire.
Resursele naturale sunt: apa, aerul, radiația solară, vegetația și fauna, solurile, litosfera cu substanțele minerale din sol și subsol etc.
Între oameni și componentele mediului natural există o strânsă legătură, în sensul că oamenii exploatează și folosesc resursele acestuia spre binele lor.
Exploatarea resurselor naturale la noi în comună este exploatarea lemnului .

Comuna Olcea exploatează lemnul pentru foc dar și pentru fabricatul mobilei și a scândurelor etc.

4.1.1. Resursele etnografice

Biserica este o tradiție veche, locală, povestită de un bătrân (Moș Ioan Bala) care în anul 1864, când preotul Vasile Leucuța a preluat parohia Olcea, spune ca pe vremuri există în cimitir o bisericută făcută din împletituri de nuiele și lipită cu pământ (deci prin 1750) . Că biserica a fost în cimitir este lesne de înțeles, avându-se în vedere faptul că în primele veacuri ale creștinismului bisericile erau construite în cimitir, ca și cei morți să fie aproape de biserică, să nu fie uitați și să formeze cu cei vii o unitate de credință.

În anul 1864, în Olcea există o biserică construită în anul 1775, și ca ’’la sfințirea ei au fost o mulțime mare de popor, preoți și o mare petrecere’’.

O altă tradiție locală spune că lângă satul Olcea, pe ’’Valea Satului’’ există o mănăstire încă din vremea turcilor, deci înainte de anul 1526, când a avut loc prima bătălie de la Mohacs și a început ocupația turcească. Locul acesta s-a numit ’’Bisericuță’’ . Mult timp sub brazdele plugurilor au iesit la suprafață bucăți de cărămizi, pietre cioplite și cioburi de ceramică.

Vizavi de acest loc, mai spre vest se găsește un loc unde dacă trece o căruță sau chiar cu plugul se aude în subteran un gol, o pivniță, o grota, nimeni nu știe și nimeni nu a avut curiozitatea să afle vreodată.

După ce Biserica Ortodoxă din Principatele Române își dobândea autocefalia, romanii ortodocși din Olcea, în anul 1882, reînnoiesc fundația bisericii lor în piatră, ca apoi, în anul 1902 să zidească la vechea lor biserică un turn din cărămidă, existent până în zilele noastre.

După cel de-al doilea război mondial, între anii 1946-1949, sub păstorirea vrednicului paroh Octavian Niveld (refugiat din Basarabia) , credincioșii își construiesc actuala biserică din cărămidă, pe locul fostei biserici din lemn, ridicând cu câțiva metri și turnul zidit în 1902.

În anul 1972 biserica a fost acoperită cu tablă și zugrăvită, sub păstorirea preotului Ioan Pană și târnosită la 22 iulie a celuiași an de către Vasile Coman, episcopul Oradiei. Tot atunci, în jurul bisericii s-a facut un gard din metal.

În cadrul comunităților tradiționale, biserica era cea care anunța perioada unei zile prin clopote. Clopotul nu este numai un element de anunțare a orelor zilei, ci era și sistemul principal de comunicare între oameni a diferitelor evenimente. Cum pentru omul secolului XXI este greu să conceapă lumea fără mijloace de comunicare, a sistemelor de semnalizare moderne de tip : poștă, telefon, telegraf, radio, televiziune etc., tot astfel, pentru omul epocii medii și moderne de început era greu să conceapă lumea fără semnalizarea coplotelor.

Sistemele de semnalizare trebuiau cunoscute de întreaga comunitate. Acestea erau împărțite în două categorii : a) semnale vizuale – focuri pe înălțimi b)semnale acustice – corn, tobe, imitarea diferitelor animale, fluierat în degete etc.

Clopotele foloseau , dacă putem spune așa, în mai multe domenii : a) punctarea momentelor zilei : dimineața, amiază și seara b) în duminici și sărbători : evoluția ritualului religios c) semnalizarea morții – pe sexe. Aceasta se face codat, comunitatea putând ști dacă cel mort este bărbat sau femeie după modul în care sunt “rupte” clopotele, aceasta ținând și de iscusința clopotarului. d)pentru protejarea și înlăturarea “duhurilor rele” , furtună , foc etc.

Important este de menționat efortul depus de comunitățile de țărani în achiziționarea de clopote. Dotarea bisericii cu clopote era semnul puterii economice, a forței spirituale și o necessitate obiectivă. Aceasta exprimă foarte bine rolul obștesc al bisericii și al clopotelor sale.

Cărți și însemnări

Evanghelia învățătoare- Mănăstirea Dealului, 1644

Din cărții alăm că s-a început tipărirea ei la Govara la 1642 și s-a terminat la Mănăstirea Dealu(1644). Exemplarul de la Ucuriș avea legătura din scoarță de lemn învelită în piele și ornamentată cu motive florale și geometrice dispuse în chenare marginale.

Astfel, din această carte s-au identificat patru exemplare : Oradea, Ucuriș, Benești (lângă Beliu) și Budești (lângă Gurahonț).

Triodion – tipărit în vremea lui Constantin Necule voievod cu binecuvântarea lui Neofit de la Crit. Mai există un Triodion fără foaie de titlu, tipărit în secolul XVIII.

Octoih tipărit în vremea lui Ioan Bobb la 1792.

Propovedanie la îngropăciunea oamenilor morți, culease de Petru Maior, 1809.

Sfintele și dumnezeieștile liturghii tipărite în vremea lui Scarlat Ghica voievod.

Evanghelie tipărită în vremea lui Mihail Racoviță de popa Stoica Iacovici la 1742.

Ceaslov copiat la începutul secolului al XVIII-lea în Bihor de diacul Toader din Mănăștur.Lucrarea conține texte ale Ceaslovului, reproduce după Ceaslovețul imprimat la Bălgrad în 1687. Este păstrat F.C.R.V. Bihor.

Corul bisericii

Când vorbim despre activitatea corală, gândul ne zboară la activitatea culturală. Această activitate culturală a existat în comuna Olcea încă din secolul XIX – lea. 1Vorbind despre înființarea formației corale în Olcea. Învățătorul coral Pojega Doru, prin multă muncă pune bazele unui cor al țăranilor. A întemeia un cor, mai ales de țărani nu este lucru ușor, mai ales dacă ne gândim la faptul că trebuiau , pe lângă calitățile lor vocale, să fie pregătiți a cânta în armonie perfectă. Meritul care-i revine învățătorului este foarte mare.

Participarea cu prilejul unor sărbători sau festivități locale, pe teme religioase sau clturale, prin programele prezentate au contribuit la mobilizarea și consolidarea comunității locale.

Preoți slujitori la biserica din Olcea

Următorii preoți au slujit la parohia din Olcea:

Preotul Gavrila Popa, Mihai Sârb, Nicolae Turla, Ionel Florea Pană, Dumitru Tocuț și din anul 2000 preotul Mircea Pavel până în prezent.

Casa Parohială

În anul 1864, în Olcea există o casă parohială, dar foarte veche si acoperită cu paie.

În anul 1884 s-a reedificat o nouă casă parohială, acoperită cu șindrilă, iar în 1905 cu țilglă.

Între cele două războaie mondiale s-a construit actuala casă parohială, cu trei camere, bucătărie și ‘’târnaț’’(coridor).

4.1.2.Resursele Antropice

Cadrul antropic este reprezentat de anumite clădiri din Comuna Olcea cum ar fi : Biserica, Școala, Primăria, Restaurant, Pensiune, Poliție, Bibliotecă .ș.a ;

Fig. 22 Harta cu Resursele Antropice

a. Obiceiuri și Tradiții

Când vorbim despre tradiții și obiceiuri, în primul rând trebuie să facem o mică separație, o împărțire în două categorii care, la prima vedere ar fi identice, totuși ele sunt diferite :

a) de peste an – la care participă de obicei toată continuitatea. A ici găsim atât obiceiurile legate de sărbătorile bisericești cât și pe cele legate de muncile agricole.

b) cu referire la familie – la care familia este centrul și alături de ea comunitatea într-o mai mare sau mai mică măsură. Aici deosebim obiceiurile legate de naștere, nuntă și înmormântare, cele trei elemente principale din viața omului.

Tradițiile și obiceiurile de peste an

Aici găsim obiceiurile legate de sărbătorile bisericești și cele legate de de muncile agricole la care participă toată comunitatea.

Un obicei regăsit pe întreg cuprinsul țării sunt jocurile de duminica, celebratele hore românești. În comună erau numite șezători, deși poate impropiu numite. Ele erau de două feluri – de vară și de iarnă.

Șezătoarea de vară- aici sunt jocurile de duminica. După participarea la slujba bisricească, după masă, în jurul orei 3 începeau jocurile. Aici se legau prietenii între viitorii miri și chiar dispute terminate prost. După terminarea jocurilor, tinerii tinerii continuau pe la casele fetelor de măritat unde organizau diferite jocuri, cântece și strigături.

Șezătoarea de iarnă- această șezătoare era practicată mai mult în postul Crăciunului, incluszându-se colindele care erau cantata de grupuri de tineri, de grupuri de fete, de grupuri de bărbați. Acum erau țesute în război dosurile (prosoape), bărbații sfărâmau porumbul sau dacă erau meșteri lemnari făceau diferite obiecte.

Într-un process verbal din arhiva bisericii este pomenită o sărbătoare, de care amintește și Lucreția Suciu “Sărbătoarea de foc” care începea în Joia Mare după slijba celor 12 Evanghelii cu aprinderea focului în curtea bisericii. În jurul focului se adunau tineri care intonau diferite cântece patriotice, bisericești, populare, poezii cu caracter național. Sărbătoarea avea un caracter cât se poate de sobru. Focul era întreținut până în noaptea de înviere.

Săptămâna înainte de Paști, Săptămâna Mare, era una deosebit de impotantă. În Vinerea Mare, zi de post negru, fetele și feciorii din sat adunau flori și împodobeau Mormântul Domnului unde era pusă icoana cu “Punerea în Mormânt”, iar seara participau la Prohod cântând alături de preot și de corul bisericii. Femeile căsătorite și femeile bătrâne împrăștiau oulă cu ceară și cu coji de ceapă și pregăteu lumânările pentru noaptea de Înviere. În Vinerea Mare era sacrificat mielul de Paște (simbolizând pe Mielul Hristos).

În Sâmbăta Mare familia care “ridica paștele” aducea la casa preotului un miel de Paște, 12 liturghii de prescura, 12 litri de vin, 200-300 pahare pentru paște și nu în ultimul rând lumânarea pentru biserică, iar noaptea participă toată suflarea la slujba Învierii. Fiecare familie aducea preotului un ou roșu. A doua zi, participau la slujbele bisericii, dar mai ales la Învierea Mică, când, după terminarea vecerniei, era înconjurată biserica de trei ori. În dimineața zilei de Paște, tinerii se adunau în fața bisericii pentru a face concurs cu oauă, care este cel mai tare și care este cel mai slab. Copiii mici mergeau prin tot satul ‘’după ouă’’, trecând pe la fiecare casă, salutând gazda cu “Hristos a Înviat!” și așteptând oul roșu, fiecare adunând cât mai multe.

În duminica următoare, la “Paștile Morților”, credincioșii se duceau spre cimitir unde își aduceau aminte de rudeniile decedate.

Sărbătoarea Crăciunului, cealaltă mare sărbătoare a creștinității, aduce cu el colindatul caselor de cete de colindători din Ajunul Crăciunului.

De crăciun fiecare familie își păstrează din primavară porcine pentru ca să poată avea: carne, salam, șuncă, slănină și cârnați pentru sărbătorile de iarna. Înainte cu o săptămână de începerea sărbătorilor oamenii din comuna Olcea omoară acele porcine ținând seara ospăț. În vinerea crăciunului se împodobește bradul iar copiii mici îl așteaptă pe Moș Crăciun. Bărbații care sunt mai chipeși și mai glumeți se îmbracă în Moș Crăciun pentru a merge la fiecare casă unde sunt copii. Sâmbăta se fac prăjituri, iar tinerii trebuie să meargă la biserică pentru împodobirea bradului bisericesc. În ziua de crăciun se merge la biserică cu “haine noi și frumos îmbrăcați ‘’. După venirea de la biserică ușile caselor trebuie lăsate deschise pentru venirea feciorilor cu Viflaemul. Fiecare familie le dă feciorilor vin, țuică, suc și nu în ultimul rând cârnați pe care îl pun după gât până la ieșirea din locuință.

Seara cand băieții au terminat în tot satul de colindat, merg la bar pentru a invita fetele nemăritate la suc.

În seara de Revelion se pune pe masă măsline pentru ca feciorii să fie iubiți, și pește pentru ca familia să aibă tot anul bani. Înainte de ora 12 se pune 12 farfurii cu coji de ceapă și sare pentru a vedea care lună de peste an este secetoasă și care este ploioasă. La ora 12 fix cei din familie se pupă și beau șampanie, după care merg în vecini și dau cu artificii și multe altele. Copiii merg cu colinda la fiecare casă în parte ca să aibă noroc la școală și la învățătură.

Peste tot și pretutindeni și în comună se afirmă sentimentul solidarității, ospitalității, prin colinde:

“ Zori de ziuă se revarsă/ Slobozâne gazdă-n casă / C-afară plouă de varsă / Bună seara lui Crăciun/ Și cămașa-i subțirea / Și trece ploaia prin ea. / Bună seara lui Crăciun / Slobozâ-ne gazdă-n târnaț / Și ne dă puțin cârnaț / Și-un bănuț pentru hăinuță / Căci cămașa nu-i călduță / Bună seara lui Crăciun / Atunci gazda-i slobozea / Și pe toți îi încălzea / Bună sera lui Crăciun.”

Colindele sau perpetuat, din generație în generație. Cele mai multe, vin din mediul sătesc, sau păstrat exact în limba și melodia în care au fost compuse, pentru că aceste colinde ne-au apărat limba, precum limba a apărut colindele și credința.

O altă patimă condamnată cu asprime de olceni este lenea, pentru că ea este mama tuturor viciilor. În variantele din acest sat, lenea este condamnată în mai multe aspecte, dar cel mai grav este acela al nefrecventării bisericii. Una dintre colinde, care combate nefrecventarea bisericii este:

“Doamne mare-i păcatu / Dumnezău s-o supăratu / Că stau oamenii / Pe vremea “bisericii” sau “” Că se îmbatî oamenii / Pe vremea bisericii”.

O altă patimă condamnată cu asprime este clevetirea, care își are rădăcina în lipsa cunoașterii de sine, în egoism. Riposta împotriva acestor clevetori, care Bârfesc de multe ori împinși de mânie, răsună în felul următor :

“ Cui îi pare rău pe noi / Crească-i coarne ca la boi / Și copite ca la cai / Și urechi ca la măgari”.

Lăcomia este și ea condamnată: “Îmbuibatu-s-o vecina / Plesnit-o apoi în ea splina”.

Colindul feciorilor (1780-1940)

Sosind ziua mult așteptată a Praznicului, colindătorii veneau la biserică, luând parte la Sfânta Liturghie, după sfârșitul căreia cereau binecuvântarea preotului. Colindul începea de la preot, continua cu primarul și învățătoru,, apoi lua casele la rând.

Intrarea în curte sau în casa gospodarului se făcea cu salutul “Hristos s-a născut!”, rostindu-se de mai multe ori, gazda le întindea mâna zicând : “Adevărat s-a născut!”. În timpul acesta începea colindul:

“Colo sus, colo mai jos / Sus la poarta raiului / Dar la poartă cine-mi șede / Păstorește sufletește / Vin-o vreme cineși vine / Vine-un frate de-a lui Pătru / Stă la poartă și grăiește : / Petre, Petre frate-al meu / Fă-mi și mie loc în raiu! / Eu ți-aș face bucuros / Da când pe pământ ai fost / Răvași dalbe ți-ai crestat / Loc în rai nu ți-ai cotat. / Vine o vreme, cine-și vine / Vine maica a lui Pătru / Stă la poartă și grăiește: / Petre, Petre fiul meu / Fă-mi și mie loc în raiu. / Eu și-aș face bucuros / Da‘ când pe pământ ai fost / Tot măicuță mi-ai fost / Sâmbăta de cătă-n seară / Tot lucrul ți l-ai lăsat / Și tu maică ți-ai călcat / Luminile-n vărfurile / Prescurile-n cornurile / Și tu maică ți le-ai dus / În sfintele duminici / La dalbele biserici. / Treci în rai că te primește / Și Dumnezeu te voiește.”

După terminarea colindului, gazda punea un colac pe masă, iar unul dintre colindători lua colacul în mână zicând:

“Feciori, feciori da bine a-ți stat / Și a-ți colindat / Gazda noastră s-a gătat / De-o lună, de-o săptămână / Mai vărtos p-astă zi bună / Cu-n dar mândru și frumos / Drept că-I mândru și frumos / Că-I din pelița lui Hristos”.

După aceste cuvinte, ridică colacul de-asupra capului zicând:

“Ploaia picură, grâul răsărea / Soarele lucea, grâul se cocea / În paie ca trestia, în boabe ca mazărea / Pă anuri, pă timpuri / Înaltul stogului, ca-naltul cerului / Grosul stocului, ca grosul pământului / Să fie grâul spicos, să-l mănânce gazda sănătos”.

“Mulțumim la gazda noastră / Că-I harnic și frumos, / Pă masă colac a fost. / Dumnezeu să binecuvinteze / Casa, masa și ogoru / Să nu ne ducă doru. / Cruce-n casă, cruce-n masă / Să fii gazdă sănătoasă, / Noi mergem la altă casă”.

La Rusalii, alaiul de credincioși ce au participat la slujbă se îndreaptă cu cântece spre o parte a hotarului, unde preotul face slujba sfințirii holdelor. În ziua premergătoare, fete nemăritate, culeg spice de grâu și împletesc cununi pe care le pun la porți și pe prapori.” Se lăsa o brazdă de grâu din care se făcea cununi și restul pentru păsări.” Așadar, cununa se împletește din spice de grâu.

Se mai împletesc cununi din sânziene și maci de Sânziene-Nașterea Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie). Cununile se poartă prin sat, se aruncă pe casă ca să aducă prosperitate, se păstrează până la recolta viitoare ca din boabe să se pună în noua semănătură, în unele zone se dă copilului să bea lapte prin ea sau se pun spice la steagurile de nuntă.

Femeile bătrâne pun copiii sau nepoți să facă cununi pentru a le duce rudelor decedate.

Tradițiile și obiceiurile cu referire la familie

Primul moment din viața omului este nașterea. Legat de naștere este și botezul, “poarta de intrare în creștinism”. După naștere copilul este spălat cu apă în care s-au pus câțiva stropi de apă sfințită și câteva fire de busuioc, la mână I se leagă un fir roși pentru a nu se deochea și un bob de lămâie. Până la botez, copilul este tot timpul supravegheat, deoarece se consideră că nu are un înger păzitor. Mama copilului nu are voie să părăsească casa până când va merge cu copilul la biserică și pentru a nu se lega de copil duhuri rele.

În ziua când copilul este dus la biserică, nașa aduce haine noi cu care este îmbrăcat. Spre biserică copilul este purtat de nașă, iar la întoarcere tot de nașă, iar la intrare în casă ziceau de trei ori: ,,Ne-am dus păgâni și am venit creștini!,,. Copilul era apoi așezat în pătuț, iar la cap îi era pusă lumânarea de botez, pentru ai fi călăuza și a fi păzit.

Al doilea moment impotant din viața omului este căsătoria. Obiceiurile legate de nuntă fac parte din valorile nestemate ale poporului nostru, ale folclorului bihorean, folclor în care este cântat necazul durerea, dar totodată și bucuria. Satira folosită la nunțile și horele țărănești erau îndreptate de multe ori împotriva fățărnicia, mândriei și a altor vicii. “Nunta este actul de naștere al unei celule sociale. Este actul care trece feciorii și fetele într-o stare socială, în dragostea de gospodari, și se pune premizele unei noi familii”. Nunta este cea mai reprezentativă în creația folclorică. Ea prilejuiește prin momentele folclorice și etnografice, cea mai de seamă manifestare populară cunoscută la satul românesc. “Nunta este spectacolul popular la care participă aproape tot satul”.Când se făcea nuntă era un adevărat ritual.

Nunta ca atare începea cu invitarea nuntașilor de doi tineri îmbrăcați în ‘’haine bune’’ și călări pe cai. Cei doi erau reprezentați unul din partea mirelui, iar celălalt din partea miresei și duceau cu ei câte o sticlă de vin și una de pălincă. Invitația se făcea într-o rimă populară:

“Gazdă bună și frumoasă / Sunteți invitați la nunta noastră / Sâmbăta după masă / Să stați la masa noastră / Mirii să-i cinstiți / Să vă veseliți”. Nuntașii din partea mirelui mergeau la casa miresei, sub pretextul că au pierdut o oaie, o vițaua, sau să cumpere ceva. La poartă erau opriți de către nuntașii din partea miresei și acolo intervenea un dialog de vânzare-cumpărare, o adevărată târguială. Până la urmă li se prezentă o bătrână (bunica miresei), iar după aceea o fetiță tânără (miresuța mică). Târguiala dura o oră cel putin. După aceasta, sub pretextul împăcării, începeau să-și dea unii altora de băut. După o scurtă ospătare în casa miresei toată lumea mergea la biserică, la primărie și după aceea la petrecere care ținea până dimineața sau mai mult. Pe drum li se întindea câte o cursă. Se lega sfoară și se punea un car sau o masă perpendicular peste drum. Aici începea altă tocmeală. Nu aveau voie să treacă numai după ce nașii achitau o taxă, care de obicei dacă erau bărbați li se dădeau țuică, iar dacă erau copiii li se dădeau bani și prăjitură. La biserică se aruncă cu bani peste miri în timpul cununiei, iar la ieșirea din biserică se arunca cu grâu pentru a le merge bine în căsnicie, după care mergeau la restaurant unde era petrecerea.

În timpul petrecerii se fură pantoful miresei pe care nașul avea obligația să-l cumpere cu o sumă de bani sau ceva de băut, după care intervine și furatul miresei de către feciorii care nu erau însurați. De obiceii mireasa este dusă la dicoteca sau la altul bar din sat sau din zonă. Pentru ca mireasa să vină înapoi la mire feciorii au de propus un târg cum ar fii, ca mirii să danseze pe masă, să facă striptease și multe altele. Petrecerea dura până dimineața.

Câteva descântece și chiuituri la nuntă

“Miresuță rochie-albă / La toată lumea ești dragă / Numa la măta urâtă / Dârt-aceia te mărită” sau “Miresuță draga me / Când o fi soacrăta re / Mătură sasa cu ea / Când o fi socru-to rău / Închide-l în iștalău / Și închide ușile / Ca să-l mănânce muștile”.

’’Cât fuse-i la maica fată manca gura mea turtele și obrajii ruminele, dar de când mă mărita-i, mâncă gura mea cursuri și obrazul pălmi și pumni’’.

’’Frunza verde iarbă grasă, hai tu dragă de mireasă, pusă-i mâna pe un zar, pe-un mire ca un pahar’’.

’’Să trăiești nănașă mândră că ești tânără și blândă, ți-se șade de nănașă să cununi pe-acea mireasă, să trăiești și să-nflorești, să cununi și să botezi’’.
”Ferice de soacra mare / Și fecior și noră are. / Vai, săraca soacră mică / Cum rămasă de nimica / Ieși, afară, soacră mare,/ Si te uită-n răsărit, / De vezi un căruț gătit./ În mijlocul carului,/ Este raza soarelui./ Da nu-i raza soarelui,/ Că-i mireasa mirelui.’’
„Bine-i stă la cer cu stele / Și miresei cu mărgele!/ Bine-i sta la cer cu lună / Și miresei cu cunună!”

La ginere în zori(după nuntă):

„ Scoborâți, frumoase / Pe deasupra-acestor case / Să-mi fiți sănătoși / Să faceți copii frumoși.”

Orație de pețit (vorniceii vin la părinții miresei în calitate de trimiși ai tânărului împărat):

„ Am zărit căzând pe casă / O stea mândră, luminoasă / Și-am văzut o floricică /
Mai mândră decât o stea / Care-n flori înflorește / Dar de rodit nu rodește./ Împăratul nostru o vrea / Și ne-a trimis după ea, / Ca să i-o ducem mireasă / Să și-o facă împărăteasă.”
Urmând firul firesc al vieții, după ce omul se naște,crește, se împlinește din punct de vedere familial, urmează apropierea de punctul final, de moarte.

Moartea desemnează sfârșitul absolut a ceva pozitiv: o ființă umană, un animal, o plantă, o prietenie, o pace, o alianță, o epocă. În simbolistică, “moartea este aspectul perisabil și destructibil al existenței. Ea indică ceea ce dispare în eneluctabila evoluție a lucrurilor: ea se leagă de simbolistica pământului. Dar moartea este și intrarea în lumile necunoscute, ale Raiului și Iadului; aceasta arată ambivalența ei, ca și pe cea a pământului, și o apropiere întrucâtva de riturile de trecere”.

Obiceiurile legate de înmormântare, exprimate prin diferite forme sunt și niște năzuinte ale omului după moarte, o vie dorință după o existență spirituală eternă.

După ce omul moare, trupul lui este spălat și îmbrăcat frumos și curat. Membrii familiei stau pe rând la capul mortului pentru a-l supraveghea, ca nu cumva cineva sa pună în sicriu unele lucruri.

Vestea morții se face prin trasul clopotelor de la biserică. Când moare un barbat se trage clopotul de trei ori, iar când moare o femeie de două ori.

Pe trupul mortului în sicriu se pune ’’Scara mortului’’. Aceasta este o lumânare de ceară lungă , până la doi metri, împletită și presată în formă de coloana infinitului, simbol al veșniciei.

Slujba înmormântării se termină cu lăsarea sicriului în groapă, unde se aruncă bani în groapă pentru ca mortul să-și plătească cele 24 de vămi ale văzduhului. După întoarcerea de la cimitir se face sfințirea casei și părăstasul pentru mort.

După slujbă se face în datină comăndarea. De obicei mâncarea este din fasole.După care la plecare fiecare participant la comandare primește câte un colac drept ca pomană.

Este prezentată o strofa din acea cântare la capul mortului:

’’Acum ceasul mi-a sosit / Și lumea am părăsit, / Îngerul mi-a stat în față / Și m-a luat din viață./ Am avut în lume parte,/ Astăzi moartea mă desparte ,/ Trupul merge în pământ / Sufletul la Tatăl Sfânt!”.

‘’Eu, fiii mei, v-aș ruga / Dacă voi mi-ți asculta / În lume cât veți trăi / Ca frații să vă iubiți./ Înainte de plecare / De la toți îmi cer iertare,/ Ca și bunul Dumnezeu / Să ierte sufletul meu’’.

Portul costumului popular

Fără a prezenta deosebiri esențiale față de alte zone etnografice, portul din comuna Olcea este remarcabil prin simplitate, sobrietate, și frumușețea motivelor ornamentale. Îm componența costumelor, un loc împotant l-au ocupat întotdeauna și podoabele, ele mărind valoarea portului, dându-i o notă de măreție, relevând o susținută preocupare pentru frumos.

Costumul popular bărbătesc era alcătuit din mai multe elemente: cămașa tradițională, este cămașa albă țesută în război din pânză albă, fuior, bumbac sau in. De la piept în sus era desfăcută și avea nasturi în culori până sub gât, iar de la piept în jos era cusută în clini, spatele drept, la mâini mai largă cu ciur.

”Cămașa cu pumnari”, din bumbac sau in, ornamentată la guler, care era închis pe gât și la pumnari, iar mâneca mai largă cu motive geometrice simple pe alb. La tineri, feciori, erau cusute cu roșu și albastru, în cruce. La bătrâni simple sau negru și albastru. Cămașa se purta peste pantaloni. Vara peste cămașă se purta ”laibăr simplu” din postav de culoare neagră, iar iarna se purta peste cămașă “cojocel”, care era de culoare închisă, având simple ornamente pe piept, două buzunare mici laterale.

Costumul popular femeiesc era alcătuit din poale albe de pânză cu colți mari făcute de mână. Pumnata la poale era mai lată, ornamentată în spate, culorile care predominau erau roșul, albastru și negrul. Poalele erau țesute în război din șase sau opt lați.

Peste spătoi purtau “laibărul de catifea” având culoare neagră, cusut cu mărgele. În picioare, purtau opinci,cizme sau pantofi. Iarna, femeile purtau peste cojocel, sumanul, mult mai ornamentat ca cel al bărbaților, “roc de pliș”negru, scurt sau lung,”colțul cu ciucuri” din mătase neagră sau maronie. Pe cat purtau cârpă neagră (batic) sau roșie cu ornamente florale.

Costumul popular femeiesc și bărbătesc este o deosebire etnografică din timpurile de demult care ne arată astăzi tradițiile comunei Olcea.

b. Ocupații Tradiționale

Păstoritul

Cea mai veche îndeletnicire a fost păstoritul. Olcenii țineau foarte multe animale, pentru că erau beneficiarii unor pășuni întinse și mănoase în iarbă. ’’Nimașul’’ (pășunea) este foarte mare și plat ca o palmă.

Vezi fotografiile de mai jos.

Pentru păstorit ei aveau un cult și o vocație, totodată și un mijloc subzistent foarte ușor. Vacile nu erau de rasa ‘pinzigau’ , ’simental’ ș.a. ci cele autohtone, adaptate locului; vaca albă de câmpie cu coarne mari. Când ‘’făta’’ o vacă era o sarbatoare în familie și chiar în vecini. Imediat vițelului i se prezicea un destin ; pentru iug, dacă era vițel, pentru lapte, dacă era vițauă, pentru a fii vândut sau pentru o zestre la o fată sau fecior, care urma să se căsătorească.

Agricultura

Pământul în Olcea nu e prea fertil, dar el a fost lucrat cu dragoste, cu grija și cu truda,unde a și dat roade.

În anul 1921 olcenii aveau 3 513 jugare cadastrale.

Pământul a fost diversificat, cu schimburi de culturi: grâu, porumb, orz, ovăz, lucerna etc. Îngrășămintele de baza erau cele naturale, care existau prin ținerea multor vite.

Țesutul, cusutul și împletitul

Industria textila nu era deloc neglijata, ci din contră era o preocupare de bază, care în mare măsură se practică iarna, când țăranii aveau mai mult timp liber. Se semăna cânepă, in, ș.a. Din lâna de oaie se făceau căciuli, ciorapei, pulovere, vestute și altele.

c. Credințe și superstiții locale

Se știe că superstițiile și credințele populare oglindesc felul de viață, structura psihică și sufletească a unor colectivități. Transmise, prin tradiție orală, de la o generație la alta, acestea sunt ca un fel de tablou în cuvinte a vieții din trecut.

Între aceste credințe și superstiții se află sunspendat, deocamdată, adevărul pe care cei de mult l-au folosit.

Să poposim puțin la câteva dintre ele:

-Dacă găsești ac e sărăcie

-Să nu scuipi în fântână că faci albeață la ochi

-Primăvara, cel ce aude cucul pe nemâncate, il doare tot anul capul

-Primăvara, cel ce aude pupăza pe nemâncate, îi miroase gura toata ziua

-Cine doarme de Anul Nou, tot anul v-a fii somnoros

-Să nu spui unui cpoil care nu a început să vorbească Taci! pentru că va devenii mut

-Noaptea să nu se aducă apă din fântână că bântuie duhurile rele

-Cel ce visează apă va avea o supărare

-Când visezi ață ți se arată un drum

-Dacă întalnești în cale pe cineva cu vasul plin are să-ți meargă bine toată ziua

-Cel ce visează bani va fi vorbit

-Seara nu ai voie să te uiți în cocotoare (oglindă) că vezi noaptea în vis pe necuratul

-Dacă găsești un ac au să-ți vină oaspeți

-Nu e bine să coși haina pe tine ,că uiți ce ai învățat

-Dacă porți hainele pe dos ești ferit de farmece

-Când ți se pare că auzi un sunet de clopot, îți moare cineva din neam

-Când îți sună urechea dreapta , vei primi o veste bună, iar stânga, o veste rea etc..

d. Gospodăria

Dintre multiplele nevoi materiale ale omului pentru a scăpa de “grija zilei de mâine” cele mai împortante sunt: nevoia de hrană, nevoia de îmbrăcăminte și nevoie de adăpost. Nevoia de a se adăposti de tot ceea ce înseamnă intemperiile vremii, de vânt, de ploaie, de zăpadă și în toiul verii de căldură puternică a soarelui, l-a făcut să se gândească, să-și gândească un adăpost. Primele adăposturi au fost, după cum se știr, peșterile. În timp, locuința a constituit dintotdeauna o preocupare permanentă, continuă a omului indiferent de categoria lui socială, de posibilitățile materiale de care a dispus. Plecând de la adăpostul primitiv oferit de natură, la cel realizat din mijloace rudimentare, el a ajuns la casa modernă de azi.

Gospodăria țărănească veche a adăpostit și a strâns laolaltă familia. Peste veacuri, satul tradițional, din punct de vedere al caselor, s-a păstrat aproape la fel, fiind alcătuit și construit după o anumită arhitectură specifică locului.

Casele erau construite din lemn, de către meșteri locali, cu ’’șoși’’ (stâlpi de lemn verticali), pe tălpi de goron, la început acoperite cu paie, iar mai târziu cu’’ciripă’’(țiglă).

Casele erau joase, ușa aproape de pământ, intrându-se în unele case de afară. Se intra prima dată în tindă, ca într-o cameră de primire, care folosea de multe ori ca o bucaătărie și chiar ca dormitor. Lăngă casă de obicei era ’’coptoriștea’’, o cameră mai mică, unde se gătea mâncare, se mânca și se locuia vara. Lângă ’’coptoriște’’ de obicei era cuptorul pentru pâine, în unele cazuri chiar direct în ea. Grajdul ’’iștalăul’’ pentru ’’iosaguri’’ (animale), cotețele pentru porci și oi ’’căprăreața’’ locul pentru capre, coșara pentru gaini (împletită din nuiele), coșara pentru ’’tenchi’’ (porumb). În spatele lor erau ’’goazele’’ (fânul, tuleii (cocenii), lemnele de foc etc.).

Locul acesta era numit arie.Casele erau ’’văruite’’(vopsite) cu var. Tavanul era din scânduri, susținut de o grindă groasă de lemn de goron, pe care se păstrau multe unelte de uz casnic, acte’’duhanul’’(tutunul) și nelipsitele cruciulițe de ceară, lipite la fiecare feștanie, care în trecut se făcea în fiecare an.

Gardurile la început erau din împletituri de nuiele și acoperite cu paie. Însă acum sunt din sârmă sa scânduri.Pe uliță, în timpul ploios era o mare ’’tină’’, formată de picioarele animalelor și de aceea oamenii circulau mai mult prin grădini. Dar acum comuna este toată asfaltată.

Satul, ca fluviile, creștea, se schimba, astfel și satul Olcea pe care l-am descris mai sus a crescut și s-a schimbat mult. Au apărut spectaculos case noi și moderne, din cărămidă, cu geamuri mari și cu etaj.

Printre aceste înnoiri, din loc în loc au mai rămas, ca mărturie peste vremi câte una din casele vechi, ca urmare ale trecutului.

Fig. 37 Cea mai nouă casă

e. Gastronomia locală

Dintotdeauna hrana a fost elementul principal în viața omului. Lipsa dovezilor, de orice fel, ne pune în imposibilitatea de a spune cu certitudine cu ce se hrăneau, care erau mâncărurile cu care se hrăneau strămoșii noștri. Fiind crescători de animale, principala hrană era carenea, laptele, cartofii și fructele, și alături de aceasta pâinea. Odată cu introducerea la nivelul secolului al XVIII-lea porumbul în aceste zone, aduce completarea a felului de alimentație.

Mâncarea tradițională era ’’pita’’(pâinea), pentru care creștinul se roagă în fiecare zi ca Dumnezeu să o dea binecuvântată, apoi laptele și derivatele din el, ’’clisa’’ (slănina), ’’oloiul de rujoancă și de cucurbătă’’ (uleiul de floarea soarelui și de dovleac). Mălaiul, o cocă de făină din porumb, coaptă în cuptor.

Mâncăruri gătite: ’’zama de croampe’’(ciorba de cartofi), de ’’păsulă’’ (vasole), de’’curichi’’ (varză), de’’boți’’ (sarmale). Derivate din carne de porc. Plăcinta cu brânză, cu cartofi, cu varză. “Colac’’(cozonac) cu nucă, mac, cacao. Mămăliga și tăiței cu lapte. ’’Scoverzi’’ (clătite). Tăiței ștorși cu brânză, mac, nucă, lapte și zahăr.

Capitolul 5

5.1. Posibilități de dezvoltare a turismului

Posibilitățile de dezvoltare a turismului sunt cele ale turismului rural, sunt obiective vechi din strămoși, dar și construirea unor posibilități de dezvoltare. Cum ar fi construirea unui parc la intrarea în Comuna Olcea sau costruirea unui champing la marginea pădurii unde turiștii vin pentru recreere sau mai ales în care turistul se simte atras de frumusețile naturii a pădurilor.

Obiectele vechi fac parte din istoricul acestei zone și din viața înaintașilor care au fost pe acest teritoriu, dar și a oamenilor care încă locuiesc și  își desfășoară activitățile legate de pământ. Totodată, pentru că ele reprezintă o formă de turism,dacă ar fi pusă în practică ar aduce numai beneficii acestei comune.  

Mulți dintre localnici consideră aceste obiecte vechi banale, nefolositoare, niște lucruri care au fost și de care nu mai au nevoie, neapreciindu-le la justa lor valoare, prea puțini fiind cei care le acordă atenția cuvenită.

Fig. 38 Posibilități de dezvoltare a unui parc

Dacă un turist străin vine în comuna noastră și este iubitor de animale,în special caii, am putea dezvolta turistic o zonă de călărie mai ales că țăranii din comună au diferite specii de rasă.

Posibilitățile de dezvoltare a turismului în comuna Olcea sunt foarte multe mai ales dacă turiștii străini iubesc natura și animalele.

5.2. Tipuri de turism practicabile

Vânătoarea este o activitate conștientă prin care se exploatează durabil o resursă naturală regenerabilă. Este percepută astfel de managerii în materie, care urmăresc permanent evoluția populațiilor de vânat, din punct de vedere cantitativ și calitativ și stabilesc, prin metode și mijloace cu pretenții științifice, cotele anuale de vânare, diferențiate pentru mai multe specii de vânat sedentar pe sexe, pe clase de vârstă și pe categorii de calitate. Ei merg cu logica mai departe, urmărind menținerea în permanență a unor efective optime de vânat, de asemenea corect structurate, așa încât să se beneficieze de cote de vânare cât mai mari, în condițiile unor prejudicii cât mai mici produse de vânat mediului agricol și/sau forestier său de viață.
Pentru adevărații vânători, vânătoarea a fost și este însă cu totul altceva. Este în primul rând o chemare lăuntrică, străveche, pe care o resimt în mod irezistibil față de vânat și de natură. Un lucru este însă de netăgăduit: vânătoarea se practică, în general, din pasiune. O pasiune care incubă de obicei și timp, și bani. Oricât de pasionați ar fi vânătorii și oricât i-ar costa obiectul pasiunii lor, ei rămân totuși conștienți de ceea ce fac, în limitele cotelor de vânare prestabilite anual, așa încât să mai poată vâna și în ziua de mâine. De aceea, pentru foarte mulți dintre vânători din această comună este cu mult mai important ce anume și cum anume vânează, decât cât vânează.

Adevărata satisfacție vânătorească vine pentru aceștia de la modul sportiv și elegant în care dobândesc vânatul, nicidecum de la mărimea tabloului de vânătoare sau, după caz, de la punctajul trofeului vânatului dobândit. Sunt și acestea mulțumiri pentru ei, dar secundare. Cum sunt de altfel și rezultatele economice ale activității desfășurate benevol. Pentru istorici și pentru oameni de cultură, vânătoarea mai înseamnă trecut, tradiție și civilizație. O tradiție care lasă în spatele preocupării milenii de experiență cumpătată.

De la omul culegător și vânător preistoric până în zilele noastre, evoluția activității de vânătoare s-a împletit strâns cu evoluția societății umane, trasând urme de o inestimabilă valoare în cultura universală și cultura în domeniu.

Concluzii

    Această lucrare este o reflectare asupra importanței Comunei Olcea.

Comuna Olcea este așezată în partea de sud-vest a județului Bihor, între Crișul Alb și Crișul Negru.

Istoria comunei Olcea este foarte veche deoarece a scos la iveală un clișeu istoric nedevelopat cu martiri și eroi dar și cu persoane care au ajuns mari istorici ai zonei.

Activitatea economică desfășurată de către societatea umană a Comunei Olcea nu se poate concepe fără resursele naturale, pe baza cărora se produc diverse bunuri, folosite de către omenire. Între oameni și componentele mediului natural există o strânsă legătură, în sensul că oamenii exploatează și folosesc resursele acestuia spre binele lor.
Exploatarea resurselor naturale la noi în comună este exploatarea lemnului .

Resursele etnografice ale comunei sunt cele mai dezvoltate cât și cultural cât și turistic, de exeplu biserica care este cea mai veche din punct de vedere etnografic.

Turistic tradiția locală spune că lângă satul Olcea, pe ’’Valea Satului’’ există o mănăstire încă din vremea turcilor, deci înainte de anul 1526, când a avut loc prima bătălie de la Mohacs și a început ocupația turcească. Locul acesta s-a numit ’’Bisericuță’’ . Mult timp sub brazdele plugurilor au iesit la suprafață bucăți de cărămizi, pietre cioplite și cioburi de ceramică.

În cadrul comunităților tradiționale, biserica era cea care anunța perioada unei zile prin clopote. Clopotul nu este numai un element de anunțare a orelor zilei, ci era și sistemul principal de comunicare între oameni a diferitelor evenimente.

Tradițiile și obiceiurile în Comuna Olcea cele mai importante sunt legate de sărbătorile bisericești cât și pe cele legate de muncile agricole.

Un obicei regăsit pe întreg cuprinsul comunei sunt jocurile de duminica, celebratele hore românești.
Portul costumului popular din comuna Olcea este remarcabil prin simplitate, sobrietate, și frumușețea motivelor ornamentale. În componența costumelor, un loc împortant l-au ocupat întotdeauna și podoabele.

Cea mai veche îndeletnicire a ocupațiilor tradiționale din comună este păstoriltul, agricultura, țesutul, cusutul și împletitul.

Mâncarea tradițională specifică zonei este ’’pita’’(pâinea), ’’clisa’’ (slănina), ’’oloiul de rujoancă și de cucurbătă’’ (uleiul de floarea soarelui și de dovleac), ’’zama de croampe’’(ciorba de cartofi), de ’’păsulă’’ (vasole), de’’curichi’’ (varză), și de ’’boți’’ (sarmale).

Posibilitățile de dezvoltare a turismului sunt cele ale turismului rural, obiective vechi din strămoși, dar și construirea unor posibilități de dezvoltare, cum ar fi construirea unui parc la intrarea în Comuna Olcea sau costruirea unui champing la marginea pădurii unde turiștii vin pentru recreere sau mai ales în care turistul se simte atras de frumusețile naturii a pădurilor.

În concluzie, comuna Olcea este situată într-o zonă de câmpie înconjurată de păduri unde peisajul este extraordinar, cu obiceiuri și tradiții foarte vechi și cred că ar atrage foarte mulți turiști.

Bibliografie

1. Pr.Teodor Cios “Istorie, oameni și locuri din Comuna Olcea ”, Editura Buna Vestire

Beiuș, 2003

2. Ardelean Petru “Terra Ucrus: pământul Ucuriș ”,Editura Universității din Oradea, 2007

3. I.O. Berindei; Gh. Măhăra; Gr. P. Pop; Aurora Posea “Câmpia Crișurilor.Crișul Repede. Țara Beiușului. Cercetării în geografia României” Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 9

4. Liviu Borcea “Cuprins din necuprins……Monografia istorică a satului Beznea” coord. Liviu Borcea și Ioan Țepelea, Editura Cogito, Oradea, 1998, p. 15

5. Pr. P. Ardelean “Satul……”, p. 43

6. Ioan Goman “Mijloacele de comunicare în obștea sătească tradițională: clopotele” în “Biharia”, 1992-1993, p. 89

7. Iohan Huizinga “Amurgul Evului Mediu” Editura Meridiane, București, 1993, p. 11-12

8 . I. Goman “Mijloace de comunicare…….”p. 91

9. Însemnare pe Sfânta Evanghelie, Sibiu, 1907

10. Pr. P. Ardelean “Satul….”, p. 47

11. T. Roșu “Însemnări și inscripții bihorene”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 1999, p. 195

12. DJAS- Bihor, Fond “Episcopia Ortodoxă Română Oradea”, dos. Nr. 3, f. 38

13. T. Roșu “op. cit.”, p. 195

14. Arhiva Bisericii, dosare pe anii 1894- 1896, nepaginate

15. F. Dudaș „Carte veche românească în Bihor”, Oradea, 1977, p. 60

16. Pr. P. Ardelean “Satul…….”, p. 51

17. Pr. P. Ardelean “Satul…….”, p. 63

18. Gh. Mudura “Sigiliile localităților bihorene- izvoare etnografiec (III) ”, în “Crisia”, XV, Oradea, 1985, p. 397

19. Radu-Octavian Maier “Locunță tradițională din zona etnografică a Tincăi – Județul Bihor, în Zilele folclorului bihorean, ediția a VI-a”, Comitetul de cultură și educație socialistă Bihor, Oradea, 1974, p. 45

20. Crăciun Parasca “Motivul cununii în obiceiurile populare bihorene” , “Biharia”, 1981,

p. 190-191

21. Pr. P. Ardelean “Satul…….”, p. 22

22. Stelian Vasilescu “Nunta în Bihor”, Casa creației populare a județului Bihor, 1970, p. 17

23. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant “Dicționar de simboluri”, vol. II E-O, Editura Artemis, București, 1995, p. 314

24. Pr. P. Ardelean “Satul…….”, p. 26, și F. Dudaș “Vămile….”, p. 17

25. F. Dudaș “Vămile….”,p. 15 , și Pr. P. Ardelean “Protopopul Petre Suciu și soția sa Maria Suciu Bosco”, în “Legea Românească” (Oradea), Serie Nouă, XIV, 2003, nr. 4, p. 61

26. Mircea Popa ,,Poeta bihoreană Lucreția Suciu,, în ,, Familia română,, an IV , nr. 3-4, decembrie 2002, p. 59

27. Arhiva școlii din Olcea

28. www.primăriacomuneiolcea.ro

29. www.poze.ro

30. www.wikipediaolcea.com

31. www.județulbihor.com

32. www. folcloruljudțuluibihor.ro