Monografia Orasului Curtea de Arges

CUPRINS

Introducere: Numele și formarea orașului Curtea de Argeș…………..4

1. Numele așezării Argeșului………………………………………..4

2. Formarea așezării Argeșului……………………………………..8

Capitolul I: Cadrul natural al orașului Curtea de Argeș……………….11

1.1. Poziția geografică a orașului……………………………………11

1.2. Limitele orașului……………………………………………………12

1.3. Suprafața orașului………………………………………………….13

1.4. Relieful în care este încadrat orașul………………………….13

1.5. Geologia orașului…………………………………………………..18

1.6. Clima orașului……………………………………………………….19

1.7. Hidrografia orașului……………………………………………….20

1.8. Solurile pe care s-a dezvoltat orașul…………………………21

1.9. Elementele bio-geografice ale orașului……………………..22

1.9.1 Dovezi arheologice……………………………………….22

1.9.2. Căi de comunicație……………………………………….25

1.10. Rezervațiile naturale din Curtea de Argeș……………….26

Capitolul II: Evoluția planului urbanistic al orașului Curtea de Argeș…………………………………………………………………………………………..27

2.1. Evoluția demografică a orașului………………………………27

2.2. Evoluția învățământului………………………………………….32

Capitolul III: Elementele social-economice ale orașului Curtea de

Argeș……………………………………………………43

3.1. Activitățile social-economice ale orașului Curtea de Argeș în epoca medievală ………………………………….43

3.2. Evoluțiile social-economice ale orașului Curtea de Argeș în epoca modernă………………………………………………………….47

3.3. Viața social-economică a orașului Curtea de Argeș în peri oada contemporană……………………………………………………….50

3.4. Economia orașului Curtea de Argeș după cele două războaie mondiale…………………………………………………………55

Capitolul IV: Obiectivele turistice ale orașului Curtea de Argeș……63

4.1 Monumentele de cult ale orașului Curtea de Argeș……….63

4.1.1. Mănăstirea Meșterului Manole………………………….63

4.1.2. Biserica Mănăstirii Curtea de Aregș…………………..70

4.1.3. Ansamblul Curții Domnești………………………………7

4.1.4. Biserica Domnească…………………………………………73

4.1.5. Biserica Olari………………………………………………….74

4.1.6. Palatul Episcopal……………………………………………..75

4.1.7. Biserica Sfinții Îngeri……………………………………….76

4.2 Hotelurile orașului Curtea de Argeș…………………………….78

4.2.1. Hotelul Posada……………………………………………..78

4.2.2. Hotelul Comfarg…………………………………………..79

4.3. Zone turistice………………………………………………………….80

4.3.1. Cetatea Poenari……………………………………………….80

4.3.2. Ruinele Sân Nicoară………………………………………..83

4.3.3. Fântâna Meșterului Manole……………………………..84

4.3.4. Parc în stil franțuzesc……………………………………..85

4.3.5. Gara din Curtea de Argeș………………………………..85

4.3.6. Casa Norocea…………………………………………………85

4.3.7. Lacul de acumulare Vidraru…………………………….86

4.3.8. Lacul Bâlea……………………………………………………88

4.3.9. Centrala Hidroelectrică Vidraru………………………..89

4.3.10. Hidrocentrala Vidraru……………………………………90

Concluzii………………………………………………………………91

Bibliografie

INTRODUCERE

NUMELE ȘI FORMAREA ORAȘULUI

CURTEA DE ARGEȘ

1. Numele așezării Argeșușui. Curtea de Argeș

Dacă este adevărat că ținuturile și locurile în care trăim sau prin care trecem ne comunică stări sufletești speciale, dacă fiecare oraș sau sat are o anumită personalitate și ne propagă un fluid ce-l «respirăm» odată cu aerul, atunci orașul Curtea de Argeș – unul din sanctuarele vieții noastre naționale, vorbește călătorilor – și mai ales argeșenilor, în fiecare clipă, de splendorile trecutului românesc și de realizările prezentului, îndemnându-ne la trăiri înalte și la meditație adâncă.

Despre străvechea vatră a Argeșului, mai ales despre așezămintele sale, puține sunt cele ce vorbesc de modul în care a apărut și s-a dezvoltat această așezare în decursul vremii și pâna în zilele noastre.

Dracu Moldoveanu « Istoria Argeșului », p. 21.

Nu putem ști cum a fost numită așezarea la începuturi – în paleoliticul inferior sau neolitic, de când avem primele vestigii materiale arheologice ale existenței umane pe aceste meleaguri.

Din mileniul II î.e.n. (perioada de trcere la bronz cu ceramică de lut cenușiu-negru: 2.500-1.800 î.e.n.), apoi din epoca bronzului (1.800-800 î.e.n.) precum și din epoca fierului – Hallstattul inferior (550-500 î.e.n.-respectiv din perioada tracă) avem necropola cu tumulii săi tip Ferigile – din Radovanu, în nordul Argeșului.

La săpăturile de aici, din anii 1960-1967, s-au descoperit 93 de tumulii (din care 58 pe terenul fostului I.A.S., 14 tumului la sud de acest teren, 6 în curtea fermei agricole și 15 la nord de fermă). Chiar din 1962, s-au scos la iveală 56 de tumulii din care erau intacți numai câțiva. S-au găsit astfel fragmente de ceramică cu toartă – de influență scitică – un cutitaș de fier și pietre sparte, toate indicând vechimea cimitirului. În 1963, săpăturile au scos la iveală alți 24 de tumulii, cu 32 morminte cu morți incinerați, găsindu-se aici și un rug. În morminte erau și vasele de ofrandă sparte (3-4 vase), străchini de diferite forme și mărimi. Opt morminte conțineau și obiecte metalice: cui de bronz, ac de fier, zalbă de fier, iar alte 4 morminte aveau câte un cuțitaș de fier și săgeți. S-au găsit și mormintele a doi conducători locali decedați – unul pe la 550-500 î.e.n. și altul decedat pe la 450 î.e.n. Deci încă de atunci era aici la Argeș o așezare datând din a-II-a epocă a fierului. Acestea dovedesc receptivitatea geto-dacilor pentru lumea iliro-scitică, de la care au preluat modelele obiectelor, și chiar influența greacă – reprezentată prin arcul de fier cu mâner de bronz.

Aceasă așezare din a doua epocă a fierului avea să devină (după unele păreri) reședința regilor daci, respectiv Argedava – Arcidava. Deci se poate presupune că aici la Argeș a fost Argedava, reședința lui Burebista.

În sprijinul acestei idei se poate aminti și faptul că aproape de Argeș s-au găsit monezi dacice. Mai știm însă că Herodot (488-425) vorbește de numele Ordessos al bătânului râu ce străbate așezarea Argeșului. Acest nume era probabil transcrierea greacă a denumirii locale a Argeșului, Argessias – cum spunea V. Pârvan în lucrarea sa « Consideratii asupra unor nume – denumiri daco-scitice », publicată de Academia Română. V. Pârvan ajunge la concluzia că « Argeșul românesc este un nume străvechi tracic », dându-i deci o origine pur dacică, fără mijlocire slavă în transformarea de la Argessos la Argeș, și care «de 2000 de ani se pronunță la fel».

Oricum, se poate concluziona (ținând cont de descoperirile din Valea Târgului, din Radovanu, ca și cele de mai târziu, de la Sân-Nicoară) că a existat dintotdeauna o continuitate de așezări pe acest teritoriu al Argeșului. Menționăm totodată, ca nume de proveniență dacic, pe cele ale unor localități din apropierea orașului Curtea de Argeș : Aref, Brșdet, Mălureni, Zărnești.

În zona Radovanului, din nordul orașului, pe terenurile Școlii horticole, în anul școlar 1920-1921, în urma unor săpături s-a găsit o statuetă de bronz de 11 cm înălțime, cu chip de mumie egipteană, aparținând cultului lui Isis și cuprinzând, după cum spunea inscripția hieroglifică «…cuvintele lui Ossiris cu iubire…domn al celor două pănânturi…». În przent, statuia se află în păstrarea Muzeului de Arheologie

C Șerban « Date istorice despre Argeș », București, p. 12-16

București, încredințată de profesorul argeșean – director al Școlii horticole de atunci – N.Tănăsescu. Acestă statuetă poate să aparțină perioadei bronzului (1800-800 î.e.n.), adică populației geto-dacice din perioada bronzului de mijloc (sec. 13-12 î.e.n.), populație care întreținea relații cu lumea hellaldică miceniană ce la rândul ei avea relatii strânse cu lumea Egiptului.

O altă părere o atribuie vreunui mecenar egiptean din armatele române prezente pe teritiriul nostru în primele secole ale erei noastre. Această variantă concordă și cu prezența monezilor – respectiv doi dinari de argint din timpul împăratului Commodius, găsite în anii 1960 în curtea de pe Bulevardul Basarabilor nr. 60, loc unde s-a găsit și ceramică veche.

Ziduri din cărămizi romane s-au descoperit și la alte clădiri civile și de cult din țară, ca și la vechea Biserică Densuș –Hațeg unde s-au folosit tot materiale de proveniență română, de la o construcție ridicată pe vremea romanilor în apropiere de această localitate. Aceste dovezi arheologice mărturisesc că așezarea dacică de la Argeș a făcut parte din teritoriul romanizat al Daciei.

Sub acelaș nume de « argeșeni » ereau cunoscuți locuitori daco-romani de aici și după retragerea aureliană din anul 271 e.n. cât și în secolul IV e.n., ca populație protro-română aparținând «confederației de obști » din Argeș, care a stat desigur la baza constituirii «testului» lui Seneslau, din veacul al XIII-lea.

În perioada prefeudală, s-au produs «asocieri » în județe, mai ales pe văile râurilor, avănd un sistem economic propriu; exista și un centru de pază, în mijlocul regiunii, la sediul (locuința) voievodului. Astfel s-a format și târgul de pe râul Argeș, la origine fiind un târg de schimb. A. Sacerdoșeanu afirmă că cea mai veche confederație de obști argeșene s-a întins pe valea superioră a râului Argeș, cu «capitala la Argeș în timpul invaziei hunilor». Ulterior această confederație s-a extins la sud de Argeș, devenind «județ», odată cu venirea slavilor.

Penrtu perioada următoare nu avem păstrate dovezi (până în sec. XII-XIV), din cauza vremurilor vitregi prin care a trecut și zona Argeșului. Însă, cât timp a ținut migrarea popoarelor barbare, locuitorii de aici și-au păstrat structurile daco-romane proto-române, într-o perfectă continuitate.

Continuitatea de limbă și tradiții, și în spațul argeșean, este întărită și de elementele folclorice și toponimice care s-au menținut de-a lungul vremii, ținând piept tuturor influențelor străine.

2. Formarea așezării Curtea de Argeș

Așezarea Argeșului s-a format pe firul Văii Târgului (azi Valea Doamnei), în acelaș loc unde era și Târgul Conaș loc unde era și Târgul Confederației de Obști. Acest fapt a fost stabilit în lucrări relativ recente, cum ar fi cele ale familiei Panait, publicate în 1996 în «Revista Muzeelor», privind temeliile vechi ale unor case de aici, precum și în lucrarea lui I.Ionescu, publicată în «Revista Mitropoliei Olteniei» – 1958, în care se vorbește despre «biserica de lemn demult distrusă» tot de pe această vale.

Târgul Argeșului s-a înjghebat pa Valea Tărgului și ca urmare a stabilirii aici a capitalei Obștei, dar și a viitorului voievodat al lui Seneslau. Târgul s-a extins apoi înspre actuala zonă a Curții Domnești, cum confirmă Diploma Ioaniților de la 1247. Această diplomă vorbește despre voievodatul lui Seneslau, care ființa la răsărit de Olt.

Alt document, din 1254, afirmă că era tributară tătarilor și Cumania (Muntenia de azi). După Seneslau, Cumania a trcut sub stăpânirea tătarilor până în 1290 când, potrivit legendei, ea a revenit românilior, în timpul lui Negru Vodă Basarab. Într-adevăr, pe măsură ce dominația tătarilor slăbea, prindea viată dorința formării unui stat de sine stătător, prcum și ideea unificării formațiunilor politice românești din stânga și dreapta Oltului. Informații despre aceste două voievodate și despre relația lor cu regele ungar Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290) – a cărui monedă s-a găsit și sub altarul Bisericii Domnești de la Argeș – rezultă din conținutul unei Diplome din 1285, aparținând acestui rege, în care se vorbește de «veniturile ce mi se cuvin din acea parte».

Așadar, după 1285, Tihomir face eforturi ca să rupă vasalitatea, refuzând să-și mai îndeplinească îndatoririle. Tihomir era tatăl lui Basarab I, fapt confirmat mai târziu de o diplomă a lui Carol de Anjou, din 1332, în care este menționat «Basarab filium Thocomar».

Tihomir era, la începutul sec. XIV, «Voievodul Valahiei»; această mențuine a fost făcută (pentru 1307-1308) de către cronicarul Stirian Ottokar – constatările sale fiind scrisepe la 1310. El vorbește în lucrarea sa despre prințul bavarez Otto de Bavaria care a venit în Transilvania, și apoi la Argeș, trimis de Voievodul Transilvaniei. Otto povestește că voievodul de atunci de la Argeș era un bun arcaș, dar impulsiv, iar «țara» era eliberată la venirea pe tronul Ungariei a lui Carol

———————————————

D.Onciu – «Opere complete» Tom 1, 1946, p. 240.

Manole Neagoe – «Curtea de Argeș», p. 87

Robert, în 1308.

În felul acesta, Țara Românească începe să se afirme în contextul politic al Europei de sud-est. La Argeș încep să vină soli din țările vecine și «orașul de scaun» cunoaște o intensă activitate politică și comercială, pe plan intern dar și extern, respectiv cu Transilvania și cu sudul Dunării.

CAPITOLUL I

CADRUL NATURAL AL ORAȘULUI

CURTEA DE ARGEȘ

1.1. Poziția geografică a orașului Curtea de Argeș

Situat în partea de nord a județului Argeș, în bazinul superior al râului Argeș, Curtea de Argeș este singura așezare urbană din depresiunea omonimă, depresiune localizată în sudul Subcarpațiilor Argeșului, la contactul acestora cu Podișul Getic. Teritoriul orașului se află la o distanță de 38 km față de Pitești, la 36 km de Râmnicu Vâlcea și 52 km față de Câmpulung Muscel, și se desfășoară între următoarele coordonate geografice:

-la nord paralela de 45°10’ latitudine N (Valea Danului-Valea Iașului);

-la sud paralela de 45°5’ latitudine N (Băiculești-Zigoneni);

-la est meridianul de 24°45’ longitudine E (Musătești-Mălureni);

-la vest meridianul de 24°37’ longitudine E (Tigveni-Ciofrângeni).

——————————————

Prof. Nae Lăzărescu “Date geografice despre Curtea deArgeș”, p. 9

1.2. Limitele orașului Curtea de Argeș

Întinderea actuală a orașului se întinde de la hotarul satului Cerbureni (com. Valea Iașului);

în nord – est orașul se întinde până în satul Valea Iașului, imediat la nord de Fabrica de căramidă și de depozitele CFL, iar peste apa Valea Iașului orașul ține până în punctul «Căuta». Căuta este o «pantă de Muscel» argeșean, cu livezi și fânețe, limitând și cartierul de nord – est al orașului, Groape- Albina.

– la nord – vest, marginea orașului se întinde până la hotarul comunei Valea Danului, până la nord de panta punctului Bunila, loc foarte bun pentru fânețe, care delimitează la nord – vest cartierul Marina (pe acest loc, în anii 1980, s-au făcut forări și s-au găsit rezerve de gaze naturale).

spre est, limita așezării este pe culmea dealurilor amintite mai sus, ce o despart de satele Vâlsănești – Costești și de comuna Stroiesti, în partea de sud a orașului.

spre vest, orașul se întinde dincolo de culmea dealurilor: la nord – vest până în Valea Danului, iar mai la sud – până în hotarul satului Blaj (com. Tigveni).

spre sud – vest se întinde-prin punctele din Bușaga-până la hotarele comunei Ciofrângeni, iar spre sud se întinde până în zona satului Tutana, comuna Băiculești.

Pe malul stâng al râului, limita de sud a așezării a fost până la hotarul satului Zigoneni, aparținând tot comunei Băiculești, de care a fost desparțit, în mare parte, de apele Văii Sasului.

1.3. Suprafața orașului Curtea de Argeș

Orașul Curtea de Argeș, în 1943 avea o lungime totală de 34.730 km pătrați și o suprafață de 7000 ha.

La sfărșitul anilor 1980 orașul avea o suprafată de 75² – ca și în statistica făcută în anii 1991-1992 – din care circa 6,5 Km² sunt construcții restul fiind terenuri agricole, fănețe, livezi precum și alte terenuri neproductive sau degradate.

Actuala suprafață a municipiului Curtea de Argeș este de 7000 ha din care 1600 ha intravilan și 5400 ha extavilan. Localitatea are o suprafață agricolă de 4060ha din care: 651 ha arabil, 2183 ha pășuni, 813 ha fânețe, 274 ha livezi de pomi și pepiniere pomicole, 139 ha alte categorii de folosință

1.4. Relieful orașului Curtea de Argeș

Relieful depresiunii Curții de Argeș se concretizeză printr-o îmbinare complexă de forme, atât de variate ca geneză și vârstă. Depresiunea Curtea de Argeș continuă șirul depresiunilor intracolinare ale Subcarpaților Getici, care despart dealurile subcarpatice de dealurile de podiș și face parte din “Depresiunea celor șapte muscele”, alături de Depresiunea Tigveni la vest și Depresiunea Mușătești la est. Altimetric,

———————————

Adrian Bătrâna « Studii și comunicări », Muzeul Curtea de Argeș, vol. II, 1987, p. 50

relieful Depresiunii Curtea de Argeș are valoare medie de 450m (cele mai mici înălțimi sunt în vatra depresiunii, iar cele mai mari pe dealurile din prejur -Delul Râpa cu Brazi).

Înconjurat de dealurile și muscelele sudice ale Munților Făgaraș, oașul Curtea de Argeaș s-a dezvoltat pe terasele râului Argeș și anume:

-pe terasa I (2-5m) care s-a degradat în urma amenajărilor hidroenergetice ;

-pe terasa a-II-a (5-8m);

-pe terasa a-III-a (12-15m) mai mult pe partea stângă a râului Argeș;

-pe terasa a-IV-a (25-30m) dezvoltată numai pe partea stângă și pe versanții neafectați.

Cadrul natural al orașului este condiționat de prezența zonei montane din apropiere, care se află la circa 28km distantă și care introduce variație și diversitate în peisajul geografic. Orașul beneficiază de o așezare geografică favorabilă, la poalele versantului argeșean al Munților Făgaraș, care prin întindere, masivitate și înălțime reprezintă cel mai puternic masiv alpin al României.

Relieful Munților Făgaraș se caracterizează printr-o asimetrie evidentă: spre nord un puternic abrupt, iar spre sud, culmi masive și prelungi cu numeroase suprafețe de netezire.

Rocile predominante, care au imprimat reliefului un spect geru și care, rezistente la eroziune, au conservat urmele glaciațiunii cuaternare.

Altitudinea zonei este între 900 și 1000 m la nordul orașului, 400-500 m în sectorul sudic, cu valoare medie de 432 m în zona orașului (această cifră era afisată în anii 1930-1940 pe fosta clădire a P.T.T azi C.L.F, pe actuala stradă a Castanilor). În cuprinsul orașului (în partea estică) există zone izolate la altitudinea de 700-800 m, cum ar fi Râpa cu Brazi (772). Înălțimea mijlocie intracolinară este de 600-650 m. Terasele inferioară și mjlocie au o extindere mai mare pe partea stangă a râului, cuprinzând și cea mai mare parte a Curtii de Argeș. Terasa mijlocie a fost în mare parte și de-a dreapta râului, cuprinzând cartierele de aici. Terasa superioară a fost populată mai mult la marginile Curtii de Argeș, atat în nord și sud, și în zonele mijlocii din est și vest.

Clima orașului este specifică dealurilor de peste 400-500 m, de tranziție între zonele de munte și câmpie. Culoarul râului Argeș prezintă o climă de zonă adăpostită, cu zile calde în cea mai mare parte a anului, fară viscole puternice iarna, doar ușor influențată de vânturile din vest și nord-vest (2m /s) și nord-est (1,6 m / s).

Vegetația

Învelișul vegetal și fauna au suferit, de-a lungul timpului, modificări prin exploatarea pădurilor (care inițial ocupau 70% din suprafața orașuli) și prin culturi agricole. Vegetația naturală în perimetrul Depresiunii Curții de Argeș se încadrează în zona forestieră reprezentată prin etajul fagului și al stejarului.

Tabloul vegetal grupează asociații vegetale într-o armonioasă etajare după altitudinea reliefului. Astfel, de la poale către înaltul Făgarașului se dezvoltă toate etajele de vegetație din spațiul montan al țării noastre. La poalele masivului se află etajul pădurilor de gorun, în care pe locuri umede se instalează stejarul. Din sus de pădurile de strjar și gorun, se desfășoară etajul pădurilor de fag, păduri pure sau pe alocuri în amestec cu conifere, invadate aproape pretutindeni de plopul tremurător, mesteacanul, aninul negru, aninul alb și salcia căprească cu frunzele late ca de măr.

Prin micile răriști ale pădurilor de fag se întâlnesc afinișuri. Pajiștile din etajul pădurilor de fag sunt dominate de păișul roșu, brândușe, crini de pădure, iar legat mai ales de zone calcaroase, îsi răspândesc mirosul de vanilie florile de carmin ale sângelui voinicului.

Dincolo de etajul fagului, zona vegetației de pădure continuă cu etajul coniferelor, cuprinzând molidul, brdul, pinul și pe alocuri zada, care urcă până la limita superioară a pădurii. Către limita superioră pădurea de molid se rărește treptat, stingându-se prin arbori tot mai piperniciți, adesea cu coroana în formă de stindard.

Urmează etajul alpin inferior, înpărația jnepilor, care se mai păsrează astăzi în desișuri, pe coastele priporoase și prin căldări. Aici sunt foarte răspândite tufișurile scunde de afin, merișor, ienupăr și abrupturile stâncoase aninul de munte.

Dincolo de 2 200 m altitudine și până la crestele cele mai înalte de peste 2 500 m, în etajul superior, tufărișurile lemnoase devin din ce în ce mai mici și mai rare, lăsând loc pădurilor, acoperite cu flori delicate: luceafărul, mărțișorul, chimenul de munte, toporașii dar mai cu seama, marile podoabe ale Făgarașului: ghintura galbenă, floarea de colț și bujorul de munte sau smardarul, plante ocrotite.

Fauna

Fauna Munților Făgaraș cunoaște, deși mai puțin pregnant ca vegetație, o distribuție zonală altudinală. Golul alpin conservă încă animale rare, cum este capra neagră, întalnită pe crestele înalte și în căldările glaciare, fiind nevoită să coboare iarna, pentru adăpost și hrană, în zona jneapănului și la limita superioară pădurii.

Ca păsări rare întâlnim: vulturul pleșuv brun, cinteza alpină, brumăția alpină și altele care coboară, de aici, în zona forestieră. Deasemana întâlnim șopârla de munte și vipera comună alături de o mulțime de fluturi viu colorați care completează decorul alpin.

În zona forestieră se întâlnesc o mulțime de specii valoroase din punct de vedere cinegetic: cerbul, căprioara, râsul, ursul, jderul, pisica sălbatică, mistrețul, lupul, vulpea. La acestea se adaugă cocoșul de munte, alături de mulțimea păsărilor comune: mierla, gaița, corbul negru, pițigoiul, cucuveaua, cucul, coțofana, vrabia.

Fauna piscicolă este reprezentată prin: păstrăv, scobor, mreană, lipan, clean. În partea sudică a Făgărașului, pe cursul superior al Argeșului, Râul Doamnei și Vâlsanului, a fost descoperit în 1956 cel mai rar pește din fauna româneasca, specia cu cea mai mică răspândire din Europa endemică în bazinul Argeșului, numită osprete, sfareț sau poprete cum este denumită de localnici, un relict terțiar, care prin denumirea stiințifică pe care a primit-o amintește de originea sa.

Formațiunile geologice care alcătuiesc teritoriul sunt dispuse aproape în fâșii paralele în urmatoarea succesiune:

-în sud depozite levantine alcătuite din argile – marne și nisipuri, într-o fâșie îngustă între văile Zigoneni și Sasului la est de Argeș;

-în partea centrală depozitele decionului și pantionului, de o parte și de alta a Argeșului, între Curtea de Argeș și Valea Danului formate din marne, argile (uneori cu intercalații de cărbune ), nisipuri și pietrișuri ;

-partea nordică de la confluența Argeșului cu Valea Iașului

————————————

Em. Lăzărescu “Vegetația orașului Curtea de Aregș”, p. 12-17

depozite meotiene formate din marne și gresii.

În limita dintre Subcarpații Argeșului și Podișul Getic, unde se află depresiunea Curtea de Argeș, eroziunea a scos în evidentă cuvertura de pietrișuri montane. Culoarul format de râul Argeș aici este evidențiat de un aliment de cueste.

Relieful epresiunii Curtea de Argeș reprezintă o îmbinare complexă de forme variate ca geneză și vârstă. Înterfluviile, includ nivele de eroziune, trasee și lunci, pe care se dezvoltă o gama largă de procese de modelare.

1.5. Geologia orașului Curtea de Argeș

Formațiunile geologice care alcătuiesc teritoriul sunt dispuse aproape în fâșii paralele în urmatoarea succesiune :

-în sud depozite levantine alcătuite din argile – marne și nisipuri, într-o fâșie îngustă între văile Zigoneni și Sasului la est de Argeș;

-în partea centrală depozitele decionului și pantionului, de o parte și de alta a Argeșului, între Curtea de Argeș și Valea Danului formate din marne, argile (uneori cu intercalații de cărbune ), nisipuri și pietrișuri ;

-partea nordică de la confluența Argeșului cu Valea Iașului depozite meotiene formate din marne și gresii.

În limita dintre Subcarpații Argeșului și Podișul Getic, unde se află depresiunea Curtea de Argeș, eroziunea a scos în evidentă cuvertura de pietrișuri montane. Culoarul format de râul Argeș aici este evidențiat de un aliment de cueste.

Relieful epresiunii Curtea de Argeș reprezintă o îmbinare complexă de forme variate ca geneză și vârstă. Înterfluviile, includ nivele de eroziune, trasee și lunci, pe care se dezvoltă o gama largă de procese de modelare.

1.6. Clima orașului Curtea de Argeș

Din punct de vedere climatic, Curtea de Argeș se înscrie în condițiile generale ale climatului de dealuri înalte de peste 500m cu particularități ce țin atât de factorii generali (radiația globală și circulația maselor de aer) cât și locali (poziția în sudul Munților Făgaraș și orientarea culoarului Argeșului pe direcția N-S).

Situat în zona depresionară, Curtea de Argeș se bucură de o climă favorabilă, caracterizată versanților adăpostiți, cu temperaturi moderate tot timpul anului și precipitații relativ abundente. În această depresiune, toamna și primăvara sunt frecvente cețurile, iernile sunt mai puțin aspre decât la câmpie, iar verile sunt în general plăcute, cu zile însorite.

Temperatura medie anuală are valoarea de aproape 8°C (izoterma anuală de 8° C trece la nord de oraș).

În luna inaurie, cea mai rece din an, temperatura medie este de -2,9° C, înregisrându-se astfel o amplitudine termică de 22,6° C. La Curtea de Argeș temperatura minimă absolută a fost de -31,5° C și s-a înregistrat în anul 1963, iar maxima absolută a fost de +36,5° C și s-a înregistrat în anul 1987.

În ceea ce privește precipitațiile, cantitatea medie anuală este de 758mm. În lunile ianuarie, februarie și martie (luni secetoase) valoarea medie este sub 45mm, iar în lunile mai, iunie si iulie se înregistrează ploi mai abundente având în medie 85-115mm. Determinat de circulația generală a maselor de aer, regimul eolian este dominat de vânturile nord-vestice, de vest și nord-est, cu frecvențe variabile.

1.7. Hidrografia orașului Curtea de Argeș

Rețeaua de ape a orașului cuprinde ape curgătoare, stătătoare și ape supterane. Orașul Curtea de Argeș este situat în bazinul hidrografic al râului Argeș, cel mai mare râu al județului, care își are obârșia în versantul sudic al Munților Făgaraș.

Până în anul 1966, Argeșul era format până la confluența văilor Capra și Buda; din anul 1967, acest punct de confluență a dispărut sub apele lacului Vidraru. Acesta se suprapune acum întregului curs Făgaraș al Argeșului vechi. Astăzi se vorbește de Argeș numai la sud de baraj, în cheile săpate în coastele Munțiilor Frunți și Albina.

Albia naturală a râului Argeș este părasită, în urma amenajărilor hidroenergetice. Râul este complet canalizat de la barajul Vidraru până dincolo de Pitești, pe firul său constituindu-se numeroase microhidrocentrale.

În anul 1966 a fost desăvârșită una din cele mai mari lucrări hidroenergetice din țară: barajul de la intrarea în cheile Argeșului, acostat între stâncile Munților Frunți și Albina și hidrocentrala subterană de pe Argeș.

Apele cele mai mari ale versantului sudic al Munților Făgaraș s-au adunat în apele unui baraj constituit în forma de arc, înalt de 166m și lung de 307 m, la coronament, într-un lac lung de peste 9km, având un volum de circa 465 000 000 mc.

Apele lacului, conduse printr-o aducțiune de 2 188m săpată în gnoisul Coziei cu debit de 92 mc\s, coboară printr-un puț vertical la centrala subterană, la 104 m adâncime.

Pentru a asigura volumul de apă prevăzut pentru lac, au fost construite baraje, lacuri de acumulare, captări și conducte de la zece râuri vecine Argeșului : Vâlsanul, Cernătul, Râul Doamnei, Limpedea, Valea lui Stan, Valea Bradului, Drăghina, Dobrogeanu și Baciu.

În zona orașului Curtea de Argeș, debitul râului Argeș este format din pâraiele: Valea lui Mic, Valea Doamnei și Valea Sasului, iar lacul de acumulare Curtea de Argeș, are o suprafață de 22 ha, mult restrânsă astăzi prin colmatare.

Argeșul, puternică sursă de energie electrică a județului, este folosit în acelaș timp la alimentarea cu apă potabilă și industrială a orașului Curtea de Argeș.

1.8. Solurile pe care s-a dezvoltat orașul Curtea de Argeș

Zona depresionară cuprinde o largă gamă de resurse ale solului, mai puțin ale subsolului. Pădurile fiind extinse, lemnul lor este folosit în industria de prelucrare a lemnului. Pe înălțimile dealurilor și pe rama depresiunii sunt extinse pășunile, care stau la baza creșterii animalelor (bovine, ovine).

Terenurile agricole sunt mai restrânse, dar în zona depresionară sunt valorificate prin culturi pomicole si plante care solicită un climat mai răcoros și mai umed.

Dintre resursele subsolului, de mai mare importanță sunt zăcămintele de combustibili.

Solurile din zona Curtea de Argeș sunt soluri brune de pădure, cu fertilitate pentru fânețe și culturi. Astfel, în jurul așezării sunt păduri de stejari, până la 500 m, apoi amestec de stejari și fagi, mai cresc : frasinul, paltinul, arțarul, alunul, teiul și jugastrul. Pe versantul de vord-vest (pe Râpa cu Brazi) s-au făcut replantări în perioada anilor 1967-1970. În luncă este o vegetație de umezeală: sălcii, arini, plopi. Vegetația de arbuști este formată din soc, porumbar, măceș etc. Clima a fost propice pentru unele plante agricole care cresc în fiecare gospodărie cu curte sau pe terenirile agricole din împrejurimi.

Frumusețea, bogăția și diversitatea acestui cadru natural în care se dezvoltă orașul Curtea de Argeș, a atras numeroși cetățeni români și străini, care plăcut impresionați de așezarea geografică a acestui oraș, de ospitalitatea locuitorilor și unicitatea monumentelor istorice, au lăsat numeroase însemnări.

1.9. Elementele bio-geografice

1.9.1. Dovezi arheologice

„Curtea veche a Argeșului” își trage începuturile probabil din jurul anilor 1180, așa cum afirmă și N. Constantinescu în lucrarea „Curtea de Argeș 1200-1400”.

Cercetările făcute între 1967 și 1973 scot la iveală faptul că, din sec. XII, dovezi arheologice există – deși nu sunt numeroase – și sunt în legătură cu incinta Curții cât și a Bisericii Argeș. S-au descoperit vase din ceramică (amfore), metale (o cataramă liriformă de bronz turnat și o monedă de bronz din timpul lui Alexias al III-lea Anghelos, 1195-1203). Aceste dovezi l-au determinat pe N. Constantinescu să aprecieze existența primei incinte a Bisericii Argeș între anii 1180-1200. Consrtucția veche, găsită de acesta în zona sudică, fixează oricum incinta acestei vechi părți a curți ca situată la circa 100 m de Biserica Domnească, datând tot din anii 1180-1200. Restul acestor construcții au fost făcute pe locul fostei clădiri a spitalului orășenesc, azi localul Muzeului Orășenesc (după 1983).

Menționăm că fosta clădire a spitalului s-a construit la sfârșitul secolului al XIX-lea și a fost terminată în 1897, cu contribuția directă a primarului Daniel Sterescu.

De fapt, cele spuse de N. Constantinescu despre restul fundațiilor din zona actualului Muzeu se confirmă prin amintirile argeșeanului M. Ștefănescu Goangă, de prin 1942, împărtășite lui V. Marinescu. El spunea că atunci când s-au făcut fundațiile pentru spital, prin 1985-1986, s-a găsit o groapă – un beci – cu pereții de zid de cărămidă – afumată – și în acest spațiu se afla depozitat grâu afumat, deci totul arsese în urma unui incendiu în zona Curții, probabil prin anul 1330. Mai există o posibilitate: ca incendiul să fi fost provocat într-o perioadă când bântuia ciuma (prin 1348) și în Argeș, incendierea fiind pe atunci singurul „leac”.

În principiu, Biserica a avut rol de anexă a curții vechi a cnezilor sau voievozilor de atunci, deci a unei curți făcute anterior anului 1200 căci, după cum spunea și A. Sacerdoțeanu, “nevoia de a zidi un locaș de închinare vine totdeauna mai târziu, mai întâi să ai casă”. Acest decalaj se poate aprecia în decenii față de anul 1200. Datarea aceasta concordă cu descoperirea monedei din 1224 – a lui Theodor Anghelos, despot de Salonic, monedă găsită în partea inferioară a stratului de bolovani al Casei Domnești, de la sud.

Cercetările lui N. Constantinescu confirmă că viața de la Curtea veche continuă în tot secolul XII și până în prima parte a secolului XIV. El a numit aceste construcții ale curții vechi și ale Bisericii ca fiind „ale voievozilor Seneslau și Tihomir”.

Mai amintim aici și părerea lui P. Chihaia (în lucrarea „Tradiții răsăritene și influențe răsăritene în Țara Românească”). El spune că i se pare firesc a data această Biserică în aceeași perioadă cu prezența aici a monedei lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290). Această monedă a fost găsită în altarul actualei Biserici Domnești, deci lângă zidul fostului monument. Așadar, Biserica ar data, după aceste păreri, fie de la începutul sec. al XIII-lea, fie din ultima treime a aceluiași secol (probabil 1272-1290) și deci înălțată de Tihomir – tatăl lui Basarab I.

Tot după opinia lui P. Cihaia, în aceeași epocă s-au înălțat și primele case ale Curții Domnești; de asemenea, au fost găsite aici monede de bronz emise de împărații bizantini Andronic al II-lea Paleologul și de Mihai al IX-lea (1290-1320), precum și obiecte de ceramică din sec. al XII-lea, lucrate la roată, cu miez negru cenușiu (o cană cu gaura trilobată și un castron, urcior cu toartă având pe torsul său linii orizontale, toate găsite în Curte). Toate acestea, case și biserică, ar fi fost ruinate în războiul din 1330.

Pe de altă parte, Letopisețul Cantacuzinesc ne relatează că la 1290, Negru Vodă (Radu cel Negu) a descălecat în Țara Românească, prin Câmpulung la Argeș, cu români, „sași papistași” făcând curte de piatră, case domnești și o biserică mare și frumoasă.

1.9.2. Căi de comunicație

Porțile de intrare în oraș, care corespund în mod armonios celor patru puncte cardinale, fac legătura la sud, pe o distanță de 38 km, cu orașul Pitești, la est, pe o distanță de 52 km, cu orașul Câmpulung, la vest cu Râmnicu Vâlcea pe o distanță de 36 km, iar la nord, pe Transfăgărășan, cu orașele Făgăraș și Sibiu. Drumurile modernizate asigură un trafic intens spre București: Curtea de Argeș – Pitești (38 km) și Pitești – București (110 km). Deasemenea, calea ferată Pitești – Curtea de Argeș asigură un trafic feroviar începând cu anul 1898.

Municipiul este străbătut de două drumuri naționale pe axele N-S-DN 7 C – ce face legătura înspre Transfăgărășan și E – V – DN 73 C – Rm. Vâlcea spre Câmpulung.

Cele 113 străzi ale localității, însumând 99 km, conferă un standard de dezvoltare urbană și fac parte din domeniul public la localității.

Totuși, de oriunde ai veni, pâșind în Curtea deArgeș pătrunzi într-o lume de adevă și legendă, adevăr prntru că tot ce vezi reprezintă realitatea zilelor noastre.

1.10. Rezerveții naturale

Albești

În comuna Albești se află rezervațiile granitului de la Albești și calcarele de Albești. Primul sector include peste 80 de blocuri de granit ce ocupă o suprafață de 250 m², având dimensiuni diferite. La 1,8 Km de primul sector se află calcarele de Albești reprezentate de circa 15 m gosime, având doua straturi : primul strat impur se află la bază, iar în partea superioară se află sratul din calcar pur.

Valea Vâlsanului

Între comunele Mușătești și Brăduleț, pe o lungime de 17 Km din Valea Vâlsanului a fost declarată rezervație faunistică. Având un aspect peisagistic deosebit, rezervația este cunoscută și datorită speciilor de pești care trăiesc aici : malonul, scabarul, păsravul de munte, etc., dar și aspretele, acestea fiind pe cale de dispariție.

Lacul Balea

În Munții Făgărașului se găesc peste 70 de lacuri de origine glaciară. Cel mai mare dintre ele este Lacul Balea ce ocupă o suprafață de 4,65 ha și are o adancime de peste 11 m. Situat la altitudinea de 2034 m, lung de 360 m și lat de 240 m, el oferă turiștilor o priveliște încantătoare nu adesea întalnită.

CAPITOLUL II

EVOLUȚIA PLANULUI URBANISTIC AL ORAȘULUI

CURTEA DE ARGEȘ

2.1. Evoluția demografică a orașului Curtea de Argeș

Sursele arheologice atestă existența așezărilor omenești pe aceste meleaguri înca din epoca de piatră.

Dacă înainte de sfârșitul celui de-al II-lea război mondial – mai precis în 1943 – în oraș locuiau 8839 argeșeni, aceștia vor ajunge dupa aproape 50 de ani, la recensământul din 15.I.1992, la 38 823 locuitori, adică numarul lor va crește în acest timp de patru ori.

La primul recensămant de dupa al II-lea război mondial, pe 25 ianuarie 1948, s-a estimat populația orașului la 9180 locuitori. Dacă orașul Curtea de Argeș – un oraș cu mare trecut istoric – era căutat în prima jumătate a sec. XX mai mult de turiști, va ajunge în deceniile următoare (din 1950 până în 1980) la aspectul de „cetate” industrială, având loc o creștere substanțială a populației. Astfel, în 1956, Curtea de Argeș ajunge la 10764 de locuitori -cu 5164 bărbați si 5600 femei- din care 50% erau deja activi. Din aceștia, 32 % (1817 locuitori) activau în industrie și 38 % (2191 persoane) în agricultură.

Din populația activă, 57,3% erau bărbați iar numărul femeilor în producție deja ajunsese la 42,7%. Din această populație erau 3815 muncitori și 3164 țărani cu proprietăți individuale (1305 bărbați și 1359 femei ) ; 131 de persoane activau în forma de colectivizare de la Noapteș, 64 bărbați si 27 femei, iar 21 de persoane erau în forma de întovărășire, cu 14 bărbați si 7 femei. Restul populației active era: în sistemul cooperației 357, meșteșugari industriali 301 și funcționari și alte profesii 3006 locuitori. Din aceștia menționăm 48 de liber profesioniști, 20 bărbați si 28 femei ; comercianți individuali – numai 5, din care 2 bărbați si 3 femei. 

În 1959, populația orașului era estimată la 11351 de locuitori iar la recensământul din 15 ianuarie 1960 populația era de 11818 din care 5716 bărbați si 6102 femei. În această perioadă, mulți tineri plecau din oraș în alte localități mai mari : la Pitești, Câmpulung și Râmnicu Vâlcea, mai ales dupa 1962-1965 ; în schimb veneu la oraș persoane de la țară, în special din împrejurimi. Densitatea populației în 1965 era estimată la 245,5 locuitori /km pătrat cu o distribuție mai mare de 400 locuitori / ha în centru, iar în cartiere între 60-300 locuitori / ha în nordul orașului și circa 80 locuitori / ha peste râu ; cei mai mulți se aflau pe străzile Anghelești, Chirițești si Momaia, cu 15 locuitori / ha.

În 1966 locuiau în Curtea de Argeș 16424 persoane – semn al industrializării începute. La recensământul din 1 iunie 1970, erau 18663 persoane din care 1209 de flotanți în Argeș. Tot în 1970 erau 9500 de salariați – față de 7000 în 1965 – deci peste 50% erau în producție.

În 1971 se estimează populația la 19316 de locuitori care deja aveau spații de locuit în blocurile facute în ultimii ani de atunci. În 1973 erau 19815 locuitori care activau : 39,45% în industrie, 4,46 % în transport, 6,35 % în metalurgie, 7,64 în comerț iar procentul celor din agricultură scăzuse la 20,52 % ; pensionarii erau 21,58 %. Din acestă populație activă, 2209 veniseră din afară. În industrie 53,76 % erau femei datorită fabricii de Confecții care avea 1900 de femei din cei 2248 de salariați. Din cei veniți în oraș, majoritatea erau între 20 si 30 de ani.

În 1974, numărul populației era estimat la 20209 de locuitori stabili ; mai erau în acelaș timp în oraș 1500 flotanți. Din totalul de mai sus 15565 lucrau în productie din care 5681 erau femei. Din acest total, 496 lucrau în cultură și școli. Așa cum se vede din aceste cifre și din numărul crescut de unități industriale, din acest an – 1974 – putem vorbi despre Curtea de Argeș ca despre un adevărat oraș industrial.

În 1975, la o populație de 24700 de locuitori, erau 15100 de salariați din care 5681 erau femei. Pe domenii de activitate lucrau : 2150 în textile-cofecții, 1148 în piese radio, 789 erau tâmplari și dulgheri, 394 electricieni, 172 strungari, 538 ceramiști, 90 șoferi și 141 în alte domenii. Din cifra totală de salariați, 1484 erau cu studii medii și de specialitate, iar intelectualii erau pe specialități : 300 ingineri și subingineri, 320 tehnicieni, 53 economiști, 64 medici (cu cei din teritoriu), 250 cadre medic-sanitare, 496 profesori, învățători, educatori.

În 1977, numărul populației crește la 25827 locuitori din care 85 % erau activi. Vedem așadar că din 1956 – când populația activă era de 56 % – avem în 1977 o creștere de 33 % a acestora.

În esența, numărul populației a crescut în ultimii 15 ani ai acestei perioade, datorită în bună parte venirii celor din mediul rural, în special după terminarea colectivizării. În acest an, numărul mediu al populației pe raza orașului era de 370 locuitori / Km pătrat (raportat la zona construită – 400 locuitori /Km pătrat).

În 1979, populația orașului era de 26585 de locuitori. Orașul se înscrie în evoluția numărului populației, având o creștere a natalității și o creștere continuă a celor veniți în oraș. În acești ani, crește statistic numărul celor veniți să viziteze orașul, ajungând la 60000 în 1961, din care 18000 erau străini. În acelaș timp, crește și suprafața edilitară a orașului, numărul de străzi crește de la 51 în 1943, la 104 la sfârșitul anilor 1980, cu 132 km de străzi, din care 62 de Km asfaltați sau betonați și 70 Km pietruiți cu bolovani. Parcurile orașului erau de 39 ha și anume : Parcul Tineretului, Sân-Nicoară, de la Biserica Domnească, de la Fântana Meșterului Manole și bineînțeles Parcul Mănăstirii. Suprafețele pe cartiere erau : zona I -100 ha, semicentral -2500 ha și zona III -105 ha. Pe aceste străzi, până în 1990, numărul locuințelor s-a ridicat la 10808 case și apartamente, cu 26403 camere, revenind 10,4 mp de persoană.

La recensământul din ianuarie 1992 totalul populației orașului Curtea de Argeș era de 35823 de locuitori, din care de sex masculin 17361 adică 48,4 % și de sex feminin 18462 adică 51,6%. Din aceștia, 99,82 % erau români, iar 0,88 % erau alte naționalități. Pe grupe de vârstă erau : 31 % de la 0 la 20 de ani, 53 % între 20 și 60 de ani și 16 % peste 60 de ani. Pe etnii, s-au înregistrat la acest recensământ : 35757 români, 27 maghiari, 16 țigani, 6 germani, 6 sârbi, 2 greci, 2 armeni și un turc, în total 60 de persoane străine. Pe religii, s-au înregitrat : 35508 ortodocsi, 36 catolici, 193 creștini dupa evanghielie, 21 penticostali, 3 adventiști, 41 alte religii, 20 de atei și 8 persoane fără religie.

Pe domenii de activitate, erau : 772 agricultori, 14814 lucrau în industria prelucrătoare, 579 la extracții gaze, 428 în construcții, în comerț-1500, în transport-comunicații : 2259 de persoane, 125 în activități bancare, 89 în administrația locală, 872 în învățământ, 497 în sănătate și 832 ca meșteșugari. În total erau 22916 salariați. Persoane venite din alte localitați, cu reședința de flotanți în Curtea de Argeș, erau 1035, iar argeșeni ce lucrau în alte localitați, ca flotanți : 465 persoane. Populația totală a crescut fată de recensământul din 5 ianuarie 1977 – evaluată la 24635 – și reprezenta o creștere de 45,37 %. Locuitorii din Curtea de Argeș stăteau în 10808 locuințe – fața de 6187 în 1977, cu 26403 camere – fața de 13.973 în 1977, și având o suprafață de locuit de 10,3 mp de persoană.

La această dată (1992), populația județului Argeș era de 680574 de locuitori, reprezentând 3 % din populația țării, și era în procent de 46,2 % la orașe și de 53 % în cele 93 de comune, cu 578 de sate. Mai reamintim că Aregeșul se află la 38 Km nord de Pitești, la 36 Km est de Râmnicu Vâlcea și la 52 Km sud-est de Câmpulung. Curtea de Argeș se întindea, în anii 1990, pe 69,52 Km patrați, cu 762 ka intravilan, restul fiind ocupat cu păduri, fânțe, teren agricol și zone de pământ degradat, și cu o densitate de 370 locuitori / Km².

La ultimul recensămant efectuat în anul 2002, totalul orașului Curtea de Argeș era de 653903 de locuitori din care 318674 persoane de sex masculin, adică 48,73 % și 335229 persoane de sex feminin, adică 51,27 %. Din cei 653903 de locuitori ai orașului 98,4 % erau români, iar restul alte naționalități și anume : 1,3 % romi, 0,1 % maghiari și 0,2 % alte etnii. Pe religii s-au înregistrat : 98 % ortodocsi, 0,6 evanghelisti, 0,4 % penticostali și 0,6 alte religii.

Aașdar, orașul Curtea de Argeș se poate mândri nu numai cu o istorie impresionantă, dar și cu realizări deosebite, sub tote aspectele vieții cotidiene. Curtea de Argeș – datorită hărniciei și dăruirii locuitorilor ei – a devenit cunoscută, prin realizările sale urbanistice și șocio-economice, fiind un adevărat oraș civilizat, fapt care îl readuce în rândul celor mai renumite orașe ale țării.

2.2. Evoluția învățământului în orașul Curtea de Argeș

În Curtea de Argeș, încă din vechime și până la începutul secolului al XIX-lea, primele învățături se căpătau fie pe lângă Curtea Domnească, fie în sânul mănăstirilor și bisericilor din Argeș. Așadar, călugării, preoții, țârcovnicii (cântăreții bisericești) erau „știutorii de carte” – învățătorii orășenilor.

Primele informații despre școlile de „grămătici” din Curtea de Argeș datează de la mijlocul secolului al XIV-lea. Următoarele informații despre aceste școlii datează din timpul lui Vladislav – Vlad I ( 1364-1377);

În 14 Septembrie 1836, se înființează Seminarul Episcopiei de Argeș, la început pentru doi ani – la Pitești, apoi la Curtea de Argeș. Pe 28 octombrie 1838, se deschid cursurile în localul propriu, din partea de răsărit a Sfintei Mănăstiri, pe locul unde a fost construit mai târziu Palatul Episcopal.

Seminarul a avut de la înființare până în anul 1899 un număr de 1900 de absolvenți. Astfel, Seminarul apare ca cel mai vechi așezământ școlar, în conceptul modern, din Curtea de Argeș. În 1848 din cauza oștilor turcești, Seminarul este închis și prefăcut în spital pentru răniți, redeschizându-se în toamna anului 1851.

Cel mai vechi document ce vorbește despre școlile primare din Curtea de Argeș este „ Curierul Românesc ” din 1837, ce menționa „ Se va deschide școală prin subscriere creată de locuitorii orașului Curtea de Argeș, la articolul „Școlii” se menționează că în 1839 au luat ființă în Curtea de Argeș cele două școli publice, de băieți și de fete.

La început, Școala se băieți a funcționat într-un local particular, o casă veche situată pe Valea Târgului – azi în curtea școlii nr.1. În 1845, localul este cumpărat de comună și este folosit de Școala de băieți din 1861 până în 1866. După 10 ianuarie 1861, școlile -de băieți și fete- funcționează separat.

Școala de băieți începe cursurile cu două clase, iar din toamna anului 1961, școala funcționează cu trei clase, având 93 elevi. În 1872 se înființează și clasa a patra, școala având însă decât trei învățători

Între 1920-1926, se organizează pe lângă această școală „cursurile complementare de adulți”. În 1926 se mai înființează tot pe lângă Școala de băieți și Școala Industrială de ucenici, ce funcționează până la sfârșitul celui de-al II-lea război mondial.

După 1934-1935, începe organizarea învățământului primar „superior”, de 7 clase. În 1937, s-a amenajat în vestibulul școlii un monument al eroilor și un mic muzeu. Între 1923-1937 au mai funcționat în spațiul școlii, în afara școlii de ucenic, Gimnaziul de băieți „Principele Nicolae” ( intre 1923-1927 ) și grădinița intre 1930-1937. După reforma învățământului din 1948, această școală a devenit comună cu cea de fete.

Școala primară de fete înființată în 1838, odată cu cea de băieți, își începe activitatea în casa Vizunescu – situată unde se află azi piața orașului – până în 1842 când se unește cu Școala de băieți. Își începe separat activitatea în ianuarie 1861 cu două posturi de învățători și cu doi institutori. În 1863 se înființează și clasa a-III-a.

După 1925, școala are 5 clase și o altă clasă cu ateliere de țesătorie, apoi și un post special de predare a artei gospodăriei. Din 1936 se înființează și cantina școlară și o bibliotecă cu 200 de volume.

La 1 septembrie, ia ființă prima grădiniță de copii. Grădinița este înființată la ordinul Ministerului Instrucției Publice 80923 / 1928 și cu sprijinul deosebit al filialei Argeș a Societăți Ortodoxe a femeilor din România și a primarului de atunci. Grădinița rămâne aici până la reforma învățământului – cu întrerupere între 1930-1936 când cursurile sale se desfășoară într-o clasă a școlii de băieți de alături. Din 1948, această unitate a devenit grădinița nr. 1 cu orar normal.

La 1 octombrie 1901, se înființează „ Școala Inferioară de meserii ”, devenită din 1936 „Gimnaziu Industrial”. Aceasta avea 5 clase și două secții de practică : tâmplărie și împletituri de răchită. Din 1902, se adaugă secția de ceramică – specifică orașului. Funcționează astfel până în 1906, când apare și secția de sculptură. Între anii 1941-1948, școala a funcționat ca secție a Liceului Militar din oraș, ce se afla în fostul local al Seminarului. Școala a funcționat și ca anexă a Liceului Agroindustrial de alături.

În 1908 ia ființă în oraș Școala de notari, pentru a asigura o pregătire aleasă a acestor funcționari publici. Școala s-a desființat la sfârșitul anului școlar 1925-1926.

În 1910 se organizează Școala de cântăreți bisericești, din inițiativa Societății preoțești argeșene „Frăția”. Școala se desființează pentru prima dată în 1920 și se reînființează în 1928 – prin mutarea celei de la Pitești la Curtea de Argeș. Între 1946-1948, localul școlii de cântăreți găzduiește Seminarul reînființat, iar după

reforma învățământului clădirea trece în patrimoniul Liceului Agroindustrial.

Născută din necesitatea pregătirii profesionale și a educației muncitorilor de la ateliere din cartierele orașului, Școala de ucenici începe să funcționeze cu 50 de elevi, din 10 ianuarie 1927, sub protecția Ministerului Muncii, cu un curs seral, în localul școlii primare de băieți. Inițial, găzduiește într-o clasă, apoi din anul următor cu două clase, și din anul școlar 1928-1929 cu trei clase – un curs complet. Școala își încetează cursurile în 1941, când se desființează.

Între 1941-1944, funcționează la Curtea de Argeș și o școală de brigadieri și pădurari care și-a desfășurat cursurile în localul – și sub tutela – Colegiului Militar.

Între anii 1917-1919, au funcționat în oraș două instituții școlare secundare, particulare.

Școala secundară mixtă cu 8 clase ce a funcționat timp de doi ani în localul actual al dispensarului T.B.C., de pa Bulevardul Basarabilor. În anul 1918, ia naștere pentru un an, prin împărțire școlii secundare mixte, un pension secundar cu 8 clase numit „Regina Maria”.

Pentru a satisface dorința orășenilor și a populației din nordul orașului, la 1 octombrie 1919 se inaugurează „Gimnaziul de Stat Principele Nicolae”, înființat din ordinul Ministerului Instrucției Publice nr. 125104 / 1919 și prin Decretul 3864 din 5 septembrie 1919. Inițial, Gimnaziul avea 3 clase cu 110 elevi și funcționa în casele Isachiței Chiriac, din centrul orașului – vis-a-vis de fostul spital, până în 1923. După 1920, cursurile se separă în Gimnaziul de băieți și Școala secundară de fete.

La 27 mai 1945, cetățenii orașului, în frunte cu primarul de atunci, hotărăsc înființarea a două Gimnazii, unul de băieți și unul de fete. Această hotărâre este întărită printr-o Decizie a Ministerului Apărării Naționale nr.147.615/ 15.VI.1945, în care se prevede deschiderea lor pe 1 septembrie 1945.

Până la 1 aprilie 1946, cele două Gimnazii au funcționat ca extra-bugetare, cu clasele I separate și clasele II-IV mixte. În anul școlar 1946-1947, Gimnaziul mixt funcționează cu 5 clase, primele patru finanțate de stat și a V -a extrabugetară.

În 1947, prin Decizia Ministerului Educației Naționale 197.055/ 1947, Gimnaziul mixt se transformă în Liceul teoretic cu 8 clase.

Între anii 1941-1948, în localul și în locul Seminarului desființat , a funcționat Colegiul Militar pentru copiii orfani de război. Colegiul Militar a avut ca o secție a sa și Gimnaziul Industrial, ce exista în oraș.

Prin Reforma învățământului din 1948, și școlile din Curtea de Argeș își găsesc o nouă organizare. Începând din acest an, avem în oraș următoarele forme de școli: cursuri preșcolare (grădinițe de copii), școli elementare, învățământ mediu, școli cu cursuri speciale.

Învățământul preșcolar are după reformele din 1948 și 1965, și cu completările ulterioare, următoarea structură:

– Grădinița nr. 1 cu orar normal este vechea grădiniță a orașului, mutată în casele din Bulevardul Basarabilor nr. 106 fiind în aceeași formă și azi.

– Grădinița nr. , în cartierul Flămânzești – azi Progresul, mai întâi în localul vechi al Școlii primare și mai apoi, din 1975, este mutată în cartierul Posada, unde se află și azi.

– Grădinița nr. 3, inițial în strada Plopiș, mai apoi mutată, din 1980, în localul nou de pe Starda Despina Doamna nr.39.

– În 1947 în vechiul orfelinat de pe Bulevardul Basarabilor, se înființează grădinița nr. 4 cu orar prelungit. Tot în această incintă se mai înființează și o grădiniță cu program redus.

– În 1975 în cartierul de nord – Progresul – se înființează grădinița nr. 6, inițial în fostul local al Școlii elementare nr.2 apoi, prin demolarea clădirii , este mutată pe Strada Valea Iașului.

Mai iau ființă grădinițele de cartier: de la Capul Dealului, Noapteș, Valea Sasului – ultima mutată în 1982 într-un local nou și având program normal. Se mai deschid în același timp grădinițele cu orar săptămânal la Fabrica de Confecții, iar după 1980 mai ia ființă grădinița din fosta stradă 23 August, azi 1 Decembrie 1918, așa încât la începutul anilor 1990 funcționau în oraș 12 grădinițe, cu diferite forme de organizare și de program.

Școlile elementare sunt compuse din două cicluri: ciclul I (clasa I-VI) și ciclul II (clasa V-VII);

1. Școlile primare de băieți și fete din centrul orașului devin Școala elementară nr.1,prevăzută cu localul I(fostă Școală de băieți) și cu localul II (fostă Școală de fete).Ele aveau clase mixte în ciclul I și II. Din 1965,ciclul II are 4 clase (clasa V-VIII);

2. Școala primară din cartierul Flămânzești – Progresul –a devenit Școala elementară nr.2, cu două cicluri și cu clase mixte. Inițial funcționa în vechiul local, iar din 1970 va funcționa într-un local, corespunzător situat la capătul străzii Valea Iașului;

3. Școala primară Capul Dealului a devenit Școala elementară nr.3, cu două cicluri –în clase mixte, inițial în locul vechi și apoi în spațiul acesteia, dar extins. Pentru o perioadă scurtă, în anii ”70, funcționează la punctul „Șipot”,pe Strada Râmnicu Vâlcea, o anexă a școlii nr.3, dar numai cu ciclul I,pentru copii de la capătul orașului;

4. Școala Valea Sasului a funcționat inițial, după 1948, numai cu ciclul I, iar după extinderea sa în anii 70 are și ciclul II;

5. Școala din cartierul Noapteș, cu ciclul I, se mută în 1960 într-un nou local;

6. Din 1964, ia ființă o nouă Școală elementară, într-un local nou – corespunzător – și prevăzut cu spații pentru terenurile de sport, pe Strada Banu Mărăcine, numită Școala elementară nr. 4, cu ciclurile I și II;

7. Din anul școlar 1965-1966, clasele I-VIII de la Școala medie (liceu) se desprind de aceasta și se mută într-un local nou – în imediata apropiere a Școlii medii, devenind Școala elementară nr. 5;

8. Din 1976, în cartierul Posada, ia ființă într-un nou local, corespunzător ca spațiu și având și terenuri de sport, Școala elementară nr.6., prevăzută cu cele două cicluri.

În evoluția sa după 1948 și până anii 1990, actualul Liceu „Vlaicu Vodă” își desfășoară activitatea după cum urmează:

Liceul cu 8 clase din 1947-1948 a devenit, în perioada 1948-1953, Școala medie de cultură generală – formată din ciclul mediu și trei clase (V-VII) ale ciclului II elementar. Clasele VII și XI dădeau examene de absolvire. Începând din anul școlar 1849-1950, Școala are și internat, un muzeu de științe naturale și o bibliotecă cu 1800 volume.

Între 1953 și 1954, a fost etapa Școlii medii de 10 ani. Din 1954 funcționează și cu ciclul I elementar, ajungându-se în 1957 la 15 clase, 7 la ciclul și II ȘI 8 la ciclul mediu. Din 1956, Școala are și o bază sportivă și în 1954 se înființează pe lângă această școală o orchestră de cameră.

În perioada dintre 1957 și 1965, Școala medie are 11 clase, cu clasele X-XII despărțite în secțiile: umanistică și reală. În această perioadă, se introduce și politehnicizarea învățământului, dotându-se Școala cu ateliere de mecanică și tâmplărie, iar în anul școlar 1957-1958 apare și o secție serală.

Începând din anul școlar 1965-1966, a devenit școală de 12 ani iar clasele I-VIII se desprind și formează Școala elementară nr.5, din vecinătate.

Din 1969-1970, Liceul a devenit actualul „Liceu Vlaicu Vodă”. După 1955-1956, liceul a avut și o secție fără frecvență, iar din 15 noiembrie 1968 s-a înființat în cadrul său o școală sportivă. Prin modificările ulterioare, Liceul a devenit de matematică–fizică și apoi – prin politehnicizare – a avut profil electrotehnic.

Școala horticolă – profesională inițial – din Câmpul Radovanului (loc ce a ținut până în 1971 de comuna Valea Iașului) a devenit după 1948 Școala Medie cu profil agricol, în localul fostei Școli de cântăreți. Din 1953, a devenit Școala medie agricolă de 10 ani, din 1958 a devenit Școala medie de 11 ani, iar din 1965 a devenit Centrul Școlar Agricol căruia, din 1968, i se afectează și cursurile Școlii de meserii de alături. Școala avea trei secții : horticolă, veterinară și zootehnică. Din 1970, școala a devenit Liceu Agroindustrial, situat în clădirile vechii școli de cântăreți în clădirile școlii de meserii și adăugându-i-se dotări noi pentru internat și cantină.

Școala medie cu profil forestier, din 1948, funcționează în localul fostului Seminar (apoi Colegiul Militar) ca Școală medie de 10 ani, apoi de 11 ani, cu profil Industrial Forestier, din 1960 prevăzută și cu o Școală postliceală de tehnicieni constructori forestieri. Din 1965Ș coala a devenit Centru Școlar Forestier, având o Școală medie tehnică forestieră, o școală profesională, o școală de maiștri forestieri și o școală profesională de pădurari.

Din 1975, funcționează pe Strada Albești, într-un local nou, lângă unitatea industrială I.P.E. Electroargeș, Liceul Electro-argeș cu profil electrotehnic, prevăzut și cu o școală profesională de 2 ani și dotat cu un internat corespunzător.

În prezent situația învățământului în orașul Curtea de Argeș se prezintă astfel:

Grădinițe sunt 10 din care : 4 cu program normal; 5 cu program prelungit și una cu program săptămânal.

Școli cu clasele I-VIII sunt 6 si anume: Școala nr. 1 care funcționează în două locuri; Școala nr. 2 care se află în cartierul Flămânzești; Școala nr. 3 aflată în Capul Dealului; Școala nr. 4 în strada Banu Mărăcine; Școala nr.5 aflată lângă Liceul Vlaicu Vodă și Școala nr.6 în cartierul Posada.

Liceele și grupurile școlare sunt următoarele:

Grupul Școlar Forestier are în componență:

a) Liceul Silvic;

b) Liceul tehnic cu meseriile: mecanizator în exploatări forestiere, operator în fabrică produse finite din lemn, operator în fabrică produse semifinite din lemn și mecanic de întreținere și reparații utilaje din industria lemnului.

c) Școală profesională pentru meseriile: ceramiști, sculptori, tâmplari, confecționer finisor, confecționer-croitor.

d) Școală tehnică postliceală în specialitățile: silvicultor, normator în industria lemnului.

e) Școala tehnică postliceală de maiștri în specializarea: maiștri tâmplari, maiștri la fabricarea produselor semifinite din lemn.

Grupul Școlar Agroindustrial (Constantin Dobrescu) are în componență:

Liceul agricol cu meseriile: veterinar, zootehnie, horticultură, topografie;

Liceul industrial cu meseriile: operator în industria alimentară;

c) Liceul economic cui meseriile: planificare statistică pentru agricultură; d)Școala profesională în specialitatea mecanică agricolă;

e) Școala profesională în turism agromontan, control sanitar-veterinar.

Liceul Vlaicu Vodă se compune din două secții una real și una uman. Secția real cuprinde secțiile: matematică-fizică, informatică, fizică-chimie, chimie-biologie. Secția uman are secțiile: istorie-filozofie, limbi străine.

Grup Școlar Electroargeș (Ferdinand I) are în componență:

Liceul tehnic cu profilele: informatică, electrotehnică și electronică, mecanică.

Școală profesională cu profilele: electrotehnică și electronică, mecanică.

Școală tehnică de maiștri (învățământ seral).

Grup școlar de Transporturi Auto are în componență următoarele profiluri: liceu, școală de maiștri, școală postliceală, școală profesională.

Seminarul Teologic „Neagoe Vodă Basarab” și Școala de cântăreți bisericești „Chiril Popescu” reînființate la 1 septembrie 1991.

Paralel cu activitatea învățământului argeșean, documentele vremii consemnează că prima bibliotecă a funcționat încă din veacul al-XVII-lea pe lângă mănăstirea Argeșului.

CAPITOLUL III

ELEMENTELE SOCIAL-ECONOMICE ALE ORAȘULUI

CURTEA DE ARGEȘ

3.1. Activitățile social-economice din Curtea de Argeș în epoca medievală

Sub aspectul organizării administrative, Argeșul mai întâi a fost un târg, apoi este consigerat așeuare urbană – oraș – din a doua jumătate a secolului al XIV- lea. Orașul se va bucura până în secolul al XVI-lea, mai precis până în timpul lui Neagoe Basarab, de o autonomie deplină.

Capul sau conducătorul se numea, încă din începuturi, județ. El era ajutat de 12 pârgari (consilieri). Județul avea mai multe atribuții: judeca neînțelegerile și abaterile săvârșite de argeșeni; strângea și trimitea la vistieria statului dările la care era supus orașul; supraveghea

———————————

„ Monografia Câmpuluingului” p. 142-15

Strângerea „merticului” slujitorilor (funcționarilor) domnești; conducea orașul după legile tradiționale sau domnești, cât și după obiceiurile pământului.

Cei 12 părgari ajutau pe județ la conducerea orașului. Ei aveau o serie de atribuții, dintre care reținem: iscăleau alături de județ zapisele; fixau „despărțirea” cartierelor; sumele ce trebuiau date de orășeni ca impozite; judecau și ei împreună cu județul pricinile ivite; aveau grijă să nu se încalce drepturile orășenilor. Odată cu desființarea demnităților de „județ” și „pârgar”, prin Regulamentul Organic, pârgarii au fost înlocuiți de așa-numiții „aleși”.

Buna organizare administrativă, economică și socială a favorizat o viață mai prosperă, ducând la dezvoltarea meșteșugurilor, a ocupațiilor agricole și a relațiilor comerciale. Astfel, se cerea efectuarea de schimburi din surplusul obținut, ceea ce necesita o monedă de schimb.

În ceea ce privește forma de organizare social-economică, aceasta s-a cristalizat încă din timpul obștei țărănești libere, elementul de unitate și continuitate prin secole, care a avut importante funcții economice, sociale, judecătorești, culturale etc. Obștea țărănească a păstrat în final numai funcția economică, de comunitate de muncă, formând un sistem al dreptului de folosință al pământului. Această formă și-a căpătat – încă de acum 600 de ani –

————————————

După lucrarea „Obștea Moșnenilor Argeșeni”, de Florian Constantinescu, p. 47

numele de Obștea moșnenilor, căci încă de la începuturi era condusă de bătrânii – moșii – înțelepți.

Deșii în documente nu se găsesc date suficiente pentru a cunoaște situația vieții economice a orașului Curtea de Argeș, totuși existența unor mănoase și întinse terenuri agricole ne obligă să apreciem rolul principal al agriculturii și creșterii vitelor. Cerealele care se cultivau și atunci erau: grâul, ovăzul, meiul, secara, orzul, iar ca plante furajere: îndeosebi trifoiul.

Ca plante industriale, ce serveau industriei casnice, erau cânepa și inul. Prezența documentelor interne privind cultura de cereale confirmă existența morilor în ultimile decenii ale secolului alXIV-lea.

În acest timp, dar și în secolele următoare, elementele din care se compunea o gospodărie țărănească, adică „averea oamenilor de jos” erau cele agricole, via, stupii, moara și desigur casa și vitele. În acest mod se înțelege că agricultura ocupa rolul esențial în economia acelor timpuri.

Uneltele principale de muncă, folosite în agricultură, cunoscute prin săpăturile arheologice, dar și din documente, erau: plugul, târnăcopul, hârlețul, sapa, aăpăliga, securea, coasa, iar ca vite de muncă se foloseau îndeosebi boii, bivolii și caii. Culturile agricole superioare erau și aici la Argeș acelea ale viței de vie. Acestea sunt

————————————

„Istoria României”, p. 227, p.286, p. 288

dovedite și prin documentele ce vorbesc despre dările în vin.

În ce privește grădinăritul, se făceau culturi însemnate de ceapă, usturoi, varză, mazăre, iar cultura pomilor se remarca prin soiurile de pruni, peri, meri, nuci, cireși și vișini. Se creșteau în mod deosebit porci, boi, cai și oi, acestea din urmă servind ca și hrană dar și pentru îmbrăcămintea localnicilor.

Însemnătatea acestor ramuri economice reiese și din faptul că, în urma acestor ocupații, argeșenii își plăteau dările domnești, mai ales dările în oi, porci și chiar – după cum reiese din anumite acte – animalele serveau ca monedă de schimb. Deasemenea, aceste animale serveau și ca mărfurii în relațiile cu Brașovul, după cum spunea mai târziu, în secolul al XV-lea (în 1413), un act al lui Mircae cel Mare. Pe lângă agricultură, argeșenii mai practicau albinăritul, pescuitul, mierea și ceara înlesnind mai ales relațiile cu Brașovul.

Meseriașii și negustorii își înlesneau activitatea la început, în secolul XIII-XIV, în primul rând în jurul Curții, desfacerea produselor făcându-se în unități ce se aflau imediat la sud de Curte, pe malul stâng al Văii Târgului, respectiv pe ulicioarele devenite mai numeroase cu trecerea timpului, în special în secolele XV-XVI.Meseriile se îmulțescodată cu diversificarea nevoilor Curții, dar și ale argeșenilor.Meseriașii dar și negustorii își desfășurau activitățile pe ulițele care vor lua mai târziu numele ramurii

—————————

Fl. Constantinescu “Obștea molnenilor argeșeni și Curtea de Argeș”, 1943, p. 34-37

“Dicționar enciclopedic român”, vol.III, 1965, p. 512

respective: Strada – Olarilor, Zidarilor, Cojocarilor, Tăbăcarilor, Croitorilor, Rotarilor etc.

Acestea toate demonstrează nivelul economic al Argeșului, de la începuturi dar și din vremea de mare dezvoltare din secolele XIV-XV-XVI. În aceste secole, mai sunt practicate și meseriile de zugrav, boiangiu, cizmar, sticlar.

Mărfurile, produsele meșteșugărești, cât și cele ale țăranilor din Argeș și împrejurimi se vindeau în târgul săptămânal ce se ținea în secolele XIII-XVI lângă locul deversării Văii Târgului în râul Argeș.

În acelaș timp, se dezvoltă relațiile meșteșugărești – negustorești – cu Sibiul și Brașovul, mai ales începând din secolul al XIV-lea când, în special Domnul Vlaicu – la 1368, le acorda privilegii brașovenilor. Este posibil ca să fi existat astfel de legături încă din secolele anterioare, XII-XIII; unii dintre meseriașii aceștia – meșteșugarii sași veniți din Transilvania, se stabilesc chiar în Argeș încă din secolul al XIV-lea, fapt ce va duce la formarea cartierului de mai târziu, al cizmarilor botușari.

3.2. Evoluțiile social-economice ale orașului Curtea de Argeș în epoca modernă

Epoca modernă în viața orașului Curtea de Argeș a fost marcată prin înnoiri structurale care au transformat treptat așezarea medievală într-una de factură capitalistă, după modelul orașelor europene occidentale. Noi realizări sânt constatate mai întâi în domeniul demografic, chiar din primele decenii ale secolului al XlX – lea. Astfel, de la 1 400 locuitori, câți au fost înregistrați în 1831, s-a ajuns la 3 027 în 1890, la 4 213 în 1903 și la 6 831 în 1930, așadar, în timp de un secol, un spor de 4 ori și jumătate, spor care totuși nu pare a fi prea mare pentru viața economică a orașului, mai ales că în anii crizei din 1929—1933 aproape jumătate din totalul localnicilor (40 %) își desfășurau activitatea în agricultură și numai 14% în industrie și 10% în comerț. Ritmul lent al creșterii demografice se explică prin inexistența unor puternice întreprinderi industriale în oraș, carență datorată lipsei de capitaluri de investiții, lipsei de interes a conducerii locale și județene ca și a guvernelor care s-au perindat la conducerea României în a doua jumătate a secolului al XlX-lea și la începutul celui următor.

Cât privește unele progrese realizate în industrie, din epoca regulamentară până în ajunul celui de-al doilea război mondial, ele au fost destul de slabe dacă ne gândim că de la trei mori de apă, o zalhana, o povarnă și câteva ferăstraie (câte erau la jumătatea secolului trecut) s-a ajuns în 1938 la numai două fabrici de cherestea (una din 1902), una de confecții, una de ape gazoase și una de marmeladă, însumând aproape 1 000 de muncitori, adică un sfert din totalul populației. De asemenea, în comerț s-a înregistrat un avans relativ, de vreme ce la Camera de Comerț și Industrie din Pitești (reședința județului) erau în evidență în perioada interbelică aproape 100 de firme.

La acestea se mai poate adăuga târzia înscriere a orașului în rețeaua feroviară națională (abia la sfârșitul secolului al XlX-lea), fapt

——————————

„Istoria României”, vol.III, p. 693; „Monografia orașului Curtea de Argeș”, p.70

care a privat câteva decenii localnicii de posibilitatea valorificării bogățiilor naturale din împrejurimile așezării. Un articol apărut în anul 1894 sublinia: „Când linia ferată Pitești—Curtea de Argeș va fi dată în circulație și peste câțiva ani de la această dată, se va face comparație între valea Prahovei și valea Argeșului, va găsi pe cea din urmă întrecând în bogății pe cea dintâi, pentru motivul că Argeșul șerpuiește prin localități foarte avute în materie primă : păduri seculare virgine, care n-au văzut securea apropiindu-se, din cauză că transportul până la orașe ar costa azi nu mult mai mult decât s-ar putea obține pe lemnele ce s-ar vinde”. În continuare se arată că prin construcția acestui tronson de cale ferată s-ar pune în valoare produsele multor ferăstraie, a carierelor de cărbuni de pământ din plaiul Nucșoara, a cuptoarelor de olărie din zonă.

Linia ferată Curtea de Argeș—Pitești, realizată între anii 1895—1898 de către inginerul Elie Radu (pe o lungime de 38,435 km), a însemnat totodată construirea multor cantoane, gări, pasaje de nivel, podețe peste ape, a unui pod de fier peste Argeș (lângă Merișani); darea în exploatare a avut loc la 27 noiembrie 1898 .

Mulți se îndoiesc când află că orașul Curtea de Argeș a cunoscut un ritm de modernizare mai accentuat din punct de vedere administrativ în comparație cu evoluția

——————————

„Istoria României”, vol.III, p. 693; „Monografia orașului Curtea de Argeș”, p.70

3.3. Viața social-economică a orașului Curtea de Argeș în perioada contemporană

Marile transformări de ordin economic, financiar, social-politic, cultural petrecute în noul context teritorial și național au generat în următoarele decenii o serie întragă de evenimente care au influențat și viața așezării Curtea de Argeș.

După sărbătoarea din 1 Decembrie 1918 a Marii Uniri a României, s-a pornit la înfăptuirea multor doleanțe ale populației țării, dornice de progres și bunăstare.

Conferința de Pace de la Paris, din 18 ianuarie 1919 și noiembrie 1920, a adus semnarea tratatelor de pace de către țările beligerante. Astfel, la 28 iunie 1918, Antanta a semnat tratatul de la Versailles cu Germania, iar în 10 septembrie 1919, la Saint-Germain, cu Austria. Prin aceste tratate, fostele imperii german și austro-ungar pierdeau o serie de facilități și frontiere. A urmat reconstituirea de noi state : Cehoslovacia, Ungaria, Austria, Polonia, Iugoslavia și bineînțeles România. Au urmat și alte tratate : cu Bulgaria la Neuilly și la 4 iunie 1920, cel cu Ungaria la Trianon. În anii de după război, viața social-economică a României și implicit cea a orașului Curtea de Argeș, a trecut prin multiple prefaceri, pentru a înfăptui cât mai repede o revigorare atât pe plan național precum și în teritoriu. La începutul acestor ani, s-au întâmpinat mari greutăți în domeniul industrial, prin lipsa de utilaje și a capitalului necesar investițiilor. Acelaș lucru s-a petrecut și în domeniul

————————————

T. Munteanu «Studii economice ale orașului Curtea de Argeș », 1887, p. 32-38

agriculturii, datorită scăderii numărului brațelor de mincă și din cauza insuficienței uneltelor agricole.

Așa cum promisese încă din 1917, conducerea României a înfăptuit în 1921 Reforma agrară. Prin această reformă, peste 6 milioane de hectare de pământ au trecut în proprietatea țăranilor, ducându-se în acest fel la creșterea proprietăților mici țărănești. Astfel s-a accelerat progresul de creșterea proprietăților mici țărănești.

Astfel s-a accelerat progresul de creștere a potențialului economic al țării și îmbunătățirea situației economice a unei bune părți a țărănimii, fpt petrecut și în Curtea de Argeș și în împrejurimile ei.

Înviorarea economiei românești a avut loc între 1922 și 1928 și a fost însoțită de o consolidare a pozițiilor politice.

Primul act important pentru România, de după primul război mondial, a fost adoptarea unei noi constituții, votată de Parlament în martie 1923. Ea consfințea hotarele României Mari, dreptul la proprietate-inviolabil, egalitatea tuturor cetățenilor, libertatea muncii, libertatea de asociere, libertatea presei, dreptul la vot. Toate acestea întăresc faptul că axeastă Constituție a afost una din cele mai democratice de până atunci, poate și din zilele noastre.

În 1925, Guvernul a asupus Parlamentului la vot legea administartivă care a făcut numeroase reglementări în acest domeniu. Mai au loc o serie de reglementări în domeniul agricol, al activității industriale, toate acestea contribuind la îmbunătățirea stării social-economice a locuitorilor țării.

Guvernarea liberală din această perioadă a luat o poziție fermă față de o serie de gareșeli ale prințului moștenitor Carol, silindu-l pe acesta, în 1925, să renunțe la calitatea de prinț moștenitor al regelui Ferdinant.

Amintim că între 1929 și 1933 se produce în lume – în special în Europa, implicit și în România – o criză economică. Efectele ei au fost simțite în toate ramurile economice, în special în industrie, comerț, agricultură, transporturi, sistemul bancar și altele. Această criză a pătruns și s-a manifestat în toate ramurile de activitate și în orașul Curtea de Argeș, ducând la o scădere a producței, reduceri de prețuri la produsele industriale și agricole, restrângeri bancare, precum și scăderea activităților comerciale, ducând la o creștere importantă a stării de faliment. Numeroși mici industriași și comercianți din Curtea de Argeș, pentru a-și plăti pagubele, și-au văndut spațiile comerciale și chiar casale. În acelaș timp, salariile funcționarilor, meșteșugarilor și muncitorilor nu se plăteau cu lunile. Criza industrială și comercială s-a împletit și cu cea agrară, ducând la reducerea capacitățiide vindere a produselor.

În această perioadă, 1929-1933, țara a fost condusă de Partidul național țărănesc, exceptând perioada aprilie 1931 – mai 1932. Guvernele de atunci au luat măsuri de ordin politic și au adoptat legi economice, dar reducerea nivelului de trai a dus la o serie de mișcări sociale care au culminat cu cele din ianuarie-februarie 1933 ale ceferiștilor, în special ale celor de la atelierele Grivița București, precum și ale petroliștilor sau alemuncitorilor din alte domenii și întreprinderii.

——————————

St. Dănilă « Aspecte edilitare, sociale și economice ale orașului Curtea de Argeș în prima jumătate a secolului XX », Studii și comunicări – Muzeul C. de Argeș, vol.III, 1990, P. 193-196

Între anii 1934-1939, viața economică a României, precum și a

orașului Curtea de Argeș, a cunoscut o revigorare, în special în industria metalurgică, a materialelor de construcție, energetică și a textilelor.

Politic, după criza economică sus amintită, au intervenit diversiuni în rândul partidelor politice, în special liberal și țărănesc. Sub aspect politic european, au loc în deceniile III și IV ale secolului XX acțiuni de extremă stângă ce aduc în Italia la conducere pe Berlusconi. Musolini și în 1933 în Gremania pe A. Hitler. n acest timp, se păstrează alianțele vechi ale țării noastre cu Franța și Anglia.

Declanșarea celui de-al doile război mondial de cărte Hitler, la 1 septembrie 1939 – începând cu invazia Poloniei – continuă cu țările occidentale, ducând la ocupația Franței, Belgiei și Olandei. În acelaș timp în 1940 – se dezlănțuie lupta pentru fragmentarea României, începând cu ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord, la 26 iunie 1940 și apoi cu dictatul de la Viena de la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei, după ce în august 1940, prin tratativele româno-bulgare de la Craiova, suntem puși în situația să cedăm Cdrilaterul.

În acești ani se va face trecerea de la situația de progres de dinaintea crizei economice naționale spre starea de regres din timpul crizei, și apoi la revigorarea ulterioară a vieții economice, sfârșitul celui de-al doile război mondial punând capăt acestei perioadei.

Astfel, sub aspectul vieții industriale, menționăm că societatea forestieră Lessel (și apoi  Aref) a devenit în 1920 « Societatea Forestieră Argeș » iar mai târ5ziu, în 1933, a intrat în proprietatea statului cu numele de CAPS. În cadrul acesteia, se organizează și o fabrică de cherestea și de alte produse de uz casnic și de mică industrie. După 1930, apare în cartierul Capul Dealului – pe Strada Râmnicu Vâlcea – o a doua întreprindere forestieră « Silva – Moroieni », o societate particulară care exploata pădurile de la Ciofrângeni ale Eforiei spitalelor civile. În acest scop se construiește o cale ferată îngustă între Curtea de Argeș și Ciofrângeni – finisată în 1938 – penrtu a afacilita transportul produselor forestiere la fabrică. În 1941, apare în zona « Zăvoi » o a treia fabrică de cherestea – « Societatea Forestieră Tamș ».

În prejma celui de-al doilea război mondial, mai precis în 1939, i-au ființă atelierele de confecții pentru armată – APACA – întreprindere reconstruită în timp vis-vis de unitatea militară, având inițial 37 lucrători și ajung’nd în trei ani – în 1942 – la 250 lucrători permanenți și 100 de rezerviști.

Peste toți aceștia și peste viața lor a trecut criza economică din 1929-1933, cu vestitele curbe de sacrificiu impuse de guvernanții timpului. Revirimentul de după criza socio-economică a fost de scurtă durată, căci cel de-al doilea război mondial, declarat în 1939 și care a cuprins din 1941 și țara noastră, și-a pus amptenta și asupra vieții socio-economice a orașului Curtea de Argeș, stânjenindu-i în mod simțitor progresul.

3.4. Economia orașului Curtea de Argeș după cele două războaie mondiale

Viața economică argeșeană, în cele 4 decenii de după cel de-al II-lea război mondial, a cunoscut o dezvoltare substanțială, mai ales în anii 1960-1970, orașul primind un aspect industrial accentuat.

Prin procesul general de naționalizare, s-a făcut în primul rând o etatizare a întreprinderilor mai mari și a celor mai mici, ce existau pe atunci în oraș. Astfel, întreprinderea A.P.A.C.A. – inițial fabrică de confecții militare – a devenit după 1949-1950 întreprinderea de confecții civile, sub numele de Fabrica de Confecții „6 Martie”, pe Strada Victoriei. Aceasta avea secții de croitorie –confecții- de bărbați, femei și copii, cu activitate mereu crescândă, ajungând în timp să își extindă spațiul. Astfel, până în 1974 terenul său cuprindea un hectar, iar spațiul locativ se extindea în 1976 cu un nou pavilion. A crescut și numărul de salariați –de la 463 în 1950, la 2983 în 1970, din care 2400 erau femei. Unitatea exporta produsele sale în 11 țări din Europa și Africa, Asia și chiar S.U.A.

Alte fabrici ce existau în oraș la naționalizare erau cele din industria forestieră, cu unitățile: una la nordul orașului –fostul CAPS și 2 din sudul orașului – foste întreprinderi particulare. Prin etatizarea acestora, ele devin o singură întreprindere forestieră, cu numele de U.E.I.L. apoi U.F.E.T. Aceasta era axată preponderent pe producția de cherestea. Cea din nord se dotează, din 1958, cu utilaje finlandeze iar în 1974 se dotează cu o fabrică de P.A.L. – ce a devenit, din păcate, poluantă pentru oraș – și în 1975 cu una de mobilă.

În același timp, se extind și cele 2 fabrici, foste particulare: Silva Moroieni de pe Strada Râmnicu Vâlcea și din 1954 și cea a lui Tamaș, din Zăvoi.

Numărul muncitorilor forestieri crește din 1170 în anul 1950, la 3200 în anul 1975, din care 66% erau veniți din mediu rural, iar femeile erau în procent redus – de 17%. Calitatea produselor acestor întreprinderi face ca în anii 1970 să exporte în 15 țări europene, chiar și din nordul Africii și sud-vestul Asiei

În afara acestor două mari întreprinderi se înființează după 1950 alte unități de stat : Industria Locală, Întreprinderea cooperatist-meșteșugărească „Unirea Meșteșugarilor”, unitatea de comerț de industrie alimentară și în anii 1970 de industrie hidroenergetică și de alte unități: electronice, porțelan și mai apoi de furaje proteice.

Creată din 11 iunie 1948, întreprinderea de Industrie Locală de pe Strada Daniel Sterescu era cunoscută inițial ca întreprinderea „Elena Pavel”, ocupându-se de morărit (din 1985 făcându-și o moară nouă), prelucrarea lemnului, împletituri, materiale de construcții: balast și nisip. Ea dăinue în anii 1950 ca unitate F.M.I.L. apoi I.PI.L. și mai târziu SILCOM, având în ultimii ani sediul principal în clădire de pe Strada Negru Vodă nr. 6-8 unde, până în 1984, fusese maternitatea spitalului orășenesc. Această întreprindere ajunge de la 40 de muncitori la înființare, la 992 în 1975. Între timp, intră în componențe sa și Fabrica de cărămidă făcută în 1950 în nordul orașului, pe Strada Valea Iașului.

Altă unitate înființată după 1948, în cadrul activității cooperatist-meșteșugărești, s-a numit inițial Cooperativa „19 Noiembrie” apoi „Unirea Meșteșugarilor” și avea la început ca membrii 35 de asociați, în special din domeniul cizmăriilor și croitoriilor. Din 1955 a devenit cooperativa „Unirea Meșteșugarilor”, ce continuă să coordoneze fostele ateliere de croitorie și cizmărie din oraș și alte secții noi de: cojocărie, covoare artizanat, ateliere de olărit, de produse din lemn, răchită, vopsitorie și ateliere de reparații radio, televizoare și ceasuri. Prin 1966, olăritul din Curtea de Argeș era pe primul loc în țară. Cooperativa își face un sediu central pe Strada Victoriei nr.7 și un alt complex etajat – de deservire – pe Strada Negru Vodă, în total ajungându-se în 1975 la 67 unități cu585 salariați și 294 cu munca la domiciliu.

În industria alimentară de panificație avea la început 3 unități naționalizate, iar din 1957 apare și altă brutărie în locul fostei uzine de lângă podul spre Strada Râmnicu Vâlcea. În deceniul următor –în 1969- apare alta în sudul orașului, lângă unitatea militară.

Sectorul comercial cuprindea după 1950 o serie de unități „an-gros” în industrializare ca: ICRA pe Strada V. Iașului – într-un spațiu special amenajat, întreprinderea de industria cărnii, întreprinderea de industrializare a produselor lactate – ICIL – pe Strada Albești în nordul orașului, întreprinderea de industrializare a fructelor în alcool – „Vin Alcool” în vecinătate cu ICIL, iar din 1 iunie 1966 ia ființă unitatea CLF, pentru depozitarea în nordul orașului a produselor de alimentare curentă: cartofi, ceapă, fructe etc. CLF își face tot pe Strada V. Iașului un spațiu pentru uscarea fructelor și îmbutelierea de sucuri, și mai multe magazine în centru și în cartierele orașului pentru desfacerea legumelor și fructelor. Mai iau ființă unitățile -magazinele- de desfacere a produselor alimentare și industriale, al căror număr crește simțitor ajungând în 1970 la 119. Din aceste 119 magazine, 27 erau de alimentație publică. Unitatea se va numi în anii 1970 ICSM, iar după 1990 S.C. „VIDRARU”.

Inițial aceste localuri de alimentație publică erau spații ale particularilor. Astfel, în nordul orașului era unitatea „ La Achimoaia” pe Strada Valea Danului. Mai erau localurile: „Cheile Argeșului”, „Zorile” și altele. În 1968 s-a făcut restaurantul „Capra Neagră”, imediat lângă podul din centrul orașului și un bufet la gară.

Sectorul – transporturi – a cunoscut o creștere a unităților de transport și a numărului de mijloace de transport. Pe calea ferată crește numărul de trenuri personale legate de Pitești, ajungând în 1977 la 7 trenuri dus-întors, iar din 1974 mergea un accelerat până la București. Transportul rutier se dezvoltă încă din 1940. Apare atunci unitatea R.A.T.A. Din 11 februarie 1977 se pune în funcțiune pentru această unitate o autogară, imediat la sud de gara C.F.R. Mai iau ființă cursele de transport local – sub conducerea IGOM, la început, în 1950, cu un autobuz, ca apoi să ajungă în 1968 la14 autobuze, iar în 1977 la 34 de autobuze, pe 6 linii-trasee. Între timp, aceasta a devenit unitatea I.J.T.L. Argeș, având totodată și o autobază. Aceasta mai avea în anii 1960-1970 și 5 auto-taxiuri. În 1962 ia ființă o autobază UMTF ce funcționează până în 1973 cu 70 camioane, 23 autobasculante, 5 tractoare rutiere cu 36 remorci și cu un număr de 300 de salariați .În 1970 ia ființă în nordul orașului un aotoservice în special pentru automobile DACIA. În anii următori numărul acestor „aotoservice” crește. În 1968 s-a amenajat în sudul orașului o stație PECO. O nouă formă de industrie apare în Curtea de Argeș în 1968, și anume o unitate metalurgică pe Strada Valea Iașului, la nordul său, cu numele de SCCM, cu caracter de anexă pentru fabrica de piese auto, pentru mașini DCIA.

În sectorul de activități agricole, reamintim înființarea în sudul orașului, la 31 iulie 1952, a CAP Noapteș, având ca lot principal terenurile agricole din Lunca Argeșului, dintre Capul Dealului și Noapteș unde, în anii1960-1970, s-a făcut și o seră cu produse ce merg chiar și la export, în special în vestul Europei.

În 1962 s-a făcut alt CAP în nordul orașului, care în 1965 se unește cu cel de la Noapteș și se numește CAP – Curtea de Argeș, cu sediul principal pe Strada Progresul, având aici și amenajări pentru animalele celor colectivizați, precum și o seră, ajungând la sfârșitul anilor 1960 la suprafața de 1634 ha.

În același timp, apare pentru nevoile sectorului agricol o unitate SMA cu un spațiu pe Strada Albești, ce ajunge în 1970 la un efectiv de 50 de tractoare, 4 combine, 4 secerători și 110 salariați. Tot în nodul orașului , pe locurile fostei Școlii horticole, apare o secție a IAS, cu 388 ha și cu amenajări, garjduri pentru animale, numărul acestora ajungând în 1971 la 2248 bovine, 5063ovine și 1448 porcine. Tot aici s-a făcut în acești ani și o secție de mezeluri pentru nevoile argeșenilor și pentru alte localități.

În aprilie 1952, fabrica de marmeladă de lângă regiment se mută în spațiul nou în nordul orașului, pe Strada Albești, unde în anii 1960 în locul său se organizează ICIL și alături Vin Alcool. Continuă să funcționeze pe Bulevard, în casa Episcopiei, tipografia adusă în 1942 și denumită apoi unitate de stat și o fabrică de lumânări tot Episcopiei, care în anii 1950 a devenit anexă a Industriei Locale. Ambele unități revin Episcopiei după 1989, când aceasta se reînființează.

Au demarat în 1967 și s-au finalizat în 1972 lucrările la hidrocentrala de pe raza orașului, în dreptul cartierului Marina, având un baraj de 10 m înălțime, 2 diguri de 1206 m și un lac de acumulare cu 1.050.000 mc. apă, unitate generând 16.000.000 kw/an. În aceeași ani se mai face o microhidrocentrală în sudul orașului.

După 1970 a fost însă perioada de industrializare maximă a orașului Curtea de Argeș. Între 1971-1975, demarează în oraș 6 șantiere: întreprinderea Electroargeș, ICEP, IPM, fabrica de furaje, cele 2 făbricuțe de la nivelul întreprinderii UFET, o fabrică de PAL și alta de mobilă.

Întreprinderea Electroargeș – costituită pe o suprafață de 23 ha, a fost începută în 15 martie 1972 și s-a finalizat în doi ani, intrând în producție la 1 mai 1974, având scopul de a confecționa produse de larg consum – electronice – și multe alte ustensile electrice. Activitatea se desfășoară cu 750 maiștri în 1970 din care numai 251 erau din oraș și se ajunge în 1975 la 1280 salariați – 33 ingineri, 24 tehnicieni și restul muncitori calificați. Curând produsele ei au fost solicitate la import, în vestul Europei și Japonia. În 1971 lângă Electro demarează construcția pentru întreprinderea de componente pasive – CEP -care intră în producție în 1973, având încă din primii ani 1605 salariați din care 50% femei. Poducția propriu-zisă era de tehnico-ceramică, rezistențe, condensatoare, aparate de măsură, mașini de calcul. Aceste două fabrici în 1977 sunt reunite într-o singură întreprindere denumită IPEE.

Încă din 29 septembrie 1971 se dă hotărârea să se facă la Curtea de Argeș o fabrică de porțelan, iar lucrurile demarează în 1972, construindu-se pe Strada Râmnicu Vâlcea pe o suprafață de 2,5 ha un ansamblu de clădiri: secții de preparare a pastei, tratare, glazură, modelaj, laboratoare și altele, toate fiind date în funcțiune la 27 decembrie 1974. Menționăm că la început o mare parte din mâna de lucru au fost olari din Curtea de Argeș, iar materia primă era adusă din străinătate: Anglia, Cehoslovacia. Forța de muncă la început – în 1974 – fost de 387 salariați, crescând numărul acestora în 1975 la 1400.

Alte fabrici au fost făcute în acești ani: 1970 – UFET, cea de PAL în 1974 și cea de mobilă în 1975; pentru această fabrică din nordul orașului

——————————

T. Munteanu “Studii economice ale orașului Curtea de Argeș”, 1887, p. 24-29

se fac și alte amenajări: cantină și spații de locuit în vecinătate. În același timp, crește mâna de lucru, ajungând la 3200 muncitori din care 1715 femei, cu un procent de 61% din mediul rural.

Tot în acești ani se mai fac spații noi și pentru o serie de alte activități. Astfel, spațiile comerciale aveau după 1970 – 119 unități, din care 27 de alimentație publică, 31 de magazine cu diverse profile de producție, toate acestea aparținând unității ICSM. În 30 august 1978 se finisează și clădirea unui alt magazin numit „Vidraru”, în plin centru orașului.

Încă din 1970 se finalizează amenajarea pieței „Progresul”, în cartierul Flămânzești, având în blocul de la nord de piață spații comerciale diverse, inclusiv de alimentație publică. În 1973 la P.T.T. se instalează o nouă centrală telefonică, cu legături directe interurbane.

În anul 1973, la o populație a orașului de 19.810 locuitori lucrau 70% în industrie. Pentru 1974 este amintit în unitățile orașului un număr de 15.565 salariați din care 5689 erau femei, iar pe categorii: 749 ingineri, 174 tehnicieni; pentru 1979 se amintesc o serie de date, pe unități: la Fabrica de Confecții 2983 salariați, la UFET 3086 salariați, la IPM 1400 salariați, la IPEE 4207 salariați.

În ceea ce privește sectorul agricol, în anii 1970 suprafața pământului folosită de CAP Curtea de Argeș și IAS de pe raza orașului se extinde pe 7112ha, din care 937 ha arabil și 900 ha cu livezi. În același timp, producția crește. Astfel, dacă în 1952 se recoltau 800 Kg de grâu la hectar, se ajunge în 1979 la 1800 kg de grâu la hectar. Din 1952 și până la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, peocentul celor din agricultură scade de la 61,64% la 20,52%. La sfârșitul anilor 1980, agricultura din Cutea de Argeș avea 651 de hectare teren arabil, 583 hectare pășuni, 853 hectare fânețe, 274 livezi de pomi și 138 hectare alte categorii de terenuri.

După 1980 își continuă activitatea aceleași unități, în special din domeniul industrial, nemaiapărând altele.

Așadar pe suprafața așezării Argeșului s-au extins și alte spații dotate corespunzător, cu numeroase unității cu profil industrial. Ele au adus un renume Argeșului în țară și în străinătate, sub diferite aspecte: porțelan. forestier, electronice, obiecte de olărit și altele.

CAPITOLUL IV

OBIECTIVELE TURISTICE ALE ORAȘULUI

CURTEA DE ARGEȘ

4.1. Monumentele de cult ale orașului Curtea de Argeș

4.1.1. Mănăstirea Meșterului Manole

Printre cele mai vechi așezări de care vorbește istoria noastră se numară și Curtea de Argeș cu împrejurimile ei. În veacul al XIII-lea, înalta cetate a Poenarilor, cu fortificațiile sale de piatră și puțul care o lega direct cu albia râului de jos, făcuse să ajungă, până departe, faima acestor locuri; iar pe la jumătatea secolului următor, curtea Basarabilor și biserica "Sfintul Nicolae Domnesc" rasfrâng această faimă asupra întregii așezări adunată cu timpul în preajma lor: Curtea de Arges de mai tirziu.

După documente și inscripții, ca și din mărturiile săpăturilor arheologice, istoria acestui străvechi ținut voievodal, chiar dacă nu consemnează data precisă cînd s-au grupat aici întâiele centre locuite, face însa dovada că: aceste centre s-au dezvoltat îndeajuns de repede, pentru ca, pe la jumatatea veacului al XIV-lea, să ateste deopotrivă cu existența unui scaun Domnesc, și pe aceea a unei însemnate organizări bisericești. Astfel asociate, puterea statală și cea religioasă împodobesc valea Argeșului cu fapte de arme și locașuri de închinare, care-i păstrează intactă funcția ei spirituală, chiar atunci cînd capitala se mută la Tîrgoviște.

Dintre monumentele care au fost făurite de-a lungul veacurilor, din câte au împodobit Argeșul vioevodal, de bună seamă că biserica înalțată de Neagoe Basarab (1512-1521) este cea mai valoroasă construcție de artă și arhitectură bisericească.

Începută în 1514 din vrerea lui Neagoe Basarab de a crea un monument fără seamăn de frumos lucrările ei s-au încheiat trei ani mai tîrziu, așa încît la 7 ianuarie 1517, ctitorul putea chiar să vorbeasca de "mănăstirea domniei mele de la Argeș", și să-i hărăzească "vama ce este la Ocna Mică de la Târgoviște..". Ascultând nu numai legenda, ci și unele știri istorice, se pare că din lipsa de bani, cu toată jertfirea podoabelor Doamnei sale, dar mai ales din lipsa de zile, zugrăvirea bisericii n-a putut fi ispravită înainte de trecerea întru cele veșnice a lui Neagoe Basarab.

Așadar, ginerele voievodului, Radu de la Afumați (1522-1629), odată urcat pe scaun, a consfințit continuarea decorării așezămîntului, prin pisania din 10 septembrie 1526, care mentionează și numele lui Dobromir zugravul.

După toate izvoadele, Neagoe Basarab a clădit biserica sa pe fundațiile unui locaș mai vechi, care nu fusese altul decit sediul primei Mitropolii a Țării Romanești. Pe aceasta, Neagoe găsind-o "dărâmată și neîntărită … a zidit-o și înălțat-o din temelii", fapt pe care un cronicar al înfăptuirilor marelui voievod, Gavril Protul, îl întărește. În această formă, biserica Mănăstirii Curtea de Argeș

Vedere

cunoscută din 1793 sub denumirea de "Biserica Episcopală", când a devenit reședința Episcopiei Argeșului, rămâne, pentru arhitectura veacului al XVI-lea, dacă nu monumentul cel mai de seamă, una dintre cele mai reprezentative construcții al sale.

Ca atare o pomenesc documentele și o amintesc toți călătorii străini, care și-au aflat adăpost în chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, în 1654, o consideră o așezare a lui Neagoe drept "una din minunile lumii". Aceleași cuvinte de înaltă prețuire le notează, în 1794, și englezul Robert Ainslie și – mai tirziu – pictorii Bouquet și Lancelot, ale căror însemnări de călătorii și stampe au făcut să circule și în afara granițelor țării faima mănăstirii lui Neagoe Basarab.

După unele refaceri parțiale și întregirii în timp ale ansamblului său, vătămată și de un puternic incendiu, Biserica Episcopală Curtea de Argeș a fost refăcută – astfel după cum se vede astăzi – de arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy și de arhitectul roman Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrărilor de restaurare, în a doua jumătate a secolului trecut. A fost ispravită în anul 1885 și sființita la 12 octombrie 1886.

Așa cum se înfățișează în prezent, biserica este alcatuită dintr-un pronaos, contopit organic cu construcția propriu-zisă, ai cărui stâlpi interiori susțin o turlă pe mijloc cu două turnulețe laterale care încununează fațada de apus a bisericii. Acestea din urmă, prin podoaba lor exterioară, răsucite ca o mare împletitură din fibre groase de zidărie, la prima vedere, dau impresia că

stau să cadă unul asupra celuilalt și se înșurubează în țăriile cerului. Restul bisericii și altarul – cu abside care îi împlinesc forma de cruce – susțin de asemenea o turlă înaltă, a cărei îmbinare cu ansamblul se face prin bolți, dînd un tot arhitectonic de o zveltețe inegalabil.

În fața intrării se află un aghismator deschis, sprijinit de patru coloane, lucrat din marmură de felurite tonuri și desene. Precum întreaga biserică, și acestea reprezintă o admirabilă operă de artă. Văzut dinspre apus, aghiasmatorul cu învelitoarea de plumb și crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaș și pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat. La restaurare, motivele utilizate și modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decorație a construcției lui Neagoe Basarab, decorație în care elementele din afară fuseseră armonizate de arta meșterilor locali, într-un stil propriu. Iar cât privește acestă artă, chiar dacă au lucrat alături de meșteri străini, privitorului de azi îi apare clar faptul că localnicii au izbutit nu numai să egaleze, ci adesea sa-și impună propria lor personalitate, realizând armonii decorative dintre cele mai originale.

În ansamblu biserica este așezată pe o puternică temelie: un vast pavaj orizontal din blocuri de piatră, mai larg decât suprafața de bază a bisericii, marginile lui terminindu-se cu un fel de împrejmuire din floroni (crini) sculptați din piatră. Pereții exteriori sint împărțiți în două zone suprapuse

Imagini

demarcate printr-un brâu, împletit în șuvițe, care îconjoară bierica. În partea de jos se flă o suită de panouri dreptunghiulare, în care sânt fixate ferestrele. Acestea sânt înrămate în chenare cu ornamentații dintre cele mai felurite care, ca și cele ale portalului de la intrare, amintesc intreteserea geometrică de la Mănăstirea Dealu.

În registrul de sus, de asemenea, se află o suită de panouri semicirculare în partea superioară, în centrul cărora sânt fixate plăci decorative și discuri în rozetă, iar ca niște paftale domnești, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sânt așezați porumbei, care parcă stau gata de zbor. Fiecare poartă în cioc un clopoțel. La adierea vântului, acești clopoței sunau lin, asemenea unor suave glasuri tainice.

Deasupra, depășind bordurile scurte ale acoperișului așezate pe mai multe rinduri paralele de cizeluri, construcția bisericii crește într-o suită de volume și suprafețe, pe care se înalță cele patru turle; de o rară bogăție ornamentală, ele adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleași modele prin care (ca, de altfel și în restul decorației acestui monument) se strevăd, armonizate specific de meșterii băștinași, o seamă de elemente de artă arabă și georgiană. Acoperișul turlelor, bogat împodobit, pare iesit din mâna unor aurari, iar lanțurile care susțin crucile sânt aidoma unor mari bijuterii lucind în soare.

În interior, pe lângă zugrăvealăa executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard și de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeș, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor și tâmpla făcută din marmură, bronz aurit și onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenția, ca o excepțională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinți Apostoli; aceste coloane dau cu adevărat o impresie de viu și mers aievea. Din ancadramentul lor central – ținând loc de despărțire între partea de la intrare și sinul propriu-zis al bisericii – interiorul acesteia, discret înveșmântat în zugrăveala pictorilor aici amintiți, apar într-o calmămăiestate, ca un adinc îndemn la reculegere.

Vechea tâmplă din sec XVII-lea, de o reală originalitate ornamentală și iconografică – adăpostită temporar în biserica de sat din Valea Danului – aflată acum în Colecția de obiecte de artă bisericească din Mănăstirea Curtea de Argeș. Această catapeteasmă, după stil, împreună cu citeva icoane, datează din timpul domnului Șerban Cantacuzino (1678-1688), care, în 1682, precum spune una din pisaniile de pe peretele vestic al bisericii, a reparat sfântul locaș.

De asemenea, în imediata vecinătate a mănăstirii, susură neintrerupt de izvorul basmului, pe care localnicii îl numesc "Fântâna lui Manole". Această denumire portă peste timpuri povestea meșterului, care, neputând coborî de pe biserică după isprăvirea ei – luându-i-se scările – și-ar fi făcut aripi din sindrilă și, ca un alt Icar, sărind din înălțimea sfântului locaș, la temelia căruia se spune ca-și zidise propria soție, s-ar fi prăbușit în acest loc, sufletul său preschimbindu-se în cântec limpede de izvor.

De la "Fântâna lui Manole" se vede, spre apus, fosta Bolniță a mănăstirii: monument istoric, despre care un document existent scrie că "se găsea alături de biserica lui Neagoe Basarab încă din 1524".

Catapetasma

În acest ansamblu de frumuseți naturale, artă și istorie românească, biserica Mănăstirii Curtea de Argeș se înfățișează ca o podoabă de mare preț, fără asemanare în țara noastră.

4.1.2. Biserica Mânăstirii Curtea de Argeș (Bulevardul Republicii)

Timp de secole a stârnit admirația tuturor prin bogăția podoabei sale sculpturale, iar poporul a creat legenda după care neobișnuita reușită artistică s-ar datora unei mari jertfe omenești adusă de meșterul Manole. Înălțarea acestei biserici a fost, în primul rând, unul din modurile în care ctitorul, Neagoe Basarab, își afirma poziția în societatea vremii. Inaugurarea ei, la 15 august 1517 s-a făcut cu mare fast și cu o participare aleasă.

Timpul și desele nenorociri nu au cruțat nici acest monument. Din vechile construcții, singura care se păstrează este biserica, de plan trilobat, ea are patru turle: o turlă mare, octogonală, se înalță peste naos, iar alte trei turle mai mici peste pronaos. Bazele celor patru turle sunt împodobite cu frize și panouri decorativ-ornamentale.

Un brâu lat, format din ciubuc gros de piatră, împarte fațadele în două registre: cel inferior e decorat cu panouri dreptunghiulare, încadrate în rame formate din câte trei ciubuce rotunjite, iar cel superior cu un lanț de arcaturi înguste și înalte formate din ciubuce rotunjite. Fațadele se încheie, deasupra lanțului de arcaturi, cu o cornișă formată din două șiruri suprapuse de stalactite și alveole, cărora le urmează o friză îngustă, compusă dintr-o țesătură continuă de ornamente florale și geometrice stilizate.

4.1.3. Ansamblul Curții Domnești (stada Negru Vodă)

Ceretările arheologice efectuate la Curtea Domească din Curtea de Argeș, au dus la descoperirea sub actuala biserică și în jurul ei, a unei biserici și a unei curți feudale mai vechi ce se leagă de numele lui Seneslau, Tihomir și fiul său Basarab I. Din vremea lui Basarab I mai pot fi văzute astăzi pivnițele Casei Domnești de pe latura de sud, construită în jurul anului 1340 și biserica ce în 1352 era terminată la roșu. Pe latura de nord se păstreazã o casã construitã de domnitorul Neagoe Basarab, care adaugă și o prispă casei lui Basarab I. În perioada 1748-1752 s-au lărgit și înălțat ferestrele, s-a făcut tâmpla de zid, iar pictura a fost restaurată. Monumntul de artă are de suferit de pe urma incendiului din 1788, iar în 1827 i se fac reparații. Alte reparații i se fac în timpul domnitorului Gheorghe Bibescu. Lucrãrile efectuate în anul

1911 de arhitectul Grigore Cerchez au redat bisericii înfățișarea actuală. Biserica domnească din Curtea de Argeș este primul monument feudal de mare amploare ridicat în Țara Românească, păstrat în bună stare.

Aparținând tipului constantinopolitan, cu planul în formã de cruce greacă înscrisă, ea se individualizează prin proporțiile impozante și prin armonia constructiei. Fațadele sunt realizate din zidărie aparentă, cu cărămidã și piatră de râu. Are un pronaos îngust, boltit în semicilindru și un naos spațios, în mijlocul căruia se află patru stâlpi ce susțin sistemul de boltire caracterizazt prin crucea cu brațe egale. Cercetările arheologice efectuate aici au descoperit în interiorul bisericii 14 morminte dintre care 5 sunt domnești. Picturile interioare realizate în vremea lui Vladislav I Vlaicu , rețin atenția prin bogăția și claritatea programului iconografic, prin înaltele calități artistice care le situează printre cele mai valoroase ansambluri de pictură ale secolului.

Biserica Domnească

Continuitatea vechii curți voievodale este dovedită arheologic prin succesiunea de pe un spațiu restrîns a vestigiilor ce i-au fost atribuite: biserica din secolul al XIII-lea – anterioară Bisericii Domnești – și construcțiile din secolul al XIV-lea , care au suferit transformări și adăugiri în secolele următoare. Primele vestigii medievale descoperite la Curtea de Argeș datează de la sfîrșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea.

Sub actualul lăcaș se aflau fundațiile unei biserici, înconjurată de o incintă de piatră, care se presupune că a fost costruită înainte de invazia tătară din 1241, la fel ca și alte resturi de construcții separate de incinta bisericii. Foarte probabil, aici a fost situată vechea curte voievodală, despre care s-a emis ipoteza că a fost reședința voievodului Seneslau.

În ceea ce privește urmele de distrugere ale primei cutți, arheologii sunt de părere că acestea sunt rezultatul evenimentelor campaniei din 1330 a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. Către anul 1340, Basarab I Întemeietorul a construit între curtea veche și vechea biserică o nouă Curte Domnească, înconjurată de un zid de incintă.

Biserica a fost ridicată pe locul celei vechi, înșă mai tîrziu, iar pictura ei a fost terminată în anul 1369. Vechiul turn a fost demolat la începutul secolului al XIV-lea de către Neagoe Basarab, fiind ridicat un altul din ziduri de piatră și cărămidă, turn din care se mai păstrează numai partea inferioară.

4.1.5. Biserica Olari

Despre existența Bisericii Olari se spune – într-o povestire mai veche, cunoscută și argeșenilor – că prin 1300 ar fi fost pe locul ei o altă biserică – schit al maicii Salomia, biserică care avea în enoria ei și cartierul de azi, Groape. O altă justificare a acestei legende ar fi existența sătucului – azi cartierul – cu strada Schitului, ce plecă pe dealuldinspre răsărit chiar din fața Bisericii Olari. S-ar justifica aici existența Bisericii, întrucît cartierul acesta datează din primele secole ale existenței așezării Argeșului, acest cartier fiind și zona de locuință a vestițulor olari argeșeni. Documente ce vorbesc de existența ei înainte de 1530 există și sunt confirmate de săpăturile făcute aici în anii 1967-1968de Dinu Rosetti, care au scos în evidență temeliile bisericii originale. Actuala biserică a fost construită la începutul secolului XVII. Într-adevăr, restaurația din 1967-1968 a scos la iveală temeliile altei bisericii din secolul al XV-lea – ce se pare că era sprijinită pe piloni de lemn; s-au mai găsit ceramică și monezi din secolul al XVI-lea, care justifică existența ultimei biserici.

Actuala biserică a fost zugrăvită în 1869 și reparată după săpăturile din 1967-1968. Este un monument istoric dar este și în prezent folosită de enoriașii teritoriului. Ea are un aspect istoric, cu variate elemente de arhitectură din lemn și zidărie, îmbinate armonios. În planul construcției este și turnul – clopolnița lipsită de corpul clădirii, imaginea ei generală amintind de genul de ctitorii bisericești moldovenești de pe timpul lui Ștefen cel Mare. Privită din exterior, ea este o adevărată armonie a proporțiilor; este acoperită cu șindrilă și are la partea de sus a fațadelor o ornamentație picturală.

4.1.6. Palatul Episcopal

Piatra de fundație a noului Palat Episcopal, cu o nouă Biserică (Paraclis) în mijlocul său, a fost pusă la data de 13 octombrie 1886, construcția finalizându-se în anul 1890. Meritul de a fi salvat monumentul de la distrugere este atribuit arhitectului Andre Lecomte du Nouy.

Palatul, aflat la est de Mănăstire, are un stil original, fiind format din două corpuri cu etaj, la nordul și la sudul clădirii, legate prin culoare care se întâlnesc în tinda Paraclisului dat în folosință în anul 1896, odată cu aripa edificiului din partea de sud. Pictura Paraclisului, finalizată în anul 1938, a fost făcută de pictorul D. Norocea. Mănăstirea, refăcută, a devenit sediul Episcopiei.

4.1.7. Biserica „ Sfinții Îngeri ” (Strada Lahovari)

Această biserică a fost ridicată de călugărul Damaschin în anul 1717. Are o formă dreptunghiulară și este prevăzută cu clopolniță deasupra pronaosului. Este o construcție cu specificul celor din timpul Lui Matei Basarab. Fațadele sunt aranjate pe două registre și decorate în partea de jos cu firide oarbe, făcute din pilaștri drepți și arcaturi cu arhivoltele săpate în fața zidului. Pe partea dinspre apus este un pritvor situat pe șase stâlpi de cărămidă. Pictura din interior este contemporană cu biserica, făcută de un zugrav popular. A fost reparată în anii 1927-1930 și revizuită în anii 1990. Este monument istoric dar estea folosită în continuare și ca biserică de cult.

În satul Noapteș – din 1946 trecut în administrația orașului – azi cartier al acestuia, este o Biserică zidită în 1865 cu hramul „Sfinții Voievozi”, filială a Parohiei Capul Dealului. A suferit reparații în 1887-1902 și 1934 și este prevăzută cu cimitir propriu.

4.2. Hotelurile orașului Curtea de Argeș

4.2.1. Hotel Confarg

(Strada Negru Vodă nr.5)

Dotări și facilități: 43 locuri, apartamente, camere single, camere duble, restaurant, bar de zi, bar de noapte, acceptă card, parcare, lift, sală de conferințe, saună, masaj, sală de sport, frizerie, duș, cadă, aer condiționat, tv, frigider, minibar.

4.2.2. Hotel Posada

(Bulevardul Basarabilor 27-29)

Dotări și facilități: 247 locuri, apartamente, camere single, camere duble, restaurant, bar de zi, acceptă card, parcare, lift, sală de conferințe, acceptă animale de casă, duș, cadă, tv, minibar.

4.3. Zonele turistice ale orașului Curtea de Argeș

4.3.1. Cetatea Poenari

Acolo unde Argeșul, pornit de sub cușturile și însoritele pajiști alpine ale Făgărașului în lungu-i drum către Dunăre, dă piept, pentru ultima dată cu muntele, își croiește un drum anevoios spre miazăzi

srtăpungând calcarele Munților Albina și Pleașa, formând un defileu de un pitoresc deosebit. Aici, în Cheile Argeșului, pe pintenul de stâncă numit Cetățuia, a fost ridicată în secolul al XIV-lea Cetatea Poenari, un “cuib” de vulturi al vitejilor de demult ce avea să servească drept loc de refugiu, de observație și de apărare.

Protejată de pante abrupte îmbrăcate de o pădure deasă se fag, Cetatea Poenari făcea parte dintr-un lanț de fortificații ce apărau hotarele dinspre miazănoapte ale Țării Românești. Numele cetății vine de la vechiul sat argeșean Poenarii, toponimic românesc larg răspîndit ce indica o așezare omenească întemeiată într-un gol natural de pădure. Străjuind prăpastiile de la intrarea în chei, cetatea, ctitorită, conform tradiției populare, de Negru Vodă, a fost construită în stil bizantin cu turnuri circulare și ziduri puternice. Ea avea o formă alungită, ziduri groase de 2-3 metri și 5 tunuri de apărare: 4 rotunde și unul prismatic. Donjonul inițial, un turn de formă pătrată, a fost zidit din piatră brută legată cu mortar, fiind consolidate cu bârne din lemn ale căror urme se mai văd și astăzi. Această îmbinare a lemnului cu piatra stă mărturie ca vestitele, în lumea antică, murus dacicus (ziduri dacice), au fost folosite ca model de construcție pentru sisteme de fortificații și apărare pe teritoriul românesc pînă târziu în epoca feudală. Pe la jumătatea secolului al XV-lea, Vlad Țepeș, domnitorul Țării Românești întărește și extinde cetatea. În anul 1447, sub invinuirea că ar fi îngăduit uciderea lui Mircea, fratele mai mare al voievodului, boierii târgovișteni sunt duși de Vlad Țepeș cu aspră pedeapsă să muncească la cetate, fapt amintit și în “Letopisețul Cantacuzinesc”: ,, … pe toți i-a dus la Poenari și au tot lucrat la cetate până li s-au spart hainele pe ei”.

Până în prima jumătate a secolului al XVI-lea importanța strategică a cetății s-a diminuat, aceasta transformându-se treptat în loc de surgiun și penitență, iar începând cu a doua jumătate a aceluiași veac cetatea, odinioară măreață, nu mai este amintită în cronici.

Într-un document, datând de la1568 se menționează că satul Căpățâneni este dăruit Mănăstiri Iezer fapt ce indică probabil că cetatea fusese părăsită sau poate distrusă și nu mai era necesară întreținerea ei de către locuitorii acestui sat.

Pe partea opusă cheilor, piedută printre teancuri de stăncă se află o poiană căreia localnicii îi spun ,, Posada din Muntele Albina”. Unii istorici afirmă că aici ar fi avut loc memoriabila bătălie dintre Basarab

Voievod și trufașul regeal Ungariei, Carol Robert de Anjou. Timp de patru zile (9-12 noiembrie 1330) a durat lupta. Ostașii lui Basarab care ocupaseră înălțimile defileului au prins în capcană armata ungară nimicind-o cu săgeți, bolovani și trunchiuri de copaci aruncate de sus. Din acest prăpăd în care au pierit o mulțime nenumărată dintre oștenii și cavalerii cei mai de seamă ai Ungariei. Se spune că n-ar fi izbutit să scape decît regale travestit în oștean, împreună cu cîșiva creștini.

4.3.2. Ruinele Sân’ Nicoară (Parcul Sân Nicoară)

Aflată în vecinătatea Bsericii Domnești, pe o cplină, această biserică în stil romano-bizantin, cu turnul clopolniței numai din cărămidă, a făcut parte din Ansamblul Curșii Domnești. După multe păreri avizate și după legende, biserica ar fi fost construită la sfărșitul secolului al XIII – lea sau la începutul secolului al XIV-lea. Unele ipoteze susțin construirea ei de către Doamna Clara – soția lui Nicolae Alexandru, aceasta folosind-o drept capelă proprie, iar o legendă o atribuie Doamnei Marghita – soția lui Negru Vodă. Se pare că, inițial, acest lăcaș a fost destinat să fie Paraclisul primei Curți Domnești de la Argeș. De asemenea, se mai spune că biserica ar fi fost, din anul 1381, sediul primei episcopii catolice din țara noastră. În urma săpăturilor efectuate în zonă, cercetătorii au făcut o importantă descoperire arheologică: a fost scoasă la lumină o temelie mult mai veche decât cea actuală, ceea ce reprezintă un valoros câștig în elucidarea datelor legete de arhitectura construcției.

Clădirea, datând de la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, având forma unei nave, ea este terminată spre răsărit cu o absidă poligonală, decorată spre exterior, în partea de sus, cu un șir de firide oarbe din cărămidă aparentă. Zidurile prezintă o alternanță de șiruri de piatră brută de râu și fâșii de câte trei rânduri de cărămizi aparente. Un zid gros, străpuns de o ușă, împarte interiorul într-un pronaos îngust, dreptunghiular și un naos mai larg.

4.3.3. Fântâna meșterului Manole

În imediata vecinătate a Mănăstirii Curții de Argeș sursă neîntrerupt un izvor de basm, pe care localnicii îl numesc „Fântâna li Manole”. Această denumire trece peste timpuri povestea meșterului care, din neputința de a coborî de pe biserică, după isprăvirea ei – luându-i-se scările – și-a făcut aripi din șindrilă. Și ca un alt Icar, sărind din înălțimea sfîntului locaș – la temelia căruia, se se spune că-și zidise propria soție – s-ar fi prăbușit în acest loc, sufletul său preschimbîndu-se în cîntec limpede de izvor.

De la „Fântâna lui Manole” se vede uneori un abur alb-strălucitor ce urcă înspre fosta Bolniță (Spital) a Mămăstirii…

Legenda Mănăstirii Argeșului este una dinztre marile capodopere ale culturii naționale. Ea nu reprezintă doar un simplu mit, inegalabil sub raport artistic, ci reflectarea unei realități: ethosul profund creștin românesc. În acest sens, este grăitoare interpretarea dată Legendei Mănăstirii Argeșului de către Părintele Dumitru Stăniloaie:”Avem în ea o străvezie aluzie la Hristos care își întemeiază Biserica Sa pe Jertfa de pe Golgota și pe prelungirea ei euharistică, la care se adaugă, ca o robire, jertfa mucenicilor și a tuturor credincioșilor care contribuie la întreșinerea ei ca lăcaș și comuniune, prin depășirea egoismului lor. Fundamentul continuu al Bisericii, ca realitate văzută și spiritual-comunitară, este jertfa lui Emanuel, devenit – în formă populară – Manole „.

.

4.3.4. Parc în stil franțuzesc

În jurul Bisericii și Palatului nou construit, a fost amenajat un parc, în stil franțuzesc, conceput de frații du Nouy. Copacii creează, prin frunzișurile lor (particularitatea fiind aceea că nu se găsesc soi lîngă soi), imagini ce se îmbină arminios cu strălucirea arhitecturală a locului, iar vizitatorii trăiesc sentimentul că plutesc într-o lume desprinsă din Rai.

4.3.5. Gara din Curtea de Argeș

Maiestruasa clădire a Gării din Curtea de Argeș a fost construită în anul 1898, după un model original, francez, combinat cu elemente de stil românesc, de către A. Leonte de Nouy.

4.3.6. Casa Norocea

Donată de pictorul orașului, D.Norocea, pentru expoziții de artă, din anul 1972 a fost afectată Muzeului Orășenesc. În 1984, casa a devenit Secție de etnografie a Muzeului. În timp ce lucra la refacerea picturii Bisericii Domnești pictorul D. Norocea a descoperit, la data de 12 septembrie 1920, pe peretele de nord al lăcașului, inscripția care confirma anul morții domnitorului Basarab I: „ la 6860( 1352, la Câmpulung)”.

4.3.7. Lacul de acumulare Vidraru

Lacul de acumulare Vidraru este situat pe râul Argeș pe un sector de 28 km lungime, între Cumpăna și Oiești. Construcția barajului a durat cinci ani și jumatate. S-au forat 42 km de galerii subterane, s-au excavat 1.768.000 metri cubi de rocă, din care aproximativ 1 milion metri cubi în subteran, s-au turnat 930.000 metri cubi de beton, din care 400.000 metri cubi în subteran și s-au montat 6.300 tone de echipamente electromecanice.

Lacul de acumulare Vidraru are un volum total de 465 milioane metri cubi. Nivelul normal de retenție este de 830,00 metri deasupra mării (mdM), lacul având, la aceasta cotă, o suprafață de 870 hectare și o lungime de 14 km. Barajul Vidraru a fost, la momentul inaugurării, al cincilea în Europa și al noualea în lume între construcțiile similare.

Este un baraj din beton cu dublă curbură realizat din 22 ploturi verticale, având înălțimea de 166,60 metri și o lungime la coronament de 307 metri, și este traversat de nouă galerii orizontale interioare. Construcția se sprijină pe versanții munților Pleașa și Vidraru. Turbinele și generatoarele electrice ale hidrocentralei asigură o producție de energie, într-un an hidrologic mediu, de 400 GWh/an.

4.3.8. Lacul Balea

În Munții Făgărașului se găsesc peste 70 de lacuri de origine glaciară. Cel mai mare dintre ele este Lacul Bâlea ce ocupă o suprafață de 4,65 ha și are o adâncime de peste 11 m. Situat la altitudinea de 2034 m, lung de 360 m și lat de 240 m, el oferă turiștilor o priveliște încantătoare nu adesea întalnită.

4.3.9.Centrala Hidroelectrică Vidraru

Centrala Hidroelectrică Vidraru utilizează potențialul hidroenergetic al Argeșului pe un sector de 28 km lungime, între Cumpăna și Oiești, valorificând o cădere totală de 324 m. Schema de amenajare reprezintă punerea în practică a unor concepții moderne, prin captarea apelor unui bazin hidrografic cu o suprafață de 745 kmp. S-a realizat astfel un debit mediu captat de 19,7 mc/s, debit asigurat atât din Râul Argeș 7,5 ms/s, cât și din bazinele învecinate Topolog, Vâlsan, Doamnei 12,2 mc/s, prin 10 captări secundare cu galerii subterane în lungime totală de 29 km.

Schema de amenajare a Centralei Vidraru cuprinde o acumulare importantă, un baraj din beton în dublu arc, o galerie de aducțiune continuată printr-un castel de exilibru și un puț forțat, o centrală subterană și o galerie de fugă. În cei 5 ani și jumătate în care s-a scris istoria zidirii acestei cetăți de lumină, s-au realizat volume de lucrări impresionante: 42 km de galerii subterane, s-au escavat 1.768.000 mc de rocă, din care aproximativ 1 milion metri cubi în subteran, s-au turnat 930.000 mc de beton, din care 400.000 mc în subteran și s-au montat 6300 de tone echipamente electromecanice.

4.3.10. Hidrocentrala Vidraru

Sucursala Hidrocentrale Curtea de Aregș este una din cele zece sucursale de producere a energiei electrice în centrale hidro, din cadrul Societății Comerciale Hidroelectrica S.A. În administrația sucursalei se află un număr de 25 de centrale hidroelectrice în exploatare și 2 în diferite faze de construcție, amplasate în amenajările hidroenergetice ale râurilor Argeș, Dâmbovița și Târgului, cca. 75km de galerii subterane și 30km de canale. Puterea totală instalată este de 525 MW, producîndu-se o energie anuală în an hidraulic mediu de cca. 1miliard kWh.

Sucursala exploatează baraje arcuite și baraje tip stăvilar, iar centralele hidroelectrice sunt subterane, pe derivație și de tip baraj, fiind echipate cu turbine Francis și Kaplan.

CONCLUZII

Fiecare oraș are propria sa istorie, în unele cazuri mai bogată, în altele mai săracă. De obicei, ce găsești la unele nu afli la altele, pentru că fiecare oraș se înscrie pe coordonatele timpului prin particularitățile și caracteristicile sale. Dar ca să cunoști istoria orașului Curtea de Argeș, cu un trecut atât de glorios, în care azi bat inimile a aproape 40.000 de locuitori înfrățiți în marea operă de construire a unei noi societăți umane, trebuir să zăbovești cât mai mult pe meleagurile sale, să-i străbați cu piciorul stăzile, bulevardele și parcurile, în așa fel încât să-i poți prețui trecutul, prezentul ți chiar viitorul.

Lucrarea „Monografia orașului Curtea de Argeș” prezintă etapele formării și dezvoltării orașului începând cu epoca fierului, când această așezare avea să devină reședința regilor daci, și până în zilele noastre, când frumosul oraș te întâmpină cu monumentele sale de mare amploare. Cu toate acestea nu se face remarcat printr-o industrie puternică fiind un oraș cu o dezvoltare social-economică slabă, sindurele puncte de atracție fiind monumentele istorice care s-au păstrat de secole și vor continua să dăinue mult timp de aici în colo.

Așadar, o preocupare mai accentuată, din partea autorităților competente, asupra turismului în această zonă ar putea arăta adevărata valoare monahală a acestui micuț oraș.

Așa cum am precizat mai sus, orașul cu o economie nu foarte bine dezvoltată a reușit, totuși, să se remarce prin câteva întreprinderi care au fabricat diverse produse utilizate în întreaga țară. În prezent prin privatizarea întreprinderilor vechi și crearea altora noi, de către investitorii străini, s-a mărit forța locurilor de muncă și cu timpul se ridică și nivelul de trai al acestui oraș. Despre activitatea bancară putem spune că este bine reprezentată prin trei bănci de stat și două bănci de grup.

În ceea ce privește învățământul, orașul dispune – ținând cont de suprafața sa – de toate formala de învîțîmânt plecând de la cel primar și ajungănd, mai nou, la învățământul superior.

Orașul, ținându-se cont de mass-media, este racordat la televiziunea prin cablu, iar societatea comercială care s-a ocupat de această investiție a inițiat și un post local, cu emisiune bisăptămânală.

Din punctul meu de vedere o valorificare mai aprofundată a resurselor economice ale acestui oraș poate face din acesta un oraș modern cu o economie dezvoltată și un nivel de trai al populației ridicat.

BIBLIOGRAFIE

St. Dănilă  « Aspecte edilitare, sociale și economice ale orașului Curtea de Argeș în prima jumătate a secolului XX »,  Studiu și comunicări- Muzeul Curtea de Argeș, vol. III, 1990, p. 193-196.

St. Dănilă « Studiu asupra ocupațiilor locuitorilor din Curtea de Argeș la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX », Studiu și comunicări, vol IV, 1990, p. 138-139.

D.V. Ioaniu « Monografia orașului Curtea de Argeș », 1997.

V. Marinescu « Date cu privire la apariția și dezvoltarea orașului Curtea de Argeș, vol. II, 1990.

T. Munteanu « Studii economice ale orașului Curtea de Argeș », 1884.

Cezar Radu, « Argeș. Ghid al regiunii », 1992.

Manole Neagoe « Curtea de Argeș », 1987.

N. Mateescu « Descoperiri și cercetări arheologice în Argeș », Muzeul Pitești, 1968.

Gr. Ionescu « Curtea de Argeș, istoria orașului prin monumentele lui », 1969, p. 120.

Fl. Constantinescu « Obștea moșnenilor argeșeni și Curtea de Argeș », Pitești, 1978, p. 34-37.

Ghenadie Petrescu, D. A. Sturdza, D.C. Sturdza « Acte și documente relative la istoria renașterii României », vol. VII, București, 1900, p. 221.

Dracu Moldoveanu « Istoria Argeșului », p. 21.

C. Șerban « Date istorice despre Argeș », București, p. 12-16.

Manole Neagoe « Curtea de Aregș », p. 7.

N. Lăzărescu « Date geografice despre Curtea de Argeș ».

Adrian Bătrâna « Studii și comentarii », vol. II, 1987.

E. Lăzărescu « Vegetația orașului Curtea de Argeș »

=== 30313 ===

CUPRINS

Introducere: Numele și formarea orașului Curtea de Argeș…………..4

1. Numele așezării Argeșului………………………………………..4

2. Formarea așezării Argeșului……………………………………..8

Capitolul I: Cadrul natural al orașului Curtea de Argeș……………….11

1.1. Poziția geografică a orașului……………………………………11

1.2. Limitele orașului……………………………………………………12

1.3. Suprafața orașului………………………………………………….13

1.4. Relieful în care este încadrat orașul………………………….13

1.5. Geologia orașului…………………………………………………..18

1.6. Clima orașului……………………………………………………….19

1.7. Hidrografia orașului……………………………………………….20

1.8. Solurile pe care s-a dezvoltat orașul…………………………21

1.9. Elementele bio-geografice ale orașului……………………..22

1.9.1 Dovezi arheologice……………………………………….22

1.9.2. Căi de comunicație……………………………………….25

1.10. Rezervațiile naturale din Curtea de Argeș……………….26

Capitolul II: Evoluția planului urbanistic al orașului Curtea de Argeș…………………………………………………………………………………………..27

2.1. Evoluția demografică a orașului………………………………27

2.2. Evoluția învățământului………………………………………….32

Capitolul III: Elementele social-economice ale orașului Curtea de

Argeș……………………………………………………43

3.1. Activitățile social-economice ale orașului Curtea de Argeș în epoca medievală ………………………………….43

3.2. Evoluțiile social-economice ale orașului Curtea de Argeș în epoca modernă………………………………………………………….47

3.3. Viața social-economică a orașului Curtea de Argeș în peri oada contemporană……………………………………………………….50

3.4. Economia orașului Curtea de Argeș după cele două războaie mondiale…………………………………………………………55

Capitolul IV: Obiectivele turistice ale orașului Curtea de Argeș……63

4.1 Monumentele de cult ale orașului Curtea de Argeș……….63

4.1.1. Mănăstirea Meșterului Manole………………………….63

4.1.2. Biserica Mănăstirii Curtea de Aregș…………………..70

4.1.3. Ansamblul Curții Domnești………………………………7

4.1.4. Biserica Domnească…………………………………………73

4.1.5. Biserica Olari………………………………………………….74

4.1.6. Palatul Episcopal……………………………………………..75

4.1.7. Biserica Sfinții Îngeri……………………………………….76

4.2 Hotelurile orașului Curtea de Argeș…………………………….78

4.2.1. Hotelul Posada……………………………………………..78

4.2.2. Hotelul Comfarg…………………………………………..79

4.3. Zone turistice………………………………………………………….80

4.3.1. Cetatea Poenari……………………………………………….80

4.3.2. Ruinele Sân Nicoară………………………………………..83

4.3.3. Fântâna Meșterului Manole……………………………..84

4.3.4. Parc în stil franțuzesc……………………………………..85

4.3.5. Gara din Curtea de Argeș………………………………..85

4.3.6. Casa Norocea…………………………………………………85

4.3.7. Lacul de acumulare Vidraru…………………………….86

4.3.8. Lacul Bâlea……………………………………………………88

4.3.9. Centrala Hidroelectrică Vidraru………………………..89

4.3.10. Hidrocentrala Vidraru……………………………………90

Concluzii………………………………………………………………91

Bibliografie