Geografia Umana In Secolele Xix Xx. Romania Franta Studiu Comparativ
Geografia umana în secolele XIX-XX. România-Franța: studiu comparativ
ARGUMENT
CAPITOLUL I. Considerații generale privind geografia ca știință
1.1 Apariția și evoluția gândirii geografice
Evoluționism și determinism: Humbold si Ritter , Darwin…
Environmentalismul: Ratzel
Școala franceză. Posibilism: Reclus, P. Vidal de la Blache, Jean Bruhnes
Societatea de geografie din Franța (1821)
Evoluția gândirii geografice în România
1.2.1 Raportul dintre geografia didactică și cea științifică
1.2.2 Societatea Română Regală de Geografie (1875)
1.2.3 Sistemul științelor geografice românești. Sec. XIX – XX
Analiza comparativă România – Franța
CAPITOLUL II Geografia umană
3.2 Dezvoltarea geografiei umane în sistemul științelor geografice (Rom, Fr)
3.3 Etapele dezvoltării geografiei umane. Reprezentanți si teme
3.5 Studiu comparativ și influențe reciproce
CAPITOLUL III Geografia modernă: tendințe, perspective, noi abordări
3.1 Geografia culturală. Preambul
3.1.1 Diversitatea popoarelor și a culturilor: factori de influență
3.2 Geografia umană. Semnificații
3.2.1 Mediu și cultură: interferențe
3.3 Începuturile geografiei culturale de limbă germană: Ratzel, Schlüter, Meitzen, Hahn
3.4 Geografia culturală americană: Carl Ortwin Sauer și școala din Berkeley
3.5 Geografia umană franceză și dimensiunea ei culturală. Vidal de La Blache, Jean Bruhne, Pierre Deffontaines
3.5.1 Franța, geografia ca știință a peisajului și peisajul cultural
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I. Considerații generale privind geografia ca știință
1.1 Apariția și evoluția gândirii geografice
Evoluția gândirii geografice și cristalizarea sa ca știință de sine stătătoare își are începuturile, surprinzător poate, în fundamentările filosofice ale lui Immanuel Kant. Se conturează astfel prima mare etapă a geografiei clasice, puternic impregnată de filosofiile epocii, urmând ca ulterior să fie clarificate demarcațiile între concepte, ce au servit ca baza de pornire pentru studiul geografic modern.
Immanuel Kant (1724-1804), remarcabil filosof și geograf, a constituit puntea de legătură dintre geografia antică (în care predominau conceptele filosofice) și cea medieval-renascentistă, pe de-o parte (impregnată de materialele ample acumulate în urma marilor descoperiri geografice) și geografia modernă, pe de altă parte. Personalitate marcantă a universalității, acesta conferă geografiei și istoriei, statutul de științe esențiale pentru înțelegerea deplină a lumii, argumentând-și interesul prin prisma faptului că geografia reprezintă o modalitate a cunoașterii empirice directe, indispensabilă abordărilor filosofice.
Deși idealist pe plan filosofic, Kant a adus contribuții importante în ceea ce privește cunoașterea geografică, sintetizând și generalizând, de pe o poziție materialistă, datele din literatură. Un rol important l-a avut cursul său de geografie în care afirma că geografia fizică pune accent doar pe proprietățile naturale ale pământului și pe ceea ce acesta cuprinde: ape, munți, atmosfera, om, vegetație, viețuitoare și minerale. De asemenea, Kant a ajuns să descopere mecanismul alizeelor, al musonilor, devierea vântului sub mișcarea de rotație a Pământului, preocupându-se totodată de cunoașterea cutremurelor, a vulcanismului și a rolului acestora în evoluția scoarței terestre, cunoștințe pe care le-a inclus în lucrările sale, dedicate acestor tematici.
Viziunea acestuia asupra geografiei va pune bazele gândirii deterministe și evoluționiste, reprezentate de Al. von Humboldt si K.Ritter.
1.1.1. Evoluționism și determinism: Humbold si Ritter , Darwin
Următoarea etapă în evoluția geografiei, ilustrată de evoluționism și determinism, este reprezentată de opera excepțională a celor care sunt considerați a fi făcut legătura între geografia clasică și cea modernă: Al. von Humboldt și C. Ritter.
Volumul imens de cunoștințe geografice acumulat de-a lungul secolelor reclamă o ierarhizare, grupare și selectare a acestor cantități uriașe de materiale, rezultate în urma expedițiilor științifice, a cercetărilor individuale sau a notelor de călătorie.
Al. von Humboldt (1769-1859), inginer si naturalist de formație, adânc angrenat în curentul raționalist al epocii, a fost primul care a imprimat geografiei ideea de “unitate organică a pământului” (geosistem), încercând astfel să fixeze ca obiect propriu geografiei – întregul (complexul) regional sau planetar.
J. Scheibling considera că Humboldt se situează la intersecția a două curente geografice: cel al explorărilor și cel descriptiv, care caută explicarea fenomenelor inventariate. Principala sa activitate geografică s-a conturat în jurul explorării Americii (cu un parcurs total de 64.000 km), acordându-i-se astfel statutul de cel de-al doilea descoperitor al acestui continent, după Cristopher Columb.
Alături de Ritter a participat, în 1821, la crearea Societății de geografie în Paris.
Humboldt a fost interesat cu precădere de științele naturii, fiind totuși primul care a privit natura dintr-o perspectivă geografică, fără a scăpa din vedere societatea omenească cu toate aspectele sale, considerând pământul ca întreg inseparabil ale cărui părți erau reciproc interdependente. S-a orientat cu precădere asupra studiului dependențelor dintre lumea organică și anorganică, ajungând astfel să descopere legea zonalității și a etajării fitoclimatice, utilizând metoda comparativă, pe care a și încetățenit-o în geografie.
V. Mihăilescu, afirma că Humboldt a căutat să răspundă unor noi cerințe ale geografiei și anume: “să pună accentul pe descrierea selectivă, critică și nedisociată a unităților geografice de diferite întinderi și complexități – așa-numitele regiuni geografice sau, recent, geosisteme locale ori regionale”. Humboldt a dezvoltat și promovat principiul cauzalității sau al conexiunii, ideea de integrare a elementelor (a țărilor) în unitatea regională/planetară din care fac parte. Acesta a încercat să explice cum elementele din care este alcătuit întregul, adică învelișurile (aerul, apa, uscatul și viețuitoarele) se îmbină și lucrează într-un tot armonic, a cărui prezentare, rațională și explicativă, trebuie să formeze obiectul geografiei ca știință. Contribuția sa majoră se referă tocmai la aceste aspecte fizice ale globului (astronomie, botanică, etc.). Aceste idei le-a dezvoltat pe larg în lucrarea “Cosmos. Essai d’une description physique du monde” (1845-1858), unde clarifică ambiția sa de a realiza o sinteză dedicată influenței pe care o exercită natura asupra societăților umane, separând partea siderală de partea telurică, văzută ca o descriere fizică. El sublinia legătura strânsă dintre geosfere:”cuvântul climă înseamnă înainte de toate proprietatea specifică a atmosferei, dar această proprietate depinde de interacțiunea continuă a mării – peste tot adânc brăzdată de curenți cu temperaturi complet diferite – și uscatului, diferențiat, înălțat și, multiplu colorat, nud sau acoperit cu păduri și ierburi și care emite radiații calorice”. Ideile sale au fost întâmpinate cu scepticism și reticență, fiind necesară o perioadă mare de timp pentru a fi utilizate și încetățenite ca fiind absolut firești.
Humboldt a fost primul care a atras atenția asupra rolului pe care îl joacă omul și influența sa asupra naturii, făcând astfel o diferențiere între mediile naturale și cele umanizate, a adoptat utilizarea metodei istorice în studiile geografice urmărind dinamismul lor în timp și a acordat o atenție aparte metodei cantitative în caracterizarea fenomenelor prin intermediul diferiților indici (folosiți în studiile realizate asupra Mexicului și Cubei).
Karl Ritter (1779-1859), pedagog și geograf remarcabil, a folosit ca sursă principală de inspirație filosofia kantiană și filosofia istorică a lui J.G von Herder (considerat fondatorul relativismului cultural). Considerat drept părintele geografiei moderne alături de Wilhem von Humbolt, al cărui discipol a fost, Ritter îl așeza pe om și munca lui în centrul preocupărilor sale geografice, considerând pământul ca o casă de educație a acestuia (“Erziehungs Haus der Menschen”). De aici reiese puternicul caracter antropocentrist acordat concepției geografice, având tendința de a aluneca înspre un determinism geografic. Considerat drept reformatorul geografiei, în urma publicării lucrării “Erdkunde”, în doua volume: unul dedicat Africii (1817), iar cel de-al doilea Asiei (parțial, un an mai târziu în 1818), Ritter este cel care pune accent pe aspectele de geografie umană afirmând că pământul și omul se află în relații reciproce strânse, în lipsa cărora nici societatea nici pământul nu ar putea fi prezentate pe deplin, în totalitatea interdependențelor dintre acestea. K.Ritter a pus bazele unei geografii comparate a întregului glob, demonstrând nevoia de a căuta și explica raporturile dintre faptele disociate pe care le înfățișa geografia regională (descriptivă). Această abordare s-a dovedit a fi mult mai ușor acceptată la acea vreme, considerându-se că prin opera sa “Erdkunde” l-ar fi depășit cu mult pe Humboldt. Paul Claval, însa, în “Essai sur L’évolution de la géographie humaine” nu îi acordă aceeași apreciere, afirmând că Ritter se bucura de o poziționare mai bună întrucât a avut o influență directă asupra geografiei (fiind adept al cercetării de teren și al observației directe). Ritter o oferit veritabilă puncte de plecare pentru studiul geografic modern introducând conceptele de “unitate în diversitate”, “noua știință geografică”, “studiul inductiv” și “regionalismul”, fiind singurul profesor de geografie din Germania. El este cel care aduce geografia în legătură directă cu istoria spre deosebire de Humboldt, care o apropie de științele exacte.
Simion Mehedinți surprinde modul de gândire al lui Ritter, în care se puteau observa influențe aparținând curentului metafizic al vremii: “ Pământul e …o scenă a revelației divine […] Căci pământul mai are o relațiune și mai înaltă decât aceea cu lumea văzută, mai are una cu lumea nevăzută, cu firea sufletească a făpturei, cu Creatorul și cu creațiile înzestrate cu rațiune – prin urmare nu numai cu împărăția naturii, ci si cu împărăția spiritelor”. De aici reiese clar punctul de vedere teleo- și teleologic ritterian, aspru criticat de contemporani și care trebuie privit doar în legătură cu contextul filosofic al epocii. În concepția lui Ritter obiectul geografiei este de a studia influența fatală a naturii, determinismul fiind absolut iar raporturile care se stabilesc între om și natură au un singur sens: dinspre natură spre om și niciodată invers. Apare astfel “dualismul în geografie dintre om și Pământ”.
Influența lui Karl Ritter se va diminua însă odată cu apariția celebrei lucrări a lui Charles Darwin “Originea speciilor” care dă naștere unei noi filosofii – pozitivismul. Conceptiile sale au avut un impact important asupra geografiei prin prisma a patru directii majore, legate de ideea evolutiei in timp, accentul pus pe relatiile dintre viata organica si habitat, temele selectiei si a luptei pentru supravieturire intr-o abordare determinista in geografia umana si natura aleatoare a modificarilor, rorul intamplarii si al hazadului in modificarea caracterelor unor specii si fenomene. Darwin a pus bazele dezvoltarii unei noi stiinte, imbratisate ulterior de E. Haeckel, si anume ecologia. Avand ca punct de plecare ideea asocierii si organizarii, indeosebi a relatiilor reciproce dintre toate fiintele vii si mediul inconjurator,s-a dezvoltat ideea de ecologie umana, formulata ca preocupare a geografilor de a studia si cerceta omul si mediul sau ambiant in ansamblul complexitatii relatiilor reciproce dintre acestia.
Rolul major al operei lui Darwin pentru geografia umana poate fi trasat pornindu-se de la noua metodologie de abordare (evidentierea evolutiei in timp), in baza careia au inceput sa fie conturate primele legi stiintifice, intensificandu-se astfel, preocuparile pentru descoperirea unor legi ale naturii care sa justifie fed absolut iar raporturile care se stabilesc între om și natură au un singur sens: dinspre natură spre om și niciodată invers. Apare astfel “dualismul în geografie dintre om și Pământ”.
Influența lui Karl Ritter se va diminua însă odată cu apariția celebrei lucrări a lui Charles Darwin “Originea speciilor” care dă naștere unei noi filosofii – pozitivismul. Conceptiile sale au avut un impact important asupra geografiei prin prisma a patru directii majore, legate de ideea evolutiei in timp, accentul pus pe relatiile dintre viata organica si habitat, temele selectiei si a luptei pentru supravieturire intr-o abordare determinista in geografia umana si natura aleatoare a modificarilor, rorul intamplarii si al hazadului in modificarea caracterelor unor specii si fenomene. Darwin a pus bazele dezvoltarii unei noi stiinte, imbratisate ulterior de E. Haeckel, si anume ecologia. Avand ca punct de plecare ideea asocierii si organizarii, indeosebi a relatiilor reciproce dintre toate fiintele vii si mediul inconjurator,s-a dezvoltat ideea de ecologie umana, formulata ca preocupare a geografilor de a studia si cerceta omul si mediul sau ambiant in ansamblul complexitatii relatiilor reciproce dintre acestia.
Rolul major al operei lui Darwin pentru geografia umana poate fi trasat pornindu-se de la noua metodologie de abordare (evidentierea evolutiei in timp), in baza careia au inceput sa fie conturate primele legi stiintifice, intensificandu-se astfel, preocuparile pentru descoperirea unor legi ale naturii care sa justifie fenomenele naturale observate, concomitent cu fixarea locul omului in natura si abordarea sa intr-o maniera pozitivista.
Se consideră că în Franța, geografia ca știință începe de la Paul Vidal de la Blache. Însă, cercetări mai amănunțite ne conduc la precursorii acestuia, care au “defrișat” și pregătit terenul cunoașterii pentru geografie.
Dintre aceștia se evidențiază Elisée Reclus (1830-1820), autocatalogat drept geograf, dar mai întâi de toate anarhist, adept al ideilor promovate de Carl Ritter, urmând chiar și cursurile acestuia (naturalismul). El afirmă că omul și pământul sunt legați printr-o solidaritate armonioasă, încercând astfel să includă omul în cadrul tuturor proceselor geografice și să inițieze o formă primitivă a geografiei sociale. Formularea sa deja consacrată “pământul constituie corpul umanității iar omul, la rândul său, reprezintă sufletul acestui pământ” reflectă, în mod admirabil, teleologia sa ecologică, concepție foarte apropiată de cea a lui Ritter. eco-teologică teleologie ecologique. “La Terre – description des phénomènes de la vie du globe” este opera care îi aduce consacrarea în lumea științifică europeană. Urmează apoi publicarea lucrării sale monumentale “Nouvelle géographie universelle”, editată în 19 volume (1875-1894) în peste 17.000 pagini și “L’homme et la Terre”, în prefața căreia conturează conceptul cu privire la geografia socială (6 volume 3500 pagini). Reclus susține, în continuare, că totalitatea faptelor primitive ale istoriei se explică prin dispunerea teatrului geografic în funcție de care acestea se întâmplă. Este cel care inaugurează o geografie literară care combină, asociază descrierea peisajelor cu căutarea de explicații, deseori invocând istoria, în egală măsură ca și condițiile naturale, pentru a caracteriza regiunile descrise.
1.1.2 Enviromentalismul: Ratzel
Fr. Ratzel (1844-1904), fondatorul antropogeografiei moderne, este cel care va marca o noua etapă în dezvoltarea geografiei ca știință, care va fi dominată de conceptele environmentale și este totodată cel care va pune bazele școlii germane de geografie. El va dezvolta direcția trasată de K.Ritter și va contribui astfel prin lucrările sale de referință “Anthropogeographie ( 2 volume, 1882, 1891), “Politische geographie” (1897) și “Volkerkunde” (3 volume, 1885-1888) la instituirea etnografiei ca știință. Naturalist ca și formație, darwinist convins la începutul carierei sale de ecologist, Ratzel considera “mediul” motor de evoluție a speciilor, acordând o importanță majoră determinărilor impuse de mediu asupra oamenilor. Considerat inițiatorul unei geografii environmentale, Ratzel și-a pus amprenta asupra geografiei europene la sfârșitul secolului al XIX-lea, punând bazele geopoliticii (știința care studiază raporturile dintre țări în funcție de poziția geografică).
Călătoriile sale în America i-au concentrat atenția asupra fenomenelor umane, astfel că după întoarcerea sa, și-a consacrat studiul geografiei umane, în încercarea de a înțelege care a fost influența mediului în formarea societăților, adică să arate cum mediul poate forma oamenii și să modeleze geografia. Astfel, în perspectiva environmentalistă era inutil a se contesta unitatea și utilitatea geografiei întrucât aceasta studia influențele mediului asupra omului.
1.1.3 Școala franceză. Posibilism: Paul Vidal de la Blache, Jean Bhrunes
Paul Vidal de la Blache (1845-1918), întemeietor al școlii franceze de geografie, promotor al teoriei posibilismului, doctrină a geografiei clasice, este cel care a introdus conceptul de personalitate geografică.. V. Mihăilescu (fondatorul geografiei urbane, eminent discipol al lui S. Mehedinți și admirator al prof. G. Vâlsan), în lucrarea sa “Considerațiuni asupra geografiei ca știință”, argumentează sensul integrării geografice prin prisma ideilor dezvoltate de V. de la Blache afirmând că, “într-adevăr, precum o personalitate umană, nu poate confunda cu omul comun, omul standard, […] tot astfel, o regiune, o țară, un continent, pământul întreg, întreg între celelalte regiuni, țări, continente, planete, se deosebesc prin trăsături și funcțiuni care le imprimă o anumită personalitate”. Ajunge la concluzia că este vorba despre o polarizare critică, o integrare cu discernământ în jurul unor fapte dominante care determină fizionomia și viața unei regiuni.
Punctul de vedere regional a pornit de la premisa că faptele fizice și umane, deopotrivă, relaționează inseparabil într-un context teritorial dat, astfel încât, influențele exercitate de către natură asupra societății nu sunt, principial, diferite de cele pe care omul le transmite naturii. Această ipostază, a determinismului moderat în privința relațiilor om-natură, a fost promovată de “părintele” Geografiei regionale, Paul Vidal de la Blache (1845-1918), care a rezumat-o în celebra sintagmă “natura propune și omul dispune, expresie a ipostazei posibilismului. Vidal de la Blache revine cu următoarele completări: “în condițiile actuale ale vechilor noastre țări istorice, diferite cauze, indiferent de natura lor, se pot intersecta și interfera. Studiul acestora este delicat. Gruparea lor este posibilă dar nimic nu lasă impresia unei depline necesități. Este evident că în acest moment lucrurile ar putea lua o cu totul altă direcție iar aceea ar depinde de un anumit accident istoric. Nu poate fi vorba așadar de un anumit determinism geografic.” […] În final tot ceea ce este atins de om poartă marca contingenței”. Expresia sa materială este “regiunea geografică”, ce se va impune, tot mai mult, ca obiect de studiu al științei geografice. Posibilismul integrează, prin urmare, noțiuni promovate de tradiția environmentală, purificându-le și îmbogățindu-le chiar. Mediul geografic încetează a fi un simplu rezultat brut al geografiei naturale, acesta este complex, este rezultatul a multiplelor interacțiuni în care omul deține un rol important.
Vidal de la Blache încearcă să se distanțeze de preceptele environmentale, încercând să justifice relația omului cu mediul înconjurător în termeni complecși, vorbind astfel despre “știința locurilor”, despre opțiunea umană, care este mai importantă decât limitele impuse natură. Vidal de la Blache afirma că omul trebuie “studiat pentru așezările pe care le fondează, prin acțiunea pe care o exercita asupra fluviilor, formelor de relief, florei, faunei, asupra întregului echilibru al lumii vii”. Prin aceasta, omul aparține geografiei”. Cea mai redutabilă parte a geografiei umane vidaliene o constituie celebrele “genres de vie”, expresie aproape intraductibilă întrucât exprimă mai mult decât un simplu “mod de viață” și care a devenit, în timp, modalitatea favorită de analiză spațială vidaliană. Sintagma reprezintă asocierea sistematică a mediului, genurilor de viață întâlnite, specifice diferitelor regiuni, exprimând astfel cultura societăților ca expresie a identității spațiale și a celei sociale. Așadar acest “genre de vie” nu mai reprezintă o “consecință ineluctabilă a forțelor naturii, ci este, în primul rând, o realitate socială care trebuie studiată ca atare”. Vidal este cel care folosește pentru prima oară expresia “geografie umană”, într-o lucrare ce deschidea o colecție intitulată “Tablouri ale Franței”. O altă idee importantă a lui Vidal de la Blache este aceea că, deși fiecare regiune dă posibilitatea unui anumit gen de viață, odată cu trecerea timpului se cristalizează domenii de civilizație care vor absorbi mediile locale, conferindu-le o ținută generală.
Etapă premergătare momentului Paul Vidal de la Blache, primele decenii ale geografiei umane ale secolului al XIX-lea sunt influențate de Albert Demangeon (1872-1940), care o definește prin intermediul aproximărilor succesive: în primă fază ca raport al omului cu mediul natural, apoi ca raport al grupărilor omenești cu mediul natural și în final ca studiu al raporturilor grupărilor umane cu mediu geografic. Abordarea este complexă, incluzând, pe lângă influențele condițiilor naturale, pe cele de ordin social, etnic precum și impactul densității populației asupra modului de așezare. Elementul caracteristic in abordările lui Demangeon îl constituie faptul că renunță de a privi omul doar ca individ, în studiu relațiilor mediului natural cu grupările umane, considerân ca acesta suferă continue modificări tocmai datorită activităților desfașurate de factorul uman.
Contemporan cu Albert Demangeon, Jean Bhrunes (1869+1930) dezvoltă concepțiile lui Paul Vidal de la Blache, însă într-o abordare derivată a „posibilismului”. A participat la punerea bazelor unei geografii în plină devenire, care nu își avea clar trasate coordonatele, adoptând o abordare originală și îndrăzneață a conceptului de spațiu geografic având în vedere clișeurile acelei perioade. În lucrarea sa „Principes de géographie humaine de la France” (1910), sunt prezentate diferitele niveluri de percepție ale fenomenelor spațiale: geografia necesităților vitale (explorarea pîmântului), geografia socială și geografia istorică și politică. Metoda abordată de Bruhnes, se bazează pe următoarele coordinate: ocuparea neproductivă a solului (locuințe), cucerirea vegetală și animală (cultura), economia, pe care o numește “distrugătoare” (devastările produse habitaului animalelor, distrugerea vegetației și exploatațiile minerale). Această clasificare se baează pe teoria suprafețelor și are in vedere activitățile asupra cărora este exercitată influența omului. Această abordare a geografiei umane a fost întâmpinată cu reticență din partea adepților teoriei vidaliene, întrucât era scoasă în evidență o abordare car eprivilegia operele umaniste materiale în dimensiunea lor culturală și istorică (arhitectura și geniul rural, spre exemplu) în detrimental viziunii mult mai abstracte și unitare promovată de geografia iacobină a școlii normale de la Paris. Intr-una dintre prelegerile sale din anul 1912, Bruhnes a evidențiat pe influențele pe care le exercită istoria asupra geografiei și invers precum și rolul factorului uman ca agent al schimbărilor geografice.
(…)
Perioada interbelică este dominată, în continuare, de cadrul geografic vidalian și se caracterizează prin dominația unei geografii regionale stereotipice în paralel cu existența unei geografii umane, căreia îi lipsește o abordare de ansamblu, fiind tratate numiai aspectele rurale, urbane, regionale sau economice. Singurele modificări se produc în sensul lărgirii sferei de cercetare: studii peisagistice rurale, nașterea geografiei tropicale, care tinde să primească forma unei geografii medicale prin evidențierea particularităților mediilor tropicale ( “Les paysans du delta tonkinois” a lui P. Gourou, 1936). Geografia fizică recâștigă teren în raport cu celelalte ramuri, având loc și o schimbare a geografiei tezelor, care nu mai au ca punct de referință regiunile muntoase sau platourile.
Perioada 1945-1960 este caracterizată de câteva mutații importante. Geomorfologia climatică este adusă în prim plan (Birot, Drescg, Tricart), trecându-se treptat la abordarea globală a mediilor naturale (limitele sunt date de păduri/savane ale Coastei de Azur din Rougerie). Este creat un cadru regional în care se vor dezvolta cercetările intagibile, concomitent cu creșterea importanței acordate geografiei tropicale și geografiei zonale, care vor reduce analizele numai la influența mediului asupra activităților umane.
Geografia vidaliană este reinterpretată, punându-se accent pe forțele productive: Pierre George va juca un rol important în lărgirea ariei disciplinar: orientarea geografiei către probleme de actualitate: demografie, orașe, zonele rurale moderne. Modurile de producție înlocuiesc celebrele ”genres de vie” ale lui P. Vidal, însă dimensiunea economică rămâne pur descriptivă: influența marxistă nu reprezintă motiv pentru o ruptură epistemologică. Lucrarea lui Max Derruau “Précis de géographie humaine” este dovada lipsei evoluției în demersul geografic. Apare o nouă provocare, și anume a amenajărilor locurilor și a modernizării acestora: geografia aplicată de M. Phlipponneau se dorește a fi militantă însă îi lipseste concepția dominantă a geografiei active.
Perioada 1960 si pana in 1990??
Între anii 1960-1990 apar noi curente, care se vor extinde, în principal în contextul creat de creșterea substanțială a numărului de cadre didactice în cadrul institutelor de geografie (23 în 1920, 71 în 1955 și 544 în 1970), fapt ce va aduce un suflu noi științei geografice. Tema dominantă este cea a organizării spațiului uman. Aceasta este reflectată cel mai bine în operele lui E. Juillard – tipologia regiunilor europene, și ale lui P. Pinchemel cu studiul sau asupra aspectelor urbane ale Franței, fapt ce îi transformă în pioneri în domeniu.
Începând cu anii 70, aria curiozităților geografice se extinde considerabil, prin prisma diversității lor, marcându-se astfel începutul abordării geografiei ca știință socială. În afara operelor lui P.Claval sau R.Brunet, contribuțiile lui G.Bertrand introduce o analiză sistematică a peisajelor, asociând mediul natural în baza diferitelor sale componente (geosisteme) cu socialul, iar G. Di Meo își fondează geografia sa socială pe baza unei metode structuralo-dialectică.
Societatea de geografie din Franța (1821)
(…)
Evoluția gândirii geografice în România
1.2.1 Raportul dintre geografia didactică și cea științifică
Descrierile cu caracter geografic referitoare la România sunt prezente încă din vremuri îndepărtate, la scriitorii antici, greci și latini, precum: Heordot, Strabon, Pliniu cel Bătrân; în scrierile bizantine (Iordanes, Constantin Porfirogenetul), arabe (Al Muqadasi), maghiare (cronica lui Anonymus) sau ruse (cronica lui Nestor). Însă ceea ce ne interesează în mod deosebit este felul în care geografia s-a dezvoltat ca știință și mai puțin aspectele legate de cunoașterea geografică a spațiului românesc, generată, în cele mai dese cazuri, de curiozitatea călătorilor străini.
Începuturile geografiei în România, deși nu putem vorbi despre un caracter științific al acesteia, pot fi încadrate în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, atunci când savanții acelei perioade, călătorii străini aflați pe teritoriul românesc sau cărturarii autohtoni au cuprins în lucrările lor informații despre oamenii, satele și orașele patriei noastre. O prima figură marcantă a epocii respective este umanistul transilvănean Johannes Honter sau Ioan Honterus – primul profesor care a predat geografia în Brașov, la liceul deschis aici în anul 1544 și, totodată, autorul unei lucrări de geografie despre pământul și despre oamenii de la Dunărea de Jos – „Rudimenta Cosmographiae” – și a unei hărți dedicate Transilvaniei și inclusă vreme de mai bine de un secol în atlasele geografice publicate în vestul Europei. Câteva elemente de geografie umană apar și la umanistul român Nicolaus Olahus în lucrările sale cu caracter istoric: „Hungaria” și „Chronicom”.
Sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului următor aduc geografia mai aproape de conceptul modern, iar lucrările elaborate încep să aibă un caracter științific. În această perioadă Nicolae Milescu Spătarul se afirmă pe plan mondial cu „Jurnalul de călătorie în China”, prima lucrare cu caracter geografic și etnografic asupra Siberiei; Dimitrie Cantemir elaborează celebra „Descriptio Moldaviae”, lucrare al cărei caracter geografic este susținut de prezența unei hărți; iar Constantin Cantacuzino tipărește la Padova (la 1700) Harta Țării Românești, hartă care s-a răspândit repede în Europa, fiind folosită de numeroși învățați în operele lor.
(de vazut: NICOLAE, Ion. Geografia generală, p. 126. paragraf: în sec. 18…)
Secolele XVII și XVIII se remarcă atât prin prezența unui număr mare de scriitori, cât și prin apariția manualelor de geografie pentru uz școlar. Primul dintre acestea îi este atribuit lui Amfilohie Hotiniul. Manualul său de geografie va circula o periodă în manuscris (începând din anul 1770), pentru ca mai apoi să fie tipărit la Iași, în 1795. “De obște geografie” este prelucrată, prin intermediul unei ediții italiene, după “Geografia universală” a iezuitului Claude Buffier (cu informații istorice și geografice asupra Moldovei) și va fi urmată de o serie de alte manuale, mai mult sau mai puțin originale: D. Phillipide – “Geografia României” (Leipzig, 1816, în care este menționat, pentru prima dată, numele de România teritoriului locuit întotdeuna de către români), manualele realizate de către Ghe. Asachi, în Moldova (1835), Barbu Tâmpianu, în Țara Românească (1840), V.Fabian – “Geografia elementară” (1842), D. Gusti – “Geografia țărilor” (1843), August Treboniu Laurian – „Geografia veche a Daciei” (Viena, 1854), Ion Micu Moldovan – „Geografia Ardealului” (1861), Gavril Pop – „Geografia Banatului” (1864) etc.
În această perioadă nu putem vorbi, însă, despre un progres real al științei geografiei, chiar și operele existente la nivel internațional reflectând numai o imagine generală asupra obiectului și metodelor acesteia. “Geographia generalis” (1650) a lui Varenius oferă o privire analitică a fenomenelor geografice, însă nu reușește să dea geografiei un aspect științific, Jean Nicolas Buache (1741-1825) încearcă și el o prezentare unitară a geografiei, dar fără succes, Immanuel Kant (1724-1804), sintetizează și generalizează, de pe o poziție materialistă, datele din literatura geografică, fără să dea totuși mișcării geografice sprijinul pe care îl dăduse filosofiei. Abia Carl Ritter (1779-1859), însuflețit de ideile lui Pestalozzi, conferă geografiei statutul unei științe comparate (vergleichende Erdkunde), însă nici el nu oferă o privire analitică, concepând Geografia ca o “contribuție” la ceea ce el numea “Psychotheologie”. În aceeași perioadă, Alexander von Humboldt (1769-1859), marele savant german, stăpân pe metodele riguros științifice și deprins cu cercetările pe teren, este cel care face trecerea de la geografia descriptivă la cea analitică modernă, intenționând să privească fenomenele lumii materiale în legăturile lor cele mai generale, dar și să analizeze întreaga natură ca un tot. Nefiind profesor, influența lui Humboldt nu se simte în viața universitară a vremii, însă lucrările lui înnobileză gândirea geografică, prin promovarea unor principii metodologice de interes deosebit pentru geografie: pricipiul suprafeței, al cauzalității sau al conexiunii.
După frământările sociale care culminează cu revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821), geografia se afirmă tot mai mult ca obiect independent de predare în școala.
(de vazut: MANOLACHE, Anghel; PĂRNUȚĂ, Gheorghe. Istoria învățământului din România, vol. I, II (1821-1918). București: Editura Didactică și Pedagogică, 1993)
Dezvoltarea științelor a fost facilitată, însă, de înființarea, după Unirea din 1859, a celor două universități importante: la Iași, în 1860 și la București în 1864, de constituirea, la 4 iunie 1862 a unui organism central, cu scopul de a coordona politicile de promovare a accesului neîngrădit la educație, respectiv Ministerul Învățământului, cu titulatura de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii (titulatură ce a cunoscut numeroase modificări, de-a lungul timpului) și de promulgarea de către Alexandru Ioan Cuza a Legii Instrucțiunii Publice, la 25 noiembrie 1864 – cea dintâi lege organică școlară modernă românească, ce prevedea un singur sistem de învățământ, la scara întregii țări.
Pentru început, profesorii care predau geografia în școli erau formați la Facultatea de Litere, în cadrul cursurilor de istorie, ținute de profesorul Ion Maiorescu și, după moartea acestuia, de către profesorul Vasile Alexandrescu Urechia, transferat de la Iași în anul 1864, la catedra de istorie din București. Geografia este o anexă a istoriei, dovadă fiind nu numai cadrul instituțional și pregătirea profesorilor care predau această disciplina „auxiliară”, ci și lucrările publicate în domeniu: “Patria română” (1868) a lui Vasile Alexandrescu Urechia – lucrare etnografică și de geografie istorică sau: ”Vederi de la Buzău” și “Notice sur la Roumanie principalement au point de vue de l’economie rurale, industrielle et comerciale, avec une carte de la Principaute de Roumanie” (Paris, 1867) ale lui Alexandru Odobescu, inițiatorul geografiei științifice românești. Suntem în vremea când “istoria era considerată o geografie în mișcare”, când “geografia trebuia să explice fenomenele istoriei prin influența mediului geografic”, când “geografia era suplimentul istoriei”.
Tot în secolul al XIX-lea putem vorbi despre apariția unui adevărat curent statistico-economic, lucrările publicate în această perioadă prefigurând începutul unei etape moderne a geografiei economice românești, și anume: antropogeografia sau geografia umană. Este vorba despre: „Noțiuni statistice asupra Moldovei” a lui Nicolae Șuțu, cuprinzând informații exacte despre teritoriu, climă, râuri, considerații asupra populației etc.; lucrările lui Ion Ionescu de la Brad, asupra agriculturii în diferite părți ale României (1850-1869), „Dicționaru topograficu si statisticu al României” (1872), al lui D. Frunzescu, „Terra Nostra” a lui P. S. Aurelian sau „La Roumanie economique, d’apres les donnes les plus recentes” (1876).
Așadar, se poate spune că, în prima parte a secolului al XIX-lea, condițiile apariției unei mișcări geografice românești erau create, deși nu se putea vorbi încă de prezența unor geografi „de meserie” și, cu atât mai puțin, de existența unor cadre didactice cu o temeinică pregătire geografică. Profesorii „de ocazie” erau autodidacți și predau materia fără să aibă la bază o metodă analitică – ca pe o disciplină enumerativă, întemeiată pe mnemotehnică. Chiar dacă geografia didactică nu corespunde întru totul cu structura și țelurile geografiei științifice, metodele de lucru aplicate în școli și cunoștințele transmise elevilor reflectă principiile și direcțiile de dezvoltare ale geografiei ca știință. Progresul acesteia atrage după sine ameliorarea treptată a modului de înțelegere și de predare a fenomenelor geografice în învățământ.
În aceste condiții, în cea de-a doua jumătate a secolului XIX, în România se poate vorbi despre intrarea geografiei în etapa sa modernă de dezvoltare, însă nu ca știință clar conturată, ci ca o ramură a științelor naturii, în a căror arie de cuprindere se înscria, cu implicații dintre cele mai însemnate în evoluția vieții social-economice a oricărui teritoriu. Această dezvoltare, influențată de evoluția științelor naturii, este, desigur, și o consecință a preluarii modelelor europene, din țări precum Franța, Germania, Marea Britanie, Italia sau Olanda, unde geografia ca disciplină dobândise o poziție semnificativă în cadrul universităților. La marile școli europene își vor finaliza studiile superioare de specialitate o mare parte dintre viitoarele personalități geografice ale României: Simion Mehedinți, Ștefan Popescu, Constantin Brătescu, George Vâlsan, Vintilă Mihăilescu, Tiberiu Moraru etc., care aveau să contribuie în mod determinant la așezarea pe baze moderne a acestei importante științe în România.
Un alt moment important în evoluția Geografiei din România l-a constituit Reforma Învățământului, realizată de către Spiru Haret, în anul 1897. „Opera care îi rezumă cel mai bine concepția asupra învățământului este Legea învățământului secundar și superior, pe care a elaborat-o împreună cu Constantin Dumitrescu – Iași și care a fost votată la 23 martie 1898.” Prin intermediul acestei legi, Geografia este introdusă ca disciplină obligatorie de studiu în învățământul preuniversitar, deși decizia nu a impus și existența unor cadre didactice specializate în domeniul Geografiei. Această hibă educațională a fost, însă, corectată odată cu organizarea învățământului geografic universitar din România, care a însemnat, printre altele, și formarea primilor profesori de geografie și impulsionarea cercetării geografice.
„Ideea înființării unei catedre de geografie la Universitatea din București, prima de acest gen din țară, s-a conturat în discuțiile ce aveau loc la Societatea Română Regală de Geografie încă din anul 1898 și s-a concretizat în cererea adresată Ministerului Instrucțiunii Publice din 18 martie 1899, de către conducerea acesteia. Decizia Societății a fost puternic influențată de rezultatele obținute de bursierul Simion Mehedinți (1869-1962) – absolvent al Facultății de Litere și Filozofie din București, cu studii doctorale realizate în Germania, în perioada 1893-1899, la Universitatea din Leipzig, sub îndrumarea magistraților Ferdinand Richthofen și Friedrich Ratzel. În luna aprilie a anului 1899 solicitarea Societății Regale de Geografie, susținută de Titu Maiorescu, este aprobată și, ca urmare, în cadrul Facultății de Litere și Filozofie este înființată Catedra de geografie generală, iar prin adresa cu numărul 5101, din 17 mai 1900, Ministerul Instrucțiunii Publice îl numește pe Simion Mehedinți suplinitor la noua catedră.”
Absolvent al Facultății de Litere și Filozofie din București, cu studii temeinice realizate în Franța, sub conducerea lui Marcel Dubois și Paul Vidal de la Blanche (1894) și, ulterior, cu studii doctorale finalizate în Germania, în perioada 1893-1899, la Universitatea din Leipzig, sub îndrumarea magistraților Ferdinand Richthofen și Friedrich Ratzel, Simion Mehedinți (1869-1962) deschide drumul învățământului geografic universitar românesc, marcâdu-l cu prelegerea „Obiectul și definițiunea geografiei”, susținută cu ocazia cursului inaugural din 3 noiembrie 1900. Experiența teoretică acumulată de Mehedinți, influența modelelor francez și german și propria viziune au condus la conturarea de către acesta a direcțiilor de bază în geografia universitară. Prin el, în geografia românească, pătrund ideile lui Humboldt și Ritter, ridicate însă la un nivel superior de înțelegere, cu privire la geografia globală (sub aspectul obiectului și al metodei).
Sub directa îndrumare a lui Mehedinți, în perioada 1909-1915, va fi tipărită prima revistă științifică: Anuarul de Geografie și Antropogeografie. Mare parte din studiile și comunicările științifice ale ilustrului geograf român sunt susținute și ținute în cadrul Societății Regale de Geografie din România: “Locul geografiei între științe”, prin care aduce primele lămuriri referitoare la obiectul și metodele geografiei moderne sau “Studiul geografiei în învățământul secundar”, prin care își începe acțiunea de reformă a învățământului geografic. În aceeași perioadă, alături de el, în cadrul aceleeași societăți, vor mai participa și alte personalități de seamă din domeniu geografic, atât din țară cât și din străinătate. Printre aceștia se numără prof. Emmanuel de Martonne, care începe colaborarea sa prețioasă cu Societatea și care susține prelegerile: “Sur la periode glaciaire dans les Carrpathes meridionnales” și “Rechercher sur la distribution de la population en Valachie” etc. Acesta va influența în mod esențial modul de gândire și procesul de formare a cadrelor de geografi români din primul sfert de veac XX.
Contribuția lui Mehedinți la dezvoltarea învățământului geografic românesc a fost fundamentală, acesta putând fi considerat fără îndoială întemeietorul geografiei românești moderne. Încă din 1901 el întrezărea extinderea cunoștințelor geografice asupra altor planete și, influențat de ideile lui Kant și Humboldt, își formulează de la început, în termeni foarte preciși, concepția sa geografică, potrivit căreia geografia este o știință analitică unitară, organică și evolutivă. În discursul susținut în anul 1975, în ședința solemnă a Academiei Române, Vintilă Mihăilescu nota următoarele: „Acum, la 75 de ani de la prima formulare, nu constatăm nicio deosebire fundamentală între felul cum vedea Simion Mehedinți obiectul geografiei și cum este văzut el astăzi. De aici actualitatea gândirii geografice a acestuia, considerat – pe drept cuvânt – primul îndrumător teoretic al învățământului și cercetării geografice moderne în România, creator al școlii geografice românești.”
Mehedinți a definit geografia ca știință, a scris una dintre cele mai valoroase lucrări ale genului: Terra. Introducere în geografie ca știință (1931), a contribuit la extinderea predării geografiei în școli ca disciplină de cultură generală, a realizat numeroase manuale școlare, a inițiat și alte forme de activitate, destinate promovării geografiei: „Seminarul de Geografie” și „colocviile anuale ale studenților geografi”, „congresele anuale ale profesorilor de geografie din învățământul preuniversitar” și a orientat studenți valoroși, absolvenți ai Universității din București către aprofundarea studiilor geografice în Franța și Germania, unii dintre aceștia fiind ulterior integrați în corpul profesoral.
„Toate acestea au conturat în România prima școală geografică, a cărei creier și mână forte a fost profesorul Simion Mehedinți. (…) În următoarele două decenii direcțiile de bază în geografia universitară impuse de [acesta] se păstrează, dar rezultatele se amplifică. Astfel, în 1915 George Vâlsan (1885-1935) susține la Universitatea din București teza de doctorat „Câmpia Română”, prima lucrare de acest gen prezentată în România; este urmată în 1920 de teza lui C. Brătescu „Delta Dunării. Geneză și evoluție morfologică”. În catedră, alături de profesorul Simion Mehedinți sunt angajați patru asistenți: V. Mihăilescu (1919), I. Conea (1925), G. T. Zaharescu (1926) și N. Al. Rădulescu (1927), care vor avea un rol distinct în dezvoltarea, alături de magistru, a învățământului geografic și a patrimoniului informativ. În aceste condiții, Simion Mehedinți solicită Universității în 1927 înființarea Catedrei de geografie fizică generală, care va fi ocupată doi ani mai târziu de către profesorul George Vâlsan.”
Astfel, începând din anul 1929 activitățile din învățământul geografic universitar bucureștean erau coordonate de la cele două catedre: Catedra de Geografie Generală Antropogeografie și Etnografie, condusă de Mehedinți, sprijinit de Ion Conea și Gh. Zaharescu și Catedra de Geografie Fizică, condusă de Vâlsan, căruia i se alătură conferențiarul V. Mihăilescu și asistentul N. Popp.
Dar Bucureștiul nu este singurul centru universitar unde geografia începe să dobândească un statut bine delimitat în rândul științelor. Ca urmare a strădaniilor aceluiași Simion Mehedinți, dar la solicitarea expresă a Universității de Științe de la Universtatea din Iași, în anul 1904 va fi înființată cea de-a doua catedră de geografie din România, care îi va fi încredințată lui Ștefan D. Popescu (1863-1911), doctor al Universității din Leipzig, cu o pregătire solidă în domeniul geografic, dobândită în urma cursurilor de geografie și geologie din Germania, de la Leipzig (1899 – 1902) și Berlin (1902–1903), unde îi avusese ca mentori pe marii geografi Friederich Ratzel și Ferdinand von Richthofen. La Iași, geografia începuse să fie predată sub diverse forme încă din anul 1884, după ce Grigore Cobălcescu susținuse, la Școala Militară din Iași, cursul de Geografie Fizică a Daciei Moderne, considerat a fi “prima lucrare științifică privind teritoriul României”. După un scurt interval (1916-1919), în care George Vâlsan va ocupa catedra de geografie din acest oraș, titulari vor deveni, pe rând: geologul Ion Simionescu, zoologul Ion Borcea, geologul Mihai David și geograful Gh. Năstase, format la școala geografică naturalistică de la Iași și fost elev al lui Emmanuel de Martonne. Odată cu numirea lui Năstase în fruntea Catedrei de Geografie (1938) în evoluția geografiei ieșene s-a realizat o fericită îmbinare a direcției umaniste cu cea naturalistă, asigurându-se premisele unui învățământ și ale unei cercetări geografice de o valoare deosebită.
În anul 1938, prin Legea de raționalizare a învățământului superior, promulgată în data de 4 noiembrie, la Secția de Geografie au fost create două catedre: Catedra de Geografie Fizică și Geografia României, al cărei titular a rămas Mihai David, și Catedra de Geografie Generală și Geografie Umană, a cărei suplinire a fost încredințată conferențiarului dr. Gh. Năstase.
Cea de-a treia catedră de geografie ia ființă la Cluj, în anul 1919, în perioada de după primul război mondial, când geografia cunoaște un avânt considerabil. Înființarea catedrei de geografie în cadrul Universității din Cluj a fost favorizată de o anumită experiență câștigată de către cadrele de geografie de la universitățile din București și Iași, care au reușit să dea personalități de valoare deosebită pentru învățământul și cercetarea geografică de mai târziu. Selectarea personalului didactic pentru nou înființata secție a constituit sarcina Comisiei Naționale conduse de Sextil Pușcariu, la insistențele căruia reputatul geograf român George Vâlsan este transferat de la Universitatea din Iași, în momentul respectiv fiind conferențiar și șef al catedrei de acolo, la Universitatea din Cluj, unde devine șeful catedrei de Geografie Generală și Umană. Vâlsan reușește, grație pregătirii sale și a experienței dobândite în cele două universități din țară, să îmbine armonios două laturi fundamentale ale geografiei: latura umana, predominantă la Universitatea din București și geografia fizică, predominantă la Universitatea din Iași.
În perioada de început, secția de geografie a Universității din Cluj a fost organizată în două caedre: prima de Geografie Generală și Umană, sub conducerea prof. dr. George Vâlsan, care era și directorul Institutului de geografie, iar a doua de Geografie Descriptivă și a României, condusă de către prof. dr. Vasile Meruțiu, care era și profesor agregat.
Alături de cele trei universități, “Geografia a avut un anumit rol și la Universitatea din Cernăuți, unde a fost predată, până la sfârșitul Primului Razboi Mondial, de către profesorii austrieci Bohm von Bohmerwald și A. Penecke, după care Catedra de Geografie de la această instituție a fost ocupată, în perioada 1924-1938, de către profesorul Constantin Brătescu, absolvent al Universității din București, în anul 1906, cu specialiyări în etnografie și geomorfologie, la universitățile din Leibzig și Berlin, inclusiv sub îndrumarea vestitului geograf Albrecht Penck, titlul științific de doctor obținându-l în anul 1920.”
Învățământul superior geografic, ale cărui baze sunt puse odată cu înființarea primelor catedre universitare, a contribuit în mod fundamental la dezvoltarea geografiei moderne românești, atât în ceea ce privește pregătirea de cadre didactice pentru toate formele de învățământ, cât și în domeniul cercetării științifice.
1.2.2 Societatea Română de Geografie
La sfârșitul secolului XIX cel mai important moment în evoluția geografiei românești, l-a reprezentat înființarea Societății Române Regale de Geografie, de apariția căreia se leagă numele lui Carol I, fost student al marelui geograf german Carl Ritter. Întemeiată la 15 iunie 1875, prin Decretul nr. 1120, aceasta avea ca principal scop reunirea cercetătorilor și a specialiștilor din domeniul geografiei, după modelul societăților științifice occidentale.
La data creării sale, Societatea era a șasea din lume, după: Societatea Geografică din Paris (1821), Societatea Geografică din Berlin (1828), Societatea Geografică engleză (1830), Societatea Geografică din Sankt Petersburg (1845) și Societatea Geografică Italiană (1866), devenind una dintre cele mai vechi societăți științifice din țară.
Prilejul fondării acesteia a fost dat de o adresă a Societății Geografice din Paris, prin care România era invitată să participe la congresul de geografie organizat în capitala Franței. Ministrul cultelor și instrucțiunii, Titu Maiorescu, ia decizia formării unui organism omolog în România și îi cere profesorului Ureche să întocmească proiectul de statut al unei societăți geografice. Textul definitiv al acestui statut a fost citit la întrunirea din 15 iunie, la care au participat 31 din cei 77 de membrii fondatori, întrunire prezidată de domnitorul Carol I.
Societatea geografică reprezenta, la acea vreme, singura organizație preocupată de problema pământului și a poporului român și singura instituție în care domeniile de cercetare sau de reprezentare a realităților geografice erau studiate în secții diferite: matematică, astronomie, fizică, zoologie, botanică, mineralogie, geologie, etnografie, arheologie etc. În perioada de debut, însă, Societatea Regală de Geografie nu dispunea de vechimea și de maturitatea unei asociații, drept pentru care nu putem vorbi de activități complexe de selectare, clasificare sau expunere sintetică a materialelor, fiecare dintre membrii tinerei societăți expunând preocupările propriei sale specializări. Cu toate acestea, realizarile din acea perioadă sunt demne de menționat. Sub atenta supraveghere a protectorului și totodată a președintelui activ al societății, Carol I, au fost inițiate câteva proiecte importante în domeniul geografic: harta topografică a României, realizată ulterior de Serviciul Geografic al Armatei; susținerea ideii înființății institutelor: geologic și meteorologic; lupta pentru întemeierea cadastrului, începută de generalul Brătianu; stimularea elevilor din școlile secundare în dobândirea de cunoștințe geografice referitoare la România, prin organizarea de concursuri cu premii; publicarea Buletinului Societății; încurajarea expluatărilor geografice din țară și străinătate etc. O contribuție importantă la dezvoltarea geografiei ca știință a reprezentat-o atenția deosebită acordată de către societate învățământului de profil din țară, atât a celui liceeal, cât și a celui universitar, îndeosebi prin activitatea de susținere a elevilor și a studenților prin acordarea de burse de studii în afara granițelor țării. Astfel că, primul profesor de geografie de la Universitatea din București, Simion Mehedinți, este susținut financiar de către societate în finalizarea studiilor în străinătate; la fel cei mai buni doi studenți ai acestuia, viitorii titulari ai catedrelor de geografie fizică din București (George Vâlsan) și Cernăuți (Constantin Brătescu).
Chiar dacă, la început, nu au existat persoane special pregătite în domeniul geografiei, rezultatele obținute pentru perioada respectivă au reprezentat puncte de plecare valoroase în dezvoltarea ulterioară a domeniului. Figuri precum „Dionisie Pop Marțian sau Aurelian Petre S. au militat activ pentru dezvoltarea unei industrii naționale, subliniind că această ramură economică [aflată] în plin proces de dezvoltare este o condiție de viață pentru toate popoarele libere și civilizate din lume. Sub egida Societății Regale Române de Geografie s-a inițiat cercetarea geografică organizată a teritoriului României și răspândirea cunoștințelor geografice asupra lumii. Membrii societății au fost inițiatorii și fondatorii unor institute științifice [ulterior apărute]: Comisia Geologică, înființată în 1877 și transformată, în anul 1906, în Institutul Geologic, Institutul Meteorologic (1884), Institutul Geografic Militar (1895) etc.”
După entuziasmul începutului a urmat o perioadă de stagnare, cauzată, în principal, de multitudinea de preocupări, de dilentantismul membrilor societății, dar și de inexistența unui scop specific, care să slujească cauzei geografiei. Începând din anul 1882 se remarcă o revenire în forță, datorată eforturilor generalului Manu, vicepreședintele de atunci al societății și secretarului general al acestuia: George Lahovari, care au fixat un mobil bine determinat: publicarea dicționarelor geografice pe județe (în număr total de 32, care vor apărea în perioada 1886-1896). Au urmat: Marele Dicționar Geografic al României (în 5 volume, publicat între 1898 și 1902), cele ale Bucovinei și Basarabiei și 61 de volume din Buletinul Societății (publicate între anii 1876-1942). Trebuie menționat că aceste publicații aveau, în general, un caracter descriptiv, în conformitate cu nivelul de dezvoltare de atunci al geografiei.
Afirmația este susținută de către prof. Vintilă Mihăilescu într-un articol publicat în anul 1933, în revista „Boabe de grâu”, articol dedicat Societății Regale Române de Geografie, în care acesta declară: „se poate face o critică nu prea favorabilă [a lor, având] o valoare neegală și [fiind] mult prea învechite ca să mai poată servi, în întregime, scopului urmărit prin tipărirea lor. O bună hartă topografică aduce mai mult folos cercetătorului, decât descrierea verbală a tuturor cursurilor de apă, cu indicarea cotiturilor și localităților pe unde ele trec. Preocupările arheologice, filologice și istorice, la modă pe vremea aceea, au umflat dicționarele geografice, prea adeseori mult depărtate de adevăratul interes geografic. (…) Totuș, conchide autorul, dicționareale rămân un depozit de bogat material toponimic, de amănunte locale adeseori prețioase, de date care au o valoare precisă de geografie istorice, în fine, singurele izvoare de informație pentru încă multe regiuni și centre ale țării.”
În paralel cu activitatea didactică desfășurată în cele trei mari centre universitare din țară, Societatea Română Regală de Geografie își continuă activitatea, intrând într-o nouă etapă a evoluției sale, pe care Vintilă Mihăilescu o cataloghează drept o fază de “specializare rațională”, când Buletinul capătă un caracter mai științific și este încadrat mai precis în limitele disciplinei geografice, lucru datorat aportului universităților și concursului pe care îl dau profesorii de geografie și specialiștii în ramuri înrudite cu geografia. După publicarea dicționarelor activitatea Societății se concentrează pe ședințele generale, pe comunicările și pe sesiunile științifice, atrăgând din ce în ce mai mulți membrii, astfel că în 1931 înscrierile depășeau cifra de 6000. La 50 de ani de la înființare Societatea Regală de Geografie își propunea să publice o monografie a României în limba franceză, care urma să trateze toate aspectele fizice, sociale și economice ale țării noastre. Primele două capitole ale acesteia apar într-o broșură sub titlul: “La Roumanie, ouvrage publiee sous les auspices de la Societe Royale Roumaine de Geographie” (București, 1930).
Între 1915 și 1932, Buletinul științific publică, pe lângă traduceri, procese verbale ale ședințelor, rezumate sau reproduceri, un număr de cinci teze de doctorat: G. Vâlsan – “Câmpia Română”, C. Brătescu – “Delta dunării, ”Vintilă Mihăilescu – “Vlăsia și Mostiștea”, G. Năstase – “Peuce” și N. Lupu – “Bazinul Dărmăneștilor”; numeroase studii ale acestora, cercetări, conferințe, comunicări și recenzii asupra diferitelor regiuni ale țării noastre, scrise de Emm. de Martonne, R. Ficheux, E. Pittard, G. Vergez Tricom, Ion Conea, Constantin Brătescu etc., fiind, după război aproape singura publicație de specialitate, un fel de tribună geografică la care participă cercetătorii tuturor provinciilor.
În anul 1936 Simion Mehedinți devine vicepreședinte al Societății, fapt pentru care în perioada următoare cercetările geografice se amplifică în mod considerabil, iar preocupările privind problemele fundamentale ale pământului și ale poporului român devin din ce în ce mai numeroase. Apar, totodată, noi orientări în domeniu: geografia istorică, geografia așezărilor rurale, dovadă fiind Buletinele societății și unele lucrări de sinteză. La fiecare dintre ședințele Consiliului este prezentată câte o lucrare în care se abordează o problemă specifică cercetărilor geografice: de exemplu, „în anul 1936, Simion Mehedinți îi solicită lui V. Mihăilescu o sinteză asupra „Mișcării geografice din România”, tot atunci propunând și organizarea a două expuneri: „țărmul românescu al Mării Negre” și „Dobrogea turistică”. În această perioadă se aprobă premiile Vernescu pentru realizările monografiilor etnografice și geografice ale diferitelor regiuni din România, în fiecare an pentru câte o regiune”.
Urmează o perioadă de criză pe fondul celui de-al doilea râzboi mondial, care a afectat întreaga mișcare geografică din Europa. Geografia este contestată de către științele umaniste și înțeleasă în mod diferit chiar și de unii geografi. În preajma anului 1942 Simion Mehedinți se retrage din toate responsabilitățile pe care le avea, iar din anul 1945 Societatea își încetează practic activitatea, rolul său fiind preluat, începând de către Institutul de Geografie din România.
În anul în care este înființat Institutul de cercetări geografice din România (1944), așa cum s-a numit inițial, Societatea Română de Geografie se afla în al 69-lea an de existență, însă activitatea acesteia fusese, după cum am menționat, întreruptă în principal din cauza lipsei de fonduri; publicația „Buletinul de geografie” își încetase apariția. Cu toate acestea, la nivel național, exista o mișcare geografică aflată în plin avânt, grupată pe cele trei mari centre universitare din țară: București, Cluj și Iași, o specializare în direcția geomorfologiei, a geografiei așezărilor și populației și a geografiei istorice și un număr din ce în ce mai mare de geografi cercetători. Astfel că apariția organism care să centralizeze toate aceste activități era absolut necesară. “Preluând o parte din atribuțiile vechii Societăți geografice, în latura cercetării îndeosebi, institutul a dus mai departe dezvoltarea geografiei românești, atât ca diversificare pe ramuri și domenii de cercetare, cât și în adâncirea cercetării.” Societatea de Științe Geografice din România își reia activitatea în anul 1968, avându-l ca președinte pe Vintilă Mihăilescu. De asemenea, se revine la apariția Buletinului societății (serie nouă) și se editează revista Terra.
Asadar, la începutul secolului al XX-lea iau fiinta catedrele de geografie la cele trei universități, care au fost încredințate unor geografi cu o pregatire superioară. In perioada 1900–1944, școala geografică din România își va desfășura activitatea sub acțiunea diferitelor influențe ale unor școli străine, cea mai mare influență având-o cunoscutul geograf francez Emmanuel de Martonne, care a studiat teritoriul țării noastre, elaborând aici primele sale studii de maturitate geografică („Tratat de geografie fizică” (1909), „La Valachie” (1902) „Recherches sur l’evolution morphologique des Alpes de Transylvanie”(1907), „L’Europe Centrale” (1931) etc.), a susținut numeroase prelegeri cu caracter științific și a inițiat în cercetarea geografică românească metoda excursiilor interdisciplinare, pe care le-a condus începand din 1921.
„Primele două decenii ale secolului XX pot fi caracterizate, alături de dezvoltarea Geografiei Fizice, influențată puternic de ideile lui Martonne, drept începuturile unei importante etape în evoluția Geografiei Umane din România, în cadrul căreia un rol important l-a avut Simion Mehedinți prin preocupările sale privind: locul omului în geografie (1908), aplicările Antropogeografiei în Etnografie și Istorie (1910), așezarea României la sud-estul Europei din punct de vedere geografic și etnografic (1916), acesta fiind continuat și în următoarele două decenii, mai ales în domeniul Antropogrografiei Teoretice.”
(…)
1.2.3 Sistemul științelor geografice românești în sec. XIX – XX. Reprezentanți
Într-o încercare de clasificare a ramurilor care alcătuiesc sistemul de discipline și de cunoștințe științifice, ce reprezintă sistemul geografiei ca știință vom porni de la criteriul obiectului de cercetare și de la ideea potrivit căreia o ramură de știință este geografică în măsura în care ea studiază sociogeosistemul sau una dintre componentele acestuia. Potrivit opiniei lui Ioan Donisă, împărțirea științelor geografice a cunoscut de-a lungul vremii două tendințe, existând unii geografi care au clasificat științele în două categorii principale: științe ale naturii (geografia fizică și subramurile ei) și științe sociale (geografia economică și subramurile ei) – adepții dualismului; și alții care au vorbit despre un sistem geografic unitar, alcătuit din geografia fizică și cea economică neseparate – adepții monismului.
Geografia s-a dezvoltat ca știință unică până în secolul al XIX-lea, când a început să se individualizeze geografia fizică, teoria nefiind contestată aproape deloc până la jumătatea secolului al XX-lea, când geografia economică a început să se consolideze și când au apărut criticii, care susțineau că faptele naturale și cele sociale nu pot fi studiate după aceleași principii și legi.
Ioan Donisă analizează în lucrarea sa „Bazele teoretice și metodologice ale geografiei” (1977) începuturile dualismului în cadrul câmpului de cercetare geografică, situându-l în deceniile 4-5 ale secolului al XIX-lea, explicând și relațiile cauzale care au condus la apariția acestui dualism. Astfel, el consideră că importanța tot mai mare a geografiei umane reiese din teama unora de a nu fi suspectați de determinism geografic. Această concepție pornește de la ideea că legile sociale și cele naturale sunt, daca nu paralele, cel puțin divergente.
O primă împărțire a fost făcută între geografia fizică și geografia economică; însă diparitățile au evoluat în timp, ajungându-se astăzi la existența simultană a mai multor subdomenii ale geografiei fizice și umane recunoscând sau nu interdependențele dintre ele. Chiar și cei mai apriji adversari ai geografiei unice ajung, până la urmă, să recunoască necesitatea unei ramuri a geografiei care, nefiind nici fizică și nici economică, să examineze totuși realitatea geografică în ansablu, natura în legăturile ei cu societatea. Concluzia cercetătorului este că ineracțiunea fizic-uman determină apariția unui sistem complex, în care legile sociale se întrepătrund cu cele fizice și ale căror rezultate, nemaiputând fi studiate separate, trebuie analizate dintr-o perspectivă integratoare, fapt realizat de o știință unitară.
Printre susținătorii geografiei unice s-au numărat Alexander von Humboldt și Karl Ritter – cei doi savanți germani care pun bazele geografiei moderne și a căror concepție geografică a influențat modul de gândire al geografilor francezi și români. Simion Mehedinți (1869-1962), părintele geografiei românești, preia și dezvoltă ideile celor doi geografi germani, militând pentru o geografie analitică unitară. În studiul său fundamental “Locul geografiei între științe” (1894) a definit riguros obiectul disciplinei, lucrarea sa marcând totodată trecerea de la caracterul descriptiv-informativ la care era redusă până atunci geografia, la geografia științifică modernă. Precizînd locul geografiei în sistemul științelor și caracterul ei autonom, Mehedinți a adus o contribuție însemnată la stabilirea legilor, categoriilor și metodelor ei de cercetare.
Opera sa știintifică fundamentală, “Terra. Introducere în geografie ca știință”, publicată în anul 1931, în două volume reprezintă o lucrare monumentală, o sinteza a cunoștințelor în domeniu, un tratat ce sistematizează o vastă informație științifică, fiind elogiat încă de la apariție în revistele internaționale de specialitate. Aici, dar și în alte scrieri, Mehedinți arată că obiectul geografiei este Pămîntul în totalitatea și unitatea sa, ea studiind, pe baza unei metode proprii, raporturile reciproce dintre cele patru învelișuri activ asociate ale Terrei – atmosfera, hidrosfera, litosfera și biosfera.
„Dacă Mehedinți a fost în primul rând profesor și doctrinar al geografiei ca știință, George Vâlsan (1885-1935), asimilând concepția profesorului său, și-a orientat activitatea cu precădere către geografia regională (actuală și istorică), sub forma ei specifică și interpretată.”
George Vâlsan, personalitate remarcabilă în rândul geografilor români, s-a format sub întrumarea unor personalități marcante din domeniu geografic. Simion Mehedinți i-a fost profesor la Universitatea din București și l-a reținut ulterior ca asistent la catedra de geografie de acolo. Între anii 1911 și 1912, în urma obținerii unei burse din partea Societății Regale Române de Geografie, audiază cursurile lui Albrecht Penck și ale etnografului Felix von Luschan la Berlin, iar un an mai târziu, până în 1914, se află la Universitatea din Sorbona unde asistă la cursurile lui Emmanuel de Martonne. În aceeași perioadă în care reușește să publice majoritatea lucrărilor sale științifice, George Vâlsan se înscrie la doctorat sub îndrumarea lui S. Mehedinți și a lui Emm. de Martonne.
„Problema fundamentală de care rămâne legat numele lui Vâlsan este aceea a originii și evoluției morfologice a Câmpiei Române. (…) el s-a încadrat în seria savanților, care, la noi sau peste hotare, urmăreau mult desbătuta chestiune a mișcării continentelor și nivelului oceanic. Câmpia României a trecut multă vreme drept o regiune monotonă, lipsită deci de interes. Poate și din această cauză granițele ei nu erau precizate. Geologii se ocupaseră totuși de ea (Cobâlcescu, Murgoci, Mrazec). Dintre geografi în fine, prof. Emm. de Martonne dăduse o descriere rațională mai întinsă a acestei porțiuni din relieful României (La Valachie, 1902).”
George Vâlsan a conceput geografia ca pe o știință a marilor ansambluri teritoriale, privite în întregul lor, prin integrarea elementelor componente în unitatea din care fac parte. Teza sa de doctorat, „Câmpia Română. Contribuții de geografie fizică” (finalizată la 2 decembrie 1915), o lucrarea clasică în toate privințele, care își menține valabilitatea în literatura geografică de specialitate până în zilele noastre, este primul studiu al unei mari unități geografice. Prin această lucrare el a pus, în același timp cu Constantin Brătescu, bazele geomorfologiei moderne în România.
Geograf cu pregătire complexă și cu o bogată activitate de cercetare, concretizată în peste 180 de lucrări, Vâlsan se remarcă ca cercetător de teren, fiind de părere că geografia nu poate fi înțeleasă din cabinet, ci în aer liber, influențat fiind de ideile unuia dintre mentorii săi – Martonne, alături de care participă la numeroase excursii documentare.
„În întreaga perioadă de zece ani, cât a stat la Cluj (1919 -1929), G. Vâlsan și-a continuat cu strălucire activitatea didactică și științifică, reușind să așeze geografia din noul centru universitar al țării pe baze moderne, afirmată atât în ceea ce privește pregătirea de cadre didactice pentru învățământul preuniersitar, cât și în domeniul cercetării științifice. Pentru grăbirea procesului de realizare a acestui important deziderat, a fost ajutat substanțial de fostul său mentor de la Sorbona, din Paris, Emmanuel de Martonne, care a susținut geografia de la Cluj printr-o activitate nemijlocită, din acest punct de vedere demne de menționat fiind cursurile predate la Institutul de Geografie din Cluj în primăvara anului 1921, precum și conducerea importantei campanii de excursii geografice din vara aceluiași an.”
Emmanuel de Martonne (1873-1955) este continuatorul ideilor și al concepției unitare a lui P. Vidal de la Blanche, al cărui discipol a fost, luptând pentru gruparea ramurilor geografiei într-un singur corp, în cadrul unei singure instituții. Un prim pas către succesul acestui demers poate fi considerat înființarea Institutul de Georgrafie de la Sorbonne, pe lângă Universitatea din Paris și nu pe lângă o anumită facultate. Fondatorul acestui institut este insuși Martonne, tot el fiind și creatorul unui laborator de geografie la Rennes (1899), care funcționează și în zilele noastre.
Contribuția acestuia la dezvoltatea geografiei românești moderne este evidențiată de numeroasele studii referitoare la țara noastră (peste 70), de seminariile și comunicările științifice susținute în cadrul Universității din Cluj și rezultate din vasta sa experiență, acumulată în urma cercetărilor efectuate asupra teritoriului României. Martonne a contribuit și la procesul de formare a cadrelor de geografi români, un rol important în acest proces jucându-l excursiile interdisciplinare inițiate de marele savant începând din toamna anului 1921.
Întreaga sa activitate geografică s-a desfășurat pe două direcții principale: geografia fizică și geografia regională, pe care nu o izolează complet de geografia generală, susținând că cele două concepte se completează reciproc. Lucrările sale de referință, care se subscriu celor două preocupări majore, sunt: complexul „Tratat de geografie fizică” (1909), recunoscut timp de peste cinci decenii și mai multe volume de geografie universală, dedicate Europei Centrale: „L’Europe Centrale” (1931).
(…)
Vintilă M. Mihăilescu (1890-1978) adeptul geografiei ca știință unitară, a pus bazele geografiei orașelor în România, pe principiul integrării în teritoriu. Acesta desparte, încă de la început, cele două elemente care individualizează o știință: obiectul propriu și metoda proprie. Din punct de vedere al dihotomiei geografie umană – geografie fizică, Mihăilescu o acceptă doar la nivelul metodei de cercetare, nefiind admisă la nivelul obiectului de studiu. Acesta din urmă, în concepția geografului, ar trebui să fie întregul teritorial, de la regiune la planetă.
Geograful ar trebui, în concluzie, să integreze toate elementele și rezultatele particulare de la ramurile în care s-a împărțit blocul unic al geografiei, precum și cele provenite de la științele conexe. Specificul geografiei nu este să caute cu orice preț legături între faptele sociale și legile naturale, ci să analizeze, să descrie și să explice complexele regionale rezultate din convergența pe teritoriu a legilor naturale și a celor sociale.
(…)
Ion Conea (1902-1974) a fost geograf și geopolitician român, doctor-docent, reputat specialist în geografie istorică și toponimie geografică.
Contribuția semnificativă a lui Conea în știința geopolitică este legată de efortul acestuia de teoretizare a domeniului, dar și de identificare a direcției de cercetare în această știință. Conea plasează geopolitica în domeniul vast al relațiilor internaționale anticipând importanța pe care o va avea aceasta în studiul relațiilor și presiunile dintre state. Având o perspectiva geografică asupra lumii, datorită formației de geograf, Conea considera că mediul politic trebuie urmărit și definit pe temeiuri geografice. Pe acest considerent Conea afirmă că geopolitica trebuie să fie capabilă să ofere explicații despre înfățișarea hărții politice a lumii, harta aceasta fiind conform intuiților sale obiectul de studiu al geopoliticii. În acest context Conea definește politica ca fiind știința mediului politic planetar, o știință a atmosferei sau a stării politice planetare. Încercarea de a oferi o definiție generală și mai cuprinzătoare noțiunii de geopolitică din epocă are drept rezultat conturarea rolului geopoliticii de instrument în analiza problemelor politice și economice a regiunilor naturale și nu a statelor, care la un moment dat pun probleme de politică și economie mondială.
(…)
CAPITOLUL II Geografia umană
2.1 Geografia Umană în România (evoluție, reprezentanți)
Mișcarea geografică din România de la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost puternic influențată de conceptele metodologice occidentale, în special cele franceze și germane. În această perioadă, în cele două țări europene se conturează un curent nou în geografie, care, deși poartă denumiri diferite: Antropogeografia în Germania și Geografia umană în Franța definește, în fapt, aceeași ramură a geografiei, care studiază sociosistemul, adică problemele referitoare la raporturile dintre societatea omenească și natura înconjuratoare și care derivă din geografia economică.
Conceptul de geografie umană pătrunde la noi mai ales prin intermediul lui Simion Mehedinți, care se specializase în geografie la Paris, Berlin și Leipzig, având prilejul de a studia cu marii savanți ai timpului, precum: Paul Vidal de la Blanche, Rudolf Virchow, Friedrich Ratzel, Ferdinand von Richthofen, Adolf Bastian etc., având acces direct la cunoștințele și ideile marilor personalități din domeniul geografic.
În anul 1899 Mehedinți susține la Leipzig un doctorat strălucit, sub coordonarea directă a lui Friedrich Ratzel (1844-1904), întemeietorul antropogeografiei și unul dintre părinții geopoliticii. Teza sa, “Inductia cartografica“, depășeste punctul de vedere etnografic, strict descriptiv, de inventar al “culturii populare”, mutând dezbaterea pe planul antropologiei filosofice și culturale, domeniu ce devenise unul de mare relevanta în gândirea teoretica și în programele de cercetare inițiate de școlile de antropologie americane, germane, britanice și franceze în prima jumatate a secolului XX.
Prima lucrare temeinică de antropologie culturală a lui Mehedinți poartă titlul „Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca și uneltele sale” și constituie discursul de recepție pe care-l rostește în 1920, la intrarea sa în Academia Română. O alta lucrare capitală în acest domeniu este tot o comunicare ținuta la Academie, în anul 1928: „Coordonate etnografice: cultura și civilizația”. Aceste două studii reprezintă nucleul concepției filosofice a lui Simion Mehedinti, conferindu-i un loc aparte în gândirea filosofică românească.
„Concepțiile lui S. Mehedinți sunt continuate și dezvoltate de către elevii săi. Astfel, Al. Dimitrescu Aldem publică lucrări de înaltă ținută științifică privind răspândirea populației în Moldova (1909) sau rolul României în tranzitul sud-est european (1912); George Vâlsan publică un studiu remarcabil privind etapele populării Țării Românești (1912); Vintilă Mihăilescu, prin studiul asupra unor orașe (București – 1915, Oltenița – 1921), devine promotor al dezvoltării geografiei urbane. [Astfel că,] școala de geografie umană românească se conturează încă de la începutul secolului al XX-lea, realizând o experiență proprie.”
Paralel cu dezvoltarea Antropogeografiei în Germania, în Franța ia avânt Geografia Umană, îmbrăcând forma „posibilismului” și avându-l ca întemeietor pe geograful Paul Vidal de la Blanche (1845-1918), care își expune concepția sa în lucrarea „Principes de Geographie humaine”, publicată postum, în 1922, de către Emm. de Martonne. Pentru Geografia franceză unitatea este dată de caracterul său preponderent de geografie umană. Esența acesteia constă în sesizarea diferențierii lumii pe regiuni. Ca atare, Vidal de la Blanche și discipolilor săi (Jean Brunhes, A. Demangeon, Pierre George) sunt adepții lumii regionale.
(…)
CAPITOLUL III Geografia modernă: tendințe, perspective, noi abordări
3.1 Geografia culturală. Preambul
Geografia culturală s-a născut din diversitatea peisajelor și a genurilor de viață. Ea reflectă modul în care s-au modificat, de-a lungul timpului, raporturile dintre grupuri și mediu. În epoca primitivă, colectivitățile umane nu aveau decât o influență restrânsă asupra mediilor în care trăiau, chiar dacă erau capabile să le transforme într-o oarecare măsură, în special prin utilizarea focului. Strategiile de supraviețuire aplicate țineau mai mult de domeniul adaptării.Ulterior, agricultura și nomadismul pastoral au conferit baze mai ferme vieții sociale. Spre deosebire de perioadele anterioare, oamenii nu au mai fost nevoiți, pentru a se alimenta, să exploateze o paletă foarte largă de plante și animale. Esența substanțelor a fost dobândită din câteva specii obținute pe teritorii prelucrate unitar, deci standardizate. Nașterea orașelor de demonstrat că oamenii s-au putut desprinde de pământ. În aglomerările urbane densitățile medii încep să crească, artele se dezvoltă, iar procesul civilizării este în plină derulare.
Modernizarea modelează societățile. Nu toată lumea are acces în aceeași manieră la cunoștințe și la tehnicile de grup a căror organizare devine complexă. Actualitatea este marcată de crize. Evoluția media creează o cultură de masă de care beneficiază toată lumea și care privește mai mult comportamentele de consum și de petrecere a timpului liber decât cele de producție.Societatea este într-o continuă schimbare, accentul deplasându-se de la aspectele raționalității funcționale și economice, către sensuri și reprezentări, concepții și ritmuri de viață, aspecte psihologiceși sociale și religioase.
3.1.1 Diversitatea popoarelor și a culturilor: factori de influență
De-a lungul timpului, s-a încercat o explicare a marilor contraste remarcate între popoarele și culturile lumii. Pe baza opiniilor cristalizate odată cu trecerea anilor, se poate considera principalii factori care au influențat apariția acestor diferențieri sunt:
Natura. Ea este aceea care generează diferențe între Nordul temperat și bogat și Sudul tropical și sărac, transformându-i pe sedentarii pașnici în nomazi agresivi; tot ea este cea care condiționează modul în care popoarele se hrănesc, se îmbracă sau își construiesc casele.
Rasa. A fost considerată răspunzătoare pentru diferențele biologice fundamentale de ordin fizic și mai ales intelectual care antrenează diferențe culturale majore. Teoria superiorității rasei albe, a fost contrazisă de știință și de bunul simț. Nici ideea unicității speciei umane, a omului universal având aceleași capacități intelectuale nu a prins teren, având în vedere uriașele diferențe înregistrate între culturile Planetei.
Istoria. A fost considerată ca având rol deteminant pentru diversitatea culturilor și a situațiilor. Pornind de la transformările și mutațiile importante cunoscute de societățile europene încă din preistorie, în sensul acumulărilor tehnice din ce în ce mai mari, încoronate pe scara evoluției de revoluția industrială, gânditorii ocidentali au considerat că diferențierile atât de pregnante între culturile lumii sunt generate de întârzierile în evoluția grupurilor. Din acest motiv, în perioada colonizărilor, s-a promovat intens ideea legitimității împingerii societăților întârziate, încă din faza lor incipientă, pe calea progresului și a civilizației.
Cultura ca realitate superioară. Ea se impune grupurilor și le condiționează, manifestându-se ca un fel de organism care le modelează. Teza aceasta a fost acceptată în special de antropologie și de geografia culturală americană. Ea evită capcanele determinismului fizic sau biologic, dar nu explică schimbările , transformările și progresele care ocupă la fel de mult spațiu în viața culturală ca și constanța și stabilitatea.
Unificarea lumii actuale. Lumea actuală se unifică și se desparte în același timp. Progresul telecomunicațiilor care permite difuzarea informației prin imagine și sunet în toate colțurile planetei, transporturile rapide și ieftine care multiplică și întăresc contactele umane, comercializarea acelorași produse de consum pretutindeni ne ajută să vorbim despre o uniformizare culturală a lumii. Cu toate acestea, comportamentele variază de la un individ la altul,iar performanțele tehnice și economice sunt inegale de la o colectivitate la alta.
Problemele cele mai importante aduse azi în discuție se referă la modalitatea de a identifica o cultură, maniera de înțelegere a limitelor extensiei sale și a formelor pe care le îmbracă inserția acesteia în spațiu, natura și importanța barierelor și frontierelor culturale și raporturile lor cu frontierele politice etc.
3.2 Geografia umană. Semnificații
Abordarea geografilor nu disociază grupurile de teritoriile pe care le amenajează și în care trăiesc, în centrul reflecției aflându-se structura și întinderea spațiilor de intercomunicare, modul în care grupurile depășesc obstacolul distanței și uneori îl consolidează.
„Geografia umană studiază repartizarea oamenilor, a activităților și a operelor lor pe suprafața planetei și încearcă să o explice prin maniera în care grupurile se inserează în mediul înconjurător, îl exploatează și îl transformă; geograful se apleacă asupra legăturilor pe care indivizii le țes între ei, asupra manierei în care ei înființează societatea, o organizează și o identifică cu teritoriul în care ei trăiesc și în care visează.”
3.2.1 Mediu și cultură: interferențe
Relația dintre mediu și cultură a intrat în atenția cercetătorilor din întreaga lume. Principalele aspecte de interes s-au referit la: maniera în care oamenii percep și concep mediul lor, societatea și lumea; scopul pentru care le pun ei mai mult sau mai puțin în valoare și dau locurilor anumite semnificații; tehnicile cu care se dotează grupurile pentru a stăpâni și a face productiv sau agreabil mediul în care trăiesc; modul în care și-au imaginat și au pus la punct , au transmis și au difuzat cunoștințele lor specifice; legăturile care structurează ansamblurile sociale și modul de legitimare al acestora; maniera în care miturile, religiile și ideologiile contribuie în a da un sens vieții și cadrului în care se desfășoară aceasta
Toate aceste cercetări pun accentul asupra unor aspecte diferite ale culturii cu următoarea semnificație:
Cultura este mediere între oameni și natură. Cultura care îi interesează pe geografi este în primul rând constituită din ansamblul artefactelor, cunoștințelor specifice, tehnicilor prinb care oamenii mediază relațiile cu mediul lor natural, protejându-se, asigurându-și mijloacele de supraviețuire, acționând mașini și unelte pentru multiplicarea producției, satisfăcându-și rând pe rând toate nevoile.
Cultura este moștenire și rezultă din comunicare. Există mari diferențe între societăți din punctul de vedere al arsenalului de cunoștințe și tehnici și din punctul de vedere al registrului de interpretări și de motivații. Educația condiționează indivizii și grupurile. Cultura apare astfel ca o moștenire. Modalitățile de transmitere de la o generație la alta sau dintr-un loc în altul prin migrații sau deplasări de scurtă durată depinde de mediu și de nivelul tehnic.Geografii care se ocupă de aspectele culturale analizează aspectele comunicării și progresele care apar în urma informațiilor transmise dincolo de obstacole fizice sau realități psihologice.
Cultura este construcție și permite indivizilor și grupurilor să se proiecteze în viitor și în spații temporale variate. Oamenii reacționează față de moștenirea culturală pe care o primesc, asimilând anumite trăsături ale acesteia și respingând altele. Ei transformă, inventează, creează conform aspirațiilor lor profunde. Culturile sunt realități în mișcare.Prin intermediul culturii fiecre se proiectează în viitor pentru a crea acolo cadrul care îi convine. Mediul pe care îl modelează devine astfel conform preferințelor și aspirațiilor lor.
Cultura are o încărcătură simbolică. Ea este constituită din realități și semne care au fost inventate pentru a descrie, pentru a vorbi, pentru a influența.
Cultura este un factor esențial al diferențierii sociale. Fiecare individ se impregnează cu cultură într-un mod strict personalizat. Bagajul primit este receptat, interiorizat și utilizat în mod diferit. Cultura este unul din factorii esențiali de diferențiere a situațiilor sociale și a statututlui care este recunoscut fiecărei persoane în parte.
Peisajul poartă amprenta culturii și îi servește drept matrice. Deși peisajul este un obiect privilegiat al lucrărilor de geografie culturală, interpretarea sa este adeseori ambiguă. El poartă amprenta activității productive a oamenilor și a eforturilor făcute de aceștia de a locui și de a adapta lumea conform nevoilor pe care le au.
Peisajul este marcat prin tehnicile materiale pe care societatea le stăpânește și este modelat pentru a răspunde gusturilor estetice ale grupurilor.El constituie un document cheie pentru înțelegerea culturilor, singurul care subzistă uneori pentru societățile trecutului.
3.3 Începuturile geografiei culturale de limbă germană: Ratzel, Schlüter, Meitzen, Hahn
Friedrich Ratzel (1844-1904) a urmat studii de istorie naturală și a fost influențat de ideile zoologiei darwiniste, care punea accent pe rolul migrațiilor în evoluția ființelor vii. Preocupat de geografie și grație formației sale de naturalist, consideră că ideea repartiției oamenilor și a civilizațiilor merită o atenței particulară: numele pe care îl propune pentru acest nu capitol al disciplinei este: Anthropogeografie.
În anul 1880 Ratzel se consacră studiului bazelor culturale ale diferențelor regionale ale Planetei. În același an publică lucrarea “Geografia culturală a Statelor Unite din America de Nord cu accent pus în mod special pe condițiile economice” (“Culturgeographie der Vereinigten Staaten von Nord-Amerika unter besonderer Berucksichtigung der wirtschaftlichen Verhaltnisse”). Ratzel recunoaște mobilitatea ca pe un atribut al esenței popoarelor. El introduce cultura ca factor cheie al geografiei umane. Geografia pe care o concepe Ratzel acordă un loc important actelor de cultură care se relaționează mijloacelor de a trage profit de pe urma mediului care facilitează deplasările.
Nevoia de deplasare și dimensiunea dată acesteia orientează geografia ratzeliană spre alte preocupări: accentul este pus pe limitarea spațiului, pe barierele pe care grupurile le întâlnesc în expansiunea lor și pe efectele de frontieră. Statele sunt comparate cu organisme amenințate mereu în existența lor de lipsa de spațiu.
Tributară ideii darwiniste a luptei pentru viață, opera lui Ratzel capătă mai mult o dimensiune politică, interesul asupra faptelor de cultură fiind limitat.
Otto Schlüter (1872-1959) s-a specializat încă din anii 1890 în studiul șezărilor umane – case, câmpuri, împrejmuiri etc. Introduce peisajul ca obiect al geografiei umane. Pornind de la cuvântul Landschaft, care în limba germană semnifică deopotrivă „peisaj” și „regiune” Schlüter propune termenul Landschaftskunde- prin care denumește știința peisajului. Acest termen este adeseori sinonim cu geografia.
Richaard Hartshorne, geograf american (1899-1992), analizând semnificația termenului Landschaft (termen relativ ambiguu datorită dualismului din semnificație) îl citează pe Schmidt care condideră chiar că termenii de geografie culturală și geografie umană sunt sinonimi. Echivalența nu este însă totală, acest lucru putând fi remarcat urmărind evoluția ideii în Statele Unite, sub influența lui Carl O. Sauer și a elevilor săi, geografii școlii californiene.
Geografia umană concepută în maniera lui Schlüter este relaționată cu maniera în care grupurile umane modelează spațiul în care trăiesc( modul în care transformă vegetația naturală, maniera în care defrișează, cultivă, împrejmuiesc, construiesc clădirile în care locuiesc și în care își adăpostesc animalele). Studiul așezărilor umane devine tema centrală a disciplinei. Acestea constituie așa numitul Kulturlandschaft- peisaj cultural care este adeseori echivalent cu peisajul umanizat.
Dacă în cazul lui Ratzel studiul geografiei se suprapunea peste cel al artefactelor utilizate de oameni pentru a stăpâni spațiul, pentru Schlüter și pentru cei mai mulți dintre geografii germani din primele decenii ale secolului al XX-lea, obiectul fundamental al cecetărilor este reprezentat de amprenta omului impusă asupra peisajului.
August Meitzen (1822-1910). Jurist și economist de formație, a devenit specialist în probleme de economie și drept funciar rural, apoi a lucrat în domeniul serviciilor de statistică. A fost interesat în special de peisajele agrare ca expresie a grupurilor etnice și de modul în care distribuția lor geografică releva implantarea popoarelor în momentul sedentarizării.
Eduard Hahn (1856-1928), cu studii în domeniul medicinei și al științelor naturale s-a orientat în timp spre zoogeografie , originile agriculturii și istoria domesticirii animalelor. Hahn evidențiază practicile rituale care conduc, în opinia sa, la domesticirea animalelor și apoi la capacitatea de a le face să muncească.
Geografii germani au definit încă din anii 1910 o abordare originală a actelor culturale. Atenția aproape exclusivă acordată utilajelor și tehnicilor folosite pentru stăpânirea mediilor și rolul major ocupat de analiza peisajelor este explicată prin influența darwinismului. Această abordare neglijează problematica modului de achiziționare a practicilor, cunoștințelor și valorilor.
Din problematica transmiterilor sunt reținute doar aspectele legate de difuziunea tehnicilor. Atitudinile și credințele sunt ignorate aproape în mod constant. (cu excepția lui Hahn). Abordarea relevă însă, în compensație, existența în peisaj a trăsăturilor de origine culturală puternic structurate și stabile.
3.4 Geografia culturală americană: Carl Ortwin Sauer și școala din Berkeley
Conceptul de geografie culturală a prins viață, cel mai probabil, în Statele Unite unde a fost utilizat într-un sens diferit față de cel actual. Robert S. Platt vorbește despre folosirea termenului provenit din legendele hărților topografice americane în care, prin intermediul unor culori diferite, erau marcate două mari rubrici : natură și cultură. De aici s-a născut expresia de geografie culturală, în opoziție față de geografia naturală. Dar prezentarea documentelor cartografice și obiceiurile epocii făcuseră să se vadă în geografia culturală o consecință a geografiei naturale. După ce fusese analizat un mediu natural era important să se vadă cum acesta influențase grupurile umane. Geografia culturală se confunda cu geografia umană.
Dezvoltarea geografiei culturale americane începe după 30 de ani de la primele lucrări germane.
Carl O. Sauer (1889-1975), profesor la Universitatea Californiană din Berkeley, în colaborare cu antropologul A. L. Kroeber, a derulat cercetări de teren asupora populațiilor indiene din Statele Unite și în particular din Mexic.
El a ajuns la înțelegerea faptului că nu se poate vorbi despre peisaj cultural fără să se studieze cultura care îl explică, adică, fără să se facă recurs la istorie și la istoria civilizațiilor. Fiind la curent cu cercetările germane și franceze sau italiene, el își prezintă punctul de vedere în articolul „The morphology of landscape”. Pentru Sauer geografia se limitează la ceea ce este descifrabil la suprafața pământului; el vede prin cultură, ca și contemporanii săi, ansamblul de artefacte și unelte care permit omului să acționeze asupra lumii exterioare dar, în același timp, merge ceva mai departe: cultura este compusă și din ansambluri de plante și animale pe care societățile au învățat să se folosească pentru a modifica mediul natural în scopul de a-l face mai productiv. Dacă până anul 1931 vorbea numai despre peisaje culturale, înepând de la acea dată C. O. Sauer scrie un articol referitor la „geografia culturală”. El ignoră însă, dimensiunile sociale și psihologice ale culturii, la fel ca geografii germani. Printre procesele culturale, Sauer acordă primul loc difuziunii.
3.5 Geografia umană franceză și dimensiunea ei culturală. Vidal de La Blache, Jean Bruhne, Pierre Deffontaines
Geografia, aflată pe un loc important în știința franceză a suferit o puternică modernizare la începutul secolului al XIX-lea sub influență germană.
Vidal de La Blache pornește de la concepția geografiei umane pe care a propus-o Ratzel: studiul influențelor mediului asupra societăților umane. El a fost interesat și de ansamblul tehnicilor și al utilajelor pe care oamenii le folosesc pentru transformarea și exploatarea cadrului în care trăiesc, pe care îl adaptează nevoilor lor. A fost preocupat de tot ceea ce colecțiile de artefacte acumulate în muzeele de etnografie aduc pentru înțelegerea raporturilor dintre oameni și mediul lor.
Vidal de La Blache înțelege cultura prin prisma instrumentelor pe care societatea le folosește și a peisajelor modelate de acestea. Noțiunea de gen de viață înglobează în mod sintetic tehnicile, uneltele și modurile de a locui ale diferitelor civilizații. Oamenii își manifestă drepturile asupra lemnului, câmpurilor, pășunilor etc.Pentru a le pune în valoare, grupurile au fost forțate să își structureze timpul, să să adopte diferite moduri acțiune și să le implementeze în diferite momente ale anului, în funcție de anotimpuri.
Vidal considera că „geografia este știința locurilor, nu a oamenilor” dar prin analiza genurilor de viață se observă cum elaborarea peisajelor reflectă organizarea socială a muncii. De la aspecte tehnice el alunecă spre trăsături mai sociale urmărind în cercetările sale, perioadele și anotimpurile în care întregul timp este mobilizat pentru lucru, perioadele rezervate pentru odihnă, în care oamenii se deplasează , merg în vizite la părinți și prieteni. De asemenea, capătă interes și diversitatea sarcinilor pe care trebuie să le îndeplinească oamenii pentru a-și câștiga existența, împreună cu caracteristicile acestora: dificultatea, condițiile de desfășurare, gradul de satisfacție sau de frustrare indus practicanților.
S-a constat faptul că oamenii apreciază diferit componentele genurilor de viață pe care le duc. Genurile de viață sunt practicate pentru a asigura supraviețuirea grupurilor dar sunt practicate și pentru a le conferi o identitate. Ele se încarcă cu valori. Nomazii apreciază mai mult libertatea, în timp ce sedentarii sunt atrași de bunăstare disprețuind sărăcia și deznodământul celor care nu iau cu ei decât strictul necesar.
Pentru Vidal de la Blache, ca și pentru Ratzel și geografii germani, cultura este aceea care se interpune între om și mediu și umanizează peisajele, dar este în același timp, o structură general stabilă de comportamente.
Noțiunea genurilor de viață introduec în geografia umană franceză o logică ce se deplasează dinspre accentul naturalist manifestat la începutul secolului al XIX-lea spre poziții mai umnaiste.
Jean Brunhes, unul dintre primii elevi ai lui Vidal de la Blache, a practicat o geografie mult diferită față de cea susținută de alți membri ai curentului vidalian. Fiind foarte axat pe exigențele metodologice ale cercetării, datorită faptului că s-a născut într-o familie de oameni de știință, el este mai aproape din acest punct de vedere de geografia germană decât de cea franceză.
Brunhes s-a dovedit sensibil față de necazurile și bucuriile oamenilor, față de situația lor și perspectivele de viață. El acordă o atenție egală atât elementelor legate în mod funcțional de punerea în valoare a mediului,cât și celor care au mai degrabă o valoare simbolică.
Lucrarea sa: “Irigarea. Condițiile sale geografice, modalitățile și organizarea sa” („L’irigation. Ses condițions geographiques, ses modes et son organisation”, 1904) bazată pe studii efectuate cu predilecție în Algeria și Peninsula Iberică, este consacrată demontării complexului de instalații tehnice și dispozitive juridice care permit anumitor grupuri să capteze apele, să le distribuie și să obțină un profit remarcabil de pe urma acestor acțiuni.
Brunhes își datorează gustul de investigație minuțioasă anilor petrecuți în Elveția (1896-1912) în cadrul Universității din Fribourg unde a fost profesor. El a avut la îndemână studii germane, s-a familiarizat cu lucrările de etnografie locală și cu cercetările pe care folcloriștii elvețieni le consacrau habitatului și tehnicilor lumii rurale (studii privind diversitatea materialelor, formele de detaliu, ornamentațiile sau tehnicile de construcție).
Brunhes scrie lucrarea „Geografia umană” (“La géographie humaine”, 1909), prima sa operă de sinteză și primul manual în limba franceză consacrat ansamblului repartițiilor umane în care autorul s-a consacrat definirii riguroase a metodelor. „Geografia umană are ca misiune analizarea acțiunilor de ocupare a solului, fie că acestea sunt productive sau distructive” consideră Brunhes. Partea acordată culturii este minimă și se referă doar la o serie de paragrafe privind descrierea genurilor de viață și evocarea investigației geografice.
Jean Brunhes vorbește despre o geografie a istoriei și subliniază raporturile strânse ale acesteia cu etnografia. În 1912 este însărcinat de Albert Kahn să pună pe picioare „Arhivele Planetei”, o colecție de autocrome care trebuie să fixeze imaginea unei lumi în mutație rapidă. Partea pe care o dedică aspectelor culturale este importantă în “Geografia istoriei” („La Géographie de l’histoire”, 1921), “Geografia umană a Franței” („La Géographie humaine de la France”, 1920-1922) în care ia în calcul realitățile etnice, inventarul formelor de habitat etc.
Pierre Deffontaines, colaborator al lui J. Brunhes, s-a afirmat ca primul specialist în probleme culturale. Lucrarea sa de doctorat poartă titlul “Oamenii și lucrările lor în regiunile din Garonnia mijloci” („Les hommes et leurs travaux dans les pays de la Moyenne Garonne”) și se axează pe problematica genurilor de viață din ținuturile cu păduri și zone cultivate ale platourilor calcaroase, colinelor de molasă sau ale marilor văi ale Garonniei (Tarn, Aveyron și Lot ).
El realizează și o hartă a acoperișurilor din Franța pentru „Geografia Franței” a lui Brunhes acest fapt dovedind că se află și foarte aproape de cercetările etnografilor și ale folcloriștilor.
În 1932, editura Gallimard îi încredințează conducerea unei noi colecții de geografie umană. Operele pe care le-a selecționat sunt variate, printre acestea numărându-se titlurile: Geografie și colonizare, Geografia orașelor, Geografia frontierelor, Geografia psihologică, Geografia căilor ferate, Geografia circulației pe continente, etc. O serie de alte lucrări sunt axate pe evocarea genurilor de viață.
Marc Bloch, un istoric format de Vidal de La Blache, a scris lucrarea “Caracterele originale ale istoriei rurale franceze” („Les Caractères originaux de l’histoire rurale francaise”, 1931) axată pe tipurile de peisaje agrare franceze a căror geneză se încearcă a fi explicată.
Gaston Roupuel, un alt istoric, a dezvoltat o curiozitate științifică de aceeași factură, publicând lucrarea “Istoria satului francez” („Histoire de la campagne francaise”, 1932) rămânând însă fidel interpretărilor etnice.
Roger Dion este primul geograf francez care a lucrat în acest domeniu, lucrarea sa “Eseu asupra formării peisajului rural francez” („Essai sur la formation du paysage rural francais”, 1934), fiind una foarte bine cotată.
Profesorii francezi Debesse și Scalabrino , în manualul Geographie humaine et economique, fac o trecere în revistă a așa numitelor „moduri de cultură”, insistând asupra repartițiilor și mișcărilor populației și a modului în care oamenii au transformat peisajele tradiționale, mediul rural și orașele folosindu-se de progresele tehnice.
În concluzie, s-ar putea spune că geografia umană a ocupat încă de la naștere un loc important în realitățile culturale pe care le sesizează însă, într-o optică limitativă, restrictivă. Accentul este pus pe tehnici, utilaje și transformările peisajului. Singurul aspect abordat privind transmiterea culturilor este difuziunea.
Orientările sunt diferite de la o țară la alta: germanii au fost primii focalizați pe utilaje, tehnici și peisaje; americanii au subliniat prin Sauer, impactul culturilor asupra componentelor vii (vegetale și animale) ale peisajelor.
Francezii, prin noțiunea de genuri de viață, imaginează o unealtă care le permite să țină seama de componentele sociale și ideologice ale culturii și se arată sensibili față de învățămintele etnografiei și ale studiilor folclorice. Interesul față de structurile agrare apropie lucrările germane de cele franceze.
3.5.1 Franța, geografia ca știință a peisajului și peisajul cultural
În Franța, din întreaga dezvoltare a geografiei culturale, a fost reținut mai ales unul dintre aspectele sale: geografia ar fi știința peisajului. Această formulă a fost adoptată de un anumit număr de geografi francezi de prim rang, printre care se numără P. Pinchemel. Ea era familiară deja geografilor francezi: Max Sorre, de formație naturalist; propusese încă din 1913 să se identifice geografia și știința peisajelor. Ideea a fost reluată de Paul Michotte în 1921. Dar, în noțiunile de geografie și de peisaj cultural există ceva în plus, ceva ce a fost relevat de Max Sorre în lucrările din ultimii ani de viață: ideea peisajelor umane, termen pe care îl folosește într-un sens apropiat celui de peisaj cultural. Peisajele umane definite de Max Sorre corespund acelor „lumi culturale” pe care R. J Russel și F. B Kniffen le-au definit în 1951: fiecăruia tinde să îi corespundă un tip de peisaj propriu.
Max Sorre arată și modalitatea în care aceste peisaje umane se ordonează în raport cu marile drumuri ale istoriei. El realizează un mare tablou al evoluției umane, care este în același timp un bilanț geografic, deoarece arată în ce manieră curentele istorice sub-direcționează peisajele actuale și explică diversitatea lor sau înrudirea lor pe baza acestor lumi culturale.
Geografia culturală este cea care caută o explicație genetică distribuirilor umane. Studiul migrațiior plantelor permite să reconstituim originile anumitor trăsături ale civilizației. Geografia culturală arată cum, anumite specii și, în consecință, anumite tehnici agricole, s-au răspândit pornind de la un număr mic de familii. Ea dezvăluie modul în care civilizațiile reacționează în contact cu medii noi. Ea subliniază partea de conservatorism și de tradiție care există în ceea ce apare ca foarte revoluționar; fermierii europeni instalați în sudul Statelor Unite au fost obligați , pentru a se adapta la un nou mediu natural, să schimbe aproape integral stocul de plante pe care îl cunoșteau și să adopte plante indiene; instalarea lor dincolo de Atlantic i-a constrâns să-și modifice obiceiurile, i-a forțat să realizeze o revoluție. Dar, în esență, ei au rămas fideli obiceiurilor pe care le-au adus cu ei din Europa: ei au rămas cultivatori de cereale- de porumb, nu de grâu- utilizînd tracțiunea animală pentru muncile câmpului și nu au devenit, ca predecesorii lor, grădinari incapabili să economisească efortul uman.
Geografia culturală este captivantă pentru că arată fără încetare acest joc al permanenței și al adaptării în evoluția civilizațiilor. Dan Stanilawski spre exemplu, a făcut un studiu consacrat originilor planurilor orașelor în tablă de șah. Ele evocă centrele de colonizare în Lumea Nouă a secolului al XIX-lea, din cea mai mare parte a Americii hispanice și din sud-estul Franței unde au fost înregistrate mai multe sute de „bastide” medievale în plan geometric. Hippodamus din Milet a fost considerat mult timp inventatorul acestor planuri iar orașul Pireu pe care l-a schițat, este primul exemplu de acest tip.
Alte cazuri ne sunt furnizate de către civilizațiile hinduse, încă din mileniul al doilea înaintea erei noastre: Mohenjo-Daro și Harappa au fost construite pe baza acestui model. Toate acestea nu fac decăt să stârnească uimirea geografului: am putea crede că acest tip de plan este atât de ușor de imaginat încât a fost inventat în mai multe locuri diferite și în mai multe epoci. Dan Stanilawski arată că nu poate fi vorba despre așa ceva: în toate situațiile în care găsim planuri geometrice putem scoate în evidență raporturile cu țări în care aceste planuri se impuseseră dinainte. Poate fi reconstituit un proces care le-a făcut să pătrundă de exemplu, din sudul Franței secolului al XIII-lea, până în America secolului al XVI-lea? Trebuie văzut dacă raporturile dintre Franța meridională și Spania recucerită explică difuziunea acestui tip de oraș și dacă eșalonarea recuceririi regatelor musulmane din peninsula Iberică (La Recônquete, 718-1492), a menținut-o vie de-a lungul unei foarte îndelungate perioade: astfel, difuziunea în America în jurul anului 1550 s-ar explica fără dificultate. Partea atractivă în geografia culturală constă în dificultatea cercetării și în subtilitatea necesară în intrepretarea rezultatelor.
Ceea ce se încearcă cu precizie să se pună în evidență prin studiul istoric este succesiunea combinațiilor care au făcut să defileze într-un același mediu civilizații foarte diverse. Geografia culturală arată cum introducerea grâului galic, rezistent la frigul preeriei din nordul Statelor Unite și al Canadei a permis acestor regiuni să înceteze să fie pășuni pentru bizoni, populate de triburi de indieni și mereu amenințate de suprapopulare; ele au devenit unul dintre grânarele Europei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Geografia Umana In Secolele Xix Xx. Romania Franta Studiu Comparativ (ID: 168194)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.