. Ecoturismul. Model de Valorificare Durabila a Resurselor Turistice

REPERE ÎN EVOLUȚIA ECOTURISMULUI

Mari călători

Motto:

"Călătoria de o mie de li începe cu un pas"

(Lao Tzî, sec VI, î.e.n.)

Oamenii, asemenea păsărilor, au călătorit întotdeauna orientându-se ziua după soare și noaptea după stele (primii în acest mod de orientare fiind fenicienii). Fie că au plecat din Atena, unde Platon a sădit un măslin acum 2500 de ani, ce poartă mesajul înțelepciunii și păcii până în zilele noastre, peste atâtea războaie și catastrofe, fie din Fontainebleau, unde s-au putut minuna de broasca țestoasă ce are imprimată pe carapace pecetea lui Napoleon, fie din oricare parte a pământului, drumețind ori navigând, călătorind cu diligența (din 1464) sau cu trenul (1802, prima linie ferată fiind construită de inginerul Vivian în Anglia), coborând, uneori, spre adâncul pământului, alteori cățărându-se spre crestele munților, zburând cu aparate mai ușoare sau mai grele decât aerul, oamenii au știut să persevereze și ,cel puțin câteva secole de acum în colo, vor avea de ales din cele aproximativ 150 000 de sisteme planetare din sistemul solar.

Progresul, civilizația omenească sunt intrinsec legate de drumul în spațiu al oamenilor, prin cunoaștere, pentru cunoaștere, pornind de la căutarea la distanță a ceea ce nu puteau găsi în preajma lor până la "înfruntarea zeilor" și "apropierea de soare".

Iată-l pe marele demnitar egiptean Hirhuf, care în urmă cu 34 de veacuri a călătorit circa 10.000 de kilometri, din sudul Marii Roșii, pănă în ținutul fluviului Zambezi numit pe atunci Punt cu cele opt corăbii ale sale. La întoarcere, jurnalul expediției a fost săpat in peretele unui templu din vechea capitală egipteană Memfis. Despre ținutul vizitat, în jurnal se menționează, printre altele: "Localnicii din țara Punt locuiesc în case asemănătoare stupilor de albine, în care se suie cu scara. În jurul caselor, la umbra cocotierilor și arborilor de tămâie se odihnesc cirezile de vite."

Un alt mare călător, Cian – Tian, începând cu anul 138 î.e.n. străbate munții Nanșan, peste marele zid chinezesc unde rămâne 10 ani printre hani, iar la întoarcere străbate Tanșanul de răsărit și central până în Valea Pergano. Se reîntoarce prin Altai, prin preajma munților Pamir, pe care-i numește Tunlin (Munții Cepei). În cei 13 ani de peregrinări străbate 25.000 h (adică 15.000 km.) și dde la el au rămas cele dintâi mărturii geografice despre munții și apele Asiei Centrale, despre Tianșan, Pamir, Sîr – Daria și Amu – Daria.

Tot în această perioadă (130 î.e.n) Polibius, cel dintâi istoric și geograf care vorbește despre munții Greciei și despre Alpi, călătorește foarte mult. El amintește lacurile Elveției, apele Ronului și drumurile Alpilor, dintre care unul este cunoscut din expediția lui Hannibal asupra Romei.

Un alt mare călător neobosit a fost Pliniu cel Bătrân (23 – 79 e.n.) care urcă Vezuviu, la 1277 de metri, și care moare în timpul unei erupții a acestuia. A lăsat pagini interesante despre vulcani, dar mai ales cele 37 de cărți ale scrierii sale enciclopedice "Istoria Naturală" cuprinzând elemente de botanică, zoologice și mineralogie. A mai scris un tratat de oratorie ("Studiosus") și o lucrare în opt cărți despre "Incertitudinile limbajului".

Oamenii – coloane de cristal între cer și pământ, poeme născute din trecerea luminii prin lacrimile tristeții sau bucuriei, ca și plantele, nu pot trăi fără apă. De multe ori, apa i-a ajutat să călătorească, dar întotdeauna să trăiască asemenea cactusului – Cacto Adante, care cu ajutorul unor prelungiri se poate deplasa în căutarea apei. Oamenii au știut nu numai a înota, naviga, ci și zbura și, ceea ce este important, au putut-o face atât înainte cât și înapoi, asemenea păsării colibri, spre a putea povesti ceea ce au văzut, spre a putea transmite ceea ce au învățat.

Oamenii vor continua să zboare, așa cum și-i închipuia Goya, cu aripi proprii și cu chipul asemănător celui al păsărilor, dar altfel decât cel imaginat – unul mai bun și mai frumos, cu priviri înțelepte, calde, umane, nu de pradă. Și oricând vor putea răspunde ca Tensing călugărului Lama de la Mănăstirea Katmandu că "acolo sus unde a ajuns, călătorul nu i-a văzut la față pe zei, decât numai privindu-se în oglindă". Dar omul va rămâne el, cel adevărat, numai în timp de pace, însușindu-și limba eschimoșilor, singura din lume din care lipsește cel mai îngrozitor cuvânt – cuvântul "război".

Va putea călători numai atunci când oamenii nu se vor mai ucide între ei, deși a călători "înseamnă să te naști și să mori în fiecare clipă" după cum spunea Victor Hugo, dar de încâtare, de bucurie.

Întotdeauna omul va încerca să treacă, călătorind, chiar dincolo de "marginea lumii", așa cum a mai făcut-o. Astfel, Phiteas, în secolul al IV- lea î.e.n., conducând o expediție de negustori din Massalia (colonie greacă din sudul Galiei, azi Marsilia), ocolește insulele britanice, pe care le numește "Albion" și, dincolo de insulele Orcade (de azi), atinge "o insulă ce se află la șase zile de drum de miazănoapte și aproape de marea înghețată (după o denumire romană -Ultima Thule), indicată multă vreme drept marginea de nord a lumii. În 1330 apar însemnările de călătorie în Atlanticul de nord ale lui Phinteas din Massalia "Despre Ocean".

Phinteas, considerat astăzi primul navigator polar, era socotit drept mincinos, contemporanii săi nevrând să creadă relatările sale despre un ținut în care jumătate de an domnește noaptea.

Scormonind necunoscutul, omul, dintotdeauna, a încercat să știe, să poată măsura și să transmită. Încă din anul 2637 î.e.n., împăratul chinez Hoang-Ti a descoperit însușirile acului magnetic, de a arăta cu unul din capetele sale nordul (deci busola), iar învățatul grec Eratostene (în anul 200 î.e.n.) a numărat cel dintâi lungimea unui grad terestru în Egipt (între Syene și Alexandria), calculând pe această bază meridianul pământesc.

Grație acestor descoperiri, marii călători au putut străbate lumea de la un capăt la celălalt. Ibn Battuta (pe numele său adevărat Muhammad Abu-Abdalah Ibn Battuta, 1304 – 1377) este unul dintre cei mai mari călători ai tuturor timpurilor și tuturor popoarelor.Marele geograf și neguțător arab voiajează zeci de mii de kilometri în Europa, Africa și Asia, cuprinzând în cartea sa "Călătoria lui Ibn Battuta" un uriaș material istoric, geografic, etnografic și turistic.

Ibn Battuta vizitează (începând cu anul 1325) Egiptul, fiind primul care-i descrie splendorile arheologice, urcă pe Nil până la prima cataractă și-și continuă preumblările în Liban, Siria, Mesopotamia, Arabia și Mozambic. Vizitează Zanzimbarul și la întoarcere străbate Persia începând cu Ormuzdul și continuând cu Șirazul, cunoscând splendorile artei arabe. Cu vii amintiri despre nopțile de vis ale Bagdadului, Battuta străbate Asia Mică și, cu ajutorul unei corăbii pe care se îmbarcă la Sinope, trece în Crimeea.

În acest drum, prin 1330 sau 1331 se pare că a trecut și prin Dobrogea, iar în 1333 este primit și găzduit cu cinstea cuvenită unui mare învățat în palatul de piei de bivol (de pe Volga) al hanului "Hoardei de Aur", la Sarai Berke. Vizitează apoi Constantinopolul, însoțind o solie tânără, iar peste un an trecând prin Siberia, coboară în țara cazahilor spre a se minuna vizitând palatele de aur și marmură roșie de la Samarkand. Îsi continuă extraordinara-i călătorie în India, din Belucistan în Bengal și din Ceylon în Himalaya.

În 1342 ajunge în China, trecând prin insulele Maldive, pe coastele Sumatrei, Javei și Borneo-ului. După 24 de ani revine acasă la Tanger, în 1349, dar după numai un an își prezintă omagiile Imamului din Granada, vizitează Sevilla și Toledo și revenit acasă se gândește la Africa cea fierbinte. Traversează Sahara pe cămilă, până la Tombuctu pe Niger, apoi navighează pe acest râu până la Oceanul Atlantic. Revine bizuindu-se, după cum spune el "numai pe puterile amintirii".

Demonul călătoriei ce doarme în fiecare om, cum spunea scriitorul Eugen Barbu, i-a făcut pe temerari să uite primejdiile ce i-ar fi putut pândi în necunoscut, alteori să le înfrunte, pe mare sau pe culmile înzăpezite ale munților.

1.2. CUCERITORII

Nu toți temerarii și deschizătorii de drumuri sunt foarte cunoscuți, nu tuturor le-au fost ridicate statui spre aducere aminte. În legătură cu acest aspect, Cato (234-149 î.e.n.), celebru om politic roman, care era renumit pentru modestia sa proverbială, dar și pentru fermitatea cu care combătea luxul și apăra virtuțile, spunea (referindu-se la numeroasele statui ridicate unor potentați ai "Cetății eterne"): "prefer ca oamenii să se întrebe de ce nu există o statuie a lui Cato, decât să se întrebe de ce a fost ridicată".

Dar sunt și statui care nu puteau lipsi, care reamintesc momente cruciale ale istoriei, înfățișîndu-i pe cei ce au fost urmați de milioane de oameni, ce s-au știut face ascultați, pe cei care au dirijat un timp concertul multor popoare, credințele și artele acestora.

Alexandru cel Mare, în anul 334 î.e.n., a traversat munții Taurus din Asia Mică și podișul Iranului, spre a lupta cu regele Por și a cuceri India, urmat de 30.000 de pedestrași și 4500 de călăreți. Traversarea înălțimilor a însemnat însă și arderea majorității carelor încărcate cu arme și prăzi de război și chiar uciderea unuia dintre prietenii cuceritorului, a lui Menandros, acesta nesupunându-se și rămânând în fruntea gărzii pe care o conducea.

La fel de nebunească este trecerea Alpilor, în anul 281 î.e.n., făcută de Hannibal – cutezătorul cartaginez, care pornește pe coastele estice ale Spaniei, spre Galia, cu intenția de a invada nordul Italiei și a coborî asupra Romei. Această cutezanță îl costă pe Hannibal viața a 60.000 de pedestrași, 60.000 de călăreți și a majorotății elefanților în cele 33 de zile cât a durat traversarea culmilor de gheață, a furtunilor de zăpadă și a frigului pe care nu-l mai întâlniseră într-o asemenea măsură. Dincolo de munte, cu forțele rămase, Hannibal atacă oștile romane, conducând lupta de pe ultimul elefant rămas în viață în urma traversării muntelui. Roma este înspăimântată, iar istoria păstrează cuvintele de alarmă "Hannibal ante portas!".

Și Cezar (în secolul I î.e.n.) trece de mai multe ori Alpii, în Galia, cucerind în zece ani trei sute de cetăți și trei sute de neamuri, luptând cu Vercingetorix, acoperindu-se de glorie și de neuitare, "Aș vrea să fiu cel dintâi aici – spunea Cezar aflându-se pe culmile munților – decăt al doilea la Roma" (din "Însemnările despre războiul cu Galii").

Oamenii au călătorit deci dintotdeauna, numai scopurile acestor călătorii au fost felurite. Ei și- au prefigurat drumurile și, odată întorși din călătorie, au lăsat mărturii, care i-au ajutat pe urmași în călătoriile acestora.

Una dintre primele descrieri de călătorie aparține lui Hecateu din Milet (istoric și geograf grec, autor al unei "Genealogii" și al "Descrierii pământului", scrise între c. 540 – c. 470 î.e.n., păstrate fragmentar). Acesta aprecia distanțele în "zilele de călătorie"; în "Perioada", relatările despre unele țări și popoare din Europa cuprind și unele referiri la strămoșii noștri traci.

Cea mai veche hartă a rămas însă de la babilonieni. Are circa 4000 de ani și este săpată pe o placă de argilă tare în centrul capitalei țării: orașul Babilon. În aceeași ordine de idei, indienii își imaginau pământul ca pe o floare uriașă cu patru petale, reprezantând: India, China, Asia Nordică și Europa. Acestea sunt urmate de hărțile romane, care, deși sunt mai puțin realizate artisic, aveau avantajul preciziei, mai ales în măsurarea drumurilor (pe hărțile romane, numite "tabule", drumurile erau notate în leghe romane). Pentru prima dată, un mare geograf al antichității – Diceark – caută să fixeze locurile țărilor și porturilor, pe hartă, cu ajutorul coordonatelor geografice (longitudinea și latitudinea). Tot în această perioadă, călătorul roman Hipalus (sec I î.e.n.), își dă seama că musonii pot fi folosiți spre a traversa mai ușor Oceanul Indian. El constată că vara musonul suflă dins călătoriile acestora.

Una dintre primele descrieri de călătorie aparține lui Hecateu din Milet (istoric și geograf grec, autor al unei "Genealogii" și al "Descrierii pământului", scrise între c. 540 – c. 470 î.e.n., păstrate fragmentar). Acesta aprecia distanțele în "zilele de călătorie"; în "Perioada", relatările despre unele țări și popoare din Europa cuprind și unele referiri la strămoșii noștri traci.

Cea mai veche hartă a rămas însă de la babilonieni. Are circa 4000 de ani și este săpată pe o placă de argilă tare în centrul capitalei țării: orașul Babilon. În aceeași ordine de idei, indienii își imaginau pământul ca pe o floare uriașă cu patru petale, reprezantând: India, China, Asia Nordică și Europa. Acestea sunt urmate de hărțile romane, care, deși sunt mai puțin realizate artisic, aveau avantajul preciziei, mai ales în măsurarea drumurilor (pe hărțile romane, numite "tabule", drumurile erau notate în leghe romane). Pentru prima dată, un mare geograf al antichității – Diceark – caută să fixeze locurile țărilor și porturilor, pe hartă, cu ajutorul coordonatelor geografice (longitudinea și latitudinea). Tot în această perioadă, călătorul roman Hipalus (sec I î.e.n.), își dă seama că musonii pot fi folosiți spre a traversa mai ușor Oceanul Indian. El constată că vara musonul suflă dinspre sud și sud – vest spre India, iar iarna în sens invers. Deci călătoriile în India începeau primăvara sau vara și se sfârșeau toamna sau iarna.

În 1130, Aimeri Picaud scrie primul ghid turistic, pentru a ajunge în Santiago de Compostello, iar circulația mărfurilor se amplifică între est și vest, cu centre importante la Veneția, Pisa, Genova, în multe orașe din Franța și Flandra.

1.3. PELERINI, GHIDURI DE CĂLĂTORIE ȘI MARI DREGĂTORI

Călătoriile au constituit o preocupare cu multiple scopuri și cu mai mult timp înainte. Odată cu cucerirea Greciei de către romani, iau amploare călătoriile cu un pronunțat caracter turistic, în antachitate, datorate superiorității culturii cetăților din jurul Marii Egee, ce cuceresc Roma.

Transportul era astfel organizat (de către stat și de către particulari), încât stațiile asigurau animale de tracțiune (pentru schimb), camere pentru dormit și hrană, existând și rute pe care transportul se făcea, cu mijloace navigabile, pe apă (de exemplu, între Britania și Roma drumul dura 93 de zile).

Biletele de călătorie, eliberate de către un oficiu central (Officium de Facere evectionem) erau însoțite de bonuri pentru bagaje și puteau fi " simple – diplomat" (o foaie de pergament pliată în două pentru un loc în trăsura poștală) sau "tractoria" (incluzând transport, cazare și masă). Biletele erau nominale, netransmisibile și puteau fi de două categorii sau clase.

O altă modalitate utilizată de greci este contractarea vizitelor reciproce, prietenești, între familii, fiecare asigurându-și în străinătate locuința, întreținerea, siguranța morală și fizică prin intermediul unui "șimbolon" (un obiect care se rupea în două) care se moștenea din tată în fiu și neîndeplinirea obligației atrăgând după sine pedeapsa severă a zeilor.

Un număr important de călători eleni vizitau Dodona pentru a asculta prezicerile lui Zeus sau Delfi – spre a le asculta pa cele ale lui Apollo prin glasul Pythiei sau spre a participa sau a asista la întrecerile sportive organizate la fiecare patru ani la Delfi, jocurile hipice din Nemea sau jocurile olimpice de la Olympia. Acestea erau anunțate din timp prim mesageri călători.

Odată cu construirea vestitelor drumuri romane, apar călătorii spre mai răcoroase în timpul verilor. În această perioadă au loc chiar înțelegeri între unele orașe în vederea ospitalității reciproce pentru cetățenii acestora.

Pe drumuri circulau trăsuri în care se putea chiar dormi, iar în anul 61 e.n. se construiesc hanuri în Tracia, la ordinul lui Nero, iar în anul 136 e.n., pe coasta Mării Roșii, din ordinul lui Adrian, împărații timpurilor. Pe baza unei insigne, numită "tesera hospitalis", călătorii străini erau însoțiți de ghizi instruiți, numiți "perigeto". Din această perioadă sunt cunoscute baile Imperiului Roman de la Baiae, Puteoli, Cantibus, Aquincum (Ungaria), Herculanum (di țara noastră), Vichy și Aix-les-Bains (Franța), Aachen (Germania), Baden bei Zurich (Elveția) etc..

Încă din sec. al VII-lea încep marile călătorii ale mulsumanilor la Mecca și, mai tîrziu, ale creștinilor spre Saint Jacques la Campostelo sau la sfințirea bisericii "Frauenkirche" din Munchen (unde în trei ani, cât au durat ceremoniile, 124.000 de credincioși au depus câte un bob de fasole într-o urnă așezată la poarta orașului).

Odată cu descoperirea drumurilor spre Indii, spre America se intensifică circulația mărfurilor, dar și a călătoriilor între colonii și metropole, iar călătoria redevine o metodă în educarea tinerii generații. Oamenii încep să călătorească spre " a vedea noi țări, a câștiga noi experiențe, a învăța și a se distra", după cum mărturisește în "Essais" scriitorul Francez Montaigne (1533 – 1592) în urma călătoriei prin Franța, Elveția, Bavaria, Tirol și Italia. Tinerii englezi, după studiile superioare în Europa, efectuau și o călătorie de circa trei ani, așa apărând "grand-tour"- ul care cuprindea: Paris, Torino, Florența, Roma, Neapole, Veneția, Viena și regiunea Rinului.

Jean Jaques Rousseau (1712 – 1778) străbate Alpii și prin "Confesiuni" îi îndeamnă pe oameni să guste plăcerea călătoriei în zone montane. În secolele 16-18 se construiesc drumuri în Europa, mai ales în Anglia, Franța și Germania, și apar poștalioanele ca mijloc comun de călătorie cu orar regulat. Italia începe să fie frecventată, iar Stendhal și Heine fac referiri scrise despre această destinație.

Se descoperă motorul cu abur și apar vapoarele și trenurile, iar distanțele se micșorează. La Berlin apare, în 1847, prima carte de călători intitulată "Cel mai nou tratat pentru călători și turiști care călătoresc în Germania și în țările învecinate".

În secolul al XIX-lea în Europa existau 160 stațiuni balneare, dintre care mai căutate erau Baden-Baden și Wiesbaden, în care turiștii se numărau cu zecile de mii annual.

Ca pretutindeni pe Tera, și pe teritoriul țării noastre au fost efectuate călătorii și de pe aceste meleaguri au plecat să cunoască lumea oameni din vremuri îndepărtate.

Astfel, încă din antichitate, despre meleagurile pe care au trăit strămoșii noștri găsim descrieri, impresii de călătorie, aprecieri asupra locurilor și oamenilor în scrierile lui Herodot, Diodor, Ptolomeu, Apian, Dio Cassius și alții.

Renașterea dezvoltă însă într-o mai mare măsură gustul pentru călătorii. Numeroși români călătoresc în diferite părți ale lumii. Dintre aceștia amintim pe Mitropolitul Grigore Țamblac, care participă (1414-1418) la lucrările Consiliului de la Constanța ca reprezentant al bisericii ortodoxe a marelui cnezat al Lituaniei și al marii biserici a Moldovlahiei; din delegație mai făceau parte: boierul muntean Dragomir, ca reprezentant al lui Mircea cel Bătrân, și boierul moldovean Gheorghe, ca reprezentant al lui Alexandru cel Bun. Spre mijlocul secolului al XV-lea Vlad Dracul călătorește în Europa (1436-1442).

Spătarul Nicolae Milescu (1613-1708), în timpul călătoriei spre China, într-o scrisoare compară locurile văzute cu cele natale notând: "minunatul Enisei mi-a amintit de Valahia, iar râul Enisei, care este foarte mare și frumos, m-a dus cu gândul la Dunăre". Tot în secolul al XVI-lea, Anton din Bistrița (1501) și Toader Postelnicu (1503) călătoresc în calitate de soli ai lui Ștefan cel Mare la Veneția, Ieremia Postelnicu și Stolnicul Gheorghe (1505) ca soli ai lui Bogdan cel Orb în Italia, Ștefan Tomșa (1563-1564) călătorește în Franța, iar Petru Cercel (1580-1585) în Franța, Italia și Turcia.

În secolele XVII-XVIII, alți români fac lungi călătorii peste mări și țări. Dintre aceștia amintim pe Stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Samuilă Dămian, Andrei Pixer (ajuns în Indiile Orientale), Georg Schuller (ajuns la Capul Bunei Speranțe) și alții.

Simion Mehedinți (1869-1962), fondator al geografiei române moderne, călătorește în țară și în afara granițelor ei, cu care rpilej adună material informativ necesar scrierilor geografice, didactico-științifice sau literar – turistice cum sunt: "Oamenii de la munte" (1919), "România" (manual pentru cursul secundar -1921) etc.; a fost un drumeț neobosit și, totodată, un teoritician al importanței excursiilor pentru formarea tinerilor geografi.

Camil Petrescu (1894-1957), scriitor, călătorește mult și lasă mărturii deosebit de semnificative pentru locurile cunoscute și oamenii întâlniți. În articolul "Am văzut … oameni care gândesc drept cum crește bradul și et lasă să-i privești în ochi ca în fundul unui lac limpede".

Tot ca o modalitate de a călători, conjugată cu posibilitatea de a împlini anumite lipsuri în gospodărie, este și organizarea târgurilor anuale, care prin "vechimea lor, prin caracterul lor original și prin toate supozițiile pe care le sugera pot fi considerate drept una dintre cele mai importante probleme geografice ale Carpaților".

Oamenii de la munte, unde se desfășurau nedeile, târgurile de înălțimi, târgurile de fete, nu puteau trăi fără cei de la șes sau de pe baltă.

Adunările lor erau în același timp și o formă de manifestare turistică, desigur văzută din punctul de vedere al acelor vremuri. La ele veneau locuitorii stânelor și satelor de la mari depărtări, se strângeau și câțiva negustori cu mărfuri alese, cu mâncare și băutură; se cânta, se juca și se petrecea în sunetul viorilor și fluierelor.

În Munții Apuseni, aceste sărbători se numeau târguri, iar în restul Carpaților nedei. Cuvântul "nedeie" ca și "târg" este de origine slavă. Sveta Nedelja în slavonă înseamnă "Sfânta Duminică", dar acest înțeles nu spune mult. La români, Nedelia Slavă nu a putut înlocui duminica latină. Cuvântul slav s-a deplasat de la noțiunea de rugă, hram către cea de adunare de oameni și târg sau bâlci care se ține nu numai duminica, ci și în oricare altă zi de sărbătoare. În unele părți, înțelesul a deviat și mai mult, ca în Oltenia, de exemplu, unde Nedeie se spune și la horă. Ținuturile dintre Banatul muntos și Țara Hațegului sunt pline de "nedei". În trecut ele au fost numeroase și în late regiuni. Acum nedeile se țin pe lângă sate, de obicei pe un loc înalt, neted – platou. Ele durează o zi dar și trei. Există toate formele de "nedei", de la hore în marginea satului, la hramuri de biserică și până la așa numitele "târguri".

În Munții Apuseni s-a păstrat până în zilele noastre Târgul de pe Muntele Găina, singurul târg care a mai rămas "viu", deși târgul de fete de aici nu mai reprezintă o nedeie, ci constituie o formă nouă, contaminată cu influențe rutene. Dar vârful Găina a rămas cel mai potrivit și mai accesibil pentru o întâlnire și schimburi între locuitorii Țării Moțului, Țării Bihariei, Țării Zarandului, Țării Abrudului. Alături, Târgul de la Negrileasa pentru locuitorii din Țara Abrudului și cei din bazinul Zlatnei și sectorul sudic al mocănimii se completează cu Târgul de la Călineasa pentru locuitorii din partea de nord a Țării Moților și cei din Biharia și Depresiunea Călățele.

În Europa, odată cu dezvoltarea circulației turistice ca urmare a construirii principalelor drumuri ce străbat Alpii, se dezvoltă industria hotelieră, activitatea de editare a ghidurilor turistice dar și a restaurantelor.

După 1840, Thomas Cook organizează primele călătorii în grup, având drept scop social participarea la reuniuni cu caracter religios și moral, cu un tarif redus, dus – întors; apare deci prima agenție de voiaj și pachetul de servicii turistice în turismul secolului al XIX-lea.

În această perioadă, filozoful și istoricul francez Hypollite Taine scrie "Les touristes", descriindu-l pe vileageturistul anual de două săptămâni într-o stațiune dezvoltată pe lângă un izvor cu calități curative sau într-o zonă cu un climat benefic pentru anumite boli. Despre o asemenea zonă vorbește scriitorul german Thomas Mann în "Muntele Vrăjit".

Iau amploare marile manifestări sportive internaționale, ciclismul și automobilismul, intensificând circulația internațională turistică. În 1896, Parisul primește aproape un milion de turiști, Berlinul peste 700.000, Viena peste 400.000 etc..

În primele decenii ale secolului nostru, turismul se dezvoltă organizat mai ales în Italia, Elveția, Austria și Franța, în ultima lând naștere Oficiul Național de Turism în 1914.

Vizele, în înțelegerile dintre state, devin instrumente protecționiste turistice și de selectare a clienților după venituri.

Avionul scurtează duratele de deplasare și prelungește duratele de vizitare, iar apariția concediilor plătite (din 1927 în Italia, 1934 în Germania, 1936 în Franța și Belgia). Modifică structura socială a masei de turiști.

În 1975 ia naștere Organizația Mondială a Turismului (OMT), cu caracter guvernamental, a cărei membră este și Romănia.

Circulația turistică internațională a României se intensifică începând cu deceniul al șaselea al acestui secol.

2.RAPORTUL TURISM – MEDIU ÎNCONJURĂTOR

Constituind o activitate economică socială tot mai importantă, turismul își amplifică și intensifică, în același timp, impactul negativ asupra mediului. Simpla observare a definiției sale legale "ramură a economiei naționale, cu funcții complexe, ce numește un ansamblu de bunuri și servicii oferite spre consum persoanelor ce călătoresc în afara mediului lor obișnuit pe o perioadă mai mică de un an și al căror motiv principal este altul decât exercitarea unei activități renumerate în interiorul locului vizitat (art.2. lit.a din Ordonanța Guvernului nr. 58/1558 privind organizarea și desfășurarea activității de turism din România) relevă suficiente conexiuni între cele două domenii.

Ca un reflex al sporirii calității vieții, turiștii devin din ce în ce mai conștienți de importanțele unui mediu curat și doresc ca în vacanță să se întoarcă în mijlocul naturii, să se bucure de binefacerile spațiilor bine conservate. Acest eveniment se grefează pe o mobilitate crescută și o sporire considerabilă a numărului turiștilor, inclusiv al celor ce practică turismul internațional. De altfel, numărul acestora din urmă a crescut de la 180 de milioane de persoane în 1971 la peste 600 de milioane în anul trecut. Încasările turismului internațional s-au ridicat în 1996 la 423 de milioane de dolari în SUA, iar potrivit previziunilor Organizației Mondiale a Turismului acestea vor crește cu o rată de 4% annual astfel încât în anul 2010 vor ajunge la 1500 de miliarde de dolari.

Se înregistrează în același timp, o sporire a ponderii călătoriilor de lungă durată, mai ales în țările dezvoltate, unde călătoria e o parte a vieții cotidiene a individului și un factor important în definirea statutului social al acestuia.

Cele mai variate tipuri de călătorie și moduri de petrcere a vacanțelor afectează tot mai multe țări și regiuni naturale, iar această amplificare și diversificare a activității turistice mondiale se repercutează, nu întotdeauna pozitiv și asupra calității mediului.

Exemplele citate de specialiști sunt elocvente. Așa, de pildă, între 1900 și 1990 Europa a pierdut circa 43% din dunele sale de nisip, vizitate de turiști, dintre care 75-80% se aflau în țările mediteraneene. De asemenea, suprafețele de teren folosite în scopuri turistice sunt uriașe; conform proiectului "Blue Plan" pentru regiunea Mediteranei, în nord-vestul coastei acesteia, nu mai puțin de 4400 km2 sunt afectați localurilor și infrastructurilor pentru turism.

În Alpi, care sunt vizitați anual de peste 50 de milioane de turiști, zone naturale valoroase au fost sacrificate pentru ridicarea construcțiilor turistice și implementarea diferitelor proiecte de dezvoltare a acesteia.

Exemplu românesc s-ar putea adăuga, din păcate, cu succes. Diferitele forme de turism promovate în mod haotic, fără perspectiva unei strategii naționale în domeniu cu obiective bine definite și consecvent urmărite, riscă să devină un factor de distrugere a mediului. Deteriorarea plajei și falezei Mării Negre în ultimii ani prin amplasarea dezordonată și fără grijă a impactului asupra mediului marin a construcțiilor și infrastructurii turistice ori invadarea "Deltei Dunării de activități economice și construcții de vacanță sunt două manifestări sugestive ale dimensiunii antiecologice a turismului.

Impactul evident al activităților turistice asupra calității mediului a determinat o preocupare tot mai riguroasă de compatibilizare între cei doi termeni ai ecuației în sensul atenuării consecințelor negative ale turismului și conjugal, valorificării și dezvoltării funcțiilor sale ecologice.

Mai mult, ca oricare alt domeniu de activitate, turismul, este dependent de mediul înconjurător, acesta reprezentând "materia sa primă", obiectul și domeniul de activitate și de desfășurare a turismului, fiind suportul său cadru, purtătorul resurselor sale. Turismul se desfășoară în mediu și prin mediu, "calitatea acestuia putând favoriza sau nega activitățile turistice".

Relația turism-mediu înconjurător au o semnificație deosebită, dezvoltarea și ocrotirea mediului reprezentând condiția sine qua non a turismului, orice medificare produsă acestuia aducând prejudicii și potențialului turistic prin diminuarea sau chiar anularea resurselor sale.

Relația turism-mediu înconjurător a fost evidențiată în repetate rânduri în cadrul unor conferințe consacrate ocrotirii acestuia, ca aceea a Uniunii Internaționale de Conservare a Mediului ținută în 1967, la Spinddesy Mlyn- R.F.Cehă, Simpozioanele Internaționale de ocrotire a naturii de la Cluj-Napoca (1968), Arles (1971) și Copenhaga (1973), Conferința Națiunilor Unite Pentru Mediu Înconjurător de la Stokolm (1972), Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki (1975), Conferința Mondială a Turismului de la Manila (1986) etc.

În acest sens concludentă este și aprecierea făcută de specialistul elvețian, prof. Kippendarf: "Dacă putem să pierdem și apoi să ne reconstituim capitalul în late domenii ale economiei, nu același lucru se întâmplă în turism, unde substanța de bază – peisajul și pământul – odată pierdută este iremediabil pierdută".

Dezvoltarea activității turistice presupune acordarea unei atenții deosebite calității mediului, prin măsuri de dezvoltare și conservare a calității sale în zonele intrate în circuitul turistic sau în perspectivă de a intra, precum și de controlul consecințelor activității turistice în vederea utilizării naționale a resurselor turistice.

Ideea de ocrotire a naturii s-a născut în SUA, unde în 1872 a fost promulgată prima lege din lume ce punea un teritoriu federal sub ocrotire, pentru a se păstra cât mai nealterat de agresiunea continuă a civilizației, fiind creat Parcul Național Yellowstone.

Ulterior, tot mai multe țări și-au creat propriile rețele de rezervații naturale și parcuri naționale, pentru a preîntâmpina dispariția unor specii de floră și faună sau pentru a conserva forme inedite de peisaj -Parcul Serengeti (Kenya), Parcul Tata (Cehia), Parcul Cevennes (Franța) etc.

Potențialul turistic fiind o parte integrantă a mediului încojurător, existența și dezvoltarea lui depinde în mod obiectiv de calitatea acestuia, deci, poate fi considerat un posibil indice de calitate pentru mediu sau, altfel spus un "parametru" al calității acestuia: se practica intens acolo unde sunt întrunite condiții bune sau se diminuează și dispare treptat în zonele unde, din diverse motive, o componentă sau alta a mediului înconjurător, ca de exemplu peisajul, aerul sau apa, se degradează.

În același timp, prin "exigențele" pe care le revendică, turismul poate fi "o soluție practică pentru păstrarea nealterată a mediului".

Din aceste motive ocrotirea naturii și conservarea calităților sale devin pentru turism o necesitate, acțiunile întreprinse în acest sens concurând la protecția potențialului turistic.

Datorită ansamblului de măsuri luate în țara noastră pentru protecția mediului înconjurător, turismul are asigurat, în general un cadru corespunzător desfășurării sale, legislația cuprinzând numeroase reglementări eficiente care implică apariția conflictului turism-natură.

3. CONCEPTUL DE "ECOTURISM"

3.1. CONSIDERAȚII GENERALE

La început inconștient, apoi urmare a observațiilor asupra evoluției activităților economice, mai ales urmărind creșterea și descreșterea cifrei de afceri, implicații în activități turistice au realizat existența unei legături între activitatea de bază și mediul încojurător în cadrul căruia își desfășurau activitatea. Continuând analiza s-a remarcat existența unei strânse legături între calitatea ambiantului, numărul turiștilor dintr-o anumită zonă și profilul realizat. Concluziile acestor constatări au scos în evidență beneficiile cooperării dintre turism și ecologie, dintre care cele mai importante și unanim recunoscute sunt:

-tendința de creștere a cheltuielilor turistice și a sejurului;

-mărirea cererii pentru bunuri și servicii locale, care atrage beneficii pentru economiile locale;

-diversificarea economică, în special în zonele periferice, neindustralizate și în cele rurale;

-stabilitatea economică pe termen lung;

-dezvoltarea infrastructurii;

-creșterea câștigurilor în valută;

Buna conviețuire dintre ecologie și turism a dus la apariția unor produse turistice noi și la frecventarea cu precădere a anumitor destinații de către ecologiști. De aici și până la turismul practicat prin prisma ecologică nu a fost nici măcar un pas. Deja începuse să se vorbească tot mai mult despre ecoturism.

Noțiunea de ecoturism a fost definită cu ocazia seminarului Național privind Ecoturismul, organizat de Consiliul de experți pentru Mediul Înconjurător din Canada (CEAC), în anul1991. Manifestarea a reunit reprezentanți ai guvernului, universităților, grupurilor de protejare a naturii și operatorilor sectorului turistic și a concluzionat că "ECOTURISMUL este experiență a călătoriei care pune în lumină natura contribuind la conservarea ecosistemelor, respectând integrarea comunităților gazde.".

Ecoturismul presupune – în practicarea sa – desfășurarea atât a activităților turistice, cât și a celor economice într-un mediu agreabil, nepoluat, cu priveliști reconfortante și nealterate. Practicarea ecoturismului impune protejarea zonelor sau resurselor turistice, ce sunt destinate studierii, admirației, recreării și refacerii fizice sau psihice, și nu distrugerii.

Activitatea ecoturistică se găsește în pas cu integrarea economică și generează strategii de dezvoltare necesare susținerii tranziției. Aceasta întrucât, în sensul real al ecoturismului, se regăsesc modernizarea infrastructurii, dezvoltarea rural-urbană durabilă, utilizarea de forme de energie neconvenționale și de tehnologii nepoluante.

Pentru conservarea ecosistemelor fragile sunt necesare și măsuri legislative. În Franța sau Italia, de exemplu, există o lege de dezvoltare și protecție a muntelui și litoralului, precum și a patrimoniului cultural. Industria ecoturismului trebuie -în dorința sa de a fi durabilă- să aibă la bază câteva principii dure, chemate a consolida conceptul de ecoturism.

În accepțiunea unui număr tot mai mare de specialiști, teoriticieni sau practicieni ai domeniului principiile ecoturismului sunt:

-industria- de orice natură și odată în plus cea turistică- nu trebuie să degradeze resursele, ci să fie dezvoltată de o asemenea manieră încât să protejeze mediul;

-activitățile economice se cuvin să asigure beneficii pe termen lung pentru resurse, comunitățile locale și industriale.

Dintre formele îmbrăcate de beneficii sunt considerate mai importante:

-conservarea mediului ambiant, precum și beneficiile de natură științifică, socială culturală ori economică;

-necesitatea asigurării unor experiențe directe, care să implice participarea și culturalizarea turiștilor;

-implicarea educației ecologice la nivelul tuturor categoriilor comunităților locale, organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale, agenți economici și turiști (înaintea, în timpul și după consumarea serviciilor turistice);

-încurajarea recunoașterii unanime a valorii intrinsece a resurselor;

-angajarea fără rezerve în lupta pentru recunoașterea ideei că resursele sunt, totuși, limitate și necesitatea acceptării unui menegement orientat spre înlocuitori;

-promovarea ideei asocierii și conlucrării între mai mulți "actori" care pot fi: O.G., O.N.G., agenți economici, oameni de știință și localnici;

-nevoia susținerii și promovării responsabilităților morale și etice, precum și a atitudinii îndreptate spre conservarea și protejarea mediului natural și cultural de către toți agenții, de toate preocupările și orientările.

Deși aparent aflate în concurență, aceste principii se manifestă deja în unele activități ecoturistice. O parte dintre dintre acestea au fost cuprinse într-o listă a celor mai indicate practici din turismul durabil, analizată al Conferința pentru performanțele turismului GLOBE '92 (Conference Tourism Sheam).

Potențialul turistic nu poate fi decât o parte integrantă a mediului înconjurător, astfel încât orice degradare a cadrului natural are repercursiuni asupra activității turistice din acea zonă, conducând la reducerea sau dispariția treptată a circulației și atracției turistice.

Relația turism – mediu este una inevocabil indestructibilă și drept urmare practicarea ecoturismului poate asigura valorificarea și utilizarea adecvată a resurselor turistice.

În aceste condiții dezvoltarea unei zone turistice se realizează concomitent cu păstrarea integrității ecologice a acesteia. Astfel, cercuri de interes precum Uniunea Internațională de Conservare a Naturii (UICN), Federația Mondială pentru Ocrotirea Naturii (WNF), Federația Europeană a Parcurilor Naționale și Naturale (PNABE) – au definit conceptul de "turism durabil" drept "dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul și marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială, economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale și culturale pentru generațiile viitoare". Au fost stabilite aomponentele unei strategii a realizării turismului durabil, cerințele acestei activități fiind:

-respect și grijă față de modul de viață al habitatelor umane;

-conservarea ecosistemului Terei a biodiversității acesteia;

-creșterea nivelului de viață al habitatelor umane;

-reducerea exploatării resurselor epuizabile și păstrarea capacității de susținere a planetei;

-schimbarea atitudinii individuale în favoarea dezvoltării durabile;

-crearea posibilităților comunităților de a-și păstra propriul mediu ambiant, paralel cu realizarea cadrului național pentru deavoltare și conservare integratoare.

Practicarea ecoturismului poate conduce la efecte ecologice pozitive, din rândul cărora se anticipează:

-diminuarea efectelor distructive rezultate din activitatea economică sau circulația turistică necontrolată asupra potențialului turistic;

-limitarea accesului turistic de masă în zonele ecologice sensibile;

-sporirea atractivității resurselor turistice;

-dezvoltarea conștiinței ecologice a populației;

-o mai bună conviețuire pe Tera.

Prima enunțare oficială a relației dintre turism și mediu prin ecoturism s-a făcut la Congresul OMT de pe Insule Bali (Indonezia) din 28-31 aprilie 1994. În aprilie 1995, la Lanzarotte (Insulele Canare -Spania) s-a desfășurat prima Conferință Mondială privind turismul durabil. Cu acestă ocazie, la finalul lucrărilor a fost elaborată o carte a turismului durabil din optsprezece puncte care ulterior au devenit repere importante în afirmarea și dezvoltarea turismului.

Ulterior în noiembrie 1995, la Djawarta (Indonezia) s-a pus problema relațiilor dintre turism și păstrarea biodiversității prin elaborarea unor reglementări internaționale care să permită compatibilizarea activităților turistice cu cerințele de protecție a mediului. Aceste preocupări au fost continuate și cu late manifestări axate pe aceeași problemă – Seminarul "Turismul și Protecția Mediului de la Neidelberg, Germania din 16-18 mai 1996 sub egida OMT și Forumul european pentru circulație turistică durabile de la Salzburg, Austria din 9-11 decembrie 1998.

Acest interes s-a tradus prin organizarea unei Conferințe Intetnaționale pe tema raportului între biodiversitate și turism, între 6-8 martie 1997. La încheierea lucrărilor a fost adoptată "Declarația de la Berlin" care punctează consensul dintre turismul durabil și protecția mediului, prin câteva principii de acțiune:

-turismul durabil, mai ales prin ecoturism, permite folosirea raționat a diversității biologice și contribuie la conservarea sa;

-dezvoltarea activităților turistice trebuie să se realizeze într-o manieră de echilibru și eficientă durabilă și să poată fi controlată;

-acordarea unei atenții speciale pentru formele de turism practicate în zone ecologice și culturale fragile unde se cere evitat turismul de masă;

-toți partenerii interesați, atât din sectorul privat sau de stat, trebuie să se implice în susținerea unui turism durabil, prin realizarea unor produse turistice de marcă și a unor coduri de comportament pentru toți participanții;

-atragerea populației locale și a instituțiilor locale în aplicarea acestor principii de acțiune ecoturistică pentru a fi principalii beneficiari ai turismului ecologic.

3.2. DEFINIREA ECOTURISMULUI

Cea mai plastică definiție a ecoturismului aparține Societății Talamanca pentru Ecoturism și Conservare din Costa Rica.

"Ecoturismul înseamnă mai mult decât cărți și albume despre faună, binocluri, mai mult deât arta populară care este afișată pe pereții hotelurilor și restaurantelor, ci de fapt înseamnă o luptă constantă pentru apărarea peisajelor, cu susținerea tradiției culturale a popoarelor".

Late organisme internaționale precum UICN-Uniunea Internațională de conservare a naturii, WNF-Federația Mondială pentru ocrotirea naturii, PNNEF- Federația Europeană a Parcurilor Naționale și Naturale văd ecoturismul ca pe un instrument util în asigurarea conservării bunurilor culturale și naturale de excepție, prin intermediul unor politici speciale de protecție.

În acest sens, ecoturismul este de fapt un turism fondat pe natură și cultură tradițională care presupune o cunoaștere și o interpretare a mediului natural și antropic ce se dorește să fie gestionat într-o măsură ecologică și durabilă.

Aflat în multe țări într-o formă embrionară de organizare, acest tip de turism poartă diferite denumiri: "turism blond", "turism verde", "turism ecologic", "ecoturism". Dar între acești termeni care par sinonimi nu există, practic, diferențe de conținut, criterii, domeniul de aplicație a conceptelor și a produselor pe care le oferă.

Ecoturismul s-a născut pe continentul nord-american, la mijlocul anilor 1980, ca urmare a cererii pentru turismul axat pe natura sălbatică, în locurile cele mai restrânse și fragile ale planetei.

Cea mai utilizată definiție în literatura de specialitate este: "Ecoturismul este un turism practicat în spații naturale sălbatice și culturale tradiționale puțin modificate de om, și care trebuie să constituie sanctuare de protecție a naturii și a formelor ancestrale de civilizație, pentru a sprijini dezvoltarea economică a comunităților locale".

Ecoturismul se distanțează astfel de celelalte forme de turism prin legături mult mai directe și strânse cu mediul natural și cultural.

Ecoturismul este, mai întâi, o acțiune de dezvoltare sub forma unui parteneriat activ între turiști, turoperatori, agenți de turism, comunități locale, gestionari de spații protejate, asociații de mediu și colective de specialiști în domeniu.

4. ECOTURISMUL-MODEL DE VALORIFICARE DURABILĂ A RESURSELOR TURISTICE

Ecoturismul reprezintă cea mai vaoroasă formă de manifestare a turismului durabil. Ideea de turism durabil este de dată mai recentă, pentru că își are originea în ideile Conferinței de la Rio din 1992. Aceasta a apărut în scopul ocrotirii naturii pentru viitor, îndeosebi a speciilor fragile și a pădurilor tropicale. Ca urmare, componența de mediu este foarte puternică.

Partizanii ecoturismului s-au pronunțat pentru susținerea acestuia prin faptul că permite late forme de gestionare a resurselor turistice valoroase.

La nivelul Uniunii Europene, încă din 1992, s-a inițiat un program de susținere a 17 proiecte pilot "turism și mediu" care au cuprins practic întreaga Europă. Aceste proiecte au fost prezentate în cursul unei reuniuni a circa 40 de experți, la Berlin (ITB) în martie 1995. Această primă inițiativă U.E. a condus la:

o rețea de experți în turism durabil, numită Ecothaus care a dezvoltat o bancă de proiecte pilot și date, precum și un buletin informativ intitulat Ecoletter;

realizarea a două lanțuri hoteliere ecologice;

crearea de manuale și module privind formarea gestiunii de mediu;

inițierea unor modele de planificare regională.

Prin noțiunea de ecoturism, spațiul este privit sub dublul aspect, și anume: pe plan cantitativ, prin capacitatea de primire a teritoriului, care poate fi naturală sau creată, și pe plan calitativ, prin activitatea sa sau prin valoarea turistică a teritoriului, care poate fi naturală sau creată.

Dezvoltarea ecologică a turismului în zone turistice de maxim interes vizează în principal patru planuri:

! economic. Prin creșterea gradului de valorificare a resurselo, îndeosebi a celor mai puțin cunoscute, prin reducerea presiunii asupra celor mai intens exploatate;

! ecologic. Prin asigurarea utilizării raționale a tutror resurselor, reducerea și eliminarea deșeurilor, reciclarea lor, asigurarea conservării și protecției mediului, scăderea procesului de sustragere a terenurilor agricole și forestiere din circuitul agricol și silvic;

! social. Prin sporirea numărului de locuri de muncă, menținerea unor meserii tradiționale, atragerea populației în practicarea diferitelor forme de turism;

! cultural. Prin valorificarea elementelor de civilizație, artă și cultură deosebite, care exprimă o anumită identitate culturală și dezvoltă spiritul de toleranță.

Odată stabilită importanță ecoturismului ca suport al dezvoltării durabile a turismului la nivelul organismelor mondiale, acesta a început să fie acceptat în tot mai multe țări. Astfel, în urma Conferinței Mondiale asupra Mediului și Dezvoltării de la Rio de Janeiro din 1992. Organizația Mondială a Turismului a relizat un program de adaptare a Agendei 21 la necesitatea de dezvoltare durabilă a turismului, care, în principal, se axează pe nouă priorități:

evaluarea continuă și îmbunătățirea cadrului legislativ actual, a sectoarelor economice existente, a celui educațional și informațional pentru promovarea unui turism ecologic;

studierea și evaluarea impacturilor economice, sociale, culturale și de mediu, produse de turism, cu implicații asupra sistemelor de organizare instituționale și administrative;

formare, prin educație și informații mass-media a unei conștiințe ecologice;

planificarea dezvoltării turismului ecologic;

asigurarea accesului la informații, competențe și tehnologii pentru susținerea turismului ecologic între țările dezvoltate și în cele în curs de dezvotare;

crearea condițiilor pentru participarea tuturor ssectoarelor economice la sprijinirea și dezvoltarea turismului ecologic;

conceperea de noi produse turistice care să se sprijine pe capacitățile de suport ale mediului și care să asigure conservarea mediului ambiant;

evaluare continuă a modului de conservare a mediului înconjurător;

stabilirea și dezvoltarea relațiilor de parteneriat pentru dezvoltarea turismului ecologic.

Statele europene și cele nord-americane cu vechi tradiții în practicarea turismului sunt cele mai interesate de susținerea ecoturismului. Aplicarea acestuia ca model de dezvoltare a turismului, cu deosebire în zonele de mare atracție turistică sau în cele mai puțin cunoscute și amenajate pentru turism a principiilor sale, are o dublă ținută: pe de o parte, valorificarea integrată a resurselor naturale și culturale de excepție, cu îmbunătățirea calității vieții în comunitățile locale, iar pe de altă parte, satisfacerea motivațiilor și cerințelor turiștilor în concordanță cu conservarea mediului pentru generațiile următoare.

5. PRINCIPII DE ACȚIUNE ECOTURISTICĂ

Economia ecologică pătrunde indisolubil în cultura economică, cultură ale cărei coordonate formative și educative se află cantonate în sistemul de învățământ. În acest sens, ideea că din utilizarea resurselor naturale trebuie urmărit numai profitul va fi treptat înlocuită cu ideea că natura trebuie mai mult respectată, iar omul trebuie să respecte pe alții, pe sine, natura și Dumnezeu, toate făcând parte din crezul omului contemporan.

Turismul, ca formă de cunoaștere a naturii și bunurilor culturale create de om, are nevoie să-și reconsidere poziția în funcție de relațiile sale cu mediul înconjurător.

Sprijinirea și promovarea turismului ecologic în toate zonele turistice nu se vor putea realiza decât prin adoptarea și aplicarea, cu titlu minimal, a următoarelor cerințe esențiale:

realizarea unui inventar detaliat al resurselor actuale și al potențialelor resurse și evaluarea stării lor și a modului de valorificare;

identificarea produselor turistice care pot fi realizate și a piețelor, în corelație cu tendințele de viitor, pentru selectarea produselor care vor fi transpuse în acțiuni concrete;

elaborarea unor planuri cu termene precise, de realizare a produselor turistice, cu personalizarea schemelor cadru de dezvoltare pentru fiecare produs turistic în parte;

punere în aplicare a planurilor de dezvoltare aprobate și urmărirea atentă a fazelor de realizare;

atragerea și organizarea unor acțiuni comune cu toți actorii care pot participa la realizarea și dezvoltarea produselor turistice selectate;

realizarea structurilor legale, a reglementărilor necesare, care să asigure un suport instituțional și financiar corespunzător pentru susținerea planurilor de valorificare și dezvoltare, și a menținerii parteneriatului între toți factorii intresați;

colectarea de date asupra efectelor post-proiect ale planurilor de dezvoltare și revizuirea lor în funcție de disfuncționalitate constante.

Aceste linii directoare asigură existența și funcționalitatea ecoturismului ca model de dezvoltare durabilă a turismului, în plan regional și local și care se cer aplicate pe termen scurt și mediu.

În punerea în practică a ecoturismului nu există un model unic de acțiune, datorită faptului că mediul natural protejat este foarte eterogen. Un anume model trebuie să reprezinte o colaborare pozitivă între dezvoltarea unor activități turistice și necesitatea conservării zonelor protejate. La baza demarării oricărei inițiative de valorificare prin turism a zonelor turistice trebuie să se țină cont de câteva principii esențiale:

respectarea strictă și consecventă a vieții sălbatice, păstrarea diversității biologice, a calității biotopurilor, se impune conservarea diodiversității, ameliorarea calității unor componente de mediu: apa, solul, aerul, precum și ridicarea calitativă a vieții din așezările umane;

menținerea în stare exploatabilă a zonelor economice productive la dispoziția tuturor, pentru a satisface cererea socială de bunuri și servicii și atracția pentru peisaje naturale sau bunuri culturale deosebite, fără a se produce dezeechilibre între regiuni și țări;

aplicarea unui adevărat sistem democratic în consultarea și negocierea proiectelor de valorificare și dezvoltare între diferitele grupe sociale cu interese diferite, care au ca scop final amenajarea și utilizarea zonelor turistice deosebite;

armonizarea politicelor de dezvoltare și investiții directe concepute la diferite niveluri și între diversele domenii de activitate economică, pentru a diminua disfuncționalitățile teritoriale;

asigurarea unor forme eficiente de conservare și protecție a mediului, deorece zonele turistice păstrează bogate și adevărate arhive ale naturii și umanității, care nu se regăsesc în nici un document, și care sunt, în multe cazuri, mărturii ale unor moduri de viață dispărute.

Orice activitate turistică complexă trebuie să se sprijine pe anumite categorii de indicatori de mediu care să fie corelați cu cei care definesc industria turistică.

Turismul poate avea și anumite consecințe asupra mediului și, pe baza tuturor informațiilor adunate în timp și spațiu, acestea trebuie să fie însă structurate pentru a fi accesibile și înțelese de public și de cei care iau decizii în plan politic. Din acest punct de vedere, datele și informațiile colectate se pot clasifica pe mai multe categorii în funcție de scopul urmărit:

clasificarea după tipul de activitate unde problemele de mediu sunt grupate în strânsă corelație cu anumite activități turistice – cazare, alimentație, agrement, trnsporturi etc.;

clasificare pe grupe de substanțe poluante produse pe parcursul derulării unor servicii și activități turistice;

clasificarea pe factorii de mediu implicați – sol, aer, apă, vegetație, faună;

clasificarea pe ecosisteme sau tipuri de zone turistice unde se produc degradări ale mediului – zone urbane, rurale, montane, de litoral, umede;

clasificarea după efectele directe sau indirecte produse asupra standardului de viață, siguranței și nivelului de igienă din zonele turistice, elemente ce influențează sănătatea, recreerea, calitatea estetico-ambientală.

Demararea proiectului de valorificare și amenajare turistică a zonelor protejate presupune și asigurarea dezvoltării altor facilități care vin în sprijinul turismului. Astfel, apar o multitudine de probleme care se cer rezolvate, grupate astfel:

generalități care include aspecte globale de exploatare și acțiune a resurselor din zonele turistice: astfel, în multe țări, problemele cu caracter general sunt incluse în legi specifice – legea muntelui, legea litoralului, a zonelor deltaice și umede;

utilizarea resurselor – natura nu trebuie să se cantoneze doar în sfera zonelor turistice, fiind necesară protecția naturii și peisajelor în mod integrator;

de la nivelul sectorial la cel transectorial, fapt care arată că asigurarea protecției mediului înconjurător nu poate fi considerat un domeniu particular și izolat al statului: acesta trebuie privit global alături de activitățile din transporturi, energie, amenajarea teritoriului, manieră care va asigura alegerea celor mai bune soluții de dezvoltare;

de la acțiunea locală la planul global prin care activitățile și angajamentele pentru dezvoltarea economică și protecție a mediului trebuie să se sprijine și pe recomandările din strategia paneuropeană a diversității biologice și de peisaj, care nu este un simplu document, ci și un proces dinamic dirijat de Congresul puterilor locale și regionale din Europa, în legătură cu acest subiect;

conservarea resurselor naturale – o prioritate față de tendința administratorilor stațiunilor și localităților turistice care sunt dispuși să accepte inițiative îndrăsnețe legate de diferite activități economice, dar care vor trebui să subordoneze aceste cerințe politicii proprii de conservare a mediului ambiant;

soluții naționale pentru probleme locale, unde posibilitățile practice de realizare a unor soluții și proiecte locale depind în foarte multe cazuri de importante orientări fixate la nivel național;

urgența problemelor și demararea soluțiilor se remarcă adesea, mai ales că unii responsabili ai zonelor turistice cu alte probleme urgențe de rezorvat. Deși uneori se cer reacții urgente și immediate, esențialul este de a împiedica pierderea unor valori naturale de neînlocuit și neregenerabile;

libertățile și constrângerile sunt uneori necesare pentru că turiștii privesc natura ca pe un spațiu de absolută libertate. Dar conservarea și protecția unor obiective deosebite impun elaborarea unor restricții și limite asupra vizitatorilor și activităților turistice;

echilibru și ruptură – constituie o mare problemă pentru găsirea celor mai bune soluții între conservarea valorilor naturale față de creșterea presiunilor socioeconomice. Astfel, se impune găsirea unui echilibru între ceea ce natura și cultura câștigă și pierd;

sistemul ipolar: rezolvări clasice – rezolvări noi presupune effort de reflexie și de gândire aprofundat, iar o schimbare a cestora în timp și spațiu poate aduce soluții noi la probleme cunoscute;

știință și satisfacție sunt două lucruri diferite dar complementare și necesare pentru a justifica toate acțiunile și motivațiile relizării planurilor de valorificare a zonelor turistice;

individual sau de grup se bazeză pe ideea că descoperirea naturii poate fi și o experiență solitară. Cunoașterea unor obiective deosebite se poate face și în grup, unde se împărtășesc interese, entuziasm, cunoștințe;

reglementări fixe și utilizări noi sunt necesare pentru că inventivitatea umană nu are limite în exploatarea naturii. De multe ori consecințele asupra mediului nu sunt luate în calcul decât atunci când apar primele efecte negative.

Înainte de a promova noi activități turistice, de agrement în mod special, diverse sporturi extreme, trebuie demonstrat că acestea sunt compatibile cu procesul de conservare a valorilor naturale.

Concurența și convergența sunt două aspecte esențiale în valorificarea economică a zonelor protejate. Astfel, unele componente ale concurenței directe conduc spre acțiuni convergente profitabile mai ales pentru domeniul turismului.

Aspecte economice legate de exploatarea și amenajarea zonelor turistice sunt multiple și ele se referă la o serie de factori care influențează dezvoltarea ecoturismului:

=>servicii directe și indirecte se regăsesc în toate zonele turistice și ele sunt legate îndeosebi de asigurarea protecției componentelor naturale (protecția apelor minerale sau a altor resurse de apă care sunt folosite ca apă potabilă de localitățile limitrofe zonelor turistice);

=>piața globală și piața locală sunt forme de manifestare a raporturilor dintre cerere și ofertă. Tendința de globalizare a pieței reprezintă o sursă de presiune asupra resurselor naturale și culturale.

=>costurile comparate se referă la faptul că protecția răspunde intersului public și are cheltuieli pe care trebuie să și le asume orice colectivitate conform principiului poluatorul plătește;

=>susținerea publică și privată – peisajele, valorile și bunurile cuturale tradiționale, biodiversitatea, spațiile naturale sunt bunuri de interes public al statului și ele aparțin colectivităților cre sunt obligate să le asigure gestionarea și protecția; colaborările și participările cu sistemul privat sunt valoroase, dar ele trebuie să rămână complementare față de contribuțiile publice și nu se pot substitui acestora din urmă;

=>cheltuielile productive și neproductive se regăsesc în mai toate administrațiile, dar aceste două tipuri de cheltuieli sunt necesare pentru o cât mai bună gestionare a zonelor turistice mai ales a celor cu echilibru ecologic fragil;

=>natura: argument sau alibi – apare atunci când prezența unei zone turistice este adeseori folosită pentru apariția activităților comerciale în imediata apropiere. Acest demers este un fapt legitim atunci când are loc promovarea unui turism ecologic sau a unor produse legate de natură. Devine inacceptabilă promovarea unor produse de transport de teren, folosind imagini ale unor zone turistice de valoare;

=>camuflarea aspectelor negative sau menținerea lor reprezintă o problemă dificilă pentru orice administrație, mai ales în contextul în care personalul și resursele financiare sunt deficitare și ineficiente;

=>planificarea pe termen lung cu bugete anuale este strâns legată de strategia și gestionarea resurselor naturale și culturale, care sunt realizate în general pe termen lung. În cazul zonelor turistice, gestionarea lor cere opțiuni planificate pe termen lung și foarte lung, iar realizarea obiectivelor se cer împărțite pe etape, pentru a se înscrie în bugetele anuale alocate;

=>utilizarea gratuită sau pe bază de taxe este un fapt care s-a impus în timp, în ciuda accesului liber al vizitatorilor în spații montane și forestiere. Treptat, a fost introdus sistemul de taxe, pentru a se asigura o parte din fondurile necesare administrării și protecției;

=>colectivitățile locale din multe zone turistice cuprind teritorii unde folosințele sunt de ordin extensiv, deseori este dificil a se explica colectivităților locale nesitatea unor măsuri de protecție, cu restricții de utilizare chiar în condițiile în care consecințele exploatării sunt abia perceptibile. Astfel se impune reducerea numărului de case de vacanțe, a reședințelor secundare particulare, în favoarea folosirii terenurilor libere pentru servicii turistice de recreere și agrement, care sunt în folosul întregii comunități.

Administratorii de societăți de turism, primarii de localități turistice se confruntă adesea cu atitudini ostile, contrarii, din partea localnicilor, și trebuie inițiate strategii de constrângere și de acordare de compensații materiale, financiare sau alte facilități de ordin material.

O altă soluție, constructivă pe termen lung este de a demonstra colectivităților locale că pot obține late beneficii sau pot găsi late folosințe, în locul unei utilizări directe a resurselor, și de a le forma convingerea că protecția mediului le va asigura modalități de existență pe termen lung.

La nivelul zonelor turistice, toate acțiunile sunt chemate să încurajeze domeniul ecoturismului, agriculturii tradiționale, utilizarea durabilă a tuturor resurselor locale, negocierea conflictelor de interese, promovare susținută. În mod deosebit, ecoturismul se cere aplicat în valorificarea, amenajarea, organizarea activităților turistice, din toate zonele turistice.

Potențialul turistic existent la nivelul acestor spații naturale și culturale este cu totul deosebit, mai ales cel de interes național și iternațional. Prin aplicarea principiilor de ecoturism pentru zonele turistice, se permite menținerea unor ecosisteme naturale și unor moduri de viață tradițională cu echilibrul lor dinamic, bine conturat, cu păstrarea unui fond genetic și cultural deosebit de valoros și autentic, și a căror valorificare prin turism trebuie să se realizeze într-o manieră atentă, cu păstrarea unor funcționalități specifice:

Bază științifică pentru cercetarea științelor naturii, a patrimoniului cultural național cu rol esențial în conservarea fondului genetic și cultural național;

Dezvoltarea socioeconomică și ridicarea nivelului de trai, unde se poate pune accent pe realizarea unor zone recreative pentru diversificarea tipurilor de turism organizat;

Funcție educativă și informativă mai ales în formarea unei atitudini "proecologice", prin tabere, excursii, aplicații de teren;

Realizarea unor relații internaționale, prin manifestări cu caracter științific și de cercetare, și integrarea mai bună a zonelor turistice, îndeosebi a celor mai puțin cunoscute, pe piața turistică internă și europeană;

Menținerea și exploatarea pe termen lung a unor surse, de bunuri materiale, prin utilizarea rațională a biomasei vegetale și animale, prin realizarea unor zone tampon prin care să se mărească gradul de protecție din stațiunile, localitățile și punctele turistice.

În principal acestea sunt puncte de referință pe care ecoturismul trebuie să le promoveze pentru a realiza un turism atractiv, eficient, și în zonele turistice românești.

6. "ÎNVERZIREA" ACTIVITĂȚILOR TURISTICE

Ultimul deceniu al secolului XX a fost profund marcat de accentuarea preocupărilor, la scară națională, continentală și mondială, pentru o circulație turistică controlată, care să stăvilească "valul ucigaș" al turismului în masă. Drept urmare au apărut preocuări pentru gestionarea nivelului cererii – respectiv a numărului de vizitatori. Mai mult un număr tot mai mare de turiști – în special provenind din marile aglomerări urbane – doresc petrecerea vacanțelor în mijlocul naturii, în spații naturale și "cât mai verzi".

6.1 CONTRIBUȚII MAJORE LA NOUA FILOZOFIE A EXISTENțEI

Una dintre țările care a depus, de-a lungul anilor, eforturi constante în lupta împotriva saturării și degradării zonelor de mare atracție a fost Anglia. Aici au fost întreprinse acțiuni de pionierat în gestionarea nivelului cererii în special pentru zonele Stratford, Avon și York, ca și în parcurile naționale cele mai frecventate: Lake District și Peak – aflate printre cele mai vizitate locuri din Europa.

Gestionare nivelului cererii este o problemă delicată care-și propune să-și mențină și să îmbunătățească mediul înconjurător de care vizitatorul dorește să se bucure fără nici un fel de restricții.

Implicarea comunității în gestionarea dezvoltării turistice rurale a făcut în cazul Angliei ca trei organizații cu interese diferite:

-Comitetul Turistului Englez,

-Comisia de Dezvoltare Rurală,

-Comisia pentru Provincii

să-și direcționaze activitățile spre turismul rural.

Colaborarea celor trei organisme a dus la elaborarea unei politici privind dezvoltarea turismului punctând asupra importanței conservării și protejării mediului înconjurător, care prin prezența sa sporește valoarea oricărui produs turistic.

Un alt aspect pus în valoare cu acestă ocazie a fost cel al îmbunătățirii relației dintre turist, vizitator și locuitorii provinciei gazdă.

Preocupările prezentate se regăsesc și în late țări cu tradiție în practicarea turismului în "zone verzi" și am putea enumera aici: Franța, Germania, Austria, Portugalia, Finlanda, ș.a., unde probleme precum:

Satisfacerea turistului/vizitatorului,

Protejarea peisajului de cererea excesivă,

Satisfacerea nevoilor comunității gazdă,

Sunt sarcini greu de îndeplinit, dar care se află în permanență în atenția celor care doresc menținerea unui echilibru între prezent și viitor.

6.2.ACTORII TRANFORMĂRII

O astfel de încercare, de ieșire dintr-o situație de criză, care amenința diminuarea nivelului de trai al populației gazdă (prin scăderea încasărilor din turism) s-a înregistrat în deceniul 7 al sec. XX în Valea Upper Derwent.

Peak District National Park a pregătit atunci un proiect "Management Plan" (1979) pentru această zonă, care cuprindea două principale revendicări:

Conservarea specificului zonei : prin promovarea unor politici de gestionare a pământului și apelor care să satisfacă cererile economice și funcționale, în așa fel încât să fie sporit caracterul sălbatic și particular al peisajului pentru zonele populare și deosebite ale parcului național;

Furnizarea de oportunități corespunzătoare petrcerii timpului liber în natură, utilizându-se într-un mod adecvat caracteristicile și potențialul disponibil al zonei și gestionând modurile de recreere adecvat.

În acest mod se încerca asigurarea unei armonizări a diferitelor tipuri de activități și minimalizarea posibilelor conflicte cu:

Late utilizări ale resurselor în scop recreativ;

Gestionarea suprafețelor de pământ;

Acțiunile de protejare și conservare a mediului;

Interesele locale.

Pe baza planului au acționat un grup de organizații interesate de rezolvarea "stării de criză" din rândul cărora se pot menționa:

Park National Peak,

S.T.W.A,

Consiliul pentru Conservarea Naturii,

Comisia Provinciilor,

Consiliul Pentru Sport,

Trustul Național,

Comisia pentru Păduri,

Consiliul Regional,

Consiliu Districtului.

Planul a încercat:

Să gestioneze cererea de petrcere a timpului liber prin introducerea unor îmbunătățiri și facilități în aria Upper Derwet;

Să evite problemele ce ar putea să se ivească prin creșterea numărului de vizitatori.

Din rândul principalelor probleme care au fost identificate și care au încercat să fie evitate amintim:

Congestionarea traficului;

Parcarea întâmplătoare;

Vandalismul;

Focurile picnicurilor din pădure;

Scăldatul în rezervații;

Numărul mare de câini necontrolați.

Drept urmare a fost realizat:

Controlul accesului mașinilor și a parcării;

Reglementarea transportului public;

O rețea de alei și poteci destinate plimbărilor, ciclismului și călăriei;

Un centru de închiriat biciclete;

Grajduri private pentru călăria de ponei;

Limitarea accesului pentru orientarea sportivă;

Elaborarea unui important număr de materiale informative, de la postere la pliante;

Îmbunătățirea iluminatului;

Dotarea corespunzătoare cu toalete.

Planul a fost implementat în prima jumătate a anilor '80 ai prezentului mileniu și a fost răsplătit în anul 1988 cu premiul "Royal Institution of Chartered Surveyors / Times Newspaper Conservation Award". Totuși datorită creșterilor spectaculoase ale traficului în weekend-urile de vară în anul 1989 se ajunsese într-o nouă stare de criză a ecosistemului.

Pe de altă parte intensificarea activităților economice presupune riscuri din ce în ce mai ridicate pentru mediul înconjurător și sănătatea umană. Revoluția ecologică se impune deci, în cadrul dezvoltării durabile fiind necesară o completare, observare și promovare a obiectivelor generale ale societății.

Alinierea țării noastre la standardele internaționale, în ceea ce privește producția și comercializarea bunurilor și serviciilor turistice și ecologice, se impune neapărat. Implicarea mai fermă a factorilor de răspundere în demersurile pentru atragerea investitorilor privați externi și pentru sprijinul financiar acordat de Uniunea Europeană, în vederea susținerii unor proiecte de promovare a producției curate în cadrul Programului Phare și de formare a specialiștilor, va trebui să creeze noi oportunități pentru dezvoltarea în România a afacerilor de mediu în general, iar a celor din industria ospitalității în particular.

7. FACTORII DE DEGRADARE ȘI POLUARE

În elaborarea unei strategii dinamice, dar mai ales eficiente, vizând evoluția turismului românesc, conform potențialului turistic de excepție al acestor meleaguri, este necesară delimitarea și, pe cât posibil, eliminarea factorilor de poluare care îi perturbă vectorul de creștere, ducând chiar la involuția acestuia.

Între componantele mediului ambiant există strânse legături de interdependență, îmbinarea lor organică conturând aspectul material și static al mediului. Dar pentru delimitarea factorilor cu acțiune poluantăîn turism trebuie evidențiată latura funcțională, în mișcare, a acestui mediu, aspect care este dat tocmai de modul de acțiune și interacțiune a numeroși factori asupra turismului, constituind macrosistemul ambiant al turismului.

Ocrotirea naturii și conservarea calităților sale devin pentru turism o necesitate, acțiunile întreprinse în acest sens concurând la protecția potențialului turistic.

7.1. FACTORII DE DEGRADARE A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ȘI A POTENȚIALULUI TURISTIC

Dezvoltarea societății supune mediul înconjurător la două tipuri principale de presiuni: una, care este urmarea directă a exploziei demografice și a expansiunii orașelor, ritmului rapid și creșterii considerabile înregistrate de industrie, agricultură și altor domenii de activitate, amplificării circilației și sistemelor de transport și comunicații, exploatării intensive și extensive a resurselor naturale, și alta, mai puțin agresivă și cu caracter predominant sezonier, care decurge din folosirea mediului înconjurător pentru activități de turism și agrement.

Se admite, în general, că degradarea mediului înconjurător și a resurselor turistice provine de la două mari grupe de factori:

factori care sunt urmarea directă a dezvoltării economice;

factori naturali

Prima grupă de factori rezultați în principal din intensificarea activităților industriale, agricole și de transport afectează atât mediul, cât și cadrul general de desfășurare a activităților turistice, ca componentele potențialului turistic luate ca activități aparte, respectiv aerul, apa, solul, vegetația, fauna, peisajele, monumentele naturii și de arhitectură etc.

În privința tipurilor de poluare interesează în mod deosebit câteva aspecte legate de principalele caracteristici ale substanțelor poluante:

gradul de concentrație prin care orice substanța dacă depășește un anumit prag capătă un caracter nociv, cu efect poluant. Stabilirea nivelelor admise sunt în funcție de natura poluantului, originea producătorului, aria de emisie. Acutizarea problemelor de poluare a făcut ca la nivel european și mondial să se stabilească niște standarde de concentrații maxime și minime admise, multe cu caracter obligatoriu;

nivelul de persistență a substanțelor poluante, diferă de la un produs la altul, și poate fi diferit în funcție și de anumite particularități climatice;

interacțiuni reciproce între substanțele poluante care pot fi foarte numeroase, cu reacții și consecințe uneori imprevizibile, cu efecte uneori foarte toxice asupra lumii vii.

Toate substanțele poluante se manifestă asupra mediului înconjurător prin efecte directe sau indirecte. În funcție de structura fizică, chimică, cantitatea poluantului, efectele pot fi diferențiate în timp și spațiu:

efecte immediate sesizabile, mai ales când este vorba de poluare directă a aerului și apei cu repercursiuni directe asupra florei, faunei, oamenilor;

efecte pe termen lung, atunci când substanțele sunt greu degradabile, se acumulează, iar consecințele se văd mult mai târziu – pulberile metalice, substanțele radioactive, pesticidele, etc.;

efectele iradierii sunt cauzate de particulele radioactive naturale și cele provenite din activitățile antropice care dau cele mai dramatice modificări în plan genetic asupra lumii vii.

Dintre acestea, o problemă deosebită o pune polarea aerului produsă de industrie, sursele de impurificare cu repercursiuni asupra potențialului turistic fiind considerate, în ordine descrescătoare a nocivității: industria energetică, metalurgică, chimică petrochimică, materiale de construcții, prelucrarea lemnului, alimentară. Emisiile mixte de pulberi, gaze nocive, substanțe iritante și mirositoare produse de unități ale acestor industrii pot polua resursele ce stau la baza desfășurării de activități specifice turismului balnear, de odihnă și recreere, cultural, vânătorii și pescuitului sportiv.

Industria energetică, prin termocentrale, centrale electronucleare, contribuie în mare măsură la poluarea aerului, prin cenușă, pulberi, gaze, aer cald, aburi, contribuind decisiv la manifestarea fenomenului de efect de seră cu 57% din totalul activităților industriale.

Printre cele mai poluante surse ale aerului se situează fabricile de ciment, pulberile de praf ce se pierd în timpul procesului tehnologic alterează puritatea atmosferei, distrug vegetația, peisajul, căruia îi dau un aspect mohorât, alungă fauna și păsările, atacă clădirile și monumentele pe care se depun. Unele din aceste surse se află în zone turistice importante (Bicaz, Tasca pe valea Bistriței – Cheile Bicazului, Câmpulung, Comarnic, Târgu Jiu, Chiscădaga, Hoghiz etc.). Dar poluarea aerului este pricinuită și de alte surse cum ar fi combinatele de la Hunedoara, Reșița, Suceava, Piatra Neamț, Ploiești, Târgu Mureș, Govora, Râmnicu Vâlcea etc., aflate pe trasee turistice, în centre sau zone turistice valoroase.

Nivelurile ridicate ale acestor emisii afectează direct construcțiile, clădirile, monumentele de mare valoare arhitecturală, istorică și artistică. Alături de aceste două surse majore se mai poate adăuga și poluarea cauzată de gazele de eșapament prin arderea combustibililor, în urma circulației intense a autovehiculelor în centrele urbane mari și foarte mari.

Poluarea apei are, de asemenea, consecințe negative pentru turism, contribuind la degradarea unora dintre resursele turistice cu cea mai largă utilizare. Aceasta se produce prin deversări directe ale apelor uzate provenite din activități industriale, agricole, depozite petroliere, transporturi pe apă și din așezările umane.

În principal avem de-a face cu două tipuri de surse de poluare a apei:

surse de poluare cu ape uzate menajere, ape cu conținut ridicat de gemeni patogeni, microbieni, enteroviruși, deci cu potențial epidemologic crescut;

surse de poluare industrială provenite din unități de prelucrare a diferitelor materii prime – minereuri, lemn, ciment, textile, chimice, produse alimentare etc., unde se produc substanțe deosebit de nocive, toxice, care afectează viața organismelor acvatice și pe cea umană

Prin sistemul de realizare al hidrocentralelor se schimbă calitatea apei din lacurile de acumulare, asanrea zonelor mlăștinoase sau izolarea luncilor de fluvii prin indiguiri, irigațiile conduc la coborârea sau ridicarea nivelului apelor freatice cu schimbarea calității acesteia.

Implicații grave se crează în cadrul poluării apelor mării, lacurilor, râurilor și Deltei, la care, pe lângă reducerea efectelor relaxante, se produce și o scădere a efectelor biostimulatorii sau terapeutice ale acestora. Exemple de această natură le constituie lacurile Techierghiol, Amara, Balta Albă, poluarea episodică a Mării Negre sau a apelor freatice dulci sau minerale etc..

Pe marile fluvii ale continentelor și îndeosebi în Europa se transportă mari cantități de deșeuri cu consum biologic ridicat de oxigen, nutrienți care afectează direct calitatea apelor, reducând gradul de potabilitate și utilizare pentru îmbăierea turiștilor.

Efectele poluării se fac simțite mai ales la nivelul mărilor închise – Marea Baltică, Marea Neagră, Marea Mediterană, Marea Caspică etc. – unde, în prezența nutrienților organici, se produce fenomenul de hipereutrofizare care are rol nociv asupra florei și faunei marine.

Poluare solului cu diferiți poluanți proveniți fie din apa ploilor contaminate cu agenți poluanți, fie direct, din deversări de deșeuri, pesticide, îngrășăminte chimice etc., are, pe lângă urmările de ordin economic și sociosanitar și consecințe pentru turism prin degradarea apelor freatice și a oglinzilor de apă utilizate în balneoturism și agrement. Un aspect particular al solurilor este det de durata mare de regenerare astfel pentru doar 3cmc de sol sunt necesari 300 – 1000 ani, în funcție de calitatea acestora.

Sursele de poluare sunt date de:

depozitarea de gunoaie, solide, cu caracter menajer din așezările urbane și rurale, folosirea apelor reziduale ca fertilizatori pentru agricultură; există riscul apariției de agenți patogeni, viruși, parazați, rozătoare;

dejecțiile din complexele zootehnice, cele umane din micile localități rurale fără canalizare, locuri de campare, târguri, șantiere de construcții;

utilizarea excesivă a îngrășămintelor chimice, erbicidelor, fungicidelor, pesticidelor pot aduce o poluare agresivă asupra solurilor, reducând randamentul agricol și cel natural, care permite exitența vegetației naturale;

existența de depozite, halde industriale cu caracter solid sau semisolid (îndeosebi metale grele) care au un efect nociv, toxic și care, prin procesul scurgerii apelor de suprafață, poluează și apele.

prezența unor substanțe radioactive, praf nuclear din exploatări miniere sau din urma producerii de explozii nucleare cu caracter expeirmental.

Poluarea sonoră reprezintă un alt factor de risc pentru sănătatea oamenilor. Sunetul, prin tăria vibrațiilor sale, poate afecta negativ sistemul auditiv uman. Asocierea de mai multe sunete de diferite intensități și durate duce la apariția zgomotelor.

Acesta are implicații și asupra turismului, apariția lor(a zgomotelor) în locurile destinate acestuia devenind dezagreabilă întrucât, majoritatea celor ce practică turismul doresc "un colț liniștit în natură" care să-i ferească de tumultul marilor orașe sau de zgomotele industriale. La nivelul activităților industriale exterioare acesta măsoară până la 90db, cele din hale la 80db, traficul intens la 85db, cel redus la 60db.

Deosebit de gravă este poluarea peisajului (estetică), unul dintre cele mai valoroase resurse ale potențialului turistic.

Factorii de degradare a peisajului se regăsesc în ansamblul factorilor poluanți care au acțiuni distructive asupra elementelor sale componente (vegetație, faună, rețea hidrografică etc.) la care se adaugă tăierile nedirijate de păduri, depozitarea necontrolată a deșeurilor industriale și menajere, realizarea de construcții neaspectuoase sau neadecvate locului (prin neutilizarea judicioasă a culorilr și volumelor) etc., acestea fiind numai câteva aspecte dintre cele ce urâțesc natura, tocmai acolo unde este mai căutată pentru frumusețea ei.

Semnificative în acest sens sut degradările peisajului produse de șantierele de construcții hidroenergetice și de drumuri industriale sau de late obiective prezente îndeosebi în unități montane cu peisaje pitorești; aici, în cele mai multe situații, în timpul executării sau la terminarea lucrărilor nu se respectă măsurile de protejare a peisajului sau de refacere a degradărilor suferite de acesta.

Neajunsuri dintre cele mai serioase sunt provocate de construcțiile de drumuri forestiere, o dată cu care se produc defrișări, excavarea versanților, defolierea copacilor, cazuri întâlnite în Munții Apuseni, în Munții Cozia, Munții Bucegi, în rezervația Bila – Lala din Munții Rodnei etc..

În Europa vegetația naturală și îndeosebi pădurea ocupă suprafețe diferite- Slovacia 31%, Spania 51%, Elveția 30%, România 27%. Spațiile forestiere dețin mai multe funcții:

protejarea și conservarea solurilor;

menținerea parametrilor microclimatici constanți, a calității aerului;

retenția apelor din scurgerile de suprafață, cu atenuarea viiturilor, inundațiilor;

protejarea izvoarelor și pânzelor freatice;

păstrarea biodiversității speciilor floristice și faunistice.

Degradarea pădurilor reprezintă un alt exemplu de afectare a potențialului turistic. La procesul de distrugere a pădurilor participă activitățile industriale, extinderea terenurilor agricole, a centrelor rurale și urbane, turismul formele de poluare transfrontieră.

Pădurea formează unul din plămânii de oxigen ai planetei cu rol esențial în reducerea concentrației de bioxid de carbon, și deci a efectului de seră și fenomenului de încălzire globală. Defrișările relizate pentru exploatarea și valorificarea lemnului în construcții și industrie, pentru extinderea terenurilor agricole, a drumurilor au redus biotopurile naturale.

Prin tăierea pădurilor se poate produce declanșarea unor procese de degradare a solului ce au drept urmare afectarea peisajului respectiv, dispariția unor munumente ale naturii de interes științific și turistic etc. (Munții Călimani, Munții Retezat, Munții Rodnei, Munții Gutâi); în cazul tăierii pădurilor din preajma stațiunilor balneoclimatice și, în general, a localităților, se diminuează cu mult posibilitățile de autopurificare a atmosferei din jurul acestora, iar în cazul stațiunilor balneare, se pun în pericol și zăcămintele hidrominerale, diminuându-le potențialul de debitare până la dispariție.

Degradarea rezervațiilor naturale și a monumentelor naturii prejudicează de asemenea potențialul turistic pe care-l lipsește de aportul științific, cognitiv-auditiv, estetic, al unor obiective cu caracter de unicitate sau de rară spectaculozitate sau a unor habitate naturale care au păstrat un echilibru biologic virgin. Degradarea acestor monumente și rezervații naturale existente în număr apreciabil în țara noastră poate fi provocată în mare măsură de activitățile economice necontrolate, afectarea lor aducând prejudicii incalculabile, atât sub aspect științific, cât și economic, prin diminurea posibilităților de valorificare turistică a lor (Delta Dunării, Parcul Național Retezat, peșterila – monumente ale naturii, rezervațiile din Bucegi, Cozia, Gutâi, turbăriile Poiana Stampei și Borsec etc.).

Aspecte nefavorabile se întâlnesc și în cazul degradării obiectivelor turistice antropice, atât prin substanțele poluante ce atacă, degradează și scurtează "viața" celor mai rezistente și mai durabile materiale, urmare fiind și dispariția unor monumente de rezonanță istorică, artistică sau culturală durate de oameni cu veacuri în urmă, cât și prin alți factori antropici sau naturali. Clădirile din zonele impurificate cu fum, cărbune, ciment etc. se deteriorează, se șterg sau își schimbă aspectul, luând o culoare întunecată, sumbră (frescele exterioare ale unor biserici sau fațadele unor monumente din unele centre urbane industrializate).

7.2. FACTORI DE POLUARE NATURALĂ

În natură au loc fenomene naturale care pot contribui direct sau indirect la sporirea gradului de poluare a mediului – erupțiile vulcanice prin cenușă, gaze toxice, scurgeri de lave, inundațiile puternice prin antrenare de particule în suspensie, cu depuneri ulterioare de mâluri, doborâturi de vânt care distrug vegetația, furtunile foarte puternice – uragane, tornade, seismele prin distrugeri naturale și antropice, eroziunea și alunecări de teren, praful cosmic, unele plante prin cantitățile mari de polen elaborate în atmosferă, incendiile produse pe cale naturală din cauza temperaturilor foarte ridicate etc..

De multe ori aceste fenomene naturale aduc pagube unor unități economice, sporind poluarea naturală prin includerea unor produsse sau substanțe din incinta acestora.

8. FORME DE POLUARE PRODUSĂ DE TURISM

8.1. TIPURI DE POLUARE PRODUSĂ DE TURISM

Amplificarea activităților de turism în forme tot mai variate și dinamice a condus în timp și spațiu la apariția unor forme de poluare pe care le produc acestea, fără însă a avea gravitatea celor declanșate de activitățile industriale și din transporturi.

Poluare fizică și chimică

Sezonalitatea în timp și spațiu a consumului turistic constituie un factor de poluare fizică de foarte mare însemnătate.

Efectele poluante ale supraaglomerării, din cauza sezonalității activității turistice, pot fi datorate fie consumatorilor de turism, fie prestatorilor.

Printre efectele ce au ca sursă consumatorii, putem aminti degradarea peisajului prin agasarea naturii, dotărilor și monumentelor de artă și apariția fenomenului inflaționist al prețurilor, datorită cererii excesive.

Amenajarea turistică necorespunzătoare a teritorului reprezintă un factor de poluare, atât fizică, dar și economică, constituind cea mai gravă formă de degradare a resurselor turistice și dotările aferente duce la disfuncționalități în exploatare, cu repercursiuni în eficiența economică și starea fizică, corporală a dotărilor și resurselor.

Neconcordanța calitativă dintre resurse și dotări comportă două situații:

dotarea la un nivel inferior de confort a unor zone turistice ce dispun de resurse excepționale oferă produse turistice de calitate necorespunzătoare. Este cazul turismului nostru în general, majoritatea hotelurilor fiind cotate la categoria 2 stele, în timp ce cererea turistică externă se manifestă pentru categorii de conform superioare;

o altă situație, dotări superioare pentru resurse inferioare. Aici se mai poate interveni, în sensul diversificării serviciilor oferite, introducând resurse atractive artificiale (cazul celebrului Las Vegas).

Poluarea aerului

Activitățile turistice grupate pe forme de turism sau luate independent pot conduce la reducerea calității aerului. Astfel, în sezonul turistic, când circulația turistică se află la cote maxime, se poate produce poluarea aerului prin gazele de eșapament produse de autoturismele turiștilor, numărul mare de autocare, frecvența ridicată a curselor de avioane de tip charter.

Derularea activităților la nivelul structurilor de cazare și alimentație publică presupune un consum de energie mai ridicat și ca urmare există o poluare produsă de centralele termice care deservesc stațiunile turistice.

Poluarea apei

Față de poluarea aerului, poluarea apei este mult mai prezentă deoarece foarte multe activități turistice nu se pot derula în lipsa unor resurse de apă, mai ales când este vorba de starea de igienă și calitatea serviciilor turistice oferite. Consumul de apă calculat pentru fiecare turist este ddestul de ridicat, atât în structurile de cazare, cât și în cele de alimentație publică, ca urmare înregitrându-se un volum mai mare de ape uzate evacuate pe lângă cele provenite din partea localității urbane sau rurale.

Poluarea apelor mai este produsă și prin turismul neorganizat prin campare în locuri situate pe malurile apelor, lacurilor sau în perimetrul apelor freatice cu caracter mineral, unde turiștii, prin gunoaiele lăsate, pot contribui la scăderea calității apelor de suprafață sau subterane. Cel mai recent exemplu îl constituie moartea puietului de pește din păstrăvăria de la Slănic din vara anului 1999, ca urmare a intrării în bazinele piscicole a unor ape poluate de turiști prin gunoaie depuse și detergenți folosiți la spălarea mașinilor.

În hotelurile moderne ca de exemplu cele din Franța, Japonia, Hong-Kong există un control riguros al cantităților de apă folosite, deoarece prețul acestei resurse este relativ ridicat. Poluarea apelor mai poate fi produsă și de apele menajere evacuate de structurile turistice care nu dețin microstații de epurare sau dacă sunt deversate la rețeaua de canalizare și epurare a localității stațiile de epurare nu au capacitate de prelucrare de volume mai mari sau nu dețin sisteme de filtrare performante și, ca atare, ape cu diferite grade de poluare ajung în apele naturale.

Poluarea solului

Această formă de poluare afectează mai ales prin extinderea amenajărilor turistice și de transporturi, care determină scoaterea din circuitul forestier și agricol a unor importante suprafețe (realizarea de parcări, stații de alimentare cu combustibil etc.). Solurile sunt afectate îndeosebi de cantități de deșeuri solide care, prin anumite procese fizice și chimice, pot afecta calitatea acestora. Modul de colectare și de depozitare a deșeurilor solide provenite din activitățile turistice va asigura și menținerea curată a solurilor.

Poluarea vegetației

Amenajările turistice pot contribui prin practica defrișărilor la reducerea spațiilor acoperite cu vegetație naturală, îndeosebi cu păduri. Activitățile turistice pot determina, prin atitudinile consumatorilor, degradarea vegetației existente – colectarea lemnului de foc pentru picnic, parcare direct pe iarbă, ruperea de specii valoroase ca suveniruri, camparea haotică a corturilor etc..

Poluarea faunei

Speciile faunistice sunt valoroase sub aspectul rarității pentru domeniul științific și ecologic sau pentru domeniul pescuitului și al vânătorii sportive. Extinderea amenajărilor turistice, circulația turistică intensă determină reducerea habitatelor naturale pentru multe dintre animalele sălbatice. Practicarea braconajului, a pescuitului și vânătorii necontrolate poate conduce la scăderea dramatică a efectivelor de faună sălbatică.

Poluarea fonică

Activitățile turistice dețin mai multe surse prin care produc zgomote cu caracter disconfortant. Zgomotele sunt produse de marile lifturi de marfă, motoarele de pompare ale apei reci și calde, aparatele frigorifice, instalațiile de aer condiționat, rampele de aprovizionare cu materii prime din structurile de alimentație publică, și evacuare a deșeurilor, de stațiile de amplificare ale orchestrelor, de câinii vagabonzi din jurul hotelurilor, restaurantelor sau a stațiunilor turistice, comportamentul necivilizat al multor turiști, funcționarea defectuoasă a instalațiilor sanitare.

Poluarea estetică

O destinație turistică devine atractivă nu numai prin prisma serviciilor oferite, dar și prin ambianța estetico-ambientală, care se traduce prin personalizarea oricărei atracții turistice prin arhitectură și artă peisagistică.

Pe plan mondial arhitectura se manifestă printr-un curent post-modern, prin care arhitecții au ales soluții noi, unde funcționalul să se amornizeze cu cerințele esteticii. Acest curent se manifestă din punct de vedere conceptual prin pluralismul ideilor și formelor de reprezentare.

Pluralismul este de fapt o formă de manifestare a unor variate opțiuni și idei prin care se pot cunoaște valorile culturale ale clasei mijlocii prin care artele, dar mai ales arhitectura, se arată prin diferite stiluri și genuri de concepție. Preferințele consumatorului sunt cuantificate prin anumite simboluri și forme de reprezentare în planul construcțiilor.

Dar evoluția societății contemporane face să îmbrace haina vacanțelor active, a afacerilor, a îmbogățirii orizontului cultural, fapt care se raportează la schimbări de imagine prin prisma stilurilor arhitecturale. Noile soluții în design determină schimbarea informațiilor care ajung la clienți și reflectă raportul dintre așteptare și promisiune în materie de servicii turistice.

În determinarea tipului de design necesar pentru orice stațiune turistică este nevoie să se deruleze mai multe etape:

stabilirea metodologiei de cercetare, prin care se face o analiză prealabilă a modului de organizare a așezărilor pentru a elabora direcțiile viitoare de dezvoltare. Soluțiile propuse pot fi apoi generalizate în teorii generale pentru anumite tipuri de stațiuni turistice;

definirea caracteristicilor ambientale ale oricărei localități turistice. Acestea se referă cu precădere la atracții, facilități, servicii, dar un rol esențial îl joacă și maniera de prezentare a acestora, legate de sistemul de construcții și stilul arhitectural exterior și interior;

analiza rețelei dintre forma turismului pentru care se pretează o localitate turistică și elasticitatea oferită de sistemul arhitectural pentru adaptarea ulterioară la noi forme de turism, în condițiile în care opțiunile turiștilor sunt în continuă evoluție.

Pentru turism contează foarte mult și felul în care se prezintă o localitate turistică în ansamblul ei, turistul fiind un fel de spectator impresionat de imaginea pe care o oferă acesta. În acest context orice stațiune sau localitate turistică trebuie să îndeplinească mai multe cerințe:

imaginea de ansamblu trebuie să fie deosebită, axată pe elemente de proprie identitate și remarcabile sub raport constructiv și arhitectural;

toate proiectele de investiții pentru modernizări sau obiective noi trebuie să aibă în vedere includerea unor elemente constructive distincte de la o localitate la alta, care să confere originalitate și atractivitate;

orice construcție trebuie să poarte în ea elementul senzației pozitive imediate, dar și al memoriei privind experiența turistică anterioară;

toate planurile de amenajare și proiectele de investiții trebuie să realizeze și o ierarhizare a părților componente ale unei localități în funcție de poziție și utilitate socioeconomică;

toate clădirile cu funcție turistică trebuie să beneficieze de spații liniștite, nepoluante, axate pe zone verzi, și să se concorde cu cerințele față de climatul existent;

structurile de agrement trebuie situate departe de activitățile economice, transport, parcări, iar realizarea obiectivelor să se înscrie în linia dominantă a cadrului natural, pentru armonia estetico-ambientală, și păstrarea unei intimități.

În plus, ținuta necorespunzătoare a personajului, lipsa unor uniforme atrăgătoare, aspectul fizic anost al prestatorului constituie de asemenea factori de poluare estetică în turism.

8.2 POLUARE CULTURALĂ ȘI MORALĂ

Turismul contemporan este un fapt în continuă evoluție și un proces social. A devenit pur și simplu un mod de viață al omului contemporan.

Turismul este la ora actuală un mod de viață, un mod de realizare a diferitelor valori. Nu este numai un mod de petrecere a timpului liber (deși e adevărat că majoritatea călătoriilor sunt făcute în timpul liber), ci și un mod de rezolvare a altor probleme. Pe lângă turismul orientat pe recreere, există și late forme de turism – afaceri, congrese, cultural. De aceea terismul este o formă de descoperire și exploatare a lumii, devenind o formă de viață pentru omul contemoran.

În ultimii ani a devenit din ce în ce mai evident că și etica ar trebui inclusă în dezvoltarea procesului de turism. Spre exemplu, la Congrexul AIEST tinut la Paris în 1992, s-a propus crearea unei comisii care să se ocupe cu problemele de etică din turism. În primul rând trebuie să se identifice turismul ca fenomen, efectele, consecințele și funcțiile sale.

Funcțiile turismului pot fi analizate luând în considerare:

natura (substanțe minerale, fauna, flora);

cultura (realizările de artă și civilizație umană);

relațiile dintre oameni.

Funcțiile turismului în acord cu natura umană au în centru turistul.

Aceste funcții nu au în centru numai relațiile dintre turiști, dintre turiști și localnici , ci și dintre turiști și brokeri, dintre brokeri și localnici. Toate aceste funcții pot fi evaluate din punct de vedere etic drept pozitive sau negative, în funcție de nivelul de dezvoltare a industriei turistice. Economistul engle Dogan afirma că: "Majoritatea acelor care au scris această temă au considerat că efectele turismului sunt negative. Dintre efectele negative amintim: declinul tradiției, materialismul, creșterea criminalității, conflicte sociale, aglomerări, deteriorarea mediului, dependența de țările dezvoltate".

Din acest punct de vedere, turismul este deseori asociat cu ideea de neocolonialism. Multe dintre consecințele economice, sociale, spirituale și culturale negative ale tuismului au fost exprimate la Conferința Turismului din Țările Lumii a Treia ținută la Bankok în anul 1991.

Adevăratele rădăcini ale acestor efecte negative și ale altora sun găsite în comportamentul uman, în diferite activități turistice, în comportamente care contravin de multe ori cu normele de etică. Vorbind despre oameni în relațiile de turism, putem vorbi de trei categorii de "actori" de turism.

Primul este desigur turistul. Fără acesta fenomenul turistic nu poate exista. Turismul este prin urmare o activitate umană, de multe ori greu de cuantificat. Comportamentul uman poate fi din punct de vedere etic – analizat pe trei planuri: comportamentul vizavi de sine însuși, comportamentul față de ceilalți turiști, comportamentul față de localnici.

Al doilea este localnicul. Comportamentul acestuia implică două ipostaze: una față de turist, alta față de mediu.

Al treilea este broker-ul. Comportamentul acestuia implică două ipostaze: una față de turist, alta față de localnic.

Poluarea psihosocială

Spectrul șomajului acționează ca un flagel distructiv asupra psihicului personalului, ducând la un permanent stres, lipsa de emulație și competitivitate în cadrul colectivelor de muncă și implicit la scăderea serviciilor turistice.

Apatia generalizată, un alt factor de poluare morală, a apărut ca urmare a neconturării ferme a destinației, a scopului vieții economico-sociale actuale, economiei de piață sau centralizate, privatizării sau etatizării, destinație în funcție de care se elaborează concret criterii de performanță pentru fiecare etapă, fiecare sector de activitate și pentru fiecare societate comercială. Deci, neexistând direcții clare, nu există nici scenarii și nici criterii proprii de performanță , salariații intră în derivă, apatia copleșindu-i.

Analiza în profunzime a factorilor cu acțiune poluantă în turism permite conturarea unei strategii ecologice în domeniu, ceea ce presupune fie eliminarea unor factori, atunci când acest lucru este posibil, fie activarea, potențarea sau introducerea în acel câmp de interacțiune a altor factori, care, acționând conjugal cu factori de poluare, să le diminueze acestora efectul nociv sau chiar să-l anuleze.

9.IMPACTUL DIVERSELOR ACTIVITĂȚI TURISTICE ASUPRA MEDIULUI

Un număr tot mai mare dintre cei implicați, sub o formă sau alta, în activitățile de turism sunt conștienți de efectele provocate de dezvoltarea turistică, de impactul acestor activități asupra populației și ambiantului. În ultimii ani, deceniile IX și XX ale secolului XX, s-a urmărit ca expansiunea turismului să se realizeze echilibrat, în conformitate cu standardele care garantează păstrarea echilibrului ecologic și evită suprasolicitarea resurselor, poluarea și orice late impacte negative asupra mediului.

Noțiune de impact presupune analiza relației turist-resursă turistică-produs turistic, care se desfășoară de la simpla vizitare a unui obiectiv turistic, până la asigurarea pachetului de servicii și acțiuni turistice, menite să pună în valoare obiectivul respectiv.

Impactul asupra unei zone turistice este dat de:

Cadrul natural și varietate potențialului turistic;

Existența unei infrastructuri generale, care asigură circulația, accesul și informarea;

Prezența unor structuri turistice de cazare, alimentație publică, agrment.

Aceste elemente definitorii ale turismului determină mai multe tipuri de impact, care pot îmbrăca forme pozitive sau negative de manifestare.

Impactul politic

Este determinat de poziția în politica turistică a guvernului privitoare la industria ospitalității, care pentru cazul României ar trebui să aibă următoarele direcții:

Turismul fiind un sector prioritar al economiei ar trebui să se dezvolte în viitor cu sprijinul statului;

Folosirea în mod optim a resurselor naturale, culturale, ale teritoriului național, cu asigurarea protecției acestora

Ridicarea calității amenajărilor turistice și a serviciilor turistice și prin îmbunătățirea politicii de resure umane;

Modernizarea infrastructurii generale și extinderea ei în folosul dezvoltării turismului;

Rolul și dimensiunea sectorului privat în turism trebuie să fie mărite considerabil.

Desfășurarea suficientă a activităților turistice presupune existența unui mediu înconjurător adecvat, având calități superioare atât în privința condițiilor naturale, cât și a celor create de om. Printre motivațiile turistice un loc tot mai însemnat revine nevoii de destindere, de recreere, de odihnă activă într-un mediu agreabil, cu o natură nealterată: aer curat, apă, soare, zăpadă, liniște, peisaje reconfortante. Astfel spus, mediul și calitatea acestuia reprezintă condiția fundamentală a desfășurării activităților turistice.

Impactul social

Se manifestă prin influența pe care o are turismul asupra modului de viață tradițional al locuitorilor unei zone, asupra lărgirii orizontului lor spiritual și profesional. În condițiile în care modul de viață socio-economic are tot mai acute tendințe de generalizare și uniformizare, păstrarea unor elemente cu specific tradițional va ocupa un loc important în viitorul așezărilor incluse în activități turistice.

Valorificarea prin turism a patrimoniului natural și cultural al unei zone turistice prezintă, în plan social, atât un impact pozitiv, cât și unul negativ:

Impactul pozitiv se exemplifică prin:

Creșterea șansei sociale și profesionale prin realizarea de noi locuri de muncă, în servicii turistice și infrastructură generală;

Crearea de noi locuri de muncă sezoniere, cu precădere pentru tineri (elevi, studenți, etc.) și femei;

Asigurarea și dezvoltarea progresului social, de creștere a curățeniei și igienei publice, a confortului general în localitățile turistice;

Scădere diferențelor de categorii socio-profesionale din punct de vedere al veniturilor realizate;

Dezvoltarea sistemelor de înțelegere și toleranță deoarece schimburile interculturale între turiști și populația gazdă facilitează dispariția barierelor lingvistice, sociale, rasiale, religioase, culturale;

Impactul negativ se poate materializa prin:

Perturbarea și distrugerea treptată a modului de viață tradițional, în cadrul structurilor sociale;

Acceptarea de către populația locală, a unor influențe negative în plan social.

Pentru populația din zonele rurale, dezvoltarea în timp și spațiu a activităților turistice, poate conduce la renunțarea la modul de viață și ocupațiile tradiționale (pastorale, silvicultură, artizanat și mică industrie, etc.) în favoare unor activități și servicii turistice care aduc venituri mai rapide și mai importante.

Impactul economic

Materializat prin dezvoltarea locală și regională a localităților mai puțin favorizate sub aspectul resurselor economice, impactul economic total se concretizează în volumul determinat de cheltuielile turistice.

Din acest punct de vedere măsurarea impactului economic poate ține seama de trei elemente:

Impactul direct care evidențiază efectele primei runde de circuit monetar provenit de la turist;

Impactul indirect măsoară efectele derivate ale rundelor adiționale cauzate de recircularea unității monetare inițiale a turistului;

Impactul indus(stimulat) comensurează efectele derivate cauzate de angajații unei firme turistice care cheltuiesc o parte din salariile lor în late sectoare de afaceri.

Orice cheltuială inițială a unui turist trece prin numeroase runde; asemănător cu impactul provocat de o piatră aruncată într-o oglindă liniștită de apă, suma inițială a cheltuielilor turistului reverberând, răspândind cercuri concentrice tot mai largi, dar și din ce în ce mai puțin sesizabile, în economia unui areal turistic.

Privind din acest unghi, se pune problema dezvoltării unui sector turistic durabil. Conceptul de turism durabil este de dată mai recentă, fiind determinat de procesul de creștere a populației, de dorința de ridicare a nivelului de trai ca și de cunoașterea capacității de suport a mediului.

Pornind de la punctele cheie ale dezvoltării durabile, impactul activităților turistice presupune următoarele:

Creșterea viabilității unor localități cu resurse naturale reduse;

Utilizarea terenurilor slab productive agricol, prin realizarea unor dotări turistice corespunzătoare;

Creșterea veniturilor bănești ale locuitorilor în condițiile reducerii pășunatului și a exploatărilor silvice;

Creșterea puterii economice a localităților, prin obținerea de noi venituri din noi taxe și impozite locale;

Încurajarea activităților tradiționale, mai ales a acelora cu caracter artizanal și de mică industrie tradițională;

Dezvoltarea unui comerț specific bazat pe produsele economice locale și meșteșugărești;

Veniturile obținute din turismul și comerțul specific acestui cadru pot contribui la susținerea acțiunilor de modernizare a obiectivelor culturale, de refacere ecologică a peisajelor valoroase.

Impactul cultural

Dominat de relația dintre turiști și populația locală, care nu este întotdeauna benefică în plan local datorită transferurilor biunivoce marcate de:

aspecte pozitive care sunt date de:

dezvoltarea și revigorarea tradițiilor culturale și religioase;

diversificarea formelor de artizanat;

favorizarea creșterii interesului populației locale pentru păstrarea și conservarea obiectivelor de interes turistic, naturale și culturale, care pot fi valorificate;

inițierea unor acțiuni culturale în plan religios, de pelerinaj, la mănăstiri cu scopul satisfacerii sentimentului de sacralitate creștină, de respect față de valorile morale.

aspectele negative sunt mai numeroase, iar apariția lor se face simțită după un interval relativ mai lung de timp:

apariția de schimbări a mentalităților, a valorilor morale sub influența turiștilor, păstrarea unor obiceiuri, datini doar pentru că sunt pe gustul turiștilor, apariția kisch-ului;

adaptarea și copierea de către rezidenți a unor atitudini și comportamente noi, atribute turiștilor;

apariția unor potențiale conflicte și antagonisme, atunci când turismul devine fenomen de masă, suprasaturat, și conduce la dispariția sentimentului de mândrie față de propria cultură;

creșterea costului vieții, dezvoltarea ultrarapidă a modelului societății de consum, distrugerea treptată a apontaneității sociale, pe plan local.

Impactul turistic

Turismul este o industrie care permite încasări în moneda națională precum și în valută și care contribuie la dezvoltarea comunităților locale creând noi locuri de muncă. El diferă de late industrii prin aceea că clientul se deplasează în țara sau zona turistică dorită, pentru un anume produs turistic.

Derularea activităților turistice în mod necontrolat, aleator fără luarea în calcul a standardelor de amenajare și exploatare poate conduce la degradarea mediului și a resurselor turistice. Aceste aspecte sunt influențate de două mari grupe de factori:

factori care sunt o urmare directă a dezvoltării economice (industria, agricultura, transporturile și late domenii de activitate)

factori care sunt rezultatul utilizării mediului pentru turism și agrement.

Chiar dacă activitățile turistice nu agresează mediul, precum unitățile industriale, nu se poate ascunde faptul că și turismul are influențe negative asupra mediului ambiant.

Activitățile turistice într-o arie protejată trebuie să fie în concordanță cu capacitatea de încărcare ecologică și cu particularitățile ecosistemelor existente. Amenajarea și valorificarea turistică adecvată și prudentă, ca și gestionarea eficace trebuie să devină punctul forte pentru păstrarea integrității ecologice a unor astfel de resurse.

Principalul director al dezvoltării turismului într-o astfel de zonă protejată trebuie să fie acela de exploatare echilibrată a tuturor resurselor naturale, umane și culturale, într-un mod care să asigure satisfacții deosebite turiștilor și posibilități de dezvoltare echilibrată și durabilă a așezărilor turistice aferente. Deși la prima vedere activitățile turistice sunt poate cel mai puțin poluante, totuși în timp ele conduc treptat și la poluarea mediului înconjurător.

Pe primul loc se situează dezvoltarea excesivă pe orizontală sub influența directă a creșterii populației și a creșterii mediului urban, cu dispariția terenurilor naturale și a pădurilor, și nu în ultimul rând a terenurilor agricole prin extinderea infrastructurii. În al doilea rând, circulația turistică intensă, cu vehicule particulare, în exces de viteză, generează mai multe forme de poluare (a aerului, sonoră, tasarea solului, ș.a.). Evaluarea impactului turismului asupra cadrului natural se traduce prin prezentarea principalelor efecte nedorite care se pot produce și care influențează echilibrul ecologic al ecosistemelor componente.

De asemenea nu trebuie uitat că turismul este legat în dezvoltarea sa – în virtutea efectului multiplicator a activităților turistice – de industrie și agricultură, a căror practicare în / sau apropierea ariilor protejate conduce la modificări ireversibile asupra mediului înconjurător.

Încercările de reducere a impactului negativ, respectarea cerințelor de protecție a mediului, acordarea unui sprijin real unor astfel de activități, realizarea unor colaborări multidisciplinare pot deschide calea dezvoltării ecologice a zonelor turistice.

10. PROTECȚIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR – DETERMINANTĂ A ECOTURISMULUI

10.1. PROTECȚIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Protecția mediului înconjurător este cel mai mare deziderat al generației noastre, de aceea în îndeplinirea lui atât guvernele, organizațiile și indivizii trebuie să joace un rol important.

Tot mai adesea, companii mai mari sau mai mici recurg la managementul ecologic. Pe lângă resursele obținute din punct de vedere al mediului se pot obține profituri reale, cum ar fi costuri și răspunderi reduse. Toate acestea duc în final la o calitate ridicată a serviciilor oferite, o mai mare satisfacție a clienților, dar și o mai bună imagine a companiilor.

Implementarea legislației și reglementările de protecție a mediului și adoptarea unor reforme economice și structurale, a unor standarde de limitare a emisiilor poluante și a normelor cu privire la calitatea aerului, apei solului, precum și constituirea Fondurilor naționale de protecție a mediului au condus la apariția pieței de bunuri și servicii ecologice.

Politicele urmărite vizează două obiective majore, și anume asigurarea unui echilibru mai bun între creșterea economică și protecția mediului pe de o parte, creșterea importanței procedeelor de protecție nepoluante.

În timp, datorită amplificării intensității fenomenului de poluare s-a format piața mediului înconjurător. Ea cuprinde segmentul utilajelor, tehnologiilor, aparaturii destinate punerii sub control a acestui fenomen. Serviciilor de mediu (construcții, întreținere, exploatare, control, informatizare, consultanță, specializare a personalului, etc.) conturează la rândul lor piața mediului înconjurător.

Industria protecției mediului se inserează ferm în structurile economice, căpătând în timp ponderi importante, ce se vor mări în perspectivă.

Educația ecologică este, conform Conferinței de la Tbilisi: "un proces care are ca scop dezvoltarea unei populații care este conștientă și preocupată de mediul înconjurător în totalitate și de problemele sale asociate și care are cunoștințe, atitudini, abilități, motivații, fiind angajată individual și colectiv în soluționarea problemelor curente și în prevenirea altor probleme noi.".

Țintele educației ecologice conform conferinței UNESCO din Belgrad sunt:

adoptarea unei conștiințe și a grijii față de interdependența economică, socială, politică și ecologică în zonele urbane și rurale;

oferirea ocaziilor de a dobândi cunoștințe, de reconsiderare a valorilor, de formare a atitudinilor și a capacității de angajare în protecția și îmbunătățirea mediului înconjurător pentru fiecare persoană;

crearea de noi tipare pentru comportamentul față de mediul înconjurător al persoanelor, grupurilor și societății în ansamblul ei.

Conform principiilor enunțate la Conferința de la Tbilisi din 1978, educația ecologică trebuie:

să considere mediul înconjurător în totalitatea sa – mediu natural și construit, tehnologic și social (economic, politic, tehnologic, cultural-istoric, moral estetic);

să fie un proces continuu pe toată durata vieții, începând cu nivelul preșcolar și continuând prin toate etapele de educație formală și neformală;

să fie interdisciplinar în abordare, îmbinând conținutul specific al fiecărei discipline cu perspectiva de ansamblu, echilibrată;

să examineze problemele majore ale mediului din punct de vedere local, național, regional și internațional, astfel încât să se înțeleagă problemele de mediu și din alte zone geografice;

să se axeze pe situații curente sau potențiale legate de mediul înconjurător, ținând cont și de perspectiva istorică;

să promoveze valoarea și necesitatea cooperării naționale și internaționale pentru prevenirea și soluționare problemelor de mediu;

să considere explicit în planurile de dezvoltare și creștere aspecte legate de mediul înconjurător;

să permită elevilor să aibă un rol în planificarea activităților de educație și să le ofere ocazia de a lua decizii și de a accepta consecințele lor;

să facă legătura între sensibilitatea față de mediul înconjurător, cunoștințe, capacitatea de rezolvare a problemelor și clarificarea valorilor la fiecare vârstă, dar subliniind în mod special sensibilitatea față de mediul înconjurător și de comunitate la vârste fragede;

să-i ajute pe elevi să descopere simtomele și cauzele reale ale problemelor de mediu;

să sublinieze complexitatea problemelor de mediu și a celor care necesită dezvoltarea gândirii critice și a capacității de rezolvare a problemelor;

să folosească diverse medii pentru studiu și o diversitate de abordări despre și pornind de la mediul înconjurător, punând accent pe activitățile practice și experiențele directe;

să fie inclusiv, cuprinzând întreaga populație și talentele, deschisă diverselor sisteme valorice;

să acționeze plecând de la premisa că dragostea trebuie să fie componenta principală într-o educație ecologică afectivă; dragostea pentru oamenii-prieteni, pentru vietățile-prietene, pentru pământ.

10.2. POLITICA DE PROTECȚIE A MEDIULUI ÎN INDUSTRIA OSPITALITĂȚII

La nivel global, grija față de mediul ambiant este în continuă creștere, atât la nivelul organismelor guvernamentale naționale, asociațiilor civice – neguvernamentale de protecție a mediului, în organismele internaționale, dar și în rândul operatorilor industriei turismului și călătoriilor.

Organismele internaționale guvernamentale ce acționează în sfera industriei turismului și a călătoriilor, cât și informațiile oferite de coloșii industriei ospitalității la nivel global (lanțuri hoteliere, lanțuri de restaurante, companii de evaluare de profil etc.) vin în întâmpinarea operatorilor industriei cu studii, analize, standarde de operare ecologică și de calitate, cât și cu recomandări care să ofere, în baza datelor și experiențelor culese la nivel global, regional sau național, soluții de operare "prietenoasă" a unităților hoteliere, restaurantelor și altor structuri de primire sau pregătire și servire a meselor, în context ecologic și profitabil.

Lanțurile hoteliere și de restaurante, deși au propriile politici de operare și de protecție a mediului ambiant, în ciuda concurenței între ele din punct de vedere ecologic, toate își unesc eforturile în ceea ce privește protecția mediului. În rândurile lor se află în derulare programe de protecție a mediului turistic-hotelier. Această stare de veghe din cadrul fiecărei unități turistice face parte din alterarea hotelierilor și restauratorilor față de cererea din ce în ce mai mare a consumatorilor de servicii turistice pentru oferte ecologice, "curate". Mediul reprezintă în prezent, din ce în ce mai mult, o condiție a succesului în afaceri.

POLITICA DE PROTECȚIE A MEDIULUI ÎN INDUSTRIA OSPITALITĂȚII

Fiecare unitate hotelieră trebuie să-și creeze propriile politici de protecție pro-activă a mediului ambiant, indiferent dacă face parte dintr-o companie puternică sau este o afacere de familie.

Politicile corporative respectiv cele ale lanțurilor hoteliere, naționale sau internaționale, nu pot să nu țină seama de zona de localizare a unității hoteliere, de climatul, condițiile specifice de operare, constrângerile legale din punct de vedere al politicilor de mediu din țara respectivă. Dacă aceste politici oficiale lipsesc, operatorii acestor corporații au datoria morală de a le introduce. Oricum, fiecare unitate hotelieră are identitatea ei, particularitățile ei și, de aceea, este necesar să se folosească creator și să se aplica concret informațiile despre mediul ambiant.

Experiențele pozitive de succes, trebuie să țină seama – în procesul aplicării lor în practica curentă – de legislația națională și de constrângerile la care sunt supuși în momentul dat, pentru a funcționa în parametrii de performanță, păstrând nealterat mediul ambiant și calitatea serviciilor oferite.

Politica fiecărei unități trebuie să se bazeze pe cererea reală a consumatorilor de servicii turistice, pe implicarea clienților în punerea în practică a acestor concepte – ca parte activă și conștientă – alături de personalul unității. Trebuie deci să se educe în permanență personalul și chiar clienții.

Politica de protecție a mediului urmată de un hotel trebuie urmărită în permanență alături de realizarea indicatorilor de încasări sau gradul de ocupare. Rezultatele se pot observa numai dacă se mențin standardele de operare, cu reducerea consumurilor nejustificate de: apă, energie sau combustibili; cu evacuarea resturilor menajere la canal. Rezultatele se mai pot observa și prin măsurare: raportarea consumurilor la late perioade din trecut dar și la reacția clienților față de atitudinea "prietenoasă" cu mediul.

În cadrul politicii de protecție a mediului înconjurător este necesară realizarea unui plan de punere în practică. Astfel, prima fază este cea a evaluării în care se stabilește în ce stadiu se găsește unitatea și localitatea. În a doua fază, cea a provocării, este necesară atragerea tinerilor lucrători, a celor care au rolul de control din partea agenției de protecție a mediului, a autorității publice locale, anunțarea presei locale și chiar centrale, implicarea filialelor locale, a asociațiilor profesionale din branșă. Următoarea etapă, acțiunea, neceistă un plan simplu, cu obiective clare, care trebuie făcut cunoscut întregului colectiv.

Factorul cheie este implicarea managerilor. Ei trebuie să croiască planul de abordare a acestor politici, pot preîntâmpina reclamațiile prin decizii manageriale corecte și la timp; ei sunt cei care pot să închidă risipa de resurse.

Este necesară stabilirea responsabililor de acțiuni, implicarea departamentului tehnic în urmărirea consumurilor, metodelor și căilor de reducere fără afectarea proceselor tehnologice normale și calitatea serviciilor. Totodată trebuie alocați și cheltuiți bani pentru înlocuirea acelor utilaje care, pe lângă consumuri neeconomice, pot pune în pericol și viața clienților.

Ultima etapă este analiza reaultatelor obținute. Urmărirea rezultatelor trebuie făcută periodic. Sunt necesare corectarea erorilor sau depășirilor de consum, premierea celor care sunt merituoși și punerea în practică a planului, lansarea planului pentru următoarea peioadă etc..

Politicile de protecție ecologică trebuie să aducă hotelierilor avantaje multiple. Pe de o parte creșterea volumului de afaceri, iar pe de altă parte reduceri însemnatee în costurile de operare, adică un profit mai mare. Aceasta se traduce prin:

1.un consum mai mic și, în consecință, costuri mai mici;

2.loialitatea clienților și o mai bună imagine publică;

3.atragerea și păstrarea unui personal devotat;

4.avantaje pe termen lung.

Multe din rezultatele pozitive sunt obținute prin măsuri simple, fără a implica costuri deosebite. Altele sunt o combinație de măsuri simple și costuri relativ reduse, dar și măsuri de investiții – cu costuri relativ mari, însă rambursate înainte de termenul prevăzut prin economiile realizate prin:

consumuri reduse de energie, apă, combustibili și taxe de gospodărie comunală reduse (pentru deversări de efluenți / ape menajere tratate);

colectare de deșeuri compacte și reduse ca volum, vânzarea deșeurilor reciclabile – hârtie, cartoane, sticle, doze de aluminiu, lemn de la europaleți și ambalaje etc..

Oricare din aceste demersuri sau combinații de măsuri simple cu investiții relativ costisitoare aduc beneficii companiilor sau unităților operarive.

În toată lumea, hotelurile și restaurantele, indiferent de localizarea lor, gradul de confort sau specific, natura clienților etc. consumă cantități importante de resurse, pentru a satisface cererea consumatorilor și pentru a menține standardele de operare.

Resursele consumate în industria ospitalității sunt variate:

materialele de construcții utilizate pentru realizarea acestor obiective – noi sau renovate;

resursele energetice (energie electrică primită prin rețeaua națională sau produsă pe loc, în zonele și localitățile izolate; combustibilii fosili – de obicei gaz metan și combustibili lichizi); resurse utilizate pentru încălzirea unităților, prepararea apei calde menajere, funcționarea tuturor instalațiilor, echipamentelor etc.;

apă: care poate fi potabilă sau nu;

echipamente și instalații înglobate în construcții propriu-zise, pentru a conferi destinația de furnizor de servicii: hoteliere, de alimentație, catering etc.;

materiale și dotări necesare operării curente: mobilier, lenjerie, veselă, tacâmuri, detergenți, materiale de curățenie, materiale publicitare etc.;

alimente, băuturi, ingrediente, produse semiconservate etc..

Cantitățile de resurse consumate depind de o serie de factori, între care amintim câțiva:

localizarea unității respective, oraș, stațiune turistică, de-a lungul unor căi de transport rutier, naval sau feroviar;

accesibilitatea la resurse (furnizarea de apă din apropiere sau prin aducțiuni lungi și costisitoare; rețea de transport energie sau energie electrică creată de generatoare cu combustibili lichizi sau gaz metan);

dotările tehnologice ale unității (echipamente cu consumuri reduse, reciclare apă pentru late utilizări, stații de tratare a apei potabile, iluminat prin becuri și lămpi economicoase);

nivelul de "conștiință ecologică" al lucrătorilor respectivelor unități și programelor de economisire aplicate;

nivelul de prețuri sau tarife ale resurselor consumate, care poate, deseori, să inhibe consumul neeconomicos și să oblige la măsuri de economisire, fără a dăuna însă calității serviciilor.

Planificarea si implementarea acțiunilor ecologice

În vederea asigurării existenței pe termen lung a industriei turistice și pentru dezvoltarea mediului înconjurător trebuie recunoscut rolul pe care fiecare companie îl joacă în protejarea mediului pentru generațiile următoare.

Fiecare hotel trebuie să adere la charta "ecologică" a hotelurilor, angajându-se să întreprindă următoarele acțiuni:

să înfăptuiască practici a mediului pe toată durata sa de exploatare;

să respecte toată legislația privind protecția mediului;

să reducă la minimum utilizarea energiei, apei și materiilor prime;

să reducă la minimum deșeurile și să reducă, să refolosească și să recicleze resursele consumate de companie ori de câte ori este posibil;

să reducă poluarea la minimum și, acolo unde este posibil, să trateze apele menajere deversate;

să invite clienții, furnizorii și angrosiștii să participe la eforturile pentru protejarea mediului;

să se acționeze, în cazul în care se poate, împreună cu ceilalți din industria turistică, cu agențiile publice și comunitatea locală, pentru a atinge mai multe obiective privind protecția mediului;

să se asigure instruire personalului precum și resursele necesare atingerii obiectivelor;

să-i informeze deschis pe cei interesați despre politica și practicile ecologice;

să monotorizeze și înregistreze impactul acțiunilor asupra mediului, în mod regulat și să compare perfomanța cu politica, obiectivele și țelurile.

În vederea planificării acțiunilor ecologice trebuie parcurse mai multe etape. Debutul este marcat de o pregătire pentru a arăta cum se poate începe un program fezabil de protecție a mediului înconjurător, identificându-se acele domenii în care trebuie luate cele mai necesare și mai de folos măsuri. Pentru aceasta trebuie întocmite liste de verificare ecologică a acțiunilor din departamentele cheie și se vor prezenta idei pe care managerii și personalul să le poată folosi imediat.

Operarea ecologică trebuie introdusă printr-un program de îmbunătățire continuă a unității, se vor explica astfel măsuri ce trebuie luate pentru a introduce conceptul de management ecologic. Vor fi incluse secțiuni despre motivație, planificarea acțiunilor, împlinirea lor, analiza progresului înregistrat.

De aceea este necesar să se concentreze eforturile asupra unui număr de șase domenii majore ale protecției mediului înconjurător asupra cărora se pot acționa, și anume: energia, deșeurile solide, apa, ape menajere și emisii de gaze, angrosiști și furnizori, probleme ale companiei. Este necesară o analiză detaliată a acestor domenii, în funcție de prioritatea aleasă, pregătirea unui plan de acțiune precum și monotorizarea progresului înregistrat. În cazul necesității unor informații suplimentare sau de asistență tehnică trebuie solicitate lămuriri sau ajutor suplimentar de la asociațiile existente.

Pregătirea acțiunilor ecologice ale unui hotel presupune controlul ecologic care trebuie să ajute în luarea deciziilor în ceea ce privește măsurile cele mai importante de care ar beneficia unitatea. Trebuie realizată astfel o privire de ansamblu asupra problemelor de mediu ce afectează compania precum și asupra performanțelor de care ea dispune.

Există multe măsuri pe care le pot lua hotelurile. Problema este să se știe de unde să se înceapă – cum se definesc cele mai potrivite domenii pentru acțiunile ce vor aduce foloase rale mediului și beneficii companiei. Aceasta veriază de la un hotel la altul, din cauza diferențelor în caracteristicile operaționale și clientelă, în punctul de plecare ( unele hoteluri au deja măsuri privind protecția), în legislația dintr-o țară sau alta, în prioritățile locale și regionale privind mediul înconjurător.

Lista acțiunilor practice ce trebuie luate este necesar să cuprindă aspectele utilizării apei, al achizițiilor, deșeurilor, calității aerului, poluării fonice, comunicării etc..

Energia

Hotelurile utilizează cantități foarte mari de energie sub forma căldurii și energiei electrice.

Această energie vine în primul rând de la combustibilii fosili (cărbune, gaz și petrol), fie prin ardere directă fie prin folosirea lor pentru a genera electricitatea, care este primită prin sistemul național. Arderea combustibilului fosil este principala cauză pentru încălzirea Pământului, ploile acide și late probleme legate de poluarea aerului. Reducând utilizarea energiei, hotelul poate genera avantaje reale privind mediul înconjurător. Se pot, de asemenea, reduce substanțial costurile de exploatare curente.

Studiile au arătat că, majoritatea hotelurilor folosesc energia în mod ineficient și că ele pot obține economii reale prin practici de housekeeping mai economicoase de utilizare a energiei și prin investiții în măsuri eficiente de reducere a costurilor energetice.

Deșeurile

Omenirea, datorită supradezvoltării (demografice, supraoferta societății de consum și lacunele educaționale etc.), este saltată de deșeuri de tot felul: solide, lichide, gaze evacuate, dar și de deșeuri de tip "nou", cele radioactive, rezultate din procesele nucleare militare și civile. Miliarde de tone de deșeuri de tot felul sunt generate annual, iar problema depozitării, deversării, evacuării sau punerii la "adăpost" pentru cele cu un coeficient mare de risc pentru populație și mediu este deja o problemă de supraviețuire.

Industria ospitalității generează cantități mari de deșeuri, atât prin utilizarea resurselor cât și prin cele rezultate din resturile aduse de clienți și personal și aruncate apoi lada de gunoi a unităților.

Succesul reciclării deșeurilor care se pretează acestui proces depinde de felul cum sunt colectate aceste deșeuri de personalul de serviciu. Acesta trebuie instruit, urmărit și motivat.

Deșeurile constituie o problemă la nivel mondial. Impactul deșeurilor asupra mediului înconjurător este puternic, în primul rând pentru că necesită energie și materiale pentru a produce ceea ce vor deveni deșeuri și, în al doilea rând, pentru că creează probleme privind poluarea, atunci când sunt aruncate în gropile de gunoi, când sunt incinerate sau pur și simplu aruncate ilegal. Dacă de exemplu în localitate deșeurile ar fi aruncate (în mare), acest lucru dăunează imaginii zonei și face să se piardă clienți. În multe țări, producătorii de deșeuri au o îndatorire legală de a se asigura că deșeurile sunt depozitate în siguranță. Încălcarea acestei îndatoriri poate duce la amenzi și costuri de curățenie foarte mari.

De aceea hotelurile trebuie să reducă la minimum materialele folosite, să recicleze și să refolosească materialele uzate, acolo unde se poate și să depoziteze deșeurile reziduale în sigranță. Experiența arată că există întotdeauna posibilități de a îmbunătăți situația și că nu este greu să faci economii substanțiale cu ajutorul unor măsuri practice bune.

Apa

Apa este una dintre resursele cele mai utilizate de industria ospitalității pentru : camerele clienților – spălat, grupuri sanitare, curățenie; în restaurante – gătit, spălat alimente, zarzavaturi, veselă etc.; agent circulant de răcire în instalațiile de condiționare a aerului; piscine; udat spații verzi și terenuri de sport etc.

Pentru a fi de calitate, apa captată din diversele surse terebuie testată, controlată și avizată pentru consum. Cu cât în amonte se află mai puțini utilizatori "neprietenoși" cu mediul – fabrici, combinate, aglomerări urbane, exploatări de cărbune etc. – ce deversează apele uzate în aceste surse de apă, cu atât mai mult apa trebuie să treacă prin diverse faze de tratare, cu costuri foarte mari.

Apa este o resursă rară în multe părți ale globului, iar utilizările în sfera serviciilor legate de turism pot afecta dramatic furnizarea acestei către late nevoi locale, cum ar fi agricultura. Economisirea și păstrarea calității apei proaspete sunt elemente foarte importante în aceste unități.

Hotelurile acordă deseori prea puțină atenție acestei probleme. Cu toate că apa costă destul, economisirea ei poate avea și rezultate financiare pozitive la fel ca și cele ecologice.

Efluenți și emisii de gaze

Această secțiune se referă la degajarea (pe sol, în apă sau în aer) a lichidelor sau substanțelor gazoase care pot afecta sănătatea oamenilorsau mediului în general.

Unitățile hoteliere elimină și cantități mari de deșeuri lichide, provenite din procesele tehnologice din spațiile de protecție culinară, din grupurile sanitare comune și de la băile din camere, din spălătorii-curățătorii.

În multe părți ale globului, eliminarea substanțelor poluante este controlată strict de lege. Neîndeplinirea acestor norme poate conduce la amenzi sau chiar la pierderea reputației. Chiar și când nu există forța legii, trebuie micșorate emisiile și eliminate sub control lichidele și gazele.

Deprecierea calității aerului este extrem de dăunătoare circulației turistice. Marile orașe sunt practic sufocate, prin emisiile nocive de substanțe reziduale în atmosferă, aerul este deseori irespirabil.

Pentru cei care conduc și prestează activități de clasă superioară există posibilitatea implementării unui set de concepte "curtoazia alegerii – acomodarea clienților fumători și nefumători în industria ospitalității", concepte care oferă soluții complexe, atât pentru operarea "prietenoasă", ecologică, cât și din punct de vedere al sistemelor de ventilație sau de condiționare a aerului.

Zgomotul este și el un factor de risc. Industria ospitalității nu este nici ea ferită de acest aspect al dezvoltării societății de consum, ba dimpotrivă, este și generatoare de surse de poluare fonică. Zgomotul este dimpotrivă, este și generatoare de surse de poluare fonică. Zgomotul este un risc nu numai pentru clienți dar și pentru lucrătorii din aceste unități.

Angrosiștii și furnizorii

Achizitiile trebuie facute dupa reguli foarte stricte, privite din mai multe unghiuri:

cel al impactului ecologic pentru clientii si lucratorii unitatilor hoteliere;

cel al minimalizarii deseurilor;

cel al randamentului si raportului optim pret/calitate si "prietenos" cu mediul , atit in stadiul de utilizare citt si la aruncarea ca deseuri a resturilor sau ambalajelor in care au fost livrate;

posibilitatea ca o mare parte din produsele achiziționate să poată să fie reciclate după utilizarea primară sau utilizate de mai multe ori;

eficiența energetică;

consumuri reduse de detergenți, apă, energie etc.;

impactul ecologic pe care îl au anumite substanțe, detergenții care nu sunt biodegradabili față de apele în care sunt deversate emisiile reziduale nefiltrate și netratate.

O politică înțeleaptă de achiziții poate aduce performanță în protecția mediului fără a sacrifica late criterii de performanță sau care să includă costuri suplementare. Schimbarea stilului de achiziționare în unele segmente care sunt foarte vizibile de clienți (cosmetice și lenjerie) poate aduce beneficii substanțiale.

11. ECOTURISMUL ÎN EUROPA ESTICĂ

Deși practicile turistice dinaintea deceniului nouă al secolului XX, prevedeau restricții de mobilitate pentru turiști, conceptul de turism durabil este relativ nou pentru Europa de Est. La aceasta se adaugă vulnerabilitatea la schimbările din moda turistică precum și instabilitatea și numărul mare de probleme existente în acest areal. Unele dintre acestea se regăsesc în formularea în contradictoriu a politicilor, mai ales că puține sunt cazurile în care activitățile autorităților din domeniul turismului și cele ale protecției mediului sunt coordonate. Probleme cruciale ale dezvoltării turismului precum:

definirea și recunoașterea capacităților de protejare a turismului;

stabilirea nivelurilor de saturație;

au început să fie supuse deschis, dar sunt în continuare neglijate datorită lipsei calificării, resurselor inadecvate și luptelor/intereselor politice.

Continuarea operei de educare în spiritul ecoturismului trebuie continuată prin dezvoltarea conștiinței ecologice a populației înfrățită cu sentimente de dragoste și respect pentru natură, locurile istorice, monumentele de artă și arhitectură create de-a lungul timpurilor. Aceste este necesar să fie susținute de acțiuni legate de valoarea mediului și a potențialului turistic în dezvoltarea și devenirea localităților/comunităților conștiente de evoluția în spiritul ecoturismului.

Această educație trebuie realizată permanent prin:

conferințe și expuneri;

mese rotunde și proiecții tematice;

emisiuni la radio și la televiziune;

articole în presa de specialitate și cea cu mare audiență;

excursii și activități ecoturistice realizate împreună cu membrii inițiați ai asociațiilor pentru turism și ocrotirea naturii;

muzee de științe ale naturii;

școli și instituții de învățământ de la toate nivelurile;

În egală măsură este nevoie de o mai bună pregătire în anumite domenii precum:

-ecologia;

-tehnica anchetei sociale;

-marketingul;

-limbile străine;

-informatica;

-cartografia;

-fotometria.

Încurajarea participării populației locale la realizarea conservării și educației ecologice constituie un element esențial în dezvoltarea ecoturismului. În partea estică a Europei, zonă în care se găsește și țara noastră, încercările de implicare a localnicilor au fost împiedicate atât de lipsa de experiență și instruire a acestora, cât și de atitudinea superioară a unor autorități/oficialități față de localnici, în special față de cei din zonele rurale sau mai izolate. Participarea localnicilor este apreciată ca o amenințare pentru structurile biocratice.

Un alt impediment l-a reprezentat lipsa echipamentelor de bază necesare realizării inventarierii resurselor umane și naturale, pentru procesare, analiză și reprezentare, ca și accesul limitat la literatura internațională.

Activitatea de realizare a ecoturismului presupune existența:

-computerelor;

-aparatelor de fotocopiere;

-faxurilor și poștei electronice;

-instrumentelor precise de măsurare;

-pieselor de schimb și întreținere.

Centrele de documentare vor trebui să găzduiască atât bazele de date cuprinzătoare din care informațiile pot fi extrase cu ușurință, cât și librării bine aprovizionate cu cărți și materiale științifice din întreaga lume. Literatura și materialele publicitare trebuie să cuprindă afirmații clare privind natura și obiectivele ecoturismului, în scopul educării și încurajării participării active a părților interesate (localnici, organizații).

12. ECOTURISMUL ÎN ROMÂNIA

TURISMUL a devenit un fenomen de masă de-abia în a doua jumătate a secolului nostru, mai precis în ultimii 20-30 de ani. Printre principalii factori care au favorizat acest proces se numără creșterea veniturilor pe cap de locuitor, dezvoltarea deosebită a transporturilor, creșterea nestăvilită a mijloacelor de comunicare în masă (presă, radio, televiziune), creșterea substanțială a timpului liber. Infernul mecanizat și, monotonia vieții urbane determină tot mai mulți orășeni să dorească spațiu, libertate de mișcare, natură. Prizonier al orașului, omul redescoperă natura pentru a se elibera.

Creșterea spectaculoasă a numărului turiștilor a atras după sine o dezvoltare dinamică a unei noi industrii, veniturile din turism fiind în continuă creștere.

În prezent putem vorbi de o presiune turistică. Zona Podișului Sucevei și Obcinele Bucovinei – cu un peisaj frumos și numeroase monumente de arhitectură medievală – ce se suprapun în bună măsură cu teritoriul județului șuceava, primește annual cca. 300.000 turiști interni și internaționali, ceea ce înseamnă de aproape 5 ori mai mult decât populația județului.

Avantajele și foloasele sociale, precum și cele economice, sunt atât de însemnate și evidente, încât în acest elan se uită primejdiile și dezavantajele, pe care le comportă o atât de rapidă dezvoltare.

Dacă turismul nu e planificat și controlat cu grijă, el poate da naștere unor tulburări sociale foarte serioase și în ce privește conservarea mediului.

Creșterea vertiginoasă a numărului turiștilor care își petrec vacanțele în unele regiuni a distrus aproape total farmecul vechilor frumuseți naturale, a poluat în bună măsură apele litorale, a afectat monumente arhitectonice și istorice, ș.a.. unele efecte negative ale exploziei turistice țin în primul rând de organizarea și planificarea dezvoltării turismului, în amplasarea și amenajarea hotelurilor și vilelor, camping-urilor, bazinelor de înot, terenurilor de distracție, căilor de acces, parking-urilor etc., având aproape invariabil prioritate considerente financiare, atragerea a cât mai multor turiști, îndeosebi străini, care să "aducă" valută și profituri considerabile.

În numele turismului uneori are loc distrugerea unor peisaje naturale încântătoare, desecarea unor spații umede, de mare însemnătate biologică, distrugerea vegetației naturale și adeseori înlocuirea acesteia cu specii mai decorative importante. Toate acestea semnifică de fapt o gravă degradare a mediului geografic.

Pe de altă parte nu trebuie sã-i uitãm pe turiștii înși-și care lasã în urma lor tone de deșeuri (hârtii, borcane, sticle, ambalaje din plastic), gazele de eșapament ale din ce în ce mai numeroaselor autovehicule cu care se pãtrunde în naturã în zona monumentelor arhitectonice și istorice, suprafețe mai mici sau mai mari devastate în vederea colectãrii anumitor flori, monumente degradate de inscripții și semnãturi.

Zonele prea frecventate de turiști și-au pierdut mult din farmecul inițial. Inscripțiile și semnãturile au desfigurat numeroase monumente arhitectonice, cum ar fi, spre exemplu, zgârieturile fãcute pe fresca Mãnãstirea Humor, imediat dupã ce aceasta fusese recondiționatã cu mari sacrificii și în ansamblul de picturã de la Cetatea Coltului din județul Hunedoara. La fel în ceea ce privește anumite peisaje naturale care s-au degradat atât de mult, încât, în loc sã atragã resping vizitatorii.

Murmurul tonic al naturii, a fost înlocuit cu cel al cailor putere și al trenzistorilor, iar frumusețea și/sau varietatea florilor, arbuștilor și arborilor ce nu se armonizeazã cu cadrul natural și cu deșeurile ce "marcheazã" locul de petrecere al weekend-ului.

Pentru ca omul sã se poatã bucura în continuare de multiplele binefaceri ale naturii el trebuie, nu numai, sã pãtrundã în regiuni noi, care sã-l binecuvânteze cu darurile lor de preț, ci totodatã sã amenajeze, sã refacã, sã reîmprospãteze ceea ce a distrus înainte.

Dezvoltarea societãții umane a dus la extincția multor specii de plante și animale, la îngustarea zestrei genetice a biosferei, în afara acestor vietãți pierdute fãrã urmã, numeroase late plante sunt amenințate cu dispariția.

Este necesarã ocrotirea unor specii mai rare (monumente ale naturii) întrucât evoluția fiind ireversibilã, speciile odatã dispãrute nu se mai refac. Printre speciile dispãrute se pot menționa: bourul (Moldova), în 1762 în Munții Bîrgãu a fost împușcat ultimul zimbru de la noi, capra de munte a fost stârpitã în Carpații Meridionali la începutul secolului al XIX-lea. La mijlocul secolului trecut au pierit ultimile exemplare de marmotã alpinã (Marmota marmota) în Munții Fãgãraș și Munții Rodnei.

Printre plantele și animalele ocrotite de lege din țara noastrã se numãrã bujorul rom, brândușa galbenã, salvia (salvia rigens), alunul turcesc (corylus colurna), floarea de colț – o splendidã plantã cu aspect catifelat și floare de forma unei steluțe galben-verzui numitã încã și floarea reginei, ocrotitã din anul 1931. Dintre animalele aflate sub protecția menționatã: broasca țestoasã dobrogeanã, vulturul negru (Aegypus monachus), dropia (Otis tarda), lebãda de iarnã (Cygnus cygnus), cocorul mare (Grus grus), egreta micã (Egreta gazelta), pelicanul creț (Pelicanus crispus).

Flora și fauna trebuie salvate prin însușirea unei educații și unei etici ecologice adecvate, prin creerea unor ecosisteme naturale care pãstreazã natura în esența sa. Pentru a oferi posibilitatea ca toate plantele și animalele sã se perpetueze s-au înființat rezervații și mari parcuri în care ocrotirea naturii e obiectivul prioritar.

Acțiuni de protejare totalã a naturii au avut loc încã de pe vremea lui Ștefan cel Mare (1457-1504) în Moldova, când s-au înființat "Braniștile". Acestea erau teritorii în care nu se putea recolta iarbã, lemn sau late asemenea produse, iar vânatul și pescuitul erau total interzise – ceea ce le aseamãnã în multe privințe cu actualele noastre rezervații naturale.

Primul parc național a fost înființat în 1935 în Munții Retezat, pe o suprafațã de 54.400 ha. El este actualmente una dintre perlele șiragului de parcuri europene, cuprinzând peste 60 vârfuri care trec de 2200 m, peste 80 lacuri cele mai multe de origine glaciarã cu zone de mare atracție ca avenul plin de zãpadã de la Piule, Piatra Iorgovanului, cãldãrile Gemene, Cascada Bîlea sau peșterile din Dîlma și Brazi.

Din cele 320 de specii vegetale din Retezatul Mare 15,4% formeazã edemisme carpatice și 4,2% edemisme proprii. Aici se gãsesc sute de urși, jderi, splendidele capre negre și pãsãri rãpitoare din neamul vulturilor și al pajurilor. Mai existã și late parcuri naționale în Munții Apuseni, Cãliman, ceahlãu, Delta Dunãrii (cea mai mare rezervație din Romania) cu o suprafațã de aproximativ 220.000 ha ș.a.

În afara parcurilor naționale s-au creat o serie de parcuri naturale: Bucegi-Leaota și Grãdiștea Muncelului, Cioclovina; rezervații naturale botanice: Poiana Narciselor, de la Negrești-Argeș, Fînețele cu narcise, Valea Sebeșului; rezervații naturale forestiere: pãdurea Balota-Dolj, pãdurea Tãmãdãu-Cãlãrași; rezervații naturale geologice: Izvorul Albastru al Izei-Maramureș; Lacul Roșu-Harghita; rezervații naturale zoologice: rezervații de dropii Zerînd-Arad.

Rezervațiile naturale și parcurile naționale contribuie la menținerea în naturã a unui status quo aparent (comparativ cu evoluția rapidã determinatã de activitatea umanã) și la pãstrarea unui rezervor de florã și faunã care sã poatã oricând repopula late regiuni sãrãcite. Sub acest aspect ele pot oferi adevãrate comori ale naturii unui turism civilizat.

13. POSIBILÃ TRAIECTORIE A ECOTURISMULUI SECOLULUI

AL XXI-LEA

Suntem martorii unei economii a acelerãrii, care dã naștere unor efecte în mare mãsurã neobservabile, dar generatoare de schimbãri totuși. Schimbarea, ca tot ce se întâlnește pe fața Planetei Albastre, poate fi pozitivã sau negativã.

Modul de viațã accelerat – spre exemplu – atrage dupã el mai multe articole de unicã folosințã, mai multe servicii pe termen scurt, mai multe piese modulare și înlocuibile. Rezultatul negativ al celor enumerate poate fi materializat – în condiții de negospodãrire sau management defectuos – în forme de manifestare de tipul poluãrii.

Capacitatea noastrã de percepție trebuie, în aceste condiții, sensibilizatã.

Rezultatul se poate constitui într-o reconceptualizare a standardelor și într-un nou mod de a privi lumea. O societate dezvoltatã presupune servicii – deci și circulație turisticã – dar mai ales un echilibru ecologic. Nu întâmplãtor în momentul de fațã sunt cãutate stabdarde de performanțã și stimulente pentru identificarea, protejarea și vânzarea destinațiilor turismului durabil. Sunt cunoscute, în acest sens, lãudabilele inițiative materializate în modelul Blue Flag (Steagul Albastru) și Green Flag International (GFI) – Steagul Verde. Obiectivele acestora sunt în scopul aducerii de îmbunãtãțiri mediului înconjurãtor. Sunt verificate din punct de vedere ecologic produsele turistice oferite, organizatorii și gazdele vacanțelor ecologice.

Anliza ia în calcul criterii ale turismului durabil, din rândul cãrora enumerãm:

-atenția acordatã peisajului, vieții sãlbatice și moștenirii culturale;

-eficiența;

-depoaitarea și reciclarea deșeurilor;

-interacțiunea cu comunitãțile locale prin prisma bunurilor si serviciilor;

-existența unor clãdiri cu arhitecturã din care sã reiasã ideea de conservare a mediului.

Celor douã mișcãri ce își au originile în America și Asia, în Europa li s-au alãturat Asociația Touroperatorilor Independenți (AITO).

AITO susține legãtura dintre mediu și economie, membrii asociației realizând cã a sosit momentul protejãrii resurselor pe care se bazeazã afacerile lor. Neconservarea destinațiilor turistice conduce la ruinarea lor și în mod implicit la dispariția turiștilor.

Ecoturismul a fost considerat ca un veritabil magnet parțial deturant de cãtre unii touroperatori. Aceștia realizând rezonanța "ecoturismului" nu s-au sfiit sã ofere produse precum:

ecotour (ecocãlãtorie);

ecotravel (excursie ecologicã);

ecovacation (ecovacanțã);

ecoadventures (aventuri ecologice);

ecocruise (ecocroaziere);

ecoexpedition (expediții ecologice);

ecosafari;

chiar ecoturism.

Problema care se nãștea era cã turiștii nu cunoșteau ce produse achiziționeazã, nici impactul acestora asupra mediului înconjurãtor și nici în ce fel produsul ecoturistic diferea de celelalte produse turistice, în cazul în care exista într-adevãr vro diferențã.

În aceastã situație constatãm cã o serie de firme au utilizat ecoturismul doar ca pe o tacticã de marketing la modã (A.M.Masterton, Ecotourism: an economic issue, 1991), interesați fiind cu precãdere preocupați de sporirea numãrului clienților și a realizãrii unor profituri facile. Avem de a face cu un abuz care a fost etichetat de literatura de specialitate "ecoexploatare" (G.Ignacio, Ecotourism spawns new breed of adventure tours, 1990).

Totuși acțiunile ecoturistice sunt din ce în ce mai numeroase, produsele din ce în ce mai aproape de aspirațiile turiștilor, iar fenomenul ecoturistic este deja consacrat. Mãrirea ariei sale de activitate ține doar de o nouã strategie care ar putea avea urmãtoarele componente:

o strategie de evaluare a cererii turistice și de determinare a piețelor țintã;

un plan provizoriu de ajustare a diferitelor activitãți turistice la tipurile de turiști, impactul lor ecologic și beneficiile economice;

fundamentarea unei formule de evaluare a capacitãților de protejare ale turismului;

un plan pentru un sistem de cãi de acces și forme de transport adecvate diferitelor condiții ecologice din cadrul unei anumite zone;

un plan de stabilire a infrastructurii și serviciilor, a accesului și sezonalitãții lor;

un plan pe termen lung pentru plasarea centrelor de informare și educare, coroborat cu programe de educație localã la periferia ariilor protejate.

Aceastã strategie a ecoturismului trebuie integratã și complementariatã cu celelalte strategii de educare, conservare localã, regionalã și naționalã a mediului, cu strategia generalã de dezvoltare economico-sociale a regiunii.

Depãșind momentul imediat, perspectiva contureazã produse turistice nu neapãrat noi, dar sigur mai curate. Chiar dacã unele priveliști sunt alarmante, reușind a speria pe unii dintre noi, simtomele nu sunt ale sfârșitului, ci ale unui nou început.

14. CONCLUZII

Turismul reprezintã astãzi, prin conținutul și rolul sãu, un domeniu distinct de activatate, o componentã de primã importanțã a vieții economice și sociale pentru un numãr tot mai mare de țãri ale lumii.

Multiplele sale conexiuni și implicații în plan economic, social, cultural și politic, rolul sãu activ în societate, pe de o parte și transformãrile sale ca fenomen, pe de alta argumenteazã actualitatea preocupãrilor pentru cunoașterea conținutului turismului, a sensibilitãților și incidentelor sale, pentru descifrarea mecanismelor de funcționare. În acest context se înscriu și eforturile specialiștilor privind definirea, cu rigurozitate științificã, a sistemului categorial integrat turismului, a interdependențelor cu celelalte componente ale economiei de cuantificare a efectelor sale.

Potențialul turistic este parte integrantã a mediului înconjurãtor. Evoluția unei zone turistice depinde în mod direct și obiectiv de calitatea și prospețimea mediului.

Din acest motiv a apãrut turismul "verde" sau al iubitorilor de naturã, care reprezintã un segment al industriei turistice ce este supranumit ecoturism. Practicarea acestei forme de turism durabil asigurã valorificarea adecvatã a resurselor turistice, concomitent cu pãstrarea integritãții lor ecologice.

Ecoturismul este cea mai importantã formã de turism, întrucât practicarea sa asigurã protejarea mediului și spațiilor naturale ale vieții. Din acest motiv, ecoturismul ca formã de manifestare a turismului durabil a constituit tema a numeroase conferințe internaționale, printre care cea de la Rio de Janiero din 1992 deține un rol special, deoarece a pus bazele acestui concept.

Factorii de poluare al mediului cu impact asupra turismului, precum și factorii de poluare produsã de turism sunt, însã, numeroși iar impactul diferitelor activitãți turistice asupra mediului este foarte puternic. De aceea, se impun anumite mãsuri care trebuie sã împiedice distrugerea mediului înconjurãtor, și care trebuie respectate atât de unitãțile turistice cât și de turiști.

Practicarea ecoturismului reprezintã o posibilitate pentru desfãșurarea atât a activitãților turistice, cât și a celor economice într-un cadru nepoluat, cu priveliști reconfortante și nealterate.

BIBLIOGRAFIE

Bran Florina, Simon Tamara, Nistoreanu Puiu – "Ecoturism" Editura Economicã, București, 2000

Bran Florina, Marin D., Simon Tamara – "Economia turismului și mediului înconjurãtor", Editura Economicã, București, 1998

Bran Florina, Simon Tamara – "Sistemul de factori poluanți în turism", în Tribuna Economicã, Nr.28 / 1998

Duțu, Mircea – "Ecologie. Filozofia naturalã a vieții", Editura Economicã, București, 1999

Endeli George, Istrate Ion – "Potențialul Turistic al României", Editura Universitãții București, 1996

Ionescu Ion – "Turismul – fenomen social – economic și cultural", Editura Oscar Print, București, 2000

Nistoreanu Puiu – "Ecoturism și turism rural", Editura A.S.E., 1999

Nistoreanu Puiu – "Dezvoltarea durabilã și ecoturismul", în Tribuna Economicã, Nr.44 / 1999