Promovarea Turismului Urban In Judetul Teleorman

CUPRINS

=== l ===

CUPRINS

Harta județului Teleorman

Cuvânt înainte

Turismul este cunoscut ca fiind cea mai largǎ industrie. Devenit un fenomen social – economic în plinǎ dezvoltare, turismul este o caracteristicǎ a lumii moderne, deoarece se adresează unor largi categorii sociale, răspunzând nevoilor de recreere și refacere ale acestora. Pe de altǎ parte, prin antrenarea atât a potențialului material cât și a celui uman, are implicații în evoluția economiei atât la nivel național cât și la nivel internațional . Veniturile sale au o proporție semnificativǎ în economia multor țǎri și este una din cele mai mari producătoare de locuri de muncǎ.

Lucrarea de fațǎ își propune sǎ pună la îndemâna cititorului aspecte legate de strategii de promovare a turismului în județul Teleorman. Tratarea unei asemenea teme se impune cu atât mai mult cu cât promovarea turismului din țara noastră nu este un subiect foarte cunoscut.

Cu argumentele documentelor și ale datelor statistice, am evidențiat specificul dezvoltării Teleormanului, evoluția sa de la un ținut în care predomina agricultura, la un județ cu o pondere însemnată, sub toate aspectele, în întreaga zonă de sud a țării.

Turismul în județul Teleorman, în perspectiva unei dezvoltări durabile va presupune o mai bunǎ gestionare a resurselor naturale sau antropice, respectiv punerea în acord a nevoilor umane, individuale și sociale cu acestea, în condițiile protejării și conservării patrimoniului existent.

Putem afirma cǎ promovarea turismului teleormănean necesitǎ în continuare eforturi susținute pentru a deveni un turism de nivel european, care sǎ valorifice din ce în ce mai mult, în condițiile unei dezvoltări durabile, zona pitorească a județului Teleorman.

Pornind de la prezentarea analizei potențialului turistic, tendințe în promovarea și dezvoltarea arealului turistic Teleorman și indicatori de promovare cu privire la eficiența economică în turismul din județul Teeorman. În aceste cinci capitole se încearcă să convingă cititorul de adevărata valoare pe care o reprezintă indicatorii de promovare ai turismului și importanța pe care o dețin.

Latura științifică a turismului integrează o varietate de surse informative, modalități de cercetare și probleme de analiză. În consecință, aceasta necesită cooperarea mai multor discipline și compartimente științifice: științe sociale și cele ale naturii.

“Cercetarea în științele timpului liber constituie o bază importantă pentru dezvoltarea politicii, a planificării, a implementării și evaluării comportamentului uman în timpul liber, incluzând turismul” – este și concluzia unui reputat cercetător al domeniului.

“Turismul nu reprezintă doar o simplă modalitate pentru realizarea de activități comerciale; el este, de asemenea, o schematizare ideologică a istoriei, a naturii și a tradițiilor, o shematizare ce ar putea să recontureze cultura și natura la adevăratele lor dimensiuni.”

Dean MacCannell

I. CADRUL NATURAL AL JUDEȚULUI TELEORMAN

1.1. Poziția geografică

Potențialul turistic al unui teritoriu este compus din totalitatea elementelor naturale, cultural-istorice, economice, care prezintă posibilități de valorificare turisticǎ, astfel spus, un teritoriu interesează sub aspect turistic dacǎ oferă sau nu resurse naturale și antropice pentru desfășurarea unei activități turistice

În cadrul țării, Teleormanul este așezat în partea sudică, în zona centrală a Câmpiei Române, fiind încadrat de județele Argeș și Dâmbovița la nord, Giurgiu la est și Olt la vest, iar la sud de fluviul Dunărea, care constituie granița țării noastre cu Bulgaria pe cca. 90 km.

Între aceste limite care datează din anul 1968, județul Teleorman are o suprafață de 5872 km2, încadrându-se din acest punct de vedere între județele mijlocii (locul 19) și ocupând locul al patrulea între județele de câmpie, care au latura sudică pe fluviul Dunărea.

Situat la intersecția paralelei 44°N cu meridianul de 25°E, teritoriul județului Teleorman se desfășoară pe 0°53`24” latitudine (între punctele extreme: nordic, comuna Sârbeni, 44°30`31”; sudic, orașul Zimnicea, 43°37`07”) și 1°9` longitudine (între punctele extreme: estic, comuna Bujoreni, 25°48`; vestic, comuna Plopii Slăvești, 24°39`). Aproximativ în partea centrală a județului, în zona comunei Troianul, se intersectează paralela de 44°, cu meridianul de 25°. Orașul Zimnicea reprezintă punctul cel mai sudic al țării noastre, respectiv al județului Teleorman.

Din punct de vedere hipsometric este situat între izohipsele de 20-30 m, în Lunca Dunării și cele de 135-175 m, în nordul județului, cea mai mare parte a suprafeței menținându-se în limitele altitudinii de 90-91 m.

Pe teritoriul său, încă din cele mai vechi timpuri, s-au încrucișat drumuri de o foarte mare importanță, cum au fost: „Drumul Sării”, „Drumul Oii”, „Drumul Olacului”. În partea vestică a județului, urmărind îndeaproape cursul Oltului, trecea „Drumul lui Traian”. Astăzi, aici se întretaie drumurile ce leagă localitățile dunărene de regiunea subcarpatică și muntoasă, cu cele ce leagă capitala țării – București – de Oltenia și Banat.

Avantajele acestei așezări și ale unor asemenea caracteristici geografice sunt evidente, prin practicarea agriculturii din vremuri imemorabile, prin posibilitățile de transport oferite de Dunăre (porturile Turnu Măgurele și Zimnicea) și prin apropierea orașelor București (88 km), Craiova (138 km) și Pitești (120 km).

1.2. Aspecte geologice

Teritoriul județului Teleorman trebuie abordat în strânsă legătură cu geologia Platformei Valahe din care face parte. Ea se întinde în nord până la faliile pericarpatice, în sud până la Dunăre, în est până la falia Dunării, care o separă de unitățile dobrogene, iar în nord-est până la prelungirea liniei tectonice Pecineaga-Comena. Astfel delimitată, Plaforma Valahă reprezintă jumătate nordică a ariei consolidate dintre Carpați și Balcani, cunoscută sub numele de Platforma Moesică. Morfologic, ea corespunde în cea mai mare parte Câmpiei Române.

Platforma Valahă și-a încheiat evoluția ca arie de sedimentare în cuaternar, când a fost colmatată. În structura ei geologică se disting ușor două etaje structurale, soclul format în principal din șisturi cristaline și cuvertura alcătuită din depozite sedimentare. Are un aranjament tectonic predominant ruptural. Un sistem de falii orientat est-vest și altul cu direcția aproximativă nord-sud, compartimentează Platforma Valahă în blocuri care, în diferite epoci, s-au mișcat diferențiat pe verticală, dând structuri de tip horst și de tip groben. Faliile sunt de vârste diferite: unele datează din timpul consolidării soclului, iar altele s-au format ulterior. Jocul pe verticală al blocurilor dintre falii, în decursul istoriei geologice, a determinat o evoluție ca platformă instabilă, deci diferențieri în procesul sedimentării și în grosimea, prezența sau absența unor sedimente.

Prin investigațiile geofizice sau pe cale deductivă, prin analogii cu unitățile învecinate, se poate afirma că Platforma Valahă are un soclu heterogen, atât în ceea ce privește alcătuirea litologică, cât și vârsta consolidării. Până acum, se știe că în alcătuirea soclului intră șisturi cristaline mezometamorfice străbătute de corpuri intrusive de granițe, granodiorite și diorite cuartifere.

În partea sudică a județului, Platforma Moesică înclină lent de la sud la nord, iar în partea nordică, fundamentul se complică prin interferența lui cu ariile labile carpatice. Depozitele sedimentare, care alcătuiesc cuvertura geologică de deasupra soclului moesic, evidențiază patru cicluri de sedimentare determinate de transgresiunile și regresiunile marine: cambrian – westfalian, permian – triasic, drugger – cretacic, badenian – pleistocen. Fazele de exondare care separă aceste cicluri de sedimentare majoră par să fie ecoul paroxismelor tectogenetice din regiunile învecinate, corespunzător ultimelor faze ale orogenei hercinice, fazei paleokimerice și faze laramice. În fazele de submersiune, pe soclul moezic s-au acumulat depozite sedimentare de mai multe mii de metri. Grosimea acestora este diferită de la un sector la altul, datorită faptului că nu s-a comportat ca un bloc rigid, ci a funcționat ca un suport compartimentat prin falii profunde care în anumite perioade s-au mișcat diferențiat pe verticală. În felul acesta s-au creat zone depresionare mai active (zona Alexandria – Roșiori) și zone mai ridicate, unde sedimentarea a fost mult mai înceată (ridicarea Balș – Optași). Între aceste cicluri de sedimentare apar discordanțe unghiulare, ca urmare a momentelor de transgresiune marină sau lacune stratigrafice datorită exondărilor și modelării subcariene.

Dintre depozitele sedimentate pe teritoriul județului Teleorman, care atrag atenția în mod deosebit, sunt cele cantonate în depresiunea Alexandria – Roșiori, cu grosimeaa de 2500 m, depuse în permian – triasic, cele mai groase din Platforma Valahă, peste care urmează depozitele jurasice, cretacice, miopliogene, alcătuite din gresii, marne, marne – nisipoase, argile cu intercalații calcaroase, nisipuri. În forajele din luncile Dunării și Călmățuiului (Suhaia-Viișoara) s-a întânlit un orizont de lignit gros de 1-1,7 m.

1.3. Aspecte ale reliefului

Câmpia Munteniei de Vest, numită și Câmpia Centrală sau a Teleormanului, este o subunitate a Câmpiei Argeșene, cuprinsă între Olt și Argeș. Relieful acestei câmpii arată diferențieri apreciabile în evoluția morfologiei, corespunzător unor deformări în fundament față de compartimentele de la vest de Olt și de la est de Argeș, cu aspect mai tabular. Ea poate fi considerată, prin urmare, o regiune geografică bine individualizată, care începe în nord la peste 300 m altitudine, scăzând sub 100 m în aproprierea depresiunii Câlniștei, de unde urcă din nou către sud. Înfățișarea ei diferită, colinară în nord și tabulară în sud, la determinat pe G. Vâlsan să numească sectorul nordic – Câmpia Găvanu-Burdea, iar pe cel sudic – Câmpia Burnaz. Individualitatea Câmpiei Teleormănene care ocupă cea mai mare parte din Câmpia Argeșului constă în aspectul său de câmp înalt, suspendat deasupra văii Oltului în vest, a Dunării în sud și pierdut spre este în culoarul Argeș-Sabar.

Câmpia Burnaz se desfășoară între Dunăre la sud, Câlniștea la Nord, Teleorman și Vedea la vest și Argeș la est. În cadrul județului Teleorman se găsește o mică porțiune din câmpie, și anume extremitatea sa vestică. Altitudinea câmpiei este cuprinsă între 38-43 m la nivelul terasei a treia a Dunării și 90-95 m la nivelul câmpiei propriu-zise. Spre vest se desfășoară terasele Vedei și Teleormanului.

Câmpia Găvanu-Burdea cuprinde întreaga regiune între Vedea la vest, Argeș la est, Câmpia Piemonată Pitești la nord și Câmpia Burnaz la sud, de care o desparte Valea Câlniștei-Valea Vijiștei.

Lunca Dunării este treapta cea mai joasă din relieful județului și prezintă particularități foarte diferite de restul teritoriului. Altitudinea ei în profil longitudinal este de 24 m la Turnu Măgurele și 20 m la confluența cu Vedea. Lățimea ei variază între 1 km în dreptul orașului Zimnicea și 6 km în dreptul localității Vânători și a Lacului Suhaia.Prin procesul de revărsare peste maluri, în timpul apelor mari de primăvară, Dunărea a creat în imediata apropiere a malului său o succesiune de grinduri fluviatile, ce formează partea cea mai ridicată din luncă.

Lunca Oltului se desfășoară pe partea stângă a Oltului, execptând zona de confluență cu Dunărea. Lunca Vedei este mai mare în zona Smârdioasa – Bujoru, atingând la Bragadiru o lățime de până la 2 km și o altitudine de 18-20 m, mai mică decât cea a grindurilor fluviale ale Dunării.

1.4. Resursele subsolului

Resursele subsolului sunt puține, din care unele descoperite recent sunt strâns legate de structura geologică și de relief. Cele mai importante sunt zăcămintele de petrol și gaze naturale, puse în evidență și exploatate în partea nord-estică a județului, între Videle și Olteni. Ele sunt cantonate în formațiuni mezozoice, aparținând Platformei Prebalcanice, și în depozitele mio-pliocene ale Depresiunii Pericarpatice.

O altă bogăție cu o largă răspândire o reprezintă materialele de construcții, nisipurile și pietrișurile din stratele de Frățești, nisipurile și pietrișurile din albiile minore ale râurilor. Argila reprezintă, de asemenea, o importantă materie primă pentru fabricarea cărămizilor.

Întrucât, în perimetrul Suhaia-Viișoara, forajele executate au pus în evidență un orizont de lignit gros de 1-1,7 m, sugerăm ideea întreprinderii unor studii calitative, cantitative și de eficiență, care să dea sau nu girul exploatării lor.

1.5. Aspecte ale climei

Clima este temperat-continentală, specifică etajului climatic moderat de câmpie sudică și se caracterizează printr-un potențial caloric ridicat, amplitudini mari ale temperaturii aerului, cantități reduse de precipitații și adeseori în regim torențial vara, precum și frecvente perioade de secetă.

O trăsătură a climei județului Teleorman, ca de altfel a tuturor zonelor de câmpie este uniformitatea acesteia, determinată de configurația reliefului.

Radiația solară globală, sursă energetică principală a teritoriului, este în medie de 125 kcal/cm2, iar în partea sudică, pe terasele Dunării suma globală ajunge la 127,5 kcal/cm2, cea mai mare valoare din țară. Durata de strălucire a soarelui este între 2200-2300 ore pe an. Temperatura medie anuală la Alexandria este de 10, 7°C. Temperaturile maxime și minime absolute au fost înregistrate: la Alexandria 42,9°C (5 iunie 1916), iar mai recent 41,2°C (25 iulie 1987) și –34,8°C (24-25 ianuarie 1942); la Roșiorii de Vede 41,7°C (20 august 1945) și respectiv –34,8°C (25 ianuarie 1942); la Videle 41,0°C (1952) și –29°C (1954); la Turnu Măgurele 41,4°C (1952) și –32,3°C (1893).În cadrul județului, prima zi de îngheț apare la sfârșitul lui octombrie și începutul lui noiembrie, iar ultima zi de îngheț la sfârșitul lui martie și începutul lui aprilie.

Precipitațiile căzute în Teleorman sunt diferite: în timp ce în sectorul de baltă, Turnu Măgurele – Suhaia, media precipitațiilor anuale este sub valoarea de 500 mm, în partea nordică se apropie de 600 mm. La Alexandria, media lor multianuală este de 539 mm. Ele sunt neuniforme în timp și spațiu, atât ca durată și intensitate, cât mai ales cantitativ. Precipitațiile abundente se semnalează la sfârșitul primăverii și începutul verii, coincizând cu nevoile de apă ale plantelor, iar mai reduse spre sfârșitul iernii și începutul primăverii, având o scădere mai mare la mijlocul toamnei. Precipitațiile anuale cele mai scăzute au fost de 146 mm la Suhaia (1934), iar cele mai ridicate de peste 1000 mm la Dorobanți. Stratul de zăpadă este discontinuu, în unii ani lipsind aproape total. Grosimea cea mai mare se atinge în luna ianuarie 45 cm, iar cea mai mică în noiembrie 11,5 cm.

Poziția teritoriului județului față de principalele mase de aer și prezența văii largi a Dunării, explică și caracterul vânturilor sub multiplele lor aspecte. Valorile medii ale vitezei vânturilor sunt între 3,5-4 m/s pentru cele din vest și între 3,5-5,3 m/s pentru cele din est și nord-est. „Crivățul” bate din est și nord-est în perioada rece a anului, îndeosebi în zona estică a județului și își pierde din intensitate și frecvență spre vest. Vântul dinspre sud-est, cunoscut sub numele „Austrul” și căruia localnicii îi spun „Traista goală”, are o frecvență și o intensitate mult mai reduse decât „Crivățul”.

În concluzie, trăsăturile climatice ale județului Teleorman prezintă ușoare diferențieri, atât între partea estică și vestică, cât și între partea nordică și sudică. Lunca și terasa Dunării se diferențiază mult de teritoriul de la nord, caracterizându-se printr-o accentuare a deficitului de umiditate, găsindu-se sub influența topoclimnatică a Dunării. Deficitul de aer este compensat însă de prezența apelor freatice la mică adâncime. Iernile sunt friguroase și adesea cu ceață, verile sunt călduroase și în general secetoase.

1.6. Aspecte hidrografice

Hidrografia județului Teleorman prezintă anumite particularități specifice zonei în care este așezat. Aflându-se într-o zonă deficitară în ceea ce privește umiditatea, precipitațiile medii multianuale cu valori în jur de 530 mm și evapotranspirația potențială în jur de 717 mm, scot în evidență un deficit de apă de circa 187 mm.

Apele freatice sunt cantonate mai ales în stratele de Frățești, în depozitele de terasă și în aluviunile de pe văile principalelor râuri. Râurile care drenează teritoriul județului se grupează în alohtone (Dunărea, Olt, Vedea, Teleorman, Pârâul Câinelui) și autohtone (Câlniștea, Clănița, Tinoasa, Tecuci, Zâmbreasca, Teleormănel, Cotmeana). Vedea și Călmățuiul sunt principalele râuri care, împreună cu afluenții lor, drenează peste 80 % din suprafață.

Una din trăsăturile principale ale râurilor din județ (exceptând Dunărea și Oltul) este regimul de scurgere. Prin faptul că bazinele hidrografice se înscriu în zona piemontană și de câmpie (Vedea) sau numai de câmpie (Călmățuiul), regimul de scurgere în timpul anului este destul de instabil. Considerat ca tip carpatic sudic, acesta se caracterizează prin ape mari de primăvară și viituri de vară, uneori chiar toamna, printr-o alimentație pluvială, la unele chiar subterană.

Principalul râu al județului Teleorman este Vedea, care străbate teritoriul acestuia în diagonală, cu două direcții nord-vest – nord-est, pe o distanță de 120 km, de la Socetu la confluența cu Dunărea. Vedea își are izvoarele în Platforma Cotmeana, având un debit mediu la intrarea în județ de 5, 61 m3/s și de 13,8 m3/s la confluența cu Dunărea.

Râul Teleorman întră în județ pe la vest de localitatea Tătărăștii de Sus, unde are un debit mediu de 1,55 m3/s iar în apropierea cu Vedea (Beiu), debitul mediu este de 3,66 m3/s.

Călmățuiul este al doilea râu ca importanță a județului, izvorăște din Câmpia Boian, are o lungime de 118 km, o suprafață de 1374 km2 și se varsă în lacul Suhaia, situat la contactul cu Lunca Dunării. Are ca principal afluent Urluiul.

Glavaciocul drenează o mică suprafață din nord-estul județului, fiind singurul râu important din Teleorman care face parte din bazinul Argeșului, având o lungime de 88 km, o suprafață a bazinului hidrografic de 668 km2, un debit mediu de 1,38 m3/s.

Oltul drenează teritoriul județului pe o lungime de 20 km în partea de sud-vest înainte de confluența cu Dunărea.

Dunărea, fluviu de interes european, mărginește județul pe o lungime de 90 km în partea sudică, prezentând o deosebită importanță pentru un teritoriu unde apa este deficitară. Regimul hidric al Dunării se caracterizează prin importante variații de nivel și debit în cursul anului și în decursul timpului. Potențialul hidroenergetic linear este de 7000kw/km.

Lacurile naturale, legate de prezența depozitelor loessoide, de climă și de rețeaua hidrografică mai ocupă astăzi o suprafață restrânsă.

Lacurile artificiale se caracterizează prin câteva date de referință: numărul lor este de cca. 170, au suprafață de aproximativ 20 km2 și un volum de apă de 37 milioane m3.

Din prezentarea succintă a resurselor de apă rezultă că, din acest punct de vedere, județul Teleorman este deficitar chiar la nivelul cerințelor actuale, fără să le luăm în calcul pe cele necesare în viitor.

1.7. Potențialul bio – pedogeografic

Potențialul bio-pedogeografic al județului Teleorman a evoluat în strânsă legătură cu condițiile de relief, rocă, climă și hidrografic, elementele lui fiind independente. Faptul că județul se suprapune în întregime regiunii de câmpie, cu o desfășurare spațială de la sud la nord, sens în care apar ușoare modificări ale condițiilor fizico-geografice, determină și caracterul zonal al acstui potențial.

Partea nordică a județului se încadrează în zona pădurilor de stejari, reprezentată prin cer (Quercus cerris) și gârniță (Q. fainetto), la care se adaugă și alte foioase ca teiul, frasinul, ulmul, carpenul, jugstarul, părul și mărul pădureț.

Pădurea s-a dezvoltat pe agrosilvuri, cu tipurile de sol brun-roșcat și sol brun-roșcat luvic, care s-au format în condițiile unui relief ușor înclinat. Sunt mai sărace în humus și elemente nutritive, slab și grosier structurate, cu tendință de compactizare în perioadele de uscăciune și cu exces de umiditate în cele ploioase.

Tot în partea nordică a județului apar cu totul insular unele prelungiri tentaculare ale solurilor brune din Platforma Cotmeană. De asemenea, se semnalează prezența vertisolurilor, soluri intrazonale limitrofe, negre, argiloase, slab humifere, nestructurate și compacte, cu drenaj intern imperfect, cunoscute sub numele de smolnițe. Ele crapă puternic în perioadele secetoase și necesită lucrări de fertilizare.

Argilosolurile sunt soluri de culoare deschisă, cu profil net diferențiat, cu acumulare de humus brut, nesaturat, cu însușiri fizice, fizico-chimice, chimice și biochimice mediocre și cu potențial de fertilizare moderat. Sunt folosite atât în agricultură, ca teren arabil, îndeosebi pentru culturi de cereale și plante tehnice sau furaje, cât și în silvicultură, pomicultură și viticultură.

Partea centrală și sudică a județului se include în zona de silvostepă sudică, cu păduri de stejar brumăriu, stejar pufos și stejar tătărăsc, puternic degradate. În pădurile de silvostepă mai intră teiul argintiu specific Burnazului, mojdreanul, cărpinița, jugrastrul, părul pădureț, stejarul pedunculat. Pădurile de stejar pufos se localizează pe versanții însoriți din sudul Câmpiei Găvanu-Burdea.

Stratul de arbuști este mozaicat, fiind reprezentat prin porumbar, păducel, salba moale, cornul, socul negru, scumpia, migdalul pitic. La umbra arborilor crește o vegetație ierboasă cu specii tipice de pădure, în amestec cu specii caracteristice pajiștilor de stepă.

Silvostepa se suprapune aproximativ peste arealul molisolurilor, cu cernoziomuri levigate, care-și păstrează în bună parte gradul de fertilizare și proprietățile structurale cernoziomurilor. Sunt soluri de culoare închisă, cu profil clar diferențiat, cu acumulare de humus saturat cu calciu, cu însușiri fizice, fizico-chimice, chimice și biochimice favorabile, cu potențial de fertilizare ridicat, folosit pe scară largă în agricultură, în special pentru cultura cerealelor și plantelor tehnice. În general, cernoziomurile levigate prezintă un regim hidric mai favorabil, cele mai bine saturate cu apă fiind cernoziomurile puternic levigate. Deși perioada de vară este marcată printr-un deficit de apă, rezervele de apă din aceste soluri asigură în mare măsură menținerea unei vegetații de silvostepă.

Partea sudică a județului, care ocupă o fâșie îngustă de-a lungul Dunării, corespunzător terasei inferioare a fluviului, se încadrează în zona stepei, ale cărei pajiști sub forma lor primară, aproape că nu se mai găsesc, fiind puternic degradate.

Sub influența pășunatului, pajiștile cu predominare a păiușului stepic au fost transformate în pajiști de pir gros și fâneață cu bulbi, la care se adaugă numeroase buruieni. Pe lângă păiuș, colilie, negară, diferite specii de pir, bărboasă, apar, ca specifice condițiilor de stepă și unele specii de liliacee, compozite și leguminoase.

Zona stepei se suprapune cernoziomurilor ciocolatii și carbonatice, cu grad mare de fertilitate, exprimat printr-un conținut mare de humus, azot, fosfor și alte elemente nutritive. Condițiile bune de textură, structură și porozitate fac ca aceste soluri să fie folosite la cultura cerealelor și a plantelor tehnice. Terenurile în pantă, cu expunere sudică, sunt propice plantațiilor de vii și pomi fructiferi.

Vegetația luncilor este alcătuită din păduri și pajiști. Pădurile de luncă, numite și zăvoaie, sunt formate din arbori cu lemn moale și apar discontinuu în luncile Dunării și Oltului. Zăvoaiele evoluate din Lunca Dunării sunt formate din plopi, din sălcii sau amestec de plopi și salcii, la care se adugă unele foioase. Zăvoaiele de sălcii sunt instalate în locurile mai joase, iar cele de plopi, pe grindurile mai înalte, dar inundabile. Subarboretul acestor păduri este alcătuit din sânger, călin, lemn câinesc, crușin, soc negru, măceș, salbe, cătine. Frecvent apar plante agățătoare.

Condițiile ecologice speciale din lunci, inundațiile periodice, umiditatea ridicată sau excesivă în anumite perioade ale anului, aluviunile cu textură variată, în general bogate în substanțe nutritive, determină formarea unor pajiști de luncă a căror compoziție și producție se deosebesc mult de cele ale pajiștilor zonale.

Vegetația acvatică este alcătuită din plante cu adaptări speciale, care plutesc la suprafața apei, cum sunt speciile de lintiță, pestișoara, plante cu frunze și flori plutitoare, ca nufărul alb, nufărul galben, diferite specii de Potamogeton.

Vegetația palustră se dezvoltă pe terenuri acoperite de un strat de apă puțin adânc sau cu apă freatică la mică adâncime, pe mâluri organo-minerale sau pe roluri gleice. Ea apare în lungul râurilor sau în zona marginală a lacurilor și bălților. Caracteristice sunt stuful, papura, diferite specii de rogoz.

1.8. Mediul natural și ocrotirea lui

Mediul geografic actual al județului Teleorman, ca de altfel mediul geografic al întregii țării, este rezultatul acțiunii dinamice dintre componentele fizico-geografice, în strânsă interdependență cu factorul antropic, care pe acest teritoriu de străveche locuire, și-a pus profund amprenta asupra peisajului.

Modificări ale mediului natural au început încă din comuna primitivă, prin defrișarea unor suprafețe pentru obținerea de terenuri de cultură și pășunat. Ele au fost foarte mici în neolitic și au crescut în epocile istorice următoare, respectiv a bronzului și a fierului, când are loc și creșterea numărului de locuitori ai așezărilor. Ca rezultat al acestor activități din domeniul agrar, prin înlocuirea vegetației naturale cu cea cultivată, s-au produs local dereglări ale echilibrului dintre componentele naturale ale mediului, care au dus la accelerarea proceselor de modelare a reliefului.

Comparând diferite documente cartografice, apărute după anul 1800, se poate observa înaintarea treptată a terenurilor cultivate în dauna pădurilor și pajiștilor de stepă, în așa fel încât în primele decenii ale secolului nostru suprafețele ocupate de aceste formațiuni naturale au devenit adevărate rarități. Astăzi, pădurea din județul Teleorman mai acoperă circa 61. 000 de ha, ceea ce reprezintă 5,2% din suprafață, unul dintre cele mai slab împădurite județe ale țării.

Apariția și dezvoltarea întreprinderilor industriale cu procese tehnologice variate și complexe, în care se folosesc și se sintetizează cele mai diverse substanțe chimice, intensificarea transporturilor, ca și utilizarea în agricultură a numeroase substanțe necesare fertilizării solurilor, combaterii dăunătorilor, tratării produselor agricole, creșterea animalelor în complexe agroindustriale, au condus la poluarea mediului înconjurător, respectiv a aerului, apei, solului și, în consecință, a produselor alimentare. Asemenea întreprinderi, cu impact reprezentativ de poluare la nivelul principalilor factori de mediu sunt: industria extractivă a petrolului din nord-estul județului, combinatul chimic de la Turnu Măgurele, întreprinderile industriei prelucrătoare de la Roșiorii de Vede și Alexandria, complexele zootehnice. Ele au devenit surse de poluare ale mediului și, într-o măsură mai mare sau mai mică, în anumite perioade de timp, au determinat ploi acide (Turnu Măgurele, 1989 – 1991), au efectuat chimismul și mineralizarea apelor freatice și a râurilor pe diferite sectoare, au dus la degradarea unor suprafețe de soluri prin reziduri petroliere, sărăturare, acidifiere sau prin dejecții de la complexele zootehnice. În privința aerului, unde în anumite perioade se constată depășiri ale concentrației maxime admise la NH3, NO2 și SO2, precum și la pulberi sedimentale (cu 4 g/cm2 pe lună).

În concluzie, se poate spune că, ultimei perioade îi corespund cele mai spectaculoase modificări antropice ale mediului natural, care adăugate la cele din perioadele anterioare, au creat în județul Teleorman peisaje cu totul deosebite de cele naturale. Din acest punct de vedere, județul Teleorman poate fi încadrat în „peisajele puternic antropizate” ale țării.

Starea de echilibru a mediului este foarte bună, cu excepția unor tendințe de sărăturare sau de apariție a excesului de umiditate, pe mici porțiuni, datorită irigațiilor și o scădere a conținutului de humus, ca urmare a extragerii de substanță din circuitul biologic prin recoltarea plantelor de cultură.

Un alt factor de limitare a culturilor agricole îl constituie deficitul de umiditate din sol, în timpul perioadei vegetative a plantelor, care trebuie compensat prin utilizarea pe scară largă a irigațiilor, și ele cu urmări secundare nefavorabile.

Periodic se produc și diverse alte fenomene meteorologice cu efecte negative, ca brume, grindină, vânturi puternice. Acestea au însă, de obicei, efecte locale, care se redresează ușor în timp.

Regimul scurgerii este favorabil, cu excepția unor perioade scurte, îndeosebi la începutul primăverii, când pe unele terenuri slab drenate apare exces de umiditate în sol și deci sunt necesare măsuri agroameliorative. Un factor critic pentru terenurile din lungul râurilor îl constituie inundațiile, care pot avea caracter catastrofal. Pentru combaterea acestora s-au efectuat și sunt în curs de efectuare ample acțiuni ameliorative.

Conservarea și ocrotirea unor specii rare de plante și animale, ca și a unor elemente interesante de peisaj sau formațiuni geologice, în baza legilor pentru ocrotirea naturii, s-a făcut prin declararea unora ca monumente ale naturii și rezervații naturale. Există în județ 22 de monumente ale naturii, din care marea lor majoritate sunt diferite specii de salcâmi, plopi, nuci, platani, magnolii, iar dintre păsări, dropia. Sunt și cinci rezervații paleontologice, o rezervația de bujori, și cinci rezervații peisagistice în cele cinci orașe ale județului, care se suprapun parcurilor de agrement.

II. URBANIZAREA ÎN JUDEȚUL TELEORMAN

Procesul de sistematizare, realizat la scară națională, are în vedere organizarea științifică, în mod rațional și armonios, a cadrului în care trăiesc și muncesc cetățenii patriei noastre.

Problemele sistematizării, ale organizării rețelei de localități au constituit preocupări mult mai vechi. Ele n-au fost însă cuprinse într-un sistem unitar, n-au fost susținute consecvent material, nu s-au bazat pe o dezvoltare economică corespunzătoare. Într-o zonă lipsită de industrie, elementele moderne au pătruns mai greu, localitățile rămânând într-un stadiu pronunțat de înapoiere, lipsite de echipări edilitar-gospodărești, a căror apariție este situată doar în ultimele două decenii, inclusiv la orașe. Încă din epoca modernă, așezările urbane teleormănene prezentau aspectul unor târguri, fără zone industriale, cu un fond locativ slab.

Mutațiile sunt evidente și motivate prin schimbările survenite în structura economiei. Dacă în intervalul 1930-1956 creșterea numărului de locuitori ai orașelor are ca bază numai sporul natural al populației, în etapa următoare se adaugă și alți factori. Dublarea populației urbane este susținută de dezvoltarea industrială, mai întâi în Roșiori de Vede și Turu Măgurele și apoi în Alexandria și mai puțin Zimnicea. La jumătatea anului 1968, Videle devine oraș, având 9711 locuitori.

Rețeaua de localități, după organizarea teritorial-administrativă din 1968, cuprindea un municipiu (Turnu Măgurele) 4 orașe (Alexandria, Roșiori de Vede, Zimnicea, Videle), 84 comune din care 6 suburbane (Nanov, Poroschia, Ciuperceni, Islaz, Lița și Crevenicu) și 233 de sate.

Așezările urbane existente sunt distribuite relativ uniform în teritoriul județului: două (Roșiori de Vede și Videle) în partea de nord, Zimnicea și Turnu Măgurele în sud (porturi la Dunăre), Alexandria, în partea centrală. În timp, evoluția localităților Turnu Măgurele și Zimnicea a fost determinată de rolul pe care l-au jucat în traficul de mărfuri și de poziția lor centrală în acest sector al văii Dunării. Către cele două orașe-porturi se orientează importante artere de circulație care coincid, în linii mari, cu traseele vechilor drumuri comerciale și de poștă, ce descindeau din zonele de deal și munte.

Orașele teleormănene se înscriu în procesul unor profunde transformări, în adevăratul sens al cuvântului, abia în „deceniul de aur” 1968-1978, când județul se reconstituie într-o unitate administrativă puternică și când începe intens industrializarea socialistă prin ramuri purtătoare de progres în cel mai înalt grad.

În anul 1916 se construiesc primele poduri din beton armat și metal, la Turnu Măgurele și la Alexandria.

La nivelul anului 1996, rețeaua rutieră a județului Teleorman se prezintă astfel: lungimea totală a drumurilor publice este de 1431,491 km. Starea acestor drumuri este încă necorespunzătoare, doar o treime din ele având o stare mai bună, restul de două treimi având o stare mediocră și rea.

Prima linie ferată construită în județul Teleorman, pe baza Legii din 15 mai 1882, a fost linia secundară Costești – Roșiori – Turnu Măgurele, lungă de 111,7 km, dată în exploatare pe etape în două secțiuni: la 1 ianuarie 1887 a intrat în funcțiune tronsonul Costești – Roșiori, iar la 12 septembrie 1887 tronsonul Roșiori – Turnu Măgurele, care în anul 1892 s-a prelungit până în port.

Întemeierea orașului Turnu la gurile de vărsare ale Oltului, pe teritoriul fostei kazale turcești, s-a făcut, conform Regulamentului Organic, pentru înlesnirea comerțului pe Dunăre, căci relațiile cu piața externă cereau imperios înființarea de noi schele, în care corăbiile turcești, franceze, italiene sau grecești să se apovizioneze cu cereale produse în Principatele Române în cantități tot mai mari. Această necesitate era simțită și de cultivatorii și negustorii de grâne din regiune, portul Turnu devenind încă din primii ani ai fondării un important debușeu de cereale.

Turnu Măgurele era al patrulea port romănesc ca importanță. Prima organizare a acestuia s-a făcut conform Legii din 1863, care dădea orașele de Dunăre dreptul de a încasa o taxă de cheiaj, utilizată numai pentru lucrări de întreținere și dezvlotare a porturilor. La capătul șoselei de 4 km, ce lega portul de oraș, s-a construit în anul 1885 primul chei de lemn, înlocuit cu unul de piatră în anul 1900, s-au edificat construcțiile adiacente și s-a prelungit linia ferată din oraș până în port, pe o distanță de 6 km. Turnu Măgurele era un punct vamal important, cu sediul în oraș și o sucursală în port.

În anul 1890 au intrat în portul Turnu Măgurele 826 de bastimente de râu, cu capacitate de 84609 t. Din acestea, 31 au fost românești și 795 sub pavilion străin. Au fost transportați 4178 călători și au trecut 10719 marinari. În același an, au intrat și 1647 bastimente de mare, din care 72 românești și 1545 sub pavilion austro-ungar, grecesc, bugăresc, rusesc, turcesc, englez și italian, având capacitatea de 82175 t, cu 8624 călători și 21550 marinari.

După 20 de ani, în anul 1909, traficul din portul Turnu Măgurele se prezintă tot mai activ. Au intrat în port 1543 de vase sub pavilion român și străin și au ieșit 1524 de vase, cu 6442 de pasageri și 17234 marinari. În același an, au ieșit din port 180029 t de mărfuri, din care 175000 t de cereale, și au intrat 26407 t de mărfuri.

În anul 1932, s-au exportat prin portul Turnu Măgurele 40321 t de porumb, 9109 t de grâu, 1094 t de turte oleaginoase, 14 t semințe de in și 242 t semințe de floarea soarelui, cu destinația Austria, Cehoslovacia, Belgia, Anglia, Iugoslavia, Grecia, Ungaria, Danemarca, Olanda și Germania.

Activitatea portuară la Turnu Măgurele a cunoscut mai târziu fluctuații legate în primul rând de activitatea Combinatului de Îngrășăminte Chimice, construit în anul 1962, pe care l–a servit atât la intrarea materiei prime provenite din import cât, și la trimiterea produselor finite la export. Astfel încât, perioadele de activitate economică febrilă a Combinatului îi corespund perioade de vârf în activitatea portuară.

În anul 1995, când Combinatul chimic a cunoscut un drastic declin economic, iar transportul rutier își dispută întâietatea în transportul de mărfuri, mișcarea portuară la Turnu Măgurele resimte aceste influențe, scăzând și ea. În acest an au intrat în port 536 de nave cu o capacitate de 444535 t care au transportat 332469 t de marfă și au ieșit din port 536 de nave cu o capacitate de 451790 t, purtând 112041 t de marfă. Tipurile de mărfuri operate prin port la această dată sunt: cereale, balast, îngrășăminte chimice, pirită, fosforită. La export au fost trimise 11038 t de marfă, țările de destinație fiind Bulgaria și Ucraina. Micul trafic de călători a fost reprezentat de 829 călători intrați în port și 991 călători ieșiți din port pe ruta Nicopole.

Portul Zimnicea s-a înființat, în locul vechii schele, în anul 1880. Datorită condițiilor portuare mai puțin favorabile, la început el era împărțit în două puncte: Chichinețul și Zătoaica.

Ca și la Turnu Măgurele, în portul Zimnicea activează prin reprezentanțele lor Societatea Austriacă de Navigație, Societatea rusească „Gagarin”și , evident, Societatea de Navigație Română.

Activitatea portului Zimnicea a fost restrânsă, datorită faptului că în lipsa amenajărilor portuare și nivelul fluctuant al apelor Dunării nu permiteau intrarea în port a vaselor de mare tonaj.

În anul 1930, au ieșt din portul Zimnicea: 49 de vase cu un tonaj de 23482 t.

La Turnu Măgurele, clădirea haltei aeroportului s-a recepționat la 28 mai 1938, ea fiind construită de antrepenorul Ispas Zamfir, după un deviz în valoare de 52000 lei.

În porturile Turnu Măgurele și Zimnicea avea linii telegrafice, legate direct de oficiile din oraș, Compania Austriacă de Navigație.

Ateneele populare sunt primele instituții cu caracter obștesc care își desfășoară activitatea în domeniul culturii. În județul Teleorman, o importantă și benefică activitate circumscrisă ateneelor populare s-a desfășurat la Alexandria, dar și la Roșiorii de Vede și Turnu Măgurele.

La Alexandria, activitățile de ateneu popular apar încă din anul 1866, când este înființată aici o filială a Ateneului Român, care a avut o activitate constantă în primii ani. O publicație din 28 decembrie 1868, a președintelui Ateneului Român din Alexandria, face cunoscut că Anghel Repanovici va ține un curs.

În decursul timpului, activitatea ateneului alexăndrean s-a destrămat, acesta fiind reînfințat abia în anul 1900, de profesorul Dem R. Mihăiescu și de preotul Ilie Bădulescu, de data aceasta având sediul la Gimnaziul „Alexandru Ghica”.

La 1 ianuarie 1933 este reînființat Ateneul Popular din Alexandria, din inițiativa preofesorilor Aurel Dinulescu și Ion Parfenie.

La Roșiorii de Vede, în primii ani ai secolului nostru se înființează și activează Ateneul Cultural. Prin conferințe, cercuri culturale, spectacole de teatru și muzică, acesta a urmărit propagarea în rândul populației a dragostei și interesului pentru valorile culturale naționale.

La 17 octombrie 1926, la Turnu Măgurele a fost inaugurat Ateneul Popular al județului Teleorman, din inițiativa profesorului Dumitru Voiculescu, directorul Liceului de băieți „Sf. Haralambie”, Ateneul turnean, care l-a avut ca prim conferențiar pe istoricul și profesorul Nicolae Iorga, a fost activ timp de 3 ani, prin numeroase conferințe și serbări culturale.

Secțiunile Ligii Culturale pentru Unitatea tuturor Românilor au început să fie înființate, întocmai ca și în celelalte județe, încă din anul 1891, astfel că, în județul Teleorman erau active, în 1894, 5 secțiuni. Liga Culturală avea secții la Alexandria, Roșiorii de Vede, Turnu Măgurele și Zimnicea, iar în 1938 era activă în 4 localități din județul Teleorman, respectiv la: Turnu Măgurele, Băsești, Ciolăneștii din Deal și Miroși.

Secția din Alexandria a Ligii Culturale a fost înființată în anul 1891, avându-l ca președinte pe Dimitrie Bădescu Roșiori, fost primar al orașului și prefect al județului, iar ca secretar pe George Secășeanu, profesor de gimnaziu și vașnic luptător pentru unitatea națională.

Bibliotecile publice, de la nivelul județului, municipiilor, orașelor și comunelor din Teleorman, așa cum funcționează ele în prezent, s-au constituit în perioada 1953-1968, o anume dezvoltare înregistrând în anii 1968-1989, dar și în anii 1990-1997.

În 1965, pe teritoriul județului Teleorman funcționau 85 biblioteci publice. Li se adăugau 186 biblioteci școlae, 87 biblioteci documentare și 98 biblioteci sindicale, în total funcționând 540 biblioteci (cu 1308700 volume și 184000 cititori).

În 1970, în județul Teleorman funcționau 89 biblioteci publice, 201 biblioteci școlare, 67 biblioteci documentare și 95 biblioteci sindicale, în total funcționând 457 biblioteci.

La sfârșitul anului 1996, în județul Teleorman funcționau 88 biblioteci publice.

În prezent, în județul Teleorman funcționează: Biblioteca Județeană „Marin Preda” Teleorman (Alexandria), Biblioteca Municipală „Gala Galaction” (Roșiorii de Vede), Biblioteca Municipală „Dimitrie Stelaru” (Turnu Măgurele), Biblioteca Orășenească „Alexandru Depărățeanu” (Videle), precum și 83 biblioteci comunale, dintre care 21 sunt încadrate cu bibliotecari cu normă întreagă. La acestea trebuie adăugate Biblioteca Pedagogică „Constantin Noica” din Alexandria, precum și bibliotecile caselor de cultură ale sindicatelor din Alexandria, Turnu Măgurele și Zimnicea.

Prima tipografie din județul Teleorman a fost înființată în toamna anului 1872, de Gheorghe Wallenstein, fiul pictorului Carol Wallenstein. Gheorghe Wallenstein aduce la Turnu Măgurele o tipografie care funcționase la Ploiești. Începând cu anul 1875, în județul Teleorman vor fi înființate și alte tipografii, respectiv la Turnu Măgurele, Alexandria și Roșiorii de Vede.

În 1968, prin reforma administrativă, s-a reînființat județul Teleorman, cu reședința la Alexandria. Fiecare județ avea organul său de presă, dar tipărirea ziarului „Teleormanul” se făcea la început la Bucerești, la Întreprinderea Poligrafică „Informația”. În prezent, în județul Teleorman funcționează mai multe tipografii.

Numeroase bunuri culturale, respectiv piese arheologice și numismatice, piese cu valoare istorică și memorială, piese etnografice, cărți vechi și lucrări de artă, piese filatelice, au fost adunate prin ani de pasionați colecționari, dar mai ales în cadrul colțurilor muzeale din școli și licee, cu precădere în muzeele și expozițiile muzeale din județ, constituindu-se astfel un bogat patrimoniu cultural al Teleormanului, zestre care, alături de monumentele istorice, pecetluiește emblematic acest colț de țară.

În 1996, în muzeele și colecțiile muzeale din județ se aflau în total 73129 piese de muzeu, din care 60694 din patrimoniul cultural național.

Activitatea muzeelor și colecțiilor muzeale din județul Teleorman poate fi prezentată sintetic astfel:

În anii 1922-1925 s-a desfîșurat în județul Teleorman o intensă acțiune de organizare a căminelor culturale, de sub patronajul Fundației Culturale „Principele Carol”, în acești ani Teleormanul fiind ales ca județ de experiență. Centrul organizatoric era la Roșiorii de Vede, unde funcționa Casa de Cultură Județeană, la Palatul Albina.

La 1 ianuarie 1937, în Teleorman funcționau 43 cămine culturale patronate de Fundația Culturală Regală „Principele Carol”.La Alexandria, în toamna anului 1924 a luat ființă căminul cultural al Fundației Culturale „Principele Carol”. La 31 ianuarie 1939 a fost reînființat Căminul Cultural „Mihăiță Filipescu” din Alexandria, sub patronajul Fundației Culturale Regale „Principele Carol”, cu sediul în Palatul cultural „Victor Antonescu”.

La Roșiorii de Vede, la 1 martie 1923 a fost înființat Căminul Cultural „Mihai Viteazul” al Fundației Culturale „Principele Carol”, prin al cărui statut se propunea înființarea unei biblioteci publice pentru adulți și a uneia pentru școlari, organizarea de șezători culturale pentru orășeni, permanentizarea unor vizite medicale periodice și organizarea unor tabere de odihnă pentru copii. Ulterior, căminul cultural și-a încetat activitatea, rămânând activă doar biblioteca. La 26 noiembrie 1933 este reînființat Căminul Cultural „Mihai Viteazul”, a cărui activitate se va desfășura pe cinci secțiuni.

După 1948, căminele culturale orășenești își schimbă în primul rând denumirea, dar și conținutul activității, acasta fiind orientată spre a răspunde cerințelor impuse de noul regim. În 1953, în locul căminelor culturale orășenești sunt organizate case raionale de cultură, care vor desfășura însă aceleași activități în orașul în care își aveau sediul, dar îndrumau și activitatea căminelor culturale de pe raza raionului respectiv. În perioada 1953-1968, în județul Teleorman au funcționat case raionale de cultură la Alexandria, Roșiorii de Vede, Turnu Măgurele și Zimnicea.

După reorganizarea administrativ-teritorială din 1968, casele raionale de cultură rămân case orășenești de cultură, lor alăturându-li-se și cea de la Videle, oraș nou înființat. Astfel că, în județ aveau să funcționeze 5 case orășenești de cultură în sistemul de stat, până în momentul când au fost construite și date în folosință casele de cultură ale sindicatelor din Alexandria (1973), Turnu Măgurele (1971), Zimnicea (1981), în sistemul de stat rămânând numai casele de cultură de Roșiorii de Vede și Videle, la toate acestea alăturânu-se și casele de cultură ale tineretului de la Roșiorii de Vede (1986) și Zimnicea (1981).

În prezent, Episcopia Alexandriei și Teleormanului are 253 parohii și 251 biserici, în care slujesc 297 preoți.

În prezent, în Alexandria există 6 biserici, și anume: „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1842-1845), „Sf. Nicolae” (1846-1848), „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1852-1854), „Sf. Vineri și Cuvioasa Paraschiva” (1858-1861), „Sf. Adormire” (1859-1860), „Sf. Alexandru” (1864-1898, care este și catedrală domnească și episcopală).

În prezent, în Roșiorii de Vede sunt 8 biserici, și anume: „Sf. Teodor Tiron” (1818, este și catedrală), „Sf. Apostoli și Sf. Împărați” (1830), „Sf. Ilie” (1832), „Cuvioasa Paraschiva și Sf. Vineri” (1836), „Sf. Adormire” (1836), „Sf. Apostoli și Sf. Spiridon” (1841), „Sf. Ioan Botezătorul” (1842), „Sf. Cruce” (1849). De asemenea, în oraș a mai existat și biserica „Sf. Nicolae” (1780-1987).

În prezent, în Turnu Măgurele există două biserici, și anume: „Cuvioasa Paraschiv” (1861-1864), „Sf. Haralambie” (1901-1905, este și catadrală), la care se adaugă bisericile de cartier, respectiv „Sf. Gheorghe” în Măgurele (1864-1866) și „Sf. Apostoli” în Odaia (1869-1872), precum și Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1884, este capelă de cimitir).

În prezent, în orașul Videle, alături de câteva biserici de lemn, există și trei biserici de zid, și anume: „Sf. Nicolae și Sf. Gheorghe” (1860), „Sf. Trei Ierarhi” (1878-1881), „Sf. Voievozi” (1894-1897).

În prezent, în orașul Zimnicea există trei biserici, și anume: „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1802-1803), „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1846) și „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1880).

Sub influența acestor factori, sistematizarea internă a așezărilor urbane capătă noi trăsături. Are loc o creștere explozivă a zonelor industriale, așezate, de regulă, pe vechile nuclee, de-a lungul apelor, la Zimnicea și Turnu Măgurele, și în apropierea căilor ferate, la Alexandria, Roșiori de Vede și Videle.

Alexandria, odată cu împărțirea administrativ-teritorială din 1968, devine reședința județului și principalul centru politico-administrativ, industrial, social, cultural și de învățământ al Teleormanului.

Imagini din Alexandria

A fost întemeiat în anul 1834 și prin evoluția sa ulterioară s-a impus repede ca unul din punctele însemnate comercial-agrare ale zonei. Populația inițială au constituit-o locuitorii veniți din Zimnicea și Mavrodin.

Dacă, în trecut, unitățile cu profil industrial se bazau mai ales pe prelucrarea materiilor prime agricole, fiind reprezentate prin două mori sistematice, trei mori țărănești, o fabrică de gheață și două de tâmplărie, acum Alexandria continuă ascensiunea spre marea industrie.

Cu o suprafață de 6687 hectare, Alexandria are o contribuție însemnată și în producția agricolă a județului.

Dezvoltarea economică și social culturală determină , concomitent, și extinderea rețelelor de locuințe, comerciale, sanitare, învățământ, cultură, prestări servicii. În perioada 1965-1978 s-au construit 5700 apartamente.

Biserică și monument

Prefectura Teleorman Școala „Mihai Viteazul

Activitatea comericală se desfășoară în spații însumând peste 14200 mp, amenajate la parterul blocurilor, în supermagazine, complexe dispuse, îndeosebi, în vechiul vad. Asistența sanitară este asigurată printr-un spital județean.

Municipiul Alexandria constituie principalul centru de învățământ al județului. Viața culturală satisface din ce în ce mai mult cerințele spirituale ale oamenilor, în rețeaua de profil există și o casă de cultură, dată în folosință în 1973, având o sală de spectacole și spații pentru cercuri de specialitate, expoziții și activități sportive .

l

Centru comercial Casa de cultură

Orașul Turnu Măgurele este așezat în partea sudică a județului, în apropierea confluenței Oltului cu Dunărea. El a fost întemeiat în anul 1836 în vecinătatea cetății romane Turris. Cu excepția unor scurte intervale de timp, în vremea lui Vlad Țepeș și Mihai Viteazul, cetatea feudală Turnu, în perioada 1417-1829, a fost ocupată de armatele otomane și transformată în raia. Din 1839 devine reședința județului Teleorman, în fosta lui configurație, constituind unul din însemnatele puncte vamale și centre de comerț ale Țării Românești. El a jucat un rol important și în viața social-politică a țării, fiind unul din puternicele centre revoluționare de la 1848.

La sfârșitul secolului trecut, Turnu Măgurele nu se deosebea cu mult de celelalte târguri din câmpie. Așezat însă la Dunăre și fiind reședință de județ avea, totuși, o situație aparte. Calea ferată, de abia atunci în construcție, nu ridicase încă magaziile din Roșiori și pe grânarii lor deasupra celor din Turnu. Aici, în capitala județului de atunci, erau contoarele agențiilor străine, vadul afacerilor socotite în lire sterline, iar jos, la schelă, popasul vapoarelor.

Vedere din Turnu Măgurele.

Imagine din Turnu Măgurele.

Populația orașului a urmat o curbă ascendentă, dar n-a înscris salturi spectaculoase până în anii socialismului, întrucât nici industria nu depășea nivelul economiei meșteșugărești, aceasta fiind reprezentată, în 1939, de o moară sistematică, o fabrică de lumânări și plute de candelă, una de cherestea și una de tâmplărie.

În anul 1868 se înființează la Turnu Măgurele, reședința județului Teleorman, Serviciul Tehnic Județean, pentru drumuri și poduri, prin grija prestațiilor bănești sau în natură ale locuitorilor, s-a ajuns ca în anul 1910, lungimea căilor de comunicație din județ să fie de 1124 km, din care 55 km de șosele naționale, 219 km de șosele județene, 578 km de drumuri vicinale și 327 km drumuri comunale.

În anul 1900 avea 8600 locuitori, în anul 1912 peste 15600, în 1930 ajunge la 17351, ca în 1948 să scadă la 11493. Odată cu începerea construcțiilor pentru combinatul de îngrășăminte chimice, în 1962, orașul se dezvoltă vertiginos, iar în 1968 devine municipiu, subordonându-i-se comunele Izlaz, Lița și Ciuperceni, dată când populația orașului număra 28251 locuitori. Aici s-a așezat, deci, primul mare obiectiv industrial al Teleormanului, luând naștere una din marile cetăți ale chimiei românești.

Platformei chimice de la Turnu Măgurele i s-au adăugat, cu fiecare cincinal, noi capacități, astfel încât aceasta realiza la nivelul anului 1978 circa 21 % din întreaga producție de îngrășăminte chimice a țării. Municipiul deține o suprafață de 11138 hectare, în mare parte cuprinsă în sistemul de irigații Olt-Călmățui.

Dezvoltarea industriei a determinat, într-un timp relativ scurt, creșterea gradului de urbanizare, de echipare tehnică și edilitar-gospodărească, extinderea rețelei de dotări social-culturale. Așezămintele culturale sunt situate în majoritate în centrul orașului. Dezvoltarea industriei, ca ramură conducătoare, a făcut ca Turnu Măgurele să evolueze ca un oraș municipiu cu multiple funcționalități, detașându-se industriile chimică, energetică și activitatea portuară.

Vedere din port.

Orașul Roșiori de Vede, cu o suprafață de 4265 hectare, este așezat în partea nord-vestică a județului, pe malul drept al râului Vedea, pe principalul traseu de cale ferată București – Timișoara și DN 6 București – Alexandria – Craiova (parte din drumul european E60 București – Timișoara). Prima atestare documentară a târgului Rușii de Vede o avem din anul 1385. De-a lungul secolelor s-a impus ca un însemnat centru comercial pentru desfacerea produselor agricole și meșteșugărești, negustorii săi având puternice legături cu Brașovul și ale căror nume le găsim consemnate în documentele orașului transilvănean încă de la începutul secolului al XVI-lea. Până în 1837, orașul a fost reședința județului Teleorman, fiind implicat în toate marile evenimente istorice, aducându-și contribuția materială și umană la păstrarea independenței și libertății naționale. În 1835 avea 3300 locuitori, iar la finele secolului al XIX-lea 8500. În secolul al XX-lea, în prima jumătate, rămâne în categoria orașelor mici, neindustrializate, cu 11443 locuitori în 1930 și 14900 în 1948. În acest interval se plasează și începuturile industriei: o țesătorie, o fabrică de ulei industrial și una de lichior, un furnal, două mori sistematice și câteva fabrici de brânzeturi.

După actul naționalizării, se industrializează lent, prin extinderea treptată a țesătoriei, înființarea unui atelier mecanic, devenit ulterior întreprindere mecanică pentru agricultură și industrie alimentară. Saltul real spre marea industrie începe și aici tot în anul 1968, prin modernizarea țesătoriei, căreia i se adaugă o filatură, prin construirea și darea în funcțiune a întreprinderii mecanice de material rulant.

La 4 martie 1977 orașul primea o mare lovitură. După Zimnicea, cutremurul a produs aici mari pagube materiale, afectând îndeosebi spațiul locativ, imobilele destinate învățământului, culturii și ocrotirii sănătății.

Vedere din Roșiori de Vede

Centrul orașului este conceput ca o zonă comercială foarte dezvoltată, concentrată în complexe, magazine, la parterul blocurilor, în zonele de agrement.

Orașul Zimnicea – punctul cel mai sudic al României, port la Dunăre din vremuri îndepărtate, este așezat la circa 500 metri est de fosta cetate geto-dacică, considerată ca cea mai veche din Muntenia. Orașul Zimnicea a avut, în timp, un rol important în viața politică și administrativă a județului. În anii 1837-1839 îndeplinește funcția de reședință a județului, ca apoi să fie angrenat în toate marile evenimente care au dus la cucerirea libertății naționale și sociale a poporului român.

Zimnicea deține o suprafață de 7437 hectare. Orașul Zimnicea nu s-a remarcat printr-o activitate industrială deosebită. Până la naționalizare, au ființat aici mici ateliere de cojocărie, cizmărie, lemnărie și fierărie. Începuturile industriei le constituie secțiile cooperației meșteșugărești (cahle pentru sobe de teracotă, croitorie, cizmărie), ale economiei locale (covoare pentru export, mobilă, confecții metalice, fabrică de pâine) și întreprinderea de panglici.

Vedere din portul Zimnicea

În cincinalul 1976-1980 se alocă orașului importante investiții pentru platforma industrială, cuprinzând: o întreprindere de țevi sudate, o fabrică de zahăr, dezvoltarea portului. Anul 1979 înscrie ca premieră deja producția de țevi sudate.

Vedere din Zimnicea Hotelul Danubius din Zimnicea

La 4 martie 1977 orașul Zimnicea a fost greu afectat de cutremurul care a avut loc. În câteva secunde, 80 la sută din case s-au prăbușit sau au devenit nelocuibile, au fost scoase din funcțiune instituțiile culturale din jurul parcului, spitalul și policlinica, aproape în totalitate spațiile comerciale. La numai două zile de la seism, conducerea superioară de partid și stat, în frunte cu președintele Nicolae Ceaușescu, s-a aflat la fața locului. Așa a început una din cele mai impresionate pagini din epopeea Zimnicei. Peste 2000 de constructori din zece județe au început o muncă titanică. Schița orașului a fost realizată într-o concepție modernă.

Orașul Videle, cu o suprafață de 7666 hectare, este așezat pe râul Glavacioc, în zona de nord a județului, pe linia ferată București – Roșiori – Craiova – Timișoara. În anul 1968, fosta localitate rurală Videle a fost declarată oraș, având în vedere însemnătatea industrială a zonei în care este situată.

Dotările edilitar-gospodărești se extind odată cu trecerea lui în categoria orașelor. Creșteri însemnate au loc după 1960 când se trece la exploatarea țițeiului din împrejurimi.

III. STRATEGII DE PROMOVARE A TURISMULUI URBAN

Turismul este un domeniu care trebuie sǎ îi preocupe pe toți locuitorii unei zone turistice deoarece acesta contribuie în mod considerabil atât la dezvoltarea economicǎ cât și la cea spiritualǎ a zonei turistice.

Turismul este consideratǎ cea mai importantǎ ramurǎ a economiei naționale, caracterizându-se printr-un larg șir de activitǎți, îndeplinind sarcini multiple pe linia creșterii economice și sociale, a sporirii contribuției la Produsul Intern Brut, la echilibrarea balanței comerciale și de plăți, toate acestea în paralel cu asigurarea unor condiții de odihnǎ și recreere dintre cele mai bune atât pentru turiștii români cât și pentru cei străini.

Turismul poate fi definit ca totalitatea relațiilor și fenomenelor care rezultă din călătoria și șederea persoanelor în locuri care nu se constituie nici ca reședință a lor principală, nici ca loc de muncă. ( St.Gallen)

În funcție de efectuarea călătoriei în interiorul țării, în țările învecinate sau în alte țări îndepărtate, statisticile turismului mondial disting trei tipuri diferite de turism:

Turism intern (național);

Turism regional;

Turism internațional îndepărtat.

În funcție de direcția fluxurilor turistice, turismul internațional poate fi grupat în:

Emițător- reprezentat de plecările autohtonilor peste graniță;

Receptor- constituit de sosirile de turiști din alte țări.

În funcție de intenția și acțiunea rezultantă se conturează următoarele forme de turism:

Turismul de odihnă și relaxare

Turismul cultural

Turismul sportiv

Turismul social și sociologic

Turismul de afaceri

Turismul politic

Promovarea este considerată ca fiind cea mai prețioasă componentă a politicii de marketing, dacă se ține seama de complexitate și de investițiile pe care le necesită.

În acest sens promovarea cuprinde publicitatea și acțiune de vânzare. În această accepție este inclus și cuvântul anglo-saxon ,,promotion’’, care este unul din elementele mixului de marketing (cei patru ,,p’’- produs, preț, plasament, promovare).

Promovarea produselor turistice constǎ în transmiterea prin diferite mijloace și procedee de mesaje sau informații cu un rol de informare destinate atât operatorilor de turism cât și potențialilor consumatori cu privire la caracteristicile/componentele produselor turistice sau a serviciilor turistice oferite spre comercializare.

Promovarea presupune, în mod fundamental, comunicarea, transmiterea de informații de la vânzător la cumpărător, al căror conținut se referă la produs, sau la întreprinderea ori organizația care îl comercializează.Transmiterea informației se poate realiza prin diverse mijloace, atât personale, cât și impersonale, iar scopul ei este de a convinge potențialii consumatori de beneficiile pe care le vor aduce cumpărarea sau utilizarea produselor sau serviciile oferite de o anumita organizație(Serra, 2002).

Pe de alta parte, activitățile de comunicare completeaza și ajută mijloacele de distribuție și mai ales produsele turistice, atunci când anumite instrumente de comunicare sunt în acelasi timp și de distribuție, cum sunt ghidurile de servicii turist.

Instrumentul comunicare dobândește, în sectorul turistic, o relevanță specială, deoarece dă produsului o anumită imagine.În turism, această imagine este esențială, deoarece factorii de distanță până la produs și intangibilitatea serviciilor fac să se poată vinde doar imagini si promisiuni pentru a da răspunsuri unor eventuale așteptări.

Pentru întreprinderile de turism urban, publicitatea, publicațiile (cataloage, afișe, hărți și trasee, ghiduri turistice și de servicii sau pliante), relațiile publice, târgurile, Internet-ul constituie principalele instrumente de comunicare cu piața.

Întreprinderile și organizațiile turistice utilizează aceleași instrumente promoționale ca și alte sectoare cu activitate economică, dar trebuie să țină seama de anumite aspecte diferențiate care afectează, în special, turismul urban:

Problema principală pentru întreprinderile turistice este cum să materializeze intangibilul și multiplele atribute ale serviciului.

Este evident rolul pe care Administrațiile Publice îl exercită în promovarea turistică, în special, în cazul promovării zonelor și destinațiilor turistice .Acțiunile de promovare în turism impun o strânsă colaborare între sectorul privat și Administrație dacă se dorește creșterea efectivității.În acest sens, în turismul urban trebuie să se scoată în evidență acțiunile promoționale realizate în cooperare de către micile locații de turism urban, prin intermediul asociațiilor, unindu-și eforturile de promovare în beneficiul reciproc.

Scoate în evidență ponderea specifică a anumitor activități promoționale ca:

Târgurile turistice;

Relațiile cu ziariștii, prin impact pozitiv al articolelor din reviste și al reportajelor televizate;

Materialul tipărit: pliante, cataloage etc.;

Pubicitatea are o pondere relativ mai mică în sectorul turistic, comparativ cu alte sectoare de bunuri de consum;

Este evident, fără nicio îndoială, că cea mai bună promovare în turism sunt părerile favorabile ale rudelor și prietenilor.

3.1.Publicitatea

Publicitatea este un mod foarte eficient de a ajunge la un număr mai mare de beneficiari.Produsele sunt cunoscute în masura în care acestea sunt prezentate la televizor, se regăsesc în paginile de publicitate, inserate într-o revistă sau în ideea creativă de promovare adoptată de o marcă.

Obiectivul unei campanii publicitare pote fi acela de a face cunoscut produsul-serviciul la un număr cât mai mare de persoane pentru a-i incita să cumpere, de a mări notorietatea sau de a schimba imaginea produsului și de a informa mai bine publicul asupra caracteristicilor unui produs.

Publicitatea turistică îmbracă forme diverse în raport de criterii diferite:

publicitate de produs/serviciu – urmărește stimularea pieței pentru produsul/serviciul prin informarea cumpărătorului potențial asupra existenței unor produse cărora li se pun în evidență anumite calități;

publicitate instituțională – urmărește crearea unei imagini favorabile față de furnizor;

publicitate locală – se efectuează de unitățile turistice care au o piață locală de desfacere;

publicitate națională – urmărește să creeze cerere fără a se da importanță locului de unde el va fi cumpărat produsul turistic;

publicitate internațională.

Publicitatea poate alege fie presa scrisă, mass-media, afișajul, serviciile poștale, firme de anunț, broșuri, pliante cataloage.

Alegerea suportului se face în raport cu mai multe criterii :

nivelul prestațiilor turistice;

capacitatea zonei turistice sau a unității de cazare;

modalitatea de distribuție;

particularitățile publicului

Publicitatea televizată asigură o combinație a sunetului, imaginii și mișcării care nu poate fi asigurată de alte suporturi. Prezintă avantajul impresiei de contact direct însă este o media costisitoare care se justifică pentru promovarea turismului de masă.

Publicitatea radiofonică prezintă avantajul că acoperă în mod rapid și cu regularitate cea mai mare parte a consumatorilor potențiali de turism. Alegerea orei de difuzare este determinantă pentru a propune vacanțe adaptabile țintelor alese. Prezintă avantajul că mesajul publicitar nu poate fi prezentat decât auditiv, ascultătorii făcându-și doar o imagine parțială și de moment asupra obiectului mesajului.

Publicitatea prin intermediul cinematografului ocupă un loc aparte, deși modest în ansamblul mijloacelor publicitate. În practica publicitară se disting două categorii de firme:

filme de documentare turistică;

filmul publicitar propriu-zis cu o durată de până la cinci minute.

Publicitate exterioară se realizează, în principal, prin tipărituri care include editare.

Promovarea vânzărilor în turism are drept obiectiv ,,stimularea cererii turistice prin măsuri care vizează, de obicei sporirea posibilităților de achiziționare a produsului turistic”.

Ca modalități de promovare amintim:

reduceri de prețuri și tarife;

gratuitățile oferite;

cadouri;

prime oferite celor fideli;

practicarea unor reduceri de prețuri și tarife (pentru un interval);

vânzările grupate.

Destinațiile și întreprinderile de turism urban posedă canale sau instrumente alternative publicității pentru a comunica cu potențialii clienți, cum ar fi:

-Comunicarea “din gură în gură”: este recunoscută influența vechilor clienți în momentul promovării locațiilor și destinațiilor de turism urban, produs în care relația personală este mult mai directă decât în cazul altor produse turistice.

-Pliantele, cataloagele și materialul tipărit: au un rol substitutiv publicității;

-Relațiile publice: impactul unui reportaj bun, cu fotografii de bună calitate, depășește cu prisosință o campanie publicitară foarte costisitoare;

-Promovare realizată în cooperare: asociațiile de întreprinzatori de turism urban sunt, în mod normal, cei însărcinați să își unească eforturile cu micii întreprinzători, promovând grupuri de locații sau destinații concrete de turism urban;

-Internet: pentru turismul urban, în special pentru întreprinderile de cazare și activități de relaxare, reprezintă un mijloc important de promovare, mai ales dacă se ține seama că cea mai mare parte a turiștilor care cumpară acest tip de turism o fac independent și nu prin agențiile de voiaj.

3.2.Publicitatea la locul de vânzare

Publicitatea la locul de vânzare reprezintă ansamblul instrumentelor și tehnicilor utilizate pentru a influența comportamentul de cumpărare la respectivul punct de vânzare.În cazul turismului urban, principalul punct de vanzare îl reprezintă birourile de turism și locațiile de turism urban.

Cele mai utilizate instumente sunt afișele sau posterele și afișajele electronice.Afișul sau posterul este un instrument clasic al promovării turistice.Este o formă de prezentare atractivă a unei destinații turistice, prin intermediul unei fotografii mari.Aceste afișe se utilizează pentru ornarea birourilor de turism urban, iar câteodată se dau cadou sau se vând.

3.3.Publicațiile

Studiile de piață indică faptul că pliantele au o incidență minimă în alegerea unei destinații, deși nu trebuie să se subestimeze rolul acestor publicații ca sprijin în diversele acțiuni de comercializare.De fapt, în ciuda noilor tehnologii și a dezvoltării ofertei audiovizuale, materialul tipărit este un instrument de comunicare indispensabil, a cărui eficiență depinde de capacitatea de a atrage publicul dornic de informație, de faptul că și conținutul trebuie să transmită un mesaj adecvat, iar acest conținut trebuie să se distribuie în momentul și locul corect.

Există divese tipuri de publicații care se utilizează ca instrument de comunicare al întreprinderilor de turism urban, ca:

-Ghidurile turistice;

-Ghidurile de servicii;

-Hărțile, planurile și traseele turistice;

-Publicațiile specializate;

-Pliantele.

În continuare se va realizea o analiză a fiecărui instrument menționat anterior.

3.3.1. Ghidurile turistice și de servicii

Una dintre publicațiile cele mai uzuale pentru promovarea turistică este ghidul turistic și de servicii.Este vorba despre publicații care se utilizează pentru pregătirea călătoriei și a locului de destinație.În mod normal, acest tip de publicații sugerează lucruri interesante de văzut sau de făcut, dar oferă și informația practică pentru ca turistul să poată ajunge să se cazeze și să se desfășoare într-un ambient pe care nu îl cunoaște.

Ghidurile turistice sunt materialul cel mai cunoscut care îndeplinește rolul de a informa și populariza resursele turistice din diverse zone.Există multiple variante ale acestor publicații, dar majoritatea se caracterizează prin prezentarea unei zone ca marcă de referință(țară, regiune, ținut sau itinerar).

Este important să se diferențieze ghidurile turistice de descriere generală a resurselor din spațiul geografic de cele a căror finalitate se axează pe anumite aspecte tematice ale ansamblului de resurse (ghiduri de arhitectură populară, gastronomie, ecologiste etc.). Pe de altă parte, trebuie să se evidențieze ghidurile care se adresează segmentelor de populație foarte specifice, fie pe segmente motivaționale, ca ghidurile gastronomice, fie pe segmente de varstă, ca cele destinate publicului tânăr.

Marea majoritate a ghidurilor turistice se prezintă ca un format de carte tiparită, dar se înregistrează o creștere a publicității de ghiduri informatizate, în special sub forma de CD-ROM. Avantajul acestui ghid cu caracter interactiv este că ordonarea informației nu este condiționată de formatul cărții tipărite, ci poate răspunde necesităților particulare ale fiecărui cititor.

Ghidurile de servicii reprezintă o sursă documentară de bază, cu date practice privind serviciile oferite. În mod tradițional, existau ghiduri realizate cu puține considerații estetice și cu o mare cantitate de informație, lucru care s-a schimbat, în special la ghidurile micilor hoteluri.Informația acestor publicații se actualizează annual și se face distincție, în special, între ghidurile de servicii care se axează pe restaurante și cele care se axează pe locații: hoteluri, campinguri etc.

Ghidurile de restaurante au o scurtă tradiție editorială și, deși nu există ghiduri în perimetrul de stat, există o multitudine de ghiduri gastronomice care își axeaza informația nu numai pe valorile turistice ale enclavelor, ci și pe serviciile restaurantelor.

Ghidurile cele mai cunoscute ale hotelurilor și campingurilor cuprind informații privind caracteristicile fiecărei locații și sunt organizate pe provincii.Informațiile pe care le furnizează se referă la serviciile pe care le oferă locațiile și prețurile pentru fiecare sezon.

3.3.2.Hărți, planuri și trasee

Valoarea hărților ca sursă documentară este foarte importantă, deoarece conține informații indispensabile orientării în teritoriu, nu numai datorită indicațiilor referitoare la căile de circulație, dar și pentru faptul că acestea conțin informații privind principalele atracții ale zonei.

Principalele tipuri de harți de uz turistic sunt urmatoarele:

-Hărți rutiere: sunt cele mai uzuale și sunt indispensabile călătorilor pentru alegerea itinerariului. La informația de bază se adaugă altele de tip turistic care, prin simboluri, identifică obiectivele atractive și reprezentative din zonă, monumente, orașe monumentale, servicii de găzduire, spații protejate.

-Hărți – ghiduri turistice: oferă informații privind rețeaua rutieră și resursele din teritoriu.Introduce reproduceri la scară mai mare a valorilor turistice considerate ca relevante de autori și, de obicei, prezintă un text în care se enumeră și se explică valorile de interes turistic ale zonei (castele, catedrale, biserici, faună si floră, sărbătorile și tradițiile populare).

-Planurile de oraș: aceste hărți prezintă detalii mai mari decât cele anterioare, deoarece trebuie să permită descrierea în detaliu a străzilor orașelor, cu atracțiile turistice ale orașului.Acest tip de hărți deține informații privind istoria și arta locului, principalele monumente și obiective de interes și serviciile de artizanat, gastronomie și cazare.

-Traseele turistice sunt itinerare promovate de administrațiile însarcinate cu turismul în diverse perimetre. Acest tip de itinerar are ca obiectiv să prezinte o anumită zonă pentru vizite de scurtă durată și să cuprindă zonele relativ apropiate unele de altele pentru a produce o sinergie între ele care să depășească forța turistică a fiecăruia în parte.În general, acest tip de itinerar se adresează turismului individual care organizează aceste trasee pe cont propriu. De aceea, traseele prezintă, în mod normal, diverse posibilități, în funcție de spațiul natural în care se situează și de infrastuctura de cazare și de restaurant existentă.

3.3.3.Publicații specializate

Revistele specializate sunt publicații de mare valoare datorită actualizării lor constante, deoarece au, în general, o peridiocitate lunară.Conținuturile lor sunt foarte actuale și le completează pe cele oferite de ghiduri și pliante.Valoarea informației oferită de revistele specializate se află la jumătatea drumului între informare și promovare și este mereu popularizată.

Trebuie să se evidențieze două tipuri de publicații: cele de tip general, cu conținuturi care se referă la teritorii și la resursele turistice ale acestora și cele de tip tematic, al căror conținut este specializat pe tipul de turism care se realizează, pe tipul de cazare care se utilizează etc.Printre acestea din urmă, în ultimii ani au aparut diverse publicații dedicate practicării sporturilor extreme, turismului în natură și turismului urban.

3.3.4.Pliante

Un pliant este un instrument, un mijloc publicitar și comercial de care dispune profesionistul din sectorul turistic pentru a comunica informația și a vinde produsul-serviciul său.Este ambasadorul întreprinderii, a cărei imagine o transmite.

Caracteristica principală a pliantelor este caracterul său promoțional și de popularizare, în afară de faptul că posedă o facilitate mai amplă de editare comparativ cu ghidurile turistice, ceea ce îi conferă o mai mare posibilitate de actualizare.Pentru multe organizații din sectorul turistic, promovarea și distribuirea pliantelor costituie partea cea mai importantă a bugetului lor de marketing.

Pliantele au un rol important pentru întreprinderile de turism urban și îndeplinesc anumite funcții:

-Acționează ca un substitut al produsului Pliantul reprezintă consecința eforturilor de a face tangibil ceea ce este intangibil în cazul serviciilor turistice și, conținând informații privind caracteristicile produsului, se transformă într-un înlocuitor al acestuia, deoarece clientul este, de obicei, departe de locul de consum când vede pliantul.

-Înlocuiește sau suplimentează acțiunile publicitare. Pentru impresarii din turismul urban, care realizează, în principal, distribuția directă între producător și consumator, fără intermediari, rolul pliantelor este fundamental.

-Face cunoscut consumatorului caracteristicile produsului în mod concret, precis și detaliat. Consumatorul poate afla de existența produsului prin intermediul altor mijloace de comunicare ca publicitatea, relațiile publice sau comentariile prietenilor și rudelor, dar mulți turiști află de existența produsului din pliante.De asemeanea, deși consumatorul a luat la cunoștință de existența unei locații în alt mod, ar dori să afle mai multe detalii și niciunul din mijloacele anterioare nu poate să le ofere în măsura în care o face pliantul.

Este important ca și clientul să acorde atenție pliantului, de aici marea importanță care trebuie să i se dea modului de prezentare a coperții, astfel încat să fie capabilă, printre altele, să atragă atenția consumatorului și să îi trezească interesul.

Pentru a trezi interesul, un pliant trebuie să aibă urmatoarele caracteristici:

Cel mai important este designul coperții;

Mesajul trebuie să aibă forța, pentru a atrage consumatorul;

Conținutul imaginilor trebuie să fie superior textului (pliantul reprezintă imaginea locației, serviciilor și activităților care se vând);

Trebuie să fie un pliant util, pentru a facilita vânzarea produsului și contactul cu întreprinderea (se include telefonul, cupoanele de rezervare, e-mail etc.).

-Mecanism pentru facilitarea cumpărării.Majoritatea pliantelor conțin informații privind modul de efectuare a rezervărilor și de cumpărare a produsului.

-Rol de consolidare a cumpărării. Pliantul înlocuiește produsul pe perioada cuprinsă între efectuarea rezervării și până se călătorește sau se consumă produsul, ceea ce în turismul urban poate presupune mai multe săptămâni sau luni.Este vorba despre un suport care se va citi de mai multe ori, va stimula așteptările etc.

-Transmiterea de informații despre organizație și despre modul de utilizare a produsului/serviciului.Există mai multe motive pentru a comunica cu clientul în timpul procesului de furnizare a serviciului, în timp ce acesta se află în locația de turism, de aventură.

-Când clienții ajung la o locație turistică li se furnizează, în mod frecvent, o amplă gamă de materiale tipărite sau pliante, pe care clientul le găsește în cameră. Acest material servește pentru:

-Rol educativ.Pliantul poate juca un rol important în momentul conștientizării aspectelor sau problemelor importante. Astfel, în turismul urban, unde protecția mediului înconjurator și obiceiurile zonei capătă o importanță crucială, pliantul poate fi un mecanism pentru conștientizarea clienților.

-Elementul promoțional.Pliantul este un element tangibil care ajută la promovarea “din gură în gură” care a fost menționată anterior ca element turistic.Recomandând o locație turistică sau un traseu în orașe sau provincii, această recomandare va fi mai credibilă având un pliant și arătându-l rudelor sau prietenilor.

IV. PRINCIPALELE OBIECTIVE TURISTICE DIN JUDEȚUL TELEORMAN

În județul Teleorman potențialul turistic nu este unul impresionant, în principal fiind practicat turismul de tranzit și agrement, zone cu un pitoresc turistic special fiind cele de pe malul Dunării, în apropierea lacurilor, precum și în apropierea pădurilor.Se poate practica în condiții deosebite pescuitul și vânătoarea.În municipii și orașe există baze hoteliere, iar pe principalele artere de circulație hanuri și moteluri.

OBIECTIVE TURISTICE ÎN TELEORMAN:

Muzeul de Istorie din Alexandria a fost înființat ca muzeu orășenesc în 1952, pentru ca în 1981 să se transforme în Complex Muzeal Județean și păstrează colecții de:

arheologie, preponderent neolitică și geto-dacică, provenind din stațiunile: Ciolănesti Deal, Siliștea, Vitănești, Zimnicea, Orbeasca de Sus, Albești, Măgura – Bran, Măgura – Buduiasca etc.;

tezaure monetare descoperite la: Poiana, Sfințești, Schitu, Poroschia, Alexandria, Ulmeni, Balta Sărata etc.;

colecție etnografică zonală, valorificată în expoziția permanentă;

dispune de laborator de conservare și ateliere de restaurare ceramică, metal, hârtie.

Alte atracții turistice din Alexandria sunt: Sarcofagul lui Alexandru Ghica, Catedrala cu picturi de Ștefan Luchian, Bustul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Monumentul eroilor teleormăneni (1941-1945).

Sarcofagul lui Alexandru Ghica – Fondatorul orașului Alexandria

Muzeul Municipal de Istorie din Roșiorii de Vede a fost înființat în anul 1965 ca muzeu tematic ("Răscoala țăranilor din 1907"). Reorganizat în anul 1987 cu tematica de istorie locală integrată în istoria națională, a dobândit denumirea de Muzeul Orășenesc de Istorie, iar începând din anul 1995, ca urmare a ridicării orașului la rangul de municipiu, are denumirea de Muzeul Municipal de Istorie Roșiorii de Vede.

Clădirea muzeului a fost construită în anul 1927, cu destinație de bancă, apoi de locuință, căpătând actuala destinație în anul 1965. Muzeul deține colecții de: arheologie, numismatică, etnografie, etnologie urbană, arhivă istorică și artă. Expoziția permanentă este alcatuită dintr-un salon de etnologie urbană, expoziție de etnografie și expoziție de arheologie.

În Roșiorii de Vede mai putem vizita Cetatea Cazacilor- o fortificație dacică, zona de agrement Urluiu, zona de agrement Pădurea Vedea.

Zona turistică Dunărea cu brațele secundare Dunărica, Pasărea, lacurile Suhaia și Fățana ( posibilități de pescuit sportiv);

Dunărea-Zimnicea

În Turnu Măgurele se găsesc: Cetatea romană Turris, Cetatea medievală Turnu, Statuia lui Mircea cel Bătrân ( Oscar Han), Dorobanțul de la 1877 ( R.Romanelli), Bustul generalului David Praporgescu;

Cetatea romană Turris

Alte atracții turistice:

Zimnicea – așezarea geto-dacică de tip dava (sec. 4-1 î.Hr.);

Islaz – monumentul dedicat proclamației din 9/21 iunie 1848;

Balaci – Ruinele cetății boierești a familiei Bălăceanu, Biserica ridicată în anul 1684;

Tătărăștii de Sus – ruinele unei cetăți boierești din sec. XVlll;

Brânceni – o biserică pictată de Gheorghe Tătărăscu;

Prunaru – Monumentul închinat cavaleriștilor, Cimitirul eroilor din primul război mondial;

V. INDICATORI DE PROMOVARE CU PRIVIRE LA EFICIENȚA ECONOMICĂ A TURISMULUI URBAN ÎN JUDEȚUL TELEORMAN

5.1. Criterii de apreciere și indicatori de promovare cu privire la eficiența economică a turismului în județul Teleorman

În aprecierea și promovarea eficienței economice în turism, ca în orice alt sector de activitate, se utilizează o gamă largă de criterii și indicatori, rezultat al complexității conținutului proceselor, al diversității resurselor consumate și varietății formelor de concretizare a efectelor.

Se întâlnesc, astfel, criterii și indicatori cu valabilitate generală, comuni tuturor ramurilor economiei și opțiuni specifice, decurgând din particularitățile activității în domeniu.

Eficiența turismului este, în aceste condiții, exprimată prin sporul de venit net, realizat prin economiile de muncă vie și materializată obținute în desfășurarea activității prin modul de utilizare a fiecăruia dintre factorii de producție consumați (natura, munca și capitalul).

Corespunzător se pot constitui drept criterii de evaluare a eficienței :

mărimea venitului net;

nivelul costurilor ;

gradul de utilizare a forței de muncă și a capitalului tehnic și financiar .

Acestora mai poate fi adăugată eficiența investițiilor, ca expresie a randamentului efortului de dezvoltare.

Totodată, complexitatea și sfera largă de cuprindere a turismului, multiplele efecte pe care le are, se reflectă în necesitatea utilizării unui sistem de indicatori de promovare a eficienței care să surprindă deopotrivă rezultatele de ansamblu ale domeniului (indicatori sintetici) și pe cele obținute fie prin exploatarea unei singure resurse, fie dintr-o componentă a activității, ca hotelărie.

O primă categorie o constituie indicatorii sintetici, cei care reflectă rezultatele întregii activități desfășurate; dintre aceștia, se remarcă, prin însemnătatea lor deosebită :

Profitul ;

Rata profitului ;

Rata rentabilității ;

Volumul ;

Nivelul cheltuielilor

Acești indicatori se întâlnesc, de regulă, la nivel microeconomic și exprimă capacitatea firmei de a-și asuma anumite riscuri și de a utiliza frontiera posibilităților de producție.

Profitul în formă brută se obține ca diferență între venituri (încasări) și cheltuieli (costuri), iar în formă netă, după deducerea impozitului. În determinarea profitului apar particularități în funcție de forma pe care o iau rezultatele și care depinde de profilul agentului economic astfel :

în cazul unei întreprinderi hoteliere sunt luate în calcul încasările (într-un sens larg, veniturile) din activitatea de cazare și din prestațiile suplimentare .

pentru sectorul alimentației publice, veniturile sunt alcătuite din adaosul comercial și cel special (de alimentație publică). Profitul din activitatea de alimentație se calculează după formula :

P = (AC+A ap) – Ch

AC – Adaos comercial

A ap – adaos de alimentație publică;

Pentru o agenție de voiaj sau touroperator este vorba de comisionul aplicat la produsele comercializate. Veniturile pentru agențiile de voiaj sunt reprezentate de comision exprimat ca o cotă procentuală care se aplică la prețul de cumpărare a serviciilor turistice. Profitul agențiilor de voiaj se determină ca diferență între comision (C) și cheltuieli de funcționare ale agenției ( Ch ) :

P =C – Ch

În evaluarea eficienței, mai expresivi decît indicatorii absoluți sunt cei relativi, în situația de față rata profitului și/sau rata rentabilității.

Rata profitului reprezintă mărimea relativă a profitului (calculată procentual) în raport de un termen de referință ce reflectă efortul depus pentru obținerea acestuia.

În funcție de modul de exprimare a efortului, în practica economică se delimitează mai multe forme și, respectiv, modalități de calcul pentru rata profitului, și anume :

Rata economică a profitului, determinată ca raport procentual între masa profitului (P) și valoarea activelor totale- proprii și împrumutate (AT) :

R=

Rata comercială a profitului, calculată ca raport procentual între masa profitului (P) și totalul încasărilor (veniturilor), respectiv cifra de afaceri (CA) :

R

Rata comercială a profitului este considerată forma cea mai elocventă de exprimare a eficienței activității în sectorul terțiar, inclusiv al turismului, și, ca atare, cea mai utilizată. Cu toate acestea, ea nu reflectă în sens riguros eficiența, întrucât nu asigură o comparație între resurse și rezultate, fiind un indicator de tipul efect/efect.

Rata financiară a profitului, rezultat al raportului procentual între masa profitului (P) și activele (capitalurile) proprii (AP/K) :

R sau R.

Rata rentabilității, determinată ca raport procentual între masa profitului (P) și cheltuielile (costurile) de producție și/sau comercializare a vacanțelor (Ch) :

R

Un alt indicator sintetic al eficienței în turism este volumul (nivelul absolut) al cheltuielilor și se obține prin însumarea tuturor eforturilor (costurilor) necesare activității. Aceste cheltuieli se prezintă într-o structură diversă și se diferențiză după mai multe criterii.

Astfel, din punctul de vedere al destinației sau localizării, se poate vorbi de cheltuieli de producție, proprii hotelurilor și restaurantelor și cheltuieli de distribuție – comercializare, specifice întreprinderilor de transport și agențiilor de voiaj.

După conținutul acestora, se pot delimita cheltuieli cu :

Salarii și contribuții la asigurările sociale și de sănătate ;

Materii prime și materiale (în principal, alimente și băuturi)

Amortizarea mijloacelor fixe ;

Chirii ;

Transport, aprovizionare și stocare ;

Publicitate – promovare ;

Financiare ;

Asigurări generale și administrative ;

Diverse taxe și impozite.

Atât structura acestor cheltuieli cât și ponderea diferitelor grupe variază pe tipuri de activități și categorii de întreprinderi.

Din punctul de vedre al evoluției în raport cu volumul activității, se disting cheltuieli variabile, care se modifică relativ proporțional cu variația cifrei de afaceri – salarii, materii prime alimentare și băuturi, transport, aprovizionare și stocare – și cheltuieli fixe, caracterizate prin stabilitate pe termen scurt – amortizări, chirii, administrație, unele cheltuieli de întreținere.

De asemenea, cheltuielile se diferențiază în funcție de posibilitatea repartizării lor asupra fiecărui produs, prestație sau activitate, în : cheltuieli directe și cheltuieli indirecte.

Nivelul relativ al cheltuielilor (costurilor) pune în evidență consumul total de resurse (Ch) în raport cu rezultatele economice obținute, respectiv încasările sau cifra de afaceri (CA) :

N

Analizând în ansamblu indicatori sintetici, rezultă că eficiența, în particular, rentabilitatea este o mărime variabilă în timp și spațiu, dependentă de factori și că sporirea acesteia se poate realiza acționând asupra determinanților săi, respectiv:

Volumul, calitatea și structura producției turistice ;

Prețul de vânzare a vacanțelor și, corespunzător, volumul încasărilor ;

Cheltuielile (nivel și structură) de producție și comercializare, precum și asupra unor elemente asociate acestora.

Eficiența turismului poate fi apreciată, așa cum s-a arătat, și prin intermediul unor indicatori parțiali, care surprind, fie randamentul utilizării factorilor de producție (luați individual), fie rezultatele obținute într-un compartiment al activității.

Din prima categorie fac parte :

productivitatea muncii (W), ca expresie a eficienței cheltuirii resurselor umane ; în forma cea mai comună, aceasta se determină prin raportarea încasărilor/cifrei de afaceri (CA) la numărul lucrătorilor (L) :

W =,,

dar poate fi luat în calcul și profitul, obținându-se contribuția fiecărui lucrător la realizarea acestuia :

W=,

productivitatea/randamentul capitalului (r k), indicator construit pe aceleași principii și care reflectă modul de utilizare a resurselor materiale și financiare (K):

r;

și în acest caz se poate lua ca termen de referință profitul, determinându-se aportul activelor la crearea lui.

Totodată, avându-se în vedere importanța deosebită a capitalului ca factor de producție precum și structura complexă a acestuia – capital fix și circulant, material și bănesc – , în practica economică se construiesc și alți indicatori de eficiență a lui, cum sunt :

rotația capitalului ;

rata autonomiei financiare ;

rata lichidităților.

Tot în această sferă a indicatorilor parțiali, asociați utilizării capitalului, pot fi menționați și cei ai eficienței investițiilor.

În ceea ce privește cea de-a doua categorie de indicatori parțiali, respectiv cei care se diferențiază pe componente ale activității, din cadrul acesteia se individualizează, prin conținut și modul de calcul, cei referitori la eficiența :

transporturilor turistice ;

cazării hoteliere ;

turismul internațional.

În cazul serviciilor de transport turistic, indicatorii de eficiență urmăresc atât reflectarea rezultatelor globale ale activității, cât și evaluarea gradului de utilizare a parcului; corespunzător, se întâlnesc indicatori generali, comuni și altor laturi ale turismului și indicatori specifici. De asemenea, apar diferențieri ale acestora în funcție de forma de exploatare (în turismul intern sau internațional), precum și dacă mijloacele de transport sunt proprii sau închiriate.

Pentru parcul propriu se determină, pe lângă profit, cheltuieli, rata rentabilității, productivitatea muncii, o serie de indicatori fizici specifici, între care :

coeficientul de utilizare a parcului (C up), ca raport între numărul de zile active mașină (N za) și numărul zile calendaristice mașină (N zc) :

C ;

de precizat că N zc se determină ca diferență între numărul de zile calendaristice ale perioadei de referință (lună, an) și numărul de zile destinate reparațiilor, reviziilor etc, înmulțit cu numărul de mijloace (mașini) aflate în dotare (parc); acest indicator măsoară gradul de folosire a numărului de mijloace de transport;

coeficientul de utilizare a capacității de transport (C uct), calculat ca raport între capacitatea efectiv folosită, exprimată în numărul de călători-kilometru parcurși, respectiv turiști (C km) și capacitatea teoretică (maxim posibilă), reprezentată de numărul de locuri- kilometru (L km) :

C.

Acest indicator asigură cea mai completă caracterizare a modului de exploatare a mijloacelor de transport; cu toate acestea, nivelul său real nu poate fi determinat cu ușurință întrucât, cel mai adesea, turiștii suportă integral costul călătoriei (și pentru locurile neocupate), ceea ce influențează negativ nu numai prețul vacanțelor sau cererea turistică, ci și performanțele agenților economici.

parcursul mediu zilnic (P mz), ca rezultat al raportului dintre parcursul total (P t) – numărul de km efectuat, într-o anumită perioadă, de toate mijloacele de transport ale parcului – și numărul de zile active mașină (N za)

P

Pentru o apreciere mai riguroasă a eficienței activității de transport turistic, alături de indicatorii prezentați se mai calculează : mașini zile inventar și mașini zile în activitate, distanța medie a unei curse, viteza de circulație (tehnică și de exploatare), încasarea medie pe autovehicul, pe zi mașină inventar sau pe zi mașină în activitate etc.

Pentru mijloacele de transport închiriate, măsurarea eficienței economice se realizează prin intermediul unor indicatori comuni : coeficient de utilizare a capacității, număr de turiști transportați, număr de curse efectuate etc, cât și prin compararea plăților (chiria, carburantul, salariul șoferului, diverse taxe) cu încasările din exploatare. În legătură cu această categorie de mijloace, apar unele particularități în situația utilizării lor în sistem charter. În aceste condiții, se plătește, de regulă, un tarif global de închiriere, indiferent de modul și indicele de folosire ; ca urmare, beneficiarul, pentru obținerea unui randament înalt, este interesat în utilizarea capacității cât mai aproape de nivelul său maxim.

În concluzie, desfășurarea unei activități eficiente în domeniul transporturilor turistice, înregistrarea unor rezultate pozitive în gestionarea tuturor mijloacelor de deplasare presupun încărcarea acestora la capacitatea normală, reducerea curselor în gol, creșterea duratei de exploatare (exprimată în număr de turiști transportați, în număr de ore, zile de activitate, număr de curse, număr de km parcurși etc.), mărirea vitezei de circulație, întreținerea corespunzătoare a parcului. Toate acestea se pot realiza printr-o mai bună cunoaștere a solicitărilor, prin alegerea celor mai adecvate mijloace, stabilirea judicioasă a rutelor de deplasare, încărcarea echilibrată a mijloacelor, practicarea unui sistem de tarife flexibil.

În ceea ce privește cazarea hotelieră , pornind de la faptul că are o suită de trăsături comune cu celelalte servicii, eficiența poate fi apreciată și evaluată prin intermediul criteriilor și indicatorilor generali, ca și pe baza unor elemente ce țin de specificul acestui domeniu. Astfel, în caracterizarea eficienței cazării se operează cu indicatori ca : profit, rata rentabilității, venituri, cheltuieli ; nu lipsesc din tabloul mijloacelor de evaluare nici indicatorii parțiali, referitori la gradul de utilizare a forței de muncă – productivitatea muncii – sau a echipamentelor – încasarea medie pe un loc de cazare sau profitul mediu pe un loc.

Un indicator important de apreciere a eficienței prestațiilor de cazare hotelieră, este gradul (rata) de ocupare sau coeficientul de utilizare a capacității (C ucc) ; deși indicatorul se întâlnește și în alte domenii, este considerat reprezentativ pentru activitatea de cazare. El se calculează ca raport (uneori procentual) între capacitatea ocupată sau efectiv folosită într-o perioadă dată (lună, an), exprimată prin numărul de înnoptări sau zile – turist (N zt) și capacitatea teoretică sau maxim posibilă, determinată de produsul dintre capacitatea nominală (C n) și numărul de zile de funcționare (n z).

C.

pentru calcularea acestui indicator se poate opera, în exprimarea capacităților, atât cu numărul de locuri, cât și cu cel de camere. În practica economică din țara noastră, ca și din multe alte țări cu tradiție turistică – Spania, Italia, Elveția, Austria, Germania, Grecia etc. – , se utilizează exprimarea în număr de locuri, deși unele unități hoteliere integrate lanțurilor internaționale folosesc în calcule numărul de camere.

Coeficientul de utilizare(ocupare) a capacității măsoară, prin nivelul său, modul de exploatare a dotărilor materiale. Totodată, el sugerează și posibilitățile pe care le are turistul de a găsi un loc de cazare în concordanță cu exigențele sale ( de confort, preț), din acest punct de vedere indicatorul permițând caracterizarea eficienței sociale a serviciilor hoteliere. Rolul său este încă și mai complex, mărimea sa condiționând realizarea celorlalți indicatori ai activității turistice.

Sursa: CNS, Anuarul statistic al României, Breviar statistic

În județul Teleorman, în corelație cu tendința descrescătoare a circulației turistice, gradul de ocupare a marcat de asemenea o involuție, în primul trimestru al anului 2008, cu variații pe tipuri și categorii de unități, pe zone turistice.

De exemplu, hotelurile – unități ce oferă un nivel superior de confort – au beneficiat și de un grad mai ridicat de ocupare față de celelalte tipuri de mijloace de cazare.

5.2. Analiza indicatorilor financiari ai agenției de turism „Elion Tour – Alexandria”, județul Teleorman

Eficiența unei firme este reflectată cel mai bine în rezultatele financiare ale acesteia, înregistrate pe parcursul anilor, făcându – se o analiză a principalilor indicatori care indică profitabilitatea activităților desfășurate.

În cazul de față se va analiza situația financiară a agenției „Elion Tour – Alexandria” în anii 2005 – 2007, fiind luate în considerare veniturile, cifra de afaceri și profitul.

Rezultatele financiare în perioada 2005 – 2007

lei – prețuri curente

Sursa: Contul de profit și pierdere din perioada 2005 – 2007 – Departamentul financiar-contabil.

Analizând rezultatele financiare din tabelul anterior, se observă că agenția a înregistrat pierdere în anul 2005, veniturile și cheltuielile având o tendință de creștere în anul 2006 continuându – și creșterea și în 2007, ducând la creșterea profitului din anul 2006 la 2007.

Pentru a evalua, în mod concret, eficiența agenției „Elion Tour – Alexandria” pe parcursul celor trei ani luați în considerare, va fi analizată rentabilitatea firmei, deci capacitatea sa de a obține profit. Pentru aceasta vor fi calculate cele trei forme prin care rata rentabilității poate fi exprimată: comercială, economică și financiară, pe baza datelor din bilanțul contabil încheiat în perioada 2005 – 2007.

lei – prețuri curente

Sursa: bilanțul contabil încheiat în perioada 2005 – 2007 – Departamentul financiar – contabil.

R, Unde: Rc = rata rentabilității comerciale, Pn = profit net.

R, Unde: Rez. expl = Rezultatul exploatării; At = Active totale;

R, Unde: Kp = capitalul propriu.

Se observă o evoluție fluctuantă a rentabilității firmei, această situație putând avea drept cauză și faptul că acești indicatori au fost calculați pe baza datelor din bilanțul încheiat în anii 2005 – 2007, în prețuri curente.

În anul 2005 agenția de turism a înregistrat pierdere, dar în anii următori evoluția ratelor a început să crească. Rata rentabilității economice în anul 2006 a fost de 14.6%, iar în anul 2007 a crescut până la 20.4%. Rata rentabilității financiare a fost în anul 2006 de 25%, iar în anul 2007 a crescut până la 29.4%.

Evoluția ratelor rentabilității în perioada 2005 – 2007

Calcularea indicelui și a ritmului de dinamică a cifrei de afaceri, veniturilor, cheltuielilor și a profitului brut.

Sursa : Departamentul financiar

Calculul indicilor și a ritmului de dinamică indică faptul că cifra de afaceri, veniturile și cheltuielile au avut un ritm de creștere evident în 2007/2006 față de 2006/2005, în timp ce profitul brut a înregistrat o scădere în 2006/2005 și în 2007/2006 evoluând cu o creștere.

Evoluția veniturilor agenției „ Elion Tour – Alexandria” în perioada 2005 – 2007.

Se remarcă faptul că veniturile au o traiectorie în creștere , ele crescând în anul 2006 și continuând în 2007, creșterea veniturilor este foarte importantă, evoluția lor influențând, în mod direct, evoluția cifrei de afaceri. În cazul nostru, cifra de afaceri crește, având ca urmare mărirea volumului de activitate al agenției, prin păstrarea clienților fideli și posibilitatea de atragere de noi clienți.

Evoluția cheltuielilor agenției „Elion Tour – Alexandria” în perioada 2005 – 2007

Cheltuielile nu depășesc cifra de afaceri în perioada 2005 – 2007. Sumele înregistrate de cheltuieli sunt de 290.000 lei în anul 2005, de 310.000 lei în 2006 și de 470.000 lei în anul 2007.

Evoluția profitului brut al agenției „Elion Tour – Alexandria” în perioada 2005 – 2007

Valoarea profitului brut înregistrează o continuă creștere. În anul 2005 acesta a înregistrat o pierdere, urmând ca în anul 2006 să crească la 10.000 lei, pentru ca în anul 2007 să înregistreze o nouă creștere, de 15.000 lei.

CONCLUZII GENERALE

Ca activitate economico-socialǎ, turismul și-a cucerit un bine meritat loc în ansamblul activitǎților umane, constituind un domeniu de activitate în plinǎ ascensiune și care tinde sǎ se constituie într-o ramurǎ distinctǎ a economiei naționale.

Turismul ultimului deceniu în România a suferit numeroase mutații impuse de tranziția la economia de piațǎ, acestea făcându-și simțitǎ prezența atât în domeniul cererii, cât și în cel al ofertei de produse turistice, devenind un mijloc modern și eficient de diversificare a cǎilor de refacere a capacitǎților de muncǎ și de utilizare plăcutǎ a timpului liber.

Turismul este considerat cea mai importantă ramură a economiei naționale, caracterizându–se printr–un larg șir de activități, îndeplinind sarcini multiple pe linia creșterii economice și sociale, a sporirii contribuției la Produsul Intern Brut, la echilibrarea balanței comerciale și de plăți, toate acestea, în paralel cu asigurarea unor condiții de odihnă și recreere dintre cele mai bune atât pentru turiștii români cât și pentru turiștii străini.

Promovarea turistică poate exercita un rol important asupra actului de vânzare a produsului turistic vizând, pe de o parte, să incite o clientelă nouă, iar pe de altă parte, să păstreze noii clienți. Este o activitate comunicațională care se adresează, cel mai adesea direct publicului căutând pe cât posibil, țintă identificată ca o clientelă potențială.

În acest sens promovarea turismului teleormănean presupune :

Modernizarea bazei tehnico-materiale atât prin renovarea celei existente, care nu mai corespunde cu cerințele și exigențele turiștilor, cât și prin construirea de hoteluri, cabane, vile, refugii;

Organizarea de activitǎți de promovare a turismului teleormănean prin intermediul Internet-ului;

Diversificarea bazei de cazare, agrement, tratament cu scopul de a permanentiza activitatea turisticǎ în toate anotimpurile .

Toate acestea trebuie înfăptuite, ținând cont de faptul cǎ noi nu suntem singurii beneficiari ai acestor resurse, mai sunt și generațiile viitoare care ar trebui sǎ se bucure, dacǎ nu în aceeași măsură ca noi, poate chiar mai mult, de ceea ce natura pune la dispoziție. Astfel, conceptul dezvoltării durabile a cǎpǎtat o importanțǎ internaționalǎ, încât de la începutul anilor 1980 s-a conștientizat necesitatea protejării resurselor turistice.

Dezvoltarea durabilǎ impune revizuirea nevoilor prezente : securitate economicǎ, adăpost, mâncare, educație, spații libere, reprezentare politicǎ, contactul cu natura, fǎrǎ a compromite posibilitǎțile generației viitoare.

Aceasta nouǎ concepție de dezvoltare presupune armonizarea obligatorie a creșterii economice cu alți factori de importanțǎ majorǎ, cum ar fi creșterea nivelului vieții populației, asigurarea securitǎții ecologice, alimentarea energeticǎ a țǎrii, protecția mediului și valorificarea raționalǎ a resurselor naturale

Eficiența turismului este, în aceste condiții, exprimată prin sporul de venit net, realizat prin economiile de muncă vie și materializată obținute în desfășurarea activității prin modul de utilizare a fiecăruia dintre factorii de producție consumați (natura, munca și capitalul).

Corespunzător se pot constitui drept criterii de evaluare a eficienței :

mărimea venitului net;

nivelul costurilor ;

gradul de utilizare a forței de muncă și a capitalului tehnic și financiar .

Eficiența economică caracterizează rezultatele ce decurg din analiza economico – financiară și indică profitabilitatea firmei respective.

Ca o concluzie putem afirma cǎ promovarea turismului teleormănean necesitǎ în continuare eforturi susținute pentru a deveni un turism de nivel european, care sǎ valorifice din ce în ce mai mult, în condițiile unei dezvoltări durabile, zona pitorească a județului Teleorman.

BIBLIOGRAFIE

Bran Florina, Simion Tamara, Nistoreanu Puiu, Ecoturism, Editura Economică, București, 2000

Cosmescu Ion, Turismul, Editura Economicǎ, București, 2001

Diaconu Mihaela, Management-marketig, Editura Independentǎ Economicǎ, Brăila, 2005

Glăvan Vasile, Geografia Turismului în România, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002

Glăvan Vasile, Turismul în România, Editura Economicǎ, București, 2000

Ioncică Maria, Stănciulescu Gabriela, Economia Turismului și Serviciilor, Editura Uranus, București, 2006

Ionescu Ion, Turismul fenomen social economic și cultural, Editura Oscar Print, București, 2000

Minciu Rodica, Economia Turismului, Editura Uranus, București, 2000

Miu Florentina, Ecoturism și turism rural, Editura Europroduct, Pitești, 2006

Neacșu Nicolae, Turism și dezvoltare durabilǎ, Editura Expert, București, 2000

Neagu Vasile, Servicii și Turism, Editura Expert, București, 2000

Snack Oscar, Baron Petre, Nicolae Neacșu, Economia Turismului, Editura Expert, București, 2003

Stănciulescu Gabriela, Managementul agenției de turism, Editura ASE, București, 2005

www.mturism.ro