Studi̇ul Fizi̇co Geografi̇c AL Văi̇i̇ Trotușului̇

Turism

Studi̇ul Fizi̇co Geografi̇c AL Văi̇i̇ Trotușului̇

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRİNS

İNTRODUCERE……………………………………………………………………………………………..5

CAPİTOLUL I

I. POZİȚİA GEOGRAFİCĂ Șİ LİMİTE……………………………………………………….. ……7

1.1 Așezarea regiunii studiate…………………………………………………………………..7

1.2 Limite………………………………………………………………………………………………8

1.3 Istoricul cercetărilor………………………………………………………………………….10

CAPİTOLUL II

II. ALCĂTUİREA GEOlOLOGICĂ Șİ RESURSELE DE SUBSOL……………………..11

2.1 Geologia regiunii……………………………………………………………………………..11

2.2. Resurse ale subsolului……………………………………………………………………..14

CAPİTOLUL III

III. RELİEFUL……………………………………………………………………………………………….15

3.1 Elemente morfometrice……………………………………………………………………15

3.2 Categorii morfogenetice…………………………………………………………………..19

3.3 Dinamica actuală a reliefului…………………………………………………………….25

3.3.1. Etajele morfodinamice……………………………………………………….25

3.3.2 Alunecările de teren…………………………………………………………..30

3.3.3. Procesele de surpare, prăbușire și rostogolire……………………….32

CAPİTOLUL IV

IV. CLİMA………………………………………………………………………………………………….34

4.1. Regimul climatic general………………………………………………………………34

4.2. Factori genetici ai climei………………………………………………………………34

4.2.1. Durata medie anuală a strălucirii Soarelui…………………………35

4.2.2. Radiația solară globală……………………………………………………35

4.2.3. Bilanțul radiativ caloric…………………………………………………..35

4.2.4. Circulația generală a atmosferei……………………………………….36

4.3. Principalii parametri climatici……………………………………………………….36

4.3.1. Regimul termic………………………………………………………………36

4.3.2. Regimul eolian………………………………………………………………38

4.3.3. Regimul precipitațiilor…………………………………………………….40

4.3.4. Temperatura solului………………………………………………………..41

4.3.5. Stratul de zăpadă…………………………………………………………….41

CAPİTOLUL V

V. HİDROGRAFİA……………………………………………………………………………………..48

5.1 Rețeaua hidrografică…………………………………………………………………….48

5.1.1. Debitul mediu lunar……………………………………………………….51

5.1.2. Scurgerea medie lunară………………………………………………….52

5.1.3. Viituri………………………………………………………………………….53

5.2 Lacurile……………………………………………………………………………………..54

CAPİTOLUL VI

VI. ELEMENTE DE BİOGEOGRAFİE……………………………………………………….56

6.1Vegetația……………………………………………………………………………………56

6.2 Fauna………………………………………………………………………………………..59

6.3 Rezervații naturale ……………………………………………………………………..60

CAPİTOLUL VII

VII. SOLURİLE…………………………………………………………………………………………62

CONCLUZİİ…………………………………………………………………………………………….64

BİBLİOGRAFİE ……………………………………………………………………………………..66

=== valea trotusului studiu fizico-geografic, rotaru andreea ===

CUPRİNS

İNTRODUCERE……………………………………………………………………………………………..5

CAPİTOLUL I

I. POZİȚİA GEOGRAFİCĂ Șİ LİMİTE……………………………………………………….. ……7

1.1 Așezarea regiunii studiate…………………………………………………………………..7

1.2 Limite………………………………………………………………………………………………8

1.3 Istoricul cercetărilor………………………………………………………………………….10

CAPİTOLUL II

II. ALCĂTUİREA GEOlOLOGICĂ Șİ RESURSELE DE SUBSOL……………………..11

2.1 Geologia regiunii……………………………………………………………………………..11

2.2. Resurse ale subsolului……………………………………………………………………..14

CAPİTOLUL III

III. RELİEFUL……………………………………………………………………………………………….15

3.1 Elemente morfometrice……………………………………………………………………15

3.2 Categorii morfogenetice…………………………………………………………………..19

3.3 Dinamica actuală a reliefului…………………………………………………………….25

3.3.1. Etajele morfodinamice……………………………………………………….25

3.3.2 Alunecările de teren…………………………………………………………..30

3.3.3. Procesele de surpare, prăbușire și rostogolire……………………….32

CAPİTOLUL IV

IV. CLİMA………………………………………………………………………………………………….34

4.1. Regimul climatic general………………………………………………………………34

4.2. Factori genetici ai climei………………………………………………………………34

4.2.1. Durata medie anuală a strălucirii Soarelui…………………………35

4.2.2. Radiația solară globală……………………………………………………35

4.2.3. Bilanțul radiativ caloric…………………………………………………..35

4.2.4. Circulația generală a atmosferei……………………………………….36

4.3. Principalii parametri climatici……………………………………………………….36

4.3.1. Regimul termic………………………………………………………………36

4.3.2. Regimul eolian………………………………………………………………38

4.3.3. Regimul precipitațiilor…………………………………………………….40

4.3.4. Temperatura solului………………………………………………………..41

4.3.5. Stratul de zăpadă…………………………………………………………….41

CAPİTOLUL V

V. HİDROGRAFİA……………………………………………………………………………………..48

5.1 Rețeaua hidrografică…………………………………………………………………….48

5.1.1. Debitul mediu lunar……………………………………………………….51

5.1.2. Scurgerea medie lunară………………………………………………….52

5.1.3. Viituri………………………………………………………………………….53

5.2 Lacurile……………………………………………………………………………………..54

CAPİTOLUL VI

VI. ELEMENTE DE BİOGEOGRAFİE……………………………………………………….56

6.1Vegetația……………………………………………………………………………………56

6.2 Fauna………………………………………………………………………………………..59

6.3 Rezervații naturale ……………………………………………………………………..60

CAPİTOLUL VII

VII. SOLURİLE…………………………………………………………………………………………62

CONCLUZİİ…………………………………………………………………………………………….64

BİBLİOGRAFİE ……………………………………………………………………………………..66

İNTRODUCERE

Lucrarea intitulată “Valea Trotușului – Studiu fizico-geografic” are la baza o analiză amănunțită asupra evoluției factorilor fizico-geografici și a cadrului natural.

Rod al unor îndelungate și stăruitoare investigații în arvihe și biblioteci, dar și pe teren, lucrarea de față, Valea Trotușului reprezintă un instrument de lucru destinat să ușureze eforturile celor interesați în cunoașterea și cercetarea trecutului istoric al regiunii din această parte a țării. Am considerat că un asemenea spațiu geografic, valea Trotușului, este un element de stabilitate în peisajul fizico-geografic al țării, aflat la contactul a două străvechi provincii românești, Moldova și Transilvania.

Este mult mai firească o cercetare circumscrisă a văii Trotușului, concepută ca zonă fizico-geografică, cu limite precise și bine stabilite, criteriu specific geografiei, deși majoritatea dicționarelor istorice cu caracter regional se referă fie la provincii istorice (Moldova, Transilvania), fie la unități administrativ-teritoriale (ținut, scaun, județ), pentru că în cazul nostru, această zonă se individualizează prin trăsăturile ei specifice față de zonele vecine.

Nu în ultimul rând, alegerea văii Trotușului ca studiu fizizo-geografic a avut și motivații sentimentale.

Studiul a fost elaborat pe baza consultării de materiale cartografice, bibliografice și cercetări de teren. Acestea au constat în localizarea proceselor geomorfologice actuale din cadrul regiunii, în efectuarea observațiilor referitoare la influența factorilor naturali și antropici asupra reliefului, degradării terenurilor și asupra modului de folosire a terenurilor.

Metodele și mijloacele geografice folosite în cercetare au fost: metoda analizei, metoda sintezei și metoda comparației.

Lucrarea a fost structurată în șapte capitole, fiind abordate aspecte ale cadrului natural cât și o caracterizare complexă a cadrului fizico-geografic. Cunoașterea elementelor fizico-geografice (geologice, morfometrice, morfologice, climatice, hidrologice, pedologice și biografice) au o mare însemnatate datorită rolului pe care îl dețin acestea în desfășurarea activităților sociale și economice.

În cadrul elaborării acestei lucrări un real folos mi-au fost cunoștiințele dobândite ca student în cadrul Facultății de Geografie. Alese mulțumiri și recunoștință adresez doamnei profesoare Mihaela Verga, care cu multă răbdare, minuțiozitate și tact pedagogic s-a ocupat pentru o bună elaborare a lucrării de față, dându-mi prețioase sugestii și sfaturi. De asemenea, țin să mulțumesc instituțiilor care mi-au pus la dispoziție materialele necesare realizării lucrării de licență: Biblioteca Municipală “Radu Rosetti”- Onești, Direcția Apelor Onești – domnului Oprea Silviu și Administrația Națională de Meteorologie ( Stația Meteorologică Târgu Ocna).

I. POZİȚİA GEOGRAFİCĂ Șİ LİMİTE

1.1 Așezare geografică

Valea Trotușului este situată în estul României, în partea central-vestică a Moldovei, între paralele de 45º57´ și 46º45´ latitudine nordică și meridianele de 25º52´ și 26º48´ latitudine estică.

Din punct de vedere administrativ se extinde pe teritoriile a cinci județe: Bacău, Covasna, Harghita, Neamț și Vrancea. Peste 85% se află pe teritoriul județului Bacău, iar restul în județele Harghita (6,75%), Neamț (3,75%), Covasna (2,38%) și Vrancea (2,2%). Interesant este faptul că izvoarele Trotușului și a principalilor săi afluenți, dar și zona de vărsare se găsesc în afara județului Bacău. În Harghita găsim izvoarele Trotușului, Ciobănașului și Uzului, în Neamț izvorul Tazlăului, în Covasna izvorul Oituzului, iar în Vrancea zona de confluență a Trotușuluicu Siretul.

Fig nr.1. Localizarea văii Trotușului în cadrul României

Râul Trotuș are o lungime de 162 km, izvorăște din Munțții Ciucului (Culmea Păltiniș), în apropierea localității Făgețel, la o altitudine de 1360 m, și se varsă în Siret lângă localitatea Domnești-Sat, la o altitudine de doar 79 m. Are 41 de afluenți mai importanți, care au creat tot atâtea văi favorabile așezărilor umane.

Zona trotușeana cuprinde o vastă regiune montană și deluroasă ce face parte din grupa centrală a Carpaților Orientali, partea nordică a Munților Vrancei și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei.

1.2 Limite

În limitele sale, zona trotușeană cuprinde cea mai mare parte a Munțiilor Tarcăului, Goșmanului, Ciucului, Nemirei, extremitatea nordică a Munților Vrancei, unsprezece depresiuni și bazine intramontane (Lunca, Ghimeș-Palanca, Coșnea, Brusturoasa-Agăs, Dărmănești, Ciobănuș, Poiana Uzului, Uzul Superior, Ceangăi, Slănic, Hârja-Poiana Sărată și Oituzul Superior) și trei depresiuni subcarpatice (Tazlău, Cașin, Ferăstrau-Oituz) și dealurile subcarpatice, periferice acestora, respectiv, jumătatea vestică a Culmii Pietricica și cea nordică a Dealului Oușorul.

Limita de nord este cea mai sinuoasa și corespunde cumpenei de ape dintre Trotuș și Bistrița. Începe de la izvorul pârâului Iavardi, în apropirea pasului Tarcău (1297 m) și în extremitatea sudică a Munților Curmăturii, traversând Munții Tarcău între izvoarele pârâului Iavardi și râul Asău, pe cumpăna de ape cu afluenții Bistriței (Bicaz, Dămuc și Tarcău). Cele mai înalte vârfuri din acest sector sunt Capăta (1553 m), Bolovăniș (1558 m) si Gringușu (1664 m). În continuare, limita nordică traversează Munții Goșmanului, cu inălțimi mai mici (Goșmanu 1305 m, Ciungetul 1024 m), pe cumpăna de ape ale afluenților Bistriței (Tarcău și Nechit) și ai Trotușului (Asău și Tazlăul Sărat). În general, în acest sector, întâlnim culmi plane de tip “obcine” (Obcina Balintului 1268 m, Obcina Arșița Nouă 860 m). La nord de satul Tazlău traversează frumoasa poartă dinspre Nechit, o înșeuare îngustă a Subcarpaților și coboară spre est pe culmile subcarpatice externe ale Depresiunii Tazlău.

Limita de est trece peste culmi joase (Dealul Piscu Caselor 492 m), pe cumpana de ape dintre Tazlău și afluenții Bistriței până aproape de satul Pietricica (Dragova, Trebiș). De aici, Culmea Pietrica separă Trotușul de Culoarul Siretului, până în dreptul satului Păltinata. Înălțimile cresc de la nord spre sud (Dealul Gherțu 454 m, Cărunta 717 m, Capăta 740 m), având aspectul unui munte mai mic. În continuare, până în dreptul satului Urechești, urmează Coasta Bienei (746 m) și Culmea Trotușului (456 m), înălțimile descrescând treptat spre Culoarul Siretului până la 100 m altitudine în dreptul satului Ajudul Vechi.

Limita sudica începe în dreptul satului Adjudul Vechi, urmează cursul Siretului pâna în dreptul localității Domnești-Sat unde Trotușul se varsă în Siret, la o altitudine de 79 m, într-o zonă care se întinde pe o lungime de cațiva kilometri. Revărsările repetate ale Trotușului din ultimii ani, cu debite ce au depășit 2000 m³/s fac dificilă stabilrea zonei de confluență. Brațe ale Siretului și Trotușului se înfrățesc nehotărâte pe o lungime de cațiva kilometri depășind Domnești-Sat. Limita continuă cu “platforma Zăbrăuti”, trecând în zona Subcarpaților Vrancei reprezentată de Dealul Oușoru (753 m). Restul limitei sudice traversează culmile Munților Vrancei, cu înalțimi ce cresc spre vest (Zboina Neagră 1350 m, Clăbuc 1366 m, Muntele Mușat 1503 m).

Fig.nr.2. Râul Trotuș în dreptul orașului Adjud

Limita de vest începe din Munții Mușat, urmând apoi culmile Munților Brețcu până la pasul Oituz (886 m), cel mai jos pas din Carpații Orientali, marcat printr-o largă înșeuare care face trecerea spre sectorul mai înalt al Masivului Nemira. Limita traversează versantul vestic al Masivului Nemira, se trece peste pasul Uzului (1006 m) și se traversează versantul vestic al Munților Ciucului, mai puțini impunători decât Masivul Nemira, cu culmi ce trec de 1300 m. După ce trece de înșeuarea Ghimeș, limita urmează culmea cea mai înaltă a Munților Ciucului (vârful Sălămaș 1550 m), până la obârșia pârâului Iavardi.

1.3. İstoricul cercetarilor

Grupa centrală a Carpaților Orientali și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, unitățile de relief din care face parte valea Trotușului, a reprezentat obiectul de studiu a numeroși cercetători în domeniul geografiei, geologiei, geomorfologiei, climatologiei, hidrologiei, pedologiei si vegetației.

Regiunea valea Trotușului a fost mai puțin studiată, lucrări mai importante existând la nivel general, cu referire la Carpații Orientali și Subcarpații Moldovei.

Contribuții importante la cunoașterea caracterelor geologice au avut Mutihac , V. (1973) „Structura geologică a teritoriului României“, Săndulescu, M. (1984) „Geotectonica României“, Bancila, I. „ Geologia Carpatilor Orientali ”, Sabba Stefanescu, D. M. Preda, S. Athanasiu, I. Atanasiu, O. Protescu, iar mai recent, R. Ciocardel, C. Stoica, I. Bancila, I. Dumitrescu si I. Draghici.

Aprecieri și evaluări cu caracter hidrologic au fost efectuate în lucrarea „Râurile României. Monografie hidrologică “(1971) elaborată de Institutul de Meteorologie și Hidrologie, dar și în lucrarea „Geografia României“(Ujvari I.,1972).

Studii pedologice au fost realizate de Florea N. în „Geografia solurilor României“(1968), de Geanana M., Demeter T., și Ochiu I. (2001) în „Pedogeografie – lucrări practice“.

În domeniul vegetației și faunei au fost efectuate studii de către Călinescu R. și colaboratori, în „Biogeografia României“(1969) si in Harta vegetatiei, VI-2, 1976, Atlas R.S Romania, 1972-1979.

II. ALCĂTUİREA GEOLOGICĂ Șİ RESURSELE DE SUBSOL

2.1 Geologia regiunii

Din punct de vedere geologic se pot separa în regiunea studiată trei sectoare dinsticte:

un sector nordic, până la sud de Dofteana, în care Trotușul străbate umplutura meotică și sarmațiană a bazinului Dărmăneștilor. Aici domină gresiile slab cimentate, argilele, marnele, nisipurile și conglomeratele;

un sector central, până la Târgu Ocna, în care Trotușul străbate o bară de roci mai dure, aparținând eocenului și oligocenului în fascies de fliș gresos și de fliș șistos rocile dominante fiind cele în facies de Tarcău, de Fusaru si gresia de Kliwa;

un sector estic, din aval de Târgu Ocna, în care Trotușul drenează unitatea neogenă, reprezentată în special prin gresii, marne, argile și ghipsuri helvețiene.

Fig.nr.3. Harta geologică a văii Trotușului

Regiunea se suprapune unității de orogen din Carpații Orientali, în care zona flișului cretacic (intern), zona flișului paleogen (marginal) și zona neogenă subcarpatică au o mare dezvoltare. În nord-vest, aproape de izvoarele Trotușului, în litologia regiunii apar pe o fașie îngustă și formațiuni ce aparțin zonei cristalino-mezozoice, zona pusă în evidență prin roci caracteristice (șisturi cristaline, calcare mezozoice etc.) și prin înalțimea mai mare a Munților Ciuc (peste 1500 m) în acest sector. Unitatea cristalino-mezozoică ce dispare sub depozitele mai noi de aici marchează o puternică scufundare a scoarței pe direcția nord-sud, regiunea purtând în tectonica și geologia sa amprenta acestui fenomen.

Zonele structurale menționate mai sus se deosebesc mult din puct de vedere petrografic, sunt dispuse paralel și au o orientare generală de la nord la sud. În cadrul lor tectonica este foarte complicată, cuprinzând un număr mare de pânze de sariaj, fiecare pânza mai veche încălecând peste una mai nouă aflată în est, fapt ce explică înălțimea mai mare a reliefului spre vest și abruptul mai accentuat al tuturor munților spre est. În tectonica de ansamblu, sub formă de pânze de sariaj, trebuie să menționăm și tectonica de amănunt a depozitelor, în general detritice, sub formă de anticlinale și sinclinale normale, cute izoclinale și cute-solzi, deversate tot spre est, care în multe cazuri au influențat orientarea reliefului de la nord spre sud sau apariția unor forme de relief de tipul hogbacku-rilor.

Zona neogenă subcarpatică se caracterizează printr-o tectonică specifică, fiind reprezentată printr-un mare sinclinatoriu, corespunzator în relief cu Depresiunea Tazlău-Cașin, mărginit spre este de un anticlinoriu marcat de dealurile subcarpatice din est.

Tectonica și geologia principalelor zone structurale din valea Trotușului se înscriu printr-un relief diferit ca altitudine, energie și fragmentare. Astfel în zona flișului intern, în care predomină rocile mai moi și friabile (marne, șisturi negre, gresii calcaroase, etc.), relieful se prezintă mai monoton, cu inălțimi medii ce se mențin în jur de 1100-1200 m, cu o fragmentare și energie redusă (300-400 m), cu interfluvii largi și munți dispuși în trepte, în cadrul cărora plaiurile au o mare extindere și o expoziție dominantă spre vest, sud-vest și sud-est. Acestei subunități îi revine vestul Munților Tarcău, cea mai mare parte a Munților Ciuc și partea vestică a Munților Nemira.

Înălțimile maxime se găsesc situate aproximativ pe hotarul dintre județele Bacău și Harghita și se datoresc faciestului petrografic grezos (vârfurile: Hegheș – 1516 m, Apohavaș – 1328 m, Voica – 1305 m, iar spre nord-vest în Munții Tarcăului, Vârful Capăta – 1500 m).

Zona flișului paleogen sau marginal reprezintă a doua mare unitate structurală a văii Trotușului și cuprinde cca 60% din zona montană. Ea se află la est de zona flișului intern, cuprinzând cea mai mare parte a munților Tarcău, sud-estul Munților Ciuc, aproape în totalitate Munții Nemira și o mare parte din Munții Vrancei. La est de Munții Nemira, între aceștia și Munții Berzunți, se află depresiunea Darmănești, aceasta fiind una dintre cele mai mari depresiuni tectonice din Carpații Orientali, introducând, prin relieful său mai jos și colinar, cea mai mare discontinuitate în masa muntoasă a flișului marginal.

În structura petrografică a flișului marginal menționăm frecvența mare a rocilor mai dure, în special a gresiilor silicioase, între care gresia de Tarcău este prezenta în toate culmile muntoase mai înalte.

Munții Tarcăului au o largă dezvoltare între Valea Trotușului și Depresiunea Dărmănești în vest și Subcarpații Moldovei în est, atingând altitudinea cea mai mare în Culmea Grinduș-Ciudomir (Vf. Grinduș 1664 m).

Regiunea înaltă a Munților Nemira este maiestoasă, impunându-se în relief prin forme și dimensiuni deosebite. Ea corespunde din punct de vedere structural unui sinclinal, ceea ce explică ridicarea sa cu cca. 600-700 m deasupra nivelului general al munților din est și abruptul accentuat spre regiuni mai joase din jur. Această culme are o lungime de peste 20 km și o înălțime de 1648 m.

Munții Vrancei aparțin Carpaților Curburii, văii Trotușului revenindu-i doar extremitatea nordică a acestora. În petrografia lor domină aceeași gresie de Tarcău, la care se adaugă și depozitele specifice oligocenului în facies bituminos de kliwa (semifereastra Oituz-Cașin). Pe această structură și în condițiile unei tectonici destul de complicate, relieful lor se prezintă sub formă de culmi prelungi, marcate din loc în loc de vârfuri ce le domină cu 200-300 m, sau de acele clăbucete, deosebit de frecvente, izolate și teșite, cu partea superioară destul de netedă.

Zona subcarpatică situată în est, este reprezentată prin două subunități pricipale, respectiv un uluc depresionar la contactul cu muntele și culmile înalte externe cu altitudini de peste 700 m (Cărunta 716 m; Capăta 740 m – ambele în Culmea Pietricica; Ursoiul Mare 718 m; Coada Văii Babei 771 m – în Dealul Oușorului).

Structural, regiunea aparține în totalitate formațiunilor neogene, dispuse într-un vast sinclinoriu corespunzator în relief ulucului depresionar, mărginite de un anticlinoriu corespunzător dealurilor din est. Se constată în cadrul formelor de relief majore o adaptare tipică la structură. Contactul cu regiunile din jur este marcat de zone de încălecare, respectiv cutele flișului paleogen sunt împinse peste miocenul subcarpatic, după cum acesta încalecă la rândul său peste formațiunile mai noi ce aparțin Platformei Moldovenești, situată în est. Acest fapt se pune în evidenta în morfologia reliefului prin abrupturi de 200-300 m, individualizând foarte clar spațiul subcarpatic. Relieful regiunii adaptat la structură suferă o serie de modificări, determinate de tectonica de amănunt pe de o parte și de litologia regiunii pe de altă parte. Astfel, formațiunile miocene mai noi au favorizat cu precădere dezvoltarea depresiunilor, pe când conglomeratele cu elemente verzi, mai dure, corespund Culmii Pietrica. Dealul Oușoru, aflat în sudul Depresiunii Cașinului, ocupă un areal mult mai redus decât Culmea Pietricica și are o tectonică cu totul aparte. Format din roci moi, acesta nu este decât un vast piemont ce coboară în trepte spre Platforma Zăbrăuți.

Făcând o apreciere generală asupra reliefului din principalele unități fizico-geografice, trebuie să arătăm că cele mai importante dintre ele își datoresc marea complezitate de forme faptului că se suprapun pe unități structurale diferite. Acestea se înscriu în peisaj, respectiv în relieful regiunii, prin elemente majore de o mare importanță, elemente care la rândul lor influențează direct ceilalți factori fizico-geografici.

2.2. Resurse ale subsolului

Ocupând peste 50 % din suprafața județului Bacău și extinzându-se și peste granița acestuia în spre nord și vest, valea Trotușului se caracterizează prin prezența unor importante resurse naturale. În acest sens sunt demne de menționat exploatările petroliere și prelucrarea petrolului, exploatările de carbune brun etc.

Zăcămintele de petrol se găsesc asociate cu gazele naturale de sondă, în zona flișului marginal și în zona neogenă. Zăcămintele cele mai bogate au fost identificate până în prezent la adâncimi ce variază între 150-900 metri și sunt cantonate atât în zona flișului paleogen cât și în miocenul zonei neogene. Cele mai importante exploatări: Moinești, Dărmănești, Comănești. Zăcămintele de cărbune brun se găsește la Dărmănești, în formațiunile sarmațianului superior, iar de lignit în formațiunile pliocene de la sud de Trotuș (Pralea).

Sare este o altă mare bogăție, legată de așa zisa formațiune geologică a sării. Formațiunea sării, cu importante masive de sare, se intâlnește atat spre nord cât și spre sud, însoțind Subcarpații de la un capăt la altul. În prezent sarea se extrage din salina de la Târgu Ocna.

Rocile utile și materialele de construcții sunt reprezentate prin gresii, gipsuri, tufuri vulcanice, argile, calcare, nisipuri și balast etc. Gresiile au o mare răspândire în toată regiunea, dar se exploatează în special gresiile silicioase dure. Rezervele sunt mari și sunt legate de faciesul flișului marginal. Cele mai importante cariere sunt pe valea Trotușului superior (Goioasa, Ruptura-Comanești). Gipsul se găsește sub formă de lentile, însoțind principale masive de sare: Târgu Ocna, Dealul Perchiu.

Tufurile vulcanice au o răspândire mai restrânsă, fiind prezente la baza terasei de lunca a Trotușului de langă Platforma industrială Borzești. Argilele se intâlnesc pretutindeni. Cele cu calități deosebite pentru fabricarea ceramicii brute sunt mai răspândite în cadrul terasei medii (40-60 metri) de pe stânga râului Trotuș. Calcarele au o răspândire mai redusă. Exploatabile sunt în perimetrul comunei Ștefan cel Mare.

Nisipurile și pietrișurile, foarte importante în contextul volumului mare de construcții industriale și civile ce se fac în zonă. În lungul văii trotușene sunt în funcțiune unsprezece balastiere.

III. RELİEFUL

3.1. Elemente morfometrice

Corespunzator structurii geologice, peisajul geomorfologic este alcătuit din culmi montane, dealuri subcarpatice și de podiș ce se succed, în trepte, de la vest la est. Regiunea montană reprezintă circa 66% din suprafață și cuprinde culmi și depresiuni ce aparțin, precumpănitor, grupei Munții Trotușului; în sud există câteva culmi din Munții Vrancei (6% din aria montană). Sunt munți de înălțime mijlocie, altitudinea medie fiind de 1000-1200 m; culmile mai importante nu depășesc decât, în câteva vârfuri, 1600 m.

Grupa Munților Trotușului ocupă cea mai mare parte a zonei montane a văii Trotușului, această vale străbătându-i de la nord-vest la sud-est, împărțindu-i în: Munții Goșmanu (nord), Munții Tarcău (nord), Munții Ciuc (vest) și Munții Nemira (sud-vest).

Fig.nr.4. Harta hipsometricică văii Trotșului

Din Munții Tarcău în cadrul văii se desfășoară culmile din jumatatea sudică, cu înălțimi de 800-1600 metri: Capăta (1555 m), Grindușu (1664 m), Bolovăniș (1558 m), Ciudomir (1649 m), Aluniș (1343 m), Culmea Berzunțului, care descresc treptat spre limita lor sudică. Ultima culme, prin Magura Berzunțului (984 m), apare clar exprimată în peisaj, datorită versanților puternic înclinați ce domină, cu câteva sute de metri, depresiunile limitrofe (depresiunea intramontana Dărmănești și Depresiunea Tazlău).

Munții Goșmanu au înălțimi mai mici, de 600-1500 metri, cuprinzând tot jumatatea lor sudică, cu înălțimi care descresc de la nord spre sud: Cracul Geamăta 1442 m, Rotunda 1314 m, Corbul 1263 m, Runcul Stânelor 1269 m, Bâtca Rugilor 1066 m, Tașbuga 1152 m. Culmile au caracter longitudinal, fiind dezvoltate pe aliniamentele structurale majore.

Munții Ciuc sunt reprezentati printr-o culme centrala și mai mult de culmi orientate est-vest. Înălțimea lor maximă se află în Șoiul Mare si Noșcolat (1553 m). Desfășurarea perpendiculară pe aliniamentele structurale și petrografice se reflectă în fizionomia văilor (înguste în litofaciesurile grezoase și largi, cu bazinete depresionare, în litofaciesuri șistoase, marno-argiloase) și interfluviilor (masive și vârfuri înalte pe gresii: Hegheș 1516 m, Apohavaș 1328 m, Cotumba 1252 m, Gura Muntelui 1553 m, Cărunta 1517 m, Lapoșu 1337 m, culmi domoale cu versanți afectați de alunecari pe marne, argile). Altudidinile mai reduse (1000-1200 m) sunt explicate prin inflexiunea axială a Carpaților Orientali.

Munții Nemira se individualizează printr-o masivitate accentuată, desfășurându-se sub forma unor culmi, din care se detașează mai multe vârfuri ce depașesc 1600 metri înălțime (Farcul Mic 1346 m, Farcul Mare 1498 m, Nemira Mare 1649 m, Nemira Țiganca 1626 m, Șandru Mare 1640 m, Ceangău 1398 m, Ghepar 1304 m, Boca 1205 m, Mailat 1046 m. Culmea principală domina cu 500-600 metri mai multe culmi estice, netezite, aflate la 1000-1500 metri; contactele petrografice sunt subliniate prin abrupturi, vârfuri și șei. Altitudinea și aspectul său uniform se datorează grefării pe gresii de Tarcău. Din culmea principală, în jumatatea nordică, se ramifică spre est, culmi prelungi de 10-13 km, cu aspect de plai (Plaiul Prihodiștei, Plaiul Rugetului, Plaiul Ciungetului și Plaiul Slănicului) și în jumătatea sudică, culmi cu aspect de creste secundare mai scurte (Culmea Căprioarei, Muntele Mic, Vârful Vitei, Vârful Mihalț, Vârful Negru, Vârful Ghepar, Vârful Boca, Vârful Mailat). Între Culmea Berzunț și Munții Nemira se află Depresiunea tectonică Dărmănești, închisă în amonte de și aval de defileurile Goioasa-Straja și respectiv Bogata-Târgu Ocna. Aici lunca extinsă a Trotușului este încadrată de mai multe nivele de terasă (îndeosebi pe dreapta) și culmi joase (la 500-600 m). Văile afluente Trotușului se lărgesc foarte mult în cursul inferior, la contactul dintre formațiunile miocene și cele paleogene.

Munții Vrancei sunt reprezentați de câteva culmi desfășurate între 1200-1380 metri (Zboina Neagră 1350 m, Zboina Verde 1380 m, Clăbuc 1366 m) la limita cu județul Vrancea și 700-800 metri deasupra Depresiunii Cașin și văii Oituz; spre nord se impune peisajul de măguri dezvoltate pe gresii (Magura Cașin 1165 m). Munții Vrancei de pe partea dreaptă a Oituzului superior, pe teritoriul județului Covasna, sunt cunoscuți sub numele de Munții Brețcului, cu înălțimi medii de 800-1200 metri (Munții Negru 1227 m).

Subcarpații ocupă circa 26% din suprafață, sunt formați dintr-un uluc depresionar uluc la contactul cu muntele și un aliniament de dealuri, în partea de est, ce aparțin Subcarpaților Tazlăului și Vrancei. Ulucul depresionar este alcatuit, în principal, din două subunități depresionare: Tazlău și Cașin. La nord de Trotuș se desfășoară Depresiunea Tazlaului, drenată prin axul ei de râul Tazlău. Ea se coboara în lungul râului de la 400 metri la 320 metri; în nord este ingustă, cu cinci terase și culmi de 600-650 metri; în sud se lărgește, fiind alcătuită din lunca extinsă a Tazlăului, șapte nivele de terasă și culmi la 450-550 metri. Depresiunea Cașin se află la sud de Trotuș si pe cursul inferior al râurilor Cașin și Oituz are un relief de tersase, lunci și dealuri la 300-400 metri. În estul ulucului se desfășoară Culmea Pietricica, cu versanți puternic înclinați și înălțimi mari pe conglomerate (740 m în Capăta, 717 m în Cărunta, 746 m în Biene). La sud de Trotuș se desfășoară Dealul Oușoru (753 m), cel mai nordic sector al Subcarpaților Vrancei.

La sud de Dealul Oușoru, până la confluența Trotușului cu Siretul, relieful cuprinde un sector din Glacisul Râmnic-Trotuș care reprezintă cea mai joasă porțiune din valea trotușeană, în jur de 86 altiutudine în zona de confluență a Trotușului cu Siretul, din Câmpia Siretului Inferior. În aval de municipiul Onești, valea Trotușului are caracterul unui culoar de vale larg, cu terase extinse, mai ales de dreapta.

Fig.nr.5.Trotușul în dreptul municipiul Onești

3.2. Categorii morfogenetice

Categoriile morfogenetice de relief au ca reprezentant principal relieful de denudație, cu cele două grupe de formare specifice : sculpturale și de acumulare.

Principalele categorii de relef structural sunt reprezentate de culmi. Șeile deși sunt numeroase și se înscriu pregnant în relief au suscitat un interes scăzut din partea cercetatorilor. Doar despre cele de la Moinești si de la Brețcu-Oituz s-au făcut o serie de referiri asupra originilor. În legatură cu șaua de la Moinești s-au emis mai multe ipoteze, cei mai mulți cercetători considerand-o ca o șa tipică de captare, pietrișurile din înșeuare, provin din conglomerate sarmațiene suprapuse unei formațiuni lacustre. În consecință autorii emit ipoteza că apariția înșeuării se datorește proceselor de eroziune diferențială în fosta arie de acumulare lacustră a bazinului Comănești.

Tot în această categorie includem și formele sculpturale create de către procesele de mișcare în masă care au afectat versanți întregi din zona montană, dar mai ales în regiunea subcarpatică. În prezent, mare parte a deluviilor de alunecare sunt stabilizate, însă oricând se pot reactiva. În general, grosimea deluviilor active, depășeste, în multe cazuri, 10 metri. În valea Oituzului ca și în regiunea subcarpatică, apar frecvent văi de alunecare cu lungimi care ajung la câteva sute de metri. Uneori, alunecările ocupă, în intregime, obarșia văilor elementare (de exemplu, în Culmea Pietricica, pe versantul dinspre depresiune). De regulă arealele, cu alunecări însoțite de intense procese de eroziune liniară și mai ales în suprafață. În depresiunea Tazlăului, unde energia și gradul de fragmentare ale reliefului sunt mai mari decat în Depresiunea Oituz-Cașin, iar versanții ocupa 65% din suprafața totală, cu pante dominante între 6-20º, despăduririle neraționale au dus la apariția unor intense procese de degradare, în primul rând de alunecari favorizate de marnele și gipsurile badeniene.

Între formele de acumulare ale reliefului de denudare, cea mai mare extindere în regiune o au glacisurile (valea Trotusului, Depresiunea Dărmăneti, Cașin-Onești) și piemonturile, acestea din urma cu o dezvolatare mai larga în regiunea pericarpatică (cu o lățime de peste 20 km la sud de valea Trotușului ). Piemontul pericarpatic este intens fragmentat și prezintă un relief cu aspect deluros, deosebindu-se mult de cel al piemonturilor tipice. Pietrișurile acestui piemont au fost aduse, în principal, de Siret și depuse în condițiile unei câmpii joase de subsidență. Mișcările ulterioare de înălțare a regiunii cutate au antrenat și regiunea cu prundișuri de la vest de Siret, aducându-le în poziție monoclinală, cu înclinare spre est. Este ceea ce autorii numesc “ piemont tectonic”. Fragmentarea acestuia a fost realizată mai întâi de râuri subsecvente, apoi transversale care au dus la detașarea morfologică a piemontului față de regiunea cutată.

A doua mare categorie morfogenetică de relief este reprezentată de relieful fluviatil care se caracterizează prin următoarele trăsături generale:

– în regiunile montane, văile elementare sunt înguste, uneori cu aspect de defileu, cu versanți asimetrici; în cele subcarpatice, văile secundare sunt largi, cu versanți care trec în partea inferioară în pante de glacis;

– culoarul Trotușului reprezintă un areal de discontinuitate morfologică în desfășurarea nord-sud a Carpaților Orientali. Pe primii 25 km prezintă un traseu longitudinal, după care se angajează într-o direcție diagonală față de unitățile structurale principale. În funcție de rezistența la eroziune a faciesurilor stăbătute de Trotuș, valea prezintă o serie de îngustări (Ghimeș-Făget, Goioasa-Asău, Mosoreni etc.) și lărgiri ale văii (Ghimeș-Goioasa în acest sector valea are aproximativ 800 metri la nivelul fundului și peste 4 km la nivelul umerilor de vale).

– pe văile principale și în ariile depresionare s-au dezvoltat largi suprafețe de teresă. Foarte bine dezoltate sunt terasele Trotușului, cu mențiune aparte pentru cele de 5- 7 metri, 9- 12 metri (cu lațime de până la 2 km la Târgul Trotuș) și de 65- 80 metri, care la confluența cu Oituzul și Cașinul, apar sub forma unor poduri ușor înclinate, cu lățimi de 2-3 km.

Fig.nr.6 .Valea Trotușului văzută de pe Dealul Perchiu (Onești-Tg.Trotuș)

Grosimea depozitului de terasa este variabilă ajungând la terasele medii la 11- 25 metri, din care luturile loessoide gălbui de la suprafață au 6- 20 meri. Terasele sunt dezvoltate în special pe dreapta văii, prin aportul de aluviuni ale Oituzului și Cașinului. Terasele mai înalte sunt puternic fragmenate și nu apar decât sub formă de poduri distincte. Oituzul și Cașinul au sisteme de terase asemănătoare cu cel al văii principale, numai că altitudinea relativă a acestora scade treptat către marginea depresiunii. Astfel, terasa de 65-80 metri devine o terasă de 25- 35 metri, iar celelalte nu au decât o dezvoltare fragmentară (pe fruntea acestei terase alunecările și eroziunea au o mare dezvoltare). În depresinuea Tazlăului există un sistem de 10 terase create de Tazlău, care s-a deplasat în mod constant spre vest, probabil sub impulsul mișcărilor ridicate de Culmea Pietricica. De aceea, terasele de la 130-140 metri, 120-125 metri și 95-105 metri sunt dezvoltate numai pe versantul stâng, imprimând văii un puternic caracter asimetric. În nord-estul depresiunii, terasele superioare ale Tazlăului sunt puternic atacate de afluenții de dreapta Bistriței, ajungându-se chiar la fenomene de captare, cum este cea efectuata de Nechit în dauna vechiului curs superior al Tazlăului. Terasele inferioare sunt bine dezvoltate decat cele superioare, în special terasele de 30-35 metri și de 20-22 metri, iar spre confluența cu Trotușul au o tendință de divergență.

După cum este cunoscut, Trotușul ajunge cu izvoarele sale până în “unitatea cristalină” a Carpaților Orientali, străbate “unitatea flișului”, “unitatea neogenă” și confluează cu Siretul în zona pliocenă a Podișului Molovenesc.

Din punct de vedere geologic se pot separa în regiunea studiată trei sectoare dinsticte:

un sector nordic, până la sud de Dofteana, în care Trotușul străbate umplutura meotică și sarmațiană a bazinului Dărmăneștilor. Aici domină gresiile slab cimentate, argilele, marnele, nisipurile și conglomeratele;

un sector central, până la Târgu Ocna, în care Trotușul străbate o bară de roci mai dure, aparținând eocenului și oligocenului în fascies de fliș gresos și de fliș șistos rocile dominante fiind cele în facies de Tarcău, de Fusaru și gresia de Kliwa;

un sector estic, din aval de Târgu Ocna, în care Trotușul drenează unitatea neogenă, reprezentată în special prin gresii, marne, argile și ghipsuri helvetiene.

Fig.nr.8.İntrarea râului Trotuș în dreptul orașului Tg. Ocna

În ansamblul său, relieful este determinat de faciesul petrografic, în sensul că pe seama rocilor mai friabile meoțiene și sarmațiene din sectorul nordic, sau a celor helvețiene din sectorul de la est de Târgu Ocna, s-au format bazine depresionare bine dezvoltate, iar în sectorul central, al gresiilor mai dure, valea s-a ingustat foarte mult căpătând aspect de defileu. În sectorul de defileu apar totuși două bazinete depresionare mai reduse ca suprafață, de la Poienile și de la Mosoare, ce au luat naștere tot pe bază de facies petrografic.

S-a efectuat o cartare a teraselor Trotușului între Uz și Oituz pe o hartă topografica la scara de 1: 25.000.

Fig.nr.9. Harta geomorfologiăa a văii Trotușulu între Uz și Oituz

S-au separat astfel opt nivele de terasă care se racordează pe întregul sector cartat :

– terasa de 5-6 metri altitudine relativă este imediat superioară treptei de 2-4 metri din albia majoră si este mai bine dezvoltată în amont și aval de defileu. Ea are un orizont de prundișuri de 2-3 metri grosime, în general mascate de acumulativul albiei majore, peste care stau dispuse luturi nisipoase groase de 1-2 metri. Acest nivel de terasă nu apare în sectorul de defileu decât cu totul fragmentar, însă este bine dezvoltat în amonte și aval de el;

– terasa de 10-12 metri altitudine relativă apare ca treaptă în rocă în defileu și în zona orașului Târgu Ocna, săpată în gresie de Kliwa și sub formă de terasă mixtă în amonte și aval de el. Dezvoltarea sa este mai largă în aval de Târgu Ocna, pe stânga Trotușului;

– terasa de 65-85 metri altitudine relativă apare fragmentar în defileu și are caracter de terasă în rocă, însă în depresiunile Dărmănești și Onești reprezinta nivelul cel mai clar de terasă. Într-o deschidere de pe dreapta Trotușului, deasupra satului Tisești (în aval de Târgu Ocna), materialul acumulativ cuaternar are o grosime de 20-25 metri și este dispus peste un orizont gros de gresie de Kliwa. Acumulativul este reprezentat prin prundișuri mici și mijlocii, foarte bine rulate, cu o structură petrografică variată (gresii de diferite faciesuri, microconglomerate cu elemente verzi, marne bituminoase, cuarțite și rare menilite, calcare și marno-calcare), cu o grosime de 7- 8 metri. Peste acestea urmeză un orizont gros de luturi leossoide de 15 metri. Aceeași structură apare și în dealul Buhociului, precum și în dealul Cărăboaia și dealul Măguricea.

În terasa aceasta, de 65- 80 metri și terasa inferioară, de 10- 12 metri nu mai apare alt nivel intermediar. Excepție face un fragment de terasă de 35 metri altitudine relativă, de pe dreapta Trotușului, în amonte de Dofteana, care este de fapt un con de dejecție foarte larg dezvoltat, ce a fost terasat ulterior (deci o pseudo-terasă);

– terasa de 85- 90 metri altitudine relativă este redusă ca suprafață și nu apare decât pe dreapta râului Dofteana, în zona sa de confluență cu Trotușului și în dealul Buhoci.

Într-o deschidere în această terasă, din dealul Buhoci (deasupra satului Filipești din valea Oituzlui), peste marne grii-cenușii, helvețiene, urmează un orizont cu prundișuri mici și mijlocii, bine rulate, gros de 2- 3 metri cu o structură petrografică asemănătoare celor din terasa de 65 – 80 metri mai puțin calcarele (nu au fost găsite);

– terasa de 95 – 110 metri altitudine relativa apare numai in dealul Caraboaia, pe dreapta Doftanei sin dealul Buhoci. De fapt terasa de 85- 90 metri si de 95 – 110 metri in interfluviul de pe dreapta Doftanei si in dealul Buhoci reprezinta o terasa poligenetica;

– terasa de 135 – 140 metri altitudine relativa este bine exprimata in relief mai ales in dealul Buhoci. Ea mai apare fragmentar si în amonte de defileu, dar aici are mai mult caracter de terasă în rocă;

– terasa de 175 – 180 metri altitudine relativă este cea mai înaltă din sectorul respectiv al văii Trotușului pe care apare și material acumulativ de origine fluviatilă. Este bine reprezentată în relief în dealul Cărăboaia, dealul Măguricea și dealul Buhoci, la formarea lor un aport substanțial aducându-și Uzul, respectiv Oituzul. De exemplu, în dealul Cărăboaia, datorită aportului mare de bolovănișuri cărate de Uz, această terasă în capătul său de la vest se află la 200 – 220 metri altitudine relativă, față de Trotuș, deci o înălțare secundară a ei.

În dealul Măguricea, pe stânga Uzului, apar chiar în vârf, la cota de 520 metri pietrișuri mici și mijlocii bine rulate, formate din gresii în diferite faciesuri, rare menilite și cuarțite. Pe versant, mai jos cu aproximativ 30 – 35 metri, apar de asemenea, prundișuri asemănătoare cu cele de mai sus, la care se adaugă elemente destul de frecvente de calcare masive cenușii;

– terasa de 210 – 230 metri altitudine relativă apare ca terasă în rocă în dealul Deluceanu, unde a fost săpată în conglomerate și pietrișuri sarmațiene și ca terasă acumulativă în dealul Cărăboaia, unde considerăm că acumulativul aparține mai mult Uzului decât Trotușului. Pe interfluviul din dreapta Doftanei se aprinde aproape întreaga succesiune de terase, începând cu cea de 180 metri altitudine relativă. Aici acumulativul cuaternar stă dispus peste conglomerate sarmațiene.

În afara teraselor amintite am mai separat în dealul Buhoci un “glacies piemontan”, destul de extins, ce a luat naștere în condiții subaeriene la contactul dintre culmea muntoasă oligocenă din vest și interfluviul terasat al Buhociului în est. Într-o deschidere în acest glacies piemontan, în capătul său de nord-vest, apar pe o grosime de aproximativ 15 metri mai multe orizonturi de prundișuri mici, nerulate sau slab rulate, în alternanță cu prundișuri mijlocii și mari, tot colțuroase, de gresii și marne calcaroase. Peste ele urmează un orizont subțire de luturi.

Toate terasele mai sus amintite apar numai pe dreapta Trotușului. Face excepție un fragment de 70 metri altitudine relativă, ce apare și pe stânga, deasupra satului Cucuieți. Terase mai înalte de 180 metri altitudine relativ nu apar decât în amonte de defileu, în dealul Deluceanu și dealul Cărăboaia, sau fragmentar pe dreapta Doftanei și au în mare parte caracter de terasă de rocă (excepție face cea din dealul Cărăboaia). Terase înalte de 140 metri altitudine relativ și 180 metri altitudine ralativă apar în amonte de defileu cât și în aval de el, de asemenea, terasa de 65 – 80 metri altitudine relativă. În sectorul de defileu apar unele fragmente sub formă de umeri de terase în rocă la 65 metri altitudine relativă și 95 metri altitudine relativă, nivele ce se racordează cu terase acumulative. În defileu mai apar și alți umeri în rocă a căror altitudine relativă nu a putut fi stabilită cu precizie, dar care lasă impresia că au fost creați e Trotuș.

3.3. Dinamica actuală a reliefului

3.3.1. Etajele morfodinamice

Limitele altiduninale extreme, între care se încadrează valea Trotușului (1664 metri, altitudinea maximă și 79 metri altitudinea minimă), permit, în linii generale, desfășurarea tuturor proceselor morfogenetice actuale, bineînțeles, cu excepția celor de eroziune și acumulare marină. Etapa actuală de modelare a reliefului României, deci și cea a văii trotușene, se caracterizează printr-o predominare a acțiunii agenților externi. İntensitatea proceselor morfogetice diferă în funcție de zonalitatea verticală, astfel putându-se separa următoarele categorii: procese permanente, periodice, sporadice și accidentale (Morariu și Mac 1972).

Etajarea verticală, constituția petrografică, tipurile de sol și vegetatia, precum și gradul de intervenție antropică conduc la o diferențiere a proceselor morfogetice predominante actuale după cum urmează:

– Procese crio-nivale. Deși acțiunea acestui proces are domeniul principal de desfășurare la altitudini de peste 1700 metri, ele se manifestă și în zonele mai joase, chiar în depresiuni (cazul dezagregărilor și culoarelor de grohotiș de pe versantul stâng al Trotușului, aval de confluența cu Dofteana), ca procese auxiliare legate de ciclurile îngheț-dezgheț și favorizate de petrografia substratului și de expoziția versanților. Pe valea Trotușului aceste procese (ca procese predominante) se manifestă pe areale restrâse, cum ar fi în extremitatea sudică a Munților Hășmaș (pe versantul stâng al Trotușului cuprins între izvoarele acestuia și Valea Rece).

Procese specifice etajului montan. Arealul la care se face referire cuprind zona munților flișului. Aparent, rolul de proces principal ar reveni eroziunii fluviatile, însa prin faptul că suprafața versanților o depășeste net pe cea a albiilor, procese ca eroziunea în suprafață și adâncime, diferite tipuri de alterări, deplasări în masă etc., dețin o pondere superioară celor legate strict de cursurile de apă. Între 1400-1600 metri, datorită faptului că precipitațiile sunt mai abundente, (cu o medie multianuală de 800-900 mm), iar evapotranspirația este limitată de persistența nebulozității ridicate și de covorul vegetal bine închegat, se creează condițiile de condensație optimă, ceea ce se reflectă într-o rețea hidrografică cu densitate mare. În acest etaj se poate spune că eroziunea exercitată de curenții concentrați de apă este superioară celei produse de procesele de versant (eroziune în adâncime și în suprafață) datorită existenței unui covor vegetal mai dens. Acolo unde s-au executat defrișări neraționale sau are loc o folosire neadecvată a pașunilor, spălările de materiale dețin o pondere importantă. Etajul cuprins între 700-1400 metri se caracterizează prin creșterea rolului procesului de versant în modelarea actuală a reliefului.

Procese specifice zonei subcarpatice. În această unitate de relief capătă amploare deosebită deplasările în masă (alunecările de teren, curgerile noroioase) alături de eroziunea în suprafață și în adâncime. Defrișările, exploatările unor zăcăminte utile, practicile agricole nesăbuite, pe fondul unui substrat mai puțin rezistent la eroziune, au amplificat dezvoltarea acestor procese sau pe unele chiar le-au declanșat. În zona Piemonturilor Păncești și Zăbrăuți aceleași procese ca în arealul subcarpatic contribuie la modelarea relifului, însă în diferite combinații locale (cu predominarea fie a ravenării, fie a eroziunii în suprafață sau a alunecărilor de teren).

S-a realizat o cartare geomorfologică a principalelor procese responsabile în furnizarea materialelor către albia râului principal. În acest sens s-au avut în vedere procesele care acționeză pe versanții văii principale, diferențiindu-se în același timp și malurile active în funcție de tipul procesului.

Fig.nr.10 a. Principalele surse de aluviuni din lungul raului Trotuș

Fig.nr.10 b. Principalele surse de aluviuni din lungul raului Trotus

Având în vedere lungimea relativ mare a râului Trotuș (circa 160 km) și marea diversitate litologică a substratului pe care s-au dezvoltat versanții văii s-au recursc la o separare în 10 sectoare și anume:

– sectorul I – Lunca de Sus – Ghimeș (3 km): corespunzător, în cea mai mare parte, formațiunilor de Sinaia și de Bistra;

– sectorul II – Ghimeș- Brusturoasa (16 km): în care valea străbate depozitele aparținând Pânzei de Teleajen (gresii de Toroclej, gresii curbicorticale, gresia de Cotumba, gresia de Ciugheș, argile roșii și verzi etc.);

– sectorul III – Brusturoasa – Agăș (3 km): unde își face apariția formațiunile Pânzei de Audia;

– sectorul IV – Agăș – Preluci (7 km): corespunzator, în cea mai mare parte, Formațiunii de Fusaru;

– sectorul V – Preluci – Goioasa (5,5 km): în care substratul este reprezentat de partea mediană a coloanei Formațiunii Gresiei de Tarcău (gresii cu intercalații de argile roșii și verzi);

– sectorul VI – Goioasa – Ciobănuș (4,5 km): caracterizat prin predominarea gresiei de Tarcău, de unde și aspectul de vale îngustă;

– sectorul VII – Comănești – Dofteana (23 km): în care Trotușul străbăte molasa neogenă a Depresiunii Comănești;

Fig.nr.11. Râul Trotuș în dreptul orașului Comănești

– sectorul VIII – Dofteana – Târgul Ocna (8 km): corespunzator gresiei de Kliwa, gresiei de Tarcău, menilitelor și disodilelor etc.;

– sectorul IX – Târgul Ocna – Târgul Trotuș (7 km): de-a lungul căruia Trotușul traversează formațiunile molasei neogene;

– sectorul X – Târgul Trotuș – Burcioaia (61 km): unde albia Trotușului este sculptată, în general, în depozite pliocen-cuaternare.

3.3.2. Alunecările de teren

Prin volumul considerat de depozite de versant angrenate în mișcare, alunecările de teren reprezintă unul dintre procesele cu rol important în furnizarea de materiale a albiilor, cu precădere în zona subcarpatică, dar și în aria montană care se suprapune flișului. S-a încercat identificarea și cartografierea alunecărilor cu aport direct în albia Trotușului.

În urma cercetărilor de teren s-a constatat că în râul Trotuș optimul de apariție a procesului de alunecare se află între 400-800 metri altitudine. Declanșarea alunecărilor până la altitudinea de 600 metri are ca principală cauza activitatea umană (defrișări, construcții de drmuri etc.). De asemenea, s-a observat că odată cu creșterea altitudinii crește și frecvența alunecărilor pe versanții cu expoziție sudică și scade pe cei cu expoziție nordică (la peste 800 metri procesele de alunecare sunt foarte rare pe versanții cu expoziție nordică).

În evaluarea ratei de transfer a depozitelor în albia râului Trotuș s-au avut în vedere următoarele aspecte :

procesele de creep, cu viteze medii de până la 5 cm/an, considerate a fi specifice, mai ales, pe versanții cu depozite subțiri ( < 1 m) și înclinări între 15º-30º;

ratele de deplasare a materialelor prin intermediul alunecărilor de teren s-au calculat sub forma a două tipuri de mișcare: lentă (cu viteza de circa 1m/an) și medie (cu viteza de circa 1m/luna sau 10-12 m/an);

depozitele alunecate, care pentru valea Trotușului ating grosimi de peste 10 metri;

ariile suprafețelor cu alunecări pot depași 1000 de m² ; râpile de desprindere pot atinge 50-60 metri înalțime.

Aprecierea volumului depozitelor transferate direct în albie prin alunecări s-a făcut tinându-se cont de lungimile cartografiate ale segmentelor de maluri active.

Tabel nr.1. Volumul de materiale posibil de a fi transferat de către alunecările de la contactul versant-albia râului Trotuș (sectorul Lunca de Sus- Târgul Trotuș)

În urma cartografierilor au fost inventariate șapte areale cu alunecări de teren active care furnizează direct albia râului Trotuș, repartizate astfel :

în sectorul I, apare o zonă cu alunecări de teren pe o lungime de aproximativ 100 metri. Aceasta pare să fie o alunecare mai veche, reactivată în prezent. Volumele de material dizlocat au fost evaluate la 25 m³/an în condițiile mișcărilor de tip creep și la 6000 m³/an în condițiile în care alunecările capătă amploare deosebită. Utilizarea cât de cât rațională a versanților (frecvent agroterase), au condus la o amploare mai mică a proceselor de mișcare în masă în cadrul acestui sector;

în sectorul II datorită apariției unor intercalații de argile roșii și verzi, procesele de alunecare sunt mai frecvente, pe alocuri transformându-se în curgeri noroioase. Suprafața activă ce vine în contact cu albia este apreciată la 540-760 m², iar volumul de marteriale ce poate fi tranzitat albiei prin aportul alunecărilor de teren și al curgerilor noroioase a fost evaluat la 27-38 m³/an, în cazul unor mișcări foarte lente de tip creep și 6480-9120 m³/an, atunci când procesele amintite capătă amploare;

în sectorul III (în zona localității Agăș), pe versantul drept, apar două dintre cele mai importante alunecări în ceea ce privește aportul de materiale în albia râului Trotușului. Volumul de material care pot fi furnizate albiei sunt cuprinse între 112-124 m³/an în condițiile mișcărilor de tip creep și 26880-29280 m³/an în condițiile în care alunecările capătă amploare deosebită. La aceste volume pot fi adăugate și fragmentele de rocă antrenate de alunecare și transferate în albia râului;

Fig.nr.11.Râul Trotuș în zona localității Agăș

în sectorul IV (în zona localității Poieni), versantul drept este afectat de alunecări care antrenează roca substratului. Volumul de materiale care poate fi furnizat albiei prin cele trei tipuri de mișcare este cuprins între 45 m³/an și 10800 m³/an.

3.3.3. Procesele de surpare, prăbușire și rostogolire

În unele sectoare în care valea Trotușului este sculptată în depozite ale căror roci sunt mai rezistente la eroziune (mai ales în sectoarele IV, VI și VIII) și acolo unde terasele mixte sunt secționate, un rol important în furnizarea de materiale albiei îl au procesele de surpare și prăbușire. În acest sens, arealele cu un aport de materiale importante ar fi:

abruptul format pe versantul drept, aval de confluența cu Ciughesul cu o înălțime de 50 metri (punctul 1) care furnizează blocuri de gresie direct în albia râului Trotuș, contribuind astfel la o modificare evidentă a granulometriei depozitelor de albie;

la punctul 2, prin procese de desprindere și prăbușire a blocurilor din abruptul format pe seama gresiei de Kliwa, cu o înălțime de 30-40 metri, sunt furnizate albiei cantități însemnate de materiale. La baza acestui abrupt s-a format o trenă de materiale fine în urma dezagregării gresiei;

abrupturile de la punctele 3,4,5 sunt brăzdate de “jgeaburi” de canalizare a gelifractelor (bloc colțuros de mărimi și forme diferite, format ca urmare a gelifracției), formate prin eroziune diferențială, cu adâncimi de peste 10 metri.;

la punctul 6, datorită proceselor instalate pe capetele de strate, la baza abrupturilor s-au format trene de materiale ale căror volum a fost estimat la peste 7000 m³;

aval de confluența cu Dofteana, pe versantul stâng, aproximativ 12 “jgeaburi” de transport a grohotișurilor s-au format între fețele de strate care sunt rederesate pe verticală ;

importante cantități de materiale sunt furnizate de abrupturile de la punctele 7, 8, 9 și 10 (în perimetrul localității Poieni, la intrare în Defileul de la Cireșoaia), unde blocurile de gresie de Kliwa ajunse în albie au diametre de peste 2 metri. În același perimetru, abrupturile formate pe menilite și disodile furnizează albiei materiale de dimensiuni mai mici, care pot fi preluate la debite mai mari, spre deosebire de blocurile de gresii care sunt amplasate foarte puțin sau deloc, majoritatatea suferind o prelucrare în loc;

Fig.nr.12.Intrarea Trotușului în defileul de la Cireșoaia.

procese de surpare și prăbușire cu efect direct în furnizarea de materiale albiei râului Trotuș au fost semnalate și acolo unde sunt secționate terasele mixte (cu înălțimi relative mai mari de 10 metri), cum ar fi, de exemplu, cazul celor situate aval de Târgu Ocna sau a celor de pe partea stânga a Trotușului, amonte de Caiuți.

IV. CLİMA

Clima văii trotușene este cea specifică munților de altitudine mijlocie din Carpații Orientali, cu o serie de diferențieri locale, determinate de înălțimea și fragmentarea reliefului, expozitia sa, gradul de acoperire cu vegetație și albedoul regiunii în cauză, modificarea și dirijarea unor curenți ce se desprind din masele de aer ce aparțin circulației generale.

Analiza atentă a tuturor factorilor climatici din regiune, în desfășurarea lor multianuală, a dus la precizarea că valea Trotușului aparține în partea de vest ținutului climatic al munților mijlocii, iar în partea de est ținutului climatic al zonei subcarpatice, ambele încadrându-se în provincia climatică montană a Carpaților Orientali.

4.1. Regimul climatic general

Zona trotușeană constituie un exemplu de tranziție gradată de la nuantele de continentalism climatic pronunțat, în est, la cel moderat, în vest. De asemenea, prezența treptelor de relief subcarpatic și montan constituie factorii genetici ai unor particularități topoclimatice dezvoltate pe spații ceva mai largi desfășurate pe aliniamente orientate nord-sud. Vara este relativ caldă, ușor răcoroasă pe culmile montane și mai uscată și călduroasă în est.

4.2.Factori genetici ai climei

4.2.1. Durata medie anulă a strălucirii Soarelui

Variază între 1800 ore în zona montană din vest și 2050 ore în Depresiunea Tazlău-Cașin, situată în est. Înălțimile ce depășesc 1200-1300 metri beneficiază de o insolație puternică, până la 1900 ore/an, după cum văile si bazinele depresionare coboară sub 1800 ore/an. Faptul se datorește menținerii în general, în zonă, a plafonului norilor stratiformi sub limita de 1200-1300 metri, la care, în cazul văilor și depresiunilor, se adaugă inversiunile termice însoțite adesea de ceață.

Trecând mai departe la depresiunile mai mari, respectiv Depresiunea Dărmănești și compartimentul sudic al Depresiunii Tazlău-Cașin, regiuni cu perioadă maximă de strălucire a soarelui în zona, întâlnim și areale care fac expecție, fapt explicat printr-o anumită poluare a atmosferei ( parte din vetrele orașelor Onești , Comănești etc.)

In fig.nr.13. se poate observa ca in anii 2007 si 2003 s-au inregistrat cele mai mari valori ale duratei stralucirii Soarelui, mai exact in luna iunie a anului 2007 durata de stralucire a Soarelui a fost de 347,5 ore si in luna mai a anului 2003 durata de stralucire a fost de 320,8 ore. Pentru perioada 2004-2006 s-au inregistrat valori constante ale duratei stralucirii Soarelui.

Fig.nr.13. Durata de stralucire a Soarelui inregistrata la statia meteorologica Tg. Ocna

in perioada 2003-2007

4.2.2. Radiația solară globală

Valoarea sumei medii anuale a radiației globală variază între 110 kcal/cm² în zona montană și 120 kcal/cm² în sud-estul văii trotușene. Valoriile medii anuale cele mai mici sunt înregistrate în decembrie (cca. 3 kcal/cm²), iar cele maxime în iulie (18,5 kcal/cm²), media anuală find de cca. 9-10 kcal/cm².

Repartiția sa lunară și pe sezoane înregistrează mari diferențieri, peste 75 % din valoarea radiației globale revine sezonului cald. În Depresiunea Dărmănești și în Subcarpați ponderea ajunge până la 80%. Faptul este în strânsă legătură cu durata de strălucire a soarelui în ore, care în zilele de vară atinge valori maxime. Raportat la întregul sezon cald, din numărul total de ore de strălucire a soarelui, zonei montane, cu excepția Depresiunii Dărmănești, îi revine 72,2%, iar Subcarpaților din est 75%.

4.2.3. Bilanțul radiativ caloric (raportul dintre radiația solară totală și radiația terestră)

Este modificat și de nebulozitate, adică de gradul de acoperire a cerului cu nori (0-10), care în zona montană are valori de 6,5-7 în luna ianuarie și 6-6,5 în luna iunie. Regiunile mai înalte și bine însorite, aflate frecvent deasupra norilor stratiformi, ca și Depresiunea Dărmănești, puternic despădurită și modificată sub raport termic de masele de aer fohnizate ce coboară dinspre munții din vest, au o nebulozitate mai mică (6-6,5 în ianuarie și în jur de 5 în iunie).

Despădurirea intensă a munților de pe cumpăna de ape dintre Olt și Trotuș, conjugată cu expunerea dominantă a acestora spre sud, sud-vest și sud-est, determină ca, începând cu luna iulie până spre sfârșitul lui octombrie, nebulozitatea să aibă valori sub 5.

În aceste condiții versanții munților expuși spre sud, sud-est și sud-vest înregistrează temperaturi mai ridicate cu 1-2 grade lunare și chiar pe sezon, față de versanții orientați spre nord. Fenomenul este foarte frecvent în majoritatea munților din țara noastră.

4.2.4. Circulația generală a atmosferei

Adecvația aerului uscat din direcția nordului și a aerului continental din Asia Centrală determină un accentuat grad de continentalism. Seceta de vară este un fenomen frecvent, relativ accentuat și, în unii ani, de durată ceva mai mare. Iarna este prezentă advecția aerului continental foarte rece din direcția nord-est și est a aerului arctic. De asemenea, se manifestă obișnuit stagnarea aerului dens și rece care conditionează inversiunile termice, cu deosebire în depresiuni.

4.3. Principalii parametri climatici

4.3.1. Regimul termic

Se caracterizează prin temperaturi medii anuale ce variază între 3ºC și 7ºC în zona montană și 7ºC-8,5ºC în Depresiunea Dărmănești, ajungând la 8,5ºC-9,5ºC în zona subcarpatică din est.

O caracteristică a repartiției teritoriale a valorilor termice o constituie distribuția lor insulară, condiționată de specificul treptelor și formelor de relief. Acest caracter este mai pregnant în cadrul culmilor din aria montană propriu-zisă. Temparatura medie anuală la Târgu-Ocna este de 9,2ºC, mai mare decât la Bacău (9,0ºC) sau Piatra Neamț (8,4ºC). Mediile lunii celei mai calde, iulie, au valori cuprinse între 12,0ºC pe marginea de vest a zonei și 20,0ºC în sud și est. Mediile lunii celei mai reci, ianuarie, sunt cuprinse între – 4,0ºC în estul și centrul zonei și 5,0ºC în vest, local aceste valori fiind modificate, spre exemplu în cazul ariei montane, unde se ajunge la 6,0ºC și 7,0ºC în perimetrele culmilor mai înalte, ca și în unele arii depresionare intramontane. Numărul zilelor cu cer senin este de 40 de zile în zona montană, 60 de zile în Subcarpați și 80 de zile în zona inferioară a Trotușului.

Timpul umed și cu ninsori din zona carpatică și subcarpatică și timpul mai secetos din sectorul de est, cauzat de pătrunderea aerului continental dinspre nord-est și est, condiționează, uneori, abateri mari de la valoarea medie lunară, așa cum în ianuarie 1945, când la Bacău s-au înregistrat 12,0ºC. Temperaturile extreme absolute ale aerului exprimă caracterul continental al climatului. Temperatura maximă absolută de 40,8C a fost înregistrată la Târgu Ocna la 5 iulie 1916, iar valoarea minimă absolută a fost de – 29,6ºC la Târgu Ocna, la 23 ianuarie 1942. Aceste temperaturi extreme absolute pun în evidență existența unor amplitudini termice foarte mari care pot depăși 70,0ºC.

Depresiunea Dărmănești se bucură de un climat de adăpost, caracterizat nu numai prin temperaturi medii anuale mai ridicate datorită fohnizării maselor de aer ce vin dinspre vest, dar și precipitațiile mai reduse, cauzate de același fenomen. O frecvență foarte mare o au inversiunile termice, prezente în lunca principalelor râuri ca și în Depresiunea Dărmănești. Acestea sunt un efect direct al curenților de aer descendenți ce stagnează pe văi, îndeosebi în perioada rece a anului și care fac posibilă prezența unor fenomene hidrometeorologice cum ar fi brumele târzii și timpurii, cețuri, temperaturi mai scăzute decât în regiunile montane din jur. În cazul Depresiunii Dărmănești, la aceasta contribuie și masele de aer continental ce vin din estul Europei specifice provinciei climatice est-europene, care iarna pătrund prin șaua de la Moinești și provoaca o scădere cu câteva grade a temperaturii în regiunile joase din nord-estul depresiunii. İnversiunile termice sunt marcate în această regiune de inversiuni de vegetație, respectiv pe văile unde frecvența acestora este mare, coboară mult etajul coniferelor, pentru că la altitudini cu 100-200 metri mai mari să întâlnim fagetele și uneori chiar gorunetele.

Un caz cu totul aparte il reprezintă sudul Depresiunii Tazlău-Cașin, unde iarna masele de aer de origine euro-asiatică reușesc în parte să escaledeze Culmea Pietricica, răsturnând curenții dominanți din vest și nord-vest și determinâd formarea unui curent rece care înaintează pe Valea Oituzului până la sud de Munții Nemira, unde coboară spre Depresiunea Bârsei, manifestându-se ca un curent rece care provoacă scăderea simțitoare a temperaturii pe tot parcursul său.

Revenind la întreaga regiune, zilele cu îngheț sunt în jur de 200, iar brumele încep în zona înaltă, îndeosebi pe văi, la sfârșitul lui septembrie și persistă primăvara uneori până în a doua decadă a lunii iunie. Lunile cu temperaturi negative sunt peste șase în vârfurile montane cele mai înalte, scăzând până la trei în Depresiunea Dărmănești și în Subcarpați. Primele zile de îngheț au loc la sfârșitul lunii septembrie în zona montană, întârziind aproape cu o lună în regiunile joase din est, iar ultimele se înregistrează la începutul lunii mai pentru munții inalți din vest și ultima decadă a lunii aprilie pentru depresiunile mari de pe Valea Trotușului și din Subcarpați.

Temperatura medie a lunilor de vară este în jur de 17ºC în munții cu altitudini de peste 1000 metri și 19ºC în Depresiunea Dărmănești și Subcarpați. Luna cea mai calduroasă este iulie, în special ultima decadă a acesteia. Durata medie a perioadei cu temperaturi de peste 15ºC este de cca 80-100 zile, aceasta putând crește simțitor în anii cu toamne lungi.

Anotimpurile de tranziție (primavara, toamna) se bucură de un regim termic moderat, fără amplitudini prea mari de la o lună la alta. În aprilie și octombrie, temperatura medie variază între 6ºC în regiunile muntoase înalte și 10ºC în regiunile mai joase din sud-est.

Cea mai mare valoare a temperaturii medii a aerului observată la stația meteorologică Târgu Ocna a fost înregistrată în luna iulie (24,1ºC) a anului 2007. La o diferență de doar 2,7ºC se situează luna august a anului 2003. Restul temperaturilor au avut o evoluțe constanta. (fig.nr.14.)

Fig.nr.14.Temperatura medie a aerului înregistrată la stația meteorologică Tg. Ocna

în perioada 2003-2007

4.3.2. Regimul eolian

Frecvența medie anuală a vânturilor denotă o predominare accentuată a circulației aerului dinspre nord, nord-vest, nord-est și, mai limitat de la sud și sud-est. Frecvența cea mai mare o au vânturile din vest (33,9%), urmate de cele de sud-est (17,1%), cele de sud-est (10,5%) și est (9,2%). Vânturile de nord și nord-vest au o frecvență mai mică (5,3% și respectiv 8,2%).

Iarna, pe culmile mai înalte bate crivațul, iar în Munții Nemira bate un vânt rece sub denumirea de Nemira sau fohnul de pe versantul său estic. Viteza vânturilor atinge valori mari în general iarna în timpul deplasării maselor de aer rece, dislocate din regiunea anticiclonului siberian.

În Depresiunea Dărmănești și în unitatea subcarpatică din est se observă unele variații, determinate de influența mai mare a maselor de aer din estul continentului și de influența reliefului care dirijează și canalizează anumiți curenți de aer derivați din cei principali. Astfel frecvența vânturilor de vest, sud-vest și sud-est scade (31,2%, 7,2% și respectiv 5,9%), în timp ce a celor din nord și nord-vest crește mult (13,5% și respectiv 13,4%). Faptul are o înrăurire foarte mare asupra regimului termic, în special în sezonul rece al anului, când vânturile din nord și nord-vest au o frecvență și o intesitate mai mare, ceea ce duce și la amplitudini termice simțitor crescute față de zona montană din vest.

Intensitatea medie variază între 2,2 m/s în cazul vânturilor dinspre sud, care se simt mai ales vara și toamna, și peste 3m/s în cazul vânturilor dinspre vest, sud-vest, nord-vest și nord. În cazul acestora din urmă, datorită unor condiții speciale de presiune pe continentul Europa, ce apar îndeosebi în sezonul rece, au loc modificări care duc la intensitate excesivă si la formarea unor curenți catabatici, care provoacă mari distrugeri în cadrul arborilor de pe versanții munților opuși direcției din care bat. Un astfel de fenomen a a vut loc în iarna anilor 1947-1948, când în Munții Ciucului și Nemira au fost doborâte peste 1000 ha pădure. Urmările acestei catastrofe naturale, care a dezgolit munți întregi, sunt evidente și azi în bazinele Bascai, Apei Line, Pârâul Mare, Barzautei etc.

Celelalte vânturi, deși uneori modificate ca direcție și amplificate ca tărie datorită energiei reliefului, nu provoacă distrugeri de natura celor amintite.

Calmul atmosferic are o valoare destul de mică în această regiune (5,7%). În general trebuie să arătăm că regimul eolian este favorabil activităților economice din zonă. Predominarea curenților de origine atlantică, bogați în vapori de apă, determină o umiditate relativă și absolută destul de mare, iar regimul precipitațiilor corelat cu cel termic pune în evidență condiții favorabile dezvoltării vegetației forestiere, reprezentate prin specii exigente față de acești factori (molid, brad, fag etc.). În același timp, calmul redus pune în evidență o aerație foarte bună a zonei. Cu excepția unor arii cu totul secundare situate în preajma unor unități industriale din centralele Comănești, Dărmănești și Borzești, poluarea aproape nu există. Aerul este bine ozonat, iar briza de munte se simte nu numai în efectul inversiunilor termice, dar și în purificarea aerului pe văi și în bazinetele depresioanare.

4.3.3. Regimul precipitațiilor

Este în stransă corelație cu regimul eolian și cel termic. Umiditatea relativă este de 72-80% în unitatea montană, unde în luna ianuarie valorile ajung la 80-84%. Regiunea nord-estică și îndeosebi Depresiunea Dărmănești au valori mai mici, respectiv 60-70%.

Regimul precipitațiilor atmosferice prezintă variații anuale, anotimpuale și lunare destul de importante. Precipitațiile medii anuale variază între 722 mm/an în culoarul Trotușului (Păltiniș-Ciuc) și 1000 mm/an în munții din jur. Valoriile medii anuale se păstrează între 600 și 800 mm. Pe culmile carpatice cele mai înalte, aceste valori se ridică la 1100 mm. Cantitățile medii ale lunii iulie, sunt cuprinse între 60 mm în est și 100 mm în vest. În timpul verilor secetoase cantitatea medie de precipitații din luna iulie se reduce în partea de est a zonei până la 20-30 mm. Cel mai secetos an a fost în 1977, cu 246 zile uscate, dar nu trebuie uitați nici anii 1946-1947. Cantitățile medii ale lunii ianuarie se încadreaza între 30-60 mm, local mai ridicate, sau puțin coborate. Cantitățile maxime căzute în 24 de ore se datoresc ploilor sub formă de averse. În acest sens sunt semnificate valorile înregistrate la Onești – 200 mm la 23 mai 1926; Târgu Ocna – 110 mm la 11 iulie 1935; Comănești – 99 mm la 25 august 1953; Brusturoasa 80,3 mm la 31 august 1928 ș.a.

Din graficul de mai jos se poate observa o creștere semnificativă a cantitățiilor de precipitații ce au avut loc în luna iulie a anului 2004, unde s-a înregistrat valoarea maximă de 203 mm. A doua valoare din punct de vedere al cantității precipitațiilor o regăsim în anul 2005, aceasta fiind de 175,6 mm. În anul 2007 în luna octombrie valoarea înregistrată a precipitațiilor este de 130 mm, observăm astfel ca în anii ceilalți cantitățiile de precipitații se află sub valoarea de 100 mm.

Fig.nr.15.Precipitațiile înregistrate la stația meteorologică Tg. Ocna

în perioada 2003-2007

4.3.4. Temperatura solului

La confluența Slănicului cu Trotușul apar petece de lacoviști salinizate formate din aluviuni umezite de izvoare locale de sub marnele salifere. În Câmpia Siretului İnferior apar solurile aluviale în lunci și arii de divagare, cu cernoziomuri și cernoziomuri cambice, alteori freatic-umede sau cu soluri cenușii în zona de contact cu zona deluroasă. (Glacisul Râmnic-Trotuș).

Dupa cum se observă in fig.nr.16, temperatura medie a solului are o evoluție constantă. În anul 2003 cea mai scăzută valoare a temperaturii solului s-a înregistrat în luna februarie având o valoare de -6,2 oC, iar cea mai ridicată în luna iunie de 26,4 oC. În anul 2004 în luna februarie s-a înregistrat cea mai scăzută valoare de -3,2 oC, iar cea mai ridicată în luna august 29,6ºC. În anul 2007, conform datelor de la stația meteorologică de la Târgu Ocna cea mai scăzută valoarea a fost în luna decembrie de -2,2 oC, iar cea mai ridicată în iulie de 28,2oC.

Fig.nr.16..Temperatura medie a solului înregistrată la stația meteorologică Tg. Ocna

în perioada 2003-2007

4.3.5. Stratul de zăpadă

În zona montană prezența stratului de zăpadă este semnalată începând, uneori, cu luna octombrie, iar topirea zăpezii începe în a doua jumătate a lunii aprilie, alteori chiar mai târziu. La nivelul celor mai înalte culmi montane, mai sus de 1500 metri, grosimea stratului de zăpadă ajunge în unele ierni la 60-70 cm. Ultima zăpadă cade la date diferite (24 martie 1877, 10 mai 1909). Primăvara are loc topirea bruscă a zăpezii datorită fenomenului de fohnizare. Au fost și cazuri de luni de iarna fără zăpadă (ianuarie 1938, februarie 1940).

Graficul de mai jos arată, că nivelul cel mai mare al grosimii stratului de zăpadă s-a înregistrat în luna ianuarie a anului 2004 (10 cm). Anul cu cel mai mic strat de zăpadă a fost 2007, când în zece luni ale anului stratul de zapadă a avut valoarea 0, iar singurele luni în care stratul de zăpadă a fost de doar 1 cm sunt ianuarie și februarie.

Fig.nr.17.Stratul de zăpadă înregistrat la stația meteorologică Tg. Ocna

în perioada 2003-2007