Indentificarea Evaluarea Si Segmentarea Pietei Turistice Internationale

Cuprins

Capitolul I

Conceptul de “potențial turistic”

1.1. Dezvoltarea turismului

Turismul de masă care se practică în prezent își are originile în anii imediat următori sfârșitului celui de-al doilea razboi mondial. Creșterea standardului de viata, a timpului liber și dezvoltarea transporturilor au dus la o creștere accentuată a cererii turistice, mai ales pentru turismul internațional. Destinațiile turistice au răspuns acestei cereri prin dezvoltarea unei game largi de servicii și facilități oferite turiștilor. Originile turismului le regăsim însă cu mult timp în urmă, în timpurile egiptenilor, atunci când se putea vorbi de călătoriile făcute cu prilejul unor festivaluri și celebrari religioase.

Grecii au fost primii care au evidențiat beneficiile menținerii unui raport echilibrat

între muncă și destindere (aici incluzând călătoria), atât pentru individ, cât și pentru societate.

Romanii foloseau timpul pentru destindere în scopuri practice, spre deosebire de greci. Inginerii romani au construit facilități publice pentru populație, pentru practicarea exercițiilor fizice pentru destindere și ca pregătire de război. Rețeua extinsă de drumuri construită de romani a permis realizarea unor calătorii mai rapide de afaceri sau pentru odihnă. Romanii obișnuiau să facă vizite prietenilor și rudelor și apreciau efectele binefacatoare ale apelor minerale.

În secolul al XVII-lea, atitudinea vis-a-vis de recreere și călătorii s-a schimbat, inregistrându-se doua tendințe dominante:

– dezvoltarea “Marelui Tur” – tinerii aristrocrați erau trimiși pentru desăvârșirea educației în marile centre culturale ale Europei : Paris,

Veneția, Roma, Florența.

– dezvoltarea stațiunilor balneare – deși recunoscut încă de pe vremea romanilor, efectul benefic pentru sănătate al apelor minerale nu a fost exploatat decât începând cu secolul al XVI-lea.

Secolul al XVIII-lea și al XIX-lea au adus noi schimbări în dezvoltarea turismului. Introducerea tehnicilor producției de masă în industrie a dus la o rapidă urbanizare și la migrarea populației din zonele rurale spre cele urbane. Tot acum se dezvoltă și stațiunile de litoral, acestea fiind însă frecventate doar de nobilime.

Secolul al XX-lea a adus noi schimbări; în primul rând folosirea mai redusă a trenurilor ca mijloc de transport utilizat pentru turism. În al doilea rând, introducerea produselor turistice forfetare. Turismul de masă existent astăzi este un fenomen al societății post- industriale al celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea. Turismul a devenit parte integrantă a economiei unei țări. Cei mai importanți factori care au dus la creșterea cererii de produse turistice au fost: creșterea nivelului vieții, creșterea mobilității populatiei, standardele de educație și creșterea timpului liber. Organizațiile publice și private s-au adaptat rapid acestei cereri în creștere, oferind produse turistice tot mai complexe și de calitate.

Analizând istoria trecută și prezentă a turismului, se pot evidenția urmatoarele aspecte:

Efectele mobilității sociale – de la începutul activității turistice, cei care au beneficiat de activitățile turistice și de noile destinații au aparținut anumitor categorii sociale, mai înstărite. Cu timpul, s-a dezvoltat turismul de masă, iar cei ce practică "turismul elitist" au trebuit să găsească destinații exclusiviste. Aceasta tendintă se mai manifestă și în prezent, existând stațiuni exclusiviste;

Importanța transportului – de la construirea primelor drumuri de către romani, la introducerea căilor ferate în secolul al XIX-lea și a altor forme de transport mult mai sofisticate, dezvoltarea turismului a depins în mare parte de dezvoltarea transportului;

Creșterea ritmului dezvoltării – ritmul de dezvoltare a turismului a fost accelerat în ultima jumătate a secolului al XX-lea, având efecte pozitive și negative asupra economiei, culturii și mediului.

Pe baza datelor evidențiate se pot trage concluzii asupra dezvoltării viitoare a turismului. Un lucru este evident: dacă turismul se va dezvolta în același ritm și în următorii 50 de ani, ritmul îregistrat de la cel de-al doilea razboi pană în prezent, această industrie va juca un rol economic și politic de importanță globală.

1.2. Definirea conceptului de “potential turistic”

Potențialul turistic al unei zone reprezintă un ansamblu de elemente naturale, economice și cultural-istorice de interes turistic, care conferă unui teritoriu dat o anumită funcționalitate turistică și care constituie premise pentru dezvoltarea activității de turism. Poate fi deci considerat o ofertă turistică potențială.

Trebuie facută însă distincția între noțiunea de "potențial turistic" și cea de "patrimoniu turistic", definit ca un ansamblu de elemente ce stau la baza desfășurării activității de turism pe un teritoriu dat; sunt incluse: potentialul turistic natural și antropic, echipamentele de turism, infrastructura generală sau turistică.

Potentialul turistic al unei zone este dat de ansamblul resurselor care se regăsesc în zona respectivă, fie ele naturale, antropice, culturale sau economice.

Resursele turistice pot fi definite în sens restrâns ca un ansamblu de elemente naturale și antropice care prezintă interes turistic și care pot fi valorificate în activitatea de turism; spre deosebire de "atracțiile turistice", acestea sunt privite mai mult ca "materii prime" ale unei activități economice, respectiv ale producției turistice. În sens larg, sunt incluse, pe langă elementele atractive naturale și antropice și alte categorii de resurse care stau la baza desfășurării activității de turism, ca activitate economică: munca (forța de muncă) și capitalul.

Nu există resurse turistice în sine, ci resurse exploatabile și utilizabile în condiții tehnologice și economice date. În domeniul turismului, resursele se pot clasifica astfel:

Resurse naturale: climat favorabil, topografie;

Resurse socio -culturale: manifestările artistice, festivalurile de muzică, concertele internaționale, expozițiile, reuniunile literare, manifestările sportive, tehnice și știintifice, locuri cu importanță istorică și arheologică;

Resurse cu caracter economic, dar și condițiile economice specifice zonei.

Utilizarea acestor resurse pune în evidență caracteristicile lor. Un ansamblu de resurse

nu prezintă interes decât în condițiile în care exercită o oarecare atracție asupra turistului. Este vorba în primul rând de o atracție socială, acesta fiind cazul marilor orașe; se poate referi fie la raritatea, fie la originalitatea lor, monumente și castele de mare valoare, manifestări cu caracter excepțional. Trebuie subliniat și faptul că parcurile și rezervațiile naturale devin atracții din ce în ce mai cautate de turiști.

Organizația Mondială a Turismului grupează resursele după cum urmează:

Patrimoniul natural: elemente geologice, elemente de climat (temperaturi, precipitații, puritatea aerului, fauna și flora);

Patrimoniul uman: condiții de muncă, salarii, elemente demografice; opiniile și mentalitatea populației în ceea ce privește fenomenul turistic, structura socială, aspectele politice și juridice;

Patrimoniul cultural: arheologie, monumente și locuri istorice, arhitectura locală,

tradiții, folclor;

Căi de acces: feroviare, rutiere, aeriene, maritime și fluviale;

Infrastructura: unități de cazare și masă, parcuri, rezervații naturale;

Resurse financiare și economice: surse de finanțare publică, surse de finanțare private (bancare sau de altă natură), nivelul prețurilor, al serviciilor, al terenurilor .

Autorii Gearing, Swart și Var, în 1976, au analizat potențialul turistic al zonelor urbane, evidențiind următoarele criterii folosite pentru a evalua atractivitatea pe care o exercită un anumit oraș asupra turiștilor:

A. Factori naturali

Atracții naturale: flora și fauna; topografie, vecinătatea râurilor, a lacurilor sau a mării, peșteri, cascade;

Climat: temperatura, vânturi, precipitații.

B. Factori sociali

Elemente artistice și arhitecturale: arhitectura locală, monumente, muzee de artă;

Festivaluri: festivaluri de muzică și dans, competiții sportive;

Elemente locale specifice: bucătăria locală, muzică și dansuri populare, costume populare;

Târguri și expoziții: de obicei de natură comercială;

Atitudinea vis-a-vis de turiști: tratamentul localnicilor la adresa turiștilor.

C. Factori istorici

Ruine istorice: existență, condiții, accesibilitate;

Semnificație religioasă: importanța religioasă a zonei;

Elemente de istorie și mit: datorită miturilor și evenimentelor istorice petrecute în zonă, o destinație turistică poate fi foarte cunoscută.

D. Facilități recreative si comerciale

Facilități sportive: vânătoare, pescuit, înot, schi, golf, călărie;

Facilități educaționale: muzee de arheologie și etnografie, grădini zoologice, grădini botanice, teatre, cinematografe;

Alte facilități referitoare la sănătate, odihnă, recreere: cursuri de golf, ape minerale, locuri pentru picnic;

Atracții ale vieții de noapte: discoteci; cazinouri, cluburi;

Magazine, stații de benzină: magazine cu suveniruri, magazine cu obiecte artizanale,stații de benzină.

E. Infrastructura. cazarea si masa

Peste calitatea minimă: drumuri, apă, electricitate, gaz, comunicații, servicii de sănătate, transport public;

Peste calitatea turistica minimă: hoteluri; restaurante; bungalow-uri; campinguri.

1.3. Destinatia turistica

Multitudinea și varietatea destinațiilor lumii au contribuit la succesul sectorului turistic, începând cu 1945. "Industria turistică", cum este denumită tot mai des, este caracterizată nu numai de schimbare, ci mai ales de creșterea înregistrată. Inevitabil, aceasta a creat o anumită presiune asupra destinațiilor turistice, deoarece cererea este excedentară. În strânsă legatură cu cele doua caracteristici este natura schimbatoare a turiștilor actuali, care și-au sporit exigențele în ceea ce privește serviicile de la destinații. "Noul turist" nu mai este satisfăcut cu o experiență pasivă, cautând elemente de autenticitate, apreciind tot mai mult cultura, istoria și mediul în care trăiesc locuitorii zonelor vizitate.

Referindu-ne la cererea viitoare de produse turistice, un concept tot mai mult vehiculat este acela de "noul turist", o persoană care va renunța la turismul de masă în favoarea unor vacanțe aventuroase și mult mai active. "Noul turist" va fi un individ educat, cu discernământ, care nu va afecta mediul înconjurator prin acțiunile sale, pregătit să plătească sume mai mari pentru servicii de calitate. Deși numărul unor astfel de turiști este în creștere, ei sunt încă în umbra masei de turiști care continuă să cumpere produse forfetare, să viziteze destinațiile la modă, aglomerate și să își aleagă locul de vacanță în funcție de preț în primul rând.

Cu toate că destinațiile turistice sunt foarte variate, putem identifica anumite trăsături comune majorității destinațiilor:

Destinațiile reprezintă amalgamuri;

Destinațiile reprezintă o estimare a valorilor culturale;

Destinațiile sunt inseparabile: turismul se produce acolo unde se și consumă;

Destinațiile sunt vizitate nu doar de turiști, ci și de alte grupuri.

Amalgamuri

Majoritatea destinațiilor sunt formate din urmatoarele componente:

Atracții;

Acces – transport local;

Facilități: cazare, masă, magazine și alte servicii;

Bineînțeles, fiecare dintre aceste componente trebuie să existe în zona respectivă inainte de venire a turistului – de exemplu, existența structurilor de cazare nu va fi suficientă pentru practicarea turismului, exceptând poate hotelurile de lux, ca Raffle din Singapore sau Savoy din Anglia. Totalitatea facilităților și serviciilor de la destinație este cunoscută ca reprezentând un amalgam. Amalgamul componentelor unei destinații se pot combina în multiple moduri, în diferite contexte culturale, economice și deice și de mediu, pentru a forma o destinație turistică.

Faptul că destinația este un amalgam are numeroase implicații. Este important ca fiecare componentă să aibă o anumită calitate cerută: o cameră de hotel necorespunzatoare poate aduce insatisfacție unui turist mulțumit de restul serviciilor oferite. Complementaritatea componentelor ce formează destinația este foarte dificil de controlat de catre managerii de la destinația turistică, dat fiind natura fragmentară a firmelor din turism.

Estimarea valorilor culturale

Turiștii trebuie să considere destinația ca fiind atractivă și să merite investiția lor de timp și bani. Din această cauză putem considera destinațiile ca reprezentând evaluări culturale. În timp ce noi oportunități se dezvoltă, există o permanenta amenințare ca unele destinații să nu mai fie "la moda".

Inseparabilitatea

Produsele turistice se consumă acolo unde sunt produse – turiștii trebuie să fie prezenți fizic la destinație pentru a putea consuma produsul turistic. Ca toate serviciile, destinația are caracter perisabil, în sensul că dacă nu este utilizată se pierde – disponibilitatea paturilor, scaunelor de la restaurant sau a biletelor la concerte, muzee nu pot fi stocate în afara sezonului, pentru a putea fi folosite în plin sezon. Sezonalitatea este o problemaă majoră pentru multe destinații, aducând prejudicii profitabilității. Și aceasta deoarece majoritatea elementelor unei destinații au o rata ridicată a costurilor fixe și, de aceea, încasările din sezonul de vârf trebuie să acopere și pierderile înregistrate în celelalte perioade ale anului.

Folosirea multiplă

Facilitățile de la destinații sunt folosite de către rezidenti, ca și de către muncitori tot timpul anului, dar in anumite perioade ale anului ele sunt utilizate și de catre alți utilizatori – excursioniști sau turiști – care sunt departe de locul lor de rezidență. Posibilitatea folosirii multiple a destinațiilor înseamnă că se pot clasifica firmele de la destinație în funcție de dependența lor de turiști, de rezidenți sau de ambele categorii. De fapt, doar atracțiile pe temă, cum sunt parcurile turistice, depind de turiști în exclusivitate. Cele mai multe destinații se impart între turism și alte utilizări. Turismul poate deveni o sursă de conflict în astfel de destinații, unde se pot ivi neîntelegeri între turiști și populația localnică.

Componentele amalgamului destinației

Înainte de a detalia componentele destinațiilor și a demonstra locul lor în cadrul acesteia, trebuie să facem deosebirea între elementele de atracție și suportul acestora. Atracțiile sunt cele care determină turistul să viziteze zona, în timp ce celelalte facilități sunt esențiale pentru realizarea produsului turistic.

Atracțiile

Atracțiile unei destinații – fie ele naturale sau antropice – sunt cele care determină motivația inițială în alegerea unei destinații turistice. Atracțiile au fost până nu demult un sector neglijat de către industria turistică datorită varietății lor și proprietarilor diferiți. În

prezent însă, se dă dovada de maturitate și profesionalism în ceea ce privește managementul atracțiilor. Aceasta implică o mai buna îmbinare între piața și oferta atracțiilor, prin:

– adoptarea unei filosofii de marketing;

– o calificare superioară a personalului implicat;

– noi tehnologii pentru dezvoltarea de noi tipuri de atracții;

– focalizarea asupra evenimentelor de mare importanță, care constituie puncte de atracție pentru turiști.

O trăsătură specifică a atracțiilor turistice este faptul că beneficiază de ele atât populația rezidentă, cât și turiștii. Acest lucru poate da naștere la conflicte în zonele turistice căutate, unde turismul este văzut ca generator de probleme, cum sunt poluarea, congestii în trafic, deteriorarea mediului ambiant prin depozitarea de deșeuri.

Atracțiile mai pot fi împărțite în atracții legate de un anumit loc, cum sunt monumentele istorice, clădirile, și cele legate de un anumit eveniment, cum sunt festivalurile de muzică și de teatru, așa cum se poate observa în figura 1.

Fig. nr. 1 – Clasificarea atracțiilor

Atrcțiile legate de un anumit loc și cele legate de evenimente pot fi complementare (de exemplu, o piesă de teatru de Șakespeare poate fi prezentată în interiorul unui castel). De asemenea, evenimentele pot anima unele locuri, cum sunt muzeele, și pot aduce turi;ti în extrasezon.

O altă clasificare este oferită de autorii britanici Clawson și Knetș, care împart resursele recreaționale în naturale și artificiale, după cum se poate observa în figura 2:

Multe activități Multe resurse

Artificiale Naturale

Intensitatea dezvoltării

Distanța de utilizator

Fig. nr. 2 – Clasificarea resurselor realizată de Clawson

T I

X

Y

I T

Q1 Q2

Utilizare pentru turism Utilizare pentru industrie

Oferta totală a terenului

Graficul 1 – Alocarea optimă a resurselor

Atracții artificiale

Multe dintre atracțiile artificiale sunt produse ale istoriei și culturii. Acestea include palate, biserici, castele, muzee și galerii de artă etc.

Elementele artificiale pot fi clasificate astfel:

Culturale – religie, cultură modernă, muzee, galerii de artă, locuri arheologice și arhitecturale;

Tradiții – folclor, festivaluri;

Evenimente – activități sportive și evenimente culturale.

Delimitarea dintre resursele naturale și cele artificiale nu este întotdeauna foarte clară. Multe dintre atracțiile naturale necesită inputuri considerabile de elemente de infrastructură și management pentru a putea fi utilizate în scopuri turistice (este cazul stațiunilor de ski, acvariilor și a multor alte atracții naturale).

Resursele naturale și antropice nu pot fi puse în evidență fără existența unor elemente de infrastructură adecvate, cum ar fi unitățile de cazare și masă, căile de acces, alte servicii oferite la destinație etc.

Clawson și Knets realizeaza intr-o singura diagrama conexiunea dintre clasificarea atractiilor din punct de vedere spatial, ca distanta fata de pietele turistice, unicitatea și intensitatea utilizarii lor. Aceasta abordare este una flexibila, fiind un mod foarte bun de abordare a atractiilor. De exemplu, un monument istoric este in mod cert o atractie bazata pe o resursa, dar piata lui turistica poate fi extinsa prin adaugarea unui element orientat spre utilizator, cum ar fi un mic parc sau o gradina.

Atractii naturale

In cazul resurselor naturale, ceea ce intereseaza in primul rand este calitatea acestora, localizarea ocupand locul secund ca importanta. Atractia exercitata de resursele naturale se manifesta atat la nivel national, cat și international. Dintotdeauna, resursele naturale au ocupat primulloc in ceea ce priveste resursele turistice. Atractiile naturale nu se refera doar la peisaj, ci și la climat, vegetatie și fauna.

Un aspect comun tuturor categoriilor de resurse naturale îl constituie faptul că ele sunt de obicei incluse în ofertele turistice și pot oferi doar anumite servicii, oricare ar fi perioada data. Dar in marea majoritate a cazurilor, selviciile oferite de acestea pot fi avea valori de întrebuintare diferite. De aceea se propune creșterea numarului de terenuri utilizate in scopuri turistice, in defavoarea altor intrebuintari. Acesta se constituie intr-un "targ" care trebuie realizat pentru a ne asigura ca resursele naturale sunt folosite in folosul societatii. Acest lucru este demonstrat in graficul 1 : axa verticala reprezinta beneficiile sociale nete ( beneficiile sociale minus costurile sociale ) ale utilizarii unui teren pentru turism sau în scopuri industriale.

Dreapta TT arata modul în care beneficiile nete scad daca numarul terenurilor utilizate pentru turism crește. In mod similar se intâmpla și daca aceste terenuri sunt utilizate în scop industrial, așa cum arata dreapta II. In punctul Ql, beneficiile sociale nete obtinute din ultima bucata de teren folosita pentru industrie este masurata prin distanta Q2, în timp ce bucata folosita pentru turism este data de XQl. De aici se vede foarte clar ca beneficiile sociale nete obtinute din turism sunt cu mult mai mari decat cele obtinute din industrie, chiar daca din punct de vedere economic lucrurile stau invers. De aceea, societatea va fi cea care va plati schimbarea destinatiei terenului spre utilizare turistica. Punctul optim va fi Q2, în care beneficiile sociale vor fi egale, indiferent de destinatia acordata terenului.

O alta clasificare a resurselor este cea realizata de Victor T .C. Middleton , în lucrarea sa "Marketing in Travel and Tourism”; autorul imparte atractiile turistice în:

Atractii naturale: peisaj, climat, resurse naturale, alte elemente geografice;

Atractii construite: cladiri și alte constructii istorice, arhitectonice, parcuri și gradini;

Atractii culturale: istorie și folclor, religie și arta, teatru, muzica, dans;

Atractii sociale: modul de viata al rezidentilor, limba și oportunitatile pentru schimburile sociale.

Combinate, aceste aspecte ale unei zone turistice formeaza ceea ce numim "mediul sau". O importanta deosebita în atragerea turiștilor spre o anumita zona turistica o are și imaginea zonei. Aceasta reprezinta un factor motivator în turism, imaginea destinatiei și așteptarile turiștilor fiind strans legate între ele. Toate destinatiile și-au format o anumita imagine, de cele mai multe ori bazata pe evenimente trecute decat actuale. Crearea și mentinerea unei imagini favorabile a destinatiei reprezinta un obiectiv esential al responsabililor de marketing ai unei destinatii.

Facilități

Un turist care ajunge la o anumita destinatie turistica are nevoie de o serie de facilitati, suporturi materiale și servicii. Putem caracteriza acest sector ca avand un nivel scazut de concentrare a proprieta1ii. Pe de o parte, acesta este un avantaj deoarece înseamna ca ceea ce cheltuiește un turist merge catre economia locala. Pe de alta parte, firmele care actioneaza în acest sector sunt fragmentate și nu pot realiza un lobby adecvat, ceea ce duce la lipsa investițiilor.

Unitațile de cazare si masă

Sectorul format din unități de cazare și alimentatie nu ofera doar adapost și masă, ci creează ambianța și impresiile referitoare la preparatele locale, care vor dura in timp. În general dominat de firmele mici și mijlocii, acest sector oferă o varietate de unitați de cazare și masa, și este foarte important pentru destinața turistica sa adapteze acest mix cerintelor din ce în ce mai variate ale turiștilor .

Calitatea unitaților de cazare și masa disponibile la destinație va influenta numarul de vizitatori ai unei destinații. Veniturile obtinute din cazare își aduc o contribuție importanta la economia locala și nationala. Este dificil de generalizat ponderea pe care o au cheltuielile cu cazarea în totalul cheltuielilor facute de un turist la destinație. Totuși, se apreciază ca acestea detin aproximativ 33% din totalul cheltuielilor efectuate.

Etapa urmatoare transportului, în desfașurarea prestației turistice, o reprezinta cazarea. De cele mai multe ori, prestațiile aferente ei sunt asociate cu cele pentru alimentația turiștilor, poate și pentru faptul ca ambele categorii de servicii se deruleazaă în aceleași incinte construite, ceea ce, în teoria și practica turistică occidentală, se definește prin termenul de ospitalitate. Termenul de ospitalitate, în accepțiunea conferită, este prezent și în reglementarile juridice ale multor state. Astfel, legea turismului englez din 1969 definește ospitalitatea pentru turiști astfel: "hoteluri sau alte așezări, unde dormitul și masa sunt asigurate pe calea comerțului sau afacerii".

Serviciul de cazare vizează, prin conținutul său, conturarea condițiilor și confortului pentru adăpostirea și odihna călătorului. În practica turismul modern, el este produsul a ceea ce se numește industria hotelieră, sector care înglobează ansamblul activităților desfășurate în spațiile de cazare, acele prestații oferite turistului pe timpul și în legătură cu rămânerea lui în unitățile hoteliere.

În general, termenul de hotel are o semnificație foarte largă, de la o pensiune cu zece camere la o cladire cu o mie sau mai multe camere "cu facilități pentru întruniri și momente recreative, cu dotari de tipuri și categorii diferite pentru alimentația turiștilor, cu condiții suficiente pentru informarea și intermedierea, pentru activități comerciale și activități cu caracter special.

Cazarea este o funcție principală a unităților hoteliere, indiferent de tipul, categoria de confort, gradul de dotare etc. a acestora. Ea presupune existența unui spațiu si a dotarilor necesare asigurarii conditiilor de odihna si de igiena ale turistului. Odihna turistilor in spatiile de cazare este conditionata de amplasarea acestora, de insonorizarea camerelor in raport cu zonele de circulatie (holuri de stationare, culoare de trecere, scari, lifturi ș.a. ) din incinta unitatii, de mișcarea personalului etc. Conditiile de igiena sunt dependente de calitatea echipamentului sanitar, de intretinerea și buna functionare a acestuia, de existenta obiectelor de inventar destinate igienei personale și de frecventa inlocuirii lor. In afara acestora realizarea serviciului de cazare vizeaza crearea conditiilor pentru buna desfășurare a unor relatii sociale, prin existenta unor spatii amenajate in vederea primirii turiștilor, desfășurarii unor intalniri cu prietenii sau partenerii de afaceri, realizarii unor manifestari știintifice ș.a.

Totodata, functia de cazare a structurilor hoteliere este intregita prin prestarea unor servicii complementare cum sunt:

servicii de schimb valutar;

pastrarea unor obiecte de valoare ale oaspetilor;

curatirea hainelor și a incaltamintei;

spalatul și calcatul lenjeriei;

repararea unor obiecte din dotarea turistului;

manipularea bagajelor;

asigurarea parcarii autoturismelor.

Tot acestei grupe, de servicii hoteliere complementare, i se adauga dotarea camerelor, la solicitarea clientilor, cu inventar suplimentar. (frigider, televizor, etc.).

Alimentatia publica, alaturi de transport și cazare, constituie o alta componenta importanta a activitatii din domeniul turismului, incadrandu-se structural in categoria

serviciilor de baza.

Ca activitate economica, alimentatia publica este deosebit de complexa și nu se rezuma doar la satisfacerea in exclusivitate a nevoii consumatorului-turist. Totuși, dinamica ei este din ce in ce mai influentata de evolutia circulatiei turistice, ceea ce justifica asocierea ei activitatilor de turism. Datele statistice, mai ales cele din tarile cu un turism dezvoltat, justifica acest lucru. Astfel, de mai multi ani, in S. U :A circa 25% din vanzarile anuale ale restaurantelor, in valori cuprinse intre 255 -275 de miliarde dolari, pot fi considerate ca fiind legate de turism, anual, vizitatorii intemationali sositi in S.U.A. cheltuiesc circa 8 miliarde dolari pe mancare și bautura, iar stabilimentele care organizeaza serviciile acestui domeniu asigura aproximativ 275 mii locuri de munca și venituri salariale de circa 2,5 miliarde dolari. In același timp, raporturile de interconditionare sunt evidentiate și de efortul permanent al alimentatiei publice de a se alinia mutatiilor intervenite în volumul, structura și exigentele cererii, rezultat al dezvoltarii turismului intern și international, al diversificarii și multiplicarii formelor de tulism. Alimentatia publica se contureaza, deci, ca o componenta de baza a prestatiei turistice.

Abordata prin prisma pozitiei sale, de componenta a produsului turistic, respectiv a serviciilor de baza, alimentatia publica determina calitatea prestafiei turistice in ansamblul ei, influențeaza conținutul și atractivitatea ofertei turistice cu majore implicatii asupra dimensiunilor și orientarii fluxurilor turistice.

Indeplinirea acestui rol presupune ca serviciile de alimentatie publica sa întruneasca cateva trasaturi specifice:

Prezența lor in toate momentele -cheie ale consumului turistic: puncte de îmbarcare,

mijloace de transport, locuri de destinatie și sejur, locului de agrement;

Existenta unei diversitați structurale a serviciilor de acest gen, asigurata prin prezenta

unei tipologii largi de unitati de alimentatie publica, apta sa satisfaca o paleta diversificata de trebuinte;

Particularizarea serviciului de alimentație publica, mai ales în cazul unor forme specifice de turism (balneo-medical, de exemplu), prin care se poate contribui nemijlocit la satisfacerea motivatiei ce a determinat optiunea pentru respectivul consum turistic;

Necesitatea de a corespunde in egala masura exigențelor turiștilor autohtoni și straini.

Mai precis, bunurile ce fac obiectu1 serviciilor de alimentatie publica trebuie sa fie reprezentate de preparatele din bucataria nationala și internationala, din cea specifica anumitor tari și zone. Practic, componentele specifice și cele comune In materie gastronomica se definesc în raport cu formele de turism, cu locul și momentul de desfașurare a activitatii.

Conceput în calitate de componenta de baza a serviciului turistic, alaturi de transport -cazare-alimentatie, agrementul raspunde unor nevoi și interese specifice turiștilor și organizatorilor din domeniu.

Activitățile de agrement se grupează și se regrupează, în timp, în funcție de locul unde se desfășoară, de nivelul de organizare (stațiune, unitate de cazare și alimentație publică, sau de către terți pentru întreaga activitate turistică), de forma de participare a turiștilor etc. Cel mai frecvent, organizarea agrementului se particularizerază pe forme de turism: de litoral, montan de vară și/sau de iarnă, balnear etc.. De exemplu, în cazul turismului de litoral – a cărui motivație o reprezintă cura helio-marină și/sau practicarea sporturilor nautice – organizarea agrementului înseamnă: amenajarea plajelor pentru o cură activă (tobogane, jocuri, concursuri); existența unor centre de inițiere în practicarea sporturilor nautice și puncte de închiriere a materialului sportiv (bărci, hidrobiciclete, schiuri, role etc.); realizarea unor sporturi de agrement, cluburi de vacanță ș.a. Aceste componente se întâlnesc și în dotarea litoralului românesc, iar lor li se mai pot adăuga alte mijloace de agrement ca: parcuri de distracții, săli de spectacol, terenuri de sport.

O formă particulară sde agrement și, corespunzător, de vacanță, în care țara noastră are vechi tradiții și care se bucură de aprecierea turiștilor, o reprezintă călăria. Existența unor herghelii renumite – cum sunt cele de la Mangalia, Izvin, Lucina etc. – favorizează dezvoltarea acestei forme de agrement, căreia i se asociază plimbările cu trăsura, sania, și alte mijloace.

în general, apreciază specialiștii, strategia de dezvoltare a agrementului trebuie să aibă în vedere, pe de o parte, motivațiile, aspirațiile și așteptările turiștilor, iar pe de altă parte, de profilul, structura și specificul stațiunilor. Corespunzător, desfășurarea activităților de agrement presupune existența unor echipamente adecvate (porturi de agrement, puncte de închiriere, mijloace de transport pe cablu, piscine, centre de echitație, săli și terenuri de sport etc.), programe (excursii, concursuri, expoziții, festivaluri, activitate artizanală ș.a.). o altă latură, ce trebuie avută în vedere în elaborarea concepției de organizare a agrementului, este asigurarea implicării efective a turistului în desfășurarea programelor de divertisment. în acest fel se realizează o trecere a acestuia de pe poziția de “spectator” pe cea de “participant activ”, preocuparea ce constituie o caracteristică a concepției moderne de agrementare a stațiunilor.

Concluzionănd, putem afirma că dezvoltarea activităților de agrement influențează direct orientarea fluxurilor turistice și implicit desfă;urarea unei activități utile și eficiente.

Alte servicii oferite

Numărul serviciilor oferite unui turist la destinație este în continuă creștere, pe măsură ce crește complexitatea cerințelor turiștilor. Aceste servicii includ magazinele din comerțul cu amănuntul, servicii de asistență medicală, securitate și alte categorii de servicii, cum sunt cele oferite de asigurări, case de schimb valutar, coafor, bănci etc. tendința înregistrată este că aceste servicii să se afle cât mai aproape de marile atracții ale destinației, creând de multe ori o zonă de afaceri separată.

Accesibilitatea

În mod clar dezvoltarea și menținerea eficientă a unor legături cu marile piețe turistice sunt elemente esențiale pentru succesul unei destinații. Există exemple în care transportul a jucat un rol major în succesul sau insuccesul unei zone turistice.

Se poate observa că accesul la destinație este important, dar o importanță deosebită o au și alte servicii de transport oferite, cum sunt închirierea de mașini și mijloace de transport local, pentru efectuarea de excursii sau pentru transferul de la aeroport la hotel.

Accesibilitatea se referă la elemente ce afectează costurile, viteza și comfortul pe care le poate găsi un turist la destinație. Sunt incluse aici:

Infrastructura: drumuri, aeroporturi, căi ferate, porturi;

Echipamente: mijloace de transport public;

Reglementări guvernamentale referitoare la operațiunile de transport.

Infrastructura reprezintă toate construcțiile realizate pe/sub pământ, de care are nevoie o zonă locuită, cu o rețea foarte dezvoltată de comunicații cu restul regiunilor, ca premise ale activității turistice în zonă. O infrastructură adecvată este esențială pentru zonele de destinație turistică și reprezintă baza pentru mijloacele de transport, utilități (apă, electricitate, comunicații) și alte servicii (de sănătate, securitate). Infrastructura este utilizată atât de locuitorii zonei, cât și de turișiti. Se consideră că infrastructura nu generează în mod direct venituri și se tratează ca o investiție publică.

1.4. Dezvoltarea viitoare a zonelor turistice

În viitor, avantajul competitiv al destinațiilor turistice nu se va mai baza doar pe atracțiile zonelor, ci tot mai mult pe managementul destinațiilor și pe capacitatea lor de a integra turismului resursele umane, tehnologice și principiile dezvoltării durabile. Destinațiile turistice ale viitorului vor fi influențate de factori, însă tehnologia și cererile “noului turist” vor fi dominante.

Victor T. C. Middleton observă două tendințe opuse în dezvoltarea destinațiilor turistice în viitor. Prima se referă la dezvoltarea atracțiilor antropice, special construite, cum sunt parcurile tematice. Această dezvoltare va fi accelerată de sistemele de distribuție globale care, combinate cu o cunoaștere mai bună a pieței turistice, vor duce la o creștere a numărului de turiști.

A doua tendință observată de Middleton se referă la orientarea turiștilor către experiențe de călătorie unice, unde implicarea managerială este minimă și turistul poate controla experiența turistică, bucurându-se de contactul autentic cu peisajul sau cultura populației rezidente.

Cererea turistică va fi însă în continuare influențată de schimbările economice, politice și demografice la nivel global. În particular, acestea duc la accentuarea tendințelor ce se manifestă, cum sunt scurtarea vacanțelor și apariția conceptului de “noul turist”, tendințe cu un impactputernic asupra ofertei turistice.

Deși este practic imposibil de identificat punctul de plecare al sistemului turistic, destinațiile trebuie să răspundă tendințelor existente și să mențină sau să extindă ciclul de viață al produselor lor. Astfel, destinațiile sunt din ce în ce mai mult adepte ale cercetărilor de piață, pentra a crea produse care să vină în întâmpinarea cerințelot turiștilor.

Destinațiile trebuie să își planifice resursele de care dispun pentru a-și proteja și dezvolta produsele turistice, resurse fie naturale fie antropice. Extinderea conceptului de “destinație durabilă“ este expresia opțiunii turiștilor pentru practicarea “turismului verde”.

Destinațiile trebuie să se preocupe tot mai mult de implementarea unor proceduri care să le asigure protecția resurselor, urmărind în același timp atragerea unui număr tot mai mare de turiști, care vor aduce beneficii economice, fără a afectaînsă mediul socio-cultural și cel ambient al populației gazdă.

1.5. Evolutia destinatiei turistice

Evoluția turismului a fost strâns legată de evoluția destinației. Acesta poate fi pusă în evidență cu ajutorul ciclului de viață al unei zone turistice, cum se poate observa în graficul 2:

Descoperire Control local Instituționalizare Stagnare, revenire, sau declin

Timp

Graficul nr. 2 – Ciclul de viață al unei zone turistice

Acesta demonstrează că și destinația turistică urmează un ciclu de evoluție similar ciclului de viață al produsului (în cadrul căruia vânzările cresc pe măsură ce se dezvoltă produsul, trecând prin stadiile de lansare, dezvoltare, maturitate și declin). În cadrul zonelor turistice, vânzările produsului sunt înlocuite de numărul de vizitatori ai acestei zone.

În faza de explorare zonele turistice sunt vizitate de un număr redus de turiști. Există numeroase resurse naturale, antropice, dar nu sunt materializate datorită accesibilității reduse și lipsei facilităților.

În faza de implicare comunitățile locale trebuie să decidă dacă vor încuraja turismul sau nu. Inițiativele locale vor duce la crearea de servicii și facilități pentru turiști, și vor promova zone, ca premise ale creșterii circulației turistice în zonă.

În faza de dezvoltare numeroși turiști vizitează zona, depășind în perioadele de sezon numărul localnicilor. Este un stadiu critic deoarece natura schimbătoare a turismului, ca și numărul mare de turiști pot altera resursele naturale și antropice ale zonei, și prin acesta calitatea de ansamblu a zonei.

În faza de consolidare rata de creștere a numarului de turiști incepe sa scada, insa de multe ori aceștia continua sa depașeasca numarullocuitorilor zonei. Zona turistica este acum parte integranta a industriei turistice și a economiei locale.

În faza de stagnare volumul maxim de turiști a fost atins și destinatia începe sa nu mai fie "la moda", bazandu-se doar pe turiștii conservatori, care vor continua sa vina in aceasta zona. Eforturile promotionale sunt concentrate pe mentinerea numarului de turiști. Zonele turistice se confrunta in acest stadiu cu numeroase probleme sociale, economice și de mediu; concurenta din partea altor zone este tot mai putemica.

În faza de declin turiștii se îndreaptă spre alte zone; aici vor mai veni doar excursioniștii și turiștii care practica turismul de week-end. Autoritatile care se ocupa de

turism nu trebuie sa aștepte insa acest stadiu, orientandu-se din timp asupra altor piete turistice, asupra repozitionarii zonei sau trebuie sa gaseasca noi utilizatori pentru facilitatile existente.

In faza de revenire managerii destinatiilor trebuie sa re-lanseze zona turistica pe alte piete turistice sau sa creeze noi produse turistice. Un remediu ar putea fi introducerea de noi facilitati pentru turiști, ca de exemplu cazinourile. Trebuie acordata o atentie deosebita odului in care se va realiza îmbinarea pietelor traditionale cu cele noi, cum este piata turismului de afaceri. Aceasta poate stabiliza cererea, combate sezonalitatea și reduce dependenta de pietele aflate în declin. Strategiile de revenire sunt dificil de implementat de catre manageri. In acest stadiu, ciclul de viata al destinatiei este complet diferit de ciclul de viata al produselor turistice. Introducerea strategiilor pe termen lung pentru destinatiile turistice constituie o problema din mai multe motive:

– destinatiile sunt formate dintr-un mozaic de elemente. Fiecare dintre aceste elemente are

un rol diferit în dezvoltarea turismului, de aceea adoptarea anumitor strategii poate duce la conflicte de interese;

– zonele turistice sunt caracterizate prin fragmentare și preponderenta afacerilor de mici dimensiuni, de obicei supuse și ele sezonalitatii. Aceasta conduce la lipsa auditului la destinatii și la o divergenta între sectorul public și cel privat;

– ciclul de viata influenteaza la randul lui destinatia turistica; În primele etape ale ciclului de viata nu este acordata importanta strategiilor pe termen lung, ceea ce va influenta dezvoltarea ulterioara a zonelor turistice.

In mod clar, forma ciclului de viata al zonei turistice variaza, dar fiecare destinatie va fi influentata de o serie de factori:

– gradul de dezvoltare;

– accesul;

– politicile guvernamentale;

– tendintele pietei;

– destinatiile concurente.

Fiecare dintre acești factori poate intarzia sau accelera progresul diferitelor stadii ale ciclului de viata. Un beneficiu caracteristic ciclului de viata al unei zone este intelegerea evolutiei destinatiei și a pietei turistice.

Forma ciclului de viata variaza in functie de factorii care influenteaza oferta turistica, cum sunt:

Investitiile;

Constrangerile in ceea ce privește capacitatea;

Impactul asupra turiștilor;

Planificarea.

Destinatiile turistice au un caracter dinamic, cu schimbari în serviciile și facilitatile oferite, ca și in modalitatile de acces, schimbari datorate unei evolutii cantitative și calitative a pietei turistice, pe masura ce noi tipuri de turiști, cu preferinte, motivatii și dorinte distincte viziteaza zona in cadrul fiecarei etape a ciclului de viata al zonei.

Ciclul de viata al unei zone turistice poate fi utilizat pentru stabilirea strategiilor la destinatii sau ca metoda de previziune. Totuși, acest demers intampina numeroase dificultati, date de:

Dificultatea identificarii stadiilor ciclului și a punctelor de inflexiune ( schimbare );

Dificultatea obtinerii datelor privind sosirile turiștilor, date pe termen lung, necesare trasarii curbei;

Pericolul implementarii unor strategii "gata făcute" pentru fiecare stadiu, neflexibile.

Ciclului de viata al unei zone turistice i s-au adus numeroase critici, cele mai multe dintre acestea subliniind caracterul lui simplist. Cu toate acestea, ca punct de plecare in elaborarea masurilor strategice, ciclul de viata al zonelor turistice ofera informatii deosebit de utile.

Evaluarea resurselor unei destinatii turistice

Pentru evaluarea unei resurse turistice putem adopta o tehnica, care este “a priori” foarte simpla: o fișa de identificare a resursei și ponderea pe care o au elementele care formeaza respectiva resursa. In aceasta fișa trecem:

Denumirea și localizarea resursei;

Raporturile sale cu celelalte resurse turistice și circuitele în care este integrata;

Infrastructura și echipamentele specifice;

Semnalizarea sa și accesibilitatea;

Programul de vizitare;

Nivelul și gradul de utilizare;

Tipul de utilizatori;

Proprietarul;

Persoana sau organismul care este responsabil de amenajarea, conservarea și gestiunea sa, ca și de promovare;

Caracteristici particulare; de exemplu, pentru un edificiu istoric, vom lua în considerare șase elemente principale, în funcție de care îl vom aprecia: epoca în care a fost construit; stilul arhitectural; valoarea artistică; starea conservării; scopul în care este folosit; valoare arhitecturală; fiecare dintre aceste aspecte va primi câte o valoare ce se încadrează pe o scală de la 0 la 9, zero indicând o valoare scăzuta, în timp ce 9 exprimă o valoare ridicată.

Pentru evaluarea de ansamblu a unei zone, vom face suma valorilor acordate fiecarei resurse în parte. Vom cunoaște atunci valoarea globală. Intotdeauna trebuie însa sa evaluam resursele în functie de cererea potentiala sau existenta, pentru a sublinia caracterul de autenticitate al resursei.

O metoda des folosita în stabilirea valorii turistice a unui teritoriu pornește de la descompunerea teritoriului pe elemente de atractivitate turistica pe baza unor criterii cum ar fi:

a) frumusetea naturala a peisajului;

b) configurația geografica: munți, campii, lacuri, litoral, rauri, cascade, peșteri;

c) conditii meteorologice: tipul climatului, nivelul și frecventa ploilor, direcția și intensitatea curenților de aer, luminozitatea soarelui, frecventa fenomenelor negative (furtuni, îngheturi etc.);

d) patrimoniul cultural și istoric: arta, arheologie, obiective istorice, religioase, folclor ;

e) valoarea terapeutica a factorilor ambientali naturali: izvoare termale, minerale, namol, microclimat etc. ;

f) originalitatea, frecventa, și diversitate florei și faunei.

Resursele turistice ale unui teritoriu pot fi afectate de doua procese ireversibile și anume: dezvoltarea economica și dezvoltarea turismului ambele provocand un anumit grad de poluare.

Capitolul II

Mixul de marketing în turism

2.1. Produsul turistic

2.1.1. Componentele produsului turistic

Cele patru elemente ale produsului turistic global vor fi prezentate pe larg în cele ce urmează:

1. punctele de atracție de la destinație;

2. facilitățile și serviciile existente la destinație;

3. accesibilitatea destinației;

4. imaginea și percepția destinației.

Punctele de atracție de la destinație

Acetea sunt cele care determină în mod decisiv alegerea respectivei destinații de către turiști și influențează comportamentul turiștilor la destinație. Vom putea include aici:

patrimoniul natural: peisaje naturale, râuri, lacuri, mare, plajă, parcuri și rezervații naturale, climatul, în general toate caracteristicile fizico – geografice ale destinației și resursele sale naturale;

patrimoniul arhiteconic: atât cel istoric cât și cel modern;

patrimoniul cultural: teatru, muzică, folclor, muzee etc.;

patrimoniul industrial: fabrici și elemente de arhitectură industrială interesante pentru vizitatori;

atracțiile sociale: felul de viață al populației locale, limbă, cultură, oportunități de contacte sociale etc.

Facilitățile și serviciile la destinație

În raport cu elementele de patrimoniu, aceste facilități sunt doar componente accesorii ale produsului turistic. Ele sunt totuși necesare, chiar indispensabile. Ne referim în special a următoarele elemente:

spațiile de cazare: hoteluri, moteluri, vile, apartamente, case particulare, case de vacanță, ferme etc.;

servicii de alimentație publică: restaurante, baruri, cafenele, fast–food–uri, cofetării etc.;

transportul la destinație: autobuze, tramvaie, troleibuze, taxiuri, rent a car, bicilete închiriate, teleferice, telescaune etc.;

facilități sportive: stadioane, patinoare, pârtii de schi etc.;

centre comerciale și agenții de turism;

alte servicii: frizerie, coafură, informații, poliție, pompieri etc.

Accesibilitatea destinației

Elementele enumerate mai jos afectează durata, costul și comoditatea cu care turistul ajunge la destinație:

infrastructura: șosele, căi ferate, poduri, aeroporturi, porturi etc.;

echipamentele de transport: capacitatea și viteza de delasare a vehicolelor de transport;

reglementările guvernamentale în domeniul transporturilor.

Imaginea și percepția destinației

Atitudinile, percepțiile și imaginile au un rol important în influențarea comportamentului turistului. Imaginea unei destinații nu este bazată în mod necesar pe experiențe anterioare. De exemplu, o persoană care n-a fost niciodată în Las Vegas are cu siguranță o imagne mentală a stațiunii și probabil că a decis deja, pe baza acestei imagini, dacă se simte atrasă de Las Vegas sau dimpotrivă.

2.1.2. Tipuri de produse turistice

Dacă până în acest moment am studiat produsul turistic din punctul de vedere al turistului însuși, în cele ce urnează îl vom studia din punctul de vedere al producătorului, adică al agentului care “integrează” componentele enumerate mai sus dând naștere la un produs turistic coerent. După ce vom analiza produsele prestatarilor individuali, ne vom concentra atenție asupra celorlalte tipuri de produse pe care un operator de turism le poate oferi clientelei: produse integrate, produse tematice, produse a la carte și produse deschise.

Produsele prestatarilor individuali

Primii “integratori” de servicii turistice în scopul realizării unui produs pot fi chiar prestatarii. De exemplu, un hotel poate oferi camere în regim de pensiune completă, la tarife mai atractive decât cele individuale pentru cazare și masă, sau sejururi la prețuri forfetare, pentru a descuraja tendința de fracționare a sejururilor. Un restaurant poate oferi meniuri și tarife atractive pentru mesele de grup. O rețea de muzeee și case memoriale poate concepe u abonament care permite vizitarea liberă a tuturor acestor obiective pe timp de un an. Și exemplele pot continua.

Nivelele pe care se prezintă produsele turistice ale prestatarilor sunt:

funcția de bază a produsului, adică serviciul sau beneficiul esențial pe care produsul îl aduce turiștilor;

produsul propriu – zis, adică oferta specifică pentru care turistul trebuie să plătească;

produsul amplificat, adică produsul propriu – zis plus valoarea pe care ofertantul i-o poate adăuga spre a-l face mai atractiv pentru potențialii clienți.

Arătam la început că produsele turistice ale prestatarilor individuali se prezintă și ele sub formă compozită, ca un pachet de produse și servicii. Componentele principale ale acestor produse sunt:

un serviciu de bază. Pentru un hotel, spre exemplu, acesta este cazarea;

un serviciu periferic principal. În cazul unui hotel acesta ar putea fi producția culinară, iar în cazul unui restaurant, o sală de biliard.

servicii periferice secundare: telefon, televizor, bar, teren de tenis, piscină ș.a.m.d.

Serviciile periferice devin din ce în ce mai diversificate și contribuie tot mai mult la creșterea valorii produsului în ochiiclientului. Astfel, clienții solicită tot mai mult securiatte, igienă, servicii financiare, servicii de divertisment, servicii medicale și paramedicale, servicii personalizate etc.

Produslele integrate

Cel mai bun exemplu de produs integrat este un voiaj de grup cu autocarul, pentru care toate prestațiile au fost selecționate, rezervate și confirmate dinainte: transport în autocar, nopți la hotel, mese, ghid, vizite etc. Prețul unei asmenea excursii este mai mic decât suma tarifelor pentru toate aceste prestații luate separat, datorită puterii de negociere a tour operatorului, care îi permite să obțină tarife mai avanatjoase decât cele aplicate clienților individuali.

Costurile de fabricație și vânzare a acestui tip de produs sunt ridicate. O dată programarea făcută este dificil de modificat traseul. Pentru a negocia în condiții bune cu prestatarii este necesară o anumită frecvență și regularitate a voiajelor. În plus, operatorul se confruntă cu riscul de a anula plecarea daacă nu poate rentabiliza voiajul, din cauza numărului redus de clienți. Pe de altă parte este adevărat că, în ciuda diversificării continue a tipurilor de voiaje și de sejururi, produsele integrate își vor găsi mereu o justificare.

Produsele tematice

Un produs tematic rezultă din asamblarea unor prestații de transport și cazare în jurul unei singure activități motrice. Aceasta poate fi ski-ul, o cură balneară sau participarea la un festival.Apariția acestor produse a fost determinată de faptul că turistul modern nu mai vrea pur și simplu “să meargă undeva” ci “să facă ceva”, să eda un coținut vacanței sale, să-și îmbogățească experiențele. Unii tour operatori se specializează pe asemnea produse, dar ele există și în oferta tour operatorilor generaliști, cum ar fi Egiptul pe urmele luiChampollion, Croaziera jazz-ului etc.

Dezavantajul acestor produse este că nu sunt în general rentabile, în ciuda prețului ridicat, deoarece se adresează unor creneluri înguste de consumatori.

Produsele ”a la carte”

Cum s-ar putea oferi fiecărui client posibilitatea de a modifica produsul turistic pentru a-l adapta cerințelor lui, în condițiile realizării unei politici comerciale bazate pe o producție pe scară mare și pe vânzări repetitive. Produsele a la care se prezintă astăzi sub o formă “modulară” sau “de kit”, clientul putând asambla componentele după dorință și a crea astfel un produs personalizat.

Astăzi, foarte multe destinații sunt comercializate sub această formă: America de Nord, Grecia, Italia, Marea Britanie etc. Turistul care alege un astfel de tip de produs trebuie “să știe să călătorească”: să ia avionul, să se deplaseze de la aeroport la hotel, să poată citi o hartă sau un ghid ca să nu se rătăcească etc.

Produsele deschise

Produsele deschise reprezintă “stadiul ultim” de evoluție a produselor “a la carte”. Ele esemnează voiaje sau sejururi forfetare în a căror preț sunt cuprinse două elemente:

o prestație de cazare și, eventual, de transport;

liberula acces, pe toată durata sejurului sau a voiajului, la o gamă largă de activități de loisir care constituie motivația turistului de a se deplasa la destinația respectivă.

Produsele de acest tip răspund la o serie de obiective complementare:

incitarea cliențilro să profite cât mai mult de atracțiile mediului local;

să testeze preferințele clienților pentru o activitate sau alta, pentru a propune eventual ulterior câteva produse tematice;

să ofere activități diversificate, pe gustul cât mai multor categorii de turiști;

în unele cazuri, scopul este și acela de a crea turistului o senzație de frustrare din cauză că n-a reușit să viziteze toate obiectivele de la destinație și de a-l determina astfel să revină.

Un exemplu clasic de prods deschis îl constituie parcurile de distracții: pe baza unui bilet plătit la intrare vizitatorul are acces la toate facilitățile din parc.

2.1.3. Poziționarea produsului turistic

Noțiunea de poziționare este complementară celei de imagine. Am văzut mai înainte că imaginea este o componentă principală a destinației turistice. Același lucru este valabil în bună măsură și pentru prestatarii individuali. Unii din ei se bucură din start de o prejudecată favorabilă din partea pulbicului, alții, dimpotrivă, de o prejudecată nefavorabilă. Poziționarea decurge din faptul că fiecare produs are o imagine, o percepție bine definită pe piață.

Cele două întrebări pe care și le pune responsabilul de marketing relativ la poziționare sunt: “către ce segment de clientelă voi deplasa produslui meu?” și “cum voi situa produsul meu relativ la produsele concurente astfel încât să aibă o identitate proprie cât mai puternică?”.

Conceptul de poziționare este strâns legat de cel de segmentare: în funcție de imaginea sa, un produs turistic se poate adresa unui segment sau altuia.

Nu trebuie făcută confuzie între poziționare și diferențiere. Diferențierea constă în conceperea și formularea produsului în așa fel încât caracteristicile sale să-l facă diferit de produsele concurente, iar poziționarea constă, în plus, și în comunicarea acestor diferențe clienților, prin intermediul campaniei promoționale a firmei.

2.2. Prețul în turism

2.2.1. Stabilirea prețului în turism

Obiectivele politicii de preț a întreprinderii turistice se pot împărți în trei categorii: obiective orientate spre profit, orientate spre vânzări și orientate spre concurență.

Obiectivele orientate spre profit pot fi exprimate fie printr-o valoare dată a profitului, fie printr-un nivel bine stabilit al ratei rentabilității. Scopul firmei este acela de a depăși “punctul mort” (punctul în care veniturile sunt egale cu cheltuielile) și de a obține acel profit care îi asigură rata rentabilității dorită. Obiectivele de profit sunt obiective focalizate spre ofertă.

Obiectivele orientate spre vânzări fac referire fie la cifra de afaceri a firmei, fie la cota sa pe piață. Obiectivele orientate spre vânzări se concentrează asupra cererii.

Obiectivele orientate spre concurență urmăresc cel mai adesea păstrarea status – quo – ului pe piață, adică alinierea firmei la politica celui mai important concurent.

Strategii de preț

Literatura de marketing descrie mai multe tipuri de strategii concrete de stabilire a prețului. În cele ce urmează ne vom concentra atenția doar asupra a două strategii de bază: strategia prețului de penetrare și strategia prețului de “smântânire” (sau a prețului înalt).

Stategia prețului de penetrare constă în stabilirea prețului la un nivel redus cu scopul de a atrage un număr cât mai mare de clienți încă din faza de lansare. Strategia aceasta se poate aplica atunci când costurile aferente produsului sun treduse, mobilitatea concurenților este mare, produsul este puțin diferențiat. Prin prețul de penetrare se pot urmări două obiective:

maximizarea vânzărilor în unități fizice. Cu ajutorul acestei strategii firma își asigură o bază de clienți pe care o va putea exploata și mai târziu, dacă acești clienți au fost mulțumiți de serviciile oferite la prima cumpărare;

maximizarea cifrei de afaceri. În cazul în care cererea este relativ inelastică, nivelul prețului care maximizează vânzările va fi diferit (puțin mai mare) de nivelul prețului care maximizează cifra de afaceri.

Strategia prețului înalt se concretizează în stabilirea unui preț foarte mare în scopul maximizării profitului. O firmă care practică această strategie “vinde cotă de piață”, acesta fiind prețul plătit pentru obținerea profiturilor mari. Aceste prețuri se adresează segmentelor de piață insensibile la preț și are succes pentru produsele puternic diferențiate, cărora firma le poate apăra superioritatea.

2.2.2. Adaptarea prețurilor în industria turistică

În turism prețul este un element regulator. Un produs sau un serviciu cu preț constant suferă în mod pasiv fluctuațiile cererii. Dimpotrivă, prin adaptarea prețului se poate acționa asupra cererii corectându-i tendințele naturale prin orientarea consumului. O parte din clienții prea numeroși din perioadele de vârf pot fi descurajați prin tarife ridicate, în timp ce tarifele din extrasezon îi pot încuraja pe unii să-și devanseze sau să-și amâne concediul pentru a putea profita de prețurile avantajoase.

Construirea unui calendar tarifar

Modularea tarifară cea mai frecventă în turism este așa – numita tarifare tricoloră, care stabilește trei niveluri de preț:

unul corespunzător “perioadei roșii”, adică sezonului de vârf, cel mai ridicat;

un altul corespunzător “perioadei albastre”, adică “sezonului mort”, cel mai redus;

un altul intermediar pentru așa – numitele “perioade albe”.

Atenție! Diferențele de preț de la sezon la sezon nu trebuie nicidecum asociate cu diferențe în ceea ce privește conținutul, cantitatea și calitatea serviciilor prestate. Turiștii nu vor accepta ca în perioadele extra sezon să găsească destinația “moartă”, cu activități inexistente sau rare, cu echipamente total sau parțial închise și cu personal slab calificat.

Pentru a fi eficace, reducerile de preț trebue să fie:

în perioadele “albe”, 20-25% în raport cu tariful “roșu”;

în perioadele “albastre”, 40-50% din tariful “roșu”.

Tariful roșu trebuie prezentata ca tariful fiind normal, iar celelalte ca fiind tarife reduse.

2.3. Promovarea turistică

2.3.1. Rolul informării în promovarea turistică

Activitatea de promovare este în principal una comunicațională, informarea clientelei în legătură cu produsele firmei fiind de primă imprtanță. Acestă comunicare se realizează fie prin intermediul centrelor de informare, fie al documentelor de infomare turistică.

Centrele de informare turistică

Foarte multe organizații interesate de promovarea pe scară largă a turismului îți crează propriile centre de informare, cu caracter permanent sau ocazional.

Centrele de informare permanente sunt organizate pe principiul teriorial, pe cheltuiala autorităților din tursm, a oficiilor locale de turism sau a firmelor private. Ele sunt amplasate în zone cu clientelă turistică numeroasă îmbrăcând cel mai adesea forma birourilor sau oficiilor de informare.

Centrele de informare ocazionale se prezintă sub forma saloanelor și a sansurilor. Saloanele pt fi organizate regulat sau neregulat; pot fi universale (polivalente) sau specializate (tematice), pot fi de asemenea naționale sau internațioale.

Documentele de informare turistică

În funcție de rolul pe care îl au în promovare aceste documente pot fi de apel (propunându-și, de exemplu stârnirea interesului pentru o destinație) sau de informare (cuprinzând toate datele de care are nevoie clietul pentru a se hotărî să devină turist).

Documentele hotelurilor individuale. Este vorba în general e pliante care au drept scop promovarea serviciilor unui hotel și sunt puse la dispoziția clientelei prin intermediul agențiilor de voiaj sau al transportatorilor.

Documentele lanțurilor hoteliere. Posibilitățile financiare ale acestor lanțuri le permite lansarea unor acțiuni promoționale de mare forță și eficiență. Documentele lor internaționale nu se limitează la pliante ci cuprind și broșuri, ghiduri turistice sau jurnale de mare notorietate. În plus, ele își permit adesea organizarea de saloane sau standuri, centre de rezervări etc.

Documentelor stațiunilor și zonelor turistice. Ele sunt mai bogate în informții decât documentele hotelurilor, cuprinzând în plus detalii de ordin istoric, cultural, arhiteconic,sportiv, medical, geografic etc. ele se concretizează în general în ghiduri turistice și sunt în multe cazuri distribuite contra cost.

Documentele oficiilor naționale de turism. Ele sunt concepute în așa fel încât să asigure o informare foarte generală a turiștilor (în special a celor străini), prezentându-se sub forma broșurilor sau a ghidurilor. Conțin date cu privire la principalele elemente de atracție turistică ale țării destinație, precum și despre geografia, istoria, cultura și situația politică și economică ale acestei țări.

2.3.2. Formele promovării turistice

Comunicarea dintre firmele turistice se realizează pe căile obișnuite aflate la îndemâna oricărui întreprinzător, și anume:

publicitate;

promovarea vânzărilor;

relații publice.

1. Publicitatea turistică

Publicitatea este o formă impersonală de comunicare cu piața care își propune crearea și păstrarea clientelei prin informarea, incitarea și convingerea ei asupra necesității cumpărării produselor turistice ale firmei care o susține.

Etapele unei campanii publicitare sunt descrise în cele ce urmează:

Definirea obiectivelor publicității este în mod necesar prima etapă. Obiectivele unei campanii publicitare ar ptea fi:

informarea clientelei potențiale în legătură cu existența pe piață a unui produs turistic (o ecursie de trei zile în insula Micos);

promovarea evenimentelor generatoare de turism;

anunțarea unor reduceri de preț acordate în anumte condiții;

crearea unei imagini de marcă.

Fixarea constrângerilor bugetare este a doua etapă.

A treia etapă a campaniei publicitare este selectarea clientelei țintă. Ținta principală a unei campanii publicitare formează așa-numitul public de audiență.

Selectarea agenției publicitare este următoarea etapă a campaniei. Criteriile principale avute în vedere aici sunt:

raportul dintre sursele care pot fi alocate publicității și mărimea agenției;

experiența agențiilor în domeniul turismului;

numărul și felul clienților serviți de unitatea turistică;

potențialul creativ al companiei, care se poate evalua prin studiul campaniilor publicitare deja conduse de acesta;

tipurile de servicii oferite de agenție etc.

În sfârșit, odată campania publicitară lansată se pune problema evaluării eficienței sale. Este dificilă sau chiar imposibilă delimitarea netă a efectelor publicității de efectele datorate altor factori, fie ei microeconomici sau macroeconomici.

Există trei mari forme de publicitate: publicitatea prin mass-media, publicitatea exterioară și publicitatea directă. În ceea ce privește turismul singura formă de publicitate care are impact este publicitatea prin mass-media.

Presa scrisă (ziare și reviste) prezintă următoarele avantaje principale:

costul redus relativ la efectul scontat;

operativitatea: mesajele pot fi transmise rapid;

flexibilitatea: mesajele pot fi ușor schimbate de la o apariție la alta;

capacitate de stocare: mesajele care interesează se pot păstra;

selectivitatea: reclamele pot fi amplasate în acele publicații și în acele pagini care este foarte posibil să intereseze pe poențialii clienți;

regularitatea apariției.

Dezavantajul acestui mediu de comunicare, în special al ziarelor, este acela că duata de viață a unui mesaj publicitar este redusă; el trebuie repetat de multe ori pentru a fi conștientizat. În cazul revistelor acestă durată de viață este mai mare iar reclama poate fi realizată în condiții grafice superioare; pe de altă parte, timpul necesar plasării mesajului este mai lung iar costurile pot fi sensibil mai riicate în raport cu ziarele.

Radioul ca mijloc publicitar are următoarele avantaje:

operativitate ridicată;

arie largă de răspândire;

costul scăzut (comparativ cu presa scrisă);

posibilitatea utilizării unui fond sonor atrăgător;

flexibilitatea;

gradul înalt de seletivitate.

Dintre dezavantajele radioului am putea semnala:

caracterul efemer al emisiei-recepției mesajului;

probabilitatea redusă de recepție a mesajului;

imposibilitatea stocării mesajelor de către cei interesați.

Televiziunea este vehiculul publicitar cel mai costisitor, el având totuși o serie de avantaje certe în raport cu celelalte cum ar fi:

posibilitatea asocierii tuturor celor trei elemente ale unui mesaj, și anume textul, sunetul și imaginea;

posibilitatea de a beneficia de asistența și consultanța profesioniștilor din televiziune;

audiența largă de care se bucură în rândul clienților potențiali.

Dintre dezavantajele televiziunii, în afară de costul ridicat, putem aminti:

durata foarte scurtă a mesajului;

probabilitatea mai mică de receptare, datorată numărului mare de canale și emisiuni între care audiența are de ales;

oarece dificultate de individualizare a mesajelor față de cele ale concurenței.

Cinematograful. Reclama prin cinematograf se adresează unui auditriu selectiv șifracționat care trebuie să accepte captivitatea temporară într-o sală de cinema pentru a urmări un film publicitar. Aceste filme sunt difuzate de regulă cu ocazia proiecțiilor unor filme artistice, înaintea acestora sau într-o pauză. Cinematograful este un mijloc publicitar foarte scump deoarece presupune utilizarea unor spații și echipamente speciale.

2. Promovarea vânzărilor

Spre deosebire de publicitate, care urmărește furnizarea informațiilor cu privire la firma turistică și la oferta sa, promovarea vănzârilor are drept obiectiv stimulareea cererii (creșterea sa cantitativă) pe termen scurt. Prezentăm în continuare câteva din mijloacele de promovare a vânzărilor cele mai utilizate.

Reducerile de tarife. Atunci când firmele apelează la asemenea reduceri firmele de turism mizează pe:

atragerea de noi clienți (cei care nu-și puteau permite până acum serviciile);

creșterea frecvenței cumpărăturilor;

creșterea cumpărării specifice (adică a numărului de zile afectate unui sejur, a numărului de nopți la un hotel);

uniformizarea cererii (aducerea cererii din extra sezon la niveluri apropiate celei sezoniere).

Pentru ca reducerile de tarife să-și atingă scopul este necesar ca ele:

să nu fie asociate in percepția consumatorilor cu o reducere a calității prestațiilor;

să fie suficient de vizibile;

să fie propuse în perioade potrivite;

să lase posibilitatea revenirii la tarifele anterioare.

Reducerile de tarife in turism se pot prezenta sub trei forme:

oferte speciale, însemnând reduceri de tarif propuse numai într-o anumită perioadă;

vânzările grupate, care se împart la rândul lor în două categorii: (1) vânzări asortate, atunci când este vorba de un pachet de servicii vândute în regim forfetar și (2) vânzări “multipack”, atunci când oferta se prezintă sub forma unui pachet de prestații de același fel, tariful global fiind degresiv în raport cu volumul prestațiilor;

reduceri definitive, care nu sunt urmate de revenirea tarifelor la nivelurile inițiale. Aceste reduceri au de obicei la bază reducerile de costuri importante.

Jocurile și concursurile organizate pe teme turistice (ai căror câștigători sunt premiați din fonduri speciale) antrenează reprezentanți ai clientelei potențiale, specialiști în turism etc.

Loteriile și tombolele pot fi asimilate jocurilor, ele constând în acordarea unor premii prin tragere la sorți. Pentru a participa la ele turiștii potențiali trebuie să se deplaseze în locurile în care sunt organizate.

Seminariile, conferințele și workșop-urile. Seminariile sunt destinate în special informării distribuitorilor sau forței de vânzare asupra ofertei operatorului turistic. Ele durează 24-48 de ore și se pot organiza fie la sediul operatorului, fie în una din destinațiile turistice fie în centrul de proveniență al distribuitorilor mai iportanți.

Conferințele se adresează cu precădere marelui public, bazându-se pe prezentăriaudio-vizuale și organizându-se în centrele de origine ale turiștilor potențiali.

În cadrul workșop-urilor clientela potențială are posibilitatea de a se întâlni cu organizatorii de voiaje, cu reprezentanții companiilor aeriene, maritime sau feroviare, cu reprezentanții lanțurilor hoteliere etc.

Voiajele de stimulare sau promoționale sunt destinate testării produselor turistice oferite spre vânzare. Uneori ele sunt finanțate de mai mulți parteneri, ridiccând probleme de organizare mai deosebite.

Publicitate la locul vânzării (PLV) se realizează în incinta operatorilor turistici și a agențiilor de turism. Avantajul ei este acela că poate provoca cumpărarea pe loc, înlăturând pericolul uitării mesajului de către client.

Cadourile sunt mijloace promoționale costisitoare, dar eficiente. Ele au efecte pozitive mai cu seamă în rândul clienților cu venituri modeste.

3. Relațiile publice

Relațiile publice constau din contactul permanent, sistematic al firmei de turism cu clientela, mass-media, alte firme, liderii de opinie, reprezentanții asociațiilor civile etc., prin care se formează o încredere în firmă și o atitudine favorabilă față de produsele sale.

Există două categorii de public pentru o firmă:

publicul intern (propriul personal);

publicul extern, provenind din mediul acesteia.

Elaborarea unui program de public relations presupune parcurgerea următoarelor etape:

analiza situației existente, atât în ceea ce privește imaginea firmei și a produselor sale, cât și a eficienței acțiunilor de RP întreprinse până acum;

planificarea măsurilor concrete de ameliorare sau corectare a imaginii, precum și a resurselor necesare acestor activități;

alegerea modalităților de transmitere a mesajelor și asigurarea că mesajele transmise au fost recepționate în mod corespunzător de cei cărora le sunt adresate;

evaluarea eficienței comunicării.

2.4. Distribuția turistică

2.4.1.Canalele de distribuție

Din punctul de vedere al marketingului-mix problema principală a oricărei politici de distribuție este alegerea canalelor de distribuție.

Ținând seama de lungimea lor, canalele de distribuție pot fi:

directe, atunci când produsele sunt vândute de producători către clienți în mod nemijlocit;

indirecte, implicând un număr de intermediari. În funcție de acest număr canalele indirecte se împart la rândul lor în canale scurte (cu o singură verigă intermediară) și lungi (cu doi sau mai mulți intermediari).

Canalele directe

Distribuția prin canalele directe, cu evitarea totala a intermediarilor, este posibila atunci cand volumul ofertei este indeajuns de mare in raport cu cel al cererii, astfel incat distributia poate fi realizata fara ajutor din afara.

In turism exista urmatoarele moduri de realizare a distributiei directe:

sistemul de rezervari de locuri (in hoteluri, restaurante, mijloace de transport etc.). El este asigurat in general de birourile de vanzari ale hotelurilor companiilor aeriene si feroviare, cluburilor s.a.m.d.;

vanzarile prin corespondenta sau prin catalog. Succesul lor este conditionat de calitatea cataloagelor utilizate, de modul in care acestea furnizeaza infornatia turistica si incita la cumparare;

vanzarile prin telefon. Pentru a le face mai eficiente, firmele turistice pot asigura gratuitatea convorbirilor;

vanzarile la domiciliu sunt mai putin utilizate de firmele turistice;

telematica este o modalitate de distributie directa prin intermediul terminalelor de calculator, care prinde tot mai mult teren odata cu intrarea turismului in epoca Internet-ului.

Canale indirecte

Specificul acestor canale este interpunerea intre prestatari si clienti a unor intermediari care preiau serviciile partiale oferite de prestatari, le integereaza si le vand sub forma unor produse turistice complete. Intermediarii limiteaza numarul de tranzactii ale fiecarui producator sau prestatar, reducand foarte mult eforturile comerciale.

Tur-operatorii

Ei mai sunt denumiti si producatori de voiaje sau voiajisti. Tur-operatorii isi asuma sarcina de a asambla partile componente ale unui voiaj sau sejur si de a-l oferi clientilor fie direct, fie prin intermediul agentiilor de voiaj detailiste. Tur-operatorii (TO) pot fi firme cu scop lucrativ sau asociatii (comitete de intreprinderi, sindicate etc.).

Putem vorbi de trei tipuri principale de TO:

Generalistii, care “produc” voiaje si sejururi in formule foarte diverse, oferite unei clientele nestructurate;

Specialistii care asambleaza doar cateva tipuri de produse turistice (adesea unul singur);

Organizatorii de voiaje punctuale, care sunt profilati pe servicii turistice la comanda pentru grupuri constituite.

In functie de serviciile pe care le asigura clientilor TO sunt:

Acompaniatori, care ii insotesc pe turisti pe tot parcursul voiajului;

Gazde, care intalnesc turistii doar in zonele de destinatie fara a-i insoti pe traseu;

integraliștii, care nu iau contact cu turiștii nici pe traseu, nici la destinație; unicul lor rol este “asamblarea ” produselor turistice.

Procesul de “fabricare” a unui produs turistic este în general unul de lungă durată, cuprinzând următoarele etape:

studiul pieței și planificarea (tour marketing), respectiv analiza pieței și a concurenței și elaborarea strategiilor de marketing;

acțiuni forfetare (tour administration): vizite și întâlniri cu prestatarii și distribuitorii, negocierea contractelor, formularea de cereri de ofertă etc.;

conceperea și “asamblarea” produselor turistice (tour preparation), cu câteva luni înainte de punerea lor în valoare;

producerea și distribuirea cataloagelor, pliantelor și a celorlalte materiale promoționale.

Analiza costurilor unui produs turistic relevă faptul că 70 % reprezintă cheltuielile de transport, cazare și alimentație, 8-12 % comisonul TO, 3-4 % cheltuielile de marketing, 15–20% alte cheltuieli.

Plata serviciilor către prestatari se poate face în două moduri. În sistemul clasic TO plătesc anticipat capacitățile închiriate de la prestatari. Acest sistem este foarte avantajos pentru prestatari, ei asigurându-și încasări indiferent de gradul de ocupare a capacităților; în schimb, el este riscant pentru TO, care riscă să rămână cu investiții nerecuperate în cazul în care nu atrag un număr suficient de clienți. Un al doilea sistem este cel al alocării de capacități: TO plătesc prestatarilor serviciile doar după consumarea lor efectivă. Ei se obligă totuși să plătească penalități pentru capacitățile neutilizate. Prin acest sistem riscul este transferat în bună măsură în contul unităților prestatoare.

Contractele încheiate de TO cu prestatarii conțin clauze privind:

rezervările de locuri (în vehicule, hoteluri, restaurante), precum și datele la care acestea trebuie confirmate sau anulate;

prețurile (nete sau comisionate), stabilite de regulă în deviza țării gazdă, TO fiind cei care preiau riscurile legate de cursurile valutare;

penalizările de plătit în cazul nerespectării unor obligații sau termene;

condițiile de plată;

bonurile de schimb, care pentru clientelă reprezintă garanția că serviciile îi vor fi furnizate iar pentru prestatar garanția că aceste aîi vor fi plătite.

2. Agențiile de turism

Vom vorbi aici despre două tipuri de agenții turistice și anume agențiile distribuitoare (cunoscute sub denumirea mai comună de agenții de voiaj) și agențiile receptive.

Agențiile de voiaj îndeplinesc pe piața turistică rolul de detailiști sau de “revânzători”, ele oferind consumatorilor finali produsele fabricate de TO. Uneori ele se ocupă și cu “fabricarea” punctuală de voiaje, la cererea unor grupuri deja constituite, de regulă pentru participarea la un eveniment cultural-artistic sau religios. În afară de serviciul de bază constând în efectuarea formalităților de vânzare a sejururilor și voiajelor, agențiile asigură o paletă de servicii suplimentare (asigurare, asistență și consiliere, schimburi valutare, rent-a-car, cumpărare de bilete la manifestările artistice și sportive etc.).

Distribuția prin agențiile de voiaj poate fi apreciată atât ca distribuție numerică (număr de om-zile de voiaj vândute prin agenție) cât și ca distribuție valorică (reflectând cifra de afaceri a agenției).

3. Alți intermediari

Iată câteva exemple de entități care pot juca rolul de intermediari pe piața turistică.

Transportatorii. Unele companii de transport își organizează propriile rețele de agenții de voiaj (ca de exemplu SNCFR). De multe ori ele asigură, pe lângă transport, și alte servicii cum ar fi cazare, masă, agrement. Un exemplu bun în acest sens este agenția Frantour, aparținând SNCF din Franța, care comercializează sub formula tren + hotel un număr mare de destinații din toată Europa.

Asociațiile de rezervări și tranzacții hoteliere. Unitățile de cazare sau de alimentație își reunesc adeseori eforturile organizând servicii comune de distribuție. Aici putem include serviciile de rezervări ale lanțurilor hoteliere și ale hotelurilor independente, agențiile de rezervări de grup și sistemele de rezervări legate de transporturile aeriene (atunci când biletele de avion se rezervă simultan cu locurile la hotel).

Rețelele comerciale obișnuite. Vânzarea produselor turistice se poate realiza uneori și prin intermediul marilor magazine, librăriilor etc.

Organizatorii de voiaje cu autocarul. Denumiți și autocariști, acești intermediari sunt de trei tipuri:

cei care asigură servicii regulate de transport pe toată perioada anului;

cei care, posedând vehicule proprii, fie le pun la dispoziția unui TO sau a unei agenții receptive, sau organizează propriile voiaje;

cei care, nedispunând de vehicule proprii, au servicii specializate de organizare a voiajelor în autocar, apelând la mijloacele de transport ale altora.

Implanturile sunt punctede vânzare amplasate de TO pe lângă sindicate, comitete de întreprindere, cluburi, asociații etc., urmărind promovarea unui așa – numit turism de afinitate, plecând de la grupuri mai mult sau mai puțin formale, constituite deja înainte de plecarea în voiaje.

2.4.2. Alegerea unei strategii de distribuție

La dispoziția unei firme turistice stau la un moment dat mai multe varinate de distribuție, alegerea uneia dintre ele nefiind o problemă foarte simplă. În această alegere este necesar să fie luate în considerare particularitățile clientelei, caracteristicile intermediarilor, natura produselor turistice, volumul producției, aria pieței.

În funcție de clientelă pot fi aplicate următoarele strategii de distribuție:

strategii de dsitribuție globale, în care toți clienții sunt abordați la fel, pe aceleași canale, folosite în cazul unei clientele foarte omogene. Este cea mai ieftină, dar și cea mai riscantă strategie, clientela fiind rareori omogenă;

strategii de distribuție concentrate, folosite de firmele axate pe un singur tipă de clientelă. Ele vor utiliza canalul cel mai potrivit pentru a accesa această clientelă;

strategii de distribuție diferențiate, fiecărei clientele fiindu-i rezervat un canal de distribuție.

Caracteristicile intermediarilor de care trebuie ținut cont în selecționarea acestora sunt:

cantitățile de prestații sau produse comandate de intermediar;

uniformitatea sau neuniformitatea comenzilor în timp;

angajarea lor în promovarea vânzărilor;

natura și calitatea informațiilor transmise turiștilor cu privire la servicii;

operativitatea plăților etc.

Natura produsului turistic impune soluții de distribuție specifice. Produsul fiind adesea perisabil, producătorii se orientează spre canalele directe sau scurte. În cazul lansării unor produse noi firmele pot alege fie canalelede distribuție deja existente, fie pot opta pentru canale noi; culegerea de informații rapide cu privire la modul cum se organizează promovarea și lansarea, lareacțiile postcumpărare etc. este foarte importantă pentru luarea unei decizii în acest sens.

Un rol însemnat în alegerea canalului îl are durata de viață a produsului turistic. Astefl, pentru produsele efemere se vor folosi canale de distribuție ample, capabile să vândă masiv, iar pentru produsele cu viață îndelungată se poate justifica folosirea unei rețele de distribuție proprii.

Volumul ofertei turistice influențează deasemenea opțiunea pentru o formă sau alte de distribuție. În cazul unei oferte mari și diversificate se optează de regulă pentru o distribuție intensivă, apelându-se la un număr cât mai mare de intermediari. Dacă firma are o ofertă specializată poate adopta o strategie de distribuție exclusivă sau selectivă.

Aria pieței este dată în principal de numărul și distribuția în spațiu a clienților potențiali. Cu cât această arie este mai extinsă cu atât distribuția va implica un număr mai mare de intermediari.

Capitolul III

Comportamentul consumatorului de servicii turistice și segmentarea pieței

3.1. Piața turistică

Cand aud termenul de piata, majoritatea oamenilor se gandesc la locurile (halele)agroalimentare, unde taranii vand produsele direct populatiei urbane. Cu alte cuvinte, prin piata se poate intelege un anumit loc geografic, un punct fizic, unde, la anumite ore, in anumite zile, se intalnesc cumparatori si vanzatori (ofertanti) pentru a cumpara si a vinde bunuri, acesta fiind un mod strans de abordare, de piata in sens concret, real.

In present, piata, in sens abstract, este o relatie economica generala intre producatorii-vanzatori, purtatori ai conditiilor de productie in contextual economiei de piata, si cumparatorii-consumatori, purtatori ai trebuintelor umane, insotite de capacitatea oamenilor de a cumpara marfuri oferite si care se dovedesc a fi convenabile pentru ei, ale caror granite nu sunt in mod necesar definite numai prin aria geografica si nici prin clasificarile conventionale de produse.

Pe parcursul maturizarii sale, piata si-a autonomizat cateva functii specifice, respectiv:

– de determinare a pretului, deoarece, prin confruntarea cererii si a ofertei anumitor bunuri substantiale sau servicii, se stabileste pretul acestor marfuri, cat si cantitatea ce urmeaza a fi schimbata;

– de coordonare, intrucat unitatile economice se orienteaza pe piata potrivit datelor referitoare la cerere si oferta. Analiza acestor date face posibila adoptarea sau revizuirea planurilor economice intocmite individual si autonom de agentii economici, vanzatori si cumparatori, ce se intalnesc pe piata;

– de organizare socio-economica a unitatilor, pentru ca prin piata se realizeaza legatura intre ofertanti si cumparatori, infaptuindu-se astfel o comuniune economica;

– de rationalitate economica, deoarece piata ii obliga pe cei ce participa la schimb sa realizeze o activitate economica rentabila, numai in acest mod putand rezista pe piata

În definirea pieței turistice specialiștii pleacă de la mai multe elemente, și anume:

produsul turistic, respectiv ansamblul serviciilor care-l formează

firmele care asigură prestarea serviciilor ce compun produsul turistic care reprezintă purtătorii ofertei

consumatorii de turism (purtătorii cererii)

spațiul economico – geografic în cadrul căruia au loc actele de vânzare – cumpărare ale produselor și serviciilor turistice

intervalul de timp avut în vedere

Prin prisma sensului contemporan al notiunii de piata, anterior subliniat, putem spune ca piata turistica reprezinta sfera economica de interferenta a intereselor purtatorilor ofertei turistice, materializata prin consum. Si cum, in cazul turismului, locul ofertei coincide cu locul consumului, dar nu si cu locul de formare a cererii, interferenta se va transforma in suprapunere in timp si spatiu a celor doi factori (oferta si cererea), prin intermediului consumului turistic.

Dar, daca piate turistica se aseamana cu alte forme de existenta ale pietei in general, prin rolul si functiile ce-I revin, se si distinge de celelalte prin cateva particularitati ale raportului ce-o reprezinta, respectiv:

este o piata cu o finalitate specifica, turistul in calitate de client neurmarind achizitionarea si consumarea unor bunuri si servicii, deci pur si simplu a unor marfuri obisnuite, comune si generalizate la nivelul intregii populatii, ci procurarea unor satisfactii pe care le induc actiunile din cadrul acestui sector de activitate;

este o piata fragmentata, are un caracter “peticit”, deoarece satisfactiile se individualizeaza, pe plan obiectiv, prin oferta cu caracteristicile ei si, pe plan subiectiv, prin cererea cu preferintele sale. De aceea, confruntarea eterogenitatii ofertei turistice cu fiecare din modalitatile de percepere a componentelor ecesteia, prin prisma fiecarei categorii de turisti, genereaza axistenta unei multitudini de subpiete turistice, a unei unitati intr-o diversitate tot mai accebtuata;

este o piata de o complexitate aparte in timp si spatiu, relatiile ce-o compun incep a se contura, mai intai, prin perceperea ofertei turistice de catre cerere sub forma unei “imagini” construite prin sintetizarea tuturor informatiilor primite de fiecare turist potential, deci cu o incarcatura subiectiva deosebit de accentuata. Cu alte cuvinte, decizia de consum se adopta numai in raport cu imaginea ofertei. Apoi, actiunea turistica propriu-zisa, mai exact contactul direct cu oferta turistica, se realizeaza de-abia in timpul consumului;

este o piata multidimensionala, in sensul ca nu intotdeauna turistul (consumatorul) este si cel ce decide asupra procurarii unui produs turistic. Pe piata turistica se manifesta asa-numitii “participanti la cumparare”- persoanele care influenteaza, decid sau platesc comsumul turistic;

este o piata cu o incarcatura de risc mult mai accentuata, ofertantii de servicii turistice confruntandu-se cu o suita de incertitudini, mult mai numeroase decat cele ale pietei bunurilor materiale.

.

3.1.1. Clasificarea piețelor turistice

Piețele turistice pot fi clasificate prin prisma a patru criterii:

Nivelul de la care este privită, adică dacă ea se referă în special la produsul turistic sau la firma de turism

Obiectivele urmărite cu precădere de diferite categorii de turiști

Întinderea geografică

Perioada de timp vizată

I.1. Piața produsului turistic poate fi abordată pe mai multe niveluri, spre exemplu:

piața turismului de agrement – foarte eterogenă;

piața turismului cultural – piața categoriei de produse turistice;

piața monumentelor istorice – piața gamei de produse turistice;

piața cetăților medievale – piața sortimentului de produse turistice;

piața Cetății Neamțului – piața articolului de produse tristice.

2. Piața firmei de turism este acea piață bine delimitată în timp și în spațiu la care firma se raportează în calitate de ofertant. Întrucât produsele turistice sunt foarte complexe, ori de câte ori se vorbește despre piața firmelor turistice se au în vedere părți din piața firmelor de transport, hoteliere, de alimentație etc., destinate nu întregii clientele ci doar turiștilor.

II. În funcție de obiectivele urmărite de turiști distingem:

piața turismului cultural care calatoriile si participarile la festivaluri de arta, care confera individului ceva mai mult decat iesirea din cotidian, raspunzand motivatiei de cunoastere, dobandirii de noi cunostinte,dezvoltarii personalitatii umane, contactarii marilor galerii si colectii ale celor mai importante realizari ale spiritului omenesc (arta, stiinta, tehnica, habitat), mod de viata, comportament, vestimentatie, religie;

piata turismului de odihna si recreere cuprinde o mare parte a actiunilor de turism, menite a avea un efect relaxant, de destindere, de iesire din cotidian. Turismul de odihna poate fi considerat cel practicat in concediul annual, mai putin dinamic, pentru o relaxare fizica si intelectuala, iar turismul de recreere cel realizat in sejururi relativ scurte ( in week-end, in zona periurbana sau de proximitate, agroturism etc.) cu o mobilitate accentuata;

piața turismului istoric;

piața turismului religios conserva forme de masa in participare si se modernizeaza continuu, dezvoltand o cerere speciala pentru servicii de cazare, transport, alimentatie, comercializarea obiectelor de cult si nu numai, tele comunicatii, tiparituri si confectii specifice, tamaie, lumanari, betisoare de santal, inscrisuri pe hartie spespeciala, talismane, cruciulite, statuette, icoane etc.

piața turismului sportiv devine o forma de recreere activa coparticipativa, determinate de agresivitatea mediului urbana si a sedentarismului. Se desfasoara in tot timpul anului in aer liber sau in baze sportive acoperite, situate in zonele de proximitate a oraselor, in zonele preorasenesti, in zone mai indepartate.

In cadrul turismului sportiv se pot distinge doua categorii de turisti:

sportivi amatori activi, care practica inotul, canotajul, schiul nautic, yahtingul, vanatoarea subacvatica, schiul pe zapada sau pe iarba, bobul, saniuta, patinajul, pescuitul sau vanatoarea sportiva, gimnastica, tenisul de masa si de camp, ciclismul, calaria, golful, tirul;

“sportivii” spectatori care urmaresc competitiile sportive de diferite niveluri;

ambele categorii alcatuiesc fluxuri turistice importante, care imbina odihna cu recreerea active, cu turismul de agreement si cu turismul cultural.

piața turismului științific este practicat de catre cercetatorii care exploreaza anumite zone naturale (pesteri, rezervatii naturale), urmaresc migratia pasarilor, cerceteaza anumite fenomene, necesitand servicii similare necesare serviciului tehnic.

piața turismului balneo-medical particularizeaza turismul de odihna, intr-o masura apreciabila, cuprinzand cure profilactice, cure active, post-traumatice si de convalescenta, de intretinere, pentru toate varstele cuprinse intre 10 si 85 ani, cu precadere pentru varsta a treia. I se asociaza odihna si agrementul dirijat, specific afectiunilor tratate si se desfasoara tot timpul anului, in sejururi medii si lungi, sub directa supraveghere a personalului medical.

piata turismului de reuniuni interne si internationale (seminarii, congrese, sesiuni stiintifice, conferinte), pe teme de cultura, stiinta, politica, activitate sindicala, probleme de aparare etc. se desfasoara in tot timpul anului, necesita spatii speciale de desfasurare si dotari de inalt nivel ethnic (traducere simultana la casca, sonorizare, sistemul video) si servicii de informatii, telecomunicatii rapide (fax, telex, utilizarea internetului), transport, cazare, receptii, cockteill-uri, banchete, transferuri, ghidaj permanent, corespondenta, multiplicari etc.

III. Ținând seama de întinderea geografică pot fi identificate:

piața turismului local;

piața turismului zonal;

piața turismului național;

piața turismului iternațional.

După perioada avută în vedere, piața turistică poate fi abordată:

pe termen scurt;

pe termen mediu;

pe termen lung.

3.1.2. Cererea de turism

Cererea de turism se poate defini ca fiind cantitatea solicitată de o persoană (sau de întreaga clientelă) dintr-un produs sau serviciu turistic dat, oferit de o firmă dată, la un tarif bine precizat, într-o zonă și într-un interval de timp delimitate, în anumite condiții de mediu și ca răspuns la un program de marketing dat . Investigarea cererii reprezintă miezul preocupărilor de marketing ale oricărei întreprinderi.

Credem că nu este greșit să afirmăm că nevoia de turism este o nevoie superioară, care se manifestă în mod presant numai atunci când nevoile de pe treptele inferioare ale piramidei lui Maslow au fost satisfăcute. Pe această piramidă ea s-ar putea situa undeva între nevoia de apartenență și cea de stimă și recunoaștere. Din acest motiv, doar persoanele cu venituri mari sunt purtătoare de cerere, deși excepțiile nu sunt nicidecum absente.

Specificul turismului ca activitate economica imprima cererii turistice o particularizare, comparativ cu alte domenii, exprimata prin cateva trasaturi principale, respectiv:

este o cerere nationala, circa patru cincimi din cererea turistica mondiala se contureaza si se satisface in interiorul granitelor nationale ale tarilor lumii, prin forma consumului turistic national;

este o cerere concentrata in tarile si regiunile dezvoltate pe plan economic. Europa si America de Nord exprima si satisfac aproape 90% din aceasta cerere, fiind totodata continentele cele mai importante in materie de emisie turistica;

este o cerere prioritar intraregionala, in sensul ca cea mai mare parte a fluxurilor cererii turistice internationale se deruleaza sub forma turismului intraregional. Studii realizate de O.M.T. arata ca peste doua treimi din cererea turistica internationala consta in deplasari intre tari ale aceluiasi continent. In cazul celor doua Americi, procentajul turismului intraregional este de 80% din totalul miscarii turistice. Din contra, in Africa acesta este sub 25%, motivul esential al acestei situatii fiind stadiul de dezvoltare al tarilor acestui continent si posibilitatile reduse ale ofertei turistice din Africa;

este o cerere deosebit de dinamica, atat pana acum cat si in perspectiva. Potrivit datelor cuprinse intr-un studiu al Consiliului Mondial al Calatoriilor si Turismului (W.T.T.C.), cifra de afaceri a industriei turistice mondiale a atins, in anul 1995, 3400 miliarde dolari, iar la inceputul mileniului viitor reteta realizata de industria turistica va inregistra o crestere de 56%. Aceasta crestere urmeaza sa-si gaseasca si o reflectare corespunzatoare in crearea de noi locuri de munca: astfel, numarul persoanelor ocupate in acest sector va creste de la 121 la 338 milioane, la nivel planetar;

este o cerere cu o sezonalitate accentuata si rigida, ca urmare a unor legiferari specifice, precum si datorita unor factori psiho-sociali, culturali si nationali.

Toate aceste trasaturi imprima pietei turistice caracterul de piata “opaca”, anevoios de patruns, de cuantificat si de influentat.

Stări ale cererii

Cererea negativă este starea cea mai nedorită de firma de turism, ea manifestându-se printr-o anumită adversitate a unor categorii de public față de oferta firmei. De ex. oferta de turism într-o țară…. În acest caz firma trebuie să încerce dacă nu eliminarea, cel puțin atenuarea adversității praticând un marketing de temporizare. Ea va analiza motivațile rspingerii ofertei și va încerca diminuarea impactului său negativ prin reformarea imaginii produsului prin campanii promoționale susținute și printr-o politică de prețuri adecvată.

Cererea absentă sau inexistentă este generată de cauze foarte diverse (lipsa informațiilor, lipsa veniturilor, tarife exagerate, servicii necorespunzătoare). Specialiștii trebuie să cunoască motivul exact al absenței cererii și să inițieze programe de marketing stimulativ prin care să înlăture idiferența potențialilor clienți și să sensibilizeze dorința de cumpărare.

Cererea latentă se deosebește de cererea absentă prin aceea că există dorința de a face turism dar lipsește produsul turistic concret care să satisfacă această dorință sau, dacă produsul există, unele bariere îl fac inaccesibil. Firmele care constată o cerere latentă își pot pune problema unui marketing al dezvotării, mai întâi a ideii, apoi a produsului nou capabil să întâmpine o cerere de acest fel;

Cererea efectivă îmbracă la rândul ei diverse forme:

cererea în dezvoltare, pentru produse turistice aflate în faza de creștere; firma turistică va practica un marketing al penetrării;

cererea deplină, aferentă produselor turistice aflate la maturitate, pentru care firma va practica un marketing de întreținere;

cererea în declin, care oate fi revigorată uneori prin politici de remarketing;

cererea neregulată sau fluctuantă, proprie activității turistice din cauza caracterului ei sezonier, va fi tratată prin aplicarea unei politici de marketing sincronizat (sincromarketing) prin care se pune de acord nivelul ofertei cu cel al cererii;

cererea excesivă, care depășește capacitatea firmei turistice de a o satisface (de regulă cererea din sezonul de vârf). Firma va trebui să găsească soluții de descurajare selectivă sau globală a cererii, adică de demarketing;

cererea indezirabilă este cererea care contravine fie regulilor și politicilor interne ale firmei sau ale centrelor de destinația, fie unor reguli de conduită morală și civică. Pentru ea firma va utiliza tehnici de contramarketing.

Factori care influențează cererea

Vom trata in continuare principalele grupe de factori care modeleaza nivelul, dinamica si structura cererii turistice:

1. Disponibilitatea de timp liber. Recunoasterea concediilor platite de catre state, consecinta directa a cresterii productaivitatii muncii si a revendicarilor populatiei muncitoare din intreaga lume, a fost factorul cel mai important ce a permis dezvoltarea cererii turistice moderne. In masura in care acest drept a fost introdus efectiv in cel mai mare numar de tari, si ca segmente de populatie tot mai mari au beneficiat de acesta, s-a creat o baza obiectiva, conditie necesara pentru manifestarea unei cereri turistice potentiale si mai mari. De altfel, se observa, pe termen scurt si mediu, o tendinta de reducere a timpului de munca si, ceea ce pare si mai important, o mai buna valorificare a timpului liber.

Diminuarea timpului de lucru, observa analistii, se manifesta simultan in patru directii, autonomizandu-se patru categorii de “timp liber” ce genereaza patru categorii de recreere si turism, respectiv:

– diminuarea zilei de munca, care de la 12-14 ore la inceputul secolului a scazut la 8 ore in prezent, fapt ce favorizeaza ezadarea cotidiana din marile aglomerari urbane;

– reducerea duratei saptamanale a muncii in tarile dezvoltate, si nu numai in acestea, de la 6 la 5 zile, realitate ce da nastere la ceea ce numim concediu de “week-end”, cu o durata de 1-2 zile;

– reducerea numarului annual al saptamanilor de lucru, efect al institutionalizarii, generalizarii si apoi cresterii duratei concediului annual platit, a facut posibila existenta si armonizarea intr-o mai mare masura a celor doua conditii necesare calitatii de turist: timp liber si resurse financiare ce pot fi alocate procurarii satisfactiilor oferite de turism;

– cresterea duratei scolarizarii si formarii profesionale, precum si, nu in putine cazuri, retragerea precoce din viata activa, concomitent cu cresterea duratei madii a vietii, au redus la mai putin de jumatate durata vietii active in cadrul duratei medii de viata a secolului nostru, realitate care potenteaza atat cerere turismului pentru tineret, in timpul vacantelor si chiar in perioadele scolarizarii efective, cat si cea a turismului pentru varsta a treia.

Iata de ce, cu privire la repartizarea timpului de munca in tarile industrializate, statisticile ne ofera urmatoarea imagine structurala:

– durata zilei de munca-8 ore;

– durata saptamanii de munca-4 zile si jumatate;

– durata concediilor anuale legale-7 pana la 10 saptamani.

Acest standard al calitatii vietii, implementat la o scara extinsa, a disponibilizat o parte semnificativa a timpului existentei noastre, care este destinata recreerii si calatoriei. Fireste, turismul poate “atenta” doar partial la aceasta in masura in care si ceilalti factori ai cererii turistice, semnalati in continuare, il favorizeaza.

2. Factorii economici- Venitul personal (sau familial) nelimitat a cunoscut, cel putin in ultimele decenii, o crestere reala intr-un important numar de tari, stimuland consumul privat de bunuri materiale si servicii, intre care si cele turistice. Faptul ca venitul bugetului personal a fost amplificat si ca a marcat aproape toate segmentele de populatie a permis, cel putin in tarile dezvoltate, raportarea turismului la quasi-totalitatea straturilor sociale. Jocul preturilor relative, in special in cazul turismului international, a concurat la extinderea vacantelor in afara locului de resedinta. Elemente cum sunt cele ale cursurilor de schimb, favorabile tarilor cu o economie in axpansiune, au presupus preturi turistice net favorabile cererii turistice in aceste tari. Paralel, s-a manifestat o reducere, in termeni reali si absoluti, a costurilor fixe ale consumului turistic. De pilda, transportul aerian a devenit tot mai important pentru dezvoltarea turismului pe baza eforturilor ce au fost intreprinse pentru a-l face economic accesibil, imprimandu-I mai multa eficacitate pe plan energetic si facandu-l mai putin poluant prin zgomot si contaminare atmosferica.

3. Factori demografici- Cand este vorba despre turism, poate mai mult decat in alte domenii, populatiile au un comportament diferit, in functie de caracteristicile lor demografice.

In general, putem afirma ca grupurile sociale cu modele de viata urbana au o mai mare inclinatie spre calatorie. Urbanizarea se sprijina pe o anumita structura a economiei, generatoare, la randul ei, de impulsuri motivationale si disponibolitatile financiare reflectate in cererea turistica. Orasele constituie componentele esentiale ale bazinelor cererii turistice, grupand indivizi care doresc sa evadeze din viata trepidanta provocata de ritmul de munca, atmosfera poluata, viata in comun in locuinte si cartiere de mare capacitate atc. Cu cat gradul de urbanizare este mai inalt, cu atat creste proportia cererii turistice pe plan national. Acest proces a fost deosebit de dinamic in ultimul sfert de veac si va continua la cote inalte in viitor. Dupa unii autori, ponderea populatiei urbane pe glob, in totalul populatiei, se prezinta evolutiv astfel: 1973- 37,4% , 1980- 42,0% , 1990- 47,0% si in 2000- 51,0%. Procesul se va accentua in secolul urmator, cand regiunile acum slab dezvoltate, pe masura dezvoltarii lor economice, insotita de urbanizare, se vor afirma si ele ca centre emitatoare de turisti.

Alte caracteristici ca varsta, sexul, situatia familiala, numarul copiilor etc. influenteaza, de asemenea, intr-o maniera neneglijabila decizia de a pleca in vacanta. Se observa, cel putin in Europa occidentala, ca, cu cat se avanseaza in varsta, scade interesul de a pleca in vacanta, de a parasi temporar domiciliul. Concomitent, categoria de varsta isi pune amprenta asupra comportamentului turistului. De exemplu, in Europa, cei tineri prefera destinatii turistice mediteraneene, utilizand diverse mijloace de transport si cazare. Cunoasterea acestui comportament, in calitate de factor, permite celor ce amenajeaza turistic un teritoriu sa aleaga intre resursele disponibile si sa le echipeze in mod adecvat.

4. Factori sociali- Fara indoiala, valorificarea sociala a vacantelor antreneaza un efect de imitatie, acela de a asimila modelele de consumn ale persoanelor cu nivel superior al veniturilor. Si, totusi, acest comportament mimetic are astazi alte semnificatii. Faptul de a trai intr-o societate mai deschisa si integrata intr-un context, de fiecare data mai bun, fara indoiala, a depasit limitele geografice si politice, ceea ce a permis sa se creada ca turismul este predispus sa apropie popoarele, comunitatile nationale si categoriile sociale. Aceasta realitate este cu atat mai evidenta astazi, cand si alte popoare (ale Europei Centrale si de Est) optand pentru valorile autentice ale fiecarei colectivitati, pe care le acceptam drept complementare si exclusiv de sine statatoare. Mai mult, intalnirea intre socieatati si culturi diferite antreneaza in anumite conditii dezvoltarea lor, nu numai prin concurenta lor, dar si prin complementaritatea lor. In toate acestea, turismul este promotorul, dar concomitent si beneficiarul.

5. Organizarea si promovarea- Pentru multe popoare turismul este o forta economica si o realitate sociala foarte puternica care a suscitat interesul statelor, atat ca instrument pentru a atinge obiective culturale, sociale, educationale, dar chiar si obiective politice.

Inceputul apartine initiatorilor si operatorilor turistici, care organizeaza structura productiei, promovarea si distribuirea produselor turistice, intr-o maniera care sa permita o rentabilitate maxima, absorbind cererea si controland oferta turistica.

Astazi, statele, care in majoritatea lor au intervenit deja, de curand sau de mai multa vreme, intr-un grad mai mult sau mai putin important in promovarea activitatii turistice, sunt pe cale de a-I da o prioritate si mai mare, cu o viziune si mai larga. Autoritatile statale, in existenta lor, nu se intereseaza doar sa procure, pur si simplu, devize cat mai multe, ci si sa asigure o dezvoltare adecvata a acestui sector de activitate, supraveghind costurile pe care le poate antrene in relatie cu mediul inconjurator natural si uman, amenajarea teritoriului, formarea profesionala, protectia consumatorilor etc.

3.2. Segmentarea pieței turistice

3.2.1. Alegerea criteriilor de segmentare

Ne vom referi la patru clase mari de criterii:

criterii economice

criterii geografice

criterii demosociale

criterii psihosociale

În ceea ce privește criteriile economice, cele mai importante sunt veniturile consumatorilor și reacția lor la schimbările de preț. În funcție de venituri putem vorbi de următoarele segmente de piață:

turiști la limita existenței care au dobândit acest statut fără voia lor, forțați fiind de cauze obiective (de ex. o boală) care-i determină să apeleze la unele servicii ale firmelor de turism.

turiști săraci, al căror venit depășește cu puțin limita subzistenței și care apelează rar la serviciile turistice. Ei sunt interesați nu atât de confort și de calitatea serviciilor, ci de prețul lor.

turiști de condiție medie, care formează majoritatea clientelei firmelor turistice, mai pretențioși în raport cu condițiile de confort, mai dispuși să cheltuiască banii pe servicii diverse și mai deschiși la nou.

turiști de lux, cu venituri mari și foarte mari, foarte exigenți în ceea ce privește calitatea serviciilor, dar și dispuși să plătească pe măsură.

Din punct de vedere al reacției la modificările de preț, clientela se poate împărți în:

turiști sensibili care vor renunța ușor la unele servicii în cayul în care se scumpesc prea mult;

turiști indiferenți, în general cei cu venituri mari sau cei obligați să apeleye la anumite servicii din motive obiective.

Criteriile geografice de segmentare se referă la zonele geografice din care provin turiștii, la categoria de habitat a zonelor turistice și la relief.

În funcție de zonele geografice de proveniență putem delimita următoarele segmente:

turiști locali, care solicită servicii în zona din imediata apropiere a localităților de domiciliu

turiști naționali, care provin din aceeași țară cu firma care asigură serviciile

turiști străini

Categoria de habitat conduce la delimitarea a două mari segmente:

clientele orientate spre turismul rural

clientele predispuse spre turismul urban

Relieful și condițiile hidrografice ajută la definirea segmentelor aferente:

turismul montan

turismul de litoral

turismul de deltă, lacuri și râuri

Criteriile demosociale principale utilizate în segmentarea pieței turistice sunt vârsta, ciclul de viață al familiei, nivelul de educație, profesia, naționalitatea, religia.

În raport cu vârsta, clientela firmei de turism este formată din:

copii și adolescenți, amatori în cea mai mare parte de turism cultural și sportiv

tineret sub 30 de ani

maturi (de la 25-30 ani până la pensionare), care posedă venituri relativ mai mari și sunt mult mai interesați de condițiile de confort

pensionarii. În țările dezvoltate ei formează un segment de bază a pieței turistice, datorită economiilor mari și a timpului liber de care dispun. Întrucât sunt o categorie importantă de clienți, firmele de turism le acordă adesea reduceri semnificative.

După ciclul de viață familială, consumatorii de produse turistice se împart în:

copii și adolescenți în întreținerea părinților

celibatarii care dispun de o mare libertate de petrecere a timpului liber

persoanele căsătorite fără copii

personele căsătorite cu copii în întreținere care finanțează activități ale copiilor, dar apelează în mai mică măsură la turism pentru ei

bătrânii singuri sau în cuplu

Nivelul de educație este un criteriu important în special pentru unele categorii de turism cum ar fi turismul cultural. În general, există o corelație pozitivă între nivelul educației și cererea de turism, clientela principală a firmelor turistice fiind formată din populația cu studii medii sau superioare.

În ceea ce privește profesiunea est econvenabil să segmentăm piața pe categorii socio – profesionale, astfel:

liber – profesioniști

cadre superioare

cadre medii

funcționari

muncitori

agricultori

populația inactivă

alte categorii

Naționalitatea este importantă pentru segmentarea pieței turistice internaționale, firmele autohtone trebuind săși adapteze oferta în raport cu exigențele diverselor categorii de turiști străini. Nu de puține ori unele verigi ale sistemului turistic (în special restaurantele) sunt profilate pe elementele specific naționale.

Religia are importanță ca criteriu de segmentare pentru firmele care realizează o parte însemnată a cifrei lor de afaceri pe seama pelerinajelor.

Criteriile psihosociale au un conținut mai complex și permit identificarea altor categorii interesante de clienți.

În funcție de atitudinea față de risc și înclinația spre aventură distingem:

alocentriștii, încrezători în propriile forțe, impulsivi, adoră aventura

psihocentriștii, cei care prețuiesc siguranța, fiind neliniștiți și inhibați.

Stitul de viață, dă naștere, după J. R. Albey, următoarelor categorii de turiști:

familiali

economi

neîncrezători – nu au curajul să ia singuri deciziile cu privire la turism

organizați – planifică din timp vacanțele

în căutarea unui statut – călătoresc în locurile unde speră să nu întâlnească prieteni sau cunoscuți

pasionați de istorie

nocturni

sociali – interesați de contacte personale

ecologiști – preferă turismul la aer curat

intelectuali – orientați spre ocupații tematice, capabile să le aducă satisfacții intelectuale

culturali – orientați spre obiective care le asigură îmbogățirea spirituală

sportivi.

Comportamentul clienților est eun criteriu larg utilizat pe piața turistică. Aici putem ține seama de:

atitudinea față de oferta turistică (favorabilă, indiferentă, ostilă)

gradul de fidelitate față de firmă (fidel, neutru, infidel)

avantajele căutate de client la un serviciu turistic (prestigiu, calitate, confort, distracție, economie).

Un raport al AIEST din 1985 privind tendințele de evoluție ale pieței turistice împarte clienții în patru grupe, în funcție de comportamentul lor pe timpul călătoriei:

sedentariștii sunt în general persoane cu venituri mici care preferă în genere animația din incinta stațiunilor unde sunt cazați;

seedntarii – mobili sunt turiștii cu venituri medii cu vârsta cuprinsă între 30 și 50 de ani, care pe timpul sejurului pun preț pe contactele cu alte persoane și pe vizitarea localităților și a monumentelor istorice;

itineranții sunt turiști motivați în special cultural sau social, care pun accent pe transportul rapid și cazarea de scurtă durată și vizitează tot ceea ce le sugerează ghizii, find fotografi și cameramani pasionați, amatori de folclor și de suveniruri exotice. Durata voiajelor pe care le solicită este de circa două – trei săptămâni;

nomazii sunt în general persoane tinere care doresc să afle cât mai mult în contact cu natura și populația locală. Călătoresc în grupuri mici sau individual și preferă cazarea în moteluri, hanuri, campinguri sau rulote. Sunt foarte motivați sub aspect cultural, religios, artistic, afectiv. Sunt amatori de produse culinare locale și consumatori de folclor autentic.

3.2.2. Operaționalizarea segmentării

În această etapă se realizează compartimentarea efectivă a pieței în funcție de unul sau mai multe criterii alese. Există două mari metode de segmentare: segmentarea propriu – zisă și analiza tipologică.

Metoda segmentării propriu – zise definește segmentele pornind de la întreg la parte, adică de la piața totală la segmente sau subpiețe. Întrucât în practică numărul de criterii de segmentare este de la trei în sus, secționarea pieței se realizează în pași succesivi, apelându-se la așa-numita segmentare dihotomică.

Analiza tipologică realizează delimitarea segmentelor de la parte la întreg, prin precizarea variabilelor care caracterizează clientele și gruparea clienților individuali în funcție de gradul lor de asemănare evaluat prin prisma caracteristicilor avute în vedere. Se obțin astfel un număr de tipuri de clientelă mai mult sau mai puțin omogene.

3.2.3. Evaluarea segmentelor de piață

Evaluarea unui segment de piață se face sub cel puțin trei aspecte: mărimea, atractivitatea și compatibilitatea cu obiectivele firmei turistice.

În ceea ce privește dimensiunea segmentului, ea trebuie să fie îndeajuns de mare pentru a asigura firmei o rentabilitate normală. Segmentele voluminoase se descompun de regulă în nișe de piață, pe o nișă concurând una, maxim două firme.

Evaluarea sub aspectul atractivității vizează:

ușurința pătrunderii pe segmentul vizat (lipsa barierelor la intrare);

puterea de negociere a clienților pe segmentul vizat;

existența unor înlocuitori de servicii turisitce poate diminua gradul de atracție al segmentului.

Este ușor de constatat că primul și ultimul aspect au legătură cu intensitatea concurenței pe segmentul respectiv.

În fine, oricât de tentante ar fi unel esegmente din punct de vedere al dimensiunii și atractivității, ele vor trebui abandonate dacă nu corespund obiectivelor firmei (mai ales cele pe termen lung).

Evaluarea segmentelor se referă și la descrierea lor utilizând fie mărimi centrale (vârsta medie, venitul mediu, nivelul de instrucție etc.), fie mărimi dispersionale.

3.3. Cercetarea pieței turistice

3.3.1. Etapele cercetării pieței

Formularea temei de cercetare și a ipotezelor de lucru. O tematică prea largă va duce la dispersarea forțelor și la creșterea exagerată a cheltuielilor de cercetare, în timp ce una prea strânsă riscă să scape detalii care prezintă un interes real. Nu de puține ori în această etapă se efectuează studii sumare preliminare, precum și o intensă informare și documentare.

Fixarea calendarului de lucru respectiv stabilirea cât mai exactă a datelor inițiale și finale ale tuturor etapelor proiectului. Aici este foarte importantă distincția între activitățile care trebuie desfășurate obligatoriu într-o ordine cronologică și activitățile care se pot desfășura simultan, utilizându-se metode specifice de programare (PERT);

Recoltarea datelor din surse primare sau secundare. Culegerea datelor primare se realizează prin trei metode principale: observarea, ancheta și experimentul;

Prelucrarea informațiilor utilizează fie metode descriptive, constând în simpla triere a răspunsurilor obținute și determinarea unor parametri ai colectivităților investigate, fie metode cauzale care pun în evidență relații de interdependență între variabilele de marketing supuse cercetării;

Prezentarea rezultatelor are loc sub forma raportului final al cercetării care cuprinde de regulă cinci părți: preambului, rezumatul, concluziile și recomandările, studiul propriu – zis și anexele.

Foare important pentru buna desfășurare a cercetărilor este controlul exercitat de responsabilul de marketing în toate etapele proiectului. Controlul poate fi apriori, în timpul cercetării și aposteriori.

Potrivit OMT, controlul apriori trebuie să ia în considerare următoarele probleme:

modul de constituire a eșantionuui;

modul de realizare a chestionarelor;

anchetatorii de pe teren;

validarea rezultatelor;

codificarea rezultatelor.

Cu ajutorul controalelor pe timpul derulării cercetărilor se poate verifica dacă anchetatorii și specialiștii care lucrează la relucrarea datelor și la raportul final se încadrează în calendarul cercetării.

Controlul aposteriori este cel mai puțin eficient, deoarece eventualele inadvertențe descoperite în această fază sunt mult mai greu de corectat.

3.3.2. Cercetarea pieței vitoare (previziuni de marketing)

Planificarea strategică în turism presupune practic întotdeauna realizarea unor prognoze privind condițiile pieței pe viitor. Previziunea ne poate da o idee asupra valorilor unor variabile ale pieței în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat și ne poate permite evaluarea posibilelor consecințe ale diferitelor căi de acțiune alternativă. Principala provocare a activității de prognoză o constituie dificultatea construirii unor modele de prognoză de o înaltă acuratețe. S-au identificat patru factori esențiali de luat în considerare la dezvoltarea unui model de previziune.

Mediul organizațional atât cel intern cât și cel extern. El va influența obiectivele organizației, tipurile de decizii care vor fi luate, deci și modelele de prognoză. În ceea ce privește mediul extern, foarte importantă este disponibilitatea și accesibilitatea surselor de informații, în special a băncilor de date, precum și a diferitelor categorii de experți (informaticieni, statisticieni etc.). Modelul de prognoză ales va trebui să fie funcțional în condițiile de mediu existente.

Situația luării deciziilor este legată de mediul organizațional. Unele firme vor să ia decizii rapide pentru viitorul apropiat, altele sunt mai preocupate de planurile pe termen lung, având la dispoziție un timp mai îndelungat pentru construirea unui model de prognoză. Nivelul dorit de precizie sau de acuratețe a previziunii influențează de asemenea alegerea modelului; o precizie și o acuratețe mai mare necesită mai multe resurse și mai mult timp pentru construirea modelului.

Cunoștințele și informațiile existente. Previziunile se bazează într-o măsură mai mică sau mai mare pe datele privind condițiile din trecut. De cunoștințele privitoare la trecut depinde și înțelegerea de către cercetător a problemelor teoretice asociate fenomenului care trebuie previzionat.

Natura fenomenelor care trebuie previzionate. Unele fenomene prezintă un grad mare de stabilitate sau de ciclicitate și sunt mai ușor de previzionat, altele dimpotrivă, sunt instabile și imprevizibile. Natura fenomenului determină tipul de model ales pentru prognoză: determinist sau stohastic, linear sau nonlinear.

3.4. Comportamentul consumatorului de servicii turistice

Comportamentul consumatorului de servicii turistice vom inseamna ansamblul actelor, atitudinilor și deciziilor sale privind alegerea, cumpărarea și consumarea produselor și serviciilor turisitce, precum și reacțiile sale post – consum.

Comportamentul consumatorului est influențat de o multitudine de factori de natură prsihologică, socială, culturală și chiar naturală, care pot fi grupați în rei clase mari: factori personali, factori sociali și factori situaționali.

3.4.1. Factorii personali

Aceștia sunt cunoscuți și sub denumirea de factori psihologici sau de variabile explicative individuale și țin nemijlocit de ființ consumatorului de servicii turistice. Îi vom trece în revistă în continuare:

Personalitatea turistului. Personalitatea este formată din ansamblul caracteristicilor, credințelor, convingerilor, obiceiurilor care reprezintă un răspuns coerent și stabil al persoanei respective la stimulii din mediul exterior și care îl deosebesc de ceilalți indivizi.

Materialele promoționale ale firmei vor fi redactate ținând cont de personalitatea clienților cărora li se adresează, pentru ca aceștia să se regăsească în ele.

Imaginea despre sine. Reprezentarea pe care o persoană și-a creat-o despre sine își pune în foare mare măsură amprenta asupra comportamentului.

Atitudinile. Atitudinea este predispoziția unei persoane de a răspunde într-o manieră favorabilă sau nefavorabilă la oferta dintr-un produs sau serviciu turistic. Ea are în final implicații foarte puternice asupra poziției pe piață a produselor turistice.

Motivațiile. Raportate la turism, motivațiie se pot grupa în patru categorii:

motivații fizice (de pildă, dorința de odihnă sau dorința de a face sport)

motivații culturale (dorința de a vizita un monument istoric sau un muzeu)

motivații interpersonale (dorința de a-și face noi cunoștințe, de a realiza contacte, de a evada din rutină)

motivații care țin de statut și de prestigiu (dorința de a fi apreciat, de a-și crea un statut).

Percepțiile. În general,percepția unui obiectiv turistic este dată de interacțiunea între stimulii specifici obiectivului (formă, colorit, ambianță sonoră) și factorii care țin de personalitatea clientului. Percepția este cu atât mai bună cu cât este mai mare numărul de stimuli percepuți de o persoană și capacitatea de memorare a lor.

Stilul de viață. Stilul de viață este un sistem de reperare a unui individ plecând de la centrele sale de interes, de la ideile, opiniile și acțiunile sale, respectiv de la modelele de consum pe care le adoptă. Cel mai cunoscut model de descriere a stilurilor de viață ets ecel codificat AIO (atitudini, interese, opinii). În stilul de viață se reflectă în fapt marea majoritate a factorilor de comportament.

Vârsta. Segmentele de vârstă interesante pentru marketingul turistic din punctul de vedere al comportamentului sunt: coilăria, adolescența, prima tinerețe, a doua tinerețe, și bătrânețea.

Profesia. Profesia (legată de nivelul de educație) este un factor cu influență într-adevăr considerabilă asupra comportamentului.

3.4.2. Factorii sociali

Ne vom referi la trei factori sociali: familia, clasa socială și liderii de opinie.

Familia. Prin normele morale, estetice, religioase, poitice pe care e impune, familia de origine sau de orientare este factorul social cu cel mai puternic impact asupra individului. Înclinația spre sedentarism sau mișcare, spre consumul preponderent material sau spiritual, spre sport sau cultură, spre risc sau siguranță etc. se formează în bună măsură în familie.

Clasa socială. O descriere a comportamentului unui turist în funcție de clasa socială ar fi următoarea:

Clasă superioară:

Dedică o paret însemnată din timpul său călătoriilor și turismului

Călătorește cel mai adesea din plăcere sau din motive de afaceri

Călătorește aproape în exclusivitate cu vehicule de lux proprietate personală (automobil, iaht sau elicopter)

Solicită o mare varietate de servici auxiliare pe parcursul călătoriei.

Clasă medie sau inferioară:

Dedică turismului o parte redusă din timpul său

Călătorește de multe ori forțat de probleme familiale sau de sănătate

Călătorește cu mijloace de transport în comun

Apelează rar la serviciile auxiliare propuse la fața locului.

Liderii de opinie. Liderii de opinie exercită influențe asupra grupurilor de referință ca urmare a: capacității lor de a personifica grupul, cunoștințelor și experienței mai bogate de care dispun și poziției lor privilegiate în sistemul comunicațional.

3.4.3. Factorii situaționali

În această categorie de factori se înscriu:

Ambianța fizică. Este vorba aici de ambianța de la locul unde clientul cumpără produsul cât și de cea care definește produsul turistic.

Ambianța situațională. Ea este definită de prezeța cunoștințelor, a rudelor, a colegilor de serviciu și a altor persoane în momentul adoptării deciziei de achiziționare sau pe durata sejurului turistic.

Timpul pe care îl are la dispoziție turistul pentru adoptarea deciziei de cumpărare, pe parcursul călătoriei sau sejurului, precum și intervalul dintre momentul cumpărării și momentul plății influențează comportamentulde cumpărare.

Starea de spirit (bună sau proastă dispoziție, enervare sau calm etc.) are un efect direct asupra comportamentului clientului, imprimându-i trăsături cu totul specifice.

Capitolul IV

Perspectivele pieței turistice internaționale

4.1. Activitatea de turism pe plan mondial

Turismul prezintă ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea și desfășurarea unor călătorii de agrement sau în alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor organizații, societăți sau agenți specializați, fie pe cont propriu, pe o durată limitată de timp, precum și industria care concură la satisfacerea nevoilor turistice. Potențialul turistic este influențat de o serie de factori: factori naturali (care rămân, în general, neschimbați) și factorii economici, demografici, politici, psihologici (ce sunt caracterizați printr-o dinamică accentuată dar și cu posibilități de dirijare în sensul dorit).

4.1.1 Clasificare

Factorii naturali au rol hotărâtor în practicarea turismului; formele de relief, rețeaua hidrografică, clima, flora, fauna diferențiază turismul în: turism montan, turism de litoral, de schi, de vânătoare etc.

Unii factori influențează turismul pe perioade lungi de timp. Acești factori sunt: creșterea populației globului, creșterea veniturilor populației, creșterea timpului liber, modernizarea mijloacelor de transport și comunicații.

După proveniența turiștilor, deosebim turism intern și turism extern, iar în funcție de sensul circulației turistice deosebim turism emitent sau receptor.

În funcție de proveniența turiștilor, curentele turistice și durata de sejur, turismul se poate clasifica:

turism național – Acest turism se subdivide în: de sejur (de lungă durată (peste 30 zile); de durată medie (4-30 zile); de scurtă durată (1-3 zile)); de circulație (itinerant); de circumstanță.

turism internațional:

receptor: de sejur: (de lungă durată, de durata medie și de scurtă durată); de circulație; de tranzit;

-emitent: de sejur (de lungă durată, de durată medie și de scurtă durată); de circulație; de tranzit și vizite de o zi.

În funcție de potențialul turistic și baza de servire sunt organizate diferite tipuri de turism: turism montan și de schi (drumeții, turism climateric, sporturi de iarnă); turism maritim-balnear (cură climaterică, helioterapie, băi de mare, nămol terapeutic); turism balnear (ape minerale, termale); turism de vânătoare (safari) – răspândit mai ales în Africa, dar și în: Canada, SUA, unele țări europene; turism cultural (monumente istorice, arhitectonice, muzee); turism sportiv (legat de marile competiții sportive); turism festivalier; turism comercial (târguri, expoziții).

4.1.2 Amploare

Amploarea fenomenului turistic este ilustrat și de faptul că, anual, peste 1,5 miliarde persoane, reprezentând aproape o treime din populația globului, efectuează călătorii în scopuri turistice, cheltuind peste 2000 miliarde USD (din care peste 10% pentru călătorii turistice în străinătate).

Turismul internațional reprezintă 25-30% din comerțul mondial de servicii. Principalele țări furnizoare de turiști sunt: SUA, Germania, Franța, Marea Britanie, Canada, Olanda, Italia, Suedia, Japonia și altele, iar dintre țările primitoare amintim: Spania, Franța, Marea Britanie, Austria, Germania, Elveția și altele. Cele mai mari încasări din turism au fost înregistrate în Italia, urmată de Spania, Franța, Marea Britanie, Austria, Germania, Elveția și altele.

4.2. Marile bazine turistice ale Terrei

Potențialul turistic și fluxurile turiștilor înregistrează valori diferite de la o regiune la alta. Potențialul turistic al Europei și Americii de Nord și Centrale este intens valorificat, aici înregistrându-se un număr mare de turiști și încasări apreciabile din turism. În alte regiuni, cum sunt cele din Africa, Australia sau America de Sud, potențialul natural nu este valorificat în întregime.

În funcție de importanța ofertei turistice (stabilite în general după numărul de turiști primiți în spațiul turistic), distingem mai multe categorii de localizări concentrate ale ofertei turistice. Astfel, în funcție de criteriul formării si poziției lor (dupa C. Cristureanu), avem:

Bazinele tradiționale: Europa Occidentală, Europa Orientală, țările nord-americane, localizări turistice ale lumii a treia.

Bazinele noi: localizări periferice; localizare îndepărtată; localizare de pionerat.

4.2.1 Bazinele turistice tradiționale

Europa Occidentală reprezintă principalul bazin tradițional. În cadrul lui distingem mai multe zone :

– Zona mediteraneană reprezintă cea mai mare concentrare turistică din lume, concentrând peste 1/3 din încărcătura turistică mondială și 1/2 din cea regională; totodată ea reprezintă zona cu cele mai vechi tradiții, chiar dacă atracția pentru soare se manifestă acum cu precădere în sezonul cald, spre deosebire de secolele trecute când se călătorea pe țărmuri în anotimpurile reci. Principalele centre turistice sunt localizate în zonele de țărm, dar bazinul mediteranean cuprinde și mari centre urbane (Roma, Veneția, Florența, Granada, Cordoba, Atena), adăugând turismului maritim balnear și pe cel cultural, sportiv, hotelier, comercial, astfel că toata perioada anului este folosită pentru turism. Anual, această zonă primește peste 15 mil. de turiști. Principale regiuni se conturează în Spania, ce valorifică din plin zonele litorale (Costa Bravo, Costa Dorado, Costa Blanca, Costa del Sol), la care se adaugă insulele Baleare, dar și zona marilor centre istorice (Barcelona, Malaga, Estepona). În prelungirea litoralului spaniol se situeaza riviera franceza cu renumitele stațiuni de pe Coasta de Azur (Saint Tropez, Cannes, Nice, Antibes). Italia are stațiuni mult vizitate, atât pe țărmurile nord-vestice (Riviera italiană – cu stațiunile San Remo, Nervi, Santa Margherita Ligure) cât și pe țărmurile Mării Adriatice cu renumita Veneție, la care se adaugă Riviera Palermitona (Sicilia) și Riviera Sarda (Sardinia). Această zonă are ca puncte de atracție și orașele-muzeu cu vestigii antice și medievale (Roma, Florența, Napoli, Verona). Grecia reprezintă poate țara cu cele mai vechi tradiții în turism. O atracție deosebită, pe lângă zonele litorale, o reprezintă Atena (cu împrejurimile), Pelopones și insulele: Rhodos, Creta, Ionice, încărcate de mărturii ale istoriei și civilizației elene. Pe litoralul turcesc sunt construite stațiuni climaterice și balneo-climaterice: Antalya, Adana, Taarsus.

– Zona fațadei Atlanticului de Nord este caracterizată mai ales de traficul intern și mai puțin de cel internațional, precum și de o dispersare a zonelor predominant turistice. Se întâlnesc stațiuni litorale pe coasta atlantică a Spaniei (San Sebastian), în Franța (Biarritz, Deauville), Marea Britanie (Whithy Bay, South Șilds, East Bourne, Brington). Principalele orașe ale Europei de NV concentrează în jurul lor localități de un real interes cultural și istoric (Parisul – Versailles și Chartres, iar Londra – Oxford și Cambridge).

– Arcul Alpin situat în centrul Europei concentrează cea mai mare parte a turismului montan (în special în timpul iernii, pentru sezonul de schi). Anual, această zonă înregistrează 12-13 mil. turiști, neuniform răspândiți între zonele amenajate. Pe lângă resursele naturale, stațiunile au și tradiții vechi, ele fiind construite și amenajate înaintea celui de-al II-lea război mondial în Elveția (Gaus Montana și Davos), Franța (Chamonix, Megeve și Axles Bains), Austria (Innsbruck) sau Italia (Cortina dțAmpezzo). Totodată, stațiunile din această zonă dispun de facilitățile deosebite cum ar fi: căi ferate și șosele moderne, amenajările de agrement deosebite care dau un plus de atractivitate zonei. În această zonă stațiunile cu flux mare de turiști și amenajări turistice importante se întâlnesc în: Franța (Grenoble, Chamonix), Italia (Cortina dțAmpezzo, Vale dțAosta, Courmayeur), Germania (Garmisch Partenkirchen, Berchtesgaden, Mittenwald) și Austria (Kitzbuhel, Innsbruck, Bad Gastein).

Europa de Est – această zonă s-a deschis cu adevărat abia în anii ț90. Înainte de această dată turismul internațional în zonă se limita numai la anumite teritorii restrânse și nu îndeajuns dezvoltate. De un interes deosebit sunt stațiunile de la Marea Neagră, atât de pe litoralul românesc, cât și de pe cel bulgăresc (Varna, Burgas, Nisipurile de Aur) și cele din Carpații Românești. Afluxul de turiști provine din Germania, Polonia, Cehia, Slovacia, CSI. Până în 1991, aproape 4-5 mil. turisti pe an, în drum spre Grecia, traversau Iugoslavia.

Țările nord-americane. Bazinele turistice nord-americane primesc mai puțini turiști decât cele din Europa, sunt mai puțin numeroase și raspândite pe o suprafață mare. Principalele atracții turistice ale SUA sunt constituite de: zona litorală de la Oceanul Atlantic, în special prin Peninsula Florida (Miami Beach, Palm Beach) sau litoralul Pacific (San Francisco, Los Angeles, San Diego), zonele montane ce permit și practicarea sporturilor de iarnă, zona Marilor Lacuri, marile orașe din NE (Boston, New York, Philadelphia). Cei mai multi turiști străini provin din Canada. Turiștii europeni parcurg în general trasee ce traverseaza SUA, urmărind anumite puncte incluse în traseu (Niagara, Marele Canion, Parcul Yellowstone, Cascada Niagara, Disneyland).

Localizările turistice ale lumii a treia prezinta concentrări dispersate pe toată suprafața, deși se extinde și în zone unde turismul are tradiție; încasările turistice sunt reduse, fiind în jur de 8 % din totalul încasărilor pe glob. Alături de Insulele Caraibe se situează orașele din Mexic: Acapulco (poate cel mai vizitat din zonă, peste 3 mil. turiști anual), Manzahileo, Mazatlan, Puerto Valerta. În Egipt, un punct de atracție tradițional îl constituie Valea Nilului și vestigiile lumii antice. Alături de aceste bazine sunt incluse și alte orase: Cairo, Hong Kong, Port Said.

4.2.2. Bazinele turistice noi

Aceste bazine turistice au apărut în apropierea regiunilor emițătoare clasice, dar și în zone ceva mai îndepărtate, ca urmare a lărgirii fenomenului de turism în masă.

Localizare periferică (în apropierea bazinelor clasice) s-a realizat prin creșterea bazinelor din lumea a treia, la distanțe relativ mici față de țările industrializate (maxim 3 ore de zbor). Acestea sunt concentrate în trei arii geografice:

– Litoralul nord african are o ofertă diversificată și de bună calitate în primul rând în Maroc (Tanger, Al Hoceima, Agadir, Cato Negro), Tunisia (Tunis), cu împrejurimile cu vestigii romane, feniciene și islamice. Tot în acest sector se înscriu Algeria, cu stațiunile balneare (Tipassa, Cote Turquoise) și orașe cu trecut istoric încărcat (Alger, Bejaia) și Libia (Tripoli).

– Partea sud-estică a bazinului mediteranean, zonă încă afectată de evenimente politice ce au stopat pentru o perioada turismul internațional.

– Zonele recent incluse în acest tip de bazine turistice sunt reprezentate de bazele turistice rezervate pentru turismul de șopping, turismul pentru participarea la congrese, conferințe, pentru a cunoaște arta, obiceiuri tradiționale.

Localizarea îndepartată este caracterizată de o ofertă aflată în zone din ce în ce mai îndepărtate, dar care practică prețuri mici, la condiții de confort ridicate.

– Africa Centrală și de Sud se remarcă prin potențialul natural (cinegetic, pentru safari) și tradițiile africane. Principalele arii sunt : Golful Guineii, Africa de Sud, Bazinul fluviului Zair, Lacurile Africane, Litoralul Estic.

– Australia și Noua Zeelandă sunt vizitate mai ales de europeni (britanici). Zonele cele mai vizitate sunt în Australia : marile orașe (Camberra, Sydney, Melbourne), zonele litorale, bariere de corali; în Noua Zeelandă: orașele Auckland, Christchurch, stațiunile pentru cure balneare cu ape termale (Rotorna, Tanpo ) sau stațiuni pentru practicarea sporturilor de iarnă.

– Asia. Acest continent s-a remarcat, în primul rând, prin turismul cultural generat de mulțimea mărturiilor istorice, la care se adaugă turismul religios (religiile: islamice, budhiste, hinduse) sau turismul montan sau maritim-balnear. Turiștii sunt atrași aici de monumentele istorice și arhitectonice, mărturii de civilizații antice. Se remarcă: Ninive, Ur, Eridu, Babilon ( Irak), Persepolis, Hamedan, Kermanșah (Iran), Mecca (Arabia Saudita), Delhi, Bombay, Madras, Hyderabad (India), Anuradhapura, Colombo (Sri Lanka), Dacca (Bangladeș), iar în estul continentului asiatic principalele zone turistice apreciate pentru trecutul istoric sunt cele din China, Coreea, Filipine, Japonia, Indonezia. Sunt apreciate și stațiunile montane amenajate la poalele munților Himalaya sau în Japonia pentru turism montan și sporturi de iarnă. Din ce în ce mai mulți turiști se îndreaptă catre stațiunile litorale, balneo-climaterice din India (Golful Bengal), Filipine sau către exoticele Insule Hawaii , Samoaa, Fiji, Tahiti.

Localizarea de pionierat. Expedițiile cu scop științific din zonele arctice și antarctice au avut ca efect popularizarea acestora. Între timp, a căpătat amploare și turismul din alte regiuni cum ar fi: Sahara, Nepal sau Amazonia.

Situatia statistica a turistilor in anii 1998-1999-2000

1. Turistii cazati in structurile de primire turistica cu functiuni de cazare turistica, pe tipuri de structuri

Romani

Straini

2. Sosiri ale turistilor in structurile de primire turistica cu functiuni de cazare turistica, pe principalele destinatii turistice, tipuri de structuri si categorii de confort, in anul 2000

3. Turistii cazati si innoptarile in structurile de primire turistica cu functiuni de cazare turistica, pe tari de resedinta a turistilor, in anul 2000.

Concluzii si sugestii

Deși industria turismului își are originile cu mii de ani în urmă, dezvoltarea turismului de masă s-a realizat recent. Cererea și oferta turistică la destinație, marketingul, distribuția și transportul sunt elemente dinamice, iar schimbările suferite în structura uneia le afectează pe celelalte.

Organizația Mondială a Turismului previzionează că sectorul turistic își va continua ritmul de creștere ridicat, ajungând la un procent de 3 – 4 % pe an, astfel încât până în anul 2010 numărul turiștilor în turismul internațional se va dubla față de anul 1999.

Responsabilii de fenomenul turistic vor trebui să înțeleagă factorii care au dus la această creștere, precum și răspunsul pe care aceștia vor trebui să-l dea. Există două tipuri de factori care au influențat turismul:

variabile exogene – elemente ce se găsesc în afara sferei turismului și care nu pot fi controlate, dar au un impact considerabil asupra turismului: tendințe demografice, sociale, politice, încălzirea globală a planetei;

variabile endogene – legate de fenomenul turistic, ce generează schimbări în interiorul sectorului turistic.

Putem observa că datorită acestor factori, schimbarea în turism a devenit inevitabilă, așa cum trebuie să acceptăm ca inevitabilă creșterea fenomenului turistic. Aceasta înseamnă că turiștii vor căuta din ce în ce mai multe experiențe unice la destinație, însă și cele mai multe dintre destinațiile cu un nivel ridicat al cererii vor căuta să profite de acest lucru pentru a-și maximiza profitul și pentru a crea noi locuri de muncă. Este cazul celor mai multe dintre regiunile lumii, chiar și a celor care nu erau văzute în mod tradițional ca destinații cu potențial turistic.

Această dezvoltare a turismului este cauzată de determinanții majori ai cererii turistice: creștrea venitului disponibil, creșterea nivelului de educație, factori ce au stimulat întotdeauna activitatea turistică. Cererea turistică va fi însă în continuare influențată de schimbările economice, politice și demografice la nivel global. În particular, acestea duc la accentuarea tendințelor ce se manifestă, cum sunt scurtarea vacanțelor, și apariția conceptului de “noul turist”, tendință cu un impact puternic asupra ofertei turistice.

Deși este practic imposibil de identificat punctul de plecare al sistemului turistic, destinațiile trebuie să răspundă tendințelor existente și să mențină sau să extindă ciclul de viață al produselor lor. Astfel, destinațiile sunt din ce în ce mai mult adepte ale cerectărilor de piață, pentru a crea produse care să vină în întâmpinarea cerințelor turiștilor.

Destinațiile trebuie să își planifice resursele de care dispun pentru a-și putea proteja și dezvolta produsele turistice, resursele fie naturale, fie antropice. Extinderea conceptului de “dezvoltare durabilă”, este expresia opțiunii turiștilor pentru practicarea “turismului verde”.

Destinațiile trebuie să se preocupe tot mai mult de implementarea unor proceduri care să le asigure protecția resurselor, urmărind în același timp atragerea unui număr tot mai mare de turiști, care vor aduce beneficii economice, fără a afecta însă mediul socio-cultural și cel ambiant al populației gazdă.

Destinațiile sunt obligate să implementeze strategii pentru a minimiza efectele negative ale acțiunii turistice, maximizând totodată efectele pozitive ale turismului.

Bibliografie

Anastasie, Bogdan, “Marketing Turistic”, note de curs, Iași, 2001

Bran, Florina, “Specificul marketingului turistic”, Tribuna Economică, nr. 17,1997

Diaconu Mihaela, “Management – Marketing în turism”, Editura Independența Economică, Brăila, 1998

Gherasim Toader, “Marketing turistic”, Editura Economică, București, 1999

Gherasim Toader, “Piata turistica”, Univ. “Al. I. Cuza”, Iași, 1999

Ispas Ana, “Marketing turistic”, Editura Infomarket, Brașov, 1999

Kotler, Philip, “Managementul marketingului”, Editura Teora, București, 1999

Lanquar Robert, “Le marketing touristique”, Editura Presses Universitares de France, 1981

Middleton Victor T. C., “Sustainable tourism. A marketing perspective”, Editura Butterworth – Heinemann, Oxford, 1998

Nedelea Alexandru, “Marketing direct prin Internet in turism”, Tribuna Economică, nr 24, 2000

Nicolescu Eugeniu, “Marketingul in turism”, Ed. Sport-Turism, București, 1975

Nita Constantin, “Strategii de marketing-mix in cadrul unei societati comerciale de turism”,Rezumatul tezei de doctorat, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iași, 1999

Patriche Dumitru, “Curs de marketing turistic”, Universitatea Transilvania, Brașov 1998

Patriche Dumitru, “Programe de marketing”, Institutul Național de Cercetări Comerciale “Virgil Magearu”, 1994

Putz Ecaterina, “Marketing turistic”, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Radu, Mihaela “Catalogul turistic – instrument de marketing”, Editura ASE, București, 1995

Sandu, Petru, “Marketing în turism si servicii”, Editura Universității, Suceava, 1998

Stancioiu, Aurelia-Felicia “Strategii de marketing in turism”, Editura Economică, București, 2000

Stancioiu, Aurelia-Felicia, “Realizarea unui nou produs turistic”, 2000, Tribuna Economică, nr. 11

20.Ionescu Ion “Turismul-fenomen social-economic” Editura Oscar Print 200

21.Ioan Cosmescu “Turismul, fenomen complex contemporan” Editura economica 1998

22. Turismul Romaniei, breviar statistic, Bucuresti 2002.

23.Site-uri de pe internet:

www.romaniatravel.ro

www.turisminfo.ro

www.romaniantourism.ro

www.ministerulturismului.ro