Procese Si Forme Carstice de Relief

CUPRINS:

Generalități……………………………………………………………………………………………………………………..3

Alcătuirea geologică a teritoriului Republicii Moldova

și unitățile structurale

1.1. Alcătuirea geologică……………………………………………………………………………………………..4

1.2. Unitățile structural-tectonice……………………………………………………………………………………8

2. Relieful

2.1. Caracterizare de ansamblu……………………………………………………………………………………12

2.2. Unitățile de relief………………………………………………………………………………………………..13

3.Condițiile climatice……………………………………………………………………………………………………16

3.1. Caracterizare de ansamblu a climei………………………………………………………………………17

3.2. Elementele climatice…………………………………………………………………………………………..19

3.2.1. Temperatura…………………………………………………………………………………………….19

3.2.2. Precipitațiile…………………………………………………………………………………………….20

4. Apele. Caracterizare de ansamblu…………………………………………………………………………….22

4.1. Rîurile……………………………………………………………………………………………………………..22

4.2. Lacurile……………………………………………………………………………………………………………24

4.3. Apele subterane………………………………………………………………………………………………..25

5. Procesele carstice

5.1. Noțiunea de procese carstice………………………………………………………………………………..27

5.2. Procese carstice de relief din Republica Moldova……………………………………………………28

5.3.Categorii de forme carstice de relief din Repubica Moldova……………………………………..34

5.3.1. Exocarstul………………………………………………………………………………………………..34

5.3.2. Endocarstul………………………………………………………………………………………………40

6. Însemnătatea carstului……………………………………………………………………………………………..50

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………….52

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………53

GENERALITĂȚI

Carstul este un fenomen geologic deosebit, cunoscut de omenire încă din cele mai străvechi timpuri, dar cercetările științifice internaționale în domeniul carstrologiei sînt relativ noi, datînd din secolele XIX-XX.

Pentru prima dată relieful carstic, relief extrem de original, cu formele lui cu totul aparte, a fost studiat în regiunea Karst din Slovenia. Cercetările au arătat că aceste forme de relief se datoresc substratului alcătuit din calcare, apoi s-a constatat că procesul esențial de modelare reprezintă dizolvarea, fapt pentru care relieful specific datorat proceselor de dizolvare a fost denumit – după numele regiunii unde se află bine reprezentat și unde a fost studiat pentru prima dată – relief carstic.

Astfel, sub noțiunea de „carst” se înțelege un complex de forme de relief ce apar și se dezvoltă în urma proceselor de dizolvare a rocilor solubile. Esența proceselor carstice constă în dizolvarea rocii de către apele atmosferice, nivale, subterane, uneori și marine. Din grupa rocilor solubile fac parte diverse calcare, dolomitul, gipsul, sarea gemă. Dintre aceste roci cele mai solubile sunt sarea și gipsul. Dar răspîndirea cu mult mai largă pe glob a calcarului, cît și creșterea agresivității apei cu majorarea cantității de bioxid de carbon în ea, determină o răspîndire mai largă a carstului carbonatic.

În țara noastră fenomenele carstice sunt cunoscute și descrise încă din secolul XVII. Fenomenele carstice sunt prezente pe întreg teritoriu al Republicii Moldova. Carstul a fost identificat în formațiuni geologice sensibile la procesele de dizolvare – calcare și gipsuri, determinate de apele de suprafață, subterane sau provenite din precipitații. Cele mai bine studiate carsturi sunt cele formate pe gipsuri, caracteristice zonei de nord-vest a Moldovei și cele de pe calcare, răspîndite în nordul, centrul și parțial în sudul țării; „pseudocarstul” din sedimentele de argile cu conținut de gips, ocupă extremele de sud și sud-est a Moldovei, Dealurile Ciulucurilor ș.a. În masivul de gips din nord-vestul Moldovei, extins pe zeci de kilometri în Podolia (Ucraina) pe un teritoriu geografic relativ mic, procesele carstice sunt pe larg răspîndite și formează un complex unic și atractiv. Zona carstică Criva-Drepcăuți, amplasată în nord-vestul Moldovei include și sistemul carstic „ Emil Racoviță”, anterior denumit „ Cenușăreasa”. Această peșteră a fost vizitată de numeroși speologi, cercetători din țară și din străinătate, oameni cu funcții de stat, ziariști și corespondenți ai multor organe mass-media.

Lucrarea de față reprezintă o sinteză elaborată în urma consultării mai multor surse bibliografice, materiale cartografice și date statistice în domeniu.

Scopul acestei lucrări constă în evidențierea specificului dezvoltării reliefului carstic, cu formele lui de suprafață și adîncime, de pe teritoriul Republicii Moldova și în aprecierea însemnătății lui în activitatea omului.

În soluționarea scopului dat ne propunem următoarele obiective:

Evidențierea specificului geologic, morfologic, climatic, hidrologic și hidrogeologic care a contribuit la apariția și dezvoltarea carstului;

Descrierea formelor de relief endocarstice și exocarstice ce au luat naștere în urma proceselor carstice de pe teritoriul Republicii Moldova;

Aprecierea importanței carstului în viața și activitatea societății umane.

ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ A TERITORIULUI REPUBLICII MOLDOVA ȘI UNITĂȚILE STRUCTURALE

1.1. Alcătuirea geologică

În structura geologică a teritoriului Republicii Moldova sînt prezente formațiuni geologice de vîrstă Precambriană, Paleozoică, Mezozoică și Cainozoică (fig.1). Ea are un caracter bietajat. Etajul inferior s-a format în erele Arhaică și Proterozoică, iar la sudul Moldovei – și în cea Paleozoică. El reprezintă fundamentul cristalin al platformelor. Etajul Superior este constituit din depozite de diferite vîrste (Paleozoică, Mezozoică, Cainozoică), care formează cuvertura sedimentară a platformelor, ce se așterne discordant pe suprafața fundamentului cristalin.

Precambrianul. Cele mai vechi formațiuni geologice prezente pe teritoriul Republicii Moldova sînt cele Precambriene. Ele sînt reprezentate printr-un complex de roci cristaline de vîrstă Arhaic-Proterozoică.

Formațiunile arhaice aflorează în partea de nord a teritoriului republicii, în valea Nistrului și a afluenților lui de stînga, spre sud acestea fiind acoperite de o cuvertură sedimentară cu grosimi diferite .

Proterozoicul inferior este reprezentat de roci metamorfice (șisturi, cuarțite), dispuse la adîncimi considerabile, sub formă unei fîșii înguste în partea de sud-est a Moldovei. Proterozoicul Superior, mai bine reprezentat în nordul, nord-estul și centrul Moldovei, este divizat în Seriile voliniană și moghiliov-podoliană [8]. Depozitele Seriei voliniene sînt reprezentate, de jos în sus, prin gresii, pietrișuri și conglomerate (aproximativ 15m), acoperite în nordul teritoriului de diabaze și tufuri. Grosimea totală a complexului variază de la 1m pînă la 50m. Seria moghiliov-podoliană este constituită dintr-o succesiune de gresii, pietrișuri, conglomerate, argillite, aleurite și are o grosime totală de 100-150m, în sudul Moldovei, partea, superioară a Seriei moghiliov-podoliană este erodată.

Paleozoicul. Pe teritoriul republicii au fost identificate depozitele tuturor sistemelor Paleozoicului: cambriene, ordoviciene, siluriene, devoniene, caronifere și permiene.

Depozitele Cambrianului inferior aflorează în nord-vestul Moldovei [10]. În bază, acestea sînt constituite din argilite negre și cenușiu-închise, cu concrețiuni de fosforite; în partea superioară acestea sînt acoperite de argilite și gresii. Grosimea maximă a Cambrianulu în partea de sud este de peste 100 m.

Formațiunile Ordovicianului sunt răspîndite, de asemenea, în nord-vestul Republicii Moldova. La sud de linia localităților Cornești-Răspopeni, depozitele ordoviciene lipsesc, fiind erodate. Ele sînt dispuse transgresiv peste formațiunile Proterozoicului superior și sunt reprezentate prin gresii și calcare cu intercalații de aleurite. Grosimea maximă nu depășește 11 m.

Depozitele siluriene sunt atribuite Llandovenianului (constituită în strate de gresii și calcare, cu intercalații de gresii și aleurite), Venlohianului (reprezetat prin dolomite, calcare și argilite) și Ludlovianului (în bază cu argilită și interalații de calcare). Grosimea totală a formațiunilor siluriene este de aproximativ 1000 m, crescînd de la nord spre sud.

Depozitele devoniene, răspîndite în sudul Moldovei, constituite din argilite, aleurite și gresii argiloase, se dispun peste formațiunile siluriene, grosimea maximă nedepășind 300 m.

Formațiunile carbonifere, cu o grosime de 400 m, se întîlnesc numai în sudul Moldovei, fiind constituite din calcare și dolomite cu intercalații de argilite.

Depozitele permiene sînt întîlnite tot în partea sudică a Moldovei. Litologic, acestea au în componență argilite, aleurite, gresii. Grosimea maximă a depozitelor permiene este de 1000 m.

Mezozoicul. Pe teritoriul republicii Mezozoicul este reprezentat prin sedimente ale sistemelor Jurasic, Triasic și Cretacic.

Formațiunile triasice, datate pe criterii stratigrafice sau faunistice, sunt răspîndite în sudul și extremitatea sud-vestică a Moldovei [16] . Calcarele stratificate roșietice, aleuritele și argilitele, datate strategrafic, prezente în partea sudică, se dispun subiacent depozitelor jurasice marine. În extremitatea sud-vestică a Moldovei sînt cunoscute depozite de calcare, a căror vîrstă, Triasicul mediu, a fost stabilită pe baza faunei caracteristice. Grosimea depozitelor triasice variază între 32 și 96 m.

Complexul rocilor sedimentare jurasice (Jurasic mediu și superior), prezente în sudul Moldovei și parțial în centru, este reprezentat prin depozite marine, de lagună și continentale. Jurasicul mediu este predominant argilos în bază, grezos în partea mediană și argilitic în cea superioară. Depozitele Jurasicului superior au în bază faciesuri carbonatice cu intercalații de argile roșietice, gresii cuarțitice, iar în partea superioară gipsuri și anhidrite. Grosimea maximă a depozitelor jurasice este cunoscută în partea centrală a Depresiunii Predobrogene și este de aproximativ 300 m.

Formațiunile cretacice sunt răspîndite practic pe întreg teritoriul Moldovei, cele ce aparțin Cretacicului Inferior sunt cunoscute numai în limitele Depresiunii Predobrogene, în componența lor identificîndu-se argile, nisipuri, aleurite, calcare de vîrstă barremiană și gresii cuarț-glauconitice albiene. Depozitele Cretacicului superior apar la zi în văile rîurilor Nistru și Prut și sunt reprzentate prin gresii cuarț-glauconitice, marne silstul Moldovei [10]. În bază, acestea sînt constituite din argilite negre și cenușiu-închise, cu concrețiuni de fosforite; în partea superioară acestea sînt acoperite de argilite și gresii. Grosimea maximă a Cambrianulu în partea de sud este de peste 100 m.

Formațiunile Ordovicianului sunt răspîndite, de asemenea, în nord-vestul Republicii Moldova. La sud de linia localităților Cornești-Răspopeni, depozitele ordoviciene lipsesc, fiind erodate. Ele sînt dispuse transgresiv peste formațiunile Proterozoicului superior și sunt reprezentate prin gresii și calcare cu intercalații de aleurite. Grosimea maximă nu depășește 11 m.

Depozitele siluriene sunt atribuite Llandovenianului (constituită în strate de gresii și calcare, cu intercalații de gresii și aleurite), Venlohianului (reprezetat prin dolomite, calcare și argilite) și Ludlovianului (în bază cu argilită și interalații de calcare). Grosimea totală a formațiunilor siluriene este de aproximativ 1000 m, crescînd de la nord spre sud.

Depozitele devoniene, răspîndite în sudul Moldovei, constituite din argilite, aleurite și gresii argiloase, se dispun peste formațiunile siluriene, grosimea maximă nedepășind 300 m.

Formațiunile carbonifere, cu o grosime de 400 m, se întîlnesc numai în sudul Moldovei, fiind constituite din calcare și dolomite cu intercalații de argilite.

Depozitele permiene sînt întîlnite tot în partea sudică a Moldovei. Litologic, acestea au în componență argilite, aleurite, gresii. Grosimea maximă a depozitelor permiene este de 1000 m.

Mezozoicul. Pe teritoriul republicii Mezozoicul este reprezentat prin sedimente ale sistemelor Jurasic, Triasic și Cretacic.

Formațiunile triasice, datate pe criterii stratigrafice sau faunistice, sunt răspîndite în sudul și extremitatea sud-vestică a Moldovei [16] . Calcarele stratificate roșietice, aleuritele și argilitele, datate strategrafic, prezente în partea sudică, se dispun subiacent depozitelor jurasice marine. În extremitatea sud-vestică a Moldovei sînt cunoscute depozite de calcare, a căror vîrstă, Triasicul mediu, a fost stabilită pe baza faunei caracteristice. Grosimea depozitelor triasice variază între 32 și 96 m.

Complexul rocilor sedimentare jurasice (Jurasic mediu și superior), prezente în sudul Moldovei și parțial în centru, este reprezentat prin depozite marine, de lagună și continentale. Jurasicul mediu este predominant argilos în bază, grezos în partea mediană și argilitic în cea superioară. Depozitele Jurasicului superior au în bază faciesuri carbonatice cu intercalații de argile roșietice, gresii cuarțitice, iar în partea superioară gipsuri și anhidrite. Grosimea maximă a depozitelor jurasice este cunoscută în partea centrală a Depresiunii Predobrogene și este de aproximativ 300 m.

Formațiunile cretacice sunt răspîndite practic pe întreg teritoriul Moldovei, cele ce aparțin Cretacicului Inferior sunt cunoscute numai în limitele Depresiunii Predobrogene, în componența lor identificîndu-se argile, nisipuri, aleurite, calcare de vîrstă barremiană și gresii cuarț-glauconitice albiene. Depozitele Cretacicului superior apar la zi în văile rîurilor Nistru și Prut și sunt reprzentate prin gresii cuarț-glauconitice, marne silicioase, spongolite, calcare, cretă.

Cainozoicul. Cea mai mare răspîndire au depozitele cainozoice, care sunt reprezentate prin formațiuni acumulate în Paleogen, Neogen și Cuaternar.

Formațiunile paleogene aflorează în sud-estul republicii, au o grosime maximă ce variază între 460-490m, se dispun peste depozitele Cretacicului superior, Cretacicului ierior și peste cele jurasice și sunt acoperite de formațiunile aleurito-argiloase ale Oligocenului. Bazal predomină gresiile, argilele și aleuritele (Eocen inferior), fiind urmate în succesiune de marne și calcare (Eocen superior) .

Complexul depozitelor neogene are o răspîndire largă pe teritoriul Moldovei și se dispune peste toate celelalte formațiuni mai vechi. Sunt reprezentate prin depozitele a două secții: Miocen și Pliocen.

Depozitele miocene la rîndul său sunt reprezentate prin trei etaje principale: Badenian, Sarmațian, Meoțian.

Etajul badenian este reprezentat prin nisipuri și argile, de asemenea și prin marne, calcare, iar în partea de nord-vest (Lipcani, Drepcăuți, Criva) – de gipsuri, grosimea carora atinge 25-30m [3]. În nord-est calcarele badeniene constituie fundamentul șirurilor de toltre – recifi constituiți din cochilii de moluște și uneori din coralieri. În nord-est Badenianul este reprezentat predominant prin nisipuri și argile continentale, care alcătuiesc Seria de Podolia.

Formațiunile sarmațiene sunt reprezentate la rîndul său prin depozitele Sarmațianului inferior, mediu și superior. Samațianul inferior este reprezentat prin diferite depozite terigene (nisipuri), iar în regiunea de nord la acestea se mai adaugă calcare recifale. Sarmațianul mediu, răspindit pe tot teritoriul, este cunoscut sub numele de Bessarabian. Este reprezentat predominant prin depozite argilo-nisipoase, așezate pe calcare. Pe linia Camenca – Ghidighici – Ialoveni se aflorează depozite recifale care constituie a doua zonă recifală. Grosimea lor totală atinge 250m. Aceste depozite joacă rolul principal în formarea reliefului contemporan al Republicii Moldova. În Sarmțianul superior s-au depus exclusiv argile și nisipuri cu grosimea de la 40-90m.

Meoțianul este reprezentat de depozite deltaice: argile și nisipuri fine, foarte rar – calcare. Depozitele continentale ale Meoțianului superior sunt dezvoltate în partea centrală a Moldovei, fiind alcătuite din nisipuri aluviale, grosimea depozitelor ajungînd la 104 m.

Depunerile pliocene sunt răspîndite mai ales în partea de sud a republicii. Ele sunt de origine continentală și sunt reprezentate prin depozite de nisipuri și pietrișuri care constituie terasele înalte ale rîurilor Nistru și Prut.

Formațiunile cuaternare constituie cele mai tinere sedimente. Sunt răspîndite pe întreg teritoriul Moldovei, fiind identificate toate subdiviziunile, de la cele inferioare, medii și superioare (Pleistocen), pînă la cele contemporane (Holocen). După condițiile de formare, formațiunile cuaternare sunt clasificate în aluviale, aluvial-limnice, de liman , eluviale, deluviale și elvial- deluviale. Depozitele pleistocene alcătuiesc terasele VI-I ale Nistrului, Prutului și Răutului. Sunt constituite din nisip și pietriș. Depozitele holocene sunt reprezentate prin sedimente aluviale de luncă și de albie a rîurilor și pîraielor, depozite deluviale pe povîrnișuri. În Holocen s-au format și solurile actuale.

1.2. Unitățile structural-tectonice

Teritoriul Republicii Moldova reprezintă o regiune de platformă. Cea mai mare parte a lui este situată pe panta de sud-vest a Platformei vechi precambriene a Europei de Est (fig.2). Partea de sud-vest a teritoriului republicii face parte din Platforma Paleozoico-Mezozoică (Scitică). În platforma Est-Europeană au fost evidențiate trei elemente structurale: Scutul Cristalin Ucrainean, Platforma Moldovenească și Depresiunea Mării Negre. În limitele periferiilor Platformei Moldovenești și Platformei Scitice s-au format și Depresiunile Predobrogeană și Precarpatică [4].

Platforma Moldovenească ocupă aproape întreg teritoriul țării, situîndu-se la nord de linia Baimaclia-Taraclia. În structura geologică a Platformei Moldovenești se deosebește fundamentul cristalin de vîrstă precambriană și învelișul sedimentar, alcătuit din roci sedimentare de vîrstă diferită. Fundamentul cristalin apare la zi în valea Nistrului, lîngă s. Cosăuți, scufundîndu-se treptat în direcția sud-vestică pînă la o adîncime de cel mult 3km (în zona fracturilor Stoianovca- Nouă – Ceadîr-Lunga), iar spre sud de această zonă – pînă la adîncimea de peste 6 km. Este alcătuit din roci magmatice și metamorfice de vîrstă arhaică și proterozoică. Învelișul sedimentar al plăcii Modovenești este constituit dintr-un complex de strate de roci cu grosimea de la cîteva zeci de metri în partea ei de nord-est pînă la 3000m în partea ei de sud. Pe cea mai mare parte a teritoriului platformei stratele de roci ale învelișului sedimentar sunt așezate aproape orizontal cu o mică înclinare regională în direcția sud-vestică. În secțiunea geologică a învelișului sedimentar se deosebesc depozite de vîrstă precambriană, siluriană, devoniană, cretacică. Mai puțin răspîndite și mai slab dezvoltate sînt aici rocile de vîrstă cambriană, ordoviciană, jurasică și paleogenă, iar sedimentele carbonifere, permiene și cele triasice lipsesc.

Platforma Scitică se situează la sud de zona fracturilor de adîncime trasate pe linia Baimaclia-Taraclia. Fundamentul cutat al platformei îl constituie ramurile scufundate ale masivului muntos Dobrogean de vîrstă hercinico-kimerică. Este alcătuit din roci metamorfice dislocate de vîrstă rifeu-endiană, siluriană, devoniană, carboniferă și permiană, străbătute de intruziuni de roci magmatice. Pe teritoriul republicii acest fundament se situează la o adîncime de la 400 pînă la 3000 m. Învelișul sedimentar al Platformei Scitice este alcătuit din depozite jurasice, paleogeneși neogene, grosimea lor totală ajungînd la 3000 m.

Depresiunea Mării Negre reprezintă o sinecliză vastă, situată parțial pe platforma Est-Europeană (Rusă) și cea Scitică. A luat naștere în Cretacicul inferior, însă scufundarea ei maximă a avut loc în decursul Cretacicului superior și în Perioada Paleogenă. Extremitatea ei de vest cuprinde partea de sud-est a teritoriului republicii, a cărei limită se trasează convențional pe linia Tiraspol – st. de c.f. Basarabeasca – Ceadîr-Lunga – cursul inferior al Dunării.

Depresiunea Predobrogeană este situată între zonele de fractură Leova-Basarabeasca (în partea de nord) și Cahul-Vulcănești (în cea de sud). S-a format în Triasic-Jurasic-Cretacic. Are formă de graben îngust cu direcția nord-vest, structură complicată, reprezentînd o rețea deasă de fracturi, grabene și horsturi, ce formează pe flancuri o serie de trepte. În evoluia depresiunii și a fundamentului ei se deosebesc trei cicluri de sedimentare: rifeu-vendian, constituit dintr-un complex de roci terigene cu grosimea pînă la 2000 m; paleozoic, alcătuit din roci carbonatice și sulfatice de vîrstă siluriană, devoniană, carboniferă și permiană, a căror grosime depășește 4000 m; mezozoic, caracterizat prin roci terigene carbonatice și sulfatice de vîrstă jurasică și a cretacicului inferior cu grosimea pînă la 3000m. Peste aceste complexe de roci se dispun discordant depunerile cretacice superioare, cele paleogene și neogene.

Depresiunea Precarpatică cuprinde teritoriul republicii din partea centrală și cea de sud a bazinului rîului Prut, acestea constituind zona ei marginală de sud-est. Este o structură tînără, suprapusă peste structurile tectonice mai vechi – Placa Moldovenească, Depresiunea Predobrogeană și Placa Scitică. A luat naștere pe fundamentul Precambrian-hercinic în decursul Miocenului Mediu și în Pliocen. Grosimea maximă a stratelor de roci sedimentare ale depresiunii pe teritoriul republicii este de 800 m. Depresiunea este orientată submeridional, iar structurile de grad superior, care o completează, se dispun perpendicular pe partea ei axială. Zona depresiunii Subcarpatice situată de-a lungul Prutului se caracterizează prin prezența a trei șiruri de recife fosile, ce au o direcție submeridională și care s-au format în părțile cel mai puternic afectate de procesele tectonice.

Date geologice privind zona carstică Criva. Din punct de vedere tectonic zona în cauză face parte din marginea de sud-vest a Platformei Est-Europene, situate între Scutul Ucrainean și forlandul Carpaților Orientali și denumită Platforma Moldovenească.

Unicul foraj adînc (684m) a fost săpat în anii '70 ai sec. XX la marginea de vest a satului Criva [7]. Cele mai vechi depozite ridicate de acest foraj prezintă o alternanț (334 m grosime) de argilite și siltite care s-au acumulat pe fundul unei mări imense epicontinentale în perioada Vendiană (Proterozoicul tardiv) cca. 680-570 mln ani în urmă. Mai sus urmează depozite marine din perioada Cambriană, Ordoviciană, Siluriană, Cretacică, Neogenă și Cuatemară.

Din subdiviziunile Neogenului în împrejurimile peșterii "Emil Racoviță" a fost constatat Badenianul și Sarmațianul.

Badenianul e reprezentat prin evaporite ce corespund „crizei salinității" a părții centrale a Bazinului Mediteranian miocen care s-a produs aproximativ 16 mln. ani în urmă. La bază se află un strat de gips grosimea maximală a căruia se micșorează de la vest spre est constituind 27m în cariera de lîngă Criva; la est de Drepcăuți gipsul dispare (Fig.3). Conținutul de CaSO4·2H2O în probele din cariera de la Criva variază între 93,45 și 99,06%; impuritățile (SiO2, R2O3, MgO) constituie 0,94-6,55%. În zona carierei stratul de gips e fisurat și conține cavități carstice volumul cărora crește de jos în sus de la 9% pînă la 24,5%. În partea superioară se află un strat de calcar de precipitație chimică cu grosimea de 0,2-2,5m.

Badenianul superior este alcătuit din depozite marine de o grosime totală de 16-18m. El e reprezentat prin calcar algal cu intercalații subțiri de argilă cenușie cu nuanțe verzui, argilă verde-albăstruie marnoasă și calcar microgranular cenușiu.

Sarmațianul e reprezentat prin argile marine cenușii cu intercalații subțiri de tuf vulcanic bentonitizat, concrețiuni mici de pirită, fragmente carbonizate de arbuști, schelete și solzi de pești, resturi de foraminifere și valve unitare de moluște.

Cuaternarul e alcătuit de sedimente aluvionare de pe terasele pleistocene ale Prutului și din lunca lui holocenă, de depozite eluvial-deluviale de cuvertură situate deasupra eluviului de terasă sau direct pe argilele miocene, precum și de coluviul provenit în urma alunecărilor de teren. Depozitele de cuvertură sînt reprezentate prin lehmuri eluvial-deluviale brune, lehmuri loessoidale galben-cenușii și prin sol ciornoziom. În lehmurile brune se găsește un nivel de sol fosil castaniu-brun. Grosimea maximală a depozitelor de cuvertură e de cca. 15 m.

Din pînzele de ape subterane evidențiate în nord-vestul Republicii Moldova și în regiunea adiacentă a Ucrainei cele mai importante sînt pînzele de apă freatică din aluviunile teraselor cuaternare ale Prutului și pînza de apă captivă din gipsul badenian.

Pînzele cuaternare alimentează pîraiele tributare Prutului. Ele îmbibă argilele miocene care suportă depozitele de terasă contribuind astfel la alunecări de teren. Pînzele de apă din terasele joase au un rol important în procesele carstice.

Fig.3. Răspîndirea gipsului miocen (porțiunea hașurată)

Pînza de apă miocenă umple fisurile tectonice și canalele endocarstice din gipsul badenian. În zona cercetată sursa ei de aprovizionare o constituie precipitațiile atmosferice și apele freatice din aluviunile teraselor joase pleistocene ale Prutului pătrunse prin doline. Apa e sulfato-calcică cu o mineralizație generală pînă la 2,56 g/1; alcalinitatea .generală maximă constituind 1,8 ml de acid clorhidric 1/10N. În împrejurimile carierei, unde altitudinea suprafeței stratului de gips variază de la 113 pînă la 122m, nivelul hidrostatic al pînzei de apă badeniene măsurat în 10 foraje săpate în 1975-1976 era la cota 102-104 m. E de notat însă că el se află în raport indirect cu intensitatea pompării apei din carieră. Odată cu stoparea pompării nivelul hidrostatic se restabilește repede.

2. RELIEFUL

2.1.Caracterizare de ansamblu

Teritoriul Republicii Moldova este situat în sud-vestul Cîmpiei Europei de Est – una dintre cele mai vaste cîmpii de pe glob. Spațiul dintre rîurile Nistru și Prut ocupă partea de est a unei unități ample de relief, Podișul Moldovei, care se extinde de la piemontul Obcinelor Bucovinei și Subcarpaților Moldovei în vest și pînă la Fluviul Nistru în est. În partea stîngă a Nistrului ajung ramurile de sud-vest ale Podișului Podoliei [28]. Pe toată întinderea acestor unități majore, în afară de relief de podiș, se întîlnește relief de deal și de cîmpie.

Înclinația ganerală a teritoriului este de la nord-vest spre sud-est. El este cuprins între altitudinile absolute de 429m (Dealul Bălănești) și 4m – în lunca Nistrului (comuna Palanca). Altitudinea absolută a reliefului este de 20-60m în Cîmpia Nistrului Inferior, 120-150 m în Cîmpia Ialpugului, 200-250m în Cîmpia Prutului de Mijloc și în Cîmpia Cuboltei. În unitățile de podiș și dealuri, altitudinile absolută ating valori mari, fiind de circa 280-300m în Colinele Tigheciului și în Podișul Moldovei de Nord, de 320-350m în Podișul Nistrului și Dealurile Ciulucurilor, cu valori maxime în Podișul Codrilor de 400-429m.

Teritoriul se caracterizează prin valori relative mari ale energiei reliefului, care diferă de la o regiune la alta. În unele regiuni de cîmpie aceste valori nu trec de 25-30m (Cîmpia Nistrului Inferior); în Cîmpiile Ialpugului, a Prutului de Mijloc, a Cuboltei aceste valori sunt, de obicei, în jur de 100m și numai izolat pot atinge 120-150m. Relativ mică este energia reliefului și în Podișul Moldovei de Nord, unde, de reguă, nu depășește 65-100m și doar în preajma rîului Prut atinge 120-140m. În alte regiuni de podiș energia reliefului înregistrează valori de 140-200m (uneori 220-230m), în Colinele Tigheciului și în Podișul Nistrului. Valorile maxime, de 300-320 m, caracteristice pentru Podișul Codrilor, sunt prezente în regiunea localităților Rădenii Vechi (r-l Ungheni), Milești și Seliște (r-l Nisporeni).

Un indice morfometric important al reliefului este densitatea fragmentării globale, conform căreia teritoriul pate fi divizat în 4 regiuni [26]: de nord, centrală, de sud-vest și de sud-est. Valoarea maximă a denității fragmentării se înregistrează în Cîmpia Ialpugului (interfluviul Lunga-Lunguța), unde este de 5,8 km/km. În Podișul Codrilor predomină valori de 2,8 km/km², iar pe alocuri înregistrîndu-se areale cu valori de 3,0-3,5 km/km². Aceste valori sunt relativ mari (2,4-2,8 km/km²) și în Colinele Tigheciului. În regiunea de nord, valorile sunt de 1,2-1,6 km/ km² și doar unele areale izolate se caracterizează prin valori mai ridicate de 1,8 km/km², de exemplu, în interfluviul Căinari – Nistru din Podișul Nistrului (1,9-2,1 km/km²). Valori relativ reduse ale densității fragmentării (0,9-1,0km/km²) se întîlnesc în Cîmpia Cuboltei și în unele regiuni din Podișul Moldovei de Nord. Cîmpia Nistrului Inferior se caracterizează prin valori mici, de obicei 0,5-0,8 km/km².

2.2. Unitățile de relief

În limitele teritoriului Republicii Moldova se evidențiază următoarele unități orografice: Podișul Moldovei de Nord, Cîmpia Colinară a Moldovei de Nord (Cîmpia Bălțului), Dealurile Ciulucurilor, Podișul Nistrului, Podișul Moldovei Centrale, Cîmpia deluroasă a Moldovei de Sud, Colinele Tigheciului, ramurile de sud-vest ale Podișului Podoliei, Cîmpia Nistrului Inferior [2] ( fig.2).

Podișul Moldovei de Nord ocupă partea de nord a republicii, care, în linii mari, are un relief plat și moderat fragmentat, avînd o înclinare spre sud. Altitudinile absolute variază între 240 și 300m. Procesele exogene contemporane se manifestă slab. În partea de vest a podișului, în bazinul rîului Prut, se remarcă un șir de recife, numite toltre, care sînt o continuare a toltelor din Podolia. În ele se dezvoltă procesele și formele carstice de relief. În aceste toltre sînt multe peșteri, care au servit, sute de mii de ani, drept adăposturi naturale pentru omul din epoca de piatră.

Spre sud Podișul Moldovei de Nord continuă cu Cîmpia Colinară a Moldovei de Nord, suprafața ondulată a căreia este asemănătoare cu relieful podișului. Se deosebește de el prin

altitudini absolute mai mici (220-270m) și pante mai domoale. Procesele exogene contemporane se manifestă slab.

Mai la sud, în cursul de mijloc al bazinului rîului Răut este situat Podișul Ciuluc. Suprafața lui e puternic fragmentată de o rețea de văi și vîlcele largi și adînci cu versanții asimetrici, pe care se dezvoltă ravene și hîrtoape. Suprafețele interfluviilor sînt înguste și tăiate de curmături. Pe ele se înalță unele dealuri izolate cu forme rotungite (cele mai înalte dintre ele sînt Măgura – 388 m și Rădoaia – 347m). Eroziunea și alunecările de teren se manifestă activ.

Mai la est de Dealurile Ciulucurilor, între văile Răutului și Căinari la vest și fluviul Nistru la est, este situat Podișul Nistrului. El reprezintă un teritoriu deluros, puternic fragmentat de o rețea de văi și vîlcele adînci, ravene. Interfluviile au aspect de lanțuri de dealuri, pe alocuri sînt înguste și în formă de creste. Dintre numeroasele dealuri reziduale ce au formă de cupolă, cel mai înalt este Vădeni (350m). Sînt active procesele de eroziune, carstice, torente de noroi, pe alocuri alunecărle de teren.

În partea de mijloc a republicii se află Podișul Moldovei Centrale, partea cea mai ridicată a lui fiind Codrii – o regiune puternic fragmentată cu altitudinea maximă de 429,5m. Codrii ocupă aproximativ 14,5% din teritoriul republicii. Dealul cel mai înalt este Bălănești – 429m, situat în partea de vest a Codrilor. Reliful acestui podiș este complicat, deluros, fragmentat de văi adînci și hîrtoape de 150-250m cu versanți priporoși și abrupți, pe care se dezvoltă numeroase alunecări de teren și ravene. Interfluviile au formă de șiruri de dealuri tăiate de numeroase curmături. Spre deosebire de restul teritoriului republicii, aici cel mai activ se dezvoltă procesele de eroziune și alunecările de teren.

Podișul Moldovei este mărginit la sud de Cîmpia deluroasă a Moldovei de Sud, cu altitudini maxime de 260m, a cărei suprafață este fragmentată de văi largi, iar versanții sînt dezmembrați de numeroase ravene. Suprafețile interfluviilor sînt plane, pe alocuri ușor văluroase, atingînd în lățime cîțiva kilometri. Sînt frecvente procesele de eroziune, iar pe alocuri și aluncările de teren. În partea de sud cîmpia trece treptat în șesul Mării Negre.

În partea de sud-vest a Cîmpiei Moldovei de Sud, între cursurile inferioare ale rîurilor Prut și Ialpug, în direcție submeridională se evidențiază Colinele Tigheci . Ele au altitudinea maximă de 301m (Dealul Lărguța) și se caracterizează printr-un relief deluros predispus la eroziune

și alunecări de teren. Dintre formele de relief o răspîndire largă o au ravenele și hîrtoapele. Interfluviile au formă de șiruri de dealuri.

În nord-estul republicii, în partea stîngă a Nistrului, pătrund ramurile de sud-vest ale Podișului Podoliei. Ele se caracterizează printr-un relief fragmentat de o rețea de văi adînci (100-150m), înguste, în formă de canioane formate de afluenții Nistrului. Versanții acestor văi sînt abrupți, tăiați de ravene, de surpături și forme carstice. Procesele exogene contemporane – erozionale, carstice, torentele de noroi – se dezvoltă activ.

Mai la sud de latitudinea orașului Dubăsari, în partea stîngă a Nistrului, este situată Cîmpia Nistrului Inferior, care are o suprafață plană și aproape nefragmentată. Procesele exogene contemporane se manifestă slab.

3. CONDIȚIILE CLIMATICE

Condițiile climatice, îndeosebi temperatura și caracterul precipitațiilor atmosferice, influențează substanțial procesele de carstificare. Zonalitatea climatică este cea care condiționează evoluția carstului. De la Ecuator spre poli carstul îmbracă forme specifice:

În zonele calde, ecuatoriale carstul evoluează foarte rapid, ca urmare a temperaturilor ridicate și a precipitațiilor abundente;

În zona subtropicală carstul cunoaște o evoluție apreciabilă, mai ales ca urmare a existenței precipitațiilor din timpul iernii;

În regiunile reci, afectate de înghețul peren adînc, apar forme carstice de suprafață mici, formate în pătura dezghețată;

În zona temperată, carstul cunoaște o dezvoltare diferită, dar importantă, funcție de cantitatea de precipitații căzută, de condițiile geologice și de cele termice.

Republica Moldova se află în zona temperată cu regim termic și al precipitațiilor favorabil pentru dezvoltarea carstului cu o gamă destul de variată a exo- și a endocarstului.

3.1. Caracterizarea de ansamblu a climei

Republica Moldova este situată în zona de climă temperată a globului pămîntesc, la distanțe aproximativ egale de la Ecuator și de la Polul Nord. Caracterul moderat al climei este cauzat de localizarea în regiunea de interferență predominant a maselor de aer atlantice din vest, temperat-continentale din est și a celor tropicale din sud.

Clima Republicii Moldova se caracterizează în ansamblu cu ierni blînde și scurte, veri călduroase și lungi.

Trăsăturile de bază ale climei Republicii Moldova se formează sub influența a trei categorii de factori: radiativi, dinamici, fizico-geografici.

Factorii radiativi. Radiația solară constituie principalul factor care determină cantitatea de căldură primită de suprafața terestră de la Soare. Ea contribuie la desfășurarea tuturor fenomenelor și proceselor din atmosferă, hidrosferă și din straturile superioare ale litosferei. Cantitatea de radiație emisă de Soare se schimbă în funcție de latitudinea geografică. Avînd în vedere că teritoriul Republicii Moldova este situat în limitele cîtorva grade de latitudine geografică, radiația solară variază de la nord spre sud. Cea mai mare parte a radiației solare totale revine perioadei calde a anului, numărul zilelor cu soare pe parcursul unui an este destul de mare. În medie pe an au fost înregistrate 2060 ore cu soare în partea nordică și 2330 ore – în cea sudică. Durata strălucirii Soarelui variază de la 43-65 ore în decembrie pînă la 300 – 340 ore în iulie.

Pe teritoriul Republicii Moldova predomină radiația solară directă asupra celei difuze, dar în mersul anual radiația directă predomină doar în perioada caldă mai – octombrie. În celelalte luni nebulozitatea mai mare diminuează valoarea radiației directe, majorînd-o pe cea difuză. Vara radiația directă constituie 60-70 %, iar iarna – 20-30 % din radiația globală.

Radiația globală se repartizează în ansamblu zonal: crește de la nord spre sud – sud-est, de la 4600 µJ/km² sau 110 kcal/cm² în nord și pînă la 4900 µJ/km² sau 118 kcal/cm² în sud – sud-est. Din această valoare perioadei calde îi revine respectiv 83 kcal/cm² în nord și 90 kcal/cm² în sud – sud-est.

Bilanțul radiativ se repartizează, ca și radiația globală, zonal, alcătuind 45-46 kcal/cm² în nord, și 50 kcal/cm² în regiunea centrală, 52 kcal/cm² în sud. Are repartizare neuniformă după anotimpuri. Majoritatea acestuia (41 kcal/cm²) cad în perioada caldă.

Factorii dinamici. Circulația atmosferei influențează formarea atît a elementelor meteorologice cît și a climei în general. Circulația maselor de aer are un rol hotărîtor în modificarea și determinarea elementelor meteorologice în anumite perioade limitate de timp.

În perioada caldă a anului teritoriul Republicii Moldova se află sub influența maximului Azorelor. Anticicloanele – nucleele maximului Azorelor – se deplasează de la vest spre est. Ajungînd de asupra teritoriului Republicii Moldova, acestea condiționează formarea în timpul verii (mai ales în cea de-a doua jumătate a ei) a unor regiuni cu o presiune înaltă și vreme senină. Căderea unei cantități mari de precipitații se datorește deplasării încoace a maselor de aer calde și umede dinspre Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. Activitatea ciclonală intensă vara determină un timp cu căldură moderată și precipitații abundente. Pentru perioada de iarnă este caracteristică influența estică, determinată de intensificarea activității anticiclonului Siberiei, cînd teritoriul republicii este dominat de un cîmp de presiune înaltă cu timp senin și temperatură în scădere. Este frecventă și invazia aerului arctic, care provoacă o scădere bruscă și însemnată a temperaturii. În timpul iernii diversitatea proceselor de circulație cauzează instabilitatea vremii. Precipitații sub formă de ploaie cu zăpadă, viscol, polei, ceață sunt condiționate de înaintarea ciclonilor sudici, sud-vestice și nord-vestice spre regiunile de nord-vest ale Mării Negre. Vremea caldă și uscată din sezonul de primăvară și cel de toamnă se datorește formării unui cîmp de presiune înaltă.

Factorii fizico-geografici. Specificul climatic este influențat deasemenea și de suprafața activă (subiacentă), elementul principal al căreia este relieful. Influența acestuia asupra climei se manifestă prin altitudine, expoziția versanților și a culuarelor de vale în raport cu vînturile dominante. Morfometria reliefului se reflectă în primul rînd asupra repartiției neuniforme a precipitațiilor: în regiunile de podiș cantitatea de precipitații circa cu 70-100 mm/an întrece valoarea din regiunile limitrofe. Din alte elemente ale suprafeței active se evidențiază vegetația, care generează condiții specifice pentru apariția unor microclimate distincte și anume vegetația arborescentă contribuie la repartiția uniformă a umedității, influențînd și specificul evapotranspirației, ce contribuie la căderea precipitațiilor locale.

Așezarea teritoriul republicii la distanțe mari de oceane și mări favorizează formarea unei clime temperat-continentale. Marea Neagră influnțează destul de slab asupra climei republicii, pentru că este o mare internă, condițiile climatice ale căreia sunt limitrofe. Marea Neagră poate contribui mai frecvent în perioada de iarnă la reactivizarea activității ciclonale, la apariția ciclonilor retrograți, cicloni care pătrund iarna din Marea Mediterană spre Marea Neagră, ajungînd aici deja cu un potențial energetic scîzut. Ajungînd de asupra Mării Negre care este un bazin relativ cald are loc activizarea ciclonului și acesta își schimbă direcția de la nord-est spre nord-vest, îndreptîndu-se spre Carpații Occidentali, cuprinzînd și teritoriul republicii, aducînd la căderea precipitațiilor și încălzirea vremii.

În repartiția spațială a elementelor climatice, în primul rînd a temperaturii aerului și a precipitațiilor, se înregistrează două legități distincte:

Repartiția zonală a precipitațiilor și a temperaturilor anuale;

Creșterea cu circa 100 mm a valorilor precipitațiilor medii multianuale în regiunile de podiș în raport cu cîmpiile adiacente.

3.2.Elementele climatice

Elementele climatice care influențează îndeosebi procesele carstice sînt temperatura și precipitațiile atmosferice.

3.2.1.Temperatura

Temperatura reprezintă un element important care determină în mare parte specificul biocomponenților și al precipitațiilor și al peisajelor în ansamblu.

Temperatura medie anuală a aerului pe întreg teritoriul este pozitivă și constituie în partea nordică a republicii +8 +9˚C, în partea centrală – +9 +9,5˚C, în cea sudică – +9,5 +10˚C. Temperaturi medii lunare pozitive se înregistreză din martie pînă în noiembrie, temperaturi negative – din decembrie pînă în februarie.

Regimul termic se caracterizează prin mari variații în funcție de timp și spațiu. În perioada rece a anului regimul termic este foarte instabil. Dintre cele trei luni de iarnă, cea mai blîndă este luna decembrie, cînd temperatura medie lunară în partea de nord este de -2,0˚C, iar în partea de sud de -0,2˚C, iar cea mai rece este luna ianuarie cu temperaturi medii de -4,7˚C și, respectiv, -2,7˚C. Minimul absolut al temperaturii a fost înregistrat, de asemenea, în luna ianuarie și este de -35˚C (1963) în partea nordică și de -28˚C (1932) în partea sudică. Pentru extremele termice scăzute din această perioadă este caracteristică o mare variabilitate și în spațiu. Astfel, diferențele termice dintre cumpenele și culuarele văilor închise constituie 16˚C. Influența maselor de aer cu diferite însușiri fizice determină gradul înalt de variație a temperaturii medii sezoniere în perioada de iarnă, ale cărei limite constituite 1,8 – 8,2˚C. Din martie pînă în mai aerul se încălzește intens. În regiunile nordice, temperatura medie lunară este egală în martie cu 1˚C, în aprilie cu 8˚C, în cele sudice, respectiv, cu 3,6˚C și 10˚C. Tot în aprilie tempetatura coboară adesea pînă la valori negative. În luna mai deseori se stabilește o vreme de tipul celei de vară, cînd temperatura aerului atinge 20-25˚C. În cea mai caldă lună a anului (iulie), temperatura medie este de 19,5˚C în partea de nord și 22,0˚C în partea de sud a republicii.

Maximul absolut al temperaturii aerului a fost înregistrat tot în luna iulie (37,0˚C în nord și 40,0˚C în sud). În lunile iulie-august temperatura de 25˚C poate să se mențină timp de 21-27 de zile. Spre sfîrșitul lunii august, temperatura coboară lent, iar din octombrie pînă în noiembrie scăderea acesteia se accelerează. Luna octombrie este ceva mai rece decăt luna aprilie, iar noiembrie – mai caldă decăt martie. În noiembrie, temperatura este instabilă, valoarea medie lunară oscilînd între 9,6˚C (anul 1923) și 1,7˚C (anul 1902). Perioada fără îngheț dureză în medie 178 de zile în nord și 190 de zile în sud.

3.2.2. Precipitațiile

În Republica Moldova precipitații cad preponderent sub formă de ploaie. Resursele de umezeală atmosferică se caracterizează prin instabilitate în timp, alternanță frecventă a perioadelor de uscăciune și de secetă cu cele ploioase. Precipitațiile atmosferice căzute pe teritoriul republicii sunt condiționate preponderent de activitatea ciclonală. În repartiția spațială se observă o diminuare a valorilor anuale de la 620mm în nord-vest pînă la 470mm în sud-est, fenomen determinat de poziția geografică față de direcțiile de mișcare a maselor de aer maritime (predominant de la vest spre est). Caracterul zonal al precipitațiilor atmosferice este modificat parțial de relief. De exemplu, cele mai multe precipitații cad în Podișul Codrilor – 650-700mm. Creșterea cantității acestora este determinată nu numai de altitudinile înalte, dar și de prezența mai mare a pădurilor. În perioada caldă a anului predomină precipitațiile cu caracter torențial, însoțite deseori de descărcări electrice și de căderi de grindină.

În aspect spațial, cele mai multe zile cu grindină se înregistreză pe Podișul Codrilor, unde probabilitatea căderii este cu 20% mai mare comparativ cu teritoriile de cîmpie. Precipitații cu grindină au loc, de regulă (mai mult de 40%), între orele 15 și 18, cînd convecția termică capătă cea mai puternică dezvoltare. La trecerea fronturilor atmosferice reci ce se deplasează dinnspre vest sau în timpul staționării ciclonilor sud-vestici, precipitațiile atmosferice cad abundent sub formă de ploaie, cu intensitatea de peste 30mm timp de 12 ore. Cantitatea precipitațiilor atmosferice torențiale și probabilitatea lor depinde nu numai de caracterul situațiilor sinoptice și al condițiilor fizico-geografice regionale, dar și de particularitățile locale ale teritoriului. Cel mai frecvent, în 35% de cazuri ploile abundente cad pe parcursul unei zile și în 30 % de cazuri cad separat, la intervale diferite de timp, 2 și 3-5 zile. Uneori, astfel de ploi se înregistreză cîteva zile consecutiv. Ploile puternice au un mers anual bine exprimat. Probabilitatea cea mai mare (mai mult de 70 % ) le revine lunilor iunie- august. Maximul ploilor puternice se înregistreză în lunile iunie – iulie și este condiționat de venirea maselor de aer maritime, mai saturate cu vapori de apă. În luna septembrie, paralel cu scăderea temperaturii aerului, scade brusc și probabilitatea averselor. Ploile torenșiale cu intensitatea de peste 50mm timp de 12 ore, de asemenea au cea mai mare probabilitate în lunile de vară.

În același timp, perioada caldă a anului (aprlie-octombrie) se caracterizează printr-o insuficiență de umezeală. Deficitul de umezeală variază de la 163 mm în nordul republicii pînă la 457mm în sud. În anii extrem de secetoși, acest deficit poate depăși 500mm, atingănd maximul de 762 mm în extremitatea de sud.

Această insuficiență deseori favorizează secetele care, conform intensității, pot fi clasificate ca foarte puternice, cînd cantitatea de precipitații atmosferice alcătuiește mai puțin de 50% (anul 1896), puternice – cu suma precipitațiilor de 51-70% ( anii 1892, 1895,1902, 1903, 1917, 1923, 1928, 1938, 1945, 1951, 1953, 1973, 1986) și medii – cu o sumă a precipitațiilor de 71-80% din media multianuală ( 1899, 1908, 1916, 1920, 1921, 1924, 1929, 1935, 1957, 1959, 1960, 1961, 1963, 1967, 1969, 1981, 1982, 1990, 1992, 1994).

În unele cazuri se înregistreză vînturi de tipul suhovei cu temperaturi ridicate (25-30˚C), umezeală relativă redusă (30%) și deficit de saturație extrem de mare.

Pe parcursul anului, sumele medii lunare ale precipitațiilor atmosferice pot să se abată evident de la valorile medii multianuale. În luna iunie, de exemplu, cantitatea medie a precipitațiilor poate ajunge de la 175 mm pînă la 240mm. În același timp, în anii secetoși, pot cădea și precipitații neînsemnate (3-21 mm). Circa 58-63% din suma precipitațiilor anuale cad în perioada de primăvară – vară, ceea ce constituie 286 mm în sud și 383 mm în părțile centrală și nordică ale republicii. În perioada de toamnă, valorile medii multianuale variază de la 99mm în sud pînă la 12mm în partea centrală.

Iarna precipitațiile cad în mai mult în stare solidă, cu toate acestea, stratul de zăpadă este instabil. În părțile de nord și centrală, acestea se formează în decada a treia a lunii decembrie și în prima decadă a lunii ianuarie. În partea de sud, în unii ani, nici nu se formează stratul de zăpadă stabil. Prima zăpadă cade la sfîrșitul lunii octombrie. La nord, stratul de zăpadă se poate menține în medie 80 de zile, la sud – 35 de zile. Frecvența iernilor cu strat stabil de zăpadă scade de la nord (77%) spre sud (15%). Învelișul de zăpadă atinge înălțimea maximă în prima și a doua decadă a lunii februarie. În repartiția înălțimii maxime a stratului de zăpadă se observă o creștere de la 10cm în sud-est pînă la 20cm în partea de nord-vest în Podișul Codrilor, determinat de influența maselor de aer atlantice umede și altitudinea teritoriului. În partea de nord, stratul de zăpadă dispare complet către sfîrșitul lunii martie, la sud – în decada a doua a aceleiași luni. Cel mai devreme zăpada se topește în prima și a doua decadă a lunii februarie, cel mai tîrziu – în a doua decadă a lunii aprilie.

4. APELE. CARACRERIZARE DE ANSAMBLU.

Moldova se caracterizează prin resurse de apă relativ modeste. Rețeaua hidrografică a Republicii Moldova este reprezentată prin 3621 rîuri și pîraie (din numărul menționat, 250 de rîuri au o lungime de peste 10km fiecare; numai 8 rîuri au lungimea de peste 100km ), 57 de lacuri ( suprafața oglinzii apei este de 62,2 km²) și circa 3000 bazine artificiale de apă, mlaștini și bălți, ape subterane[1]. Lungimea asumară a rîurilor depășește 16000 km. Fluviul Nistru, bazinul hidrografic al căruia constituie 57% din teritoriul țării, are un debit anual de circa 10 km³. Rîul Prut, bazinul căruia constituie 24% din teritoriu, are un debit anual de circa 2,4 km³. Cele mai mari lacuri naturale sunt situate pe cursul de jos al rîului Prut. Cele mai mari lacuri de acumulare artificiale sunt Costești-Stînca – pe Rîul Prut (735 mln.m³) și Dubăsari – pe fl. Nistru (277,4 mln. m³). În general, oglinda tuturor apelor abia depășește 2% din suprafața totală a teritoriului.

4.1. Rîurile

Rîurile aparțin bazinului Mării Negre. Predomină rîurile mici. Dintre cele mai mari sunt fluviul Nistru, rîurile Prut, Răut, Bîc, Botna, Ialpug ș.a. După specificul său rîurile pot fi grupate astfel: rîurile bazinului Nistru, rîurile bazinului Prut și rîurile sudice ce se varsă în limanele dunărene sau în cele ale Mării Negre. Densitatea rețelei hidrografice în medie pe republică constituie 0,48 km/km², variind de la 0,84 km/km² la nordul țării pînă la 0,12 km/km², în partea stîngă a Nistrului. În raioanele din partea stîngă a Nistrului, mai ales din cursul inferior al acestuia, rețeaua de rîuri este slab dezvoltată ( sub 0,2 km/km²).

Caracterul rețelei hidrografice este determinat de particularitățile climei: în Republica Moldova cade o cantitate redusă de precipitații atmosferice, iar evaporarea apei, din cauza temperaturilor ridicate în perioada caldă a anului, este sporită. De aceea rîurile au un debit mic[17].

Sursele principale de alimentare ale rîurilor sunt zăpezile și ploile, rolul apelor freatice fiind cu mult mai redus. Din cantitatea anuală de precipitații atmosferice, scurgerii îi revin 60-70mm în nordul republicii, 40-50mm în partea centrală și numai 20-30mm la sud. Un nivel înalt al apei se înregistrează primăvara datorită topirii zăpezii (40-50% din scurgerea anuală). Vara nivelul apei scade datorită evaporării mai intense, dar se menține destul de ridicat în timpul ploilor torențiale și a topirii zăpezilor din munții Carpați.

Cel mai mare rîu – Nistrul – își ia începutul pe versanții Carpaților. Valea Nistrului în cursul său mijlociu (de la intrarea în limitele republicii pînă la or. Dubăsari) are cu precădere o formă de V, lățimea de 0,4 – 3 km, pantele abrupte, terasate și sectoare de lunci. În cursul inferior ea atinge o lățime de 22km, versantul stîng fiind slab înclinat, iar cel drept mai mult abrupt și înalt; porțiunile joase ale văii reprezintă lunci inundabile. Albia fluviului este sinuoasă, are multe brațe și starițe; lîngă s. Cosăuți (r-nul Soroca) apar praguri. Lățimea albiei în cursul inferior este de cca 200m, adîncimea – de 4-8m, cea maximă – de 10-16m. Viteza cursului în timpul apelor mici este de 1- 1,5 m/s în sectorul de mijloc, 0,5 m/s și mai puțin – la vărsare. Afluenții principali ai Nistrului, care curg pe teritoriul republicii, sunt: Răut, Ichelul, Bîcul, Botna (pe dreapta), Camanca și Iagorlîcul (pe stînga).

Al doilea rîu ca lungime – Prutul – izvorăște din Carpați și curge de-a lungul graniței de vest a republicii. În cursul de mijloc și în cel inferior valea Prutului are în general o formă dreptunghiulară, este largă (9-11 km), cu pante abrupte, convexe. La sud de satul Nemțeni (raionul Hîncești) lunca devine inundabulă. Albia rîului este șerpuită, ramificată, avînd o lățime de 40-180m, adîncimea maximă – de 6-7m. Viteza predominantă a cursului apei este de 1,5 m/s în sectorul mijlociu, de 0,75 m/s – în cel inferior. Principalii afluenți pe stînga ai Prutului sunt Racovățul, Ciuhurul, Camenca, Lăpușna, Sărata. Văile rîurilor mici în cursul superior au de obicei o formă de V, în cursul de mijloc și cel inferior – o formă trapezoidală sau dreptunghiulară și lățime de 1-5km. Luncile acestora au lățime de la cîțiva metri pînă la cîțiva kilometri. Albiile rîurilor mici sunt șerpuite, adesea fără ramificații. Viteza cursului este mică (0,1-0,3m/s). Sursele principale de alimentare a rîurilor sunt apele pluviale și cele nivale. Cea mai mare parte din volumul de scurgere al Nistrului și Prutului se formează în regiunea muntoasă a bazinelor lor, situată dincolo de hotarele republicii. Media anuală a volumului de scurgere a Nistrului este de 10,2km3, a Prutului de 2,4km3. Scurgerea (locală) a tuturor rîurilor mici – de circa 0,8 km3 (în anii cu ape medii).

Componența chimică a apelor rîurilor este foarte variabilă. Cea mai mare parte a apelor din interfluviul Nistru-Prut conține sulfați, săruri de calciu și de sodiu, are o mineralizare de 1000-2000 mg/l. La nordul republicii și în Codri predomină apele cu un conținut de hidrocarbonat, săruri de magneziu și sodiu cu o mineralizare de 500-1000 mg/l, în raioanele estice – apele cu hidrocarbonați, săruri de sodiu cu o mineralizare de 500-1000 mg/l, în valea Nistrului – ape identice, însă cu o mineralizare de 200-500 mg/l. Cel mai înalt grad de mineralizare (2000-5000 mg/l) îl au apele din cursul superior al bazinelor rîurilor mici cuprinse între Cogîlnic și Nistru, în compoziția cărora intră ioni de sulfat-sodiu-calciu, precum și cele cu ioni de sulfat-clor-sodiu.

Apa rîurilor îngheață, de obicei, în a doua jumătate a lunii decembrie, mai rar în ianuarie, pentru perioada scurtă (1-2,5 luni). Grosimea medie a gheții pe rîurile mari este de 15-25cm. În unele ierni, cînd temperaturile scăzute se mențin o perioadă mai îndelungată, stratul de gheață poate să fie de 50cm. În iernile cînd se stabilește o temperatură pozitivă pe timp de cîteva săptămîni, rîurile se dezgheață. Rîurile mici, avînd o adîncime mică, îngheață pînă la fund. La sfîrșitul lunii februarie și începutul lunii martie pornește dezghețul și pe rîurile mari începe deplasarea sloiurilor de gheață.

Cele mai înalte temperaturi medii lunare ale apei din rîuri se constată în luna iulie (Nistru – 22,6 – 23,9˚; Prut – 21,7 – 23,9˚; Ciuhur – 17,1˚).

4.2. Lacurile

Pe teritoriul Republicii Moldova există puține lacuri naturale. Ele sunt situate în luncile cursurilor inferioare ale Nistrului și Prutului și la vărsarea unora dintre afluenții acestora. Majoritatea lacurilor sunt mici și au o suprafață de 0,1-0,2km2. Lacurile naturale s-au format pe locurile albiilor vechi ale rîurilor. Ele au o adîncime mică, malurile lor sunt joase și înmlăștinite, iar cea mai mare parte a suprafeței lacurilor este acoperită cu vegetație.

Nivelul și volumul apei lacurilor din luncile inundabile ale Prutului și Nistrului, pe parcursul anului, variază în funcție de regimul hidrologic al acestor rîuri. În timpul revărsărilor de primăvară oglinda apei se mărește. Vara, în legătură cu creșterea evaporării, nivelul lor scade considerabil și majoritatea lacurilor își micșorează suprafața și oglinda apei, iar unele din ele se transformă în mlaștini sau chiar seacă.

Dintre lacurile naturale mari care existau odinioară în luncile rîurilor Prut și Nistru, astăzi s-au păstrat în lunca Prutului lacurile Beleu (6,2 km2), cel mai mare lac natural din republică, și Manta; în lunca Nistrului – lacul Tudora (2,6 km2), iar la vărsarea rîului Bîc în Nistru – lacul Bîc (3,7 km2).La sud, aparțin republicii partea de nord a lacului Cahul, iar la sud-est – o parte din limanul Cuciurgan.

În afară de lacuri naturale, în republică au fost create circa 3500 iazuri și 126 lacuri de acumulare cu un volum total de apă de 1,8 km3. Majoritatea iazurilor și lacurilor de acumulare sunt create în văile rîurilor mici cu curgere permanentă sau temporară. Cele mai mari lacuri de acumulare sînt lacul Costești-Stînca, situat pe rîul Prut, și lacul Dubăsari, situat pe rîul Nistru.

Nivelul anual și regimul hidrologic al apei din iazuri și din lacurile de acumulare depind de sursele de alimentare, de scurgerile de pe suprafața de recepție și de factorii antropici.

Regimul termic al bazinelor de apă este influențat de condițiile climaterice locale, morfologia, condițiile de alimentare. Formațiile de gheață apar la mijlocul lui decembrie. La sfîrșitul lui decembrie lacul îngheață. Durata perioadei de îngheț oscilează de la 40 pînă la 118 zile, grosimea gheții fiind 25-50cm. Iazurile și lacurile de acumulare mici se acoperă cu gheață de obicei la sfîrșitul lui noiembrie – începutul lui decembrie, durata medie a perioadei de îngheț fiind de 80-90 zile, grosimea gheții – de 15-50cm.

Regimul hidrochimic al lacurilor mici depinde de sursele de alimentare, de schimbul de apă și de activitățile antropogene. În bazinele de apă din raioanele nordice ale republicii se acumulează de obicei ape bicarbonatate cu o mineralizare de 0,35-1,2 g/l, în cele centrale – ape ce conțin hidrocarbonați, precum și ape cu hidrocarbonați și sulfați cu o mineralizare pînă la 0,85-1,8 g/l. În raioanele sudice se întîlnesc ape ce conțin ioni de sulfat, săruri de sodiu, iar mineralizarea în unele iazuri atinge 7,0 g/l.

4.3. Apele subterane

Apele subterane, ca și cele de suprfață joacă un rol important în evoluția carstului.

Teritoriul Republicii Moldova este o parte componentă a bazinului artezian al Mării Negre. Apele subterane au fost evidențiate în toate formațiunile geologice de pe teritoriul republicii. Direcția generală a scurgerii subterane este orientată de la nord spre sud (spre Marea Neagră). Resursele naturale ale apelor subterane se formează pe o suprafață delimitată de rîurile Nistru și Prut.

Apele freatice formează un șir de izvoare, majoritatea acestora fiind concentrate în centrul și nordul Moldovei. Orizonturile de ape libere din depozitele vechi prepaleozoice și paleozoice formează izvoare numai în nord-est, iar cele legate de depozitele mezozoice – și în valea Prutului. Izvoarele din depozite mai tinere neogene sînt prezente pînă la sud. Cele mai bogate orizonturi în ape sînt în jumătatea de nord pînă la latitudinea orașului Orhei.

Apele arteziene se găsesc în aceleași depozite ca și cele freatice dar situate sub nivelul albiilor minore ale rîurilor. Sînt alimentate în special din regiunea de nord a republicii. Stratele acvifere se dispun aici aproape de suprafața terestră, ceea ce favorizează pătrunderea precipitațiilor atmosferice și a apelor rîurilor. Aceste strate, avînd o legătură hidrodinamică între ele, asigură infiltrarea apelor în stratele de roci așezate la adîncimi mai mari. În secțiunea geologică a teritoriului republicii nu se înregistrează strate groase de roci impermeabile, pe întinderi mari care ar desparte stratele acvifere. De aceea între stratele acvifere există un schimb de apă. Astfel se crează condiții prielnice pentru mișcarea descendentă a apelor, fenomen ce favorizează dezvoltarea carstului de adîncime .

După componența chimică predomină apele hidrocarbonatice cu ioni de sodiu sau de calciu, uneori cu ioni de sulfați (complexele acvifere de vîrsta Cretacicului superior și cuaternară). Odată cu creșterea adîncimii stratelor acvifere, calitatea apelor se modifică. Compoziția chimică se schimbă: din ape hidrocarbonatice acestea devin cloruroase, iar mineralizarea lor crește de la zecimi de grame pînă la zeci de grame la litru. După valorile gradului de mineralizare în republică pot fi distinse cîteva fîșii zonale: în nord (Podișul Moldovei de Nord și a Nistrului) mineralizarea apelor freatice variază de la 120 mg/l la Naslavcea pînă la 500 mg/l la Otaci, în Cîmpiile Cuboltei, Prutului de Mijloc gradul de mineralizare nu întrece, de obicei 300mg/l; în regiunea centrală (regiunea Codrilor) gradul de mineralizare este mic și nu depășește 1000mg/l; în sud (Cîmpia Ialpug și Prutului Inferior) mineralizarea crește pînă la 6000mg/l.

Republica Moldova dispune de un spectru bogat de ape minerale. Acviferele de diferite vîrste sunt situate la adîncimea de 200-1000m. În prezent sunt cunoscute 16 zăcăminte de apă minerală, dintre care 13 zăcăminte se află la etapa cercetării hidrogeologice detaliate. Apele minerale se împart în două categorii. Ape minerale potabile și curative. Apele minerale potabile sunt răspîndite pe tot teritoriul Republicii Moldova. Cele mai cunoscute zăcăminte sunt: Varnița, Bălți, Chișinău, Soroca, Camenca, Hîrjauca etc. Mineralizarea apei constituie 1,0-10,0 g/dm3. Apele minerale curative sunt caracteristice pentru sudul și nord-estul țării. Ele conțin hidrogen sulfurat (30,0-80,0 mg/dm3), iod (17,0-26,0 mg/dm3), brom (132,0-139,0 mg/dm3) și alte elemente chimice (litiu, radon, stronțiu, bor). Apele subterane industriale conțin elemente chimice rare. Cele mai răspîndite sunt zăcămintele de apă cu iod, bor, brom, heliu, care au mineralizarea de 1,0-120,0 g/dm3, concentrația iodului – 1,0-60,0 mg/dm3,bromului – 20,0-250,0 mg/dm3 și heliului – pînă la 15,0 mg/dm3. Apele termale sunt răspîndite în lunca r. Prut și în partea de sud a Moldovei. Temperatura apei constituie 20,0-80,0˚C și debitul forajelor este de 10 – 100m3/zi.

Astfel, apele subterane destul de bogate, paralel cu alți factori contribuie la dezvoltarea proceselor carstice.

5. PROCESE CARSTICE

5.1. Noțiune de procese carstice

Sub noțiunea de „carst” se înțelege un anumit complex de forme de relief ce apar și se dezvoltă în urma proceselor de dizolvare a rocilor solubile. Cuvîntul „carst” provine de la denumirea Podișului Karst din Slovenia, unde a fost observat și studiat pentru prima dată. În limbile slavilor de sud [6]cuvîntul kras sau krs înseamnă stîncă sau piatră.

Esența proceselor carstice constă în dizolvarea rocii de către apele atmosferice, apele nivale, subterane, uneori și de către apele marine. Din grupa rocilor solubile fac parte diverse calcare, dolomitul, gipsul, sarea gemă. Dintre aceste roci cele mai solubile sînt sarea și gipsul. Dar răspîndirea cu mult mai largă a calcarului, cît și creșterea agresivității apei, cu majorarea cantității de bioxid de carbon în ea, determină o răspîndire mai largă a castului carbonatic.

În acest fel una din condițiile esențiale ce influențează gradul de dizolvare a calcarelor este prezența în apă a dioxidului de carbon provenit din atmosferă, din descompunerea substanțelor organice, de la procesele vitale ale microorganismelor din sol și roci etc.

La dizolvarea rocilor carbonatice pot contribui de asemenea și alți acizi ca, de exemplu, acizii humici, cît și acidul sulfuric, care se formează în urma oxidării rocilor ce conțin pirită sau în locurile de ieșire la suprafață a apelor ce conțin hidrogen sulfurat.

Dintre alte condiții importante ce influențează procesul de carstificare menționăm:

– Relieful – pe suprafețele plane, de regulă, formele carstice apar și se dezvoltă mai intens, în comparație cu versanții puternic înclinați;

– Compoziția rocilor – calcarele omogene microgranulare se carstifică mai intens față de calcarele cochilifere;

– Puritatea și grosimea statului de calcar – cu cît este mai pur și are grosime mai mare stratul de calcar, cu atăt mai intens este supus proceselor de castificare;

– Clima – temperatura și caracterul precipitațiilor atmosferice influențează procesele de dizolvare, iar înghețul persistent frînează acest proces deoarece împiedică pătrunderea apei în rocile solubile;

– Permeabilitatea rocii, care permite declanșarea procesului de carstificare nu numai la suprafață, dar și în adîncime și care depinde nu numai de structura și compoziția rocii, dar și de gradul de fisurare. Fisurile reprezintă principalele căi prin care apele superficiale pot pătrunde în interiorul rocii, determinînd în mare măsură condițiile hidrologice și hidrogeologice ale procesului de carstificare.

După locul în care se declanșează procesele de carstificare și după caracteristicile morfologice, se pot deosebi două categoii de forme:de suprafață sau exocarst și de adîncime sau endocarst.

Procesele carstice de suprafață detemină modelarea unor forme de relief ca lapiezuri, doline, uvale, polii, humuri, creste, canioane etc.

Formele carstice de adîncime sînt reprezentate prin grote și peșteri.

5. PROCESE CARSTICE

DIN REPUBLICA MOLDOVA

Procesele carstice au loc pe roci permeabile și solubile. Pe teritoriul Republicii Moldova, de cele mai multe ori, aceste roci sînt reprezentate prin calcare de vîrstă neogenă, iar în nord-vestul republicii – de gips. Permeabilitatea calcarelor nu este aceeași pe tot teritoriul: maximă este la „întîlnirea” fisurilor cu fracturile, puțin mai mică este în calcarele poroase și mică de tot – în calcarele cochilifere, de obicei acoperite de depozite. Intensitatea dezvoltării carstului pe teritoriul republicii mai este determinată și de particularitățile litologice ale rocilor carstificabile, de aceea și formele carstice diferă în mare măsură.

Formele carstice de relief pe cea mai mare parte a teritoriului sînt reprezentate prin carst de adîncime – consecință a faptului că rocile carstificabile, calcarele și gipsul, sînt acoperite de-un strat gros de depozite argilo – nisipoase. Despre prezența lor se poate constata doar în timpul săpării sondelor sau a concentrației mari de hidrocarbonat de calciu ce se conține în apele subterane. În raioanele de nord și centrale (Fălești, Sîngerei) orizonturile superioare ale depozitelor neogene conțin sulfați, care frecvent formează cristale de gips ce se dizolvă ușor, îmbogățind apele freatice, dîndu–le un gust amar-sărat.

În locurile dezvoltării proceselor carstice de suprafață se formează nu doar forme de microrelief specifice: pîlnii, fîntîni etc., dar și mezorelief, cum ar fi văile în formă de chei.

În locurile unde depozitele afînate argilo-nisipoase au fost spălate și la suprafață au ieșit rocile carstificabile, apa se scurge în adînc prin fisurile calcarelor, deseori antrenînd și solul, la suprafață rămînînd spații pietrificate. Drept exemplu de așa spațiu pot servi terasele structurale ale Răutului în regiunea satelor Țînțăreni, Trebujeni (r-l Orhei) și alte locuri.

Carstul subteran este reprezentat prin peșteri și grote subterane. Asemenea peșteri și grote nu prea mari se deschid pe versanții văilor Nistrului, Prutului, Ciuhurului, Răutului, rîului Draghiște și altor rîulețe.

În estul republicii este dezvoltat șirul recifal al sarmațianului mediu, care se extinde de la nord-vest prin Camenca, Orhei, Ghidighici pînă la Ialoveni.

În nord-vestul republicii toltrele sînt formate din calcare badeniene și ale Sarmațianului inferior. În relief toltrele sînt reprezentate ca niște lanțuri, care se întind de-a lungul afluenților de stînga a Prutului în Lipcani, Edineț, Rîșcani,Glodeni.

În depozitele ponțiene din sud sînt găsite urme atît de carst fosil, cît și de carst contemporan.

În Republică doar în Codri nu există carst de suprafață, deoarece rocile carstificabile se află la adîncime, unde nu sînt dezgolite nici chiar de rîuri.

După specificul dezvoltării proceselor carstice diferiți autori [11,29] deosebesc mai multe raioane.

Caracterizarea fenomenelor carstice din Moldova, pe baza criteriilor geologice și hidrogeologice, este realizată pentru prima dată de Vznuzdaev[29] , care întocmește și schema extinderii carstului pe teritoriul Moldovei (fig.4).

Conform acestei scheme sunt evidențiate două tipuri de procese carstice: de suprafață (exocarst) și de adîncime (endocarst). Exocarstul este prezent acolo unde rocile carstificabile sunt la suprafață sau sunt acoperite cu un strat subțire de depozite cuaternare. Acest tip de carst este bine dezvoltat în calcarele recifale (toltre), în lungul văii Răut, celui în rocile din Sarmațianul mediu, din zona Camenca-Chișinău-Ialoveni,în valea Nistrului, în sectorul dintre Camenca și zona de confluență dintre Bîc și Nistru.

Endocarstul este specific gipsurilor din nord-vestul Moldovei, calcarelor din cîmpia Bălților, Cîmpia Nistrului Inferior.

Pe baza criteriilor considerate se evidențiază patru raioane:

Fig.4. Răspîndirea carstului pe teritoril Moldovei [8]

Carstul descoperit

Calcarele recifale (Badenian, Sarmațian inferior) (toltre);

2.Calcare (Sarmațian mediu); 3.Calcare oolitice (Sarmațian inferior);4. Calcare

oolitice (Sarmațian mediu)

Carstul de profunzime

5.Gipsuri (Badenian);6.Calcare (Sarmațian inferior);7. Calcare (Sarmațian mediu);

8.Calcare (Ponțian); 9. Izvoare carstice.

1.Carstul dezvoltat în gipsurile miocene. Acest raion, definit în perimetrul de aflorare al gipsurilor din nord-vestul Moldovei, face parte dintr-o zonă carstică dezvoltată la nivel regional, cea mai mare parte a acesteia situîndu-se însă pe teritoriul Ucrainei. Gipsurile miocene, sunt însoțite frecvent de fisuri, cu orientare similară fracturilor tectonice. Relieful carstic din acestă zonă este reprezentat prin pîlnii carstice și doline cu dimensiuni diferite. Specificul și intensitatea proceselor de carsificare din această regiune au determinat formarea uneia dintre cele mai mari peșteri din Europa, dezvoltată în roci gipsifere, inițial denumită peștera „Cenușăreasa” și cunoscută astăzi sub numele de Sistemul Carstic „Emil Racoviță”. Formarea golurilor subterane este rezultatul acțiunii combinate a apelor subterane și a celor de suprafață.

2. Carstul dezvoltat pe calcarele recifale miocene și a celor din Sarmațianul inferior. Carstul format pe formațiunile calcarelor recifale, dezvoltat mai ales în orizonturile superioare, este încă insuficient studiat; aceste calcare organogene sunt o continuare a celor care aflorează pe teritoriul Ucrainei (Podolia) și României.

Din datele obținute ca urmare a efectuării lucrărilor de foraj în această zonă [8] rezultă prezența golurilor carstice, în marea lor majoritate inundate; dovadă existenței acestora este dată de identificarea mai multor izvoare ce curg din calcarele recifale în arealul satelor Șirăuți și Brînzeni. Formele carstice identificate au dimensiuni modeste, sunt dezvoltate izolat, sub formă de galerii, fără a se constitui însă în rețele.

3. Carstul dezvoltat pe calcarele Sarmațianului inferior și mediu. Acest raion include partea de est a cîmpiei dintre Nistru și Prut, Cîmpia Nistrului Inferior și partea vestică a Podișului Podoliei. În acest perimetru aflorează calcare organogene neogene, acumulate în Sarmațianul inferior și mediu, predominînd cele scoicoase, detritice, detritico-oolitice, cu foraminifere, alge și briozoare. Formele carstice dezvoltate aici sunt reprezentate prin lapiezuri, ponoare, puțuri, peșteri și pîlnii. Peșterile identificate pe valea Nistrului sunt dezvoltate în lungul fracturilor tectonice.

4.Carstul dezvoltat în calcarele ponțiene. Carstul dezvoltat în acest raion este insuficient studiat, metodele utilizate fiind cele indirecte. Pe valea Ialpugului (raionul Taraclia) și în sud-sud-estul Moldovei, în apropierea satului Olănești, calcarele ponțiene aflorează în varsanți. Procesele de carstificare afectează calcarele ponțiene, în adîncime, sub nivelul de eroziune.

După natura și vîrsta rocilor afectate, locul și amploarea de desfășurare a proceselor, fenomenelor carstice pe teritoriul Moldovei pot fi deosebite șase raioane[11] (fig.5):

1. Raionul cuprinde nord-vestul republicii. Aici este prezent carstul sulfatic, dezvoltat în gips de vîrstă badeniană, grosimea depozitelor atingînd 25-30m.

Pe suprafața terestră a acestui raion se găsesc numeroase depresiuni în formă de pîlnie, de uluc .Multe depresiuni au formă de o pîlnie largă cu diametrul de 100-300m, adîncime de 3,5 m. Unele din ele sînt umplute cu apă formînd lacuri.

2. Raionul se află în vecinătate cu primul. El cuprinde zona de calcare dure la est de Lipcani și trece de-a lungul întregii părți de nord a republicii pe direcția Nistru – Prut. În aceste calcare, continuare a șirului de recifi din Podolia, se evidențiază dealuri aparte, numite în popor „stînci”. În locurile de ieșire a calcarelor recifale la zi carstul are caracter deschis și apare la suprafața terestră în formă de avene și numeroase pîlnii. În adîncul masivelor se găsesc peșteri nu prea mari și grote.

3. Raionul este situat în estul republicii și cuprinde șirurile de calcare recifale, care se întind de la nord la sud pe linia orașelor Camenca – Orhei – Chișinău – Ialoveni. La acest raion se pot atribui de asemenea sectoarele de apariție a carstului, așezate spre vest de această linie – pe linia Soroca – Florești și spre est – pe linia Rîbnița, Grigoriopol – Calfa – Căușeni. Carstul aici se manifestă în calcarele Sarmațianului inferior și mediu. Grosimea lor totală atinge 250 m.

Carstul în acest raion are preponderent o dezvoltare orizontală prin crăpături , de asemenea și pe calcare mai poroase, formînd fisuri orizontale și goluri în formă de peșteri largi și nu prea înalte. Goluri verticale sau aproape de forma verticală se formează doar de-a lungul liniilor fracturilor tectonice, dar răspîndirea acestora este limitată.

4.Raionul din sud-vestul republicii. Aici procesele carstice decurg în calcare cochilifere ponțiene. Grosimea lor nu întrece de obicei 12m. Deoarece calcarele sînt acoperite de argile roșietice impermeabile cu grosimea de 25m, formele carstice la suprafață lipsesc. Sînt un șir de factori care indică un grad apreciabil de carstificare a calcarelor – mineralizarea înaltă a apelor subterane, căderea instrumentelor de foraj în fisuri etc.

5.Raionul cuprinde o mare parte din raioanele sudice ale R.Moldova, unde este bine dezvoltat pseudocarstul – format în depozite de argilă cu conținut de gips pînă la 16-28 % . Procesele carstice se petrec în urma dizolvării gipsului și a argilei cu conținut de gips, formînd pîlnii (doline) carstice de diferite mărimi, adîncituri în formă de cuvetă etc. Acest tip de carst este bine reprezentat în sudul R.Moldova – pe sectorul dintre localitățile Comrat – Congaz – Bolgrad – Arțîz – Tarutino – Basarabeasca.

Fig.5. Schema de răspîndire a fenomenelor carstice pe teritoriul

Republicii Moldova [11]

I-carst în gipsuri; II- carst în toltre; III- carst în vestul Moldovei; IV- carst în calcare ponțiene; V-„pseudocarst”în sudul Moldovei; VI- „pseudocarst” în bazinul văii Ciuluc; A- teritoriu, în care carstul la suprafață nu a fost descoperit.

6. Raionul ocupă bazinele Ciulucului Mare, Mijlociu și Mic, și a cîtorva afluenți ai Prutului în limitele raioanelor Fălești, parțial Telenești, unde este dezvoltat pseudocarstul cu numeroase adîncituri în formă de cuvete, frecvent înmlăștinite.

5.3. Categorii de forme carstice de relief din cadrul Republicii Moldova

Formele carstice sunt reprezentate prin cele exocarstice și endocarstice.

5.3.1. Exocarstul

Forme exocarstice caracteristice de relief sînt dolinele carstice, numite și pîlnii carstice. Ele se prezintă sub forma unor depresiuni ovale sau circulare, cu diametrul de cîțiva metri pînă la un kilometru și adîncimi de la 1-2m pînă la 100m și mai mult. Mai sînt prezente văi în formă de chei, defilee, văi în formă de canioane. Văile în chei sînt înguste cu versanți prăpăstioși, puternic înclinați și foarte apropiați de bază. La aceste văi se dezvoltă doar albia minoră cu multe neregularități pe talvegul ei. Cînd sînt mai largi se numesc defilee. Cînd au aspect de defileu, dar versanții sînt terasați, cu umeri litologici sau trepte structurale, se numesc canioane.

În cadrul Republicii Moldova cele mai reprezentative forme carstice de suprafață sînt cheile și pîlniile. Dintre acestea menționăm cheile săpate în calcarele badeniene din zona Prutului: Cheile Draghiștei de la Trinca (fig.6), Cheile Racovățului (fig.7), Cheile de la Văratic (fig.8), Cheile Butești, pîlniile carstice formate pe una din terasele vechi cuaternare ale Nistrului (fig.9).

Fig.6 Cheile Draghiștei de la Trinca

Fig.7 Cheile Racovățului de la Buzdujeni

Fig.8 Cheile de la Văratic

Cheile Butești. Se situează la sud de satul Butești, r-l Glodeni, pe o suprafață de 110ha. Rîulețul Camenca sapă un defileu pitoresc prin corpul șirului de recifi calcaroși din zona Prutului. Reciful uriaș, înconjurat din două părți de apele rîulețului, atinge dimensiuni impunătoare: peste 2 km în lungime și peste 125m în lățime. S-a format, ca și întregul șir de toltre din bazinul Prutului de Mijloc, acum 15-20 milioane de ani în apele calde tropicale ale Mărilor Sarmatică și Tortoniană, ce acopereau ținutul nostru. Corpul recifului este calcaros, format din schelete de corali, moluște, litotamnii și alte animale și alge marine. Calcarele acestei formațiuni unice sunt străpunse de o sumedenie de grote și peșteri mai mari și mai mici, ce au servit drept adăpost pentru animale in perioada glaciară și pentru om în perioada preistorică. În ele au fost descoperite oase fosilizate de urși de cavernă, tigri, lei, rinoceri, mamuți, zimbri etc.

Fig.9. Pîlnii carstice formate pe una din terasele vechi cuaternare ale Nistrului, din preajma s. Hrușca. Obiectul carstificației îl constituie calcarele volhyniene.

“Valea Adîncă” (340ha) cupă valea rîului cu același nume, afluent stîng al Nistrului. Valea se dezvoltă în calcare rifogene de vîrstă sarmațiană. Are formă de canion cu adîncimea de 180m. Versanții abrupți, pe alocuri stîncoși ai văii sunt fragmentați cu peșteri, pîlnii carstice.

Cheile Țîpova (fig.10). Au formă de canion cu adîncimea de 150-200m. În albia rîulețului Țîpova s-au format multe cascade. În cursul superior rîul Țîpova se adîncește în depozite

fig. 10. Cheiul rîului Țîpova

argilo-nisipoase ale Bessarabianului, unde se înregistrează o scurgere permanentă. În aval, cu adîncirea albiei rîului în calcare, apele se infiltrează în golurile subterane, pentru a ieși la zi, printr-un număr mare de izvoare, care formează iarăși un curs stabil al rîului Țîpova, în prejma s. Horodiște. În valea îngustă a rîului Țîpova din dreapta, în afară de cheiul rîulețului Valea Satului, se deschide cheiul rîulețului blănărița [21] și a unui torent intermitent din marginea de vest a satului Țîpova. Văilor înguste și adînci li se adaugă dolinele de pe malul stîng al văii rîului Țîpova (fig.11), grotele, peșterile din versanții abrupți ai cheilor. Peisajul deosebit de pitoresc, de rînd cu aspectele văilor, este determinat de vegetația petrofită care acoperă versanții calcaroși ai văilor. În cadrul cheiului rîului Țîpova, care în regiunea de referință are o așezare latitudinală, se înregistreză o dependență evidentă a vegetației de expoziția versanților; versantul cu expoziție nordică este acoperitcovor aproape compact de vegetație arborescentă petrofită și de arbuști. Spre deosebire de aceasta, versantul cu expoziție sudică, cu un grad mare de insolație este practic complet ocupat de vegetație ierboasă.

Fig.11. Valea rîului Țîpova. Dolină carstică

Defileul Saharna. În cursul de mijloc al rîului Nistru un deosebit interes prezintă peisajul “Saharna”, situat lîngă satul cu același nume.Obiectivele lui principale sînt masivele calcaroase rifogene străbătute de fermecăoarele defileuri ale rîulețelor Saharna și Stahna [15]. Cel mai pitoresc este defileul Saharna. Are o adîncime de 175m. În albia acestuia s-au format 22 de cascade care provoacă murmurullui zgomotos. Una dintre aceste cascade are înălțimea de 4m, lățimea de 6m și a săpat în piatră o adîncitură de circa 10m.

Complexul „Orheiul Vechi”

Exocarstul este reprezentat aici de cheile Răutului, săpate de rîuleț într-unul din recifele situate la marginea de vest a fîșiei recifelor bessarabiene, cu versanți dezgoliți.

În afară de valea rîului Răut, în aria complexului istorico-natural „Orheiul Vechi”, sunt reprezentate și văile afluenților acestora. Dintre acestea se evidențiază un sistem de formațiuni torențiale cum sunt „Rîpa Morovăia”, două rîpi din amonte de Trebujeni ș.a. Acestea reprezintă ravene în formă de chei, sculptate în calcarele dure ale Sarmațianului mediu, cu adîncimi ce întrec de 100-110m. Versanții puternic înclinați (cu panta pe alocuri de 80-90º) reprezintă obiective cu atractivitate sporită, ce este accentuată și de prezența multiplelor formațiuni carstice.Procesele carstice au o răspîndire pe tot teritoriul de referință, fiind însă mai pronunțate [19] în valea cuaternară a Răutului și în cadrul formațiunilor torențiale.

Formelor carstice de suprafață se atribuie și lapiezurile (fig.12) de pe suprafața versanților care reprezintă adîncimi liniare sau ovale, formate prin procese de coroziune a calcarelor.

Fig.12. Lapiezuri.Rîpa Morovăii.

De-o atractivitate deosebită dispun dolinele și uvalele, depresiuni ovale sau circulare cu adîncimi de la cîțiva metri pînă la cîteva zeci de metri. În urma îngemînării cîtorva doline în partea de mijloc a Văii Morovăii s-a format o uvală cu diametrul de circa 120-150m. Tot în această regiune este reprezentată și o formă carstică de relief unicală pe teritoriul Republicii Moldova cum este Carstul conic (fig.13) reprezentat prin cîteva măguri cu aspect de con și cu altitudinea relativă de circa 50 și 70m .

Fig.13. Carst Conic.Rîpa Morovăii.

Carstul răspîndit la vest de s. Criva este reprezentat (pe lîngă endocarst – goluri subterane în gipsul badenian îmbinate în rețele de diferite forme și dimensiuni) și prin carst de suprafață – doline de prăbușire și polii localizate pe teren între cotele +135 și +165 m. Se deosebesc 3 tipuri de doline: cu pereții abrupți, în formă de pîlnii, cu fundul plat; ultimele pot fi simetrice și asimetrice. Dolinele cu pereții abrupți prezintă cele mai recente forme de relief carstic. Ele au un diametru de 2-7 m și o adîncime de 2-3,5 m. Majoritatea acestor doline se află în preajma carierei de la Criva și s-a format după 1947 cînd s-a început exploatarea extensivă a zăcămîntuîui de gips cu evacuarea forțată a apei din carieră ceea ce a provocat scăderea nivelului hidrostatic al pînzei de apă badeniene și intensificarea proceselor endocarstice. Dolinele în formă de pîlnii se caracterizează printr-un diametru de 6-15 m și o adîncime de 2-6 m; pantele lor au un povîrniș înclinat pînă la 60°. Dolinele cu fundul plat sînt foarte variate în ceea ce privește forma și dimensiunea lor; în preajma carierei de la Criva au fost observate doline cu diametrul de la 3,5 pînă la 180 m și cu adîncimea de la 0,3 pînă la 3,5 m. Ele prezintă cele mai vechi forme de relief carstic și au provenit prin nivelarea pîlniilor carstice de către factorii geologici exogeni și de factorii antropici (aratul terenurilor afectate de carst). Majoritatea poliilor e alcătuită din 2 doline; exista însă și polii formate din 7 doline unite într-un rînd. Atît dolinele, cît și poliile sînt seci. Din observațiile acumulate [21] reiese că densitatea formelor de relief menționate crește odată cu micșorarea altitudinii, iar apariția lor e cauzată de procesele endocarstice.

5.3.2. Endocarstul

Formele endocarstice sau cele de adîncime sînt reprezentate prin grote și peșteri carstice. Peșterile sînt cele mai spectaculoase forme carstice, se prezintă sub formă simplă și ramificate, dispuse pe mai multe etaje, uscate sau umede, fosile sau active, cu rîuri subterane, cascade, lacuri etc. În prezent numărul peșterilor de pe teritoriul repulicii nu este determinat din cauza studierii lor insuficiente.

În continuare vom caracteriza succint cele mai importante forme endocarstice.

Peștera „Emil Racoviță”

Peștera, cu lungimea actuală a rețelei de peste 100 km, reprezintă una din cele mai mari caverne din Europa [7]. Ea e situată la 1,5 km vest de s. Criva în preajma carierei de gips. Peștera se află la extremitatea sudică a Regiunii carstice Volîno-Podoliene și coincide cu aria de răspîndire la adîncimi mici a gipsului miocen care are forma unei fîșii late de 10-15 km

și poate fi urmărită în aflorimente pe o distanță de cca 280 km de la orășelul Șiret, regiunea Lvov, pînă la satul Ivancăuți de pe malul drept al Prutului. Peștera a fost descoperită în 1969 în timpul unor lucrări pe teren efectuate cu scopul de a evidenția monumentele naturale din nord-vestul republicii în vederea luării lor sub protecția statului.

În 1991 la propunerea Departamentului de Stat pentru Protecția Mediului și Resurse Naturale denumirea inițială "Zolușca" a peșterii din Criva a fost schimbată, adoptîndu-se denumirea "Emil Racoviță", prin care se menționau meritele deosebite ale savantului român – fondator al primului Institut de Speologie din lume.

În 1992 peștera a fost vizitată de speologi din Franța și România. Ca urmare a fost semnat un protocol de colaborare între Institutul de Speologie "Emil Racoviță" al Academiei Române și Institutul Național de Ecologie din Republica Moldova. Protocolul prevedea întocmirea unui program de cercetare comună care însă nefiind susținut financiar n-a fost realizat.

Descrierea peșterii. După geneză peștera de la Criva este o peșteră de dizolvare, tipul rețelelor ei fiind determinat de regimul de curgere al apei în subteran. Pe lingă procesul de coroziune la formarea ei un rol secundar l-au avut eroziunea, prăbușirile și sedimentarea speleală. O asemenea proveniență o au cele mai importante și variate peșteri din lume. Dimensiunile rețelei speologice, depășind 50km, fac ca peștera, în conformitate cu clasificația adoptată, să fie considerată foarte mare sau chiar gigantică. Peștera se află la adîncimea de la 5 pînă la 50m; distanța între punctele extreme ale rețelei speologice depășește 1250m. Inițial deschiderea peșterii a apărut în pereții carierei datorită exploatării zăcămîntului de gips; ulterior a fost amenajată o intrare artificială cu coordonatele X= 48015N, Y= 26048E și Z=117m.

Din punct de vedere al direcției generale de dezvoltare, rețeaua de goluri subterane e orientată pe plan vertical și are două direcții preferențiale în plan orizontal (20-50○ NE și 290-310○ NV) determinate de factorul tectonic – poziția rețelei tridimensionale a litoclazelor, respectiv fisurilor și diaclazelor care afectează stratul carstificabil.

Toate galeriile peșterii se află într-o rocă unitară (gips badenian). Ele alcătuiesc un sistem de rețele în 4 etaje legate prin canale verticale. Etajele superioare constituie zona carstului activ și se află între cota maximă (120m) și cea minimă (113 m) a nivelului hidrostatic al apelor subterane din masivul de gips; aici predomină eroziunea și sedimentarea. Etajele inferioare, actualmente inundate, se află în zona carstului vechi, unde factorul speogenetic principal e coroziunea.

Cel mai mare interes pentru speologie îl prezintă etajul de jos din zona carstului activ. Pînă în 1978 au fost cartate cca. 40 km din rețelele peșterii (Fig14).

Fig. 14 . Planul galeriilor subterane [7].

Predomină galeriile de tip metrou și diaclazele înguste (0,5 – 1,0 m) și înalte (pînă la 10 m) – macroforme de excavare modelate într-un regim hidrostatic. Apoi urmează laminorele late (pînă la 6 m) și joase (0,5 – 1,0m), forme produse prin îmbinarea coroziunii și eroziunii, și, în sfîrșit, sălile, la formarea cărora mai participă și incaziunea – prăbușirea tavanului. Cele mai mari săli au dimensiunile de 170 x 35 x 3-5 m; în unele cazuri înălțimea lor ajunge la 11 m.

Despre mărimea sălilor subterane ne putem da seama după denumirea lor: „ Sala de o sută de metri ”, „ Sala așteptărilor ”, „ Soborul ”.Unele săli au primit denumirea în dependență de statuetele create de către natură, care aveau forme variate: „ Sala Cîinelui ”, „ Sala Pinguinului ”, „ Cimitirul Dinozaurilor ” (fig.15).

Fig .16 . Cimitirul Dinozaurilor

Pe fundul peșterii se află un strat (pînă la 0,5 m grosime) de argilă cenușie fin stratificată, umedă sau pe alocuri uscată, compusă din hidromică (51%), montmorillonit (25%), cuarț felitic (10%), cloriți (8,5%) și calcită (5%); deseori se întîlnesc cupole de prăbușire cu blocuri de gips miocen și material nesortat din învelișul cuaternar. Pe plafonul peșterii din speleoteme au fost constatate stalactite mici (fig.17), pînă la 30 cm – forme

Fig.17. Stalactite tinere în peștera „ EMIL RACOVIȚĂ”

de precipitare chimică constituite din allophan, goetit, piroluzit, marcazit și aragonit [18].

În peșteră au fost găsite 20 puțuri și lacuri. Cele mai mari puțuri au 4-8 m în diametru și 18-20 m adîncime; lacurile nu sînt adînci (pînă la 2,0 m). Temperatura minimală a apei din lacuri în vara anului 1977 a fost de +10,8°C. Temperatura și umiditatea aerului din peșteră, în funcție de altitudinea punctului de observație, variază corespunzător de la +8,8°C și 95-100% pînă la +22°C și 75% rămînînd aproape constante în cursul zilei și nopții [15]. În partea de vest a labirintului peșterii a fost observată o concentrație sporită (pînă la 2,1% ) de bioxid de carbon. Din floră s-au găsit numai ciuperci saprofite; mai frecventă e specia Crenthrix polypora care formează pe pereții peșterii un înveliș de cca. 1 cm grosime. Din faună s-au semnalat viermi Tubifex rivolorum ( în argilă) și crustacee inferioare din genurile Gamarus, Asellus și Nipfargus reprezentate deseori prin specii oarbe (în lacuri și alte locuri umede din peșteră).

În prezent în urma cercetărilor efectuate putem conchide: peștera „Emil Racoviță” are peste 86 km de galerii descoperite și explorate pe parcursul tuturor acestor ani și este a treia peșteră în gips din Europa după lungime. Inițial peștera a fost o geodă – un gol carstic umplut cu apă, care în urma lucrărilor ce se efectuau în cariera de gips a izbucnit la suprafață, inundînd împrejurimile pentru cîteva săptămîni.

Diversitatea formelor de manifestare a vieții în asemenea peșteri este unică și vulnerabilă, prezentînd un interes științific deosebit. Peștera se află sub pericolul distrugerii în urma activităților de explorare a resurselor de gips. Excursiile haotice, necontrolate ale speologilor amatori și sportivi pun în pericol păstrarea echilibrului ecologic, original al acestei peșteri.

Din datele disponibile se poate conclude că etajele superioare ale sistemului carstic "Emil Racoviță" au apărut în Pleistocenul tardiv după formarea soclului terasei II a Prutului, iar cele inferioare au început să se dezvolte cca. 35-50 mii de ani în urmă în timpul uneia din fazele ultimei (și celei mai cumplite) epoci glaciare din Cuaternar – epocii Würrn – cînd nivelul oceanelor, în urma mobilizării apei de ghețarii continentali, a scăzut pînă la 100m sub nivelul actual avînd ca consecință o adîncire considerabilă a văilor rîurilor. Acest proces s-a reactivat după coborîrea nivelului hidrostatic badenian prin pomparea apei din carieră.

Peștera Surprizelor

Această pesteră e situată la marginea de nord orășelului Criuleni în fîșia de padure de pe malul rîului Nistru (fig.18.). A fost descoperită de speologii amatori prin anii '70. De atunci ea a devenit un bun poligon speologic.

Fig.18 .Amplasarea peșterii Surprizelor față de nivelul rîului Nistru [10]

Această peșteră are trei intrări, două din care sunt foarte dificile. Lungimea ei totală constituie circa 1700m. În lungul acestei peșteri se intîlnesc căteva săli foarte mari, precum si fîntîni foarte adînci, deseori chiar periculoase. Este o peșteră orizontală în două-trei nivele.

Peștera Surprizelor s-a format în blocurile de calcar. Ea reprezintă o rețea de crăpături și goluri, care, pe alocuri, s-au lărgit, formînd săli mari.
În peșteră se respectă un regim constant de umiditate și temperatură, în prima sală, cu mici abateri de la condițiile din exterior. Temperatura medie este de 12-14°C, umiditatea relativă 75-80%.

.

Fig.20.Una din anevoioasele intrări in peșteră [15].

De ani de zile Peștera Surprizelor a fost explorată de o mulțime de persoane. Fiind speologi amatori sau profesioniști, incepători sau vizitatori ocazionali, au amenajat peștera după placul său. Aici au dat un bolovan din cale, acolo au pus o bîrnă etc., ignorand gîzele mărunte sau liliecii speriați, ce zburau lîngă tavan. Rezultatul a fost devastator – majoritatea liliecilor și-au părăsit cuiburile, rămînînd doar cei care au avut curajul să suporte felinarele și fumul de țigară. Lanțurile trofice ale Peșterii Surprizelor au fost intrerupte. Omul, aducînd cu sine mîncare, lăsînd hîrtii, mucuri de tigară și alte resturi pe jos, a stimulat răspîndirea nevertebratelor terestre, producînd un dezechilibru ecologic total.

Peștera Răposaților (Peștera de la Rudi)

Situată la sud-est de biserica satului Rudi (r-nul Dondușeni) și la sud-vest de casa opusă din spatele cimitirului, pe malul drept al unei rîpe "uscate", chiar sub cimitirul localității. Intrarea (fig.21) se prezintă ca o crăpătură sub formă de unghi cu o lățime de 1m. Fiind dispusă intr-o văgăună mică, ea poate fi observată cu greu, mai ales iarna.

Fig.21. Intrarea în peștera de la Rudi

De la intrare se deschide „ Sala de primire ”, care are o formă dreptunghiulară (5,6 x 2,8 m) și înălțimea de 2,70m. În colțul stîng al acestei crăpături se observă o altă crăpătură, cu lțimea de 0,7-0,8m și înălțimea de 3-4m, care se prelungește pe distnța de 8,2m în direcția nord-est. Mai departe nimerim într-o sală, a cărei podea are lațimea de 7m. Ea se îngustează treptat pe verticală, avînd înălțimea de 8,50 m și se lungește spre 800 N-E pe o lungime de 15m. Aceste săli-crăpături au o arhitectură ciudată: de la podea au o formă de semicerc, care, pe parcursul de deplasare, se lărgește, spațiul devenind tot mai generos. De la 2-3m în sus ele sunt practic pe toată distanța de o lărgime constantă.

Sala a treia este cea mai mică după lungime – 5m, și lățimea de 7m, care cotește spre N-E. De aici ne strecurăm în sala a patra, care are lățimea de 5m și se întinde pe o lungime de 13m. Această sală se deosebește de celelalte săli prin aceea că are cele mai mari dimensiuni. Pătrunzînd prin această sală, noi nimerim într-un coridor-sală (sala a cincea), cu o lungime de 13 m și lățimea de 3 m.

Sala a șasea se numește „ Sala Crocodilului” datorită unei petre alungite asemănătoare cu un crocodil. De aici peștera se îngustează brusc în toate dimensiunile, cu o crăpătură de unde începe un coridor, care trebuie parcurs tîrîș. Ajungem într- un punct final. De aici, după cîțiva metri se lărgește iar, dar ca să pătrunzi încolo trebuie să ai dimensiunile cel mult ale unui liliac.

Avînd o lungime nu prea mare peștera Răposaților totuși posedă un regim constant de temperatură, umiditate și presiune, caracteristici determinate de condițiile climaterice din afara ei.

Peștera lui Ciuntu

De o frumusețe rară sunt formațiunile din toltre din nord-vestul Moldovei, peisaje unice în Europa reprezentînd formațiile de recife submarine apărute acum 15-20 mln. ani. Țara recifilor Prutului începe cu toltrele de lîngă comunele Cărăcușeni și Corjăuți (raionul Edineț), cu stîncile lor fantastice și pitorești.

Peșterile din Valea Lopatnicului, care din diferite timpuri le-au sevit strămoșilor ca lăcaș, au fost frumos descrise în nuvela „ Contrabandistul ” de Constantin Stamati-Ciurea: „ Eu trecînd pe aici văzui în peșteră o ciudată iluminație, parcă își prăznuie Satana nunta cu vreo strigoaie din munți, căci acestă peșteră nu degeaba se numește „ Nunta Dracului”. Văzui apoi înaintea mea o vizuină adîncă și neagră, din care aburea un aer cald, pătruns de un miros de pîrlitură, numită „ bucătăria diavolului ”-

Astăzi vizuina despre care vorbește autorul e cunoscută sub denumirea de „Peștera lui Ciuntu”. Se spunea că în peșteră trăia un haiduc pe nume Ciuntu, care le făcea dreptate sărmanilor izbăvindu-i de necaz și înjosiri. Avea acest voinic un cal năzdrăvan pe care-l învățase să sară de pe o stîncă pe altă. Cînd șuiera stăpînul, calul se oprea într-un suflet și haiducul sărea din mers pe șa, înălțîndu-se în slava cerului.

Peștera are două camere și trei intrări. Lungimea totală a ei este de 10 m, înălțimea – de circa 4-5 m, lățimea – 5 m. Peștera are o origine naturală, însă pe alocuri putem observa cioplituri pe pereți – urme ale încercărilor de extragere de piatră.

Peștera Ciuntului nu posedă un regim constant de umiditate și temperatură, deoarece circulația aerului este destul de intensă, ceea ce se datorează parametrilor mici ai peșterii. Este prezentă o colonie din circa douăzeci de lilieci și alte animale troglobionte caracteristice peșterilor mici, adaptate la o iluminare slabă.

Grotele de la Brînzeni

Grota de la Brînzeni (fig.22)reprezintă o nișă în stratul de calcar adînc de 9 m, lungimea de 18 m și înălșimea de 4 m. Sunt studiate trei straturi care aparțin Paleoliticului Tîrziu și Mezoliticului.

Fig.22. Versanții văii r.Racovăț la sud-vest de

s. Brînzeni r-l Edineț (X=27°09'20", Y=48°04'50").

Grotele, folosite de omul primitiv din epoca paleolitică, se găsesc în două recife badeniene. Într-una din ele s-au efectuat cercetări arheologice. Sînt protejate ca monumente ale naturii.

Grotele din aria rezervației arheologico-naturale „Orheiul Vechi”

Cele mai numeroase grote dintre satele Butuceni și Trebujeni (raionul Orhei ) sunt făcute de către om și probabil aprțineau pe vremuri călugărilor mănăstirii rupestre.

De la distanță mănăstirea se observă după crucea cioplită în stîncă, ce se află mai sus de muchia văii (fig.23), și după clopotnița zidită cu mult mai tîrziu pe versantul abrupt al Răutului era o singură cărăruie pe care oamenii puteau să urce și să intre pășind pe niște scări cioplite în piatră, în lăcașul spațios din stîncă.

Există mai multe legende despre această mănăstire. În unele se spune că în secolul XVIII a fost un mare cutremur, după care intrarea în mănăstire s-a năruit și călugării rămași au părăsit- o.

Fig.23.Celebrul schit de la Trebujeni

O altă lagendă spune, că turcii, cucerind Orheiul Vechi, au vrut să pătrundă în peșteră, mai ales că acolo se ascunsese cu toate bogățiile sale pîrcălabul cetății. Mănăstirea asediată de turci n-a putut fi cucerită de ei, pînă cînd se găsi un călugăr trădător, care pentru aur le-a arătat intrarea tainică în subterana mănăstirii. După ce a încărcat aurul în luntre trădătorul a nimerit într-o vîltoare și a fost înghițit de apele Răutului.

După măcelul făcut de turci mănăstirea din stîncă a fost părăsită. Și abia în 1820 locuitorii comunei Butuceni s-au apucat să restabilească biserica subterană. Ei au săpat spre ea un tunel, iar în anul 1820 la ntrare în tunel au zidiit o clopotniță. Mănăstirea subterană, după restabilire a mai funcționat pînă cînd s-a zidit în 1915 o altă biserică pe un teren mai potrivit.

Accesul în mănăstie pe scările cioplite în piatră este destul de anevoios. Intrarea duce spre o încăpere joasă, aproape rotundă. În peretele stăncii au fost săpate nișe care slujeau ca chilii pentru călugări. Pe alocuri pereții nișelor sînt acoperiți cu funigine, depusă de fumul ce provenea de la lumînări, candele. În alte locuri s-au mai păstrat semnele de cruce, cioplite în piatră. Mai departe se află pridvorul, sala mare a bisericii, cu o despărșitură mai ridicată și mai mică – altarul. Biserica are o înălțime de 2,5 m. Plafonul este sprijinit de coloane. Lumina pătrunde în biserica subterană prin ferestruici nu prea mari, cioplite în peretele exterior. În peretele din dreapta al pridvorului se deschide un tunel, care duce spre comuna Butuceni. Aceste este tunelul care a fost săpat pentru a ușura accesul în acest miraculos monument istoric.

Pe stînca de lîngă canionul ce coboară spre comuna Butuceni se află o grotă (fig.24), deseori folosită de către alpiniștii sportivi pentru antrenamente.

Grota este formată în calcar și are două camere, prima fiind mai mică, iar cealaltă de o mărime puțin mai mare. Din grotă se deschide o priveliște superbă deasupra satului Butuceni și văii rîului Răut.

Fig.24. Grotă în regiunea rezervației Orheiul Vechi

O peșteră mică (fig.25) cu intrare largă și o încăpere spațioasă, prezintă o crăpătură în stîncă care cu timpul datorită acțiunii diferitor factori negativi s-a lărgit. Încăperea din interior seamănă foarte mult cu o sală a unei peșteri naturale mai mari. În peretele exterior se observă o ferestruică nu prea mare, care permite aerului atmosferic să circule liber; temperatura acestei cavități este în strictă dependență de temperatura aerului de afară.

Fig.25. Intrarea în grotă

Pe lîngă faptul că această ferestruică contribuie la aerisirea peșterii, ea mai servește ca intrare pentru unele păsări de noapte, care își găsesc adăpostul aii.

Malul stîng al Răutului are numeroase grote. Aflîndu-se la diferite nivele deasupra apei Răutului, gurile negre ale cavernelor sunt în unele locuri izolate, în altele se țin lanț de-a lungul stratului de calcar. Multă vreme ele au fost supuse dezagregării fizice ți chimice; cu toate acestea ele au păstrat pe alocuri urme ale activității omului din epocile trecute.

6.ÎNSEMNĂTATEA CARSTULUI

Relieful carstic atrage prin speculozitatea formelor sale de suprafață și adîncime atît atenția unui specialist, cît și a unui nespecialist.

Este semnificativ faptul că fenomenul carstic exercită o influență importantă asupra întregului complex de componenți ce intră în alcătuirea landșafturilor ținuturilor carstice, influențînd solurile, vegetația, rețeaua hidrografică, reliefl, apa freatică etc. De exemplu:

Solurile dezvoltate pe calcare au temperatura mai mare ca solul dezvoltat pe alte roci, pot fi folosite la cultivarea plantelor termofile;

Precipitațiile atmosferice, nimerind pe calcarele fisurate, se infiltrează adînc, formînd canale verticale. Apele se infiltreză pînă la stratul impermeabil, fisurile umplîndu-se cu apă dau naștere unui izvor.

Apele din ținuturile carstice diferă substanțial de apele freatice. Studiul mișcării, geochimiei, rezervelor și proprietăților curative a acestora przintă un interes nu numai local,dar și național .

Carstul are o apreciabilă semnificație economică.

Importanța economică a carstului se reflectă în:

Construcții – se construiesc case și garduri de-o lungă durată și bună stabilitate;

Obținerea varului;

Materie primă pentru industria chimică și metalurgică;

De asemenea ținuturile carstice prezintă interes pentru practicarea turismului – speleoturism. Peșterile servesc drept obiect turistic, care dintotdeauna au atras vizitatori. La noi în Republica Moldova cel mai bun loc pentru speleoturism ar putea fi peștera Surprizelor de la Criuleni.Avînd o lungime impunătoare de 1700m, în 2-3 nivele, ea permite vizitatorilor să perceapă anume acele senzații dure care-l pornesc în această aventură. Cu urcușurile și coborîrile sale pe funii, cu tîrîșurile anevoioase, cu crăpăturile și marginile prăpăstioase, acest spațiu subteran permite dezvoltarea voinței, forței fizice, le permite începătorilor precum și celor experimentați, de a se cunoaște mai bine pe sine, de a-i cunoaște mai bine pe cei din preajmă.

De asemenea peșterile pot fi amenajate și folosite pentru tratamentul diferitor boli. În urma cercetărilor s-a constatat că peștera „Emil Racoviță” are posibilități mari de dezvoltare în domeniul speleoterapiei.

Tot peșterile prezintă importanță pentru știință. Ele sînt strîns legate de geografie, arheologie, ecologie, geologie, biologie.

Știința care se ocupă cu studierea organismelor din peșteri se numește biospeologie, baza căreia a fost pusă de Emil Racoviță. În general, importanța peșterilor pentru biologie constă în faptul că ele reprezintă un mediu de viață specializat, pentru numeroase organisme care reușesc să trăiască aici, în refugiul cu factori puțin variabili și extremi: întuneric veșnic și total,temperatură aproape constantă, hrană puțină.

Trebuie citate unele situații cînd în peșteri s-au păstrat:

Carnea și produse alterabile în timpul verii;

Resturi de plante, animale sau cultură materială;

Servesc ca adăpost, oferind oamenikor primitivi adăpost.

Dezvoltarea intensă a societății necesită o studiere a proceselor carstice, deoarece poate avea și cauze negative:

Prezența golurilor carstice, predispoziția spre eroziune, prăbușire a unor porțiuni din zonele carstice constituie serioase impedimente, punînd dificile probleme geologilor și inginerilor la construirea căilor de comunicație, blocurilor de locuit;

Capacitatea de drenare a apelor pe care o are carstul, în urma căruia lacul de retenție ori nu se formează, ori pierde din ce în ce mai multă apă pînă seacă integral;

Procesele carstice contribuie la scoaterea din circuitul agricol a unor suprafețe apreciabile de teren.

Concluzii:

Astfel, carstul reprezintă totalitatea proceselor legate de circulația apei, exprimate prin dizolvarea rocilor solubile în apă și apariția unor forme specifice de relief – de suprafață și adîncime.

Relieful carstic reprezintă unul din principalele tipuri de relief din Republica Moldova.

El își datorează prezența rocilor de vîrstă cretacică și neogenă și condițiilor climatice destul de favorabile.

Endocarstul este reprezentat de spectaculoase goluri naturale. Carstul de suprafață este caracterizat de forme variate de relief, începînd cu cele mai mici de ordinul centrimetrilor (lapiezuri) și terminînd cu cele de ordinul kilometrilor (văi carstice).

Cel mai intens procesele carstice se dezvoltă în regiunile de nord și în cele centrale ale republicii, unde sunt cele mai spectaculoase goluri carstice – Peștera „Emil Racoviță”, Peștera din atul Rudi și Peștera „Surprizelor” din prejma orașului Criuleni.

Dintre formele exocarstice cle mai pecteculose sut dolinele și îndeoseb cheile rîurilor care secționează șirurile calcaroase ale zonei recifale basarabiene ce se prelungește de la Ialoveni pe Ișnovăț în Sud și pînă la Camenca în Nord.

Studierea carstului prezintă interes științific întrucît cunoașterea legilor dezvoltării carstului permite valorificarea lui economică și multilaterală în sensul dorit de om.

Studierea proceselor carstice nu trebuie neglijate, deoarece prezența acestora influențează substanțial viața și activitatea omului.

Multe forme carstice își pierd din originalitatea sa, fiind distruse de om, mai ales peșterile și trebuie întreprinse măsuri în vederea protecției lor.

Este necesar ca oamenii să ocrotească nu numai obiectele ce folosesc la satisfacerea necesităților sale materiale, ci și a celor ce servesc naturii, ca mai tîrziu să poată găsi un locușor pentru a se refugia de la grijile cotidiene.

BIBLIOGRAFIE:

Apele de suprafață, Chișinău, 2007.

Analele Științifice USM, Seria: Științe ale naturii, Chișinău,2007.

Bilinchis G.M. (1978) Gheomorfologhia Moldavii, Chișinev, „Știința”.

Bilinchis G.M.(1971) Neotectonica Moldavii i smejnîh raionov Ucrainî, Chișinev.

Bleahu M. (1982) Relieful carstic, București, „Albatros”.

Boboc N. (1994) Geomorfologie, Chișinău,Lumina.

Buletin științific, Revistă de Etnografie, Științele Naturii și Muzeologie, vol.2 (15), Chișinău, 2005.

Carstul în gipsurile din nord-vestul Moldovei, Moraru C., Arnaut N., Botnaru V., Melniciuc O., Gîlcă G.,…, Chișinău, 2008, 192p.

Capcelea A. (2001) Bazele geologice a Republicii Moldova, Chișinău.

Cravciuc I. P, Verina V.N., Suhov I.M. (1976) Zapovednichi i pamiatnichi prirodî Moldavii,Chișinev.

Verina V.N. (1960) Carst v Moldavii, v. sb. Ohrana prirodî Moldavii, vîp.1,Chișinev.

Verina V.N. (1968) Carst v Moldavii, v. sb. Ohrana prirodî Moldavii, vîp.6, Chișinev.

Verina V.N. (1983) Tainele subterane.

Enciclopedia Sovietică Moldovenească (1981), vol.8, Chișinău, Academia de Științe a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.

Făclia, revistă, №11, 23 martie 2002, p.3.

Ilie D. Ion (1970), Geomorfologia carstului, „București”.

Ghidrologhiceschie haracteristichi rec Moldovî i ih antropoghennîie izmenenia, Chișinev, 2005.

Moldova și Lumea, revistă,2003, №2, p.18-19.

Mediul ambiant, revistă, №3, 2006, p.1-5.

Mediul ambiant, revistă, №5, 2006, p.22-23.

Mediul ambiant, revistă, №6, 2007.

Porucic F.S., Gheologhia Bessarabii, 1916.

Rudchevici M. I., Necotorîie osobennosti istorii neoghena zapadnoi ciasti Pricernomorscoi vpadinî,1955.

Resursele naturale ale Republicii Moldova,Chișinău, 2006.

Romanescu Gh., Jigău Gh, Geomorfologie, Chișinău,1998

Starea Mediului în Republica Moldova, 2002.

Suhova Z.V., Cu privire la studierea jeolojiei RSS Moldovenești de către școlari.

Stratigrafia osadocinîh obrazovanii MSSR, Chișinev, 1964.

Vznuzdaiev S.T. (1963) Carstovîie iavlenia v Moldavii, Izv. AN Moldavscoi SSR,№3.