Ziua Cand Zeii Au Murit

Așa își încheie scrisoarea Ponțius Pilat către Tiberius, caesarul Romei, augustul suveran. Pecetlui scrisoarea și chemă agentul imperial. Acesta intră, salută și aștepta ordinele procuratorului.

– Această scrisoare să o dai Caesarului.

– Am înțeles mărite, spuse agentul luând scrisoarea. Salută și plecă.

Rămas singur, Pilat se așeză confortabil și cufundă în gânduri. Evenimentele din ultimile zile îl tulburase profund. Știa că din partea evreilor nu se putea aștepta la ceva bun. Mereu a avut probleme cu ei iar Tiberius devenise foarte suspicios ajutat poate și de vorbele din Senat sau darurile din partea lui Irod.

„ Ah! Blestemată să fie ziua când am fost numit procuratorul provinciei în locul lui ValeriusGratus. Hmm…ce înseamnă ambițiile…doar mi s-a spus că va fi greu..” Fusese chemat la imperatorul Romei știind de la Seneca că îl aștepta un dar de nuntă din partea caesarului, doar Claudia Procula, soția lui, era rudă cu acesta. Tiberius, formal și rece, îl înștiința că îl va numi procurator al provinciei imperiale Iudeea. Fără ceremonial, oarecum în grabă, împăratul îi înmână ordinul de numire și pe un ton ce arata sinceritate i-a urât să fie sub ocrotirea zeilor, să arate ce înseamnă puterea, înțelepciunea și strălucirea Romei. Poate dacă vremea nu era umedă și apăsătoare ar mai fi continuat însă Tiberius nu se lungi la vorbă. Pilat preamări puterea și bunăvoința celui care îl numise. Caesarul aștepta să temine și apoi se retrase. Seneca îl însoți până la ieșire pe Pilat, spunând printre cotloane că Tiberius era sătul de Iudeea și de întreaga Palestină, plus că nici pe Irod nu îl înghițea, să nu își facă griji și să adune bani, cât mai mulți, cu care își va putea cumpăra fie un loc în Senat fie să-și asigure bătrânețile liniștite.

În drum spre casă trecu pe la ValeriusGratus care, în plimbarea prin superba grădină, îi spuse :

– Dragul meu, cum bine știi am fost procurator în Iudeea. Te va solicita, însă numirea asta e ca o monedă. Pe de o parte poți avea totul iar pe cealaltă parte, în cazul unui eșec, va fi foarte , foarte greu de recuperat. Pilat deveni un pic îngândurat.

– Așa de mari probleme?

– Cu poporul…uneori… uneori, cu conducătorii…Popor dificil, Sanhedrinii cutre, șireti peste măsură, împărțiți între ei însă uniți în rele și împotriva stăpânirii, regele Irod un client al Romei ce visează să împlinească iar regatul bunicului său, un degenerat, fie vorba între noi, însă Tiberius pune pune preț uneori pe vorbele sale, ajutat de daruri bogate și sfori trase în senat.

– Interesant, mă încurajezi maxim.

– Hai, nu fi așa de tragic. Știai că din rândul sinedriului numești an de an pe unul dintre ei Mare Preot? Ei aleg, tu numești. Se plătește bine pentru asta. Se dau toți săraci dar în realitate au bani. Mulți. Unii dintre ei – putred de bogați. Să ajungi acolo și în timp ai să vezi. Vezi și la urechi. Sunt câteva. Te poți baza fără rezerve pe Gaius Marius Gramius. O fi din casa lui Gaius Marius cel Mare însă e un roman pe cinste. Le descâlcește când crezi că e mai încurcat. Pe mine m-a ajutat mult și n-am uitat. Am să încerc să-l ajut cât pot, la rându-mi. Acum asigură interimatul. El îți va spune câte ai nevoie. Ai ceva mai mult de două cohorte în subordine directă. Dacă vei avea nevoie – și sper că nu – ajutor găsești aproape, în Siria. Nu ceda deloc și vei fi în câștig. Va fi uneori greu dar nu imposibil.

– Îți mulțumesc, prietene Valerius. Fortuna să mă însoțească!

– Ai dreptate : nihil invita dicesfaciesve Minerva. Drum bun!

– Pe Jupiter ! Rămâi cu bine !

Pilat ajunse acasă îngândurat însă nerăbdător să plece spre Iudeea.

– Femeie, suntem gata? La răsărit de soare plecăm.

– Nu putem zăbovi încă două zile?

– De ce?

– Ai uitat? Mâine încep Adoniile și toată Roma e în sărbătoare. Cine știe când vom mai petrece iară?

„ Of! Sărbători, sărbători ! Lumea are chef de circ. Mulți zei, multe ofrande și petreceri. Numai eu am chef de muncă. Dar…e ultima sărbătoare pe care o petrece în Roma…În Caesarea, sigur petrecerile nu prea au farmec…cine știe când ne vom întoarce…”

– Lucius? Rămânem?

– Cum? A, da…mai stăm. Însă nu mergem la Tiberius. Nu am chef să văd mutrele sclivisite și lingușăreala de acolo…

– Minunat. Nici eu nu vroiam să merg. Doar noi… Și să știi că totul va fi gata.

Timpul până în seara se scurse repede. Sclavii se ocupară ca și cum nimic nu fusese amânat.

A doua zi, Roma era în fierbere. Mulțimea se îmbulzea pe străzi spre marea arenă unde urma să lupte gladiatori vestiți – între ei sau cu animale aduse de la marginea imperiului.

Alții așteptau seara să meargă spre amfiteatre ce găzduiau spectacole de teatru. Sărbătoarea cuprinse cetatea eternă. Adoniile sărbătoreau dragostea și iubirea. Către Venus și Adonis erau închinate toate libațiile. Nici Cupidon nu lipsea din această sărbătoare căci mulți tineri își jurau iubire eternă. După amiază, Pilat și soața lui se îndreptară spre templul lui Venus unde aduseseră jertfa cerută de rânduieli. După aceea se îndreptară către amfiteatru. Lui Pilat îi plăcea teatrul mai ales când jucau trupe bune. Despre cei din seara aceasta știa că nu vorbeau cea mai corectă latină, trupa fiind din Ellada, însă îi mai văzuseră cum jucau și le aprecia jocul scenic. Lăsarea serii și aprinsul torțelor era semnul că în curând va începe reprezentația despre povestea plină de iubire și amărăciune dintre Venus și Adonis. Pilat se așeză și mai comod alături de consoarta sa, pe locurile rezervate clasei cavalerilor imperatorului iar gongul dădu semnalul de început. Legenda o știa bine încă din școală, dar acest fapt nu îl reținu să fie foarte atent. Mai trase cu coada ochiului din când în când și o văzu lăcrimând pe Claudia, semn că aceasta era cuprinsă de firul poveștii iar la la final aplauda frenetic.

Vraja poveștii i-a cuprins pe de-a-ntregul căci în drum spre casă au mers mult timp alături, ținând delicat mâna ei sub cerul plin de stele, cu o lună albă și mare. Pilat privea uneori curios spre cer și se întrebă în minte: “ Ai ceva să-mi spui, Selena? Va fi bine în vitor?”

– Hai lasă pe Selena !

– Nu-ți va răspunde. Nu acum.

– De unde știi că am întrebat ceva?

– Se vede din a ta privire

– Oh, voi femeile le știți pe toate! zâmbi Pilat. De ce nu conduceți voi lumea?

– Junona ce crezi că face? răspunse zâmbind șugubăț Claudia.

– Lucius… vom fi bine. Sunt sigură de asta și sunt sigură de tine.

– Eu zic să plecăm în zori, nu văd la ce să mai stăm o zi, toate-s pregătite.

– Așa să fie !

Răsăritul i-a prins pe drum, la ieșire din oraș. Pilat se opri și privi cu luare aminte, vrând să cuprindă cu privirea întregul oraș și parcă să păstreze imaginea cetății eterne doar pentru el. “Rămâi cu bine, mamă a civilizației!” spuse în sinea lui. Vasul special pus la dispoziție se depărta de țărm, ducând familia guvernatorului spre destinație.

Regretul despărțirii de civilizație apăru curând după cunoștința cu aerul înecăcios de la marginea imperiului. Dorința de o baie fierbinte, nesfârșită, se instală rapid iar când răbdarea aproape își cunoștea sfârșitul,Caesarea Maritima se arata mândră și luminoasă.

Reședința guvernatorului Iudeii. În poartă îl întâmpinaseră garda de onoare și sclavii casei, ce strigaseră în cor de trei ori “Ave”.

Vila arăta a fi mare, cu camere multe, pretoriu luminos. Aici îl aștepta Caius Marius și încă câțiva. Acesta salută și luă poziție de ascultare însă ochii lui studiau intens pe noul guvernator: bărbat bine, însă – nu frumos, chip sălciu, mai degrabă, însă cu o expresie ce impunea respectul chiar fără să vorbească. Gramius era îmbrăcat în costumația de paradă, semn al respectului față de eveniment și persoană. Primi sulul înmânat de Pilat, desfăcu sigiliul imperial și citi cu voce calmă, tare și apăsat:

“ Eu, Tiberius, caesarul Romei și imperator al tuturor ce trăiesc pe pământ roman, urmaș al augustului Octavian, prin voia zeilor, părinte al popoarelor ce vețuiesc sub soare, cu puterea mea divină numesc pe LuciusuPonțius Pilat guvernator și procurator al Iudeii. Cine este împotriva mea este împotriva lui și cine este împotriva lui este împotriva mea. Pe Jupiter, aceasta îmi este voia! “

– Ave ! Ave ! Ave ! răsună din piepturile celor prezenți.

– Din această zi, continua Gramius fără însă a citi, Iudea are un nou procurator. Interimatul meu a luat sfârșit. Să ne trăiești mărite Ponțius Pilat! Ave !

– Ave! strigară din nou cei prezenți.

– Vă mulțumesc pentru primire ! spuse Pilat un pic emoționat. Până la noi ordine vă rog să vă continuați activitatea. Sunteți liberi !

– Ave ! au strigat soldații și plecară din pretoriu. Gramius a rămas fiind reținut din gesturile scurte făcute de Pilat.

– Legatus auguști per patrimonii, rationisprivatae et aerarium Romae…interimul apreciat la Roma. Ia loc să stăm un pic de vorbă zise Pilat după ce – și el, la rândul lui, se așeză comod. Și să știi că nu te laud, continua acesta. Gratus a avut numai cuvinte bune despre tine. Iar dacă Tiberius te-a lăsat ad-interim…

– Bine ați venit, mărite !

– Mulțumesc de urare. Dar să stabilim ceva mai întâi. Nu sunt caesarul deși, un pic de rudă cu el, cam sunt. Dar și tu – nu ești plebeu sau roman de rând. Și apoi, ești trimisul împăratului, ca și mine. E drept, fiecare cu misiunea lui.

Ai dreptul și ți-l acord că atunci când suntem doar noi sau cadru restrâns al familiei mele să-mi spui pe nume: Lucius Ponțius iar soția mea este Claudia. Cred eu că, fără formalități excesive, lucrurile vor merge mai bine. Dacă nu ne încurcam, va fi și mai bine. Aștept oricând ideile și sfaturile tale. Nu înseamnă neapărat că le voi urma, însă consider, cel puțin pentru început, că voi avea nevoie de ele. Cum stăm?

– Taxe? Întrebă Gramius. Pilat înclină aprobator din cap ca acesta să continue. Cam greu dar important e ca – la timp, poate uneori cu mici întârzieri dar nu importante. Evreii tot timpul se plâng și vor plânge că sunt mari, împovărătoare și evident…nu au de unde plati. Unii dintre ei putred de bogați, mai ceva ca Marcus Crassus. Mai forțez și eu un pic, mai ameninț, mai strâng cu ușa uneori însă iese bine. În toate cetățile și târgurile unde sunt trupe sunt și actuari ce se ocupa de bună rânduială și aprovizionare. Vameși și strângători de taxe – suficienți. Am recrutat și dintre ei, tocmai pentru a lucra mai bine.

– Ierusalim? Întrebă Pilat

– Cetate mare, răspunse Gramius zâmbitor. Miezul vieții spirituale. Și – capitala comerțului. Pentru evrei. Vizitat la sărbătorile mari de Irod tetrarhul Galileii iar Filip, fratele, vine rar, cel mult o dată pe an. Locul unde au cuib sanhedrinii și gașca lor. În rest – praf, mulțime și din când în când câte un zelot.

Greci, fenicieni, numidieni, alexandrini și mai rar – romani. Și la margine de Iudeea dar și de gălăgia lumii sunt esanienii. Cuminți și aproape fără de glas. Mai apare câte unul și zbiară la capăt de pustie. În rest inofensivi. Prezența militară în toate cetățile și târgurile, cum am mai spus. Drumuri sigure.

– Căsătorit ?

– Am fost…din păcate a murit la nașterea primului copil. Dar am timp…sunt încă în putere.

– Ajunge acum. Vreau să mă odihnesc. Tu unde stai?

– Alături de această vilă. Orice sclav și orice soldat știe unde să vină și mă poate anunța în orice moment al nopții iar în Ierusalim într-un mic corp din vechiul palat al lui Irod.

– Vei pleca chiar azi acolo. Vei duce scrisori către tetrarii locului și mai-marii sinedriului. Vreau să fie înștiințați că din vrerea caesarului Tiberius, Roma are un nou procurator pe aceste pământuri. Și vreau ca în câteva zile să organizezi un mic banchet la care să vină și câțiva sanhedrini. Alege tu care. Nu mulți. Cine e șef aici, între soldați?

– Iulius Petrius, el este primul centurion. Mărite…

– Spune…

– E vorba de banchet… prea în scurt și ziua nu e potrivită.

– Adică nu ai timp? Nu fac petrecere mare, fii calm…mai mult un ospăț generos să fie.

– Eu am timp dar… sanhedrinii…nu vor veni…se intră în sabat…

– Vor veni pentru că îi cheamă procuratorul.

– Personal, mă îndoiesc. Dar voi face așa cum spuneți.

– Când termin aici te anunț. Să fii gata de plecare într-un ceas, doua. Acum – liber. Program de voie. Gramius salută respectuos, ieșind cu gânduri ce avea să le rumege ulterior.

Gramius ajunse în Iersusalim și făcu diligențele cerute și necesare. La ora ospățului însă nici urmă de invitați ceea ce provoca indignarea și supărarea procuratorului roman. Spiritele s-au calmat în următoarea zi când o delegație a sanhedrinilor a sosit la palatul irodian iar darurile aduse au calmat supărarea . Cel puțin pe moment.

*

– Soldat? Ce e cu gălăgia asta în miez de noapte?

– Trei centurii și o alae au sosit din Caesarea.

– Răzmeriță? Pilat abia a plecat de câteva zile…Ah, Petrius! Ce e cu forfota asta? Revoltă?

– Deocamdată nu! Vom vedea la răsărit, zise Petrius în timp ce salută.

– Dar ce s-a întâmplat? Vorbește! Liber, soldat !

– Am sosit din Caesarea cu trei centurii și o unitate călare. Fără Pilat însă – cu ordinul lui ca la răsărit de soare să punem pe zidurile Antoniei, la răspântii de străzi și în piețe,signele imperiale cu care ne-a trimis. Acesta este ordinul, poftim.

– Dă să văd ! Într-adevăr, așa suna ordinul scris de Pilat, pe care Gramius îl citi cu atenție.

– Noi am început să punem signele cu soldații de aici și sper ca la răsărit să terminăm. Aproape am ajuns în fața templului dar sunt destule gărzi și nu vreau lupte.

– Opriți să înaintați. Așteptați noi indicații. Pe tine te aștept apoi în pretoriu! Petrius salută și plecă să indeplineasca noile ordine apoi la întoarcere intra în pretoriu cu o mână obosită.

– Hai bea cu mine un vin bun ! E răsărit de soare dar cred că merge !

– Și încă cum! zise Petrius sorbind până la ultima picătură. Gata vremurile frumoase cu Gratus. Se schimbă stăpânul, se schimbă și vremea, continua acesta. Cornelius e numit comandantul gărzilor înCaesarea. Pe mine m-a detașat aici cu cohortele. Ai să mă suferi, nu ai ce face!

– Stai calm ! Nu sufăr de la atâta scârbă, am să te suport, răspunse Marius, zâmbind complice.

– Mărite Caius Marius ! Mai mulți sinedrini vor să te vadă! anunță un intendent făcând doar un pas în interiorul pretoriului.

– Cheamă-i încoace! Pot să intre. Să vezi acum, începe plânsul, plânsul lor, zise Gramius către Petrius. Fără reacții, te rog!

Își făcu apariția un grup de sanhedrini în frunte cu Hananya – arhiereul și Caiafas – marele preot. Cu ei mai erau Nicodim și Gamaliel și încă vreo trei sinedristi pe care Gramius îi știa dar niciodată nu-și amintea cum îi cheamă.

– Shalom lekha ! spuse Caiafas, semn că el conducea grupul.

– Bun venit ! Cu ce ocazie pe la noi? întrebă calm Gramius

– Mărite, suntem foarte mâhniți și am venit să ne prezentăm durerile și dorințele.

– Dar ce va tulbura cinstiți sanhedrini? întrebă Gramius și se așeză cu o privire prefăcut senină. Cu ce pot eu să vă ajut?

– De parcă nu ați ști ! interveni Hananya. Ne-am trezit dis-de-dimineață cu orașul împânzit de însemnele romane. Sunt peste tot: în piețe, la răspântii de drumuri și pe zidurile fortăreței și se văd din Templu ba chiar, la intrare, așteaptă așteaptă câteva să intre. Pe străzi gărzile sunt duble, soldați veniți din Caesarea peste noapte. Suntem sub asediu? Ierusalimul – ca și Iudeea – deja se supune caesarului din câte știu.

– Și ce vezi rău în asta, mare arhiereu Hananya?

– Cu tot respectul, mărite ! Ești de ceva ani aicea. Ai început să ne cunoști bine, obiceiurile noastre nu-ți sunt străine. Credeam că știi că nu ne este permis să avem chipuri cioplite, mai ales în Templu chiar dacă e caesarul sau însemnele Romei. Iar la poarta lui stă să intre așa ceva.

– Din câte știu Ierusalimul și Iudeea, cum bine ai zis chiar tu arhiereule, sunt sub stăpânirea Romei. Aveți ceva împotriva caesarului Tiberius? Sunteți împotriva lui? Întrebă Gramius apăsat.

– Nu! Nu suntem! însă încă din timpul stăpânirii lui Augustus avem dreptul să nu fie puse signele române în acest oraș sfânt pentru noi și mai ales în Templu.

Ba chiar a și făcut daruri. A înțeles că legea dată nouă de Moshe ne este sfântă și pentru ea am muri până la unul. Iar când Tiberius a devenit caesar nu a schimbat nimic din cele lăsate dinainte. Și acum? Fără veste?

– Eu personal înțeleg ce zici, însă trebuie să știți că nu este voia mea și nici la Roma nu trebuie să plecați. Ordin de la noul guvernator. De ce așa? Nu știu. Cum el nu este în Ierusalim, nu văd cum eu aș putea rezolva problema voastră. E un ordin aici, și arata scrisoarea, el trebuie îndeplinit.

– Să înțelegem că nu puteți face nimic?

– Eu – nu! Vreți să schimbați ceva? Nu aveți decât a merge în Caesarea și vorbiți cu el. Sau așteptați să vină el aici, dar până la Yom-Kippur, ca să numească noul mare preot , nu cred că va ajunge. Din păcate sau din fericire, nu sunt eu prefectul. Eu am alte atribuții, nu mai sunt nici măcar interim.

– Atunci vor pleca de-ai noștri la Pilat până acolo să-l rugăm să schimbe hotărârea! zise calm Gamaliel, intrând în vorbă.

– Problema voastră! răspunse Gramius. Până atunci ar fi bine să potoliți mulțimile și gărzile templului, să nu fie semn de revoltă. Cu toată prietenia ce o port pentru unii dintre voi, zise acesta privind către Nicodim și Gamaliel, voi trece prin sabie orice îndrăzneală împotriva Romei.

Nu vreau să curgă sânge și nu mă nevoiți să o fac. Și ca să nu spuneți că ați venit degeaba, iată ce hotărăsc : signele rămân la locul lor până la noi dispoziții. Nu vor intra în Templu ca să nu fie tulburare și mai mare. Retrageți gărzile voastre ca să nu iasă cu scântei. În rest, nimic altceva. Mai aveți ceva a spune? Ziua cere și altceva de făcut.

– Nu mărite. Îți mulțumim că ne-ai primit și de hotărârile luate, răspunse Hananya dând semn către însoțitorii lui să se retragă.

Sanhedrinii salutară și au plecat în liniște. Gramius se cufundă în gânduri. “Ciudată adunare. Caiafas e Marele Preot dar Hananya vorbește pentru toți și cel mai mult. Cât e de evident că el conduce! Caiafas e doar o păpușă în mâinile bătrânului sanhedrin. Să schimb eu hotărârea lui Pilat. Da ce-s eu? Caesarul? Să fie sănătoși, mai mult nu puteam face. Nu au decât să-l înduplece de or putea.”

– Și trupele? Întrebă Petrius, tulburând momentul.

– Garda dublă. Peste tot, chiar și ziua. La fel și noaptea. Te ocupi personal. Prudența maximă dar fără ezitare în fața oricărei început de revoltă. Lăsați deoparte furia mulțimii, acționați doar în ultimul moment. Țineți atenția mărita până la noi ordine.

– Așa voi face, zise Petrius. Salută și plecă în grabă.

*

– Văd că sunteți toți îngrijorați și tulburați. Și eu la fel sunt, vorbi Hananya începând adunarea în pripă a sanhedrinilor.

– Și ce o să facem? murmurară mai mulți dintre ei.

– Pe moment am făcut tot ce am putut. Așa cum au auzit și v-au spus cei prezenți la întâlnirea de dimineață, Caius Marius nu va băga signele în templu. Romanul însă va rămâne roman, până nu le va vedea acolo nu se va lăsa. Rezolvarea însă nu e la el ci la Pilat.

– L-ai educat bine, n-am ce zice! Reproșul către Gamaliel veni de la un sanhedrin pe nume Eliah. Gamaliel îi răspunse aruncând o privire mirată.

– Acceptăm sau nu situația? Lăsăm signele în tot orașul și chiar în templu? întrebă un alt sanhedrin pe nume Lameh.

– Nu va mai certați degeaba! interveni hotărât Hananya. Romanul le știe pe ale lui, Pilat este cel care ia decizia finală dar nu este aici. Crezi rabi Daniel ca nouă saducheilor ne place să vedem pângărit orașul? Crezi că nu ne doare? Te înșeli amarnic ! Și tu,Eliah, crezi că am lăsat de bună voie signele atârnate la răspântii? Pornind mulțimea împotrivă rezolvăm ceva?

Pilat e nou venit aicea și nu are habar de obiceiurile noastre iar Gramius nu executa decât ordinele primite. Destul că nu a băgat spurcăciunea în templu. Nu la el e rezolvarea. Eu, Hananya, ce v-am fost arhiereu atâția ani, vă întreb: vreți să curgă sânge azi?

– Nu, asta nu ! răspunseră în cor sinedristii.

– Zic așa: să mergem în Caesarea și să vorbim cu procuratorul. Dar nu numai eu sau Caiafas. Toți. Și dați de veste către toate sinagogile din cale să vina toți rabinii cu noi. Cu cât vom fi mai mulți, vom arăta hotărârea noastră. Noi, mai marii poporului, nu acceptăm ceea ce a făcut și de va fi nevoie sângele ce va curge va fi al nostru.

– Să mergem ! Să mergem ! se ridicară toate vocile.

– Cei dintre noi ce sunt neputincioși cu adevărat, vor rămâne. Să nu ne înfierbântăm sângele în vine că vom rezolva ceva. Să ne păstrăm calmi și lucizi că doar așa vom avea sorți de izbândă. Și înainte de toate să înțelegem că tot ce se întâmplă e urmarea necredinței și a faptelor noastre și Yahve ne va ajuta.

– Bine grăit haddaniGamaliel. Înainte de a pleca să aducem o jertfă aparte! Completă Caiafas. Yahve să fie cu noi !

– Amin ! răspunseră toți într-un singur glas.

*

-Bine ai venit printre muritori ! Rar văzut, puțin auzit!

– Adică? Întrebă Gramius încruntând sprâncenele și privind atent spre cel care rostise vorbele demainainte.

– Puține sunt ocaziile când ești văzut venind între noi, cu soldații iar glasul ți-l auzim când nechemi și dai ordine. Doar cei aleși au parte de mai mult. Dar nu asta e problema.

– Și – care ar fi?

– O, niciuna. Ne bucurăm doar că stai cu noi la masă, și bei cu noi din același vin searbăd.

– Bolius… nu e prima dată și nu numai o dată am stat aici cu voi la masă și am băut din același vin. Iar cel ce vine rar cred că ești tu, nu eu. Și ca să înțelegi că nu mă ating vorbele tale…un rând la toți cei prezenți aicea din partea mea. În cinstea voastră și a Romei ! Toți cei prezenți îi răspunseră în cor: Ave ! apoi se făcu liniște și fiecare își continua activitatea. Gramius venea destul de des printre soldați arătând respect pentru ei și personal se îngrijea ca mâncarea și vinul să fie din cele mai bune chiar dacă se ridicau costurile. Dar avea grijă: de aici puțin, colo mai mult, echilibra plățile cu atenție. Fără a cere ceva în schimb, acoperea cu grijă lipsurile unor soldați sau centurioni, acorda atenție pentru toți.

Avea tot timpul o vorbă bună pentru fiecare, chiar un sfat ,la nevoie, păstrând evident distanța ca de la nobil la simplu ostaș. Se considera un tip popular și uneori participa la distracțiile soldaților și acoperea unele cheltuieli ocazionale ale acestora. Gramius mânca în camerele sale din Palatul lui Irod iar vinul era din cel mai bun. Nu era genul de om care să-și refuze plăcerile vieții cotidiene. Însă venirea în Caesarea și plecarea lui Pilat din Ierusalim l-au împiedicat să ajungă între soldați. Se așeză la câteva mese distanță, lângă Iulius Petrius, Primus Pileatus al cohortei IX Flumina și turna de băut pentru amândoi.

– Habar nu ai cu cine stai de vorbă. Păi știi cine sunt eu și din ce familie provin?

“ O, nu, fără povești ! “ se ruga Gramius în gând însă zeii nici nu băgaseră în seama dorința exprimată. Auzea, a câta oară, povestea familiei și vieții lui Bolius. Aproape că o știa și el pe de rost.

– Reține soldat, numele meu este Mărcuș Bolius. Întreabă pe cei mari la Roma și toți îți vor spune cine sunt și ce familie am. Familia mea a fost printre primele patruzeci ale Romei. Tu nu realizezi ce înseamnă asta! După spusele bunicului meu, strămoșii mei ar fi venit chiar din Troia, măi băiatule.

Vechimea familiei mele și educația primită puțini o au. În vinele mele curge sânge de troian și cred că și de latin ba chiar și un pic dintre alte neamuri de barbari. O întreagă complexitate de strămoși ce și-au unit destinele și au format măreața familie Bolius. Iar eu, urmașul lor. Mai dai un vin? Că mi-e cam sete și nu-s obișnuit cu căldura de aici. Eu mai am puțin și aș mai bea ceva. Soldatul cel tânăr făcu o fața lungă și fără tragere de inimă ceru o carafă plină cu vin să fie adusă la masă, apoi se ridică, salută și plecă în grabă.

– Și uite așa a mai făcut Bolius de băut…concluzionă Gramius zâmbind amar.

– Și i-a ascultat mai toată povestea…un întreg supliciu, zise Petrius sorbind.

– Mda…avantajul de ai fi cel mai în vârstă agent în servici din întreaga cohortă…Vorba aia, e din primele patruzeci de familii ale Romei spuse Gramius doar cât să îl audă interlocutorul său.

– Mai știi? Poate e un fiu de zeu și noi nu știm !

– Băi mă lași ! Că-ți trântesc cana asta în cap! Nu are cum! Prin absurd să admitem că la un moment dat vreun strămoș de al lui să fi ajuns ca avere și eventual putere între primele patruzeci de familii din Roma dar în acest caz…ceva teribil să se fi întâmplat în istorie de a ajuns biet agent al unei cohorte, biet itendent servind caesarul tocmai în Iudeea.

Sorbind cu înghițituri mari continuă: are soldă, vrea să bea mai mult decât rația, să scoată banii, nu să fie obraznic și să ceară să i se facă cinste. Vârsta și vechimea nu aduc automat de mâncare și băut mai mult. Mă…asta nu cumva e “ureche”?

– Mai știi? Tot ce e posibil.

– Gata, dă-l în ma-sa ! Asta nu moare în patul lui. Ce-ai mai făcut? Ai ajuns în Parvaim?

– Puteam să ocolesc? răspunse Petrius zâmbind. Băi…E una nouă…Miriam…subțirică, firavă de o strivești cu privirea, piele măslinie, cu un păr superb și niște sâni mici și obraznici… mmmm…. E un porneion nou deschis recent sau mă rog…de când nu am mai fost eu prin zonă. Dar stai… să zic altceva…când ieșeam de acolo….în umbra nopții dintr-o casă la iese un soldat roman. Hopaaa…mă lipesc de zid, el nu mă vede mergând apăsat și azi dimineață trec din nou prin zonă când am verificat gărzile. Ghici cine era soldatul?

– Cine?

– Amicul nostru Mărcuș. Gramius înclină capul spre masa lui Bolius.

– Da, da, da…chiar el. Mărcuș Bolius. Sub pretextul verificării unei plângeri aduse bla-bla-bla am intrat în casă și am aflat chestii.

– Ce chestii?

– Calm, că-ți spun…Știi că Bolius e însurat și are și-un băiat în Caesarea. Conform legii, că tot urmează să se retragă și e și însurat, a primit casă și o bucată de pământ.

– Asta știu…

– Acum că are o amantă, îl privește…dar, dacă tot a avut ocazia, femeia s-a plâns printre altele că soldatul roman ce o vizitează nu mai încape pe ușa de aerele pe care și le ia, de zici că e cel puțin tribun angusticlavis. Se teme că nu va lua pe fata care are un iubit localnic. Al nostru vine rar și numai noaptea. E drept că lasă bani mulți dar ca orice mamă, dacă tot i s-a ivit ocazia, vroia să știe la ce să se aștepte. Ăla tânăr știe el ceva, iar femeia se teme să nu facă vreo prostie la nervi și supărare.

– Înțeleg, știu ce vrei să spui Petrius. Bănuiam ceva asemănător de ceva vreme despre el, mai ales că soția lui, în Caesarea, a venit să se plângă și să întrebe ce face el cu banii că acasă aduce foarte puțini mai ales când se întoarce sau este staționat în Ierusalim, dacă are vreuna cu care cheltuie banii? Eu, ca un camarad, i-am zis că la băutură, ca între soldați, uneori mai joacă zaruri și pierde tot ce pariază, ce era să spun? Bănuieli ca și ea? Da, gata, omule bun ! Stăm de jumate de ceas și vorbim numai despre nemernic. Ia zi, că tot ai fost în zonă, ceva nou?

– Ce să spun? În general aceleași, câteva prospături dar, multe dintre ele, țărăncuțe. Despre miez ți-am povestit deja.

– Atunci ne vedem diseară înainte de a pleca la gărzi. Treci înainte pe la pretoriul din palat. Petrius aprobă cu câteva inclinări ale capului în timp ce înghițea niște vin. Apoi completă:

– Eu mai rămân câteva clipe. Pe diseară !

*

– Cornelius ! La porțile orașului vor ajunge o mulțime de evrei. Toți bătrâni. Sau, mă rog, aproape toți. Indiferent câți sunt, o centurie să îi însoțească tot drumul până la arenă. Intrați și voi cu ei, printre ei. Om la om. La semnul meu să fie gât să acționeze. Unul să nu rămână viu chiar dacă veți sta în sânge până la glezne. S-a înțeles?

– Așa va fi mărite ! Garnizoana să fie în alertă?

– Nu ar fi rău ! Să fie toți soldații pregătiți la un pas de revoltă. Executarea și mă anunți când sunt toți evreii sosiți în arenă.

– Prea bine !

“ Se pare că unii nu au înțeles că, aici, Roma stăpânește. De nu vor pe Caesarul, înseamnă că sunt împotriva. Și a lui, și împotriva mea! Cu sânge să plătească a lor îndrăznire!” gândi Pilat plimbându-se într-un du-te vino nervos.

“Perfect a acționat Gramius trimițând mesajul de alertă. Popor mândru și conducători încăpățânați ! Am să le arăt eu lor !”

Pe străzile orașului, încadrați de soldați mulțime de evrei în frunte cu sanhedrinii se îndreptau tăcuți spre marea arena. Poporul se uita mirat, căci nu mai văzuseră așa mulți evrei odată în orașul lor. Zvonurile începuseră să circule mai repede decât pașii. Unii spuneau că sanhedrinii ar fi adunat mulțime de rabini și de popor ca să-l înduplece pe Ponțiu Pilat să schimbe un ordin. Alții ziceau că sunt rebeli, doar sunt însoțiți de armată. “dar unde sunt lanțurile sau funiile? De ce nu sunt legați?” răspundeau cei ce nu credeau. Unii ziceau că sunt numai sinedristi și conducători de sinagogi, alții doar câțiva sinedristi și – restul – popor. Că sunt din Ierusalim cu toții, alții spuneau că sunt dintre ei chiar din Galileea. Însă numai cei din grup știau adevărul. Au intrat cu toții în arenă iar soldați se amestecară printre ei. Mai știa cineva de rostul lor. Pilat. Soarele ajuns la amiază bătea puternic. Ponțius întârzia să apară. Târziu după prânz, când lumina fierbinte bătea puternic în cealaltă jumătate a arenei, apăru Pilat.

Se vedea pe chipul său că nu se trezise demult. Se așeză îl locul de cinste din tribună, în loja rezervată nobililor și invitaților deosebiți. Se foi căutând să stea cât mai comod, apoi când își găsi locul spuse:

– Văd că ați venit mulțime astăzi. Nu știam că Sanhedrinul are atâția membrii, zâmbi ironic Pilat. Aveți ceva deosebit a-mi spune? Vă ascult!

– Mărite Lucius Ponțius Pilat! Am venit să te rugăm să iei signele și toate însemnele pe care tu însuți ai hotărât a le împrăștia în tot orașul Ierusalim și mai ales, să schimbi hotărârea de a pune vreuna în curtea Templului nostru ce este sfânt pentru noi.

– Mare arhiereu Hananya! Te salut! Iată și pe Marele Preot Caiafas! Sunteți bineveniți chiar dacă nu v-am invitat. Dar deh, când ai oaspeți, trebuie să fii bucuros, nu? Dar văd că nu sunteți singuri. Ați adus întreg Sinedriul de data asta? Așa de mulți sunteți? Pilat făcea aluzie la faptul că cei nominalizați nu au răspuns invitației lui la Ierusalim. Nu îmi prezinți însoțitorii tăi?

– Mărite… sunt alături de noi și mai-marii sinagogilor din împrejurimile Ierusalimului și din apropierea Caesareei. Sunt din Jerihon, Bethleem, Emaus, Joppa, ba chiar și din Nazaretul Galileii sunt aici. Cu toții am venit să facem aceasta rugăminte.

– Ia zi mare arhiereu Hananya, că tot îți place să vorbești în numele tuturor alor tăi! De ce vreți să iau signele înapoi? De ce nu le vreți în templu? Caius Marius a încălcat un ordin, dar asta e alta socoteală ce nu vă privește. Spune!

– Mărite Ponțius Pilat, guvernator al Iudeei și prefect al Romei… vremelnicia timpului ce îl trăim și neputințele poporului ne-a făcut să fim supuși Romei. Respectăm Caesarul cărui dealtfel îi și plătim dari. Însă noi, poporul evreu suntem un pic mai altfel. Pilat se încrunta mirat la spusele arhiereului. Noi avem doar un singur zeu. Acesta este Yahve, Adonai Elohim, Dumnezeul părinților noștri, a lui Avraam și al tuturor celor ce sunt sub Lege, primită de Moshe în muntele Sinai. Noi nu avem și nu ne închinăm vreunui chip cioplit de pe pământ sau dedesubt, din ape sau de deasupra ale lor. Acela dintre noi ce va face aceasta este socotit păcătos și ca unul ce nu mai face parte din popr și merită să moară. Signele și toate însemnele aduse în Ierusalim aduc atingere credinței noastre.

– Numai atât?

– Mărite ! însuși Augustul Octavian chiar dacă ne-a adus sub stăpânirea sa, ne-a dat acest drept că în Ierusalim să nu fie signe la vedere. Orașul este sfânt pentru noi. Aici se afla și templul clădit de regele Irod.

– Acolo este și o garnizoană romană. Antonia. Cu ceva soldați. Și dacă nu vreau să le iau?

– Mărite! Suntem gata să mergem la Tiberius, chiar de am muri cu toții.

– Chiar să muriți? Întrebă Pilat afișând o curiozitate falsă în timp ce făcu un semn discret. Conform consemnului soldații scoaseră săbiile și așteptau doar ordinul.

– Da, cu toții și chiar acum de vrei. Noi nu ne vom întoarce de la Legea noastră. Nu ne vom renega părinții și strămoșii noștri. Cu toții se așezară în genunchi dezvelindu-și gâturile semn că erau pregătiți să moară și arătau unde să fie loviți de sabie. Pilat devenise nervos. Să îi tăie era ușor că nici unul nu avea sabie sau măcar vreun pumnal. Deci riposta zero. Încă își dezveliseră gâturile. Aceștia nu erau bandiți sau tâlhari de drumul mare sau răsculați. Un asemenea gest avea să facă valva mare la Roma. Se aflau bătrâni printre ei, erau conducătorii religioși și învățații poporului.

– Să știți că nu cedez așa ușor. Am afla și știu și eu câte ceva despre credința voastră. Eu socot că Ierusalimul, capitala Iudeii, este doar un oraș aflat sub stăpânire romană. Este acolo și o garnizoană. Trebuie să fie puse la vedere signele și toate însemnele caesarului. Așa cred că se cuvine. Voi socotiți că este oraș sfânt. Eu… nu ! Spune Hananya…chiar vreți să muriți cu toții?

Hananya nu răspunse cu vorbe ci pleca și mai la pământ capul. La fel făcură toți cei care erau împreună cu el.

– Bineeeee! Poate o să vă răzgândiți. Deocamdat eu nu plec din Caesarea. Dați un semn când aveți alte gânduri! spuse Pilat și plecă din tribună iar la semnul lui ieșiră și soldații din arenă.

“Popor căpos și conducători asemeni. O să-i biruiasă foamea, setea, oboseala și o să cedeze” gândi Pilat.

– Cornelius! Unul să nu plece și nici să intre. Dacă moare unul îl lași acolo. Nu le dai pâine iar apă cât să picure pe buze. De vor să îmi spună ceva mă anunți chiar de este zi sau noapte.

-Da mărite !

“ Or să vadă ei că nu le merge cu mine. Să le intre bine în cap ca legea romană este aceeași pentru toți și peste tot. Dura lexsedlex !” acesta a fost comentariul final al lui Pilat, seara la masă, când i-a povestit întreaga poveste soției lui. Claudia nu comentă nimic însă se îngrijora de cele aflate.

Nu voia că soțul ei să aibă conflicte așa de dure. Pilat adormi îmbufnat, răscolit de evenimente. În zorii zilei următoare se duse în arenă. Luă loc și mâncând neglijent dar ostentativ dintr-un ciorchine întrebă:

– Poate v-a împăcat noaptea și v-a venit mintea. V-ați răzgândit?

– Ți-am spus mărite hotărârea noastră. Noi nu ne întoarcem de la ea.

– Mai vedem noi! spuse Pilat aruncând ciorchinele neterminat, plin de nervi și plecă din arenă. Ziua întreagă a stat ca pe ghimpi. La apusul soarelui se duse din nou în arenă și de data asta mânca niște smochine suflând sâmburele aiurea.

– Deci? Sau încă nu v-ați hotărât? Pilat nu mai primi nici un răspuns. “Sfidare?” se întrebă Pilat. “ N-au decât, ei o să piardă!” continuă gândul, apoi plecă. Jocul ăsta al nervilor se repeta la fiecare răsărit și apus de soare timp de cinci zile. Seara când se duse să îi vadă, aceștia vizibil slăbiți nu schitau nici un gest. Din locul lui, Pilat îi cuprindea pe toți cu vederea. “ Ceva trebuie să se aleagă, lumea din oraș își pune întrebări. Sunt așteptați la casele lor. Să îi omor? Cu ce motiv? Să-mi încalc eu cuvântul? Aș da dovadă de slăbiciune. Oricum se vor duce la Tiberius cu plângeri. Atâta grijă ! Nici nu mi-am început bine mandatul și deja probleme cu imperatorul? Off! Blestemați fie cu toții!

“ Să dau eu înapoi? Hmmm… și dacă o fac…jur pe cenușa strămoșilor mei ca atunci când îi voi prinde la anaghie nu voi ierta pe niciunul. Ce am să tai în ei…vai… ce o să-mi placă să văd cum curge sânge de evreu… Ah! Va veni și ziua mea !”

În a șasea zi, după ce soarele se ridicase semeț pe cer, Pilat intra în arenă însoțit de Cornelius. Nu se mai așeză și întrebă cu voce apăsată:

– Nu acceptați signele și însemnele Romei în Ierusalim și în Templu? Rămâneți fermi în credința voastră și în hotărârea luată? Răspunde Hananya!

– Mărite! Sunt cinci zile pline de când stăm aici cu sabia la gâtul nostru! răspunse cu glas sleit Hananya. A trecut peste noi și un sabath. Crezi că ne vom schimba într-un fel acum?

– Bineee! Iată hotărârea mea: sunteți liberi. Puteți merge la casele voastre. În cel mai scurt timp signele din Ierusalim se vor întoarce în Caesarea. Că tot vă stăteau în ochi și v-a apucat durerea. Însoțiți de soldați veți ieși în liniște din oraș.

– Să înțelegem că în înțelepciunea gândirii voastre veți lua signele înapoi?

– Arhiereule…Nu cunosc prea bine limba, încă, dar cred că am fost destul de clar. Am vorbit alte cuvinte?

– Îți mulțumim mărite Ponțius Pilat, guvernator al Iudeii și prefect al Romei. Îți mulțumim de gândul tău cel bun. La semnul sau toți evreii se ridicară în picioare.

– Mergeți în orașe și sate, în locurile voastre și spuneți că EU am socotit că nu este bine ceea ce s-a făcut și că nu vreau să fie motiv inutil de rebeliune. ArhereuleHananya și Mare Preot Caiafas veniți mai aproape…am ceva a vă spune…

Cei doi veniră la marginea arenei ascultând vorbele lui Pilat:

– Noi ne vom vedea cât de curând. Știu bine cât se plătea să fie numit un nou Mare Preot. Anul ăsta va fi mai mult, cu mult mai mult sau am să aleg pe unul care îmi place de fața lui. Sau, dimpotrivă, unul la întâmplare. Gândiți-vă până veniți la palat ! Și acum, ieșiți, vă rog din orașul meu!

– Cu bine preamărite! salutară cei doi și apoi în fruntea mulțimii cu care au venit și o conduceau, flancați de soldați s-au îndreptat spre porțile cetății. Erau bucuroși că schimbaseră hotărârea guvernatorului. Hananya se gândea că a fost bine și că nu a curs sânge, ca toți au avut puterea de a rezista și că au fost uniți cum nu au mai fost de ceva vreme.

Poate că romanul a învățat ceva din cele întâmplate. Ieșiți din poarta cetății toți și-au scuturat picioarele de praf după vechiul obicei. Era semn al blestemului lor asupra cetății unde era să-și găsească sfârșitul.

Înainte de a se despărți, urmând fiecare drumul lui, Caiafas le spuse că îi așteaptă pe toți în Ierusalim de sărbători și că dorește ca împreună cu cei prezenți să aducă jertfă de mulțumire deoparte de cele obișnuite.

Se salutară între ei și își urmara calea. Fiecare purta în inimi bucuria unei victorii într-o luptă cu prigonitorul, lupta în care niciunul nu folosise vreun tăiș, ba, mai mult, au fost sub amenințarea săbiilor. Fiecare avea să povestească prin ce trecuse și fiecare avea să spună ce făcuse el și cât de importante au fost acțiunile lui. Iar fiecare evreu ce va auzi povestea ce va ajunge în mintea și în inima lui va ști cum marele arhireuHananya i-a condus în lupta nedreaptă cu tiranul asupritor și din nou avea a se spune că el este “cel mai fericit din neamul său”, căci, fără arme, a câștigat războiul. Avea să spele un pic obrazul saducheilor, atât de mult învinuiți că ar colabora cu puterea străină.

“ Veți plăti scump această zi de bucurie ! Pe Jupiter și Marte! Când o să am ocazia am să omor cât mai mulți. Și am să vă storc de bani cât am să pot. Voi ați vrut! Habar n-aveți ce vă așteaptă…” gândi Pilat privind cu dispreț.

*

– Trăiască Roma și al ei prefect! zise Gramius intrând în pretoriu, salutând pe Ponțius Pilat. Bun venit în Ierusalim! continuă acesta.

– Zeii asupra ta și asupra noastră, răspunse Pilat vizibil frământat de gânduri. Gramius, tu știi mai bine cum merg treburile pe aici, ia spune-mi cât să cer pentru nouă numire de Mare Preot și ce să fac cu banii? Tu ce faci cu partea ce o primești? întrebă în continuare arătând spre paharul fără picior pe care îl umplu cu vin și îl luă în mâna pe al lui.

– Să le luăm pe rând, zise Gramius ridicând paharul și îndreptând capul spre locul liber dincolo de masă ce era față în față. Pilat aprobă scurt din cap. Înainte de toate cred că merită și trebuie lămurite câteva lucruri și asta pentru bunul mers al activității. Primo: …eu nu iau nimic. Niciun sfanț de la afacerea asta. Nu mă privește și nu mă amestec. Secundo: din ceea ce ați spus rezultă că aș fi implicat iar aspectul chiar nu e de domeniul meu. Terțio: banii care “eventual” s-ar scurge către mine sunt așa de bine plasați încât nimeni din Roma și de pe aici nu îi va găsi. Quarto: Aș vrea să fim bineintelesi – nu fac morală și nu vreau sămânța de scandal, ceartă sau ură între noi, vreau doar să lămurim lucruile. Pilat aprobă dând din cap și făcu semn cu mâna să continue. Cred că urmează quinto: Nu-s venit cu pluta aici adus de valurile mării interne și nici nu m-am născut în ploaie sau din părinți liberți. Mai vru să continue însă Pilat îl întrerupse.

– Pe rând Gramius, că s-au adunat. Eu te ascult și consider că e foarte binevenită aceasta discuție.

Suntem bărbați amândoi, equites chiar, și poți să spui deschis orice frământare. Hai să ne descâlcim.

– Mărite, aspectul numirii Marelui Preot e o chestiune ce ține de guvernatorul Iudeii chiar dacă afectează întreaga evreime. Dar sistemul e destul de bine închegat, sinedriul vine cu o propunere, prefectul Romei confirmă. Vor apela la acest obicei mai ales acum când Roma a trimis un nou prefect și Iudeea are din nou un guvernator în fruntea ei. Cât despre bani? Vor veni singuri, aduși de mai marii căpeteniilor. Suma, consider eu, este satisfăcătoare. Ce să faceți cu aceștia? Am să vă spun ce e mai bine să faceți cu ei. Zarafii Damascului este soluția cea mai la îndemână, fără griji suplimentare și evident discretă. Împreună cu câțiva dinari în plus alături, aduși din altă parte, într-un an se întorc înapoi poate cât întreaga stipendie de la Roma. Cui ar strica să primească încă un salarium? In plus nu cred că sare veți cumpăra cu acești bani.

– Corect ! Banii trebuie înmulțiți, altfel se topesc… schiță un zâmbet Pilat. Continuă, te rog !

– Să mai lămurim câte ceva, spuse Gramius. Cum bine știți, numele meu este Caius Marius și m-am născut în familia preamăritului Caius Marius cel Mare, al cărui nume îl port. Nu insist pe istorie, nu vreau în nici un chip să intru în detalii alunecoase.

Vreau să spun doar atât: căsătoria acestuia cu Iulia, mătușa lui Iulius Caesar Divinus și faptul că după moartea înaintașului meu o bună parte din averea dobândită a fost direcționată către imperatorul Romei nu a fost uitată peste timp. Iulius Caesar a ținut minte cât a trăit că în clipele grele a fost ajutat și sprijinit fără a i se cere ceva, vreodată înapoi, iar când puterea a fost în mâinile sale a întors favorurile cât și cum a putut. De acest lucru a știut și a fost respectat și de caesarul Octavian și mai apoi de Tiberius. Poate că doar întâmplător m-am născut și am copilărit și eu în Suburba, ca și divinul Iulius. Simple coincidențe. Nu am același destin oricât aș dori. În familia mea, legată prin alianțe spre exemplu cu Lucius Cornelius Cinna dar și cu alți patricieni, există deja trei oameni în senat, rudenii de sânge iar alții – sprijiniți să ajungă acolo. Mai pe scurt, nu sunt adunat de pe drumuri. Am urmat școli înalte, am lucrat alături de oameni influienți ai Romei, încă de a dobândi toga virilis. Iar cu ajutorul lor, am fost trimis aici. Nu sunt un simplu agent fiscal sau colector de taxe. Sunt totuși trimisul împăratului în aceste ținuturi ce se întind cu mult mai mult decât biata Iudee. Reprezint Roma și Caesarul și în Itureea, în Trahonitida, în Dekapolis tot eu și chiar până în Syria-Fenicia, din miază-noapte până în miază-zi a acestor ținuturi, până la capătul Idumeei. Cam pe unde sunt signe romane, accentuă Gramius.

Toate cheltuielile și tot ce ține de bunul mers – eu mă îngrijesc. Chiar și de vinul din acest palat. Tot eu am aprobat să fie. Pilat privi suspicios spre paharul lui. Eu mă îngrijesc ca soldații să își primească soldele. Administrația trebuie să funcționeze. Ierusalimul e doar una din staționările mele. Oricând pot pleca în teritoriu și nu am de dat socoteală decât Romei și Caesarului. Nu văd sensul că să fim certați sau să fie supărare între noi. Merită pentru niște hachițe să îl punem pe caesarul să împartă dreptatea la doi oameni atât de apropiați ca interese? Esti prefectul, ești guvernatorul acestor ținuturi. Eu mă supun oricăror decizii, ba – chiar nici nu vreau să intervin, atât timp cât sunt aici, în Iudeea. Am destul pe ale mele. Și sunt multe. De ce să ne călcăm aiurea pe bătături? Poate unul dintre noi are ghinturi mai mari la sandale.

– Îți înțeleg supărarea legată de signe și sincer mă bucur de decizia luată. E drept, că nici eu nu am crezut că așa de încăpățânați vor fi evreii.

– Nu e numai asta.

– Au! Cu ce am mai greșit? Ia, hai să o lămurim.

– Ponțius ! Te-ai grăbit și ai bătut mulțime de assisum cu chipul caesarului.

– Asta era ! Din informațiile pe care le-am primit, am considerat că e nevoie. Monetăria a lucrat în timp record și astfel am evitat o criză de bani mărunți.

– Și asta! Mă bucur de intenție. Dar, mărite, te-ai gândit că noile monezi, deși fără valoare și importanta pot aduce atingere ?

– Măi omule! Da sensibili mai sunt unii! Mă lași?

– Sensibili, nesensibili, unii vor avea mari obiecții. Și repet: banii ăștia nu sunt numai pentru Iudeea. Vor ajunge în toate ținuturile locuite de evrei și dincolo de ele, poate până la terradesertum, cine știe?

– Și ce ar fi trebuit să pun, expertule? spuse Pilat contrariat dar și un pic iritat.

– Ceva simplu, de exemplu niște ramuri de smochin. Și, evident, însemnele nelipsite ale Romei. SPQR – SenatusPopulusque Romanus ("Senatul și poporul roman") era de-ajuns. Sau și mai simplu: S C. Mai gândește-te la ceva. Noi, mă rog, tu – dai în Ziua Ispășirii câte o monedă la mulți săraci. Evident că nu la toți și nu toată ziua. Dar înapoi, sub formă de taxe, după un an, de la aceeași oameni, toți evreii, primim inapoi șaisprezece bănuți, adică un dinar. Și, de data asta, din argint, nu cupru chinuit în matrițele din Cesareea Maritimă.

Și vor da nu numai evreii din Iudeea ci și din Galileia, Itureea, Trahotida și până în Gaulanitis spuse Gramius punând degetul și indicând regiunile pe harta frumos pictată pe pielea de vițel ce era întinsă pe masa din pretoriu.

Luă o înghițitură de vin, apoi continuă. Și, astfel, pe tăcute, Roma devine cel mai mare cămătar. Noi le dăm bani mărunți de cupru, ei ne aduc argint. Nu e păcat să îi stârnim cu nimicuri în loc să plătească liniștiți?

– Mda, zise Ponțius. Mda. Ai și tu dreptatea ta.

– Vrei să faci bani? Perfect. Cine nu vrea? Că doar nu degeaba suntem în slujba asta. Dar o poți face în liniște, chiar în miezul zilei, fără să fie stârnit praful. E destul de răvășit el ca să îl mai răscolim și noi. Revenind sau mai bine zis continuând ideea: bani – și chiar mulți – sunt chiar aici, în Ierusalim: tezaurul templului. Bine păzit și cu mulți ochi sclipind aplecați asupra lui.

Discută cu Caiafas chiar dacă e păpușa lui Hananya. Discuta și cu Irod. Împarte și lor cât să le sară ochii de bucurie. Orașul are nevoie de apă, apă proaspătă. Avem ingineri, putem face un nou viaduct ca să aducem suficientă. Noi ne putem trage din lucrări. Doar eu aprob cheltuielile. Nu trebuie să împărțim din pradă lor. Și nu acum! În anul care vine este timp. Sau peste doi ani. E doar o idee. Zic și eu. Mai am și altele.

– Corect ! O idee bună și interesantă. Da… e clar. Finanțele și banii nu sunt domeniul meu. Cineva se pricepe mult mai bine decât mine și nu sunt eu acela ci sta în fața mea.

– Claudia Procula…

– Ce e cu ea? sări ca ars Pilat

– Nimic, nimic. Dar bănui că se plictisește.

– Cam da.

– Împrietenește-o cu soața marelui preot, cu soața marelui sfetnic a regelui Irod și – de ce nu? cu soața lui Irod, o gardă demnă de soția prefectului, și las-o să circule prin țară. Vei mai avea încă doi ochi și două urechi.

– Pfff…ai dreptate !

– Și că tot veni vorba de „urechi”. Nu eu sunt și nici nu știu exact cine. Aici Gramius omise cu bună știință despre bănuielile lui despre cine ar fi. „ Să dea cu fruntea dacă tot se crede protejat” gândi.

Mare grijă pentru „urechile” lui Tiberius dar sunt și ale lui Septimius Sever. Dacă pe Tiberius îl poți calma și discuta cu el, mai ales în calitate de soț al nepoatei soției sale, Septimius e imposibil de „răsucit”. Plus că are și Senatul în spate. Și nu e prea bine când ajung, unde se vrea, același vești neplăcute de două ori.

– Aici ai din nou dreptate. Mă…ce e al tău e al tău! Hai că nu ești băiat rău…credeam că trimisul augustului pentru vistieria Romei e un tip scorțos, numai cu cifre în cap și care vede numai bani de adunat. Taxe și biruri. Bani și socoteli, spuse Ponțius Pilat zâmbind. Legatusaugusti per patrimonii, rationisprivatae et aerarium Romae sună destul de sec și încurcat.

Evident că am să încerc să te încurc cât mai puțin în ceea ce faci și te rog, acum te rog, să nu te bagi în ceea ce voi face eu aici. Și – de asemenea – te rog, atunci când vei fi singur în Ierusalim să mă reprezinți. Fă-ți treaba așa cum știi și nu vei avea probleme din partea mea. Dar vreau să fii ochii și voința mea pe unde te duci oriunde în Iudeea. Ai legături bune în Roma, ți-am spus, am auzit de tine înainte de ajunge aici. Poate într-o zi ne vom întâlni colegi în Senat, de ce nu?

– Este o posibilitate pentru viitor. Nimic nu este exclus, răspunse Gramius. Și apropo de bani. Te sfătui ca pe viitor, deși pare un tip dificil, poți aborda cu încredere pe unul dintre sanhedrini. Joseph Arimateanul.

Se pare că e cel mai bogat dintre iudei. Asta e estimarea mea. Grânele sale dar și alte bunuri alimentează regulat Roma. Fii fără grijă în relația cu el. Frecvent pentru a păstra unele mici drepturi și avantaje, “unge” cum trebuie mai ales sigiliul care i le garantează. Fie că e al meu sau al tău. E o mică sursa de care e bine să nu te lipsești, nici să o repezi. Plus că el cunoaște bine Damascul.

– Dar văd că nu lași nimic pe lângă. Chiar că până la ultimul gram. Nu degeaba ți se spune gramius. Până la ultimul gram și ultima literă. Bine a ales cel ce te-a numit așa.

– M-am ales cu numele înainte de a veni aici. În familie, între cei foarte apropiați, mi se spune Clodus(șchiopul) dar cred că Gramius chiar mi se potrivește. Dar cred că am stat destul. Cred că mai vor și alții să vorbească cu prefectul.

– Caius Marius Gramius…mergi în pace și să știi că ai un prieten și aliat în Lucius Ponțius Pilat. Și cred că sentimentul este reciproc. Întinse mâna și se salută camaredereste cu Gramius. Vin sărbătorile evreiești peste noi. Ce sfaturi ai?

– Prudența, prezență armată discretă însă suficientă să facă față oricăror evenimente. Sunt sărbătorile lor, nu ale noastre. Să-i lăsăm să se bucure de ele. Noi avem timp să ne bucurăm după… Și nu stârni sinedriul.

Lasă-i să creadă că ei au câștigat dar în realitate osia o strângem noi cât vrem de tare, spuse Gramius în timp ce se îndrepta către ieșirea din Pretoriu. Dacă vine și Irod, da un mic banchet în cinstea lui. Destinde atmosfera.

– Bine zis ! spuse Pilat ridicând mâna a aprobare, înainte ca Gramius să iasă.

*

≪Căci în ziua aceasta vi se face curățire, ca să fiți curați de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, și curați veți fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi și să smeriți sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veșnică≫ spuse Marele Preot terminând rugăciunea și ridică mâinile de pe țapul a cărui coarne fuseseră unse cu sânge din fiecare animal adus jertfă în templu.

– Amin! Amin! Amin! a răspuns în cor mulțimea prezenta la ceremonie.

Un slujitor al templului trase de funia cu care era legat animalul și se îndrepta spre ieșirea din cetate, urmând să îi dea drumul să rătăcească în pustie.

Nimeni dintre cei care eventual îl întâlnea nu se atingea de el, biata creatură urmând să moară de foame și de sete.

Marele Preot continuă, spunând rugaciunea cea mare a evreilor <<Shemayisrael Adonai eloheinu Adonai echad. Barukhshemkevodmalkhutole'olamva'ed…>> (Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn…) voce puternică, ca să fie bine auzit de cei prezenți. Rugăciunea a fost însoțită de nouă ori de către sunetul shofarului iar vorbele Marelui Preot ≪Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi și să smeriți sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veșnică≫ au încheiat procesiunea.

Soldații romani din Antonia văzuseră și auziseră întregul ritual de pe zidurile înalte ale fortăreței. Fumul gros și dulceag al arderilor complete de animale se îndrepta spre cerul limpede și uneori, câte o rafală de vânt îl împingea spre ei. Pilat era în Palatul lui Irod, la fel și Marius Gramius în latura de clădire destinată lui. Era liniște totală, pentru evrei urmau două zile de post și rugăciune. Era sărbătoarea respectată de fiecare urmaș a lui Avraam, indiferent cât de religios ar fi fost.

*

– Bună, băieți ! Totul e bine?

– Bine ați venit! salutară soldații adunați în curtea interioară a pretoriului din micuța garnizoana Antonia. Gramius era îmbrăcat în haine militare, cu o lorică segmentată bine și proaspăt lustruită, semn că nu îmbraca des acesasta vestimentație.

– Mă bucur să vă văd! Știți cu toții că azi au început Saturnaliile. Sunt zile de sărbătoare și de bucurie, pentru noi, romanii. Dar să nu ne lăsăm prinși cu totul de bucurie și să uităm de îndatoririle noastre

– Nu, nu…răspunseră în cor.

– Și, pentru că mă îngrijesc de bunul mers al vieții voatre…în aceste zile…am dublat rația de vin. Și – nu apă chioară… din cel mai bun va fi.

– Uraa! Uraaa ! strigară soldații

– Rugămintea mea este să nu consumați peste zi sau înainte de a intra în posturi. Este suficient pentru toți, vă așteaptă la rece…când terminați ziua…liberi…

– Da bineînțeles că așa vom face, spuse unul dintre centurioni

– Ce? E prima sărbătoare pe care o petrecem aici? întrebă un alt soldat.

– Tocmai de aceea am încredere în voi. Și mai am o întrebare la voi.

– Să auzim! spuse un alt soldat

– Pe zeii turbați…dar noi nu ne distrăm cu niște jocuri?

– Oooo, daaaa…..

– Dar nu zaruri…ceva mai dihai. Doar suntem soldați…are cineva vreo propunere?

– Păi…

– Ce ziceți de Basyleus?

-Daaaaa…. daa… chiar… Ba-sy-le-us! Ba-sy-le-us! Ba-sy-le-us! strigară toți cei prezenți în cor.

– Aven ceva condamnați ? întrebă Gramius.

– Acum – câțiva. După Saturnalii așteptăm să hotărască Ponțius Pilat când vom executa pedepsirea.

– Deci – Basyleus să fie. Cine îi aduce din temniță?

– Noi! ziseră câțiva soldați și se duseră spre celulele cu condamnați.

Erau în lanțuri trei tâlhari de pe drumul Yerikhoului ce atacau fără milă orice trecător rănindu-i grav, niște hoți de prin târgurile Ierusalimului și vreo câțiva ce furau din casele evreilor bogați în timp ce erau plecați aiurea și uneori, chiar de aceștia erau acasă, atacau sub adăpostul întunericului și al nopții.

– Iată-i ! Ăștia-s toți ! zise unul dintre soldații ce aduseră pe condamnați în curte. Apoi îi aliniase cât de cât chiar dacă erau legați la mâini și picioare de lanțuri și purtau semnele unor bătăi crunte primite cât se aflaseră în beciuri. Gramius își puse coiful împodobit și într-o aramaică impecabilă li se adresă:

– Astăzi e sfârșitul primei zile de sărbătoare pentru noi, romanii. Conform tradiției, prin tragere la sorți, unul dintre voi va avea șansa ca pentru șapte zile să fie numit rege al închisorii. Va fi înveșmântat cu o pelerină, va purta chiar și un sceptru și în ultima zi chiar și o cunună. Spaneamcoronam- spuse în latină Gramius către soldați și toți râseră în cor. Aaa…și încă ceva…regele acestor zile va stabili pedepse pentru ceilalți condamnați, continua către deținuți. Adică palme, scuipături, flagelări…chestii din astea. Hai băieți, cine face sorții? întrebă Gramius către soldați

– Eu, sări imediat un soldat. Acu’ vine băiatul! Pentru rege ce nu fac eu? și zâmbi copios. Numără din vedere deținuții, de parcă nu știa câti sunt și pregăti rapid bețele de sorți.

Unul îl lasa mai scurt, era cel care va desemna pe regele petrecerii. Gramius lua sorții și trecu prin fața fiecărui condamnat și continuă să le explice:

– Aveți aici niște sorți. Aparent toate sunt egale însă numai unul va fi câștigător. Hai, să vedem cine iese! Și trecu prin fața fiecăruia și îi puse să tragă cu buzele din mănunchi.

Condamnații priveau înfrigurați neștiind ce îi așteaptă.

– Iată, avem și un câștigător!

– Ura! Ura! Ura! strigară soldații printre chiote de râs. Gramius se apropie de norocos la un pas de el. Era un tip slab, aproape sfrijit. Făcu un semn spre el și un soldat îl dezlegă și îl dă la o parte de șirul din care făcuse parte.

– Numele tău? întrebă Gramius

– Shimon, răspunse condamnatul ce încă purta lanțuri la picioare

– Onorată curte! Avem aici de fată pe măritul basyleuShimon ! spuse cu glas reverențios Gramius

– Ave ! strigară soldații. Gramius își descheie pelerina și o puse pe umerii condamnatului. Apoi luă o bucată nu prea lungă de lemn, strâmbă, și cu un genunchi la pământ o oferi lui Shimon ca pe un sceptru de mare preț. Acesta râdea tâmp neștiind ce să facă.

– Mărite rege! Timpul domniei tale a început! zise Gramius ridicându-se.

Apoi aplecat ca un servitor zise: ce dorește Luminăția Ta să le facem acestor nemernici de slujitori? Spune și așa va fi! Neștiind ce să zică, Shimon tot rotea privirea și se bâlbâia. Gramius păru să îl ajute.

– Cinci lovituri de bici?

– Da, da…ba nu, șapte! hotărî falsul rege.

– Cu voia ta, așa va fi! răspunse Gramius în râsetele soldaților. Păi ce mai așteptăm? Să îndeplinim porunca ! spuse Gramius și se așeză lângă un grup de soldați. Unul din cei care îi aduseră din beciuri lua pe primul din șir, îl lega de un butuc, sfâșie cămașa, înmuie biciul într-o găleată de apă și se puse pe treabă. Râsul general acoperea icnetele și apoi strigătele de durere ale celui care era flagelat. Au urmat la rând toți condamnații căci toți aveau să fie biciuti. Mai puțin cel desemnat rege. Nu era mult însă nici puțin lucru să primești șapte bice pe spinare. Pedeapsa maximă cu biciuirea și pe care doar procuratorul o putea dădea era de patruzeci de lovituri, însă se executau doar treizeci și nouă de flagelări. Una, ultima, se socotea că este iertată de zei. După ce termină de bătut toți condamnații, soldatul se așeză într-un genunchi în fața lui Shimon cu biciul în mâna de parcă îl aduse ofrandă și zise:

– Basyleos! Am executat cu vrednicie porunca primită! iar râsetele au pornit din nou. Să le dau mâine dimineață ceva de mâncare în plus sau să învârt biciul pe spinarea lor cum mă pricep mai bine?

– Nu știu! Eu zic să le dai porție dublă de mâncare, zise Shimon simțindu-se vizibil stânjenit că hotărâse pedeapsa din această seară.

– Ei hai, basyleos, da’ nu vrei să le dăm și drumul? Râsul devenise general și de neoprit.

Gata, javrelor, va ajunge! Ia hai la beci că vi s-a urcat la cap în seara asta, spuse soldatul reconstituind șirul de condamnați înlănțuiți. Ceilalți soldați râdeau cu poftă iar unii se țineau cu mâinile de burtă sau își ștergeau lacimile apărute la colțurile ochilor de atâta râs.

– Ne-am jucat, am râs, am pedepsit, dar soldatul roman mai știe să facă ceva. Se pare că voi ați uitat! spuse Gramius luând în brațe un burduf cu vin ce stătea lângă zidul curții. Voi mai știți?

– Ce? întrebaseră vizibil prefăcuți câțiva.

– Să beți! răspunse Gramius și trase o înghițitură bună din burduf

– Poi dacă am uitat, învățăm din nou. Prindem repede și suntem îndemanateci !

– Ia uite, băieți, ce e aici și nouă ni se usucă gâtlejurile! spuse un centurion și invita pe toți soldații să se afunde în burdufurile pline cu licoarea lui Bachus. Îndemnul lui nu trebui repetat de mai multe ori. Veselia era generalizată și fiecare avea parte de porția lui consistentă de vin.

După câteva înghițituri unii soldați se așezară în cerc și într-un pahar de lemn începuseră să frământe zarurile.

Repede se constituiră câteva grupuri ce jucau asiduu și pariurile se auzeau prin curte. Gramius dădu burduful unui soldat apoi cuprinse cu vederea întreaga curte. Vedea că toți erau mulțumiți de cele întâmplate și deși nu era efectiv soldat, de fiecare dată când era în Iersusalim sau oriunde erau trupe și se nimerea o sărbătoare a Romei, făcea tot posibilul ca distanța și condițiile dificile de aici, trupele să nu le simtă. Aruncă privirea către zidurile înalte și văzu santinelele la post. Porția acestora îi aștepta să-și termine rundă de pază și ei știau aceasta. Răsuflă adânc. Era mulțumit de cum decurse totul. Își aranja coiful și se îndrepta către ieșire. Doi soldați erau atenți la un al treilea cum zbătea zarurile. Un alt soldat, tinerel, se vedea că ar vrea să joace și el dar nu se amesteca, semn că nu avea bani de pariat.

– Cum te cheamă soldat? întrebă Gramius

– Sixtus Apricus ! răspunse prompt tânărul. Gramius se cauta și scoase un dinar de argint și îl aruncă spre acesta.

– Ia de aici ca să ai de joc. Tot ce câștigi peste e al tău, la sfârșitul Saturnaliilor mie îmi dai doar un dinar înapoi. Soldatul salută în cea mai curata poziție de drepți pe care o putea afișa. Gramius, însoțit de câteva gărzi, se îndrepta prin amurgul zilei către palatul lui Irod. Îl aștepta o cină copioasă și un vin bun. Ca de sărbători.

*

„ Dragă prietene Lucius,

Se povestește că odată, în Roma, cetatea cea mult iubită și a lumii stăpână, trăia o familie ce grijă viitorului nu o cunoștea. Și cum de obicei mai binele este dușmanul binelui, iată că și în casa aceasta nori negrii se arătau. Stăpânul, pe nume Antonius, un om bun la suflet, ce era un negustor cinstit, ce de slugi avea grijă bună, se îmbolnăvi într-o bună zi. Nu-l durea mai nimica însă lucrurile nu mai mergea cu același spor, sufla greu atunci când umbla mult și simțea că puterile îl părăseau iar zeii păreau că nu îi ascultă cererea de a-l vindeca. Și ce nu făcuse bietul om! Cheltuise aur mult cu doctorii cei mai vestiți, dăduse mari daruri pe la temple, însă – niciun semn de schimbare.

Soția sa, Favia, era o femeie frumoasă, mult mai tânără ca el, și-l ascultă intrutoate. Iubitoare era Flavia și ținea casă ca o adevărată materfamiliae.

Durerea celor doi, însă mai ales a lui Antonius era că nu aveau copii. Însă erau înconjurați de prieteni ce făceau zilele mai ușoare suferindului Antonius.

Iar Flavia cea tânără, cu firea zvăpăiata, dorea să nu rămână văduvă și de s-ar fi întâmplat aceasta nu pentru mult timp.

Și iată că așa se făcu că se îndrăgosti de tânărul și chipeșul Eustatius, negustor și el, ce vizită des casa prietenului Antonius,insă nu avea prea mulți bani, dar promitea mult pentru viitorul lui de negustor. Și cei doi au pus la cale, dragă Lucius, un complot monstruos menind a duce la moartea lui Antonius. Flavia n-ar fi vrut să plece de la el, știind că ar pierde cam tot ce avea.

Și tânărul Eustatius gândi, că fără să dea de bănuit, ar putea să scape de Antonius dacă iubita lui Flavia ar pune în băutura soțului ei o licoare obținută dintr-un amestec de vin și sângele de la o anumită broască, licoare ce ar duce la sfârșitul amicului Antonius.

Chiar el prepara licoarea și o dăduse Flaviei. Acum cei doi monștri așteptau ca să se întâmple obștescul final al vieții celui ce nici nu bănuia.

Preț de câteva zile Antonius bau acel amestec aducător de moarte fără să bănuiască măcar că propria lui soție o dorește.

Dar, o, minune, în loc să moară Antonius se făcu mai bine. Suflul îi reveni și nu se mai simțea obosit, aproape se vindecase. Curios își întrebă soția dacă îi pusese ceva în băutură iar ea jelind și socotindu-se nemernică îi povesti toată tărășenia.

Antonius afla astfel ce gândiră cei doi, însă nu se mânie prea tare ci hotărî să o lase pe Flavia, precum a vrut, cu Eustatius împreună însă fără niciun ban din partea lui.

Morala, dragă prietene, la toată povestea asta este: Să ai grijă ce fel de broască îți alegi!

Rămâi cu bine.

Seneca Lucius Annaeus ”

*

– Bine ai revenit Petrius ! Quidnovi?

– Praful de pe drum aș spune decât altceva mai degrabă, răspunse Petrius luând loc la indicația lui Gramius.

– Hai! Ia de aici și spală gâtlejul! Termini de spus și te așteaptă o baie caldă, o masă copioasă și un somn de câteva ceasuri.

– Ia-mă domol și spun tot! replicăIulius Petrius

– Bine, bine. Cum vrei tu. Gramius îi făcu semn să nu bea în grabă însă Petrius bău cu înghițituri mari.

– Nu pot să-mi imaginez cum poate trăi un om dincolo de Betabara, în pustia Iordanului. Dar iaca este unul.

– Și?

– Și…un om obișnuit, cu pielea arsă de soare, cu o barbă mare și încâlcită. Îmbrăcat cât de cât cu o blană de leu și încins la brâu dar fără pumnal sau punga de bani. Cam ciudat în priviri.

– Dar?

– Ce dar? aaa…era ceva lume adunată să-l asculte. Nu foarte mulți, de dimineață, când am ajuns eu. Dar pe vreme ce ziua capăta puteri, începură să se adune. Ce mi s-a părut interesant – că după ce le vorbea unii începeau a plânge. Din când în când ridică mâna dreaptă și se făcea liniște de se auzea vântul. Iar el cu voce puternică, sincer nu știu de unde atâta putere la slăbătura aia de om, începea să le vorbească de un glas în pustie. Păi dacă nu vorbea de el, mai era cu încă cineva? Ăla unde se ascunsese? Încercam să văd de mai era încă unul pe celălalt mal, dar nu se vedea. A terminat el de spus ce avea de spus și câțiva de pe margine s-au ridicat de pe mal și – fuga în apă. Hopaaa..își aduna oastea, zic eu.

– Și tu? L-ai arestat?

– Pe cine? pe omul ăla?păi – de ce? A început să ia pe fiecare și să-i scufunde în apă câteva clipe, de parcă voia să îi spele.

Și luă pe fiecare,pe toți și îi bălăcea în apă. Pe rând, pe toți care i se alăturaseră în apă. Iar după aia toți au revenit pe mal de unde plecaseră. Să le fi văzut fetele ! Extazul coborâse între ei. Și el iar a început să le țină cuvânt. Aceleași probleme.

– Deci – răzvrătit sau nu ?

– Sigur răzvrătit al legii lor, dar împotriva Romei sau a Caesarului nu a zis niciun cuvânt. Dar, stai! că n-am terminat! spuse Petrius și își turna vin.

– Hai spune ! Să știi că nu-ți tai porția de vin dacă termini de spus.

– Mhm, aprobă din cap Petrius în timp ce înghițea din vin. Stai să vezi ! Când îi baga pe aia pe rând în apă a mai venit un grup. Câțiva sanhedrini, preoți de-ai lor. Îi știu după fete ca de câte ori vin și stau în Ierusalim… taci, îmi zic…acuma să vezi ciorovăiala! L-au luat la întrebări de zici că era deja deținut de gărzile Templului. Nu zic, erau și câțiva din ăștia, veniseră cu mai-marii lor.

– Așaa…

– Și o început o mică discuție, semăna a gâlceava între omul ăsta și cei nou veniți căci le răspundea în răspăr. Unul dintre ei l-a întrebat dacă este unul pe care îl cheamă Mesia. A zis că nu. Apoi l-a întrebat dacă este unul pe nume Eli, cum se zvonește prin popor.

El a negat din nou. Atunci sinedristii l-au luat la rost să le zică cine este. Deci omul nu vroia să i se cunoască numele sau aia nu îl ghiceau…interesant…Bai omule… și-a început să strige de ziceam că își dă suflul. Că el e YochananbenZekharyah, că nu vrea să fie nepregătit. Pentru? m-am întrebat eu. Că o secure sta la rădăcina pomului și dacă nu rodește cum trebuie va fi tăiat și aruncat în foc.

– Deci omul are livezi sau lucrează în ele.

– Nu știu asta, dar dacă e așa, ce cauta el pe malul raului și nu la lucru? Oricum, după felul cum vorbea celor prezenți și strigă la sanhedrini, începea să-mi placă individul. Nu știu cât de convins era de ce spune dar era clar că nu prea plăcea ăstora veniți din Ierusalim care, nemulțumiți, au dat să plece. Bine că vor fi ei înaintea mea pe drum, mi-am zis. dau să plec și când colo…

– Când colo…îngână Gramius făcând semn din mâna să continuie povestirea.

– Da` ce te grăbești? Pleci undeva? spuse Petrius turnându-și din nou vin.

– Nu! Unde să mă grăbesc? Am zis că te ascult că să știu ce raport fac.

– Ce crezi că văd? Niște vameși…da, da…din câte îi știu eu, de prin Ierusalim, din Yerikho cred că erau. Ăștia l-au întrebat ce să facă. Hopaaa! Fără să vrea vameșii l-au provocat în locul meu.

Răspunsul a fost scurt și simplu, anume să nu facă nimic peste ceea ce le este rânduit. Acu, dacă tot l-au zgândărit aceia, eu de ce să nu continui?

– Așa…și?

– Ostașii ce să facă? întreb eu. „Să nu asupriți pe nimeni și să vă mulțumiți cu solda voastră!” mi-a răspuns fără ezitare. Ce să-i mai spun? și când să mă infing în vorbe cu el, iaca începe să zică despre un agricultor care, după ce va secera va vantura grâul până la ultimul bob și că va arde pleava și neghina în foc. Acuma…ori se ocupa de livada sau are țarină și crește grâu?

– Păi nu ai fost acolo? tu ce crezi?

– Eu cred că omul e rupt de foame…după ce mănânci miere sălbatică și lăcuste, că altceva nu găsești în pustie, sigur ai în fața ochilor pâine aburindă și un coș de smochine. Urma să zică și de pește și ceva vânat la proțap. Deja nu mai gândești bine. Cică cine are mâncare în plus să dea și la cei flămânzi, la aia ce nu au ce mânca adică… și…cică cine are două haine să dea și la ăla care nu are cu ce se îmbrăca. Mai degrabă țicnit, zic eu, decât rebel. Și dacă e rebel e împotriva sanhedrinilor. În orice caz nu e împotriva Romei. Clar !

– Deci nu are de ce să ne facem griji. Tu ai văzut, tu cunoști, tu decizi.

– Dacă e cineva care să-i facă rău la tot ce vorbește el…sunt preoții lor și cred că ar mai fi Irod, tetrarhul Galileii, că tare l-a mai beștelit. Și ce a mai plăcut poporului…Adevărul ca și ăla prea pe față le face chiar dacă o fi el rege. Să ia de nevastă pe soția propriului său frate, aia nefiind despărțiți? Evrei țicniți.

– Să se spele pe cap cu el ! Problema lor, ei să o rezolve. Deci e un esanian scăpat de-a lungul Iordanului.

– Sigur că da. Am dat să plecăm, când – iar a început să țină cuvânt. Din mila am rămas să văd ce mai zice. Dar…nu ceva deosebit. Una, alta, tot seceriș, tot cules de fructe. Deh! Soarele pustiei…La un moment dat, iar începe să bage în apă dintre cei nou veniți, de data asta unul singur. Și din senin se aude un tunet. Băi… vine ploaia, îmi zic. Ia să îmi iau distanță de nefericitul ăsta. Da de unde ploaie la cât soare era? Nu era un nor… Cel mult un porumbel sau o altă dihanie zburătoare se tot învârtea desupra. Dar bubuitura de tunet sigur o auzisem… În fine…dacă tot mă ridicasem pe mal, nu m-am mai întors. Și bine am făcut, ca după ce termină de udat bine pe acel bărbat, se ridicase și el pe celălalt mal și o zbughise în pustie.

– Bine vrednicule Iulius Petrius! Ai până mâine liber la program! Fugi de simte din nou avantajele civilizației romane. Petrius salută și se duse către cele indicate: o baie fierbinte urmată de o masă copioasă și un somn odihnitor în așternuturi curate.

Gramius începu să întocmească către Pilat un raport. Vroia ca acesta să ajungă în Maritima înaintea zvonurilor și să fie lămuritor.

Concluzia lui în urma celor povestite era clară: un lunatic esanian inofensiv administrației romane. Momentan.

*

– Trăiască Pontius Pilat ! Mare este Roma și puternică ! zise Gramius intrând în pretoriu

– Așa să fie cum zici tu ! răspunse Pilat. De unde vii?

– Cealaltă Caesaree, din ținutul lui Philip, cu un mic popas în Tiberia de la malul lacului Ghenizaret. Conturi, taxe, cheluieli de aprovizionare, alea, alea…

– Mă rog, ale tale socoteli. Uite ce am primit de dimineață. Cred că ne interesează.

– Ne…? întrebă suspicios Gramius privind către hârtia ce purta la vedere sigiliul regelui Irod

– Citește și discutam după.

Gramius se așeza la masa, invitat prin semn de către Pilat, desfăcu sulul regal și citi pe îndelete, cu voce îngânată: „Irod, prin voia Romei și al Caesarului Tiberius tetrah al Galileeii la…la…la…împlinindu-se anii de când m-am născut și vrând să nu treacă aveasta zi nesarbatorita, am gândit să înfăptuiesc adunare de ospeție cu jocuri și veselie. Și, nevrând a petrece singur, vă rog a-mi onora cu prezența înălțimii voastre acest eveniment ce se va ține în cetatea Macheronta, locul unde maica mea m-a adus pe lume. Vă rog să binevoiți a trece pragul casei mele ce va fi aceeași și pentru domniile voastre în a paisprezecea zi a lunii Ehul. Irod tetrarh…la…la…laa…”

– Așa, și? Irod face banchet și ne invită la mâncat și băut. Semn că s-a mai maleat puțin, mai ales ca, pentru el, banii vorbesc. Și n-au fost puțini când s-a împărțit golirea vistieiriei templului. Grosul a rămas la el.

– Eu aș merge, dar numai însoțit de tine, ca cine știe ce năzdrăvănie face și ești cam singurul care mă potolește, plus că le știi hachițele. M-ar interesa să văd ce mare cetate o fi Macheronta unde l-a nascut maică-sa.

– Ei…mare…În primul rând, Irod da prin oale… uită sau se face ca lumea nu știe că e fiul unui fost rege, evreu, dar cea ce l-a purtat în pântece e din Samaria: femeie simpla, pe nume Macelta. Iar când i-a venit sorocul de a naște, i-a fost îngăduit să o facă într-o mică cetate, un fel de avanpost fata de nabateeni.

Cum nu știa că va avea băiat, nu riscă să fie la lumină, în popor. După ce a aflat că are un fecior urmaș, copilul a fost adus la curte și recunoscut ca fiu regesc. Așa vorbește lumea…legende de-ale lor!

– Dar – ceva de groaza cu ăștia ! spuse Pilat

– Eh…parcă în Roma uneori e altfel? replica Gramius. Mda…Pe drumul ce coboară de la Yerikho și Betabara până la poalele muntelui Nebo…. era interesant dacă îl mai găseam și pe răzvrătitul ăla zise Gramius și se opri brusc, dându-și seama că deschisese un subiect delicat.

– Mergem, cum nu! Va avea ocazia să-mi explice cum de intra în Iudeea și reține oameni fără știrea mea. Sau – crezi că am uitat? Pilat era nemulțumit de faptul că Irod arestase pe esanianul ce predica în pustia Iordanului și care se afla în partea Iudeii la momentul reținerii de către soldații irodieni. Știa asta din zisele iscoadelor trimise chiar de el, ce pândeau zilnic pe răzvrătit.

– Parcă va avea timp cineva să discute despre asta? Irod vrea să se dea în spectacol – cât de puternic este el ca rege al iudeilor și ca banii nu-i lipsesc.

Gramius nu mai insista, ca să nu îl irite și mai mult pe Pilat, asupra faptului că Irod plătea grupuri de susținători ce mergeau prin orașe și sate și vorbeau cu mai-marii sinagogilor și oameni influenti din comunități ca să adere ei în primul rând și apoi cât mai mult popor, la ideea unui regat unit al tuturor iudeilor.

Să se reconstituie vechiul regat, ce va fi sub domnia unui alt Irod. Rege vasal Romei, dar rege. Acesta era visul clientului Romei. Și, evident, să înlăture administrația directă venită de la capitală. Tiberius încă nu aflase toate dedesubturile și chiar dacă era cine să le spună, el nu prea stătea în Roma ci mai mult se afla în Capri. Irod profita de lipsa suveranului și presa pe la toți senatorii și sfetnicii augustului ce îl ascultau și îi promiteau că îl susține. Evident, pe bani. Pontius Pilat știa deasemeni foarte bine situația.

– Timp este…te vei ocupa personal să încropim de niște cadouri. Nu exagerat de scumpe dar nici ieftine, ca deh, mergem la un rege totuși.

– Se va rezolva, cu siguranță. Pot să îmi văd de ale mele? întrebă Gramius. Pilat făcu semn cu mâna în timp ce privirea era ațintită pe niște documente.

La timpul socotit, Pilat însoțit de Gramius și, alături de o centurie de soldați,batura drumul către locul petrecerii. Drumul lung și întortocheat cu siguranță ar fi stors de vlagă pe oamenii obișnuiți însă soldaților nu li se părea prea greu, obișnuiți cu marșurile bilunare lungi de peste treizeci de kilometri și cu întreg echipamentul de campanie în spate. Priveliștea din apropierea cetății era sălbatică, cu Marea cea Sare și Muntele Nebo în zare ca vecini naturali, lăsând în urmă o ultimă pata de omenire – cetatea Yerikho.

Dincolo, în pustie, departe, spre răsărit, se întindeau ținuturile nabateenilor. Pilat privi atent și cu ochi critic către zidurile înalte ce se arătau a fi groase după turnurile ridicate. „Hmmm…s-o creadă el că mai are unde se ascunde și să se apere. Brava armata romană oricând va pune la pământ aceste adunături de piatră.” gândi Pilat în timp ce intra în cocheta cetate ce se afla în juridisctia lui Irod Antipa. Din punctul de vedere al acestuia trebuia ca Pontius Pilat să se simtă onorat ca a fost invitat. Urmat de Gramius, Pilat se îndrepta către singura clădire mai mare din cetate. Sclavul lui Gramius, nedespărțit oriunde se ducea, se grăbi să ajungă la ușă înaintea lor.

– Ăștia nu au sclav nomenclator? pe noi cine ne anunță? întrebă contrariat Pilat

– Are pe cineva, fii calm, replica Marius.

Două uși mari de bronz se deschiseră în fața lor și o voce ușor pițigăiata se auzi în urma lor imediat ce pășiră înăuntru:

– Măritul și puternicul Lucius Pontius Pilat, procuratorul și prefectul întregii Iudei cu alaiul sau.

Urcând cele câteva trepte de la intrare, Pilat roti scurt privirea încercând să cuprindă întreaga încăpere ce se deschidea în față. Salută scurt din cap către întreaga asistență. Din baldachinul sau, Irod țâșni către el și cu voce mieroasă se adresa către cei doi invitați:

– Mărite Pontius Pilat! Ce onoare pentru mine! Mă bucur nespus de mult că ați binevoit a trece pragul casei mele în această zi deosebită pentru mine! Bine ați venit la această mică serbare! mai spuse Irod cu zâmbet larg, apoi continuă: Încântat de prezența lui Caius Marius Gramius deasemeni. Gramius saluta și el prin scuturarea capului. Fiți bine veniți și vă rog să vă faceți comozi, mai ales după un drum către Macheronta! Simțiți-vă cât mai bine și vă doresc spor la distracție! Cât mai multă! mai spuse Irod. Pilat întoarse capul și din priviri făcu un semn scurt către trei soldați ce rămăseseră la intrare. Aceștia au pus la picioarele lui Irod câteva pachete.

– Să-ți fie de bine aniversarea și să fii în continuare fericit și sănătos! replica Pilat. Și cum nu e frumos să vii cu mâna goală la un așa eveniment, am socotit să îți aduc câteva atenții: un cufăr din lemn de cedru care are niște adaosuri de fildeș și aur ca pentru un rege, o tipsie de argint curat îmbelșugata cu pietre prețioase și nestemate rar găsite…

– Vai…dar nu trebuia să aduci nimic special,guvenatorule…întrerupse Irod prezentarea darurilor.

– Și aici, continua Pilat imperturbabil ridicând două pânze ce ascundeau colivii cu margini aurite, aici – doi șoimi dresați pentru vânătoare de prepelițe. Și, ca să înveselim atmosfera…o amforă cu vin de Galia. la auzul acestor daruri invitații ponira aplauzele.

Erau printre ei evrei bogați, oameni de vază de prin Tyr, Sidon și Alexandria, negustori din Siria, toți cu averi nemăsurate.

– Mulțumesc din inima de darurile oferite! Vă rog scumpii mei oaspeți, să vă așezați cât mai comod. Banchetul sta să înceapă, zise Irod cu ochii strălucind de bucurie, mai ales către întreaga asistență ce auzise și văzuse cadourile adusese de romanul pe care el, dealtfel, îl disprețuia.

Pontius Pilat își aranja o cută imaginara la toga sa din lana fină tivuita cu o fâșie purpurie mai lată un pic de două degete, semn al apartenenței din clasa nobililor romani. Era încălțat cu cizme din piele de căprioară, fără ghinturi în talpă, având catarame mici și argintate, după moda apărută în Roma de curând. Același model de încălțăminte purta și Gramius la acest eveniment, semn că cei doi, deși la margine de lume, nu erau rupți total de tendințele centrului. Se așeza fiecare pe canapelele rezervate pentru ei cu perne multe și bogat ornamentate. Nu dură mult și sunetul de trâmbițe anunța începutul veseliei. Făclii multe, lumânări și lămpi cu ulei așezate în fața unor onglizi bine lustruite luminau bine întreaga sală. „Vrea să aducă strălucirea Romei în pustietatea asta. Păcat de el, nu va reuși. Țăranul tot taran rămâne.” își spuse Gramius iar în mijlocul sălii își făcu apariția un tip mărunțel ce, sprinten, se mișca și vorbea tare și teatral ca să fie auzit:

– Bine ați venit cu toții, măriți și cinstiți invitați. Azi avem deosebita onoare – și plăcere totodată, zic eu, – rostind zâmbind complice,să-l serbam pe conducătorul Galileii, preaputernicul Irod. Și nu vreau să vă rețin mai mult și…să înceapă distracția!” Pilat își fixă privirea către vorbitor și realiză că este Huzah, marele dregător al regelui iudeu. „Un pupător de mare clasă, un talent.” gândi cu ironie procuratorul în timp ce își făcu apariția zeci de servitori ce puseră pe măsuțele dintre sofale mâncare din belșug și să toarne băutura în cupele de argint. Stridii aduse de pe malurile Campaniei, piept de vițel umplut cu legume trase la grătar, prepelițe prăjite și stropite abundend cu sos de castraveți, pui de găină în sos de nucă, ciupercuțe rumenite în miere de albine, porumbei umpluți cu boabe de grâu prăjite, calcani și sturioni fierți sau prăjiți alături de amfore pline cu vin de Palermo. Un adevărat dezmăț culinar, prin care Irod vroia să arate ca un rege cu adevărat și că de aceasta cheltuială nici nu-i pasa. Și după primele minute, când toți înfulecau pe-alese, intrară și actori, muzicanți și ceva circari ce făceau tot posibilul ca amosfera să fie destinsă și râsul să domine. Cei doi romani stăteau aproape unul de altul, având în raza lor de vedere pe Irod, dar îndeajuns de departe ca acesta să nu audă ce discutau aceștia.

– Dacă Antipa are iluzia că poate aduce aici Roma și fala ei…se înșeală amarnic. Amarnic!, zise Pilat către Gramius, închinând de complezență cupă să către Irod și înclină capul.

Irod văzu și ridică și el, în semn de răspuns, cupa lui. Pilat, vizibil puțin prins de aburii vinului, se răsuci cu totul către Gramius și continuă: Și știi de ce? Gramius ridica întrebător din umeri în timp ce mușcă dintr-o pulpă de căprioară bine friptă. N-are stil! Da, Gramius! Îți spun eu…nu are stil! Dar ce să-i ceri unui fiu de rege și-o țărăncuța? O parte din el o fi vrând multe dar cealaltă parte nu îl lasa nicicum.

– Asta cam așa e! răspunse Gramius aprobator din cap. „Până la distracțiile cu Caesarul, ca tine, eu mă mulțumesc și cu astea de provincie.” gândi acesta și ridică la rândul lui cupa către Irod.

Discuțiile intre meseni erau în toi, unii – în taina sa nu fie auziți, alții – cu voce tare fără fereală, artiștii își făceau numărul, gălăgia devenea asurzitoare. Cu toții se înfruptau din bunătățile aproape fără număr puse la dispoziție cu acest prilej. Cine să bage în seamă că timpul trecea către târziu în noapte? Într-o parte a sălii către o intrare pentru slugi, nimeni nu băgă în seama când după draperia instalată acolo, tânăra Salome discuta aprins cu mama ei. Cei prezenți sesizaseră cu greu ca diparusera din torte iar mulțime de lumânări și lămpi cu ulei fuseseră stinse.

Treptat se instală liniștea. Irod ce era turmentat de vin vru să strige la slugi însă își dădu seama alături de invitați că urma surpriza serii.

Începutul unor tobe și clinchetul de tamburine îl opri. În penumbra așternută, adolescent își începu dansul. Era îmbrăcată doar cu un voal fin, o salbă de aurei ce îi strângea părul de pe frunte iar un lantis de aur cu verigile în formă de solz de pește strângea delicat glezna. Își unduia coapsele, scutură din piept, uneori se lasă în genunchi și se pleca până ce fire răzlețe atinseră podeaua din lespezi de marmură vișinie, arătându-se preț de câteva secunde în fața fiecărui invitat. Ochii acestora sticleau și străluceau intens la vederea ei. „Bună bucățică! Arată bine pentru vârsta ei. Dar e încă copilă!”gândi Gramius când trecu prin fața lui. „Halal ție Irod! Fiica nevestei tale dansează ca o bacantă ordinară! Fiica de rege sau – curtezana de rând? Vai ție biet rege!”își rosti Pilat în minte când Salomee trecu prin fața lui. Ajunse în fața lui Irod. Salomee își tremura corpul în ritmul muzicii. Regele vizibil înfierbântat privi spre ea de parcă ar fi vrut să o atingă cu ochii. Coapsele rotunde și sânii bine conturați. Nu mai știa unde să privească mai întâi. Ritmul se înteți din ce în ce mai mult. Picături de sudoare coborau pe tâmplele delicate ale fetei ce parcă se pregătea să devină femeie. Dansul deveni infernal. Un nod în gât era la mai toți mesenii. Câteva rotiri, câțiva pași înapoi spre mijlocul sălii apoi Salome făcu un salt în aer înspre Irod, lăsând preț de câteva clipe să-i vadă feminitatea în toată splendoarea ei. Ca un făcut, tânăra plutea în aer susținută de mâini nevăzute. Când se opri în fața lui, muzica încetase. Răsufla din greu după efortul depus. Irod răsufla și el din greu însă nu din același motiv. Înghiți cu greu din cupă sa de aur și mai mult scurtând cuvintele și răsuflând puternic striga din toate puterile:

– Salome…Salome… Eu, Irod, rege al Galileii, cere ce-mi vrei și eu îți voi da până la jumătate din regatul meu și averea mea. Ai cuvântul meu, aici, în fata oaspeților mei ! Spune! grai Antipa încurajat de băutură și dansul deșuchiat dătător de speranțe pentru împliniri carnale.

– Nu știu ce să cer! grai Salome. Aștepți un pic?

– Desigur ! Dar nu sta mult ! Salome o zbughi până după perdeaua unde stătea maică-sa. Preț de câteva momente se auzi o ceartă violenta între ele, semn că niciuna nu era hotărâtă în privința cererii. Profitând de clipele de amorțeală generală, servitorii începuseră să aprindă înapoi luminile. Irod începu să fremete sperând să poată continua jocul cererilor intre el și fata. Aceasta se întoarse în fața lui cu o tipsie din argint în mână. Gramius recunoscu darul către rege. În sala de banchet, pe șoptite, participanții făceau aprecieri nu prea „religioase” despre corpul, mișcările și dansul văzut.

– Îți vei ține cuvântul? întrebă Salome venind din nou în fața lui Irod.

– Ce am zis, am zis ! Sunt rege ! Ai uitat în fața cui stai? răspunse Irod mai mult zbierând.

– Atunci să-mi dai pe tipsia asta capul lui YochananbenZekharyah. Irod albi la fată și muți. Rânjetul plin de pofte trupești dispăru pe loc. Iar invitații ce nu știau limba nici nu băgaseră în seamă cerința fetei. Ceilalți tresăriră.

– Altceva! aproape că urlă Irod schimonosidu-se de parcă ceva îl lovise intre vintre

– Mi-ai dat cuvântul tău de rege! Asta vreau și nimic altceva! Acum! Ești rege sau mincinos plin de pofte? Irod căzu cu totul la podea, ghemuit de o durere neștiută. Făcu către o slugă semn cu mâna de aprobare a cerinței. Nu trecu mult timp și se întoarse cu capul celui cerut de fată, proaspăt despărțit de trup. Sângele șiroia încet de pe tava de argint stropind podeaua. La vederea acestei grozăvii, Pilat se trezi brusc din amețeala băuturii și se răsti furios către Gramius:

– Plecăm! Acum! apoi către Irod: Nimic nu îți dă dreptul să tai un om de ziua ta. Serbare sau vărsare de sânge? Și zici de mine că tai iudeii de plăcere. Barbarule ! Hai Gramius ! Cei doi părăsiră în graba sala fără să salute, în murmurul general al invitaților. Irod privea în gol în timp ce o lacrimă se scurgea pe fata nebăgând în seama vorbele romanului și plecarea acestuia. Salome lua tava și se duse săltat către mama ei ce intrase bine în sală să vadă și ea evenimentul. Aceasta cu o fată scârbita aproape strigă isteric:

– Eu ce să fac cu el? Ia-l de aici ! Nu vezi cum se uita la mine? Furioasă scoase un ac din părul frumos aranjat și începu să înțepe căpățâna cu atâta furie că slujitorul scapa tava din mână iar capul se rostogoli pe lespezi.

– Prieteni! Prieteni! Vă rog! Petrecerea continuă! zise Irod iar la semnul lui intrară servitori cu mâncare și băutură. Mâncați! Beți! Veseliți-vă! continua scoțând un zâmbet chinuit.

„Ete ce mofturos și asta! Mai dă-l în… și pe asta! Putea să mai rămână. Ce, era neam cu el? Eu sunt rege la poporul evreu și fac ce vreau!” gândi Irod tolanindu-se și cerând să i se toarne vin.

– Un idiot! Un cretin! Cică este rege! zbiera în noapte în plină pustie Pontius Pilat în drumul de întoarcere. Deci eu personal am cercectat și nu am considerat că e vinovat de ceva! Și el? Intră în Iudeea pe furiș și îl arestează! Și îl taie când se vroia sărbătorit! Bețiv și curvar ordinar ! Ce? Nu am văzut cum poftea după nefericita aia? Gramius aproba spusele lui dând din cap nevăzut prin întuneric însă Pilat scruta noaptea plin de nervi. Gramius?

– Da! se auzi răspunsul

– De aci încolo – fără milă! La rupere orice vine din Galileea!

– Am înțeles !

– Și – orice hotărăsc să le fac evreilor – să nu mai aud că ai obiecții, că ne supărăm rău de tot. Da?

– Da!

– Zi și tu dacă asta nu mă crede imbecil ! Deci – ai văzut? Mă mai și duc cu cadouri fine! Cică vrea să fie iubit de popor………

*

„ Către Caius Marius,

Legatusaugusti per patrimonii, rationisprivatae et aerarium Romae pentru aceste pământuri

Nevrând a răpi din timpul tău, mărite, cu faptele ce le voi spune, rog a mă înțelege că nu ușor mi-a fost să trec prin evenimentele legate strâns de mine și familia mea și nu doresc a mă lungi în povestire.

Sunt centurion al Legiunii IX Flumina Cohorta III Italica cu baza în Siria la Rafana, sub directa comenduire a guvernatorului acestei provincii și am primit ordin să mențin pacea și liniștea în cetatea Capernaum din Galileea, situată cum bine știi pe malul Mării Ghenizaretului.

Urmând viața tatalui meu, și el centurion în armata caesarului slăvit, datorită râvnei mele și bunăvoinței superiorilor am ajuns ca să slujesc și eu în grad de centurion chiar dacă sunt tânăr încă cum socotesc, bârfitor, unii. Fiind nevoie că treburile să meargă în bună rânduire și Roma să aibă sub bună stăpânire aceste pământuri am fost detașat împreună cu centuria mea aici. Având ceva avere moștenită și, recunosc, o parte dobândită – dar prin muncă cinstită, am în permanență câțiva sclavi, chiar foarte puțini, doi la număr, însă slugi vrednice de care mă îngrijesc să nu le lipsească cele trebuincioase. Una mai destoinica și cu aplecare spre râvna mai multă decât oricare slugă din ținut a ajuns să-mi fie ca o mână dreaptă căci peste măsura muncește întrecând hărnicia și înțelepciunea celorlalți la un loc. Și, deși încă tânăr, dovedește iscusința și agerime în gândire putând să-mi dea chiar sfaturi cu înțelepciune, atunci când, uneori mă mai poticnesc. Însă, cu ceva timp în urmă, a căzut bolnav la pat și nimic nu îl mai ajuta, ba chiar ajungând să nu mai poată să miște din mâini și din tot corpul. Și, neajutând nimic din ce i-aș face, se îndrepta spre firească moarte, chiar dacă am apelat la medicii armatei ba și la descântători și vraci de pe aicea. Nici jertfele către Marte, preaputernicul zeu, protectorul meu și al armatei nu l-au ajutat. Puterile îl părăseau văzând cu ochii pe nefericit urmând ca zeii să hotărască clipa fatalității. căci fără îndoială, eu aș mai fi vrut ca să trăiască și nu în starea în care se afla. Numai eu știu câte rugăciuni fierbinți am înălțat la Foebus, cel ce ne luminează ziua și către Mercur, curierul cel ceresc, ca să ducă ruga mea către atotputernicul Jupiter în fața lui, însă – degeaba, sluga mea nu se vindecă. Și aproape fără de veste, eu însumi nu mai credeam că își va reveni vreodată și începusem a mă împăca cu gândul că Moira a fost nedreaptă și așteptam de-acuma inevitabilul moment.

Într-o zi, când negru de supărare, puneam la cale marșul de instrucție, pe străzile cetății mulțime se-adunară și, îngrămădindu-se, făcea o zarvă de nedescris. Eu însumi am dat alarma gândind că e revolta, deși niciun semn spre așa ceva nu se văzuse în ultimile zile. Gândind că poate nu o fi adevărat, am trimis cealalta sluga că să vadă de ce mulțimea scoate așa strigăte. Veni normal și fără impancietare, îmi spuse că motivul era un anumit Yeshua din cetatea alăturată, Nazaret. Acesta era sosit în târg iar lumea dădea buzna să îl asculte și să-l roage să le vindece bolnavi. Căci YeshuabenYosef mai venise prin cetate și din câte auzisem avea puteri de vindecător. Lume multă lecuise, aduși la el în pături ba chiar pe unul purtat de prieteni în patul suferinței iar revenirea lui stârnise poporul dornic să-l asculte.

Așa cum la fiecare întâlnire avută ne-ai povățuit mărite ca să ne apropiem de acest popor, nu m-am ascuns și fără fereala am ajutat sinagoga cea mare din acest oraș cu ce am putut eu, de cele mai multe ori cu bani dar și cu munca gratuită a celor două slug,i chiar la ridicarea ei.

Așa că ieșind din casă și întâlnind pe câțiva bătrâni ai poporului, nu m-am sfiit să le spun că să îl roage pe acela să vină că să-mi vindece sluga cea mult suferinda ce se chinuia cumplit. Ieșind pe drumuri și văzând cum poporul se aduna navală, am prins curaj deodată și m-am dus eu însumi mai aproape. Și, la capătul unei uliți ce cotea, fără să văd înainte ca o să-mi ajungă direct în față, am dat fata în fata direct cu acel om. Și fără așteptare sau îndemnuri multe l-am rugat fierbinte, de-i este în putință, să-mi vindece sluga și chiar de socotește să nu-mi treacă pragul ci numai să îmi spună ce trebuie să fac. I-am spus că am ostași în stăpânire și că, cu ei și cu ale mele slugi, doar cuvântul îl folosesc fata de ei și-asculta, nu am de ce să le dau vergi sau bice pe spinare. Asemeni el să-mi zică cuvântul prin care teafăr se va face bolnavul de acasă. Răspunsul lui a fost cam sec și nu vroiam să îmi aducă laude deșarte căci în fața lumii spuse că nu mai întâlnise un așa om ca mine și să mă duc acasă că sluga e vindecată așa cum am dorit. Și,neplin de încredere a acestor fapte, căci el măcar nu îl văzuse, m-am întors acasă, agale, pe același drum. Și când să mă apropii, inima să stea văzând cum vindecata sluga râzând de bucurie că scăpase de chinurile groaznice se asezase-n prag. Așa ceva nu mai văzusem și cred că acel om își merita numirea de Învățător sau Răbuni cum zice limba lor. Unii îl mai numesc Eli, în cinstea unui profet ce a făcut minuni la vremea lui, ba chiar ca înviat acela. De bucurie i-am trimis câteva daruri însă el m-a refuzat spunând ca să le dau la alții. Poate voi face asta. Primind răspunsul lui, am socotit să cercetez mai bine și, personal, nu cred că este un pericol, deși vorbește multe cu glas tare și vindecă mulțime. Ar avea ceva aderența la popor și din câte am aflat, deși tine aproape de el un grup de câțiva oameni, aceștia sunt pescari în mare parte. Se ferește să fie văzut alături de zeloți sau să intre în contact cu ei. Nu exclud ca în curând, sub presiunea lumii și la cererea poporului, să ajungă și în Ierusalim să predice și să vindece.

Al Ceasarului centurion,

„

și când să îi citească numele, Gramiusscapa din neatenție peste scrisoare stropi mari de vin căci se puse de citit în timp ce mai sorbea din licoarea aromată. Nu se supăra prea tare căci doar îl știa pe nume și-l cunoscuse personal. Aproape că îl amețise stilul în care era scrisă acea informare. Era doar mirat de era adresată lui. Urma să citească ceva ce îl interesa în mod direct. Mai avea alături o înștiințare cum că Levi Mattityahu, evreu, lucrător la oficiul vamal și colector de taxe plătit cu parte din încasări, ce trăia în aceeași cetate ca și centurionul, fără motiv serios se pare, își părăsi brusc responsabilitățile, lăsând un mic gol.

*

„ Ție PULVIA ROMELIA, salutare!

O, tu, a mea credincioasă prietena, mă iartă ca nu îți scriu atât de des așa cum ți-ai dori dar ce să facem zeilor că ne-au împrăștiat în colțuri de lume? Zilele vetuirii noastre se risipesc așa de repede și dorința revederii ne macina ceas de ceas. Poate clipa revederii noastre va fi mai degrabă în Roma căci casa părintească nicicând nu cred c-o voi vedea așa curând. Dorul de Narbona, cu ale ei păduri, de casa părintească și fericitul cer mă macină mereu însă legământul conjugal cu Lucius trebuie să fie respectat și ma-ndeamna să-l urmez în toate. Cu timpul, petrecând aicea, a început să-mi placă, căci știi cât de frumoase sunt livezile de măslini înfloriți ori mirosul dulce-amărui a unui portocal sălbatic. Vergiliu și copilul m-au ocupat adesea în zile mai călduroase ca un cuptor încins. Și ca să nu fiu singură cu totul, prietenie legat-am cu soața de arhiereu a cestui neam. Salome poarta nume și e femeie blândă și are o fetiță, Semida de câțiva anișori, o copilă zâmbitoare și frumoasă. Am încercat asemeni să mă împac mai bine cu soața unui mare sfetnic dar nu mi-a plăcut de ea, chiar deloc pot spune, oricât am încercat, cu o regină, ce soțul ei nu pare a fi zdravăn la minte. Nu pot să spun în cuvinte scurte cum ne privesc evreii în public și de aceea umblu prin aceste ținuturi cu garda alcătuită din cei mai bravi ostași, mai ales când mergem în locul lor de cinste pe nume Ierusalim.

Când sunt în Caesareea mă duc mereu cu soțul la piesele de teatru iar în dimineți de sărbătoare mă poți găsi în vreun templu căci sunt mai multe pe-aicea. Să vezi ce piețe bogate, căci negustori se-aduna din multe părți să-și aducă marfa lor. Iar ceea ce îmi place e ca multe camere luminoase sunt în reședința hărăzită. M-am luat cu atâtea și am uitat să-ți spun că sunt sănătoasă, bine și că-ți doresc asemeni. Dar tu, prietenă iubita, ai să mă ierți, știu sigur și ai să-mi răspunzi îndată.

Cu drag,

Claudia”

*

– Asta a fost tot? întrebă unul din cei ce-l ascultase.

– Da! Ce vrei mai mult?

– Zicem și eu. Interesant oricum.

De grupul ce stătea în jurul acelui om se apropie câțiva bătrâni, mai marii sinagogii din Gherasa. Cel mai în vârstă și care părea conducătorul lor spuse:

– Tu ești cel care ai fost vindecat de acel Joshua ben Joseph?

– Da, eu sunt. Ce s-a întâmplat?

– Nimic. Vrem doar să vorbim cu tine. Singuri! apăsă bătrânul cu voce puternică. Cei prezenți se ridicară și au plecat lăsând pe omul vindecat singur cu bătrânii.

– Nu-ți facem nimic. Vrem doar să ne spui și nouă ce s-a întâmplat. Am auzit destule, cu înfloriturile fiecăruia. Acum te ascultăm pe tine.

– Păi cine să știe mai bine? Doar eu am fost acolo! – Tocmai de aceea am venit. Povestește și nouă, te rog! zise mai marele sinagogii, făcând un semn către însoțitorii lui. Aceștia se așezară.

– Cum să vă spun? știți bine despre mine cine eram și cum ajunsesem. Aveam casă, familie, ceva animale. Toate păreau că merg bine. Până într-o zi când m-am simțit cam rău. De la ce, nu știu. Duceam o viață bună, îndestulata. Ce-i drept ca pe la sinaogoga veneam mai rar, despre păstrarea legilor – mai puțin. Nu eram un evlavios, însă, zic eu, nici cel mai mare păcătos. Acea stare o puneam pe seama mâncării multe și a vinului băut cu nesaț. Apoi, mai ales când beam, mă enervam amarnic și săream la harță cu oricine, mă certam de la nimic. Aveam soție tânără și frumoasă. Am început să o bănui că m-ar înșela. Biata femeie. Nici prin gând nu i-ar fi trecut. Eu, ce-i drept, am mai călcat pe alături, mai ales când plecăm din oraș cu diverse treburi. Nu exista să nu mă duc la alta când treceam prin Magdala ori Tiberiada. Ba chiar în Magdala aveam o țiitoare, pe nume Mariam, cu care am cheltuit o mulțime de bani. Îmi mergea din ce în ce mai rău, vrând chiar să-i dau carte de despărțire femeii mele, însă auzind de acest gând frații mei s-au opus. Certurile erau zilnice și din ce în ce mai tari. Necazul îl înecam în vin și în sicheră. Capul mă durea tot timpul iar de la un timp auzeam tot felul de ciudățenii. Cu timpul, eram mai nervos și mai arțăgos. La nervi cădeam jos și mă zvârcoleam, făceam urât de se speriau toți. Vroiam să vând tot mai pe nimic. Doar să am băutură și femei. Frații mei, văzând aceasta, m-au scos afară din oraș, luându-mi bruma de avere ce mai aveam, ca să nu se risipească în zadar. Singur fiind, m-am apucat de cerșit, apoi săream la oameni să-mi dea de mâncare și de băut. Dormeam printre pietre, printre vechi morminte, nu îmi pasă cum ajunsesem. Despre Yahve? Mă despărțisem cu totul, eram o slugă a celui rău. O slugă bună a lui căci pentru mâncare și în special băutura eram în stare să și omor. Și poate chiar am făcut-o, da nu țin minte. Într-una din zile, mulți oameni au venit la mine și cum dormeam au tăbărât cu toții legandu-mă cu lanțuri grele. Am avut o putere atunci, nu știu de unde, de le-am rupt fără mari eforturi. Am rămas doar cu legătura de pe mâini și pe picioare. Aceia au fugit cu toții văzând puterea mea. Mi-au strigat că de voi intra în orice sat sau cetate ori oraș din împrejurimi mă vor omorî fără nicio judecată. Rătăceam prin pustie, cu mintea tulbure și încețoșată. Gângănii și animale rătăcite era hrana mea.

Într-o bună zi, am văzut o corabie ce s-a apropiat de țărm, venind dinspre Capernaum. Am rânjit, gândindu-mă că a apărut o pradă. Aceia ori erau neștiutori, căci mulți se fereau de acel drum pe care pusesem stăpânire, ori inconștienți căci nu aveau nicio șansă în fața mea. Doar dacă veniseră special să mă omoare. Erau vreo 12-14 oameni. Și – fără arme. Puțini. Pentru mine nu era nicio problemă. Nici arcuri nu aveau. „Victime sigure!” mi-am zis atunci. I-am așteptat să se apropie și am început să urlu și să țopăi, sperând că îi voi speria. N-a fost așa. Acei oameni au venit spre mine. În fruntea lor era un bărbat ce mă privea cu atenție. Privirea lui mă frigea, mă făcea să mă zvârcolesc, să mă dau de pământ. Nu mai trăisem așa ceva. Simțeam că îmi vine sfârșitul. Am căzut întins, fără de vlagă, simțind cum mă golesc de toată ființa. Bărbatul acela s-a apropiat de mine și mâna lui de-mi frunte s-a atins. Și auzeam că vorbește, da nu cu mine, cu glasuri ce parcă ieșeau din pământ. Și valea răsuna de-alor vorbe, „Legiune” auzeam clar și tare, de parcă o legiune își strigă numele acolo. Simții cum trupul mi se despica de durere și fără de voie am întors capul și am văzut o turmă de porci. Hm! Îmi spusesem, iaca câtă mâncare și nu o văzusem. Apoi am căzut în neștire. După un timp, nu știu cât, mi-am revenit. O liniște, ce demult nu o mai avusesem, simțeam că mă cuprinde, parcă murisem și eram totuși viu. Bărbatul mi-a dat mâna și m-a ridicat de jos. Eram năuc, nu mă recunoșteam. Vedeam urmele de lanțuri și nu știam ce sunt cu ele. Din grupul acelor oameni s-au apropiat doi, unul mai bătrân și altul foarte tânăr și mi-au dat unul pâine și altul un vas cu apa. Am mâncat cu înghițituri mari căci eram flămând peste poate iar apa am băut-o cu nesaț de parcă era cel mai bun vin. Bărbatul cu vocea blândă m-a mângâiat pe frunte apoi mi-a scos câțiva scaieți din păr. „Acum ești sănătos. Să nu mai greșești!” mi-a spus uitându-se în ochii mei. Lacrimile îmi curgeau șiroaie, căci nimeni nu a mai fost așa bun cu mine. Doar mamă, când eram mic și când nu făceam vreo boacănă.

De pe malul abrupt se auzi grohăituri și țipete. O turmă de porci parcă o luase razna neascultand de păstorii ei. Toți porcii, până la unul s-au aruncat în mare, murind în apă. După câteva clipe la țărm pluteau porcii umflați de apă. Urâtă priveliște! Porcării au plecat îndată în oraș să ducă vestea. Nu știu a cui era turma însă era o pagubă mare, căci era numeroasă. Cineva primea o veste nu tocmai bună. Tânărul ce îmi dăduse apa ca să beau, mi-a dat o haină să mă îmbrac, căci în nebunia mea umblasem gol iar bătrânul mi-a dat sandale să mă încalț. Nu știam cum să le mulțumesc, îmi venea să le sărut mâinile și picioarele în semn de mulțumire. Cu toții ne-am îndreptat spre oraș iar la poarta cetății ne așteptau o mulțime de oameni. Auziseră, cred, de cele întâmplate. Credeam că veneau să mulțumească aceluia pentru minunea ce o făcuse cu unul de-al lor. ShlomobenEliazar, unul din bogătanii cetății a ieșit dintre intimpanatori și cu voce aspră a spus:

– Tu ești Joshua ben Joseph din Nazaretul Galileii?

– Da! A răspuns bărbatul ce îmi făcuse atâta bine.

– Te rugăm Joshua să pleci de la noi. Ne-ai adus necazuri. Turma cea mai mare din cetate s-a innnecat azi în prezența ta. Mulțumim că l-ai vindecat pe acest nebun, cum îl cheamă…..aaaa…. Yekud, dar să știi că în cetatea noastră Gherasa nu ești bine primit. Nu vrem să avem necazuri și mai mari. Înțelege, e mai bine așa.

Joshua ben Joseph a privit lung și calm, a spus: „Cum vreți!” și a făcut cale întoarsă. Am mers și eu cu binefăcătorul meu. Cum puteam să îl las pe cel ce mă vindecasa? Ajunși la corabie l-am rugat să mă primească și pe mine cu ei, să îl urmez oriunde s-ar duce, să-l slujesc cu dragoste și cinste până la ultima mea suflare.

Joshua a zâmbit și cu aceeași vorbă calma mi-a spus: “Nu,Yekud. Te vei întoarce în cetate și vei spune tuturor ce s-a întâmplat cu tine. Și celor ce nu sunt din cetate spune-le. La toți ce vor să te asculte – povestește. Drumul tău nu este cu al nostru. Fă ce ți-m spus și este de ajuns.”

Apoi s-au suit în corăbioara și au plecat. Am rămas la mal până ce nu s-au mai văzut deloc pe apele Ghenizaretului. M-am întors în cetate și iată că de două zile asta fac. Povestesc la toți, după cum mi-a poruncit, minunea întâmplată cu mine. Iată ce am avut de spus.

– Yekud, te înțelegem și te credem, spuse bătrânul. Însă trebuie să înțelegi și tu ca această poveste aduce tulburare în cetatea noastră. Gherasa a pierdut mult cu acea turmă de porci ce s-a aruncat în mare. Uite, ai aici drahme de argint. Sumă frumușică, să poți trăi din ea ceva vreme. Tu în cetate nu mai ai nimic. Soția ta s-a recăsătorit, frații tăi nu mai vor să aibă de a face cu tine. Ești sărac, doar haina de pe tine. Nimeni nu îți va da de mâncare sau de lucru. Nici pastor la porci nu ai să fii. Fii deștept, așa cum noi credem că ești. Ia banii și pleacă cât mai repede și cât mai departe de Gherasa. Nu ne supără pe noi, bătrânii sinagogii și nici pe ShlomobenEliazar.

– Să plec ziceți? Acești bani sunt pentru mine?

– Da Yekud! E cel mai bine așa. Poți pleca chiar acum, unde vrei, doar să nu te mai întorci.

– Pot eu să supăr pe bătrânii sinagogii și mai ales pe ShlomobenEliazar? Nu pot. Am să fac cum vreți. Atunci, rămâneți cu bine, spuse Yekud, ridicându-se. Bătrânii se ridicaseră și ei.

– Cu bine Yekud! Drum bun!

– Cu bine! răspunse Yekud și plecă spre poarta cetății.

Nu știa unde se va duce și ce va face, însă știa că, oriunde va ajunge și la oricine va asculta, va spune povestea lui. Bătrânii rămăseseră mulțumiți că au scăpat de „nebun”. Nu va fi tulburare în cetate și asta era bine și nici foarte mult nu i-a costat. „Poate îl voi întâlni din nou pe Jeshua.” gândi Yekud. Acum putea începe o altă viață, fără ca trecutul să atârne în urma lui.

„Slăvit să fie Yahve!” își spuse Yekud la depărtarea de cetate….

*

– Iartă-mă, Caius, că te-am lăsat singur și ai așteptat ! Ce s-a întâmplat? întrebă Pontius

– Nicio problemă! Nimic deosebit!

– Nevastă, copil, doar știi cum e! Ups…

– Nu e nimic…Nu mă deranjează, spuse Gramiusvis-à-vis de remarca familiala a lui Pilat. Acesta uitase sau mai degrabă se prefăcu că uitase că soția lui Gramius muri cu tot cu prunc la naștere primului lor copil.

Sper ca într-o bună zi să mă pot lăuda și eu cu astfel de buclucuri. Sunt încă în putere, adaugă, zâmbind complice.

– Să bem în cinstea familiei ! spuse Pilat după ce turna vin în cupele frumoase. Servește-te cu niște fructe! Te rog! Dacă vrei, rămâi cu noi la cină !

– Nnnu… nu vreau să deranjez. Am primit azi printr-un agent venit din Roma anunț că fiica cea mică a senatorului Demetrius Marcius va sosi la în Caesarea, urmând să meargă să-și viziteze fratele, tribun anticlavis în legiunea …. staționata sub comanda lui Septimiu Sever.

– Demetrius…? Marcius? Senatorul? Prieten bun și de încredere al caesarului?

– Da, chiar el. Fiind bun deasemeni prieten cu tatăl meu, știind că sunt pe-aicea, m-a rugat să o însoțesc și să am grijă de Diana Minor, fiica lui, ca nimic să-i nu lipsească. Iar fratele ei e cam de-o seamă cu mine, ceva mai mic ca vârsta. Dealtfel și-o parte din școala am fost împreună cu el. Și pe ea o știu de mică. E drept că au trecut ceva ani de când nu ne-am mai văzut.

– Carius! Mă uimești! Care eu credeam că numai Gratus te susține. De fapt…am uitat din ce familie provii. Trebuia să-mi fi dat seama. Hai, ia un fruct! Să îți mai torn vin!

– Nu… ajunge.. .gata… încerca Gramius să-l tempereze pe Pilat în timp ce acesta turna de sus formând șiroi.

– Ha,i omule… Cum adică? La masa nu vrei să stai, nu vrei să guști nimica, măcar niște vin să sorbim pe îndelete, completa Pilat asezandu-se comod fata în față. Hai! Servește-te ! Gramius începu să bea liniștit din cupă sa. Vii direct din Ierusalim?

– Nu direct…adică – da, dar cu mici staționari pe traseu.

– Noutăți? Ceva deosebit în urmă?

– Nimic dosebit. Liniște și pace, spuse Gramius zâmbind. Și-mi doresc să fie așa cât mai mult timp.

– Pax romana, Gramius ! Sfânta pace ce vine de la Roma. Nimic mai dulce și mai bun.

– Așa e, completa Gramius simțind că discuția începe să lâncezească,

– Sunt cinci ani? întrebă Pilat

– De la…?

– De când sunt aicea?

– Da, cred că cinci, dacă nu cumva-trecuți.

– Amar de timp. Stau și mă întreb uneori, pe mine, pe zei chiar… ce e cu soarta noastră? Care ar fi limita? Uneori…uite…De exemplu…eu…sunt cavaler roman…

…ruda prin alianță cu caesarul…alungat de viață și destin la capătul lumii…în Roma mă pasiona din când în când să cercetez câte ceva din oameni…gândiri…fapte…căutări… ce se ascunde dincolo de viață…titlurile…prefect al unei provincii…responsabilități imense…griji nenumărate…înghițim același praf, respiram același aer…și următorul pas? întrebă retoric Pilat dând impresia de mare filosof în agora.

– Depinde…Eu am vrut și vreau să slujesc corect și bine, să adun ceva bani și mai un pic cu capacitățile mele, mai – un umăr de la familie, prieteni, cunoscuți, în fine… să ajung să-mi trăiesc a doua parte a vieții în tihnă și fără grijă zilei de mâine. Pentru mine, pentru familia pe care îmi doresc să o reclădesc. Recunosc, sunt ceva mai simplu, răspunse Gramius tentativei de alunecare în vârtejul discuției.

– Mda…și simplitatea este uneori o cale…adevărul nu-l vom ști niciodată, spuse Pilat și termină de băut din cupă să.

– Iar ca, să fie simple, lucrurile trebuie făcute în bună rânduială, completa Gramius terminând și el din cupă și se ridica, semn că din partea lui nu ar mai vrea să lungească discuția.

– Așa e, prietene. Aici ai dreptate. Hai, vino cu fătuca pe la noi când sosește. Pe Jupiter! Cred că m-a prins de cap! replica Pilat.

– Și? Ceva atât de important de judecat urmează? Sunteți acasă, urmează seara. E numai bine. Eu am să plec, spuse Gramius. Salutări Claudiei și – ne vedem!

– Mulțumesc, Caius, am să-i transmit! Arată-i domnișoarei ca om fi noi de băieți ce stăm în provincie, dar tot de Roma suntem educați, completa Pilat făcând cu ochiul și se salută cu Gramius. Acesta după ieșirea din palatul rezidențial al prefectului nu se duse direct la casa lui ci pleca prin oraș. Ajunse pe negândite în apropierea portului. Vântul bătea puternic dinspre mare iar corabia putea să sosească mai devreme decât era preconizat, așa că se întoarse spre casa fără să se mai abată din drum. Avea multe de pregătit, socotea el. Vroia ca totul să fie la modul excepțional, ca tânăra să nu simtă că se afla departe de Roma.

În dimineața sortită sosirii, înainte de a se lumina de ziuă, Gramius se trezi binedispus și după o baie fierbinte cu un ras de barba profund de i se înroșise pielea de pe fata – fund de copil mic, avea obiceiul să spună la cum arata după – se îmbraca tacticos, ajutat de sclavul său. Își puse cuirasa bine lustruită de cu seara de servitor, prinsă cu două șireturi de culoare purpurie, semn că era cavaler al Romei, de parcă urma să plece la o bătălie importantă sau la o manifestație de gală. Încălțat cu cizmele de gală își prinse centura și gladiusul în partea stângă iar, în dreapta,parazoniumul, a cărui teacă dar și mâner erau argintate și străluceau de lustruite ce erau.

Atât pe coif, dar și pe platoșa din față, erau scoase în relief capul unui mistreț sălbatic stilizat, semn al apartenenței ca militar la legiunea X Fretensis ce avea cohorte și detașamente distribuite în Iudeea. Îl cam strângea un pic cuirasa, asta – și pentru că nu era obișnuit cu ea, lorica segmentată era în obișnuința purtării de armura, dar și pentru ca, fata de când fusese făcută prinsese un pic în talie. În ultimul moment renunță să-și pună cele trei phalerae primite gândind că ar arăta ca un păun sălbatic prins în lat. Încălecat pe calul lui negru, pur-sânge, și însoțit de opt soldați pleca spre port unde primele raze de soare îl întâmpinaseră. Pe chei deja așteptau liniștiți patru sclavi și o littera cu perne multe. De pe micul vas cobora cu pași mărunți Diana Minor Marciana. Era deranjată de lumina tot mai puternică a soarelui semn că se trezise de curând. Ajunsă pe țărm, Caius Marius își duse mâna dreaptă în dreptul inimii în semn de salut și plecând scurt capul zise:

– Diana Minor Marciana! Bun venit în Caesaria Maritimă! Tot orașul te salută! Bucuroși de oaspeți!

– Bun găsit! rosti Diana… Chiar tot orașul? Am trezit pe toată lumea? spuse zâmbind

– Eu, Caius Marius legatusaugusti per patrimonii, rationisprivatae et aerarium Romae în Iudeea și dincolo de ținuturile ei, îți voi sta la dispoziție și voi încerca să fac șederea cât mai plăcută spuse reverențios Gramius nebăgând în seama remarca fetei.

– Mulțumesc! Nu mă așteptam la o așa primire…mai lipseau niște trâmbițe, care de luptă, valareti, ceva arcași…

– Dorința nobilului tău tată este de a avea o ședere cât mai plăcută și de a avea grijă personal de aceasta. Iar rugămintea lui nu poate fi refuzată mai ales când e vorba de fiica sa.

– Mda…tata..uitasem…marea…

– Lettica este pregătită și – la fel – casa de oaspeți, unde vei locui. Aceasta gardă te va însoți și va avea grijă cu propria viață de integritatea ta. În curtea casei te va întâmpina un sclav ce permanent mă va înștiința de orice ai nevoie.

– Iartă-mă…deobicei la ora asta încă dorm, deci încă nu sunt limpede. Ne putem vedea după prânz? E departe unde mergem?

– Villa e la 30 cel mult 35 stadii distanta de aici. Un pic distanța față de zona locuită din oraș însă cu siguranță cea mai liniștită și de prestigiu din toată Caesareea.

– Bine…cum zici tu…spuse Diana căscând ușor și finuț. Auzi? întrebă ea

– Ascult cu mare atenție, spuse Gramius dând cu grijă la o parte perdeaua de la lettica.

– Nu ești tu ăla care când eram mică mă urcai în leagăn și apoi te jucai cu frații mei mai mari?

– Eu sunt! răspunse zâmbind Caius

– Bănuiam, mai spuse Diana și trase de perdea semn că nu vrea să continuie discuția.

Micul convoi se îndrepta spre somptuoasa casa de oaspeți iar Gramius își continuă drumul lui. Trecu pe la casa lui, se schimbă în toga obișnuită și apoi se întoarse în oraș. Câteva treburi, nu multe, ce nu sufereau amânare îl așteptau, mai ales că vroia să fie liber apoi. În momentele când își permitea să își lase gândul să zboare, se gândea la clipele de dimineață. „Frumoasa s-a mai făcut! Era o puștoaică când am văzut-o ultima oară. Și acum e mai blonda…roșcata mai era! S-a făcut femeie, ce mai!… Nu e de mine așa ceva….”. Sclavul rămas la reședința Dianei sosi și îl înștiința ca aceasta este gata de a primi oaspeți. O găsi pe Diana în grădina cu flori multicolore și cu mici fântâni în cele patru laturi.

– Pace și liniște ! salută Gramius intrând.

– Iubire! răspunse Diana zâmbind. Gramius dădu impresia pentru câteva clipe că se blocă la auzul spuselor ei însă răspunse zâmbind și el.

– Pe vecie și de la toți zeii! apoi înclină capul în semn de salut respectuos.

– Eh…acuma arăți a om normal

-Adica?

– Dimineața am crezut s-a instituit stare de război, ori că mă vei aresta ori voi fi luată ostatică.

– Iertare…Protocolul….

– Da… dar mai bine îți stă așa…mai uman… mai firesc… Să știi că nu sunt așa de conformista. Sunt fata tatălui meu, fiica de mare senator, e drept, însă eu sunt eu. Să nu mă confunzi cu tata! Off…cred că de la statul pe mare mi se trage. Unde-mi sunt manierele? Bine ai venit! Luam loc aici sau mergem în atrium?

– Oriunde…cât despre tatăl tău…zise Gramius și se așeza pe una din cele două mici canapele dispuse față în față…El e cel care m-a rugat să am grijă ca în această călătorie și pe timpul șederii tale în această parte a lumii să nu îți lipsească nimic.

Pocni din palme și două sclave aduseră o masă pe care puseră un coș frumos împletit plin cu fructe, o carafă și două cupe din sticlă. După ce terminară de așezat acestea se retrase subtil lăsând pe cei doi să-și continue discuția.

– Am adus aici niște vin în caz de ți-e sete și câteva din bunătățile pomilor de pe aici. Vinul cred că e rece. Așa e, confirma Gramius testând starea carafei cu dosul palmei. Sper ca la bucătărie să fi ajuns cine trebuie…

– Nu am idee…încă nu mi-e foame…așa tare…Casa este excelentă, apropo… ca pentru oaspeți deosebiți. Patul este relaxant cu adevărat și camera răcoroasă… numai bună de dormit. Balinea? Peste așteptări. Cât despre grădina…ce să mai zic? o splendoare…mobilier de cea mai bună calitate… veselă din sticlă…ce mai…ca la Roma într-un domus patrician, ba chiar mai ceva. Îmi doresc să nu fie un efort prea mare pentru tine…Orice cheltuială vei avea, să-i spui tatălui meu să ți-o înapoieze.

– Absolut nicio cheltuială….Sta în putintele mele…și cu riscul de a te enerva un pic… rugămințile senatorului Demetrius sunt porunci pentru mine…Știu… știu…tu ești Diana Minor, nu ești el, continua Caius ca răspuns la mica grimasă a fetei.

– Bine… să te întreb ceva!

– Orice!

– Ai văzut că nu mă înșeală memoria…ia zi…mai sunt „veveriță”?

Gramius se înroși și se fâștici încercând să răspundă: Păi…da… eu… Diana continua râzând: Ha…ha…ha…! Cum te rușinezi ca un băiețel…Așa au fost timpurile…eu, roșcata toată, cu păr lung și aspru și mă urcam în toți copacii din grădina iar când nu făceam asta…țup în leagăn. Știi ceva?

-Anume?

– Știi că tatăl meu mă mai striga și acum „veveriță”? Semn că mă dezmiearda. Uneori, când vorbim de ale noastre, îmi spune așa…Și ce fel de vin ziceai că ai adus acolo?

– Vin de Santorini…niște smochine și niște rodii am mai adus.

– Îmi torni?

Gramius turnă în paharele largi de sticlă așezate pe o tipsie de argint licoarea ros-visinie și o servi pe Diana. Luând paharul lui închina:

– Pentru Diana Minor! pentru șederea ta aici! pentru tatăl tău și Roma!

– Pentru tine Caius! Pentru viitor! Lasa Roma…tata…E departe…Pentru noi! zise Diana sorbind din vin. Mmm…E excelent! Îmi place! Se simte subtil mierea…Gust puternic aromat de insulă…Bun! Bun! Gramius mări ochii.

– Ce e Caius? Crezi că numai voi bărbații vă pricepeți la vinuri? Eu prepar și degust vinul tatălui meu… așa că mă pricep cât de cât. Și crede-mă…mă pricep la gusturi!

– Perfect! zise Gramius. Am înțeles…la tine nu merge cu poșircă.

– Ehehe… Poșirca – la soldați! Au! și tu ești soldat! Iertare!

– Dar nu te iert! Diana rămase blocată de răspunsul ferm și dur. Nu te iert deloc. Și știi de ce? Pentru că eu nu sunt soldat! Sunt equites, sunt fiscales, sunt ce vrei tu, dar nu sunt soldat! Așa că…nu am de ce anume să te iert pentru că…nu ai greșit! Amândoi izbucniră în râs la terminarea cuvintelor spuse de Gramius.

– Off…Ce m-ai speriat! pentru o clipă am crezut că am făcut cine știe ce gafă! Mai ales la cum te-am văzut dimineața îmbrăcat..

– Corect ce ai crezut, dar nu sunt soldat. M-am îmbrăcat și eu de gală în cinstea ta. E drept că mă ocup de și de armata, inclusiv de legiunea fratelui tău, și sunt uneori la conducerea trupelor din Ierusalim însă adevărata comanda a trupelor e la altcineva. Însă întreb: Bem aici, ne mutăm în atrium sau ne lungim la explicații?

– Dacă rămânem aici, mai bem un pic de vin cât ne mai explicam și povestim, are ceva?

– Are! că nu e pus suficient vin la rece! replica Gramius și iar rase amândoi. Dupa câteva cupe de vin băute în tihnă și întrebându-se reciproc, limbile se dezlegară și începură a depăna amintiri din Roma, mai ales din cele întâmplate în casa tatălui Dianei, care râdea cu poftă când era eroina vreunei mici povesti. În timpul discuțiilor, Diana avu o cerere:

– Te rog, de dragul vremurilor trecute ale copilăriei și tinereții mele…nu că aș fi cine știe ce baba…spune-mi te rog așa cum îmi spuneai: veveriță. Nu ai idee ce dor am de casa copilăriei…

– Cum ai zis? Băbăciune? amândoi râse puternic.Aaaa…Veverița…am înțeles… bine veverița, dacă zici tu! Încet, încet seara se apropis și ei încă povesteau și râdeau, poate și ajutați de vinul exclent pa care îl sorbeau. Soarele își făcea loc să coboare spre apus când Diana tresări și spuse:

– Să nu-mi spui că trebuie să mergem la Pilat la masă?

– Teoretic aș ar fi frumos, mai ales că a făcut invitația înainte de a sosi tu. De ce?

– Aș face ceva nebunesc. Dar am mare nevoie de ajutorul tău. Mă ajuți?

– Hmmm…depinde!

– Marea nu cred că tare departe de aici. Așa e?

– Nu prea departe. De ce?

– Luăm cina pe nisip lângă mare. Ce zici?

– Acum?

– Nu, mâine! Acum, firește! Vreau să văd Roma de cealaltă parte a mării. Vrei?

– Nu se vede nicio Romă. Tu mai degrabă zi că nu vrei să mergem la Pilat dar vrei să petrecem seara cât mai minunat. Diana pufni în râs la descoperirea planurilor ei.

– Lasă…mâine ai treabă…te va trage de urechi Pilat…

– Priscila! strigă Gramius. Priscila! mai striga o dată iar o sclavă își făcu apariția. Pregătește cina cât să încapă într-un coș. Și să pui și din vinul cel mai bun și…încă un coș pentru vin, spuse zâmbind Gramius și făcu semn ca servitoarea poate să se retragă la treaba ei. Sergius! cel chemat își făcu apariritia și gata să preia comanda stăpânului: Mergi acasă, spui la soldați ca patru dintre din cei rânduiți în gardă în noaptea asta să vină aici cu făclii de rezervă cât pentru până dimineața în zori și ce mai trebuie, iar tu ca să nu vii cu mâinile goale ai să aduci o amforă cu vinul ăla sosit ieri. Mergem la malul mării. Executarea!

– Da stăpâne! sclavul se făcu nevăzut, urmând să îndeplinească întocmai ordinele. Gramius continua spre Diana: Vrei malul mării? Vom merge într-un loc ferit, nisip fin, se aud înfundat valurile mării…

– Tu știi…Am să văd eu…completă Diana. În curând totul fusese pregătit, sosiră și soldații, sclavul cu vinul. Însoțiți de gărzi și sclavi, alaiul a mers pe malul mării. Cei doi se așezară pe nisipul fin așa cum spuse Gramius, ce încă mai păstra un pic din căldura zilei ce tocmai trecuse.

La lumina răspândită a focului aprins,Priscila așeza câteva tipsii cu diverse mâncăruri și cănile cu vin. În penumbra nopții se vedeau valurile mici atingând țărmul lăsând nisipul ud la retragerea lor.

-E perfect! O, zei…ieri noapte eram pe valuri și mă clătinam, iar noaptea asta le văd cum se zdrobesc de nisip. Îți mulțumesc, Caius!

– Pentru?

– Pentru această seară minunată!

– Cu mare plăcere veveriță! Oricând!

– Știi? Cred că ai trăit clipe frumoase aici!

– De ce spui asta?

– Eu nu știu unde suntem dar e clar că tu nu vii pentru prima dată aici, ca mine.

– Așa e! Nu e prima dată când ajung aici… e locul meu de refugiu în fata mării…Nici nu e departe de casă…

– Casa? Păi tu locuiești în ea? Nu e casa de oaspeți?

– E casa de oaspeți… așa e…dar e proprietatea mea…ca și casa de alături de unde am chemat soldații. De fapt acolo locuiesc cât sunt în Caesaria.

– Secretosule! Ce mai ascunzi? întrebă Diana

– Casa de oaspeți era unul dintre micile mele secretele.

– Știi ceva? Pe toți zeii, să nu mai ai secrete față de mine, da? zise Diana bosumflându-se în joacă.

– Veverița! Orice femeie ca și orice bărbat are secretele lui. Mai ales unul cu poziția mea. Și-apoi sunt secrete ce nu pot fi destanuite orice-ar fi…că nu ar mai fi secrete.

– Hai, zi! Ce mai ai tu? Jur pe Jupiter ca nu mai spun la nimeni! Și pe Marte dacă vrei! Și pe Junona! Și pe viața mea…și jur…nu știu…spune tu!

– Hei! Nu e nevoie să juri pe niciun zeu! Oricum nu te va crede vreunul!

– Ahaaa! Deci nu îmi vei spune! Cum spuneam! Secretosule!

– Nu e vorba, veverița, de secrete, jurăminte sau de spus ceva. Ce vrei să zic? Să mă laud? Am recunoscut! Da, casa de oaspeți în care stai acum e proprietatea mea. Și mai dețin în Caesarea încă două case de oaspeți, cele mai bune. Gramius roti capul din reflex verificând cât de aproape sunt soldații sau sclavii. Aceștia erau în raza vizuală însă sigur nu aveau cum să audă ce vorbesc ei. Și…mai vrei secrete? Diana mărind pupilele dădu aprobator din cap.

Gramius se apropie de urechea ei și dând ușor părul șușoti: Mai am două case de oaspeți în Ierusalim, un han în Ierihon plus încă trei în Roma. Și doar case, ca despre ele vorbim acum. Mai spun? Diana mări ochii a uimire. Vezi? Ți-am spus că ai să te miri și ai să spui că mă laud!

– Deloc. Nici, nici. Nu credeam, mai bine zis nu știam că ești bogat.

– Nu sunt bogății, Diana, oficial nu e mare lucru pe numele meu. Natura funcției mele nu-mi da posibilitatea să dețin mari averi, mai ales la vârsta mea. O casă din Roma și câteva acareturi dețin oficial. Restul e pe numele tatălui meu sau obținute în urma moștenirii din familie. Știi care e riscul când știi multe și ascunse din secretele mele?

– Care?

– Să fii ultima persoană în viață când le auzi din gura mea. Diana se crispă subit.

– Veverița! Calm! Nu e vorba de tine…încă, spuse Gramius zâmbind

– Uhh! Am crezut preț de o clipă că urmează să mă înjunghii…mai ales după ce mi-ai zis atâtea.

– Ha…ha…ha…Cum să te înjunghii? Cu ce? Degeaba crezi că am chemat gărzile? Vino aici, lângă mine!

Diana se așeza bosumflata punând capul de pieptul lui Caius.

– Și – încă ceva! Eu nu înjunghii. Eu retez gâtul! Uite-așa! Gramius dădu părul ce cobora pe gât și sărută pătimaș pielea ce se îmbrobonă la atingerea buzelor lui. Ființa dulce…mai spuse el, Eu Caius Marius ClodusGramius niciodată, dar absolut niciodată nu îți voi face nici cel mai mic rău și te voi ocroti cu toată puterea și priceperea mea. Zeii îmi sunt martori iar Jupiter să mă trăsnească din cer dacă te mint…

– Ooo…moment de rostire a jurămintelor…Caius, zise Diana ridicând capul și privindu-l în ochi, EU nu mă mărit, da? Voi rămâne în veci Diana Minor Marciana

– Te-am cerut în căsătorie cumva și eu nu știu? întrebă Gramius, în timp ce își răsucea pe degete o șuviță de păr.

– Nu! Dar nici să îndrăznești! Ia spune…ce mai deții?

– Mmm..sunt la controlul averii se pare, răspunse zâmbind. Ți-am spus deja că nu am mare avere…pe numele meu. La timpul cuvenit am să-ți spun ce și cum. Doar nu vrei să-ți tocesc urechile în noaptea asta așa de frumoasă cu pământurile, casele și averea mea? Cred că nu, mai ales că nu ești genul..

– Dar ce fel sunt? întrerupse Diana

– Ești o femeie blândă, firava, frumoasă…ce trebuie ocrotita. Sigur, cred că ești și ambițioasă, dacă nu cumva te-ai schimbat din copilărie…Cât despre averea mea…fii convinsă că ce am adunat ajunge și pentru nepoți.

– Cine spune că sunt frumoasă? Pe tine nu te cred.

– Nu mă crezi? Perfect! Dar dacă o spune marea?… valurile? Ascultă…

Diana și Caius tăcură ținându-și aproape răsuflarea. Se auzeau valurile strivite pe țărm iar marea mugea înfundat ca într-un geamăt ascuns.

– Vii des aici?

– Nu pe cât de des îmi doresc să ajung. Fie – nu sunt în Caesarea – iar când sunt am multe altele pe cap. Recunosc că de fiecare dată încerc să îmi fac timp să vin aici. Dar oricât timp aș vrea, nu pot să stau mult.

– De ce? Mie îmi place aici

– E frumos, așa e. Dar…de fiecare dată când ajung aici mă cuprinde un nod în gât…mă chinuie de parcă marea ar avea ceva cu mine…De parcă aș fi dator lui Neptun sau nemeidelor. Știu să înot și chiar mă zbengui în apa mării uneori. Dar când stau singur și privesc marea… mă simt uneori exilat pe o insulă pustie…condamnat pe vecie

a locui singur acolo…și oricine ar trece, oricâte semne disperate aș face, mă va ignora…cine să salveze pe cel proscris? Unde să mă ducă? Pe o altă insulă pustie? Ca să retrăiesc acel coșmar? De ce lăcrimezi Diana?

– Mă iartă! Iartă-mă, poți?

– Pentru?

– Că ți-am stârnit durerea…mai bine plecăm acasă!

– Ce vina ai tu veverița pentru coșmarurile și durerile mele? De unde să știi tu frământările mele? Aici e locul unde încerc să mă liniștesc în același timp… Simt așa… cum mă pierd în imensitatea lumii, cum se pierde un bob de nisip în imensitatea mării și sunt convins că nimeni nu s-ar întrista de pierderea mea, precum nici apele nu s-ar învolbura de pierderea acelui grăunte. Tu mă iartă că vorbesc ce nu trebuie, că te întristez cu gândurile mele mele nerostite, dar auzite de mare…Aici e…dar nu mai apuca să-și termine gândul căci Diana îl răsturnă pe nisip cu un lung sărut pătimaș.

– Ai zis că scavul tău să mai aducă niște vin din ăla, din Santorini? Îl ducem înapoi? întrebă Diana după terminarea sărutului.

– Pfii…ai dreptate…am uitat. Gramius striga după sclav. Acesta se apropie și primind poruncă se grăbi să o execute.

– Știi? Cred că trebuia să mă nasc băiat.

– De ce?

– Am unele apucături băiețoase. Am învățat să mânui bine sabia și pumnalul, trag cu arcul foarte bine, îmi place vinul…

– Doar ai crescut în umbra fraților tăi…

– Să nu crezi, Caius, că nu am și eu dureri ascunse-n mine…

– Cine nu are?

– Am să ți le spun și eu pe ale mele… dar mai întâi obișnuiește-te cu mine…cu toanele mele…Cum rămâne cu vinul? Stau cu paharele astea uscate în mâna sau doar am adus de forma civilizația Romei la malul mării pe țărmul din Iudeea? Gramius turna și vru să închine. Diana insa îi puse degetul pe buze.

– Nu spune nimic…acest pahar este pentru durerile noastre! Să le lăsăm așa cum sunt și să le uităm! Gramius încuviință din cap și bău până la ultima picătură. Diana goli și ea paharul și continuă: Acum… poți să închini pentru ce vrei tu, dar nu cu paharul gol ! Gramius le umplu din nou.

– Știi? Nu am crezut niciodată că am să trăiesc așa clipe. Pentru tine, Diana! Pentru această noapte de neuitat!

– Să fie și pentru tine! Diana bau doar o înghițitură și puse paharul pe nisip. Nu știu ție, dar mie îmi este foame!

– Să imbucam, atunci! și Gramius scoase din coșul pregătit încă de acasă. Apoi puse niște lemne pe focul făcut special ca să lumineze și să le țină de frig.

– Eu aș face o baie! spuse Diana și se duse să intre în mare iar valurile i-au cuprins gleznele. Diana sări ca friptă și se întoarse repede înapoi stigand dând să plângă: e reeeeceee! Gramius asista la întreaga scenă râzând în hohote mai ales la contactul Dianei cu apă rece a mării. Aceasta tremurând se așeză lângă el și spuse:

– Caius Marius! Mi-e frig! Ține-mă în brațe și mă încălzește! Diana se corcoli la pieptul lui în timp ce tălpile le bagă în nisip.

– Porunca stăpână! și Gramius o cuprinse în brațele sale. Cu mâna disponibilă pocni din degete iar din întuneric se apropie sclavul său. Mișcă din degete către el făcând semne aparent ciudate dar acesta înțelesese căci după câteva clipe sosi cu o blană de leu și o lasa lângă Gramius. Acesta o înveli delicat pe fată.

– Oooo! chiar adevărat supriza din partea ta, cavalere! Știi ceva?

– Spune!

– Rămânem aici să ne prindă răsăritul? Numai să poți și tu sta, să nu trebuiască să pleci aiurea în zori. Se poate? întrebă ea deja somnoroasă

– Unde să plec? Sigur că da! Are cine păzi focul, pe noi. Am să trimit sclavii acasă, o să rămână doar soldații. Dacă te trezești și nu sunt lângă tine…să nu te sperii. Nu pot fi departe. Strigă și voi apărea.

– Caius…vreau să adorm în brațele tale în noaptea asta! Nu mă judeca greșit! Nu e de la vin…și nici îndrăgostită. Dar în seara asta și în noaptea asta mă simt fantastic de bine… aici, cu tine…

– Am zis eu ceva? Diana… aș face orice ca să te simți bine… și recunosc…comparativ cu tine…eu cred că sunt îndrăgostit… un pic… mai mult…În fine…brațele mele vor fi cea mai pufoasa perna…că tot nu am adus…asta am uitat să zis să ia.

Diana trase de blană și se înveli până la gât și împrejurul corpului apoi zise:

– Vai…ai rămas dezvelit! Îmi pare rău!

– Pentru? Nu-ți face griji pntru mine! Noroc că leul ăsta chiar a fost mare și blana lui ajunge pentru amândoi. Dacă îmi va fi frig trag cât am nevoie…

– Tăcere! Vreau să adorm în zgomotul valurilor și să mă trezească soarele. Noapte bună!

– Noapte bună, veveriță! după ce Diana adormi, Gramius se scula ușor, asigurându-se că fața e bine învelita.

Se duse la sclavi trimițându-i acasă cu ultimile porunci de

îndeplinit apoi la gărzile ce urmau să se schimbe în post câte unul. Mai puse lemn pe foc ca să se mențină căldura lor, apoi desculț pleca pleca pe lângă apa mării de-alungul țărmului ca într-un fel de rond. Nici nu mai știa de câte ori se plimbase în noapte, rumegând amintiri ce și acuma, după atât timp încă îl mai rodeau. Nu se depărta foarte tare ca să fie în preajma de l-ar fi strigat Diana. Strigătul de pescăruși era semnul că ziua urma să stăpânească iar mici striații portocalii anunțau apariția iminenta a soarelui. Sosi scalvul sau de încredere și însuși Gramius pregăti pe o tavă de argint din cele aduse: câteva fructe, bucăți de porumbel la grătar și pâine proaspăt scoasă din cuptor. Apoi se așeză lângă Diana care ajutată de zorii zilei și de mirosul îmbietor se trezi.

– Niște pâine fierbinte chiar mi-ar prinde bine! Bună dimineața! Să nu zici că am dormit aici!

– Nu, veveriță! Te-am furat în zori din casă și te-am adus aici la malul mării.

– De ce nu să fi făcut așa? Te cred în stare! zise Diana cu un zâmbet larg.

– Poate la noapte, de ce nu?

– Da, da…am un somn ușor…mă trezesc imediat! Mai ales când nu beau înainte de culcare, da? și Diana îndrepta arătătorul pre Caius ca semn se întărire a cuvintelor.

– Da, am zis eu ceva? se apăra acesta. Ai zis că vrei răsărit de soare la malul mării! Uite!

– Da…e superb…Tu ce ai făcut?Ai dormit?

– Am dormit ceva-ceva…în rest am păzit marea…

– De ce marea?

– Să nu fugă peste noapte și să nu mai fie la răsărit. Soarele se ridica cu repeziciune iar razele sale erau din ce în ce mai luminoase și călduroase. Diana îl săruta pe obrazul stâng pe Caius și zise:

– Îți mulțumesc din inimă pentru tot ce ai făcut!

-Cu mare plăcere, veveriță! Oricând, orice îmi stă în putință.

– Știu sigur că nu a fost cerința tatălui meu ci dorința mea și ceea ce ai simțit tu… Îți mulțumesc din nou! spuse sărutându-l și pe celălalt obraz

– Veverița…

– Știi ce? Eu vreau acasă! Vreau să mai dorm! Pe pat!

– Și cine te oprește? Ai terminat de mâncat? Diana dădu aprobator din cap Îți mai este frig? Aceasta scutura ștrengărește iar din părul ei blond-auriu se scuturară câteva boabe de nisip.

– Vaiiii! ce cap am! Să îi spui Priscilei când ajungem să-mi pregătească o baie fierbinte.

– Atât timp cât locuiești în acea casă, considera că fiind a ta, inclusiv sclavii. Cei doi se ridicară și porniră spre casă. Așa că nu ai decât să spui tu ce vrei…baie, mâncare…vin…masaj…mai puțin Sergius, pe asta nu ți-l dau însă el va fi călăuza ta dacă vrei să mergi în oraș, spuse Gramius și zâmbi. După prânz, până în seara ar fi minunat să treci pe la Pontius Pilat și Claudia, asta ca să nu te prindă vremea cinei la ei. Iar diseară dacă vei vrea să-mi faci cinstea de a trece pragul casei umilului tău servitor…

– Termină…! Îți mulțumesc pentru tot!

– Cu mare plăcere! Hai fugi la somn, zise Gramius când ajunse în fața casei unde locuia Diana. Diana vizibil somnoroasa intra în curtea mică din fața casei făcând scurt din mână. Gramius își continuă drumul până la casa lui unde sclavii erau treji urmând activitatea zilnică. Făcu o baie fierbinde iar după, citi niște rapoarte și în timp ce pregătea o coroană de flori de câmp ce urma să o așeze pe fruntea Dianei înainte de masa se gândea de ce noapte ciudată avusese parte.

„…prea frumos…prea repede…” și scutură din cap a trezire. Termină de împletit și se apuca de o a doua coroană.