Viziunea Tomista Asupra Conceptului de Fericire

Cuprins:

INTRODUCERE

I. CONCEPTUL DE FERICIRE ÎN FILOSOFIA MORALEI

1.1. Aspectul teoretic al noțiunii de fericire în etica și morala universală

1.2. Evoluția conceptului de fericire: abordări și principii

II. CONCEPTUL DE FERICIRE ÎN VIZIUNEA LUI TOMA D’AQUINO

2.1. Definirea fericirii prin comentariul la Etica Nicomahică

2.2. Viziunea tomistă asupra conceptului de fericire

III. FERICIREA, ÎN FILOSOFIA LUI B. RUSSELL

1.1. Cauzele nefericirii

1.2. Cauzele fericirii

– SIMILITUDINI ȘI DEOSEBIRI ÎN ABORDAREA TEMATICII

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Cu foarte mult timp în urmă, cînd abia se construiau marele civilizații, cînd o dată cu acestea începea să-nflorească și cultura, încă din epoca antică omul era o ființă cugetătoare, avînd chiar motive concrete de a fi anume astfel, deoarece în acele timpuri filosofia era totul, ea a reprezentat acel domeniu care încerca să ofere cunoștințele necesare despre întreg universul.

Astfel, printre multitudinea de probleme pe care marii filosofi erau preocupați în a le dezbate, se număra bineînțeles și problema de ordin moral, și anume-problema fericirii. În perioada antichității, marii filosofi precum Aristotel, Democrit, Pitagora, Socrate, Seneca, Epicur și mulți alții, au încercat să definească conceptul de fericire în limitele cunoștințelor acestora, astfel încît fiecare dintre cei enumerați mai sus sunt renumiți prin originalitatea aportului adus în ceea ce privește abordarea tematicii date.

Perioada medievală este renumită prin aceea că filosofia creștină a cunoscut o mare evoluție, astfel încît valorile creștine erau primordiale în etica filosofico-religioasă, printre care una dintre cele mai importante era bineînțeles credința în Dumnezeu. Printre reprezentanții acestei perioade, care și-au adus și ei aportul în cercetarea fericirii îi putem nominaliza pe Sfîntul Augustin, Francisc din Asisis, Toma de Aquino, despre concepțiile căruia voi vorbi în prezenta lucrare și alți sfinți care au fost cointeresați de conceptul dat. Este de remarcat că fiecare dintre acești gînditori au avut o interpretare aparte referitor la problema fericirii, însă idealul valorilor creștine a fost un compartiment comun pentru toți aceștia.

În perioada renascentistă, fericirea nu mai este în legătură directă cu idealurile creștine, deoarece prin multitudinea reformelor, specifice acestei perioade, are loc pierderea puterii lăcașelor sfinte, idealurile creștine fiind și elespulberate. Această perioadă vine cu promovarea idealurilor antice, chiar și problema fericirii este abordată din această perspectivă, unde relației om-natură îi revine rolul primordial în definirea acestui concept.

Epoca modernă dă naștere iluminismului, un mod aparte de a gîndi și a educa omenirea, astfel încît și problemele cercetate și dezbătute în această perioadă, dobîndesc o întorsătură specifică iluministă. Printre reprezentanții acestei perioade care au socotit de cuviință să filosofeze despre conceptul de fericire s-a enumerat și Voltaire, Lock precum și mulți gînditori din filosofia clasică germană. Fericirea în perioada dată nu este atît definită, cît mai mult cercetată din punct de vedere metodologic.

În final ajungem și la perioada contemporană, unde chiar și în zilele noastre mulți dintre gînditori care își mai continuă activitatea, precum și mulți oameni de rînd chiar, se-ntrec în a specula despre conceptul de fericire. În perioada contemporană, atenție deosebită se acordă științei și respectiv fenomenelor ce pot fi explicate în mod experimental, fenomenul fericirii rămînîn în continuare un element relativ și subiectiv.

Însă în pofida faptului că problema fericirii este una de ordin subiectiv, în sensul că nimeni pînă acum nu a putut să definească în limita unor granițe clar stabilite în ce ar consta aceasta, formulînd astfel o teorie general acceptabilă și universal-valabilă, personal, totuși am decis să optez anume această temă. Alegerea temei nu a fost una deloc dificilă, deoarece fiind luînd în considerație faptul că etica îmi place destul de mult ca disciplină, am decis să cercetez o problemă de ordin moral, precum este și fericirea. În acest sens, fiind plăcut surprins și de viața filosofului contemporan Bertrand Russell, am decis să cercetez concepția acestuia în comparație cu concepția despre fericire al lui Toma de Aquino.

Tematica și problematica fericirii a fost, este și va fi mereu actuală, deoarece după cum am mai menționat mai sus, nu se cunoaște încă nici o teorie care ar defini acest concept, astfel încît acest subiect rămîne în continuare deschis pentru filosofare.

Scopul lucrării- cercetarea și analiza prin comparație a concepțiilor filosofice ale celor doi gînditori despre problematica fericirii.

Obiective:

Analiza principalelor opere ale autorilor, destinate studiului tematicii fericirii;

Evidențierea ideilor filosofice ale fiecărui gînditor în parte;

Structurarea ideilor, astfel încît să existe o coerență atît ca sens, cît și ca conținut;

Stabilirea clară a diferențelor și asemănărilor în abordarea problematicii;

Formularea concluziilor.

Personal, înainte de a începe studiul asupra problemei fericirii în interpretările celor doi filosofi, am înaintat o ipoteză precum că viziunile celor doi gînditori vor fi total diferite, aceasta datorîndu-se nu doar perioadei diferite de activare, ci inclusiv și a cunoașterii bigrafiilor acestora, care mi-au permis într-un fel sau altul, să înaintez această presupunere.

I. CONCEPTUL DE FERICIRE ÎN FILOSOFIA MORALEI

1.1. Aspectul teoretic al noțiunii de fericire în etica și morala universală

Etica și morala universală constituie un domeniu vast de cercetare, unde astel de concepte precum datoria, binele și răul, virtutea, dreptatea și nedreptatea etc. își au locul lor în ierarhia idealurilor filosofice, în vederea elucidării și explicării de-a lungul diverselor perioade istorice ale timpului.

Conceptul de fericire la rîndul său, nu reprezintă o excepție în acest sens, ci dimpotrivă, numeroși gînditori și filosofi s-au exprimat de-a lungul timpului pe marginea acestui subiect. Începînd cu cele mai vechi timpuri, cînd gîndirea umană a început să-și pună semne de întrebare vis-a-vis de cunosștere, de existență, precum și a dorit să clarifice și să încerce în a defini problematica fericirii.

Pe parcursul istoriei filosofiei s-au încercat diverse abordări în ceea ce privește aspectul teoretic al conceptului de fericire. Dacă se face trimitere la dex, atunci stabilim că o definiție simplă a fericirii o constituie acea ,,stare de mulțumire sufletească intensă și deplină” , însă această definiție este una prea subiectivă, astfel încît nu prezintă clar nici măcar anumite limite în care s-ar putea încadra conceptul dat. Filosofia moralei a încercat să clarifice acest concept, oferind astfel mai multe viziuni într-u conceprea unei eventuale teorii.

Luînd în considerație faptul că filosofia moralei este un domeniu destul de larg, astfel încît la rîndul ei poate fi împărțită în mai multe subdomenii sau mai multe tipuri de morale, așa încît fiecare tip de morală să posede un obiect de studiu concret. Astfel, urmărind analizele gînditorului Mihail Ralea, se constată ferm că de cercetarea problematicii fericirii, sunt responsabile moralele eudemoniste, mai puțin cele hedoniste, însă la fel cu un aport considerabil.

Moralele hedoniste spre exemplu, consideră că impulsul , sursa valorilor morale se află în căutarea plăcerii, a satisfacției. Aceste sisteme morale apreciază că tot ceea ce ține de natura umană poate fi sursă de fericire, plăcere și bucurie; de aceea omul nu trebuie sa-și înhibe nici o pornire. Riscul este de a reduce satisfacția interioară la simple plăceri întîmplătoare, inconsistente. În acest sens, drept exemplu ni se prezintă curentul epicureist, care recomandă cumpătarea, măsura, înțelepciunea, chiar și viciile practicate cu măsură pot fi considerate virtuți. Excesul de virtute este un mare viciu, consideră moralele hedoniste.

Moralele eudemoniste, în prelungirea celor hedoniste, consideră că scopul vieții constă în căutarea propriu-zis a fericirii. Fericirea, ca ideal, este acea stare în care majoritatea trebuințelor noastre sau măcar cele mai importante dintre ele sunt satisfăcute la maximum, pe o durată cît mai îndelungată, nedeterminată. Înțeleasă în acești termeni, fericirea nu poate fi atinsă, întrucît se face abstracție, în mod sistematic, de limitele ființei umane și de sursele suferinței. Totuși, definind fericirea ca stare reală, aceasta constă într-o satisfacție interioară maximă, care este posibilă numai dacă suspendăm simțul critic, facem abstracție de toate sursele lăuntrice perturbatoare și din afară, astfel încît atenția noastră să fie fixată numai asupra acelor stimuli care produc satisfacție. La fel morala eudemonistă susține că fericirea nu poate fi considerată scop expres al vieții și al actelor umane. Acest concept reprezintă o consecință psihologico-spirituală, ce se atașează neprogramat acțiunilor în și prin care se urmărește scopuri și valori de o cu totul altă natură. Mai mult: fericirea include totdeauna sentimentul unei fragilități, neliniști, incertitudini. Atunci cînd avem certitudinea unor rezultate așteptate și a unor satisfacții, fericirea se autosuspendă. Prin urmare, situația de fericire există numai atît timp cît este prezentă intuiția, intenția și\sau conștiința provizoratului, a evidenței că sursele fericirii sunt mult mai puține decît cele ale nefericirii și ale suferinței.

Tematica și problematica fericirii este bineînțeles de competența moralei pînă la urmă, întrucît depinde de calitatea morală a scopurilor și mijloacelor care întemeiază manifestările omului, precum și de calificarea morală a consecințelor-imediate sau îndepărtate-care însoțesc actele acestuia. Fericirea în sine a fost considerată ca fiind scop al vieții (eudemonismul), fiind identificată în căutarea plăcerii (hedonismul) , în starea de liniște interioară ( ataraxia) obținută fie prin autodisciplinarea dorințelor ( stoicismul) , fie prin practicarea virtuților (Platon, Aristotel ș. a).

La nivelul conștiinței comune, este evident că făptura umană își judecă viața, momentele acesteia și faptele după repere și ecuații sufletești unice. Totuși filosofa morală universală acceptă ideea precum că ar fi banal ca fiecare individ uman să se mulțumească cu banala afirmție că ,, fiecare e fericit în felul său” ,căci există o fericire bună și o fericire rea. Există idei despre fericire deschise spre binele public, dar și fericiri egoiste, unele din acestea trăgîndu-și seva din nefericirea altora. Exentimentul unei fragilități, neliniști, incertitudini. Atunci cînd avem certitudinea unor rezultate așteptate și a unor satisfacții, fericirea se autosuspendă. Prin urmare, situația de fericire există numai atît timp cît este prezentă intuiția, intenția și\sau conștiința provizoratului, a evidenței că sursele fericirii sunt mult mai puține decît cele ale nefericirii și ale suferinței.

Tematica și problematica fericirii este bineînțeles de competența moralei pînă la urmă, întrucît depinde de calitatea morală a scopurilor și mijloacelor care întemeiază manifestările omului, precum și de calificarea morală a consecințelor-imediate sau îndepărtate-care însoțesc actele acestuia. Fericirea în sine a fost considerată ca fiind scop al vieții (eudemonismul), fiind identificată în căutarea plăcerii (hedonismul) , în starea de liniște interioară ( ataraxia) obținută fie prin autodisciplinarea dorințelor ( stoicismul) , fie prin practicarea virtuților (Platon, Aristotel ș. a).

La nivelul conștiinței comune, este evident că făptura umană își judecă viața, momentele acesteia și faptele după repere și ecuații sufletești unice. Totuși filosofa morală universală acceptă ideea precum că ar fi banal ca fiecare individ uman să se mulțumească cu banala afirmție că ,, fiecare e fericit în felul său” ,căci există o fericire bună și o fericire rea. Există idei despre fericire deschise spre binele public, dar și fericiri egoiste, unele din acestea trăgîndu-și seva din nefericirea altora. Există țeluri umaniste înalte, dar și tentații josnice. Există fericiri mărețe și fericiri lamentabile. Prin tensiune și conținut omenesc, primele sunt cu adevărat semnificative. Căci menționează Sf. Augustin: ,,este o nenorocire mai mică să obții ceea ce nu vrei, decît să vrei și să obții ceea ce nu se cuvine” . ( 1)

În etica și morala universală, fericirea este în general înțeleasă ca exces de speranță: se anticipă imaginativ trăirea satisfacțiilor maxime legate de persoana proprie, dorindu-se ca -în condiții de siguranță- sfera înclinațiilor să capete rezolvări optime pe o durată cît mai mare posibil. Se ascunde în acest proiect al fericirii un pact sentimental al insului uman cu sine însuși: se dorește anularea tuturor piedicilor posibile- știut fiind faptul că omul este temător sau irascibil față de tot ceea ce nu convine, tulbură echilibrul, împiedică sau amenință – și existența împrejurărilor prielnice, norocoase; în acelați timp, se dorește starea în care așteptările sale în fața vieții îi sunt satisfăcute la limita maximă.

Luînd în considerație faptul că nu se poate face din simple stări psihologice ( sentimente, dorințe, capricii, înclinații, temeri, instincte etc.) modele de conduită morală, fericirea autentică presupune disciplinarea moral-valorică a vieții, și în consecință, depinde de actualizarea proiectelor prin inițiativă și trudă. Idealul de viață funcționează sub forma unui raționament ipotetic ( ,,dacă…..atunci”). Fericirile iluzorii omit datele reale ale problemei, idealizează și ipostazează dorințe lipsite de măsură, oferind, astfel, voinței țeluri fictive. Ca trăire, fericirea presupune ”punerea între paranteze” : izolarea pretextului real care provoacă mulțumirea, lipsa de interes pentru aspectele stînjenitoare, anularea spiritului critic pentru ca afectele să se intensifice prin fixarea exclusivă a interesului pe conținuturile convenabile. Așadar, starea psihologică de fericire, nu este produsă spontan de către motivul ( sau momentul ) ce ne satisface, ci ține de aptitudinea personală de a fi fericit, de capacitatea de a ignora bogăția realității, temporalitatea și varietatea propriilor trebuințe.

Întrucît se simte că aceste suspendărisunt provizorii, starea de fericire cuprinde fascinații și tentații ușor temătoare. În filosfia moralei se enunță faptul că presiunea realității că mult mai imporatantă decît căutarea fericirii, decît provocarea,cu orice preț, a acestei stări psihologice rămîne preocuparea de a înlătura sursele nefericirii proprii și spectacolul nefericirii semenilor- ceea ce presupune forță morală și conștiința faptului că nu tot ceea ce ne-ar putea bucura merită să fie obiect al pasiunii. Friedrich Schiller precizează: ,, O fericire continuă devine o piedică pentru virtute. Numesc fericit pe cel care, pentru a gusta plăcerile și bucuriile, nu e constrîns să facă nedreptăți, iar pentru a acționa just nu e constrîns să îndure nici suferință ți nici lipsuri.” (2 ) fil moralei cap 6

Înclinația excesivă spre fericire ocolește cu suplețe imboldurile datoriei morale, sau le mimează convingător, deoarece este mai puternic impulsul de a valorifica situațiile ispititoare, de a ceda cînd se ivește prilejul satisfacerii unor dorințe, plăceri, capricii, tentații și scopuri mai mult sau mai puțin îndoielnice. Iubirea exagerată de sine poate îmbrăca, însă, și forme mult mai perverse în mobilizarea voinței: lipsa de scrupule, producera răului cu bună știință.

Tocmai de asta, morala nu-și propune să dea sfaturi asupra modului în care este posibil ca ființa umană să-și procure fericirea, ci formulează acele exigențe pe care le dovedește fericirea demnă, autentică, arătînd ,, cum devenim vrednici de fericire” (I. Kant). Așa cum precizează A. Camus: ” dacă nu căutăm decît fericirea, sfîrșim în facilitate. Dacă nu cultivăm decît nefericirea, sfîrșim prin a ne complace în ea. În amîndouă cazurile, o devalorizare” (3). Pentru a evita asemenea polarizări exclusive deduse, în ultimă instanță, din predispoziții și sentimente, trebuie de acceptat ideea precum că fericirea nu poate constitui țel care angajează voința, nu poate avea calitatea de scop suprem al actelor vieții, deci nu este o valoare intenționată expres, ci mulțumirea durabilă a voinței prin îndeplinirea dorințelor și realizarea scopurilor valide moral.

Căutarea fericirii este cel mai firesc lucru pentru om. Ea izvorăște din ființa conștientă a omului, care percepe, simte, judecă, a cărei activitate se desfășoară în conformitate cu un anumit scop, aspirație sau dorință. Fericirea reprezintă starea ființei ce suferă și judecă, ce-și reprezintă lumea și o evaluează în raport cu propria-i imagine asupra sa și a lumii. Fericirea este o stare individuală, strict personală, care implică, însă, în mod inevitabil prezența altor oameni sau a lumii. Întrucît fericirea e legată de individ, considerat ca un tot, ea are o puternică notă de subiectivitate — oamenii doresc să fie fericiți, dar există diferite moduri de a o înțelege. Nu toți oamenii înțeleg fericirea în același mod.

Prin urmare, Fericirea este o problemă centrală a vieții omenești și a concepției despre viață, deoarece, din totdeauna, problema succesului, a realizării umane, deci a realizării unor scopuri și idealuri, este sinonimă cu căutarea, atingerea a ceea ce se numește fericire. Acest concept are un loc aparte în cadrul eticii și moralei universale, avînd în acest sens un spațiu vast de cercetare. În pofida faptului că morala eudemonistă a putut să ofere careva definiții ale problematicii fericirii, totuși pînă la urmă, fericirea reprezintă un concept relativ. Nu există astfel, o concepție unitară, un criteriu unic în privința abordării fericirii. Fericirea a fost înțeleasă ca plăcere, ca iluminare a inteligenței, ca bucurie austeră a sacrificiului, ca bună dispoziție sau bunăstare, înțelepciune și virtute. Există peste o sută de definiții concurente și divergente. Filosoful român P.P. Negulescu menționează: ,, scopul vieții individuale și evoluția vieții sociale sînt o necontenită goană după fericire, „oricare ar fi formele pe care le iau activitățile individuale” (4)

1.2. Evoluția conceptului de fericire: abordări și principii

Conceptul de fericire, de-a lungul anilor a constituit un subiect de primă importanță, din simplul motiv că a reprezentat și continuă să reprezinte un interes deosebit pentru făptura umană, care pretinde că poate să tindă spre atingerea acestei stări de spirit grație conștiinței și voinței sale, or numai umanului îi este posibilă perceperea în esență a fericirii.

Istoria filosofiei s-a remarcat prin numeroase concepte și abordări ale problematicii fericirii, în acest sens evidențiindu-se mai mulți gînditori și școli filosofice. Conceptul de fericire nu a fost fundamentat ca fiind o teorie sau altfel spus o axiomă, care n-ar mai avea nevoia de combatere sau de alte polemizări pe marginea acestui subiect, fiind un fenomen genaral-valabil în spațiu și timp, ci dimpotrivă, din cauza existenței momentului de subiectivitate, din motiv că fiecare epocă și-a prezentat adevărurile și principiile proprii, conceptul dat a suferit diverse interpretări și abordări în evoluția sa.

Epoca antică a constituit un început al demersului problematicii fericirii. În această perioadă istorică s-au evidențiat numeroși filosofi care și-au adus aportul în ceea ce privește abordarea tematicii propriu-zise. Această perioadă este cunoscută în istoria filosofiei ca fiind una de mare succes, deoarece pînă astăzi diverse ipoteze și teorii mai sunt valabile, astfel încît și principiile eudemoniste au supraviețuit nefiind uitate.

Concepția aristotelică nu constituie o excepție în acest sens, deoarece ideile marelui filosof s-au remarcat prin originalitate și discernămînt, astfel încît acestea fiind preluate mai apoi în abordările ulterioare ale problematicii fericirii. Aristotel a folosit principiul naturalismului, prin aceasta confirmîndu-se originalitatea eticii sale, astfel încît caracterul uman, în viziunea acestuia, este strict determinat de procesele naturii, de evoluția omului în contextul societății, de aceea, pentru a explica anumite particularități ale caracterului uman, în cazul dat fiind vorba despre atingerea fericirii, se apelează însăși la natura lui și nicidecum la anumite puteri supranaturale.

Fericirea la Aristotel se numără printre bunurile desăvârșite și demne de venerație, care îi apropie pe oamenii care o posedă de condiția divinității. De aceea fericirea este considerată: ,,suprema frumusețe, supremul bine și totodată suprema plăcere, într-o unitate inseparabilă” . Aristotel menționează și susține ferm faptul că țelul moralei nu este de a înțelege și percepe virtutea, dar de a învăța cum să fii virtuos, astfel încît omul care știe cum să fie virtuos va putea dobîndi fericirea. Astfel, fericirea ca ideal suprem și bine specific umnan, în opinia stagiritului constă în ,, activitatea sufletului conformă cu virtutea, iar dacă acestea sunt mai multe, în conformitate cu cea mai desăvârșită, și asta de-a lungul unei întregi vieți desăvârșite” . Ibidem, p. 9; (2)

De asemenea, marele filosof susține că toate acțiunile omului sunt orientate spre un anumit scop- binele; însă există o mulțime de forme a bineleui și fiecare om tinde spre atingerea unora dintre acestea. În viziunea sa, binele suprem este orientat spre plăcere, fericire sau satisfacere a anumitor pasiuni. Plăcerea provoacă fericirea, în acest caz cînd reprezintă o acțiune finisată în strictă conformitate cu virtutea.

Prin urmare, fericirea în concepția aristotelică constiuie un bine suprem spre care ființa umană tinde în permanență. Fericirea nu este posibilă dacă nu se practică virtutea, căci nu este de ajuns să știi ce înseamnă virtute, ci este nevoie și să fii virtuos, cea mai înaltă în ierarhie fiind înțelepciunea. Astfel prin practicarea virtuții se atinge binele moral, care provoacă plăcerea, ceea ce în ultimă instanță se numește fericire.

Stoicismul, a reprezentat un curent filosofic care la rîndul său a cercetat tematica fericirii. A fi un stoic înseamnă a-ți accepta soarta, căci nu este posibil conform principiilor stoice de a schimba mersul lucrurilor. În centrul moralei stoice este plasat omul, care este lipsit de emoții, este surd la plăcere și instincte.

Zenon din Citium, fondatorul școlii stoice, indică drept scop suprem ,,viața în acord cu natura” , ceea ce este echivalent cu viața virtuoasă, căci doar mama natură în concepția acestuia îi poate ademeni la scopul suprem-virtutea. Fericirea constă în acțiunea rațională. Deci, ființa umană să rrgăsească rațiunea naturală a universului și să exprime prin stilul ei de viață (de muncă, de activitate) acea rațiune. Iată supremul precept al ințeleptului stoic.

Un alt reprezentant al stoicismului, Seneca, afirmă că virtutea este mai importantă decît plăcerea. Fericirea, ținta supremă a omului, nu poate fi realizată decît printr-o supunere completă legilor rațiunii. Aceasta reprezintă virtutea. Obligația este izvorul fericirii. Restul, fie ca e vorba de boală, de bogație ori de sărăcie este indiferent. Stoicul susține că fericirea nu constă în poziția socială a omului pe care o ocupă, ci în atitudinea lui față de lumea înconjurătoare.

Afirmația lui Epictet poate servi ca concluzie: ,,un stoic poate fi fericit și într-o situație nefericită” (Эпиктет В ЧЕМ НАШЕ БЛАГО?избранные мысли римского мудреца. Москва, 1904 . 51 pag)

Epicureismul a prezentat un interes mai mare față de natură, cu toate că nu a fost exclus nici interesul asupra omului. Fondatorul curentului filosofic dat, Epicur, a fondat o concepție aparte asupra abordării tematicii fericirii. Acesta fusese un mare hedonist, dar nu în sensul de a te bucura de plăceri excesive și de a profita de orice tip dintre acestea, pentru că din cîte considera acesta, sunt și o categorie de plăceri care sunt nenaturale și nenecesare, care spre exemplu îl poate constitui fastul și luxul din viață. În viziunea sa, atît plăcerea cît și durerea, constiutuie concepte primordiale în morale universală. Totuși, ceea ce a vrut acesta să sublinieze a fost ideea de a fi netulburat, adică de a trăi fără durere. Fericirea la Epicur este în concordanță cu conceptul de ,,ataraxie”, care presupune absența tulburării sufletești, acel echilibru spiritual, care în sine constiuie esența existenței.

Epoca medievală vine cu noi valori și principii în istoria filosofiei, astfel încît și abordările visa-vis de careva concepte sunt de asemena diferite de cele anterioare. În principiu, etica evului mediu încearcă o trecere destul de radicală, și anume la o altă tipologie de etică, care are rolul de a elucida o sistemă de norme obiective și neindividuale, adică toate acestea au o proviniență divină-apar de la Dumnezeu.

Aureliu Augustin a fost unul dintre principalii propăvăduitori ai filosofiei și moralei creștine, acesta evidențiindu-se în abordarea mai multor concepte, atît din domeniul religiei, socialului, cît și în cel politic. În viziunea sa, fericirea pe pămînt nu poate fi atinsă, deoarece contemplarea divină nu este posibilă în această lume. Astfel, în viziunea sa, adevărata fericire este posibilă doar în viața de apoi, unde este posibil cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu, pentru că grație liberului arbitru pe care omenirea il are în viața pămîntească, aceștia cad de multe ori în patima păcatului, alegînd de multe ori în favoarea răului în schimbul a ceea ce este bine și divin. În Confesiuni, acesta scrie: ,, Dacă toți oamenii sunt nefericiți în mod necesar, atîta timp cît rămîn sub stăpînirea morții, trebuie să căutăm un Mijlocitor care să nu fie doar om ci și Dumnezeu, pentru ca, prin fericita lui putință de a muri, să-i scoată pe oameni din nefericirea morții lor și să-i îndrume spre nemurirea fericirii” ( Confesiuni.p 636)

De interpretarea textului biblic a fost interesat și Grigore I. Gînditorul dat a definit fericirea prin calitățile și virtuțile pe care ar trebui să le dețină un adevărat adept al moralei divine. La fel ca Fericitul Augustin, acesta vorbește despre conceptul liberului arbitru. În viziunea sa, omul poate să cadă în păcat datorită libertății, care-l determină să cadă în ispitele satanei și în tendința sa către libertatea alegerii binelui și răului. Omul nefericit este omul care cade în păcat, cea mai mare formă a păcatului fiind orgoliul sau mîndria, manifestată prin lene, lăcomie, trădare, frică, invidie. Fericirea este posibilă prin depășirea păcatului, depășirea la rîndul ei fiind posibilă prin apelarea la virtuțile proprii și totodată prin a cuprinde și a urma învățăturile lui Isus. Omul fericit conform lui este omul smerit, prin smerenie înțelegîndu-se capacitatea omului de a accepta liniștit și calm adevărurile biblice, pregătirea pentru viața de apoi.

Prin urmare, concepția despre fericire în perioada evului mediu a fost una strîns legată de morala religioasă, astfel încît cuvîntul lui Dumnezeu în inimile fiecăruia constituia acea sursă de extaz și implinire spirituală.

Renașterea încearcă o reînviere a valorilor și principiilor etico-morale și a idealurilor vieții din perioada epocii antice. Dumnezeu nu mai este acea sursă supremă a fericirii, ci se pune iarăși accent pe relația strînsă dintre om și natură. În perioada respectivă, sunt particulare reformele creștine, care au scopul și menirea de a scutura acele idealuri creștine din perioada evului mediu, de a limita influiența bisericii și a clerului și respectiv de a deschide orizonturi noi pentru om în lume.

Problematica fericirii în perioada respectivă nu a fost cea mai intens abordată, însă este clar momentul precum că de atingerea și dobîndirea acestei stări este responsabil doar omul, și nu alte puteri supranaturale venite din exterior. Reprezentantul umanismului Lorenzo Valla, susține acest moment prin faptul că omul este liber să aleagă, și tot el este responsabil de alegerea făcută: ,,Dacă suntem liberi, El (Dumnezeu), nu prevede viitorul: dar dacă suntem lipsiți de libertate, el nu este drept”. (fr copleston fil med si renascentstă)

Valla respinge stoicismul ca fiind incompatibil cu creștinismul, pentru că practică virtutea pentru virtute, eliminând scopul — viața viitoare, și consideră epicureismul mai apropiat de creștinism, întrucât pune virtuții un scop — fericirea. Or, fericirea supremă Valla o plasează în rai, căruia îi face o descriere cât se poate de neconvențională, prezentându-1 ca loc al răsplătirii virtuoșilor cu cele mai intense și mai complete satisfacții. Astfel, plăcerea este în concordanță cu fericirea, pentru că constituie o normă naturală a omului, însă se are învedere plăcerea epicureică, ceea ce se echivaleazaă cu un echilibru dintre spiritual și fizic.

Thomas More se remarcă în istoria filosofiei ca fiind un mare reformator, astfel încît acesta a rîvnit pentru o reconstrucție a societății, pentru a crea stat unde toți oamenii să se simtă împliniți și fericiți. Astfel acesta vine cu lucrarea sa de bază ,, Utopia”, care se traduce direct ca fiind acel ,,loc fericit”, un loc fericit care însă nu există însă spre care se tinde neîncetat. Omul fericit în viziunea, s-ar fi numit omul care trăiește într-o societate perfectă, unde nu există corupție, vărsări de sînge, violență, unde se lucrează nu doar pentru atingerea scopurilor personale, ci și pentru cele colective. Omul fericit va respecta și onora legile, astfel încît acestea îl vor ajuta să crească și să dobîndească succesul.

Un alt reprezentant, Thomas Hobbes, în lucrarea sa cu caracter moral ,,Despre natura omului” , susține că toate calitățile omului sunt impulsionate de natură, de la natură omul se-nvață să supraviețuiască, să-și satisfacă necesitățile și să se ferească de rău.Conform lui, toți oamenii sunt egali de la natură, și această egalitate determină o luptă permanentă și o concurență acerbă fără compromisuri, pentru bunurile oferite de natură. În viziunea sa, în această luptă permanentă, nimeni nu poate să fie mai liniștit și nici mai fericit, anume această luptă determină caracterul relativ al binelui și al răului.

Epoca modernă este remarcată în special prin filosofii și gînditorii iluminiști, care la fel au încercat diverse abordări ale conceptului de fericire. Epoca modernă se remarcă prin emanciparea moralei, a gîndirii de religie. Odată cu începerea perioadei iluministee, concepția despre fericire începe să aibă alte preocupări și să-și pună alte îngrădiri, spre deosebire de perioadele precedente.

Pentru Spinoza, de exemplu, fericirea trebuie căutată în înțelegerea naturii prin puterea rațiunii, dar și în „iubirea de sine“: acțiunile noastre, adică acele dorințe care sînt definite prin puterea omului sau a rațiunii, sînt totdeauna bune; celelalte pot fi atît bune cît și rele”(Etica spinoza pag 277). Prin concepția sa panteistă, conform căreia Dumnezeu este în toate și peste tot, filosoful atenționează asupra momentului că Dumnezeu este echivalent cu natura. Omul fericit în viziunea sa este ființa dotată cu rațiune, ceea ce înseamnă că acesta este capabil să înțeleagă cele două atribute de bază: res cogitas și res extensa, primul fiind gîndirea, iar cel de al doilea fiind spațiul. Omul fericit este liber, în pofida faptului că nu există libertate absolută, însă grație lui res cogitas, acesta poate singur să ajungă la adevărul despre sine.

Plasată în individ și tot mai individualistă, fericirea este însă girată – și îngrădită – de rațiune, dar și de comunitate. Chiar și utilitarismul clasic este cît se poate de ferm în această privință: cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr constituie măsura binelui și a răului – spunea Jeremy Bentham; standardul utilitarist nu este cea mai mare fericire a agentului, ci cea mai mare cantitate de fericire în general – adaugă John Steward Mills. În lucrarea sa de bază, acesta menționează: ,, căci fie că există sau nu vreun alt temei al obligației morale afară de fericirea generală, oamenii doresc fericirea; și oricît de imperfectă le-ar fi conduita, ei doresc și aprobă toate acțiunile celorlalți care-i afectează pe ei, dacă li se pare că acestea le sporesc fericirea” ( J.S Mill-utilitarismul pag 47)

Dacă pentru Aristotel conceptul de fericire reprezintă un scop ultim spre care se tinde, echivalînd fericirea cu virtutea, atunci pentru ilustrul german I. Kant fericirea adevărată, este dictată de comportamentul moral, aici avîndu-se în vedere imperativul categoric, unde datoria este îndeplinită și realizată de către rațiune. În viziunea sa, doar filosofia îl poatea aduce pe om pe calea fericirii: ,,filosofoa este îndeletnicirea teoretică cea mai necesară existenței umane, întrucît ea cercetează înțelepciunea sau felul în care existența umană individuală devine o existență morală, prin faptul că individul uman își pune de acord voința cu scopul final al existenței ideale, binele suprem.” (Kant-spre pacea pag 45)

Astfel, în viziunea gînditorul german, este posibil ca de cele mai multe ori anume rațiunea, să constituie o barieră foarte serioasă pentru tendința de plăcere și fericire. Acesta nu vede morala ca fiind compatibilă cu fericirea. A fi destoinic și virtuos însemna a fi fericit pentru Aristotel, însă nicipedeparte nu și pentru Kant, acesta susțînînd că oamenii care preferă să trăiască după legile naturale și cei din păturile sociale mai simple, sunt mult mai fericiți decît înțelepții, filosofii și decît cei din păturile sociale aristocratice.

Epoca contemporană se remarcă printr-o diversitate de probleme etice abordate, spre deosebire de perioadele anterioare, însă nu sunt înregistrate aspecte individuale ce au desprinde-o de acestea. Dacă spre exemplu iliminismul vine cu concepția deistă asupra lumii, contemporanietatea este mai liberă în a alege cine și ce a stat la baza universului, aici mai mult analîzîndu-se ceea ce s-a fundamentat în trecut, mai puțin însă venindu-se cu teorii noi.

Totuși o analiză importantă și un aport considerabil în abordarea tematicii fericirii l-au avut și filosofii români. Spre exemplu, gînditorul Petre Andrei considera că fericirea este un fenomen-etico-social, este produsul factorilor psihici și ai mediului social. În viziunea acestuia, factorii subiectivi, psihici care condiționează fericirea formează izvoarele psihologice, iar analiza factorilor sociali, ai condițiilor vieții sociale formează obiectul „etico-sociologic al fericirii". Procesul de integrare a individului în societate se realizează concomitent, îl presupune pe cel de individualizare, de subiectivizare a scopurilor sociale. „Armonizarea sufletului cu mediul social, cu tendințele morale, stabilirea unui echilibru între subiectiv și obiectiv, aceasta produce fericirea. Izvorul fericirii este concordanța sufletului cu sine însuși și cu mediul moral-social" ( P. Andrei-Filosofia valorii, Prefață de Dimitrie Gusti, Fundația Regelui Mihai I, 1945 )

O asemenea abordare a problematicii fericirii îi permite filozofului să conchidă că conceptul dat este un fenomen social-etic ce se deosebește de simpla plăcere, care reprezintă satisfacție sau mulțumire biologică. Fericirea însă, presupune un scop conștient, un ideal, rezultat al unei selecții valorice, al unei alegeri sau angajări. Este interesantă abordarea acestuia precum că cea mai bună teorie a fericirii este cea a meliorismului, deoarece aceasta pornește de la ideea progresului social și a posibilității îmbunătățirii permanente a vieții umane, a posibilității ameliorării continue a condițiilor de existență în societate, a ridicării nivelului de cultură și instrucție a membrilor societății.

Pentru P.P. Negulescu, contrariul fericirii este nefericirea. Aceasta ar indica nu numai prezența durerilor, a suferințelor, ci și prisosul lor: „nefericit este omul împovărat de suferințe mari… durabile sau chiar iremediabile". ( P P negulescu dest omenirii) De aici și înțelesul negativ al fericirii ca „lipsă a durerii". înțeleasă în acest mod, fericirea este nerealizabilă pentru că durerea și suferința fac parte din viața omului și nimeni nu le poate ocoli. Evitarea durerii, în viziunea sa, cu orice preț nu poate fi obținută, cel puțin în plan spiritual, decît printr-o detașare absolută care ar exclude cunoașterea fericirii. Contrarul fericirii, suține dînsul, nu este suferința sau durerea, ci depresiunea, indiferența, inutilitatea etc. Omul fericit este cel ce trăiește un moment de plenitudine, de împlinire, de realizare și derecunoaștere, le trăiește în comuniune și comunicare cu lumea în condițiile păstrării integrității și identității sale, deci în urma unei învingeri, a unui triumf și victorii.

În concluzie, conceptul de fericire a fost pe larg abordat și vizat de mari gînditori și filosofi pe parcursul istoriei filosofiei, astfel încît nici pînă în prezent tematica dată nu este dată uitării. Este de remarcat faptul că fiecare perioadă în parte a ieșit în evidență cu anumite abordări și principii ce le-au deosebit de altele, astfel încît să devină într-un fel originale, pentru că nu putem spune că abordarea fericirii în epoca antică este întru totul asemănătoare cu acea din evul mediu etc.

Prin urmare, actualitatea tematicii și problematicii fericirii a existat din cele mai vechi timpuri, astfel încît aceasta reprezintă o temă inepuizabilă de discuții, comentarii și reacții. Văzînd numeroși gînditori și filosofi care s-au exprimat pe marginea acestui subiect, se poate de conchis că acest concept nu este nici pe departe unul plictisitor sau neinteresant, ca argumente în acest sens servind diversele teorii și viziuni enumerate mai sus.

2. CONCEPTUL DE FERICIRE ÎN VIZIUNEA LUI TOMA D’AQUINO

2.1. Definirea fericirii prin comentariul la Etica Nicomahică

Toma de Aquino, este poate, figura cea mai mare a filosofiei scolastice în perioada ei de mare înflorire în secolul XIII. Scolastica este perioada filosofiei creștine care nu se mai mulțumește cu apologia dogmei-așa cum o făcea filosofia părinților bisericii-ci vrea să fondeze sistematic, rațional doctrina bisericii. Scolastica este ”un ordin cavaleresc al spiritului care trebuie să cucerească țara sfîntă a misterelor dumnezeiești, avînd, ca scut, credința și ca sabie, rațiunea speculattivă”. Scolastica se împarte în 3 mari perioade: 1.Secolele 9-12 (Scotus Eriugena, Beranger de Tours, Anselm de Canterbury, Abelard, Hugo de Saint-Victor). 2. Perioada marilor doctori: secolele XIII și XIV (Roger Bacon, doctor mirabilis, Albert cel Mare, doctor universalis, Bonaventura, doctor seraphicus, Toma de Aquino, doctor communis, Johannes Duns Scotus, doctor subtilis) 3. Scolastica tîrzie: W. De Occkham, școala nominaliștilor pînă la N. Cusanus. [ antologie filosofica]

Perioada scolasticii este caracterizată în special prin influiența predominată a aristotelismului asupra filosofiei creștine. Aristotel fusese, mai înainte, condamnat de biserică. În secolul XIII, doctrina sa este aceea cu ajutorul căreia se formulează dogma bisericii. Filosoful și gînditorul Aristotel, este în special cunoscut prin intermediul filosofiei arabe, prin comentariile lui Averoes și Avicena. Este de remarcat faptul că nimeni nu a făcut mai mult pentru fixarea doctrinei bisericii prin aristotelism decît Albert cel Mare și elevul său, Toma.

Toma de Aquino a avut o biografie bogată, însă printre principalele momente ale vieții acestuia se numără: anul 1225-Toma se naște lîngă Napoli, ca fiul al contelui de Aquino; 1256-este făcut magister împreună cu Bonaventura. La Roma predă teologie, pe lîngă curtea papilor Urban IV și Clement IV. În aceste momente scrie opera sa de căpătîi ,,Summa contra gentiles”; 1269-este la Paris unde combate doctrina averroistă și augustinismul; 1274-moare încă tînăr, într-o călătorie, în drum către conciliul din Lyon; 1323- este canonizat, doctrina acestuia rămînînd îndreptarul de bază al bisericii romano-catolice.

Sfîntul Toma este spiritul cel mai sistematic al întregii filosofii medievale. Cele 612 întrebări cu 3 000 articole ale Summei teologice fixează prin ,,obiecțiuni” răspunsuri la obiecțiuni, toate punctele de doctrină care pot interesa poziția creștină. Toată doctrina este aristotelică. Termenii aristotelici de materie-formă, putere-act, devin mijloace pentru a fixa precis, rațional, doctrina bisericii. [ antologie filosofica]

Fericirea tomistă este în strînsă legătură, deci cu Dumnezeu, astfel încît toată partea primă a operei ,,Summa theologica” , acesta se ocupă de atributele lui Dumnezeu. Acesta din urmă este o ființă simplă, eternă, perfectă, infinită și pururea în act. Dumnezeu creează lumea, care are astfel un început, dar care nu are sfîrșit.

Pentru a vedea cum a fost influiențat de aristotelism în ceea ce privește abordarea conceptului de fericire, este necesar de precizat cum în genere tomimul a acceptat concepțiile aristotelice în etica creștină.

Astfel, în ceea ce privește partea etică a filosofiei sale, Toma este filosoful medieval care a realizat mai sistematic, pe lîngă morala creștină, teologică, o morală rațională. În acest sens, modelul este etica lui Nicomach, însă pusă de acord cu marea inspirație morală a doctrinei creștine. Ideea care centrează sistemul etic al lui Toma este ideea de lex aeterna. Dumnezeu a creat această lege eternă. Omul trebuie să o împlinească prin rațiunea sa. Natura umană este caracterizată prin rațiune. A lucra după rațiune înseamnă a împlini-liber- legea morală. A lucra conform rațiunii înseamnă deci a lucra conform virtuții. Legea morală face parte integrantă din creația lui Dumnezeu; există, deci, în lume două ordine: ordinea naturii și ordinea morală.

Aristotel vorbise în etica sa despre libertatea alegerii; omul are privilegiul de a alege între acțiunile sale pe cînd o piatră care cade nu-și poate alege drumul. Teza libertății voinței a găsit întîia sa dezvoltare puternică în filosofia creștină-unde omul trebuie să dea socoteală de actele sale în fața lui Dumnezeu, unde are răspunderea actelor sale. Teza libertății voinței își va avea, deci, la Toma, un loc central. Momentele voinței-intenție, deliberare-sunt analizate cu o extremă claritate. Conștiința își spune hotărîrea sa înainte și după ce acțiunea a fost săvîrșită. Ceea ce domină însă pentru Toma în libertatea voinței, este rațiunea, primatul intelectului. Aceasta face pe om liber. În ceea ce privește împărțirea virtuților, Aristotel făcuse deosebirea între virtuți etice și virtuți dianoetice. Toma de Aquino însă, va distinge între virtuți naturale (curajul, modestia, etc.) și virtuți supranaturale ( virtuți teologale: credința, speranța, iubirea). Urmarea rațională a unei ordine morale, conformitatea cu natura noastră ne poate duce la fericire. Dar beatitudinea adevărată nu constă decît în contemplarea lui Dumnezeu. [ antologie filosofica]

Este de precizat că filosofia lui Toma de Aquino constituie o încercare maximă de a acorda dogma creștină cu exigențele unei rațiuni naturale. Nu este de mirare că această enormă sistematizare, care privește toate problemele lumii, ale omului și ale conștiinței morale ale acestuia-cu o soluție care împacă și exigențele supranaturale ale credinței creștine, dar și pe cele ale rațiunii logice sau, în ceea ce privește morala, a realităților morale ale vieții de aici, să servească încă astăzi drept baza unei concepții realiste, dar ample, complete, solide, despre esența totală a omului în raport cu Dumnezeu.

Toma D-Aquino la fel s-a remarcat prin faptul că a acordat o deosebită atenție conceptului de fericire, și este de precizat momentul că în pofida faptului că scolastul a activat în epoca medievală, în care s-au remarcat mulți alți teologi și gînditori puternici, care cu toate că cu toții defineau fericirea ca fiind calea spre Dumnezeu, totuși Toma s-a remarcat print-un fel anume original de a defini fericirea, precum de altfel și alți filosofi din aceeași perioadă.

Este cert faptul că Toma de Aquino a citit multe scrieri ale lui Aristotel, de altfel ca mulți alți gînditori din toate timpurile, însă ceea ce am vrut să remarc aici, este faptul că Sfîntul Toma a și comentat unele opere ale acestuia, înclusiv ,,Etica nicomahică”. Astfel, după considerațiile mai multor cercetători, printre care se numără și Cristian Ducu, concepția tomistă vis-a-vis de noțiunea de fericire a putut să preia careva elemente din concepția aristotelică despre tematica dată, precum venind în cele din urmă și cu o formulare proprie, care se găsește în ,,Summa Theologiae” și ,,Summa contra gentiles”. În acest prim subcapitol, urmează a se face referință doar la definirea fericirii din comentariile lui Toma la opera lui Aristotel.

Cristian Ducu a fost unul dintre acei autori care s-a preocupat în special de cercetarea operei lui Toma de Aquino întitulată ,, Sententia libri Ethicorum”, și cel care a susținut teza precum că Toma de Aquino în definirea conceptului de fericire, nu doar a preluat careva elemente din aristotelism, ci și a completat această definire cu aportul său original.

După cum menționează și Cristian Ducu, Aristotel își începe opera prin a spune că: ,, orice artă și orice cercetare, ca și orice acțiune și orice alegere, par să tindă spre un anume bine; de aceea, pe bună dreptate s-a afirmat că binele este cel spre care aspiră toate.” [1, pag 30].

Însă această idee nu era una străină pentru sfîntul Toma, Augustin de exemplu, unul dintre cei mai influenți autori ai medievalității, afirma, în ,,Confesiunile” sale, că există un bine către care tindem cu toții, ceva ales pentru el însuși și niciodată în vederea altui scop, iar acesta este fericirea. [ 3 ]. Grație lui Sf. Augustin, această idee va fi una foarte răspîndită în perioada epocii medievale, însă precum s-a mai menționat, Toma de Aquino nu putea fi un străin al acestei idei.

Dacă ne întoarcem la comentariile lui Toma de Aquino la opera lui Aristotel, după cum menționează și C. Ducu, Aristotel vine cu niște precizări suplimentare în încercarea de a defini fericirea spunînd și susținînd faptul că ,,există un scop (télos) al acțiunilor noastre pe care îl urmărim pentru el însuși”, un scop unic, care nu este altul decât binele suprem (tò áriston).” [4, pag 31]. C. Ducu susține că această idee aristotelică poate fi definită doar făcînd apel la doctrina teleologicală al lui Aristotel, menționînd în continuare că: ,, pentru el, toate lucrurile care există există în vederea a ceva – căci natura nu creează nimic în van; și acest ceva constituie scopul acelui lucru. Cu alte cuvinte, toate lucrurile au o cauză finală către care tind, iar aceasta este binele.” [4, pag 31].

Astfel binele constituie un efect care este urmărit și așteptat, spre care în cele din urmă se tinde în permanență, iar binele suprem sau scopul ultim este echivalat ca fiind fericirea propriu-zisă.

Conform convingerilor autorului, Toma îl urmează pe Aristotel în privința aceasta, admițînd și el faptul că orice agent acționează din necesitate în vederea unui scop. Ceea ce este comun și oamenilor și celorlate ființe este înclinația înspre un scop. După cum precizează și autorul: ,, de exemplu, și oamenii și ființele iraționale au inclinația înspre a-și păstra viața, a se împerechea ori a trăi împreună cu alte ființe de același gen. Atunci, suntem nevoiți să consimțim că există o multitudine de scopuri pentru fiecare știință.” [4, pag. 32].

Prin urmare, binele ultim către care tind toate ființele este, pentru teologul Toma, perfecțiunea ultimă a acestuia, cel de dragul căruia sunt dorite toate celelalte. După cum a observat autorul, totuși, există și o mică deosebire între cei doi-Aristotel nu vorbește niciodată despre posibilitatea ca cineva să dorească răul, în vreme ce Thoma declară că ceea ce noi dorim, dorim sub ratione boni, adică în vederea binelui, astfel încît oamenii pot atinge accidental și răul.

În ,,Summa Theologiae”, Toma de Aquino nu neglijează să determine aceeași teză, ca preambul la investigația privind fericirea. Și face asta clădindu-și argumentul într-un alt mod. Și anume, conform observațiilor lui C. Ducu, el începe aici prin a distinge între ‘acțiuni umane’ și ‘acțiuni ale omului’. Primele sunt numite în mod propriu ,,umane”, numai dacă ele își au originea într-o dorință deliberată; cele ,,ale omului” sunt astfel ,,pentru că ele nu aparțin omului ca om”. [ 5 ].

Cu alte cuvinte, fie principiul acțiunilor agentului respectiv se află în el, fie în afara lui. De exemplu, unei creaturi iraționale, spre deosebire de cea rațională, nu-i stă în putere să fie stăpânul acțiunilor sale. Deși și ea tinde înspre un scop, principiul mișcării înspre acel scop nu se află în interiorul ei, ci în afară. Concluzia provizorie din ST, este că ,,un agent nu acționează decât ca urmare a unei intenții înspre un scop”, [ 5] -iar această intenție este prezentă în agent prin facultatea apetitivă care determină înclinația naturală sau apetitul natural, Thoma spunînd că apetitul natural este acea înclinație pe care o are orice lucru prin natura sa. Dar, prin apetitul natural nu este dorit orice, ci numai ceva ce este propriu ființei care are această înclinație.

Toma de Aquino spune că obiectul dorinței, adică scopul, este binele în universal. Conform lui C. Ducu, Thoma explicase deja ce înseamnă că omul cunoaște: ,,spre deosebire de ființele iraționale și de cele superioare (îngerii), cunoașterea umană are loc prin ceea ce teologul nostru numește abstractio, adică prin abstragerea universalului din particular, ori a speciilor inteligibile din phantasia”. [ 4, pag. 33]. În cazul creaturilor iraționale, apetitul natural (sau dorința senzitivă) este determinat de un bine particular. Prin urmare, conform convingerilor tomiste, ,,o creatură irațională își are cauza mișcării sale într-o dorință rațională universală, adică în Dumnezeu, și nu cunoaște acest lucru.” [ 5 ]. Omul are această capacitate de a cunoaște universalul, și deci, el înțelege că scopul său ultim este Dumnezeu. Însă natura sa imperfectă (viz. îngeri), îl limitează, împiedicîndu-i accesul la acest scop. Dar totuși aceasta nu îl împiedică să tindă înspre scopul ultim.

Autorul C. Ducu s-a arătat convins de faptul că după ce Toma de Aquino demonstrează că scopul acțiunilor umane trebuie să fie unic, deci și ultim, adică binele ultim, nu îi mai rămânea decât să fixeze acest scop. În ultimul articol, citându-l pe Augustin, teologul afirmă cert că scopul către care toți oamenii tind este fericirea. Fericirea prin urmare constituie acel scop ultim suprem care de altfel este și un sens al vieții omenești.

Întorcîndu-ne la momentele comune ale tomismului și ale aristotelismului, unde observînd că pasul întîi în definirea fericirii a fost stabilirea scopului unic și ultim spre care tinde ființa umană, cel de-al doilea pas pe care îl întreprinde Aristotel, după cum susține și autorul Ducu, este acela de a afirma că binele omului, pe lângă faptul că este scop unic și ultim al acțiunilor acestuia, mai trebuie să fie într-un anumit fel, și anume sieși-suficient. Conform filosoful grec, binele desăvârșit în mod absolut (haplôs téleion agathón) este ,,acel ceva care luat singur face ca viața să fie demnă de a fi aleasă și să nu-i lipsească nimic”. [ 2]. Autorul C. Ducu vine cu o reflecție personală vis-avis de afirmația de mai sus: ,, dar cine poate să fie acest bine? Sunt onorurile alese întotdeauna pentru ele însele și niciodată în vederea a altceva? Sau sunt ele sieși-suficiente? Dacă nu onorurile, atunci plăcerea? Sau înțelepciunea speculativă (noûs)? Însă pare că, pe de o parte, le alegem pe toate acestea nu doar pentru ele însele, ci și de dragul a altceva, iar pe de alta, că obținerea lor nu este niciodată suficientă. De exemplu, un om care alege plăcerea, ca să poată spune că duce o viață plăcută ar trebui să resimtă această plăcere în mod continuu. Dar nimeni nu poate obține o plăcere continuă, oricât de multe bunuri exterioare ar deține, pentru că o asemenea natură perfectă este rezervată numai zeilor.” [ 4, pag. 34]. Astfel, concluzionînd, putem spune că acest scop ultim al tuturor acțiunilor noastre este fericirea (eudaimonía) sau viața bună (tò eû zēn).

Și de această dată, concluzionează autorul Ducu, Toma de Aquino preia un element aristotelic, anume ideea binelui ultim sieși-suficient, și respective îl introduce în propria-i viziune filosofico-morală. Astfel, potrivit cercetărilor lui Cristian Ducu, teologul scolast în comentariul la ,,Etica Nicomahică”, descrie acest element în felul următor: ,, în acest sens, fericirea, subiectul prezentei noastre discuții, este sieși-suficientă pentru că ea conține în ea însăși tot ce îi este necesar, și nu adaugă nimic din cele ce pot veni omului. Omul poate fi făcut mai bun prin adăugarea unui bine.” [ 4, pag. 35].

Prin urmare, fericirea nu poate fi incompletă, în sensul că de-ndată ce aceasta este atinsă, nu mai este nevoie de alte ingrediente pentru a o completa.

În ,,Summa Theologiae”, Thoma numește binele ultim către care tind ființele umane bonum perfectum et sufficiens (un bine perfect și suficient) sau bonum integrum (bine complet). Cu toate că teologul propune o listă de fenomene care ar pretinde să satisfacă tezele filosofice, totuși nici unul dintre candidații pentru fericire nu va corespunde acestui criteriu. Astfel, nici bogăția, nici onoarea, nici faima sau gloria, nici puterea , nici bunurile trupului, nici plăcerea, nici bunurile sufletului , nici vreun bun creat nu poate fi considerat sieși-suficient și nici drept scop ultim, fericirea însă care constă într-un anumit tip de activitate trebuie să fie desăvârșită (téleion, perfectum) în ea însăși.

Concluzionînd, autorul Cristian Ducu subliniază faptul că atît pentru filosoful grec, cît și pentru reprezentantul scolasticii, scopul ultim, adică binele ultim, trebuie să fie: teleiótaton (cel mai ultim) – întotdeauna ales pentru el însuși și niciodată în vederea a altceva –, și aútarkes (sieși-suficient) – totdeauna complet, fără să-i lipsească ceva din ceea ce îi este propriu. Astfel Toma de Aquino a preluat aceste două elemente semnificative din filosofia aristotelică, pentru a se inspira în ceea ce privește definirea conceptului de fericire, însă pe de altă parte nici nu este de mirare ca a făcut acest lucru, luînd în considerație faptul că operele lui Aristotel au fost cele mai citate, iar concepțiile sale moral-etice au servit drept bază pentru filosofia creștină, care deja au fost modificate în cele din urmă conform convingerilor filosofilor scolaști.

2.2. Viziunea tomistă asupra conceptului de fericire

Vorbindu-se în primul subcapitol pe interpretarea conceptului de fericire a marelui teolog, prin intermediul comentariului realizat de acesta la opera lui Aristotel, preluînd careva elemente și întărindu-le în propria-i viziune morală, în acest al doilea subcapitol, urmează a se evidenția, care totuși a fost propria viziune a scolastului referitor la tematica fericirii, deoarece conform cercetărilor și ale lui Cristian Ducu, Sfîntul Toma nu s-a axat doar pe ideile expuse de marele filosof grec, ci a continuat mai departe prin a-și aduce propriul aport în ceea ce privește definirea acestui concept de fericire, deoarece cum s-a mai menționat anterior, filosofia aristotelică a constituit doar o bază, ulterior însă continuîndu-se și prelungind formularea conceptelor prin adăugarea convingerilor și credințelor din filosofia scolastică.

Este de notat faptul că, o dată cu apariția creștinismului, în epoca medievală, idealul grec despre concepția de fericire nu a dispărut, ci a fost modificat sub autoritatea doctrinelor bisericii, în sensul că spre deosebire de vechea morală grecească, unde conform acesteia fericirea este posibilă în această viață, biserica promovează ideea că după moarte ne așteaptă o răsplată în ceruri, alături de Dumnezeu. Astfel, în acest sens, se insistă spre o mare pregătire de purificare a sufletului și spre marea salvare, căci în viața de apoi este veșnicia, iar cel ajuns acolo, care a trăit în armonie cu legile divine pe pămînt, va dobîndi fericirea și pacea, prin contemplarea divină.

Ca să înțelegem mai bine care a fost poziția scolastului referitor la conceptual dat, după cum propune și autorul Cristian Ducu, să vedem prin comparație viziunea lui Sfîntul Augustin față de conceptual de fericire cu cea al lui Albertus Magnus, ultimul dintre cei doi fiind însăși dascălul lui Sfîntul Toma. Astfel, pentru Augustin, fericirea poate fi atinsă doar în viața-de-apoi întrucât ea este un dar divin, și la fel și virtutea. Deși toți oamenii tind prin natura lor înspre fericire, ei nu o vor obține decât după moarte și numai prin iubirea lui Dumnezeu, care se manifestă prin darul său divin. Spre deosebire de Augustin, Albert cel Mare, preluând o serie întreagă de elemente din etica aristotelică, va afirma în comentariul său la ,,Etica nicomahică” că fericirea constă într-un anumit tip de activitate.

După cum menționează și autorul Ducu în lucrarea sa, această fericire se încadrează în următoarea tipologie: ,,Albert cel Mare distinge fericirea de două feluri: fericire civică și fericire contemplativă. Primul tip de fericire presupune exercițiul tuturor virtuților morale, în timp ce fericirea contemplativă constă numai în activitatea contemplativă, care este îndreptată înspre esențele divine. Fericirea civică poate fi atinsă de oameni în această lume, în timp ce aceea contemplativă este rezervată vieții-de-apoi. Vorbind despre două modalități de a poseda bunuri externe, Albert arată că dacă le vom considera ca fiind lucruri ce trebuie posedate, atunci ele vor împiedica obținerea fericirii, indiferent despre care dintre cele două este vorba. Însă dacă vom considera bunurile externe ca niște lucruri necesare pentru trai, atunci ele nu ne vor distrage de la ceea ce constituie scopul nostru.” [ 4, pag. 37].

Astfel, învățătorul lui Toma susține că fericirea este posibilă în primul rînd, fiind de părerea că aceasta poate fi atinsă atît în viața de apoi, precum susține și Aureliu Augustin, cît și pe pămînt. Totuși acesta nu evidențiazaă care dintre aceste fericiri ar constitui acea fericire deplină și sieși-suficientă, căci nu e posibil de echivalat fericirea atinsă în spațiul divin cu cea dobîndită în spațiul terestru. Prin urmare, Sfîntul Toma preia ideea existenței a dublei fericiri de la părintele său Albertus Magnus, însă acesta nu doar că va stabili care dintre acestea este acea fericire supremă, ci și va stabili limitele acestora.

Conflictele doctrinare din secolul al XIII-lea se vor desfășura și în jurul acestei tensiuni, anume în modul de concepere și percepere a fericirii. Unii teologi, în special franciscani, vor susține poziția lui Augustin și vor fi foarte promți în afirmațiile lor împotriva modului aristotelic de a concepe fericirea. Reprezentanții ordinului francescan acuzau că dacă am accepta punctul de vedere pe care îl regăsim în Etică, atunci vom fi nevoiți să acceptăm că acesta este un adevăr la fel de valabil ca și cel al credinței. Al doilea argument a constat în faptul că unii comentatori ai lui Aristotel, care vorbeau despre o fericire ce constă în activitățile virtuoase și că ea ne poate asigura o fericire eternă în viața-de-apoi, nu putea fi acceptat pentru că era exclus darul divin, ceea ce era ireproșabil pentru întreaga filosofie creștină. Omul devenea astfel capabil să își dobîndească fericirea prin faptele și acțiunile sale. Însă, conform doctrinei creștine, oamenii nu pot câștiga nimic de la Dumnezeu, ci acesta dă prin bunătatea sa. În al treilea rând, afirmația că ,,fericirea se obține în această viață și nu în alta” era și ea de neacceptat pentru că era eliminată astfel necesitatea existenței lui Dumnezeu și a harului divin.

În toată această dispută, cuvîntul marelui Toma de Aquino a fost unul care în opinia marilor cercetători din istoria filosofiei, a reglat această situație, optînd în cele din urmă o cale de mijloc. Conform considerațiilor lui Ducu, teologul avea de ales între poziția augustiniană și cea aristotelică, alegînd prin urmare o poziție sau mai bine spus o formă atenuată a celor două poziții promovate. Autorul Cristian Ducu scrie în lucrarea sa vis-à-vis de alegerea data: ,, așa se face că, mergând pe linia deschisă de magistrul său, Albert cel Mare, el va distinge în ,,Summa contra Gentiles și ,,Summa Theologiae“ între două tipuri de fericire și va utiliza pentru ele termeni diferiți: beatitudo și felicitas.” [ 4, pag. 37].

Cun însă e definită fericirea în viziunea personală tomistă? După cum s-a mai menționat anterior, atît în opera ,,Summa Theologiae” cît și în ,, Etica “ lui Aristotel, persistă ideea că toate acțiunile umane au un scop, iar scopul ultim al vieții este, generic vorbind, fericirea. Însă cum menționează autorul Ducu, Toma preluînd aspecte comune aristotelice a mai adăugat și altele personale, ca pînă la urmă să obțină o teorie despre fericirea netradițională: ,, fraza din Etica care se încheie cu makaríous d’anthrópous, este locul care îi permite lui Thoma introducerea distincției între două concepte de fericire. Acesta va echivala cu aristotelicul eudaimonía cu felicitas, iar makários, care apare în traducerea lui Grosseteste sub forma beatos ut homines, cu beatitudo.” [ 4, pag. 38]. Astfel teologul echivalează prima fericire, desemnată și cu beatitudo imperfecta (fericirea imperfectă), ca fiind fericirea care poate fi obținută în această viață, cea de-a doua – beatitudo perfecta (fericirea perfectă) – este posibil de a fi obținută numai în viața-de-apoi.

Toma realizează această deosebire evidentă în ceea ce privește tipologia fericirii. Referitor la fericirea care poate fi atinsă în această viață, Toma de Aquino este cert convins în faptul că aceasta este una trecătoare, schimbătoare și instabilă, motivînd că acestei fericiri pămîntești îi este caracteristic și răul. În schimb Toma spune că fericirea care este perfectă, adică doar acea care poate fi atinsă în viața de după moarte, acea fericire există sub formă integrală, fiind una veșnică, unde omul o dată ajuns acolo nu va mai avea alte necesități afară de a-l contempla pe bunul Dumnezeu, nu va mai cunoaște grijile și necazurile, ura sau frica, ci va fi preocupat doar de cunoașterea divină. Acesta va susține că contemplarea este posibilă și pe pămînt, și a nume a lucrurilor pămîntești prin activitatea rațională umană care este afectată de cea senzorială. Însă contemplarea pură este posibilă doar față de Dumnezeu, aceasta din urmă reprezintă și un sfîrșit al tuturor dorințelor și preferințelor umane, care-l vor rupe de la trăirea din plin a acestei stări divine.

Următoarele pasaje din opera ,, Summa Theologie” explică mai amănunțit cele menționate mai sus: ,,Răspund, fericirea este de două feluri: una este imperfectă și se obține în această viață, alta este perfectă și constă în visio Dei. Acum este evident că este nevoie de trup pentru fericirea în această viață, pentru că ea constă într-o anumită activitate (operatio) a intelectului, fie ea speculativă, fie practică. Iar activității intelectului în această viață nu-i pot lipsi phantasia, care sunt numai într-un organ al trupului, așa cum a fost arătat în Prima Parte. Prin urmare, fericirea care poate fi obținută în această viață depinde, într-un anumit fel, de trup.” [ 5, pag. 126].

Despre idealul uman de a-l contempla pe Dumnezeu, sau despre fericirea perfectă, Toma cert afirmă: ,, Răspund că, fericirea este atingerea binelui perfect. Deci, oricine este capabil să atingă binele perfect poate atinge fericirea. Acum, că omul este capabil să atingă binele perfect este dovedit atât pentru că intelectul poate înțelege binele universal și perfect, cât și pentru că facultatea sa apetitivă îl va face să-l dorească. Și, prin urmare, omul poate atinge fericirea. Aceasta poate fi dovedit încă o dată din faptul că omul este capabil de visio Dei, în care constă fericirea perfecta (beatitudo perfecta) a omului.” [ 5, pag. 232 ].

Astfel, rezumînd cele scrise mai sus, se poate conchide faptul că Sfîntul Toma operează cu un dublu ideal: o fericire care poate fi atinsă în această viață și care constă în activitatea virtuoasă, și o fericire perfectă, care nu poate fi obținută decât ca urmare a unei activități care vizează binele universal și perfect (Dumnezeu). Teza tomistă cu privire la definirea conceptului de fericire va fi mai tîrziu atacată atît de augustinieni, care susțineau că fericirea constituie un ideal de neatins pentru ființa umană, cît și de aristoteliști-averroiști, care puneau accent pe acțiunile umane proprii.

Prin urmare, concepția față problematica și tematica fericirii nu se poate de considerat ca fiind una în totalitate originală și personală, aici avîndu-se în vedere faptul că Sf. Toma a preluat două elemente importante de la marele Aristotel, și anume prin intermediul comentariilor la opera principală acesta preia ideile conform cărora scopul ultim este binele suprem și că acesta este totodată și sieși-suficient.

Este de remarcat faptul că Toma de Aquino a avut de a alege între teoriile deja existente, pentru a formula o teorie personală, astfel încît acesta recurge la un anume șiretlic, de a-i împăca atît pe augustinieni, cît și pe adepții teoriei aristotelice. Anume o astfel de încercare și decizie poate fi considerată curajoasă, astfel cel puțin încercînd în a le merge în întîmpinare mai multor creștini și totodată de a stopa și elucida marile tensiuni ce se iscau în ceea ce privește mediul și contextul dobîndirii fericirii.

Fiindu-i dascăl și un exemplu demn de urmat, Toma de Aquino este inspirat și de viziunile lui Albert cel Mare, astfel încît acesta la fel ca învățătorul său, se exprimă în vederea existenșei dublei fericiri, una putînd fi atinsă în viața pămîntească și respectiv în viața de apoi, doar că fiecare în parte venind cu teoritizări personale specifice.

3. FERICIREA, ÎN FILOSOFIA LUI B. RUSSELL

3.2. Cauzele nefericirii

Bertrand Russell în lucrarea sa ,,În căutarea fericirii” începe cu primul capitol care presupune în sine cercetarea cauzelor ce aduc nefericirea. Personal am considerat o abordare de succes a problematicii fericirii din acel considerent că, nu poți cunoaște ce poate fi fericirea , dacă nu îți dai seama care ar fi opusul acesteia, la fel precum nu poți vorbi despre problematica binelui fără a cunoaște ce reprezintă în esență răul, categoria opusă al acestuia.

Primul capitol al cărții destinat cauzelor nefericirii, demarează cu simpla și profunda întrebare: ,,Ce-i face pe oameni nefericiți”? Autorul cărții consideră citatul lui Blake ca fiind unul adecvat titlului primului capitol:

,, Văd imprimat pe fiecare chip,

Un semn de neputință și durere, „ [ 6, pag 13]

Acest citat este un instrument cu care Russell începe să polemizeze vis-a-vis de conceptul de fericire. El afirmă că fiecare dintre noi, oamenii, purtăm sau am purtat cîndva acel semn al neputinței și al durerii, la care a făcut referință și Blake. Britanicul susține teza conform căreia nefericirea, deși în diverse ipostaze, se află pretutindeni, astfel încît nu este cu putință să nu fie întîlnită undeva. Russell notează : ,, să ne închipuim că te afli în New York, cea mai tipic modernă dintre metropolele lumii. Du-te pe o stradă aglomerată în orele de lucru sau pe o autostradă în weekend, sau la o serată dansantă; golește-ți spiritul de propriul eu și lasă-te invadat rând pe rând de personalitățile străinilor întâlniți. Vei constata că fiecare din aceste mulțimi umane diferite își are grijile și frământările ei. La cei întâlniți în orele lucrătoare vei observa anxietate, concentrare excesivă, depresie, lipsă de interes pentru orice nu ține de treburile în care sunt prinși, incapacitate de a se amuza, insensibilitate față de semeni…” [6, pag. 14]. Toate aceste exemple sunt continuate cu multe alte circumstanțe unde putem da umărul cu marea nefericire. Totuși autorul nu se oprește aici și chiar încearcă să dea diverse ipoteze care ar răspunde la întrebarea generală de mai sus.

Astfel, Russell afirmă că una dintre cauzele care-l fac pe om nefericit o reprezintă excesiva preocupare pentru sine însuși, aici evidențiindu-i pe cei trei mari nefericiți: păcătosul, narcisistul și megalomanul. Păcătosul este definit de Russell în felul următor: ,, prin "păcătos" nu înțeleg aici omul care săvârșește păcate: păcate comite orice om sau nici unul, în funcție de cum

definim cuvântul. Ci înțeleg omul covârșit de conștiința păcatului.” Astfel autorul britanic sugerează ideea că atît cel păcătos, narcisist și megaloman, toți aceștia sunt în exces preocupați de propria persoană, astfel încît gîndirea lor nu este una flexibilă și muabilă, ci sunt mereu cuprinși de remușcări și sentimente fanatice care să le corespundă statutului fiecărui în parte. În acest sens, gînditorul contemporan sugerează ideea de a ne orienta preocupările noastre nu doar spre noi ca persoană, ci și spre mediul ce ne înconjoară, astfel încît să fim parte din acel mediu.

Al doilea capitol este întittulat ,, Nefericirea Byronyană”. Aici filosoful britanic relatează despre marii pesimiști care consideră că viața nu aduce fericire, și asta grație faptului că acești pesimiști sunt niște intelectuali, care deja au cunoscut toate vremurile vieții și au ajuns în cele din urmă la concluzia că nu mai există cauză pentru ar trebui să mai trăiești. Printre acești pesimiști, Russell îl evidențiază și pe Byron, care în pofida faptului că a trăit în diverse plăceri lumești, a ajuns la o astfel de concluzie, printre care se numără și Joseph Krutch. Russell însă nu este de acord cu concluziile acestora, afirmînd că: ,, în ce mă privește, nu cred că există vreo raționalitate superioară în faptul de a fi nefericit. Omul înțelept va fi atât de fericit cât i-o îngăduie împrejurările, iar dacă contemplarea universului îl face să sufere peste măsură, își va reorienta contemplația spre altceva.” [ 6, pag. 24].

Scopul filosofului în capitolul dat, este de a încerca să rezolve dilema omului cu judecată care se vede mai nefericit pe zi ce trece. Russell presupune faptul că oricâte argumente i-ar furniza rațiunea celui înțelept, ea nu instituie un embargo asupra fericirii; mai mult chiar, el crede că cei ce cu toată sinceritatea așează suferințele lor pe seama viziunilor sale despre univers pun carul înaintea boilor. Adevărul e că nefericirea le vine dintr-un motiv de care nu sunt conștienți, iar această nefericire îi face să vadă cu precădere caracteristicile mai puțin agreabile ale lumii în care trăiesc.

Problema competiției reprezintă următoarea cauză în viziunea marelui filosof care ar determina apariția nefericirii. Însă este de remarcat faptul că, și aici autorul vorbește despre abordarea în exces a acestei noțiuni, deoarece o competiție sănătoasă, este chiar binevenită în activitatea umană, constituind chiar un avantaj în ceea ce numim succesul, este generată de muncă și activitate, iar munca și activitatea sunt privite ca elemente pozitive în calea dobîndirii fericirii. Russell vorbește însă despre un fanatism competitiv, unde omul nu face altceva decît să se gîndească cum să procedeze să fie el cel mai bun printre cei mai buni, prețul achitat pentru dobîndirea acestui statut neluîndu-se în considerațiune.

Competiția este numită de Russell și ,, lupta pentru existență”, care îl copleșește pe om astfel încît acesta poate să uite de oricare altă grijă. În acest sens, autorul notează: ,, așadar, ceea ce oamenii înțeleg prin lupta pentru existență este de fapt lupta pentru succes . Lucrul de care oamenii se tem atunci când se angajează în această luptă nu e că a doua zi nu vor mai avea ce să mănânce, ci că nu vor izbuti să-i edipseze pe alții din clasa lor.” [ 6, pag. 42].

Astfel, marele gînditor vorbește despre partea negative a competiției, în cazul în care se profită în exces de aceasta. Autorul în lucrarea sa adduce mai multe exemple ale marilor familii engleze, unde soțul trezindu-se de dimineță nu-și mai sărută soția, iar odată venit acasă nu se preocupă cu treburile copiilor săi, ci mereu e înconjurat de gîndul cum să se afirme spre a fi un om mai de success, nemulțumindu-se cu ceea ce are. Viața unui asemenea om este dominată de psihologia unei curse de viteze, iar remedial oferit de Russell constă în a recunoaște rolul ce revine bucuriei calme și sănătoase în cadrul unui ideal de viață echilibrat.

În capitolul următor Russell abordează conceptele de plictis și antren. Plictisul, este considerat de autor o cauză primară a nefericirii, deoarece este opusul muncii și a produsului care ar da naștere succesului, deoarece prin muncă putem dobîndi rezultatul, plictisul-fiind o barieră în acest sens. Cu toate acestea, Russell notează că opusul plictisului este antrenul, dar nu bucuria sau munca.Autorul face o incursiune în procesul istoric al evoluției umane, pentru a vedea manifestul plictisului în diverse timpuri. Astfel, acesta afirmă că strămoșii noștri au avut de suferit mai mult de pe urma plictisului decît o face acum societatea modernă, menționînd că acele vremuri oamneii munceau lucrînd pămîntul în fiecare zi, seara la șezători mulțumindu-se cu aceleași îndeletniciri, pe cînd cei din scocietatea modernă, care au cunoscut procesul revoluționar –științific, după munca mecanizată îndeplinită acestora le stau la dispoziție o multitudine de alte distracții care nu erau posibile în satul tradițional de atunci. Oamenii din timpurile vechi nu puteau citi și nici a scrie, drumurile pe timp de iarnă erau practic impracticabile, serile erau ocupate de discursuri în sînul familiei. Paradoxal, dar totuși gînditorul britanic menționează: ,, noi avem parte de mai puțină plictiseala decât strămoșii noștri, dar ne temem de ea mai mult.”

Totuși Russell vede și o parte bună a plictisului. Plictisul nu trebuie, însă, privit ca un lucru exclusiv rău. Există două feluri de plictis, dintre care unul e rodnic, pe când celălalt e abrutizant. Cel rodnic apare din absența drogurilor, iar cel abrutizant, din lipsă de activități vitale . ,,Eu n-aș spune numaidecât că drogurile nu pot juca nici un rol pozitiv în viață. Există, de pildă, momente când un medic competent poate prescrie un narcotic, și cred că astfel de momente sunt mai frecvente decât își închipuie prohibiționiștii. Dar pofta de droguri este cu siguranță ceva ce nu poate fi lăsat în seama funcționării nestânjenite a impulsului natural. Iar pentru genul de plictis pe care îl resimte o persoană obișnuită cu consumul de droguri atunci când e privată de ele nu aș putea sugera alt remediu decât timpul” [ 6, pag. 52].

Russell afirmă faptul că plictisul este inevitabil în viața unui om, deoarece o viață plină de excitanți ar fi una obositoare, susținînd cu certitudine că o anume putere de a suporta plictisul este deci esențială pentru o viață fericită și acesta e unul din lucrurile pe care cei tineri trebuie ajutați să le înțeleagă și să le accepte. Toate cărțile mari cuprind capitole plictisitoare, precum și viețile marilor gînditori nu au fost exaltante decît în cîteva momente mărețe. Russell vine cu următoarele exemple: ,, Socrate onora din când în când invitația la câte un ospăț, după cum e posibil și să fi simțit o mare mulțumire discutând cu prieteni și discipoli de-ai săi în timp ce, pe încetul, cucuta își facea efectul ; dar cea mai mare parte a vieții a trăit liniștit alături de Xantipa sa, ieșind la câte o plimbare după-amiaza și întâlnindu-se, eventual , pe drum cu niște prieteni. Despre Kant se povestește că în toată viața lui nu a călătorit niciodată la o depărtare mai mare de zece kilometri de Konigsberg. Darwin, după ce facuse înconjurul lumii, și- a petrecut tot restul vieții la el acasă.” Prin aceste exemple mărețe autorul a vrut să demonstreze că plictisul oricum e prezent în viața noastră, însă tinde să remarce că nu trebuie sub nici o formă să cădem pradă acestuia, neavînd și alte inerese. O viață fericită trebuie să fie în mare parte o viață tihnită, pentru că doar într-o atmosferă de tihnă se poate trăi adevărata bucurie.

Urmează în ierarhia cauzelor nefericirii și oboseala, care la fel conform autorului este de mai multe feluri. Oboseala fizică spre exemplu, nu este considerată o cauză a nefericirii, ci dimpotrivă, este mai degrabă un catalizator al fericirii. Russell susține următoarele: ,, oboseala pur fizică, dacă nu este excesivă, este mai degrabă o condiție necesară a fericirii; ea asigură un somn sănătos și poftă de mâncare și dă un plus de savoare plăcerilor ce ne stau la îndemână în vacanțe . Însă, când este excesivă, devine un mare rău.” [ 6, pag. 62].

Cu toate acestea, autorul nu salută oboseala fizică în exces, aducînd astfel exemple de femei care muncind din greu ajung la vîrsta de treizeci de ani deja fiind istovite de prea multă muncă, arătînd chiar și mai bătrîne. Totuși cel mai grav tip de oboseală este oboseala nervoasă, de care suferă majoritatea oamenilor din epoca contemporană. În viața modernă, evitarea oboselii nervoase e un lucru foarte anevoios. În primul rând, pe parcursul orelor de lucru, dar într-o măsură și mai mare în timpul petrecut între locul de muncă și domiciliu, lucrătorul urban este expus la zgomot, pe care, ce-i drept, se deprinde, cu timpul, să nu-l mai perceapă conștient, dar care, cu toate acestea, îl istovește, mai cu seamă datorită efortului subconștient depus spre a nu-l percepe. Un alt lucru, susține Russell, care ne provoacă oboseală fără ca noi să fim conștienți de ea, este prezența constantă a unor persoane necunoscute. Instinctul natural al omului, ca și al altor animale, este de a-l observa atent pe orice necunoscut din specia lui, spre a decide dacă să se poarte față de el prietenește sau cu os­

tilitate.

Russell susține faptul că gîndurile care ne frămîntă generează această oboseală nervoasă, deoarece îngrijorarea e o formă de frică, iar toate formele de frică produc oboseală. Un om care a învățat să nu-i fie frică va constata că oboseala viețtii cotidiene s-a diminuat considerabil.

Una din cele mai redutabile cauze ale nefericirii este, imediat după grija temătoare, invidia. Autorul susține că invidia reprezintă unul dintre cele mai universale și mai adânc înrădăcinate afecte umane. Ea este foarte vizibilă la copii înainte de a împlini un an și trebuie tratată cu cea mai tandră luare-aminte de către orice educator. Încă de la acea vârstă este observată și resimțită chiar și cea mai ușoară aparență de favorizare a unui copil în detrimentul altuia. Dreptatea distributivă absolută, rigidă și invariabilă trebuie practicată de către oricine se ocupă de copii. Comparativ cu adulții, copiii sunt însă doar un pic mai deschiși în exprimarea invidiei și a geloziei (care e o fo rmă particulară de invidiei) . Încolo, emoția despre care vorbim este la fel de răspândită printre adulți ca și printre copii. Russell ne îndeamnă să luăm exemplul servitoarelor domestice. Acesta menționează: ,, îmi amintesc cum odată una dintre servitoarele noastre, care era femeie măritată, a rămas gravidă, iar noi am hotărât că nu mai trebuie pusă să ridice lucruri grele; numaidecât și celelalte servitoare din casă au început să strâmbe din nas când era vorba de ridicat greutăți, astfel că orice treabă care presupunea un asemenea efort a trebuit să-l facem noi înșine.” [ 6, pag. 74] .

Prin acest exemplu, Russell vine să ne demonstreze faptul că invidia înrăutățește firea umană, devenind chiar animalic. Invidia e, firește, strâns legată de competiție: ,, nu invidiem norocul cuiva dacă suntem ferm convinși că nu putem avea parte de ceva asemănător. Într-o epocă în care ierarhia socială este fixă, clasele cele mai de jos nu le invidiază pe cele de sus cât timp există credința că împărțirea oamenilor în săraci și bogați a fost hotărâtă de Dumnezeu. Cerșetorii nu-i invidiază pe milionari , deși firește că i-ar invidia pe alți cerșetori, care se descurcă mai bine.” [ 6, pag. 81].

Abordînd încă de la începutul primului capitol al cărții problema omului păcătos, Russell își propune ferm să dedice un capitol aparte acestei tematici, intitulîndu-l ,,Simțămîntul păcatului”. Autorul britanic susține că omul care este străspuns de acest simțămînt al păcatului, simte o puternică și acută vinovăție față de D-zeu, astfel încît gîndirea acestuia îi este înăbușită și măcinată în permanență, viața acestuia devenind una tristă și jalnică, îndepărtîndu-se în cele din urmă de la calea fericirii. Russell explică toate acestea prin următoarele rînduri: ,, toate acestea își au obârșia, aproape invariabil, în educația morală pe care omul în cauză a primit-o din partea mamei sau a dădacei înainte de împlinirea vârstei de șase ani. El a fo st învățat, până la această vârstă, că este urât să înjuri, că nu se cade să folosești decât un limbaj distins, că doar oamenii răi beau și că tutunul e incompatibil cu virtutea supremă. A mai învățat că nu trebuie să minți niciodată. Iar, mai presus de toate, a învățat că orice preocupare pentru aspectele ce țin de sex este o monstruozitate . Știa că toate acestea constituie convingeri ale mamei sale și credea că sunt și cele ale Creatorului.” [ 6, pag. 88].

Remediile pe care le propune filosoful sunt destul de clare. Credințele conștiente ar trebui să fie atât de vii și de pregnante, încât să exercite asupra inconștientului omului o impresie îndeajuns de puternică pentru a o birui pe cea formată când era prunc de către mama sau doica sa. Filosoful contemporan insistă asupra faptului că n-ar trebui de mulțumit cu o alternanță între momente de raționalitate și momente de iraționalitate. Ființa umană trebuie să-și examineze în deaproape iraționalitatea, cu hotărârea de a nu o respecta, și să nu se lase dominat de ea.

Cu alte cuvinte, gînditorul enunță o lozincă iluministă care ar suna în felul următor: ,,aveți curajul să vă folosiți mintea proprie!”

Ultimele două capitole destinate tematicii nefericirii, Russell le dedică ,,maniei persecuției” și respectiv ,, fricii de opinia publică”. Personal, am văzut o legătură mai strînsă între aceste ultime doua capitole, cum de altfel s-a văzut și între restul capitolelor, însă aici mi s-a părut cu mult mai evidentă.

Ambele capitole se rezumă la relațiile dintre oameni, unde factorul uman aici joacă rolul principal. În ,,mania persecuției” autorul relatează despre oamenii care sunt pătrunși de bîrfele altora, aceștia nerealizînd faptul că nu doar ei pot bîrfi, ci la fel pot și fi bîrfiți de către alții. Aici la fel e vorba de marea îngrijorare a omului, ceea ce înseamnă că gîndurile sale sunt în permanență măcinate de o oarecare persecuție continuă de genul :,, oare ce vorbește despre mine?; oare mă discută?; cum se face că sunt cu toții împotriva mea?” etc. O astfel de orientare a gîndurilor nu poate duce la dobîndirea calmului și în final la fericire, deoarece omul e în permanență dominat de ceva ce îl persecută. În astfel de cazuri autorul ne îndeamnă în primul rînd să nu ne autoamăgim, în sensul că va trebui să depunem efortul necesar de a căuta răspunsul și a afla în cele din urmă adevărul care ne persecută, iar o dată aflat să-l acceptăm, oricît de neplăcut ar putea fi acesta, deoarece este mai bine să-l înfrunți o dată pentru totdeauna, să te obișnuiești cu el și să-ți construiești în continuare viața în conformitate cu el.

3.2. Cauzele fericirii

În cea de-a doua parte a lucrării sale ,, În căutarea fericirii” ,filosoful și gînditorul britanic își propune ca scop principal definirea cauzelor fericirii. Este de remarcat faptul, că autorul nu se bazează pe aceleași componente din prima parte, unde în mod normal ar fi prezentat doar opusul acelor cauze ale nefericirii, ci dimpotrivă, acesta vine cu noi catalizatori de generare a fericirii.

La fel ca în primul capitol din prima parte a cărții, Russell își începe relatarea prin formularea unei întrebări generale: ,, Mai este posibilă fericirea?”; care lasă la fel loc pentru diverse interpretări. Autorul vine cu acest semn de întrebare nu pentru a lăsa loc pentru interpretări, ci pentru a certifica faptul că fericirea mai este posibilă printre oamenii care știu cum s-o dobîndească. În încercarea de a prezenta o tipologia a fericirii, autorul evidențiază următoarele: ,, fericirea e de două feluri , deși, firește, există și grade intermediare . Cele două feluri pe care le am în vedere pot fi caracterizate ca fiind simplă și, respectiv, fantezistă; sau animală și, respectiv , spirituală; sau a inimii și, respectiv, a minții.” [ 6, pag. 127 ].

Russell vorbește despre relativitatea conceptului de fericire, astfel încît pentru grădinarul pe care acesta l-a cunoscut îi făcea o deosebită plăcere cînd se juca cu iepurașii de care acesta avea grijă, iar unui bărbat înalt și musculos, care de altfel nu putea nici a scri și a citi, care era un simplu săpător de fîntîni, îi era ineteresant ce surprize îi va rezerva următoarea dată solul stîncos și mîlos, cu toate acestea chipul său radiind de fericire. Pe lîngă aceste exemple autorul îi menționează ferm pe oamenii de știință, ca fiind cei mai fericiți oameni din categoriile mai instruite: ,, cei mai fericiți în prezent sunt oamenii de știință. Din rândul celor mai eminenți dintre ei , mulți se caracterizează printr-o afectivitate simplă, iar munca lor le procură o mulțumire atât de profundă încât mâncatul, ba chiar și căsătoria sunt pentru ei prilejuri de plăcere. Artiștii și literații consideră de rigueur să fie nefericiți în căsnicie, pe când oamenii de știință foarte adesea rămân în stare și de demodata fericire conjugală. Explicația rezidă în faptul că părțile superioare ale inteligenței lor sunt total absorbite de munca lor , nefiindu-le îngăduit să se amestece în zone unde nu-și pot afla aplicație. Munca lor îi face fericiți pentru că în lumea modernă știința progresează și are putere și pentru că de importanța ei nu se îndoiesc nici ei înșiși, nici profanii.” [6, pag 129] .

Lăsînd să se-nțeleagă că fericirea este posibilă încă, acesta prezintă și o formulă a fericirii, menționînd: ,, secretul fericirii în asta constă: să ai interese cât mai largi cu putință, iar reacțiile tale față de lucrurile și persoanele care te interesează să fie , pe cât posibil, simpatetice, iar nu ostile.” [6, pag. 139]

O cauză importantă a fericirii este denumită de filosoful contemporan ca fiind pofta de viață. Anume despre acest aspect își propune autorul să vorbească în parcursul său de definire a cauzelor ce aduc fericirea. La acest capitol autorul relatează despre mulți oameni care n-au această poftă de viață, care sunt deja istoviți și plictisiți de viața pe care o au, aceștia finalizînd tragic prin a se sinucide sau multe alte încercări amorale. Personal mi-a plăcut o comparație realizată de autor cu referire la oamenii care au și care nu au poftă de viață, aceasta fiind următoarea: ,, au fost odată două mașini de făcut mezeluri, ingenios construite pentru scopul de a transforma carnea de porc în cârnați delicioși. Una din ele și-a păstrat pofta de a face acest

lucru și producea o mulțime de cârnați; cealaltă a zis: "Ce mă interesează pe mine carnea de porc? Propria mea alcătuire e un lucru mult mai interesant și mai minunat. " Această a doua mașină a refuzat să-și facă vechea treabă și s-a apucat să-și studieze interiorul. Fiind de acum lipsit de hrana-i naturală, acest interior a încetat să mai funcționeze, și, cu cât mașina îl studia mai mult, cu atât i se părea mai găunos și mai lipsit de noimă. Tot aparatul complicat prin care se realiza până atunci delicioasa transformare a încetat să mai funcționeze și mașina nu izbutea să priceapă ce anume era capabil să facă. Această a doua mașină de cârnați era aidoma omului care ș i-a pierdut interesul pentru viață, pe când prima era aidoma omului care și l-a păstrat.” [ 6, pag. 142-143].

Prin această analogie reușită autorul ne comunică faptul că omul nu trebuie să se limiteze doar la el însuși, precum o făceau în cele descrise mai sus acel păcătos, narcisist și megaloman, ci neapărat ar trebui să-și direcționeze mintea spre diverse interese ce cuprind bunul simț, astfel încît pofta de viață să crească permanent și să nu mai apară careva confuzii referitor la marea dilemă :,, a fi sau a nu fi?”

,,Una din principalele cauze ale absenței poftei de viață este sentimentul de a nu fi iubit, după cum, invers, sentimentul de a fi iubit susține pofta de viață mai mult ca orice altceva.” [ 6, pag. 155]. Anume așa începe un alt capitol destinat afecțiunii, unei altei surse de fericire în viziunea lui Bertrand Russell. Autorul menționează importanța enormă a afecțiunii părinților de care un copil ar fi trebuit neapărat să aibă parte pentru a se considera unul fericit și îmlinit, deoarece anume această primă afecțiune care apare în viața unui om este una determinnantă în cursul evolutiv de mai departe al fericirii acestuia.

Russell vorbește despre o tipologie a afecțiunii: primită, oferită și cea reciprocă. Afecțiunea primită asigură și un sentiment de securitate, astfel încît devenim mai siguri și mai încrezuți lîngă persoana dorită. Totuși acest tip de afecțiune are o dublă funcție. Pe lîngă sentimentul de securitate, în viața adultă ea are un rost biologic și mai important, și anume paternitatea. Incapacitatea de a inspira iubire sexuală este o mare nefericire pentru orice bărbat sau femeie, deoarece ea îi privează de una dintre cel mai mari bucurii pe care le are de oferit viața. Mai devreme sau mai târziu, această deprivare va duce în mod aproape sigur la pierderea poftei de viață și la introvertire . De aici ne putem da seama de importanța în general a acestui concept. Pe lîngă cel de-al doilea tip de afecțiune, totuși cel mai optim tip de afecțiune, după cum relatează Russell, este reciproc însuflețitor, unde fiecare din cei doi primește afecțiunea cu bucurie și o dăruiește fară efort, și fiecare găsește întreaga lume mai interesantă ca urmare a existenței acestei fericiri reciproce.

O sursă la fel de importantă a fericirii care de altfel o cuprinde pe cea de sus nominalizată, o constituie familia. Admițînd faptul că afecțiunea reciprocă dintre copii și părinți ar putea constitui una dintre cele mai mari surse de fericire, autorul nu uită însă să remarce că în marea majoritate a familiilor, relațiile dintre părinți și copii sunt o sursă de nefericire pentru ambele părți, iar în nouăzeci și nouă de cazuri din o sută, o sursă de nefericire pentru cel puțin una din cele două părți. Autorul marchează influiența familiei din mai multe puncte de vedere: social, psihologic și educațional. Baza familiei o constituie, firește, faptul că părinții simt față de copiii lor un gen de afecțiune aparte, diferită de cea pe care o simt unul față de celălalt sau față de alți copii. În sunul unei familii de succes mereu domină relațiile armonioase dintre membrii aceștia. Anume acea afecțiune parentală constituie în viziune alui Russell acel sentiment special, pe care ființa umană normală îl are față de progenituta sa, dar nu și față de vreo altă ființă umană. E o emoție pe care o moștenim de la strămoșii noștri din lumea animală. În această privință viziunea lui Freud, i se pare autorului a fi suficient de biologică, pentru că oricine observă o mamă-animal cu puii ei va constata că ea se poartă față de aceștia după un tipar cu totul diferit de comportamentul ei față de masculul cu care are relații sexuale. Analizînd din punct de vedere psihologic familia, Russell se exprimă referitor la faptul că într-o familie fericită ambii părinți ar trebui să acorde atenție suficientă copiilor săi, ci nu cum se vede astăzi într-o familie tradițională, unde mama e preocupată din plin cu copiii, iar tatăl mai puțin are de acordat atenție acestora, din diverse motive, printre care mai generale ar fi că el luptă pentru supraviețuirea celor dragi.

Russell notează în opera sa și despre fericirea de a fi părinte: ,, plăcerea de a fi părinte are o dublă rădăcină primară. Pe de o parte sentimentul că parte din corpul nostru se externalizează, prelungindu-și viața dincolo de moartea restului acestuia, și posibilitatea ca partea externalizată, la rândul ei, să se externalizeze în același mod, asigurând astfel imortalitatea plasmei germinative . Pe de altă parte, un amestec intim de putere și de tandrețe. Noua făptură este neajutorată și există un impuls de a-i satisface nevoile, impuls ce mulțumește nu doar dragostea părintelui pentru copil, ci și dorința de putere a părintelui.”[6, pag 178].

Referitor la educație, filosoful contemporan sugerează ideea că părinții ar trebui să educe în copii săi doar esențialul, ceea ce s-ar numi ,, cei șapte ani de acasă”, și nu cum fac alți părinți, încearcă să educe diferite materii neordinare cu scopul ca copii lor să devină mai inteligenți, autorul obiectînd aici faptul că de o astfel de educație ar trebui să se ocupe cei specializați în perioadele corespunzătoare de dezvoltare mentală.

În viitor, menționează Russell, relația mamei cu copilul va trebui să semene din ce în ce mai mult cu cea pe care o are în prezent tatăl, dacă se dorește ca viețile femeilor să fie eliberate de o sclavie nenecesară, iar copiii să poată beneficia de cunoașterea științifică, mereu mai bogată, privitoare la îngrijirea fizică și psihică a micuților în primii lor ani de viață.

Munca, la fel este privită de autor ca fiind un component necesar fericirii. Aceasta este antidotul plictisului, care respectiv este o cauză a nefericirii. Prin muncă se are în vedere activitatea omului, care poate fi atît de ordin fiziologic, cît și intelectual. Munca de ordin fiziologic, presupune un efort respectic fizic, care în măsură normală produce un fel de oboseală, care la rîndul său asigură pofta de somn liniștit. Este de remarcat faptul că, autorul are în vedere aici o muncă ce nu ar presupune un efort fizic exagerat, deoarece în așa caz nu mai putem vorbi despre o sursă de fericire, asemeni unei munci la care au fost supuși cei deportați în lagărele de concentrare.

Cu toate acestea, autorul evidențiază munca atît ca fiind gen interesantă cît și cea neinteresantă. Oricum pentru ambele cazuri, omul poate fi lăudat, deoarece se preocupă într-un mod oarecare de ceva anume. Autorul susține că munca asigură succesul omului, ceea ce s-ar echivala cu fericirea.

Una din sursele nefericirii, ale oboselii și ale încordării nervoase rezidă în incapacitatea insului de a fi interesat de ceea ce nu prezintă importanță practică în propria-i viață. Astfel autorul vrea să spună că în viața unui om sunt chiar necesare niște interese impersonale, care l-ar ajuta pe acesta la dobîndirea de fericire. Autorul susține și afirmă în nenumărate rînduri, faptul că viața unui om nu se rezumă doar la interesele primare pe care acesta și le făurește, gen familia, serviciul, activitățile casnice etc, ci ar trebui ca acesta să mai fie interesat de multe alte activități care i-ar spori pofta de viață, or pofta de viață după cum am convenit anterior, constituie o sursă de fericire. Astfel filosoful contemporan vine cu sugestii precum că omul ar trebui să fie interesat de mediul în care acesta trăiește, activează și cooperează. Interesele înguste care se rezumă doar la familie, serviciu etc. formează după o perioadă scurtă de timp un circuit închis, o rutină a vieții, care tot pînă la urmă duce la apariția plictisului și ca rezultat, la nefericire. Însă pentru evitarea acestor momente, un om ar trebui să aibă cît mai multe interese, rezultate din orice domeniu de activitate, gen să se plimbe la aer curat, să se distreze la o petrecere, să lectureze, să călătorească și multe alte activități care i-ar provoca plăcere.

Toate aceste interese impersonale nu doar sporesc motivația omului pentru a trăi din plin mai departe, ci îi oferă și o doză de relaxare de la principalele activități de peste zi. Din toate aceste motive, omul care-și caută cu înțelepciune fericirea va urmări să posede un număr de interese subsidiare, pe lângă cele centrale pe care și-a clădit viața.

În capitolul care urmează, Russell își propune să vorbească despre conceptele de efort și resemnare, care la fel au o pondere aparte în dobîndirea fericirii. Menționînd din start faptul că despre resemnare au vorbit mai mult cei sfinți iar despre efort cei care se considerau experți în acțiunile eficiente umane, autorul își propune să găsească o cale de mijloc dintre aceste două concepte. Autorul nu vrea să elucideze nici unul dintre aceste două concepte, deoarece este ferm încrezut că lumea e atât de plină de nenorociri evitabile și inevitabile, de boli și de blocaje psihice, de lupte, de sărăcie și de rea-vo ință, încât pentru a ajunge la fericire, un om trebuie să găsească moduri de a face față nenumăratelor cauze de nefericire care-l împresoară. În anumite cazuri rare s-ar putea să nu fie nevoie de un mare efort: ,, o femeie frumoasă și cu fire

molatică, dacă se întâmplă să se mărite cu un bărbat înstărit care nu pretinde din partea ei nici un efort și dacă după căsătorie nu-i pasă dacă se îngrașă, se poate bucura și ea de

un anume confort pasiv, cu condiția de a fi norocoasă și în privința copiilor.” [ 6, pag. 205]

Acestea sunt însă cum le categorisește autorul cazuri excepționale, însă mulți oameni nu se

nasc cu o fire blajină; mulți au pasiuni dificile, din pricina cărora o viață tihnită și monotonă li se pare insuportabil de plicticoasă; sănătatea e o binecuvântare de care nimeni nu poate fi sigur că va dura; căsnicia nu este în mod invariabil o, sursă de beatitudine. Din toate aceste motive, pentru majoritatea bărbaților și femeilor, fericirea va trebui să fie o izbândă, și nu un dar al zeilor, iar în această izbândă efortul, joacă în mod necesar un mare rol.

La finele lucrării sale, unde autorul vorbește despre cauzele fericirii, ultimul capitol primește un titlu elocvent tematicii și scopului lucrării în general- Omul fericit. Russell admite din start faptul că fericirea omului depinde în mare măsură de mediul în care acesta se dezvoltă, cît și în parte de el însuși. Definirea în acest ultim capitol a omului fericit, se rezumă de altfel la toate acele sfaturi și recomandări menționate mai sus, autorul comprimîndu-le subtil și iscusit doar într-un singur capitol.

Astfel acesta concluzionează că ar fi bine să ne impunem, așadar, să ne străduim, atât în educație cât și în încercările de a ne adapta la lume, să evităm pasiunile egocentrice și să cultivăm în noi acele afecte și acele interese care să împiedice ca gândurile noastre să ne aibă întruna drept obiect pe noi înșine: ,,În firea majorității oamenilor nu e să se simtă fericiți într-o închisoare, iar pasiunile care ne închid în noi înșine constituie genul cel mai rău de închisori.” [ 6, pag 215].

Rezumînd astfel la cele spuse în capitolele de mai sus, Russell nu a trecut fără să dea și el personal o definiție a omului fericit, care personal, mi s-a părut destul de elocventă descrierii și cercetării acestuia pe întregul cărții sale. În acest sens, autorul scrie următoarele: ,, Omul fericit este acela care trăiește în mod obiectiv, cu sentimentele neîncătușate și cu interese largi, omul care-și obține fericirea prin aceste interese și afecte și prin faptul că, la rândul lor , aceste interese și afecte fac din el un obiect de interes și afecțiune pentru mulți alții. Faptul de a fi iubit este o puternică sursă de fericire, dar nu omul care solicită iubire este cel căruia aceasta i se dăruie. În general vorbind, omul care beneficiază de iubire este același cu omul care o dăruie. Este însă inutil să încerci să oferi iubire din calcul, în felul în care poți să împrumuți cuiva bani cu dobândă, deoarece o iubire calculată este lipsită de autenticitate, și destinatarul simte acest lucru.” [ 6, pag. 216].

– SIMILITUDINI ȘI DEOSEBIRI ÎN ABORDAREA TEMATICII

În capitolele anterioare s-a urmărit în special definirea conceptului de fericire a fiecăruia dintre gînditori, cît și în general a conceptului propriu-zis, avînd ca obiective în acest sens, cercetarea viziunilor și abordărilor celor doi filosofi principali, care s-au exprimat vis-a-vis de acest subiect. În capitolul dat, se propune drept scop evidențierea principalelor asemănări și deosebiri dintre cele două interpretări, pentru a vedea mai clar și mai evident cum a evoluat în timp conceptul de fericire, de-ndată ce s-a acceptat deja faptul că fericirea este posibilă, în pofida faptului că aceasta se manifestă la diferiți oamnei în mod diferit.

Toma D-Aquino și B. Russell au trăit în epoci diferite și respectiv au trăit idealuri și principii de viață diferite, ori nu putem plasa dimpreună stilul medieval de viață cu cel contemporan, unde în cel din evul mediu Dumnezeu era sursa celor ce există și nu exista un alt adevăr decît credința fără a te îndoi în Bunul Dumnezeu, pe cînd în contemporanietate nu mai dictează nimeni ce și cînd să facă, unul dintre motive fiind acela că știința a cunoscut un mare progres revoluționar.

Astfel, deosebirile dintre abordările celor doi gînditori sunt esențiale, pentru a observa și a înțelege diferența dintre viziuni. Anume prin stipularea acestor diferențe de abordare, putem remarca prin ce s-a evidențiat fiecare filosof în parte, care le-a fost aportul personal în definirea fericirii și cum au putut aceștia să schimbe mersul lucrurilor în timpul în care au activat.

Printre deosebirile principale pe care le putem identifica, sunt următoarele:

-definiția conceptului de fericire;

Toma de Aquino a susținut faptul că fericirea este acel scop ultim suprem spre care tind toți oamneii, deoarece conform convingerilor acestuia, o ființă umană pentru a-și asigura traiul are nevoie de stabilirea unor anumitor scopuri spre care să tindă în permanență, scopul suprem fiind fericirea. Acesta susține că fiecare în parte dețin scopuri care sunt indinspensabile viețuirii, fericirea în acest sens fiind un sens al vieții, un scop în sine spre care trebuie de tins.

Russell nu vorbește despre scopuri, ci mai mult despre cum ar trebui să fie omul fericit, în sens că pentru filosoful contemporan mai prioritar este faptul de a defini omul fericitt în cauză, prezentînd astfel mijloacele concrete de care acesta ar trebui să dispună pentru a se numi un om care a atins fericirea. Totuși, spre deosebire de Toma, filosoful britanic a încercat să propună un mic secret al fericirii, prezentînd în acest sens următoarea definiție: ,, Secretul fericirii în asta constă: să ai interese cât mai largi cu putință, iar reacțiile tale față de lucrurile și persoanele care te interesează să fie, pe cât posibil, simpatetice, iar nu ostile.” ( pag 139)

-unde e posibil de a dobîndi fericirea?;

Toma menționează faptul că fericirea în general este posibilă, însă dat fiind faptul că acesta prezintă un ideal dublu a fericirii, unul dintre care este fericirea perfectă și respectiv imperfectă, vom compara idealul de fericire perfect. Astfel, fericirea perfectă, conform lui, este posibilă de atins doar în viața de apoi, unde scopul va fi unul ultim și perfect-contemplarea lui Dumnezeu, fericirea în această viață pămîntească fiind una trecătoare, o fericire care este dominată de material și care nu-l aduce pe Dumnezeu aproape.

Russell însă susține ferm că fericirea este posibilă doar în această viață, viața pămîntească, de altfel, o altă viață de după moarte nici nu există, iar dobîndirea fericirii este rezultatul muncii umane, adică nimeni altcineva nu o generează. Conform autorului britanic, fericirea, care este atinsă de către uman în timpul existenței sale, poate fi de lungă durată, aceasta depinzînd deja în totalitate de om, de interesele și ideile sale, de orientările și de pofta de viață a acestuia.

-tipologia umană demnă de a atinge fericirea;

Scolastul susține ferm că un creștin adevărat care promovează valorile, normele și legile religioase creștine, ar fi un om destoinic de fericire, care o va atinge în viața de apoi, deoarece răsplata unui astfel de om este sus în ceruri, alături de Dumnezeu. Omul religios tinde spre fericirea perfectă, și numai un asemenea om îl va putea contempla pe dumnezeu. Trăind pe pămînt, cel ce-l rîvnește pe Domnul își conștientizează statutul, în sensul că toată viața sa se va pregăti pentru salvarea și purificarea sufletului, care va veni o dată cu trecerea în viața de apoi, unde răsplata divină este fericirea supremă.

În opoziție însă, este gînditorul contemporan, care afirmă că un om religios, în special vorbind despre creștini, nu este capabil să fie un om liber, din simplul motiv că acesta este nevoit să respecte și să se-nchine legilor dumnezeiești, astfel încît fiind chiar robul marelui creator. Prin urmare, libertatea de a dobîndi fericirea este una constrînsă

Filosoful britanic dimpotrivă, susține că omul religios e mai predispus la nefericire decît la fericire, avînd în vedere faptul că tot ceea ce face, face mai mult pentru Dumnezeu decît pentru el, în pofida faptului că niciodată nu l-a văzut și nu l-a cunoscut în realitate. Russell susține că omul care are conștiința de a-și explica totul rațional și fără frică, care acceptă adevărurile așa cum sunt, anume acel om este destoinic de fericire. Omul rațional, care nu este constrîns de nimeni în a acționa, acela este un om liber, deci fericit. Cel care își poate explica în mod cauzal toate fenomenele ce au loc din jurul lui, acela se poate numi fericit, deoarece pînă la urmă, va fi în stare să argumenteze cauza și bineînțeles contextul real și logic care a determinat această stare.

-păcatul, generează nefericirea;

Filosoful britanic susține că simțămîntul păcatului este o cauză principală a nefericirii, deoarece cel păcătos sau cel care și-a programat rațiunea să creadă că a căzut în patima păcatului, nu se poate simți un om liber, astfel încît conștiința acestuia este constrînsă de vinovăție în fața lui Dumnezeu, prin urmare îndepărtîndu-se de calea care duce spre fericire. ,,Când un om comite astfel de acte, el simte o jenă fară a-și dea prea bine seama de ce.”(pag 88)

Prin urmare, Russell este împotriva concepției religioase, unde omul care este prins de patima păcatului, îi este sugrumată conștiința, astfel încît acesta nu se simte liber, iar în cele din urmă, cade în disperare, uitînd calea spre fericire.

Toma a menționat faptul că pe pămînt există răul, motiv pentru care oamenii păcătuiesc, ca rezultat existînd doar fericirea imperfectă aici. Cu toate acestea, dacă totuși se vorbește despre fericirea din această viață, Toma menționează că atunci cînd apare un rezultat nedorit este nevoie de pocăință, prin intermediul căreia păcatele pot fi iertate, deoarece Dumnezeu este iubitor de oameni și le vrea doar binele. Însă dacă se vorbește despre fericirea perfectă, care e posibilă doar în viața de apoi, atunci păcatul nu ar mai exista, deoarece omul nu ar mai fi supus persecuțiilor răului, avînd doar un scop unic de realizat-visio Dei.

-interesele și orice gen de plăceri-surse ale fericirii sau ale nefericirii?

Conform lui Toma de Aquino, fericirea este scopul ultim suprem și sieși-suficient. Prin aceasta el are în vedere faptul că fericirea nu poate fi completată cu încă ceva de-ndată ce ea a fost atinsă, astfel încît acele plăceri trupești și sufletești, acea faimă și glorie, acele succese și bogății, precum și multe alte interese, nu pot servi drept cauze ale fericirii perfecte. Dat fiind faptul că fericirea perfectă se atinge doar în viața de apoi, acolo nu mai este loc și nici timp pentru alte genuri de ocupații și îndeletniciri, sufletul fiind orientat spre cunoașterea divină. Fericirea perfectă constă doar din îndeplinirea acestei misiuni, care constituie acel scop unic-suprem și sieși-suficient.

Russell însă susține că interesele impersonale de exemplu, ar fi acele surse eficiente care ar duce la dobîndirea fericirii, acesta motivînd prin aceea că omul avînd mai multe interese impersonale va putea fi mai relaxat de grijile pentru acele interese de ordin primar, ca spre exemplu familia, serviciul etc. care pot forma rutina nefericită. Însă, grație acestor interese impersonale, de orice gen, inclusiv plăcerile trupești și sufletești precum și multe altele, omul se debarasează de rutină astfel încît plictisul dispare și respectiv se mărește pofta de viață, care în cele din urmă constituie o sursă primară în atingerea fericirii.

Evidențiind principalele deosebiri în interpretările celor doi filosofi, în continuare vom prezenta și principalele similitudini, pe care le-am semnalat în ceea ce privește abodarea problematicii fericirii. Este de remarcat faptul că, în pofida acelui fapt că cei doi mari gînditori și filosofi au activat în epoci diferite, nu doar ca periodizare în timp, ci în special ca mod de gîndire specific acestor perioade, totuși careva asemănări s-au desprins într-un întreg, ceea ce ar putea însemna faptul că acest concept relativ de fericire, ar putea fi definit în limitele unor granițe concrete. Astfel, principalele asemănări sunt următoarele:

-este totuși posibilă fericirea?

Răspunsul la această întrebare este evident: da, este posibilă. Avem însă o mică remarcă, concretizînd la Toma de Aquino care tip de fericire este posibilă și unde. În acest sens, putem spune că fericirea pămîntească nu este posibilă, însă plasînd fericirea din viața de apoi ca fiind acea fericire perfectă și ultimă prin a fi sieși-suficientă, conform convingerilor tomiste, afirmăm că da, este totuși posibilă.

-orientarea gîndurilor spre exterior și evitarea egocentrismului;

Ambii gînditori susțin faptul că ființa umană, pentru a dobîndi fericirea are nevoie de spațiu al gîndirii, în sensul de orientare al ideilor și cugetărilor spre exterior și nu spre interior, deoarece omul preocupat numai de personalitatea proprie nu poate cunoaște realitatea, astfel fiind departe de adevărurile care i-ar aduce fericirea.

Însă se merită de precizat despre ce fel de exterior este vorba la fiecare autor în parte, astfel încît Toma susține că gîndurile și ideile umane să fie direcționate spre Dumnezeu, ca tot ceea ce face să fie în numele Domnului și în strictă concordanță cu legile și poruncile divine, astfel încît să promoveze adevărurile creștine, în scopul de a dobîndi fericirea.

Russell afirmă de mai multe ori în opera sa principală dedicată acestei tematici a fericirii, precum că egocentrismul este o sursă a nefericirii, remediul său constînd în orientarea gîndurilor omului spre exterior, care nu este altceva decît mediul în care acesta trăiește și activează. Anume această direcționare îl va ajuta pe individ să supraviețuiască, deoarece acesta va cunoaște legitățile naturii și relațiile interumane.

-afecțiunea, sursă a fericirii;

În ceea ce privește conceptul dat de afecțiune, ambii filosofi susțin că este un generator de fericire. Russell de exemplu spune că afecțiunea optimă care produce acest fenomen ar fi acea afecțiune reciprocă, în cadrul căreia ambii actori de viață, atît cel care dăruiește, cît și cel care primește, au de cîștigat în final. Afecțiunea în viziunea acestuia, provoacă și sentimentul de siguranță, precum și conștientizarea stării plăcute a faptului că te simți iubit sau iubită.

Toma operează mai mult cu conceptul de dragoste, dragostea care la fel este de ordin reciproc, atît Dumnezeu îi iubește pe oamenii încît le-a dat viață, cît și oamenii îi răspund cu această relație pur spirituală în semn de mulțumire.

-invidia și mîndria nu aduc fericirea;

Russell susține că invidia nu îl ajută pe om să dobîndească fericirea, ci dimpotrivă, îi servesște ca barieră în calea dată, susținînd că omul invidios în loc să facă ceva ca să dobîndească lucrul necesar, acesta suferă din motiv că alții au mai mult, care la rîndul lor sunt invidiați de alții ce au și mai mult. Remediu lui Russell este destul de clar aici, e nevoie de conștientizarea faptului că ființa umană trebuie să-ți dobîndească fericirea prin înfăptuirea și realizarea a ceea ce-și dorește mai mult, astfel încît dobîndind fericirea îi face pe alții să îl invidieze.

Morala creștină susține că mîndria de sine este cel mai mare păcat, de aceea nu trebuie nici să invidiem pe alții de ceea ce au, nici să fim mîndri de noi de ceea ce avem, ci pur și simplu să fim mulțumiți și să iubim ceea ce avem, ceea ce ne oferă Dumnezeu.

-efortul și resemnarea constituie elemente necesare în calea fericirii;

Filosofii au afirmat în lucrările sale faptul că fericirea e nevoie de a fi dobîndită, astfel încît efortul în acest sens joacă un rol considerabil. Russell de exemplu susține faptul că omul trebuie să depună efort pentru a face să dispară chiar și acel plictis, la fel și este vorba despre un efort mental, în sensul de a se impune să rezolve careva mistere pe calea logicii și raționalizării. Despre resemnare acesta vorbește că există astfel de momente în viața omului, cînd acesta nu ar mai putea să facă nimic în a mai rezolva ceva, exemplificînd acele calamități naturale.

Toma de Aquino spune că Dumenzeu le cunoaște pe toate, dar asta nu înseamnă că și le predestinează pe toate, astfel încît ființa umană are și liberul arbitru. Totuși, omul trebuie să se resemneze cu starea lucrurilor de care acesta dispune la moment, dar cel mai principal este resemnarea vis-a-vis de dobîndirea fericirii care va fi posibilă în viața de apoi, resemnarea constă la Toma în aceea că creștinul să fie conștient că în lumea pămîntească nu-l va vedea pe Dumnezeu, pregătindu-se astfel de viața de apoi.

Concluzii:

Conceptul de fericire continuă să rămînă o temă actuală pînă în prezent, dat fiind faptul că încă din cele mai vechi timpuri această problematică a fost abordată de numeroși gînditori, astăzi acele abordări sunt analizate și comparate, fiecare dintre acestea avînd originalitate și istoric.

În istoria filosofiei, conceptul de fericire a cunoscut diverse abordări. Fiecare epocă, care s-a remarcat prin ideologii, interese, percepții și valori proprii, s-a evidențiat totodată și prin interpretări diverse asupra acestei tematici. Astfel dacă spre exemplu în epoca antică sursa fericirii era însăși omul în concordanță cu natura, atunci se observă clar diferența de viziuni din epoca medievală, unde sursa fericirii era Dumnezeu, de altfel fiind și promovatorul acesteia.

Din toate interpretările oferite asupra acestui concept, se poate ferm de menționat că fericirea constituie o stare, un fel de a fi al umanului, iar această stare de spirit al ființei nu este una de moment, ci este de lungă durată, este un rezultat multdorit spre care s-a tins cu muncă dorință, căci este clar un lucru, fericirea este rîvnită de către toți, dînd astfel sens vieții omenești.

Operîndu-se cu diversitatea acestor viziuni și abordări asupra problematicii fericirii, se poate de concluzionat faptul că conceptul dat este unul relativ, ceea ce ar însemna că nu există o teorie concretă sau altfel spus, o axiomă, ce ar putea defini clar și universal-valabil ce presupune această stare, astfel încît să fie un adevăr unic. Relativitatea acestui concept determină posibilitatea de a combate și contraargumenta tematica dată, de a dezbate și iniția discuții și polemici pe marginea acestui subiect, ceea ce conferă interes și creștere în cunoștințe.

În urma efectuării acestui studiu, am constatat faptul că ipoteza dată de mine încă înainte de a începe cercetarea, precum că ideile filosofice ale celor doi autori privind abordarea tematicii fericirii vor fi total diferite, a fost una aproape corectă, spun aproape corectă, deoarece pînă la sfîrșitul acestei lucrări am realizat că se pot stabili și careva asemănări în interpretările marilor gînditori, similitudini care le-am prezentat mai concret în ultimul capitol.

Anume acele asemănări evidențiate, în pofida faptului că nu au fost destul de multe, ar putea să ne permită nouă, cercetătorilor, să încercăm să definim conceptul de fericire în limite poate mai generale, însă esențialul constă în aceea că vom putea deja realiza acest lucru, de-ndată ce am luat cunoștință cu concepțiile filosofice ale acestor autori. Astfel, acest lucru ne-ar permite nouă, în pofida faptului că nu există încă o teorie a fericirii, să ne apropiem cîtuși de puțin de o formulare logică a acestui subiect.

Analizînd concepțiile filosofice ale lui Toma de Aquino, putem concluziona faptul că viziunea tomistă asupra fericirii a fost una inspirată și de aristotelism, aceasta demonstrînd-o mai evident autorul Cristian Ducu, care la fel a fost interesat de conceptul și problema fericirii. În pofida acestor idei, este de remarcat faptul că, teologul totuși a venit și cu o formulare proprie despre conceptul de fericire, ceea ce l-a determinat să fie original chiar în epoca în care a trăit.

Referitor la concepția lui Bertrand Russell în ceea ce privește interpretarea tematicii fericirii, putem conchide faptul că acesta a operat mai mult cu un tip de abordare mai mult raționalistă, ca Toma de altfel, însă pe de altă parte o altă interpretare la filosofia etico-religioasă tomistă nici nu se poate de așteptat, pe cînd autorul britanic, de-ndată ce a negat religia, ar fi putut, în opinia mea să se axeze în mod special pe o cunoaștere empirică a fericirii.

La fel pot concluziona și faptul că, cei doi gînditori sunt în adevăratul sens al cuvîntului niște veritabili filosofi, sunt adevărați și nu falși în sensul că concepțiile promovate de aceștia au fost în conformitate cu viața ce au trăit-o, astfel fiind foarte important cînd scrii și creezi în corespundere cu ceea ce ești.

În viziunea mea, cei doi autori au fost destul de autoritari în perioada în care aceștia au trăit, deoarece viziunile pe care le-au promovat au fost destul de puternice, și rămîn printre altele și în continuare, astfel încît cînd abordăm în discuțiile noastre filosofice tematica fericirii, nu putem să nu remarcăm o idee sau mai multe ale acestori gînditori.

Bibliografie:

Analele Universității din București. București, 2002. 139 pag.

Aristotel. Etica Nicomahică. București: IRI, 1998. 389 pag.

Aureliu Augustin. Confesiuni. Namira, 2000. 689 pag.

Ducu Cristian. Conceptul de fericire în comentariul lui Thoma de Aquino la Etica Nicomahică. 50 pag.

Toma de Aquino. Summa Teologiae. București: Științifică, 1997. 465 pag.

Russell Bertrand. În căutarea fericirii. București: Humanitas, 2011. 217 pag.

Russel Bertrand. Istoria filozofiei Occidentale. București: Humanitas, 2005. 494 pag. http://issuu.com/raducom/docs/bertrand_russell_-_istoria_filosofi

Frederic Coplestone. Filosofia med. Tîrzie și renascentistă.București.Ed ALL 2008.610 pag

Spinoza. Etica. Ed. Științifică. București 1957. 343 pag.

J.S Mill-utilitarismul Ed. Alternative 1994. 97 pag.

Imanuel Kant. Spre pacea eternă. Trad. De Rodica Croitoru. 207 pag.

Petre andrei. Filosofia valorii.Fundația regele Mihai.București 1945.238pag

P.P. Negulescu-bucuresti.1938;

Petre Andrei-Sociologie generală.Polirom.Iași 1997.391 pag

Aureliu Augustin. Confesiuni.București.Nemira.2000.683 pag.

Эпиктет В ЧЕМ НАШЕ БЛАГО?избранные мысли римского мудреца. Москва, 1904 . 51 pag

Clasicii filozofiei universale, Aristotel, Etica Nicomahică, traducere de Stella Petecel, edit. Știincifică și Enciclopedică, București, 1988

V. Bogdan, N. Bagdasar, C. Narly. Antologie filosofică. Uniunea Scriitorilor, 1996. 655 pag.

http://www.crestinortodox.ro/religie/augustin-sfant-fericit-97759.html

http://www.zetabooks.com/download2/studii-tomiste-ebook.pdf

Bibliografie:

Analele Universității din București. București, 2002. 139 pag.

Aristotel. Etica Nicomahică. București: IRI, 1998. 389 pag.

Aureliu Augustin. Confesiuni. Namira, 2000. 689 pag.

Ducu Cristian. Conceptul de fericire în comentariul lui Thoma de Aquino la Etica Nicomahică. 50 pag.

Toma de Aquino. Summa Teologiae. București: Științifică, 1997. 465 pag.

Russell Bertrand. În căutarea fericirii. București: Humanitas, 2011. 217 pag.

Russel Bertrand. Istoria filozofiei Occidentale. București: Humanitas, 2005. 494 pag. http://issuu.com/raducom/docs/bertrand_russell_-_istoria_filosofi

Frederic Coplestone. Filosofia med. Tîrzie și renascentistă.București.Ed ALL 2008.610 pag

Spinoza. Etica. Ed. Științifică. București 1957. 343 pag.

J.S Mill-utilitarismul Ed. Alternative 1994. 97 pag.

Imanuel Kant. Spre pacea eternă. Trad. De Rodica Croitoru. 207 pag.

Petre andrei. Filosofia valorii.Fundația regele Mihai.București 1945.238pag

P.P. Negulescu-bucuresti.1938;

Petre Andrei-Sociologie generală.Polirom.Iași 1997.391 pag

Aureliu Augustin. Confesiuni.București.Nemira.2000.683 pag.

Эпиктет В ЧЕМ НАШЕ БЛАГО?избранные мысли римского мудреца. Москва, 1904 . 51 pag

Clasicii filozofiei universale, Aristotel, Etica Nicomahică, traducere de Stella Petecel, edit. Știincifică și Enciclopedică, București, 1988

V. Bogdan, N. Bagdasar, C. Narly. Antologie filosofică. Uniunea Scriitorilor, 1996. 655 pag.

http://www.crestinortodox.ro/religie/augustin-sfant-fericit-97759.html

http://www.zetabooks.com/download2/studii-tomiste-ebook.pdf