Viziunea Patristica A Eshatologiei LA Parintele Dumitru Staniloae
VIZIUNEA PATRISTICĂ A ESHATOLOGIEI LA PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE
INTRODUCERE
Motivația temei
Stadiul cercetării
Metodologie și delimitări
Pr. Dumitru Stăniloae – continuator și tâlcuitor al Sfinților Părinți
ESHATOLOGIE
Definiție și etimologie
Eshatologia particulară și cea universală și raportul dintre ele
Starea sufletelor înainte și după judecata universală
SFÂRȘITUL VIEȚII PĂMÂNTEȘTI
Viața în Hristos ca îndumnezeire a omului
Moartea, moment necesar pentru viața veșnică în condiția actuală a umanității căzute
Moarte în viață și viață în moarte
NEMURIREA SUFLETULUI
Voința lui Dumnezeu și intervenția directă a Sa în crearea omului
După Chipul și (asemănarea) lui Dumnezeu
Sufletul, creația lui Dumnezeu și scopul pentru care a fost creat
Particularitățile sufletului
Individualitatea și unicitatea persoanei: omul – trup și suflet
Sufletul din perspectiva relației omului cu Hristos
JUDECATA PARTICULARĂ
Autorul și criteriul judecății particulare
Necesitatea judecății particulare
Caracterul decisiv al vieții pământești și rolul libertății omului
Dumnezeul iubirii și al dreptății
JUDECATA UNIVERSALĂ
Venirea lui Hristos și învierea morților
Viața de veci: un Rai și un Iad etern (?)
CONCLUZII
INTRODUCERE
Motivația temei
Părintele Dumitru Stăniloae, prin operele sale, aduce o prospețime de gândire în rândul cititorilor de astăzi, deoarece, adâncind cu mintea și simțind cu inima din ce în ce mai profund scrierile Sfinților Părinți și Sfânta Scriptură, actualizează și răspunde în același timp problemelor societății contemporane. Sinteza realizată de acesta nu este o receptare mecanică și monotonă a unor teme creștine, ci o explorare creatoare a lor.
Motivele care m-au determinat să aleg această temă se leagă de fidelitatea desăvârșită a Părintelui Dumitru Stăniloae față de învățătura tradițională a Bisericii și în același timp de actualitatea modului de valorificare a ei, „în deplină receptivitate față de problemele lumii și ale omului contemporan”. În egală măsură am rămas impresionat de creativitatea, atotcuprinderea și profunzimea explorării, de „împletirea cunoștințelor cu datul progresului uman și ale științelor contemporane”, toate acestea îmbrăcate într-un limbaj de o claritate și un farmec duhovnicesc cu totul deosebit. De asemenea scrierile Părintelui Stăniloae analizează în largi și pătrunzătoare detalii temele centrale ale vieții creștine și ale teologiei ortodoxe, ale vieții Bisericii și ale mișcărilor sufletului omenesc și românesc.
Intervenția sa în istoria teologiei și efortul său de a transmite pe mai departe într-un mod cu totul nou sintagmele patristice, m-a impresionat atât de mult încât am decis să surprind în câteva pagini tema eshatologică a Sfinților Părinți în viziunea acestui „patriarh al teologiei românești”.
Părintele Ioanichie Bălan ne prezintă o imagine a Părintelui Stăniloae stând în camera lui simplă, tăcută și plină de cărți și de manuscrise și scriind la masa de lucru sub icoana Prea Sfintei Treimi și a Maicii Domnului, cărora le-a închinat viața și munca. A scris „din iubire pentru Dumnezeu, din râvnă pentru Biserică, din respect pentru Ortodoxie, din recunoștință pentru țara în care s-a născut și s-a format și dintr-o datorie de conștiință pentru credincioși, pentru toți oamenii de pretutindeni, dornici de o călăză spre Hristos și lipsiți de cuvânt și de hrană duhovnicească”.
Părintele Profesor Mircea Păcurariu e de părere că opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie nu numai păstrată, dar mai ales cunoscută de toată lumea, din generație în generație, căci după cuvântul Episcopului Macarie al Romanului (sec. XVI), „avem datoria morală ca «lucrurile întâmplate în vremurile și domniile trecute» să nu fie «acoperite de mormântul uitării». O viață de neîncetate strădanii nu poate fi uitată, ci «pusă în sfeșnic», ca «să lumineze» celeor de azi și de mâine”.
Stadiul cercetării
În exprimarea gândirii sale teologice despre eshatologie Părintele Stăniloae s-a folosit în primul rând de textele patristice ale Sfântului Grigorie de Nyssa, Sfântului Maxim Mărturisitorul, Sfântului Ioan Damaschin, Sfântului Chiril al Alexandriei, Sfântul Ioan Gură de Aur, Atanasie cel Mare, Iustin Martirul și Filozoful ș. a. În egală măsură folosește în argumentările sale Sfânta Scriptură fără de care cuvântul ar fi searbăd și lipsit de credibilitate.
Metodologie și delimitări
Lucrarea de față își propune să evidențieze rolul pe care scrierile Sfinților Părinți le-au avut asupra gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae în ceea ce privește eshatologia. De ceea, pe de o parte, cercetările bibliografice se vor opri asupra textelor patristice, în special, dar și asupra altor lucrări tangențiale care fac dovada că au urmărit același demers al cercetării și care răspund favorabil nevoilor acestei lucrări. Pe de altă parte, datorită metodologiei redactării lucrării, am ales să analizăm doar o latură a eshatologiei și anume a eshatologiei particulare, așa cum o numește Părintele Dumitru Stăniloae. Aceasta se ocupă mai mult de starea sufltetului fiecărui om în parte, dincolo de această viață pământească, subliniind unicitatea și specificitatea persoanei și relația acesteia cu Hristos. În aceeași măsură face referire la judecata particulară, iar despre judecata universală se vorbește atât cât e necesar pentru a deosebi starea și locul sufletului după fiecare judecată. Viața de apoi nu poate fi privită doar la modul particular deoarece ea nici nu se împlinește și nici nu rămâne la stadiul acesta singular, individual, ci trebuie vazută în întregime, altfel ea nu poate fi înțeleasă. În acest sens vorbește Părintele Stăniloae despre învierea trupurilor fiind convins de faptul că „învierea cu trupul a persoanei omenești individuale nu poate avea loc decât în solidaritate cu prefacerea întregii substanțe a cosmosului, adică la sfârșitul chipului actual al lumii”. Dar Dumnezeu, a pus în lumină valoarea unică și completă a vieții umane prin Fiul Său, care a asumant trupul omenesc și l-a înviat pentru veșnicie. Astfel, a justificat creara materiei, „pe care o ridică pe planul participării culminante la spiritualitatea Lui”, nelăsând trupul să dispară odată cu lumea. „Hristos singur a înviat înainte pentru a pune în fața noastră perspectiva și nădejdea învierii (…), dar ridicarea vieții persoanei noastre individuale în plenitudinea vieții lui Dumnezeu e solidară în același timp cu ridicarea tuturor oamenilor la această viață”. De aceea, observând doar acest aspect, referințe la eshatologia universală se vor face doar evidențiind raportul existent și declarat de Sfinții Părinți, dintre aceasta și cea particulară. Vom surprinde doar detaliile necesare care vor ajuta la o înțelegere mai bună și mai limpede a vieții de după moarte.
Pr. Dumitru Stăniloae – continuator și tâlcuitor al Sfinților Părinți
Numele părintelui Stăniloae e întâlnit în mod inevitabil de oricine e interesat de viața teologică a Bisericii Ortodoxe în general sau de cea a Bisericii Române în special. Din cele mai diferite părți ale lumii tot mai mulți accentuează măreția și importanța acestui teolog, adeseori cu referire specifică la operela sale capitale, cum ar fi Dogmatica sau traducerea Filocaliei. Poate cea mai reprezenativă opinie a atiduninii generale față de părintele Dumitru Stăniloae a fost exprimată de Oliver Clément. În 1981, în „Introducerea” binecunoscutul teolog și scriitor ortodox spunea că „părintele Stăniloae e cu siguranță cel mai mare teolog ortodox actual. Și cu timpul, atunci când opera sa va fi tradusă în limbile occidentale, va deveni limpede faptul că aceasta e una din cele mai mari creații ale gândirii creștine din a doua jumătate a secolului nostru”.
Părintele Dumitru Stăniloae a fost nu numai cel mai mare teolog ortodox al secolului XX, ci și cel mai mare teolog al întregii creștinătăți al acelui veac. Deși au existat mari personalități în secolul XX, totuși Părintele Stăniloae se situează deasupra tuturor având o extraordinară capacitate de a cuprinde și sistematiza teologia. Rămâne la același nivel ierarhic și în ceea ce privește profuzimea de gândire teologică. Citind foarte mult pe Grigorie Palama, gândirea și traiectoria sa teologică se schimbă enorm având în vedere că mediul pregătirii lui a fost unul scolastic. Stau mărturie scrierile sale timpurii în care găsim o puternică reacție împotriva acestui mod de a face teologie și un progres constant în direcția unui nou mod, încă de la începuturile sale teologice.
Teologia părinteleui este una neo-patristică, reprezentată în special de Părinții greci. Ea se caracterizează prin faptul că inspirația patristică primește o mare importanță și în același timp, aceste izvoare se confruntă cu problemele actuale ale lumii. El a exploatat mai cu seamă Părinții aflați într-un curent de gândire similar, începând cu Origen și continuând cu Părinții Capadocieni, Evagrie, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul, Simeon Noul Teolog, Grigorie de Nyssa și mulți alții până la Grigorie Palama. Aceștia sunt și Părinții reprezentați în Filocalia pe care părintele Stăniloae o cunoștea atât de bine și pe care a tradus-o în românește, astfel încât astăzi numele său este strâns legat de această antologie patristică și duhovnicească. Se poate spune așadar, că teologia părintelui Stăniloae e inspirată de Tradiția patristică. Totuși putem vorbi și despre o viziune a sa asupra eshatologiei, nu doar despre o teologie, deoarece părintele Stăniloae reflectează și înnoiește prin gândirea lui aceleași dogme, fără să le schimbe.
Gândirea patristică este un fenomen complex de învățătură și spiritualitate și în același timp de o profundă originalitate ce „nu s-a epuizat niciodată, nici logic, nici ontologic, pentru că ea nu este expresia unui anumit sistem filozofic cu structură și finalitate limitată, ci căutarea neîntreruptă a realizării în viață a omului desăvârșit, îndumnezeit, după modelul Logosului întrupat. Cugetarea Sfinților Părinți era și a rămas o cugetare soteriologică în sens larg și în sens strict. În sens larg, întrucât ea se ocupă cu posibilitatea și mijloacele de octrotire spirituală ale existenței și ale vieții în general; în sens strict, întrucăt ea urmărește fericirea și mântuirea personală a omului și generală a umanității”. Astfel, gândirea patristică rămâne mereu actuală prin prețuirea ce o acordă lumii în general și fiecărui ins, în special. Din păcate nu se poate aplica această afirmație în sens invers. Dacă această gândire acordă lumii o importanță și o grijă mereu stabilă și actuală, societatea contemporană aproape că a uitat de scrierile Sfinților Părinți. Ba mai mult, unii nici nu au auzit de acestea, iar alții, care au cunoștință despre ele, nu le recunosc – protestanții. De aceea, părintele Stăniloae, observând acest fapt, și-a dedicat întreaga viață în scopul aducerii la lumină și reactualizării temelor patristice la nivelul societății moderne, traducând, lămurind și făcând adăugiri scrierilor lor cu concepții proprii.
Părintele Dumitru Stăniloae a creat cea mai însemnată operă a sa după vârsta de 60-65 de ani. El nu se ocupă cu Dogmatica, producând și oferind definiții, ci explicând, adâncind și interpretând ceea ce avem deja formulat în dogme și în Sfânta Scriptură. În acest sens el este un teolog care nu are limite în gândire. Aceasta nu înseamnă că oferă idei dincolo de dogme, ci le adâncește pe acestea. El însuși spune că Sfânta Scriptură și Tradiția sunt izvoare care trebuie, pe de o parte, păstrate, iar pe de altă parte, adâncite. Se știe despre Părintele Stăniloae că este tradiționalst-conservator, dar în același timp el cunoaște toate curentele teologice și filozofice ale timpului său, iar pentru a răspunde la problemele care apar în fiecare epocă, Stăniloae insistă asupra faptului că trebuie permanent să ne adâncim asupra adevărului descoperit, revelat. Dacă nu facem acest lucru atunci conținutul Scripturii și al Tradiției rămâne un fel de rețetă, rămâne un lucru exteroior care nu ajută deloc. Îucerii la lumină și reactualizării temelor patristice la nivelul societății moderne, traducând, lămurind și făcând adăugiri scrierilor lor cu concepții proprii.
Părintele Dumitru Stăniloae a creat cea mai însemnată operă a sa după vârsta de 60-65 de ani. El nu se ocupă cu Dogmatica, producând și oferind definiții, ci explicând, adâncind și interpretând ceea ce avem deja formulat în dogme și în Sfânta Scriptură. În acest sens el este un teolog care nu are limite în gândire. Aceasta nu înseamnă că oferă idei dincolo de dogme, ci le adâncește pe acestea. El însuși spune că Sfânta Scriptură și Tradiția sunt izvoare care trebuie, pe de o parte, păstrate, iar pe de altă parte, adâncite. Se știe despre Părintele Stăniloae că este tradiționalst-conservator, dar în același timp el cunoaște toate curentele teologice și filozofice ale timpului său, iar pentru a răspunde la problemele care apar în fiecare epocă, Stăniloae insistă asupra faptului că trebuie permanent să ne adâncim asupra adevărului descoperit, revelat. Dacă nu facem acest lucru atunci conținutul Scripturii și al Tradiției rămâne un fel de rețetă, rămâne un lucru exteroior care nu ajută deloc. În acestă ordine de idei, Stăniloae valorifică evenimentul Cincizecimii pentru că este un eveniment care se continuă în toată istoria Bisericii. Așadar, Sfântul Duh este cel care îndrumă și luminează pe cel care și-a însușit tradiția Bisericii pentru ajunge la o înțelegere și mai mare a lucrurilor, la o adâncime și mai profundă. Pornind de la o astfel de concepție, putem constata că atunci când Părintele Dumitru Stăniloae comentează lucrări ale marilor Părinți ai Bisericii, merge la o adâncime și mai mare decât Sfinții Părinți respectivi.
„Pe baza nesecatelor și mereu actualelor izvoare ale teologiei și spiritualității ortodoxe apostolice și patristice din care s-a adăpat neîncetat, în mod nemijlocit, fiind un erudit cunoscător al limbilor clasice, părintele Dumitru Stăniloae a reușit să redimensioneze și să dea noi valențe gândirii teologice românești printr-o abordare integrală, globală și interdisciplinară, depășind cadrul scolastic”. El a avut o capacitate de adâncire până la epuizarea tuturor posibilităților de exploatare a unui gând, a unui fapt, a unei prezențe a lui Dumnezeu în lume, descoperind sensuri noi acolo unde nimeni nu le bănuia.
„Pentru teologia ortodoxă contemporană, părintele Dumitru Stăniloae ne-a învățat cum să ne apropiem de Sfinții Părinți și de textele lor. Părintele Stăniloae a văzut în monumentalul tezaur patristic valori pe care scurgerea secolelor nu le-a diminuat și a reușit să ne împărtășească, prin traducerea și interpretarea textelor Sfinților Părinți, lumina prezenței dumnezeiești în sfinți, conștiința întâlnirii nemijlocite între Dumnezeu și creație prin energiile divine necreate, lupta creștinului cu patimile egoiste și dobândirea adevăratei libertăți de a iubi pe Dumnezeu și pe semeni – Filocalia”.
Este impresionant faptul că formația părintelui Stăniloae nu s-a datorat nici unei ucenicii. El singur si-a modelat gândurile prin meditație personală, studiu și rugăciune.
„Ca student și tânăr profesor, m-am îndreptat spre mulți profesori și cărți. De la fiecare am câștigat câte ceva, dar după o vreme am depășit ceea ce socoteam că nu e în stare să mă ajute în înțelegerea și experierea lui Dumnezeu într-un mod convingător. Sfinții Părinți au fost cei care mi-au revelat profunzimile autenticei înțelegeri a lui Dumnezeu și căldura vieții în El. Teologia și filozofia pe care le-am studiat în tinerețe mi-au dat sensibilitatea curentă pentru a exprima modul de a înțelege și a trăi al Părinților. Cu aceeași teologie și filozofie am devenit conștient de problemele ce confruntă astăzi credința creștină și pentru care căutam răspunsurile la Părinți. I-am găsit concentrați într-un mod intim și virtual, mai degrabă decât într-o formă concretă, pe problemele omului contemporan. M-am convins că există o unitate organică între gândirea patristică și gândirea ce trebuie să răspundă problemelor actuale. Într-adevăr, gândirea Părinților e nemuritoare”.
În demersul lui teologic, el trăiește ceea ce învață și trăiește mai ales Biserica. Are întotdeauna certitudinea că exprimă Biserica și reușește din acest punc de vedere să convingă cititorii. Teologhisește folosind mijloace de exprimare și structuri de gândire actuale. Adâncește adevărul plecânt mereu de la problemele majore ale omului și a lumii contemporane. Făcând acestea și hrăninduse din teologia patristică, părintele Dumitru Stăniloae, pe bună dreptate devine un continuator și tâlcuitor al Sfinților Părinți. Dacă aceștia răspundeau problemelor primelor secole, Stăniloae răspunde problemelor secolului XX, mergând pe gândirea celor dinainte. Putem astfel concluziona că scrierile Sfinților Părinți au avut un rol decisiv în gândirea părintelui, iar dacă opera acestuia din urmă a dat prețiose lămuriri pentru problemele actuale, înseamnă că implcit, prin Stăniloae, opera Sfinților Părinți s-a actualizat.
ESHATOLOGIE
Definiție și etimologie
Eshatologia este acea parte a învățăturii creștine care se ocupă de starea ultimă și definitivă a creaturii. Este partea finală (τα εσχατα = cele din urmă) a existenței creației. „Termenul eshatologie provine din limba greacă și înseamnă ultim, final. E partea finală nu în sensul că după ea urmează sfârșitul total al existenței, ci în sensul că această etapă finală durează veșnic, nemaifiind urmată de nici o altă etapă. După credința creștină, existența creației are trei etape: cea de la creație până la Hristos, cea în Hristos sau determinată de Hristos până la sfârșitul formei actuale a lumii și cea care urmează după acest sfârșit. Personal, pentru cei ce n-au cunoscut pe Hristos, ea are numai două etape: cea de la începutul existenței lor până la moarte și cea de după moarte (pentru cei ce au o altă credință); pentru ceilalți are trei etape, întrucât chiar dacă au primit pe Hristos curând după nașterea lor după trup, prin Botez, cea dinainte de Botez e deosebită de cea în Hristos.
Faza din urmă a existenței, cea veșnică, e fericită pentru cei ce au primit pe Hristos și au dezvoltat comuniunea cu El, fericirea ei constând în desăvârșirea comuniunii cu El; sau e nefericită, întrucât, deși au primit-o prin Botez, ei nu au dezvoltat în cursul vieții pământești comuniunea cu Hristos cel înviat, din care cauză vor fi lipsiți de ea și în viața viitoare. Pentru această fază finală și eternă e toată viața în Hristos pe pământ; pentru ea S-a întrupat, a murit pe cruce și a înviat Hristos și ne-a chemat și a rămas prin conlucrarea noastră în comuniune cu noi. Pentru ea este toată iconomia dumnezeiască gândită dinainte de veci. Spre această desăvârșire finală în Dumnezeu ar fi înaintat lumea dacă nu s-ar fi produs căderea strămoșilor. Deci cu această țintă a creat Dumnezeu lumea. Dacă n-ar exista această fază finală, ar fi zadarnică toată viața noastră pământească cu Hristos. Creștinii cred că însuși sensul vieții s-a împlinit în Hristos, întrucât El a dat posibilitatea să se ajungă la desăvârșirea finală și la viața de veci.
Desigur și celelalte religii cred într-o eshatologie și prin aceasta atribuie un sens vieții pământești. Dar se poate afirma că numai Hristos care a înviat ne dă o siguranță obiectivă despre viața viitoare și că numai comuniunea cu El, întrupat și înviat ca om – comuniune cu Persoana dumnezeiască eternă, întrupată pentru vecie ca om și intrată ca atare în relație intimă veșnică cu noi –, este o comuniune care ne asigură ca persoane pentru veșnicie, deci ne asigură o adevărată fericire eternă, conștientă și deplină.
Pentru credința creștină, dar și pentru judecata obiectivă, viața viitoare în care ne menținem eterni ca persoane este decisivă pentru sensul vieții pământești, întrucât ea are nu numai forma unei vieți eterne fericite pentru cei ce au acceptat în Hristos un sens deplin al vieții pământești, ci și a unei vieți eterne nefericite pentru cei ce n-au acceptat acest sens. Pentru creștini, planul eshatologic, sau viața eternă de după moarte, nu e însă numai ceva viitor; ea a început prin și în Hristos care a înviat ca om din morți. Iar întrucât Hristos rămâne cu cei credincioși într-o legătură intimă sau chiar în ei, viața eternă a început și pentru ei ca arvună. De aceea în Noul Testament se spune că în Hristos suntem la “sfârșitul veacurilor” (1 Corinteni 10, 11; Evrei 9, 26). Odată cu Hristos a început „sfârșitul veacurilor”, pentru că aceste veacuri s-au umplut prin Hristos cel prezent în ele de arvuna vieții eterne. Cei ce cred în El trăiesc din viața Învierii Lui, fiind morți întrucâtva vieții de păcat și veacurilor dinainte, eonului lumii acesteia. «Amin, amin, zic vouă, că cel ce aude glasul Meu și crede Celui ce M-a trimis pe Mine are viață veșnică și la judecată nu vine, ci s-a mutat din moarte la viață» (Ioan 5, 24)”. Așadar „eshatologia nu trebuie confundată cu sfârșitul lumii și nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoțesc a doua venire a lui Hristos, adică parusia: învierea morților, judecata, raiul și iadul. Eshatologia se referă la o nouă ordine de existență, la o stare ultimă de transfigurare, dincolo de istorie, stare care este obiectul rugăciunii și speranței sau nădejdii creștine: «Vină împărăția Ta» (Matei 6, 10), dar care este deja prezentă aici și acum, și care confruntă istoria actuală: «Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru» (Lc. 17, 21).
Deși se întâmplă la „sfârșitul” istoriei, împărăția eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea începe din nou având ca scop nu sfârșitul, ci eternitatea, veșnicia. «Planul eshatologic nu este numai ceva viitor, ci a început în și prin Hristos ce a înviat ca om din morți». De la întruparea Fiului, lumea este locul manifestării împărăției lui Dumnezeu și al transfigurării omului, iar de la Cincizecime, Duhul introduce și menține împărăția în istorie, schimbând istoricitatea lineară, cronologică, în prezență eshatologică, veșnică. În acest sens, istoria nu este numai trecut, anamnesis, ci și anticipare și pregustare reală a veșniciei. Sau mai bine zis, istoria și eshatologia formează o unică realitate în iconomia mântuirii care nu se confundă cu timpul acesta. În rugăciunea euharistică, din Sfânta Liturghie, a doua venire a lui Hristos este invocată ca parte din istoria mântuirii: «Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de înălțarea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și de cea de a doua și mărita iarăși-venire»(de verificat). Ca adunare liturgică, Biserica însăși este poporul lui Dumnezeu în stare de pelerinaj, în mișcare spre Împărăția lui Dumnezeu. «Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie» (Evrei 13, 14), spune Sfântul Apostol Pavel”.
Eshatologia particulară și cea universală și raportul dintre ele
Avva Isaia pustnicul, din secolul al IV-lea, vede în pocăința cuiva pentru păcatele sale începutul luminării lui, fiindcă acela își dă seama că prin iertarea ce i-o va da Hristos se va realiza sensul vieții sale. La aceasta, Părintele Dumitru Stăniloae adaugă că lumina ce o are omul prin pocăință, nu e numai de la el, ci și de la Dumnezeu. Însă, trăind omul pe pământ, nu poate primi în acest trup toată lumina. Numai prin trupul transfigurat, prin Judecata de Apoi, omul se poate bucura de lumina deplină. Acest argument îl întărește părintele și cu cuvintele Sfântului Simeon care spune că prin Judecata Finală omul va trece la lumina desăvârșită. De aceea, mergând pe această linie, se înțelege că în sufletul singur, înainte de învierea de obște, nu se arată toată lumina ce o va primi omul întreg, cu trupul înviat, la Judecata universală. De aceea, Biserica Ortodoxă învață că toată fericirea se va oferi numai la Judecata de Apoi, nu imediat după moarte. Va fi o fericire deplină, o lumină întreagă, deoarece omul se va bucura în fața tuturor și în același timp va fi prețuit de toți pentru binele ce l-a facut și care înainte nu era cunoscut de către ei. Deopotrivă, va fi copleșit de bucuria și mulțumirea ce o transmit ceilalți față de el pentru binele săvârșit, poate chiar față de unii dintre aceia, care acum se face cunoscut.
Așadar, „lumina sau bucuria întreagă nu o poate avea insul decât împreună cu toți, în comuniune cu toți”. Atunci va înțelege omul în mod deplin sensul vieții.
Starea sufletelor înainte și după judecata universală
SFÂRȘITUL VIEȚII PĂMÂNTEȘTI
Viața în Hristos ca îndumnezeire a omlui
Părintele Dumitru Stănilloae se orientează în operele sale asupra importanței Persoanei Mântuitorului în viața noastră. Scopul pentru care Hristos s-a Întrupat nu se oprește la viața pământească, ci o depășește pe aceasta. Deoarece Hristos este Viața, El nu poate rămâne întru-un cadru efemer, ci deși se face om, rămâne Dumnezeu în veci, prin aceasta arătând calitatea Lui de Mântuitor. Deci scopul Întrupării lui Hristos este acela de a salva umanitatea de la moarte și de a-i dărui fericirea veșnică. Condiția pe care trebuie omul să o îndeplinească, pentru a avea viață veșnică, este aceea de a-L urma. Șansa omului de a-L urma pe Hristos și de a avea viață în El este acum, aici, în timpul pământesc. Omul se îndumnezeiește începând de acum, din această viață. De aceea, pentru părintele Dumitru Stăniloae, această temă devine una centrală, am putea spune că devine un laitmotiv al scrierilor sale.
În această ordine de idei, Părintele Stăniloae are o serie de cugetări asupra acestui aspect, dintre care am cules și noi câteva care demonstrează și argumentează viața în Hristos ca îndumnezeire a omului. Vom vedea cum aceste gânduri ale părintelui izvorăsc din opera patristică a primelor veacuri, operă care se actualizează prin contribuția acestui mare teolog al secolului XX.
Omul e făcut cu o aspirație spre viața veșnică. Spre aceasta se pregătește în viața pământească prin rațiunea lui și prin ceea ce sesisează el în rațiunile materiale. Cu această rațiune a sa, omul vede și un Autor al lumii, al naturii, care, în același timp, este și Susținătorul ei. Dar omul are nevoie de o „lumină necreată”, venită de la Creator, pentru a avea o continuă legătură cu Acesta. Fără acea lumină și acea legătură între El și creație, omul și lumea și relația dintre ele sunt luminate doar în parte. Deci, privite ca singura realitate, sunt înconjurate de întuneric. Omul și lumea „se arată pe deplin luminate numai prin Autorul lor mai presus de ele”.
Părintele Dumitru Stăniloae e de părere că la baza existenței lumii și a omului stă defapt iubirea și că acea Lumină necreată arătată omului, care-l ține în legatură cu Dunnezeu, trebuie să aibă alt motiv decât cel de necesitate. Motivul pentru care Dumnezeu a creat pe om nu e doar necesitatea, ci iubirea. „Din iubire pentru om trebuie să fi fost făcută și lumea”.
Dumnezeu nu ar crea oameni care, prin rațiunea lor, să cunoască lumina rațională a lumii, dacă nu ar avea iubirea prin care dorește ca oamenii să se ridice la cunoașterea Lui. Aceasta înseamnă că însăși existența supremă îi face capabili pe oameni să-L cunoască și să-L iubească pe El, folosindu-se de lume, ca de un mijloc al iubirii Lui.
Concluzia pe care Părintele Dumitru Stăniloae o notează în scrierile lui este aceea că omul și lumea au fost aduse la existență nu printr-o emanație involuntară, ci printr-un act de creație voit. Altfel, ele nu ar mai fi rezultatul iubirii lui Dumnezeu Cel în Treime, ar fi ele însele veșnice, produse în mod necesar de Creatorul veșnic. Părintele Stăniloae explică mai departe, că dacă lumea și omul au fost emanații involuntare, atunci nici Dumnezeu nu ar mai fi liber, deci nici omul nu s-ar mai bucura de o libertate, nici cu lumea, dar nici cu El. Așadar, răul din lume ar fi de la Dumnzeu și implicit lumea nu ar putea scăpa de răul din ea. Deci Dumnezeu ar fi limitat. Dar El e veșnic liber și infinit în plan moral, pentru că numai așa omul și lumea pot inainta, spiritual, la infinit în El. Pentru că omul e liber, el e pasibil de a alege răul, ceea ce constituie o piedică în urcușul spre Dumnezeu. Dar această mărginime a creației poate fi depășită prin unirea cu Creatorul ei. Chiar și moartea e biruită prin Dumnezeu.
Observăm așadar că omul a fost creat liber prin voia lui Dumnezeu ca rezultat al iubirii treimice nemărginite, iar acestuia îi este necesară unirea și comuniunea cu Dumnezeu încă din această viață pentru a înainta la infinit în Binele Absolut. „Dumnezeu dând omului voința să dispună el însuși de modul relației cu El, a făcut dependentă fericirea omului de folosirea firii lui, a voinței lui în conformitate cu voința Sa. Omul nu poate fi fericit decât deschizându-se, prin voia lui, voinței lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu vrea altceva decât să-Și comunice viața Sa, prin iubire, omului, voind prin aceasta binele omului. De aceea, în toată literatura ascetică ortodoxă, se cere, ca o condiție a fericirii veșnice a omului prin comuniunea cu Dumnezeu, Izvorul vieții, ca omul «să-și taie voia sa», împlinind voia lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă să-și pună de acord voia lui cu voia lui Dumnezeu, care nu vrea decât să dăruiască din viața Sa tot mai multă viață omului. Pentru a-l ajuta pe om să se conformeze cu voia Sa dumnezeiască, s-a făcut Fiul Său om în Hristos, ca să dea omului, prin comuniunea cu El după firea asumată și prin modelul vieții Lui ca om, putere să realizeze această conformitate. Acest fapt s-a realizat în Hristos. În El i-a arătat omului drumul spre fericirea veșnică și i-a dat acestuia putere să înainteze în viața sa pământească pe drumul spre ea. Hristos, este, astfel, lumina deplină a omului, lumina care-i arată ținta spre care e făcut și îi dă puterea să înainteze spre ea”.
Trebuie reținut faptul că și înainte de Hristos, omul, prin firea sa era capabil de fericirea veșnică prin unirea cu Dumnezeu și prin ascultare de voia Lui – totuși într-un mod nedeplin – dar după căderea primilor oameni în păcat, Hristos restabilește adevărata fire a omului în mod deplin, prin Întrupare. Așadar, firea omenească este creată pentru a spori în unirea cu Dumnezeu.
„Voința lui Dumnezeu și a omului, în relația între ei pentru înălțarea deplină a omului la lumina necreată, deci veșnică și infinită, pune de fapt în relief caracterul lor de persoane conștiente. Căci numai conștiința lui Dumnezeu poate întemeia iubirea față de om și numai conștiința omului poate întemeia voința de veșnicie a omului și de înaintare în lumina infinită și eternă a lui Dumnezeu. Numai un Dumnezeu conștient poate prețui pe om și numai un om conștient poate prețui pe Dumnezeu. Și numai conștiința omului poate strâmba voința lui de a dobândi viața adevărată, veșnică, de la Dumnezeu, în ideea că o poate avea în egoismul său”. Cu aceste cuvinte Părintele Dumitru Stăniloae atrage atenția că, în fond, totul depinde de voința noastră care e condusă de conștiință. Dar conștiița este darul lui Dumnezeu(…)
Pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om născându-se din Fecioară, i s-a oferit omului capacitatea de a se uni cu El. „Dacă nu S-ar fi născut Hristos ca om din Fecioară, nu ar fi fost Dumnezeu și n-ar fi adus lumii o lumină mai presus de ea, arătând pe om destinat veșniciei, ci ar fi lăsat lumea și omenirea închise în granițele ei. Născut ca orice om, ar fi și murit ca orice om, fără să poată învia nici El și fără să poată învia nici pe oamenii a căror fire a asumat-o”.
Pentru că a acceptat să-L primească în pântece pe Hristos, Fecioara Maria devine „pod care ne trece cu adevărat de la moarte la viață”.
Prin faptul că Iisus Hristos se face om născându-se din Fecioară se arată atât calitatea de Creator al umanității, cât și voința de a o mântui pe aceasta, adică scăpând-o de la moarte și dăruindu-i viață veșnică, în măsura în care umanitatea dorește să se unească cu El.
Cu toate că Hristos se face om, El rămâne și Dumnezeu. Prin aceste două calități Își arată iubirea față de oameni și calitatea de Mântuitor. Numai făcându-se om, dar rămânând Dumnzeu, fără să se confunde umanitatea cu dumnezeirea, El reușește să-l ridice pe om la cele dumnezeiești, la cele veșnice. Așadar, dacă Dumnezeu s-a făcut om, fără să-și piardă calitatea de Creator, pentru ca să-l înalțe pe om la cele veșnice, putem spune că omul a fost creat în stare să se unească cu Dumnezeu. Dar înălțarea aceasta se poate face doar prin Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Cu alte cuvinte, Hristos s-a coborât la om, asumând firea omenească și făcând-o capabilă de fericirea veșnică. Acesta a fost scopul Întrupării Sale. Această idee o surprinde Părintele Dumitru Stăniloae la Sfântul Maxim Mărturisitorul în cartea Ambigua, pe care o și traduce, iar cuvintele sfântului ar fi următoarele: „Cuvântul lui Dumnezeu, fiind întreg ființă deplină (căci era Dumnezeu) și întreg ipostas neștirbit (căci era Fiu), golindu-Se S-a făcut sămânță a propriului trup și, compunându-Se prin zămislire negrăită, S-a făcut ipostas al trupului pe care l-a luat; și, prin această taină, făcându-Se cu adevărat om întreg, în chip neschimbat. A fost același ipostat al celor două firi (…) și a devenit compus după ipostas prin asumarea trupului, ca să nu fie socotit om simplu. Căci trupul era al Lui, și după trup era cu adevărat Dumnezeu pătimitor împotriva păcatului. Dar, Cuvântul, chiar Întrupându-Se, a rămas simplu și întreg ipostas, însă, prin asumarea trupului, S-a făcut compus și a viețuit în vederea mântuirii ca Dumnezeu pătimitor”. Cu alte cuvinte, Hristos Întrupat rămâne același ipostas unic dumnezeiesc, dar asumând trupul, se face compus, fără însă a pierde unitatea. „Căci Același suportă pătimirile omenești și moartea, dar le suportă ca să le învingă. Același se coboară făcându-Se om și înalță umanitatea la slava Sa dumnezeiască, spre a dărui aceste bunătăți tuturor oamenilor ce se unesc cu El prin credință”.
Un alt aspect pe care Părintele Stăniloae îl surprinde, referitor la starea omului după Întruparea Fiului lui Dumnezeu, este acela că Hristos îl ridică pe om la starea neîmbolnăvită, la umanitatea adevărată pe care El Însuși o are, dându-i totodată puterea de a nu mai cădea. „Numai aceștia moștenesc Împărăția lui Dumnezeu și nestricăciunea. Dacă cei născuți din primul Adam sunt supuși morții definitive, cei născuți din al doilea Adam pot moșteni veșnica viață fericită”. Tot Sfântul Maxim Mărturisitorul stă la baza acestei gândiri căci spune: „El n-a făcut altceva, decât a înnoit firea, adică a schimbat zămislirea prin sămânță și nașterea prin stricăciune – pe care firea și le-a atras după ascultare, căzând de la dumnezeiasca și duhovniceasca înmulțire – dar n-a înnoit rațiunea firii, după care este și se naște, subzistând de la însăși venirea la existență din suflet rațional și din trup”. Stăniloae îmbunătățește această afirmație spunând că Hristos nu se deosebește prin aceasta de ceilalți oameni, căci și El a avut trup și suflet, ci se deosebește numai prin faptul că S-a născut fără sămânță bărbătească și fără coruperea trupului feciorelnic. Deci prin această naștere, Hristos nu a schimbat însăși rațiunea sau componența firii noastre. Altfel spus, adevărata noastră fire o primim de la Fiul lui Dumnezeu. El a tras la Sine firea stricăcioasă și a făcut-o nestricăcioasă și veșnică, întrucât El însuși este adevăratul Om, nemuritor și nestricăcios. De aceea, o mare importanță se oferă Euharistiei, căci numai prin împărtășirea noastră cu Trupul și Sângele Mântuitorului putem deveni „părtași ai firii dumnezeiești” (2 Petru 1, 4). El este adevăratul părinte al umanității, pentru că de la El am primit nu o viață trecătoare, ci o viață veșnică.
Mai departe, Părintele Dumitru Stăniloae aduce un alt motiv pentru care viața în Hristos îndumnezeiește firea omenească dându-i sens. El spune că dacă nu s-ar fi născut din Fecioară, fără de păcat, nu ar fi putut mântui omul pentru care s-a Întrupat. Însă El era Fiul lui Dumnezeu Tatăl din veci și pentru acest fapt, El a s-a putut face Fiu omenesc din Fecioară. De aici deducem că noi suntem fii prin har ai Tatălui ceresc. Deci noi, care ne naștem întâi dintr-un tată și o mamă pământească, ne naștem apoi prin Duhului Lui de Fiul al Tatălui, fii ai Tatălui ceresc. Părintele Stăniloae afirmă că „toți trebuie să ne naștem din Tatăl ceresc, ca să ne mântuim”. Așadar, noi putem deveni fii ai Tatălui ceresc prin Cel ce este din veci Fiul al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.
În urma afirmației care spune că „puterea femeii de a naște prunci este de la Dumnezeu, dar în urma păcatului, ea naște printr-o unire pătimașă cu bărbatul”, părintele Dumitru Stăniloae e de părere că era firesc ca omul, care aspiră la o viață dincolo de cea istorică, să își dorească o altă înțelegere a legii care dă sens existenței și prin care se poate dobândi viața veșnică. Viața omului nu ar avea sens dacă, după nașterea lui în urma unui act pătimaș, nu ar avea posibilitatea curătițrii și deci a împlinirii dorinței unirii cu Dumnezeu. Această împlinire s-a făcut de Fiul lui Dumnezeu Întrupat. „Învingând stricăciunea nașterii, El a învins și sfârșitul stricăciunii prin moarte”. Prin aceasta, Hristos deschide calea spre viața veșnică, iar cei ce se unesc cu El „prin credință primesc a doua naștere, contrară stricăciunii, prin Duhul Sfânt, prin care înaintează spre învingerea stricăciunii prin moarte”.
Vedem, așadar, că Hristos este și cale și țintă în același timp. El este „calea spre îndumnezeirea noastră”, cum spune părintele Stăniloae, dar nu se face cale numai pentru că noi dorim să-L urmăm, ci și pentru că „El însuși se face în noi cale a noastră, dându-ne puterea să ne însușim viața Lui”. De aceea, la Botez, El se sălășluiește în noi și noi în El, după cum Sfântul Apostol Pavel zice: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Galateni 3, 27) sau: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Cu toate astea, și noi trebuie să voim să trăim cu El, urmând poruncilor Lui și făcând voia Lui. Trebuie să răspundem iubirii Lui cu iubirea noastră.
În final, părintele Stăniloae oferă o analogie spre a întării cele spuse mai sus: „Dacă comuniunea în iubire cu o persoană umană ne introduce într-un plan de viață cu totul deosebit de acela al relației cu obiectele, cu atât mai mult intrarea în comuniunea cu Hristos ne introduce prin har într-un plan de viață infinit mai adânc”.
Urmând cuvintelor părintelui Stăniloae, aflăm că numai în Hristos, care Se dăruiește nouă, ca Cel ce este viața nemărginită și nesfârșită, putem înainta și dobândi viața veșnică.
Moartea, moment necesar pentru viața veșnică în condiția actuală a umanității căzute
Omul putea să nu moară.
Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Romani: „precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, prin aceea că toți au păcătuit” (Romani 5, 12). Sfinții Părinți au înțeles din această afirmație că moartea nu apare doar ca o consecință a păcatului, ce constă în alegerea noastră de a ne despărți de Dumnezeu, ci este și o cauză a lui, prin uitarea de Dumnezeu. De aceea Hristos vine în lume „ ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânire asupra morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15).
„Moartea este taina prin care trebuie să trecem, ca să intrăm în sensul deplin al existenței”, spune Părintele Dumitru Stăniloae.
Moarte în viață și viață în moarte
Părintele Dumitru Stăniloae îl citează pe Atenagora, fostul patriarh al Constantinopolului, care zice : „Moartea este o poartă. Cel înviat ne lasă să trecem prin moarte în viață. Noi suntem botezați în moartea Lui, ca să participăm la viața Lui. Viața noastră se îngustează treptat până ce Botezul nostru și moartea noastră coincid. Prin crucea de viață dătătoare, viața își află împlinirea prin moarte. Fără moarte viața ar fi ireală. Ar fi o iluzie, un vis fără deșteptare”.
NEMURIREA SUFLETULUI
Voința lui Dumnezeu și intervenția directă a Sa în crearea omului
Planul și, în același timp, voința veșnică a lui Dumnezeu a fost de a se dărui pe Sine tuturor făpturilor raționale pe care le-a adus și le va aduce la existență, nu din vreo necesitate, ci din iubire. Totuși, între natura creată și Cea necreată există o diferență esențială, un abis de netrecut. Ea constă în faptul că o creatură este întotdeauna străină de Divinitate oricât de desăvârșită ar fi. Ea nu o va putea ajunge la modul deplin niciodată, ci mai degrabă crește la nesfârșit în Cel infinit. Nici creaturile îngerești nu pot depăși Divinitatea. Dar Dumnezeu are planul Său încă înainte de a fi creat lumea și trimite o punte de legătură între El și făpturile Sale. Această punte este Fiul lui Dumnezeu care va uni în propria Sa persoană cele două naturi diferite, cea creată și Cea necreată. În acest mod Dumnezeu insfulă naturii create viața veșnică și dumnezeiască.
Gândind astfel, înțelegem că numai Hristos poate da sens omului și întregii creații. El îndumnezeiește ceea ce a fost făcut din pământ. El aduce pe om de la stricăciune la nestricăciune. Privind din acest punct de vedere, putem spune că defapt adevărata noastră viață începe de la al doilea Adam – Hristos – și nu de la cel dintâi. Dar pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om născându-se din om, o deosebită importanță și cinstire se cuvine Maicii Sale, a doua Evă, care se face și ea izvor al mânturii, al adevăratei vieți. De aceea Ea devine mijlocitoare între Dumnezeu și făptura omenească și va rămâne în veci ajutor al mântuirii noastre, întrucât prin ea primim plinătatea darurilor divine.
„Născătoarea de Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu sunt cele două persoane care îmbrățișează și împlinesc taina Sfatului veșnic al Creatorului, cele două persoane, una creată și una necreată, care au dat întregii creații oceanul nesfârșit al darurilor dumnezeiești. Cuvântul le-a dat pe seama Dumnezeirii, iar Ea le-a primit pe seama creației. Ea a dat Fiului ei tot ce avea, natura umană, iar El a dat Maicii Sale tot ce avea El, viața dumnezeiască”.
Se vede astfel dorința lui Dumnezeu și scopul planului Său din veșnicie, căci deși nu e cu putință pentru făpturile create să-L vadă pe Dumnezeu, totuși vrea ca ele să participe la viața interioară a Sfintei Treimi. El ne-a chemat nu să dobândim natura Sa, ci să ne asemănăm Lui în tot ceea ce are natura Sa, să devenim dumnezei prin har și nu prin fire sau natură. Ne-a făcut comoștenitori cu Fiul Său „Și dacă suntem fii, suntem și moștenitori – moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne și preamărim” (Rom. 8, 17). Aceasta înseamnă că ne-a dăruit tot ceea ce aparține Fiului, iar Fiul are tot ce are Tatăl „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia și vă vestește vouă” (Ioan 16, 15). De aceea, Dumnezeu, prin iubirea Lui nemărginită, s-a coborât la noi, nu cu natura sau firea Lui proprie, ci cu a noastră. Astfel ne cheamă să ne împărtășim și noi de El, începând încă din această viață și continuând în veșnicie. De aceea, chemarea noastră este să devenim asemenea Lui, să fim într-o comuniune deplină cu El în sânul Sfintei Treimi. Aceasta este dorința divină ce-și are obârșia în nesfârșita iubire a lui Dumnezeu.
După Chipul și (asemănarea) lui Dumnezeu
„Și a zis Dumnezeu: să facem om după chipul și asemănarea noastră.” (Fac. 1, 26).
Dintre părinții apostolici, Sfântul Ignatie Teoforul este cel care accentuează identificarea creștinului cu Hristos spunând că Dumnezeu este în noi și de aceea noi suntem teofori sau hristofori. Termenul „teofor” înseamnă purtător de Dumnezeu, afirmație pe care-o o face Sfântul Ignatie despre el însuși, iar „hristofor” înseamnă purtător de Hristos. Altfel spus, omul, fiind chip al lui Dumnezeu, are în același timp și puterea de a deveni asemenea cu El.
Legătura profundă care există între crearea omului după chipul lui Dumnezeu și chemarea sa de a ajunge la asemănare cAu El printr-o înaintare în comuniunea liberă cu El în Duhul Sfânt este descrisă de Sfântul Maxim Mărturisitorul în aceste cuvinte: „La început omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și a primit, între altele, nașterea din Duhul, pentru a obține, după voința sa liberă, a fi după asemănare păstrând porunca dumnezeiască, pentru ca omul să fie făptura lui Dumnezeu prin natură, dar fiu al Lui și dumnezeu după har prin Duhul”.
Omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, nu ajunge la asemănarea cu Dumnezeu decât într-o comuniune liberă cu El. Aceasta arată cât de importantă este voința liberă a omului pentru împlinirea acestuia ca ființă în comuniune. Dar comuniunea aceastea a omului cu Dumnezeu a fost un dat al omului de către Dumnezeu în momentul creației. Deci exista o comuniune înainte de căderea în păcat a protopărinților. De la neființă, omul trece la ființă tocmai în această comuniune. Mai precis, omul este modelat de „mâinile” lui Dumnezeu și este făcut viu datorită suflării Lui asupra ființei umane (cf. Facere 2, 7). Tot ceea ce-l înconjoară pe om în grădina Raiului este darul lui Dumnezeu și nimic din cele existente nu este opera mâinilor omului. Totul i-a fost dăruit omului care a fost pus stăpân peste toate darurile lui Dumnezeu din natură.
Totuși, porunca pe care Dumnezeu o adresează omului de a nu mânca din fructele unui pom și ispitirea șarpelui creează cadrul în care libertatea de a alege a omului este examinată, încercată. Omul se află în fața situației dea alege liber comuniunea lui cu Dumnezeu sau de-a o neglija. El trebuia să ia o hotărâre, și anume aceea de a alege între Creator și creatură, între Dăruitor și darurile Sale. Cu alte cuvinte, omul, ființă care poartă Chipul lui Dumnezeu, are de la Creator libertatea de a rămâne, prin ascultare față de El, în asemănarea Lui.
Însă alegerea lui Adam se concretizează printr-o alipire de lumea materială, în uitare de Dumnezeu și în neascultare de El, adică într-o ruptură a comuniunii cu El. De aceea, armonia omului cu Dumnezeu este profund afectată după căderea în păcatul neascultării. Sfântul Irineu de Lyon recunoaște pe Fiul lui Dumnezeu Întrupat ca singurul capabil să recapituleze în Sine toată umanitatea, pentru ca fiecare să primească ceea ce era propriu ființei: chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care s-a pierdut prin Adam. În fond, acesta era planul lui Dumnezeu și scopul pentru care Fiul s-a Întrupat. Și Origen mărturisea în același sens, zicând că restabilirea acelor însușiri ale chipului lui Dumnezeu din om, n-o putea face decât Acela care dăduse la început aceste însușiri, adică Logosul. Logosul s-a făcut om pentru ca noi să fim îndumnezeiți spune și Sfântul Atanasie cel Mare.
„Clement Alexandrinul, văzând chipul lui Dumnezeu în om, zice: «dacă cineva se va cunoaște pe sine însuși, va cunoaște pe Dumnezeu, iar cel ce va cunoaște pe Dumnezeu, se va asemăna cu Dumnezeu»”.
Sfinții Macarie Egipteanul și Efrem Sirul merg pe aceeași idee, anume, că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu prin libertate, prin stăpânirea ce o are asupra creației văzute, căci nimeni altcineva nu are voință liberă precum omul.
Sfântul Vasile cel Mare, comentând Psalmii, afirmă că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, dar prin păcat s-a dezbrăcat de chipul cel ceresc și a luat asupra sa chipul cel pământesc.
Observăm, așadar, cum Sfinții Părinți și-au creat propria concepție despre chipul lui Dumnezeu în om, în funcție de experiența trăită și de sensibilitatea duhovnicească a fiecăruia.
Dacă filozofii spuneau despre om că e un microcosmos, Sfinții Părinți și mai cu seamă Sfântul Grigorie de Nyssa, dau omului adevărata valoare, de chip al lui Dumnezeu, menit să ajungă asemenea cu El. Măreția omului nu constă în faptul că el e chipul universului, ci în faptul că e chip al Creatorului acestui univers. Cu alte cuvinte, omul se face stăpân al cosmosului.
Sfântul Grigorie de Nyssa înțelege „prin termenul «chip» ceea ce este omul în sine de la creație, iar prin «asemănare» se arată ceea ce este omul în potență, ceea ce trebuie să devină. Chipul îl avem din momentul creației, iar asemănarea o dobândim cu timpul, prin realizarea acestui chip”. Cu alte cuvinte, omul e făcut după chipul lui Dumnezeu și are menirea să devină asemenea cu Dumnezeu.
Chipul lui Dumnezeu în om face referire mai mult la partea spirituală, la sulfet. Dar pentru că sufletul lucrează prin trup, chipul lui Dumnezeu se extinde și asupra trupului. Se menține această legătura între suflet și trup în permanență. În trup omul lucrează la mântuirea sa. Din această pricină la Judecata de Apoi omul se va prezenta întreg cu sufletul și trupul înviat.
„Sfântul Grigorie de Nyssa, analizând pe larg problema chipului și asemănării, precizează că natura umană este chipul viu care participă la demnitatea și numele Modelului; această demnitate stă în capacitatea de a fi stăpân prin virtute, în fericirea nemuririi, în puritate, în nepătimire și în depărtarea de orice rău. Acestea sunt florile pe care Creatorul propriului Său chip le-a imprimat firii noastre”. Tot el ajunge la concluzia că Dumnezeu fiind Binele absolut, atunci omul, chipul lui Dumnezeu, care posedă toate atributele Modelului său, tinde încă de la creație spre mai bine, spre Acel bine, de fapt. Chipul lui Dumnezeu în om constă în puterile lui spirituale, în rațiune, în libera voință, în sentiment, în demnitatea sa împărătească în univers, în simplitatea sufletului, în nemurirea lui, în puterea de a cunoaște pe Dumnezeu, de a se uni și de a trăi cu El.
În ceea ce privește asemănarea cu Dumnezeu, Sfântul Grigorie de Nyssa o percepe ca fiind desăvârșirea omului în bine. Ea este defapt aplicarea bunurilor ce le-am posedat de la Dumnezeu, prin chipul său. Este, cu alte cuvinte, imitarea vieții dumnezeiești. Însă asemănarea omului cu Dumnezeu nu are limită. Niciodată, sufletul care tinde spre Dumnezeu, nu va înceta niciodată să se înalțe. Desăvârșirea lui nu se sfârșește niciodată pentru că Dumnezeu e deplin bun, atot bun, dar e și infinit bun. Adică El e infinit în act, iar sufletul omului e infinit în devenire, crescând mereu în virtute. Deci omul se împărtășește și de acest atribut, însă cu această diferență esențială.
Asemănarea cu Dumnezeu se face prin ajutorul harului divin și în egală măsură prin efort personal. Sufletul curat și lipsit de patimi Îl are pe Dumnezeu în el, făcându-se asemenea Lui. „Asemănarea cu Dumnezeu formează urcușul duhovnicesc al fiecărui om. În acest urcuș sunt trei trepte: prima treaptă în care ne aflăm prin creație, a doua e cea de răspântie, în care trebuie să ne hotărâm în chip liber dacă dorim să lucrăm după voia lui Dumnezeu și faza a treia, când voința noastră s-a unificat cu voința lui Dumnezeu, acum suntem asemenea Lui”. Așadar omul este înzestrat de la creație cu harul divin ca un dat ființial și intenționat și cu scopul expres al dobândirii nemuririi și desăvârșirii, după cum spune Înțelepciunea lui Solomon: „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune și l-a făcut după chipul ființei Sale” (Înț. Sol. 2, 23).
Cei care s-au făcut asemena cu Dumnezeu sunt sfinții. Ei sunt pildă și exemplu de urmat, căci Dumnezeu voiște ca toți oamenii să se mântuiască, să devină sfinți, asemenea cu El.
Sufletul, creația lui Dumnezeu și scopul pentru care a fost creat
Sufletu a fost creat pentru viața veșnică, pentru ca să poată locui în locuința de lumină care este Hristos, sau pentru ca Hristos să locuiască în el. După Întruparea Fiului lui Dumnezeu și după Învierea Sa, Acesta se sălășluiește în om și îl îmbracă în Sine prin Botez. Sălășluindu-se în om, El devine casă și haină a lui. Ori acest sălaș al lui Hristos nu poate fi nimicit odată cu moartea. Nu ne putem imagina cum Dumnezeu se poate lipsi de un suflet după ce a devenit haină a lui. Ne stă mărturie Sfânta Scriptură care spune: „Căci știm că dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri. Căci de aceea și suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuința noastră cea din cer, dacă totuși vom fi găsiți îmbrăcați, iar nu goi” (II Cor. 5, 1-2).
Însă omul poate rămâne gol de Hristos prin neacceptarea vieții în El. Dar chiar și așa, omul tot va exista în veci pentru a vedea vrednicia cu care a fost înzestrat, dar pe care a pierdut-o și pentru a rămâne într-un regret față de aceasta, deci într-o suferință veșnică pentru despărțirea de Dumnzeu. Aceasta se întâmplă din două motive. În primul rând, pentru că Dumnezeu respectă libertatea pe care omul a primit-o în dar din momentul creației, arătând prin aceasta valoarea persoanei umane și în al doilea rând, pentru că Dumnezeu nu poate iubi decât desăvârșit, veșnic. Și aceasta o dovedește prin nesfârșita legătură a Lui cu creația Sa deoarece iubind în veci, nu uită de ea în veci. Urmează că ea va exista la nesfârșit indiferent de ce alegere a facut sau urmează să facă. De aceea, în expresia „Dumnezeu este iubire” se concentrează întreaga teologie ortodoxă, pentru că descoperim la baza fiecărui act divin iubirea Celui ce Este. La această concluzie ajunge părintele Stăniloae deoarece observăm în operele sale cum, tratând fiecare dimensiune eshatologică până la cel mai mic amănunt, ajunge de fiecare dată la aceeași cauză a lucrurilor: iubirea.
Tot din iubire Dumnezeu vrea ca făptura sa să existe în veșnicie. Deci existența veșnică a făpturii nu e un rezultat al omului, el nu are în sinea lui putința veșniciei. La originea acestei taine este voia lui Dumnezeu care ne iubește. Prin noi înșine nu suntem nimic. Nu avem nici cea mai mică energie de viață și de existență în natura noastră. Totul este de la Dumnezeu și nimic al nostru. Cu alte cuvine, creația este dependentă de Dumnezeu. Ea există atâta timp cât vrea Dumnezeu să existe. Sufletul omului a fost creat din nimic. Sau cum spune Sf Ioan Hrisostom „Dumnezeu l-a creat fără materie”. El este ținut în existență de energiile lui Dumnezeu. Dacă energiile iubitoare ale lui Dumnezeu ar înceta vreodată, sufletul omului și toată creația ar dispărea în neființă. Însă avem nădejdea că iubirea lui Dumnezeu pentru creația sa este veșnică, iar Dumnezeu e credincios în făgădunțele Sale. Sfântul Ioan Damaschin are aceeași credință căci spune: „Dumnezeu poate să facă tot ce vrea, chiar dacă nu vrea toate lucrurile pe care le poate face, fiindcă poate nimici lumea, dar nu vrea să facă aceasta”(de verificat pagina!!!). Pe de altă parte atotputernicia lui Dumnezeu înseamnă armonie, unitate perfectă între voința și esența divină. „De aceea, putem afirma cu adevărat, la modul sublim că Dumnezeu nu poate orice: nu poate să facă rău, nu poate să nu fie bun și drept, nu poate să se contrazică. «Neputința» de a face răul este suprema dovadă de putere, precum și neputința de a face binele este suprema dovadă de slăbiciune”.
Particularitățile sufletului
Individualitatea și unicitatea persoanei: omul – trup și suflet
Încă din secolul al II-lea apologeții Tațian și Sfântul Iustin Martirul și Filozoful își pun întrebarea dacă se afirmă, în credința creștină, nemurirea sufletului sau învierea trupului. Tațian spune că „Sufletul nu este prin natura sa nemuritor, […] ci muritor. Dar este posibil ca el să nu moară”. (Oratio ad Grecos, 13). Sfântul Irineu al Lyonului afirmă ulterior că sufletul nu este etern, ci este creat de Dumnezeu și primește viața de la Dumnezeu: „Căci așa cum trupul animat de către suflet nu este el însuși sufletul, ci se împărtășește din suflet atâta timp cât este voia lui Dumnezeu, tot astfel nici sufletul nu este prin natura sa viață, ci se împărtășește de viața pe care i-o dă Dumnezeu” (Împotriva ereziilor II, 34, 4).
Părintele Dumitru Stăniloae atrage atenția asupra faptului că dacă nu ar fi intervenit păcatul strămoșesc, omul ar fi avut conștiința că, în urma unirii trupești nepătimașe a bărbatului cu femeia, sufletul celui născut este creat de Dumnezeu. Însă după cădere, prin unirea pătimașă, această conștiință a slăbit și în unele cazuri s-a pierdut. Nu putem fi de acord cu această situație și să afirmăm că Dumnezeu nu mai are nici un rol în crearea oamenilor. „El nu a creat prin suflarea s-a numai sufletul lui Adam, unindu-l cu trupul lui alcătuit din țărână, făcându-l după chipul Său, ci a arătat că va face aceasta cu fiecare persoană nouă, punând pe chipul comun al Cuvântului o pecete deosebită, nerepetată”.
Unirea trupească a celor doi e o răspundere în conceperea persoanelor noi și rămâne o contribuție a lor chiar și după căderea în păcat. Însă Cel ce lucrează propriu-zis în conceperea ființei omenești este Dumnezeu. Părintele Stăniloae înterăște concepția sa amintind că nunta se sfințește, cu toate că omul se resimte de plăcerea pătimașă de după căderea în păcat. Căci, dacă Dumnezeu nu ar mai avea nici un rol în unirea celor doi, de ce s-ar mai sfinți nunta? Bineînțeles că, pe măsura credinței și conștiinței răspunderii lor în alcătuirea unei persoane noi, actul unirii lor trupești, chiar pătimaș fiind, se imprimă de spiritualitate.
Vedem deci că sufletul este propriu trupului, că este un element constitutiv al acestuia. „Dar, odată creat, sufletul se caracterizează prin nemurire, în sensul că nu va muri, ci se va reuni cu trupul în momentul învierii morților. În acest sens, Sfântul Irineu spune din nou: «Nu se poate vorbi despre suflet muritor, pentru că sufletul este suflarea de viață. […] a murii înseamnă, de fapt, a pierde modul propriu de a fi al ființelor vii, adică a fi fără respirație, fără viață, fără mișcare și a te dizolva în elementele din care am primit baza existenței noastre. Totuși, aceasta nu se poate întâmpla sufletului, pentru că el este suflare de viață; și nici duhului nu i se poate întâmpla pentru că el nu este complex, ci simplu. […] Trupul este cel care trece prin experiența morții. Odată ce sufletul s-a desprins, trupul rămâne fără suflare și fără viață; se dizolvă încetul cu încetul în țărâna din care a apărut. Așadar, trupul este cel muritor» (Împotriva ereziilor V, 7, 1; 13, 3)”.
În acest caz, pentru a avea o mai bună înțelegere a lucrurilor, trebuie arătată diferența dintre sufletul nemuritor și cel veșnic. Sfinții Părinți au considerat esențială distincția dintre cele două noțiuni: „veșnicie” și „nemurire”.
Întâi de toate, veșnicia nu trebuie considerată a fi o întindere fără sfârșit în timp, ci mai degrabă ea este o calitate a ființei sau o neîncetată comuniune cu Dumnezeu. În sensul veșniciei sufletului, putem spune că, de la creația sa în momentul concepției, el are capacitatea de a anima sau, mai bine zis, de a însufleții ființa umană de la începutul existenței sale și de a crea o comuniune permanentă cu Dumnezeu pe tărâmul ființei Sale veșnice, o comuniune începută aici și care va dura dincolo de viața pământească. Cu alte cuvinte, sufletul, pentru că e creat de Dumnezeu, se imprimă de la început cu pecetea veșniciei.
Pe de altă parte, nemurirea implică suspendarea morții, anihilarea ei. Numai așa putem înțelege „a doua moarte” despre care se vorbește în Apocalipsă: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Cel ce biruiește nu va fi vătămat de moartea cea de-a doua” (2, 11). Adică „moartea cea de-a doua” este moartea întregii persoane, înclusiv a sufletului. Sufletele ce-L resping pe Dumnezeu până la sfârșitul vieții lor, vor fi distruse împreună cu trupurile înviate, după Judecata de Apoi. Nu va fi distrusă veșnicia lor, căci această calitate rămâne, ci vor fi distruse în sensul muritor, în sensul osândei veșnice pe care o primesc în urma Judecății. De aceea, Tațian spune că sufletul e muritor, dar e posibil să nu moară, pentru că poate fi primit, în egală măsură, în Împărăția Cerurilor. Această posibilitate stă în libertatea omului, în alegerile lui și în faptele sale. În sensul veșniciei, sufletul va contiuna să existe ori în Rai ori în Iad, iar în sensul nemuririi, el poate fi nemuritor numai atunci când, în urma Judecății Finale, va moștenii Împărăția Cerurilor și poate muri în momentul în care, în urma acelei judecăți, va fi osândit. În cuvinte mai puține, am spune că, după Judecata de Apoi, sufletul ori va fi veșnic nemuritor, ori va fi veșnic muritor. Adică va trăi veșnic sau va fi într-o moarte veșnică. În acest sens spune Mântuitorul: „nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul șă le piardă în gheenă” (Matei 10, 8). Iar despre viața veșnică sau chinurile veșnice găsim următoarele: „Și vor merge aceștia la osânda veșnică, iar drepții la viața veșnică” (Matei 25, 46); „Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veșnică” (Marcu 3, 29); (2 Tes. 1, 8, 9); (2 Petru 2, 3); (Apoc. 14, 11; 20, 10).
Urmând înțelegerii oferită de acești Sfinți Părinți, părintele Dumitru Stăniloae conchide că nemurirea sufletului trebuie întemeiată pe credința că Dumnezeu ține ca sufletul să fie nemuritor. Însușirea sufletului de a fi indestructibil își are cauza în voința lui Dumnezeu cea creatoare și conservatoare, care vrea, ca persoana umană să fie în mod neîntrerupt dependentă de El. „Dumnezeu a înzestrat sufletul cu memoria faptelor sale, cu conștiința despre sine, pentru ca el să regrete neîntrerupt faptele contrare lui Dumnezeu, pentru ca să știe neîntrerupt de dependența lui de Dumnezeu, să laude și să iubească neîntrerupt pe Dumnezeu”. Deci ori de au făcut rău, ori de au făcut bine, persoanele umane rămân indestructibile și unice ca entitate. Nici o persoană nu încetează să mai existe după ce Dumnezeu a stat în relație cu ea. Se înțelege aceasta și din unicitatea persoanei, deoarece nici o persoană nu poate fi înlocuită cu alta. „De pierderea ei nu suferă propriu zis ea însăși, ci celelalte. Prin moartea unei persoane se ia și celorlalte putința unei relații de neînlocit. La fel pentru Dumnezeu, fiecare om dispărut de tot ar însemna o relație de neînlocuit. Se împacă Dumnezeu cu lipsa unor relații de neînlocuit, după ce El le-a voit? Rabdă iubirea Lui dispariția persoanelor spre care se îndrepta ea? Dacă o rabdă aceasta, de ce le-ar mai învia? Sau pentru ce a mai adus-o la existență? (…) Dacă iubirea lui Dumnezeu e neîntreruptă, neîntreruptă trebuie să fie și existența persoanelor cărora le-o arată. Și neîntreruperea iubirii lui Dumnezeu ține de desăvârșirea ei. Noi putem uita, pentru că nu iubim în chip desăvârșit. Dar Dumnezeu nu uită, pentru că iubește desăvârșit”. Prin aceasta, Dumnezeu arată că iubirea Lui față de creație rămâne în veci, chiar dacă aceasta nu va răspunde niciodată iubirii Lui. De aceea Sfântu Ioan Damaschin spune că inclusiv existența demonilor e un bine, pentru că aceștia participă la Dumnezeu prin darul existenței, prin existență. Deci iau parte parțial la binele oferit de Creator, deși ei nu vor să răspundă iubirii Lui.
Nemărginita iubire a lui Dumnezeu este și motivul pentru care toți vor învia. Pentru că Dumnezeu nu poate uita pentru totdeauna o persoană, înseamnă că aceasta va exista în veci. Nu se poate spune nici că o va uita pentru o vreme, căci aceasta ar duce la putința distrugerii lor pentru veci, ar goli de seriozitate creația, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Învierea și tot planul mântuirii. Acestea le spune părintele Stăniloae după ce pătrunde adânc în teologia patristică, dezlegând, cu întrebări retorice și argumentări logice pentru ființa omenească, înțelesul scrierilor Sfinților Părinți.
Totodată, putem concluziona că, dacă sufletul e veșnic, Raiul și Iadul trebuie să fie și ele veșnice. Acesta este și un argument împotriva celor care cred în apocatastază, anume în aceea că, la sfârșitul lumii acesteia, toți oamenii, înclusiv demonii, vor avea parte de mântuire sau de revenire la starea cea anterioară căderii în păcat.
Pe de altă parte, se justifică învierea trupurilor și judecata lor la sfârșitul acestei lumi, deoarece există păcat și în trup, nu doar în suflet. (…) carne, sarx, duh, pneuma, trup, somna, suflet, psyche…
Sfânta Scriptură ne spune că soarta omului se decide în viața pământească, iar după moarte nu mai există voință de schimbare. Tot aici aflăm că acest caracter final se datorează vieții în trup: „Pentru că noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10). Sau: „Cel ce seamănă în însuși trupul său, din trup va secera stricăciune, iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viață veșnică” (Gal. 6, 8). Așadar, „omul este ființă activă și deci completă numai în trup”. Prin fapte bune omul lucrează la a sa desăvârșire, iar faptele lui se pot concretiza doar în această viață de pe pământ. Fără greutățile acestei vieți și fără luptă în trup nu se poate câștiga viața cerească. Făcând o analogie, am putea spune că nimeni nu primește un premiu fără să fi avut loc un examen în prealabil. Chiar și atunci când ști că nu vei avea nici o șansă sau când ești convins că ai toate șansele de câștig, tot nu vei afla un rezultat dacă nu participi la luptă. Deci Dumnezeu „nu mântuiește monade spirituale singulare”. Omul are nevoie, astfel, de ceilalți semeni pentru a-și dovedi credincioșia și a face fapte bune față de aceștia. În susținerea acestei idei, părintele Stănioae amintește ceea ce spunea Sfântul Ioan Damaschin: „Terminându-se târgul, nu mai este negustorie de bunuri. Căci unde mai sunt atunci săracii? Unde, facerile de bine? Înainte de ceasul acela ne putem ajuta unii pe alții și putem oferi Iubitorului de oameni – Dumnezeu manifestările iubirii de frați”. Cu alte cuvinte, sfârșindu-se viața, nu vom mai putea ajuta săracii și nici săvârși fapte bune. Doar înainte de ceasul morții ne putem ajuta între noi, arătând lui Dumnezeu prin aceasta iubirea pentru aproapele. Așadar, această misiune a omului nu se poate îndeplini decât în trupul angrenat în această lume. „De aceea, Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om din suflet și trup, ca să adune prin umanitatea Sa întreaga creațiune în Sine”.
Sufletul din perspectiva relației omului cu Hristos
JUDECATA PARTICULARĂ
Autorul și criteriul judecății particulare
Judecata particulară se face de către Dumnezeu Cuvântul, prin care s-au creat toate și Care, întrupându-Se ca om, a făcut totul pentru mântuirea oamenilor de moarte și pentru strămutarea lor la viața veșnică. Valoarea acordată oamenilor se arată nu numai în Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în jertfa și Învierea Lui pentru ei, dar și în judecata Lui ca om. El este îndreptățit să facă această judecată deoarece El s-a dat pe Sine exemplu și model de urmat, El a fost Cel care i-a învățat pe oameni și le-a dat prin jertfă și înviere puterea să se mântuiască. În același timp, El înțelege slăbiciunile lor, necerându-le ceea ce nu ar fi putut da nici cu ajutorul Lui. Mai mult decât atât, Fiul lui Dumnezeu e îndreptățit să judece pentru că, făcându-Se om, S-a făcut Frate al nostru și „Se bucură de binele făcut fraților Săi” dărunind fericirea veșnică celor care au săvârșit fapte bune, iar pe cei care au făcut rău îi lasă în starea pe care ei înșiși și-au creat-o, contrară comuniunii. De altfel, El însuși a spus: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22).
Pe de altă parte, Părintele Stăniloae spune că dreptatea lui Hristos se arată prin faptul că în cele din urmă omul se va judeca pe el însuși deoarece în pregătirea lui pentru comuniunea veșnică cu Hristos, ajutând alți oameni, se va bucura de comuninea cu toți. Adică cel ce face fapte bune, le face din dorința de a fi în comuniune cu toți cei pe care-i ajută și pentru a se bucura, în continuare, în viața veșnică, de fericita comunine cu aceștia. La sfârșitul vieții, judecându-se pe sine, omul își va vedea faptele sale, iar dacă au fost bune, va contiuna în bine, iar dacă nu au fost bune, nepregătindu-se de comuniunea cu Hristos și, deci, prin El, cu ceilalți, va rămâne în starea contrară despre care vorbeam. Căci nu pot fi decât două stări: cu Hristos și fără Hristos. Pe prima o numin Rai, iar pe cea din urmă, Iad. „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona.”(Matei 6, 24).
Printr-o întrebare retorică, părintele Dumitru Stăniloae arată încă odată motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu face judecată oamenilor, căci „cine poate să le spună oamenilor de și-au păstrat sau nu fidelitatea față de modelul lor în purtarea lor față de El și față de alții, de au prețuit, în semenii lor, modelul lor în Dumnezeu Cuvântul, dacă nu Dumnezeu Cuvântul însuși?”. Pentru a dobândi fericirea veșnică suntem datori a-L avea pe Hristos model și de a ne dezvolta în El. Suntem datori, în același timp, să ajutăm pe alții în dezvoltarea lor în Hristos. Astfel ne bucurăm pentru toți semenii care au lucrat la dezvoltarea lor după modelul lor, Hristos. Ei sunt luminați de Fiul lui Dumnezeu pentru că El luminează în toți cei care săvârșesc faptele bune. Sfântul Simeon Noul Teolog adaugă faptul că nu ceea ce face omul contează în viața veșnică, ci ceea ce este el, dacă este asemenea lui Hristos, modelul său, sau dacă este diferit Lui: „În viața viitoare creștinul nu este cercetat dacă s-a lepădat de lumea întreagă pentru dragostea lui Hristos, sau dacă și-a împărțit bogățiile sale săracilor sau dacă a postit sau s-a rugat sau a plâns sau s-a tânguit pentru păcatele sale, sau dacă a făcut orice alt lucru bun în această viață, ci este cercetat cu grijă dacă are vreo asemănare cu Hristos, așa cum un fiu seamănă cu tatăl lui”.
Nu trebuie să ne închipuim Judecata avându-L pe Hristos ca un judecător al sentinței arbitrare, ci mai degrabă ar trebui privit ca Cel din care se revarsă viața și fericirea peste cei ce s-au străduit să-L urmeze și celor care au făcui voia Lui. Asemănându-se cu El din viața pământească vor continua să existe în comuniune cu El și în viața cerească. În schimb, cei ce nu L-au urmat pe Hristos se vor lipsi de această bucurie a comuniunii cu El.
Așadar, pentru cei dintâi Judecata Particulară înseamnă arătarea lui Hristos și totala dăruire a Sa, a iubirii Sale, iar pentru cei din urmă, încetarea Lui de a se dărui și anularea posibilității de a-i întoarce la El. Acest lucru nu arată o neputință a Judecătorului, ci din cauza neascultării și negării de a viețui în comunine cu El, s-au împietrit în patimile de care au fost stăpâniți. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Păcatele noastre sunt acelea care nu lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, ci ne leagă cu demonii ce ne chinuiesc. Iar când prin rugăciuni și faceri de bine primim dezlegare de păcate, prin aceasta nici nu slujim, nici nu schimbăm pe Dumnezeu, ci prin faptele și întoarcerea noastră spre Dumnezeu, vindecând păcatul nostru, ne bucurăm iarăși de bunătatea Sa. Încât este totuna a zice că Dumnezeu își întoarce fața de la cei răi, sau că soarele se ascunde de către cei lipsiți de vedere”. (Filocalia I. Cap 150. De verificat!!!) Și Sfântul Ioan Gură de Aur scrie în același duh: „Nu Dumnezeu este potrivnic, ci noi; căci Dumnezeu nu este niciodată potrivnic”.
Părintele Stăniloae nu se oprește aici și încearcă să înțeleagă tainele conștiinței sufletului stăpânit de patimi, care nu l-a acceptat pe Dumnezeu în viața lui, în acel moment al judecății. El se bazează pe spusele Sfântului Ioan Damaschin și a Sfântului Maxim Mărturisitorul ajungând la concluzia că într-o oarecare măsură aceștia își vor da seama de nefericirea lor și că aceasta e rezultatul refuzului lor de a-L urma pe Hristos. De asemenea vor cunoaște că Acela este criteriul lor și că El are ultimul cuvânt pentru care ei sunt în starea în care sunt. Pe de altă parte, ei nu-L văd nici acum cum este El în bunătatea Lui și nici nu au conștiința întreagă că El a decis soarta lor, de aceea ei se află într-o necunoaștere și într-o contestare a Lui. Cu alte cuvinte, starea sufletelor la Judecată, care nu l-au primit pe Hristos și a celor ce sunt deja în iad, este una contradictorie, dualistă, confuză sau încurcată. Sfântul Ioan Damaschin spunea că Dumnezeu continuă să împărtășească din bunurile Sale și diavolului și celor din iad, iar aceștia participă în parte la ele, dar în același timp sunt lipsiți de Dumnezeu pentru că nu-L doresc și nu-L iubesc.
Această stare rezultă și din spusele Sfântului Maxim Mărturisitorul care afirmă că „pe deoparte că cei din iad iubesc (respectă) pe Dumnezeu și sunt iubți de El, pe de alta, că cel mai mare chin al lor este că sunt despărțiți de El, sau că Dumnezeu își întoarce fața de la ei, prin faptul că prin minciună «și-au creat o perversitate atotrea, din cauza căreia nu s-au putut uni cu Dumnezeu Cel drept și sincer». Foarte des repetă Sfântul Maxim faptul că cei din iad au o stare sucită, complicată”.
Dumitru Stăniloae găsește simultan două opinii oarecum contradictorii referitor la imediata stare a sufletelor după moarte. Pe de o parte, găsește ideea că sufletul ajunge în fața lui Hristos de trei ori: o dată în ziua a treia, apoi în ziua a noua și în final, în ziua a patruzecea, când primește sentința. „Până în ziua a treia străbate vămile, între a treia și a noua cercetează raiul, între a noua și a patruzecea, iadul”. După aceste zile, Mântuitorul decide locul lui în funcție de datele parastaselor Bisericii făcute pentru cei adormiți. Deoarece parastasele se fac în scopul iertării și dobândirii raiului, este posibil ca cei iertați să-L vadă pe Hristos și să le dăruiască fericirea veșnică. Pe de altă parte, o părere diferită întâlnește la Sfântul Simeon Noul Teolog care spune: „Dumnezeu sau harul Sfântului Duh, nu S-a arătat niciodată nici unuia lipsit de credință. Iar dacă s-a arătat vreodată, sau se va arăta cuiva în chip minunat, apare înfricoșător și înspăimântător, și atunci nu luminează, ci arde, nu înviorează, ci pedepsește”.Cu toate acestea, părintele Stăniloae nu rămâne fidel nici unei opinii în mod exclusiv, ci își însușește propria referință găsind o conciliere, în sensul că în sufletele care merg spre osândă, se resimte mai acut bunătatea lui Hristos, dar în același timp și o durere pentru că se lipsesc de această bunătate a Lui, fără ca aceasta să însemne ieșirea din starea lor pătimașă, incapabilă de Hristos și de intrare în comuniune cu El.
Un alt argument care face posibilă o întâlnire cu Hristos a sufletului care merge în iad este acela că Fiul lui Dumnezeu este și om. Doar că această arătare ar trebui să fie lipsită de lumina bucuriei de a intra în comuniune cu divinitatea. Părintele Stăniloae întărește afirmația citând din Isaac Sirul, care, și el admite o arătare a lui Hristos în care nu-și părăsește iubirea Sa, însă ea devine foc sau suferință pentru cei respinși. De aceea se și revoltă cei ce nu sunt capabili să răspundă. E paradoxală această arătare a Judecătorului, întrucât El se înfățișează totdeauna ca lumină, ca mângâiere, ca mântuitor, dar în același timp, „această conștiință se îmbină cu neputința de a-L vedea în realitatea Lui adevărată, așa cum invidiosul nu poate vedea realitatea celui invidiat. Acesta e Judecătorul «cel înfricoșător»”.
De asemenea Sfântul Simeon Noul Teolog e de părere că celor păcătoși nu le este accesibil harul dumnezeiesc și că Mântuitorul se va arăta „ca un foc nu cu totul spiritual, ci în chip netrupesc în trup”. Cu alte cuvinte, această arătare este lipsită de har și de intimitate. Este distantă, dar nu fizic, ci spiritual. De aceea se simte mai mult un foc, decât Persoana lui Hristos pentru că El rămâne în afara relației, distant, ca o arătare care arde. Se vede această gândire a Sfântul Simeon și în rugăciunea ce o face către Dumnezeu, căci consideră el, că deși L-a avut pe Hristos în sine toată viața pământească, totuși nu L-a putut avea întreg. „Deci Te rog, Stăpâne, Te implor, acordă-mi mila aceasta, ca pentru mine în ziua când sufletul meu va ieși din trupul meu, să pot cu o simplă suflare să acopăr de rușine pe toți cei ce vor veni să mă atace pe mine, sluga Ta, și să pot trece fără vătămare acest pas, ocrotit de lumina Duhului Tău, și să vin în fața judecății Tale având în mine, Hristoase, harul dumnezeiesc pentru a mă cruța de orice rușine”. Iar despre cei ce nu au avut harul Duhului Sfânt zice: „Cine va îndrăzni să apară înaintea Ta, dacă nu e îmbrăcat în harul Tău, dacă nu-l posedă în el și nu e luminat de el? Cum un om, oricare ar fi el, va putea să contemple slava Ta de nesuportat? Cum va putea ridica omul ochii spre slava Ta… Care dintre noi va putea vreodată să vadă, cât de puțin, prin propria sa putere sau prin eforturile sale, pe Hristos, dacă nu se dă neputinței noastre tăria, forța, puterea, dacă nu-l face El însuși capabil să contemple slava Lui dumnezeiască? Altfel nici un om nu va putea și nu va avea puterea să contemple pe Domnul venind întru slavă. Astfel cei nedrepți vor fi despărțiți de cei drepți și păcătoșii vor fi înghițiți în întunericul lor, toți cei care nu au încă de aici în ei lumina”.
Astfel, părintele Stăniloae ajunge să constate că cei ce merg la iad, din cauza patimilor din care nu pot ieși, caută să învinovățească pe altcineva, chiar pe însuși Dumnezeu în cele din urmă, și totuși în adâncul conștiinței lor, câteodată, realizază propria vină. Iar cei ce-L numesc pe Dumnezeu aspru și nemilos sunt defapt cei care nu L-au cunoscut. De aceea nici El nu-i recunoaște. Numai în sensul acesta se poate înțelege expresia „înfricoșătorul Judecător”.
Am văzut că nefericirea veșnică sau iadul înseamnă refuzul de a ne uni cu Hristos și a rămâne în comuniune cu El în viața pământească, iar adevărata desăvârșire a omului sau raiul constă în apropierea și silirea ființei umane de a ajunge la modelul omului desăvârșit, care este Hristos. Aceasta înseamnă că Iisus Hristos este însuși criteriul judecății, întrucât soarta noastră se va definitiva în funcție de efortul sau lipsa efortului de a ne apropia de El. Fiul lui Dumnezeu este model desăvârșit pentru că este și om desăvârșit. Cunoscând cel mai bine pe om, pentru că S-a întrupat și ajungând la starea deplinătății, Hristos devine Cel mai în măsură să judece. Mai mult decât atât, „El nu e numai criteriul și Judecătorul, ci și cununa cu care, ca judecător, răsplătește pe cei ce s-au silit să se ridice spre nivelul Lui de om, împlinindu-i prin desăvârșirea umanității Sale”.
Așadar, judecata s-a dat Fiului deoarece El a ridicat în Sine pârga umanității la culmile ei prin Cruce, Înviere și Înălțarea la Cer, făcându-i pe oameni capabili să ajungă acolo unde este El. Și-a câștigat acest drept și pentru că numai în El se poate atinge culmea eternă a umanității. Hristos este și scopul spre care tinde omul, este cununa noastră, dar și calea pe care trebuie să meargă, devenind în acest fel ajutor al lui în urcușul spre desăvârșire.
Necesitatea judecății particulare
Judecata particulară, de la sfârșitul veacului sau a istoriei acestei lumi are și un caracter general deoarece Părintele Dumitru Stăniloae susține faptul că judecata lui Hristos adeverește faptele tuturor oamenilor. Pentru că în această viață pământească suntem înșelați de multe ori și înselăm la rândul nostru prin minciună, e necesar ca această înșelare să se sfârșească prin biruința adevărului. Această amăgire nu poate dura veșnic, căci ar fi contrar sensului existenței. De aceea, judecata particulară sau judecata lui Hristos dezvelește istoria de minciună și dăruiește adevăratul sens al ei și implicit al existenței. Sfânta Scriptură ne spune că diavolul e „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44), or el nu poate avea această putere în veci și nu poate duce la moarte spirituală în veci atâția oameni. Trebuie despărțită minciuna de adevăr. Și lucrul acesta se petrece la Judecată.
Trebuie remarcat faptul că numai credința creștină are învățătura despre o astfel de judecată care pune în lumină adevărul tuturor faptelor omenești. „Lipsa unei judecăți finale a faptelor omenești în alte religii și filozofii echivalează cu o lipsă a veșniciei sau cu o nesfârșită continuare a timpului, fie pentru alte și alte persoane ce mor definitiv, fie pentru reîncarnarea lor în tot felul de alte individuațiuni”. Această neevidențiere a adevărului faptelor omenești înseamnă o depreciere a valorii persoanelor umane, întrucât ele rămân în întuneric și într-o continuă lipsă de sens. În felul aceasta ideea de dreptate, de responsabiltate, de bine și de rău nu mai are nici un rost.
Pe de altă parte, judecata divină este necesară pentru stabilirea modului de viața etern al ființei omenești. Deși omul, prin comuniunea cu Dumnezeu sau prin neacceptarea Lui, își creează singur propria stare în veșnicie, Dumnezeu nu rămâne cu totul pasiv.
Printr-o astfel de judecată se pune în relief caracterul de persoană a lui Dumnezeu, așa cum am arătat mai sus, dar se observă și un interes al Lui pentru oameni. Pe lângă aceasta, se pune în evidență un suprem criteriu al binelui și al răului, reprezentat prin Însuși Fiul lui Dumnezeu și tot El este Cel care va avea ultimul cuvânt. Dacă nu ar exista acest criteriu și nimeni care să decidă în acezstă privință, nu s-ar mai putea face diferența între bine și rău. De aceea criteriul suprem al binelui nu poate fi făcut decât de cel ce este însuși binele.
Caracterul decisiv al vieții pământești și rolul libertății omului
„Libertatea creștină presupune un absolut pentru care omul să lupte, sau pe care să-l refuze. Fără acest absolut îi lipsește orice suport, orice motiv de afirmare”. Părintele Dumitru Stăniloae face referire aici la cele două libertăți sau cele două forme ale ei. O dată este vorba despre libertatea obținută prin lupta pentru realizarea binelui și pentru voința de a se unii cu el, iar apoi este vorba despre libertatea obținută prin lupta pentru eliberarea persoanei de patimi și pentru comuniunea ei cu Persoana supremă, cu Dumnezeu. În această ultimă libertate se află adevăratul și deplinul bine. Este firesc a cugeta astfel deoarece această Persoană supremă nu este și nu va fi vreodată stăpânită de ceva sau cineva, astfel încât nici Ea nu va stăpâni pe nimeni în veci. De aceea cei ce se vor uni cu Dumnezeu, prin fapte bune și prin ascultare de voia divină, nu pot fi decât liberi la modul absolut.
Această libertate trebuie înțeleasă ca și Sfinții Apostoli, în lumina tainei lui Hristos și a lucrării Sale mântuitoare care este lucrare eliberatoare de păcat și de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Hristos ne-a eliberat pentru ca noi să rămânem liberi… Fraților, ați fost chemați la libertate” (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); iar Sfântul Apostol Ioan completează, zicând: „Adevărul vă va face liberi; (…) dacă Fiul vă eliberează, veți fi cu adevărat liberi” (Ioan 8, 32, 36). „Experiența libertății pe care Hristos o dăruiește omului se realizează în Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul Întrupat și de către Tatăl Său ceresc (cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfântul Apostol Pavel precizează că «unde este Duhul Domnului, acolo este libertate» (II Corinteni 3, 17)”.
Înțelegem că „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” pentru că atunci când omul lucrează în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, el lucrează în modul cel mai liber, conform cu natura sa de ființă creată după chipul lui Dumnezeu și de purtător al Duhului Lui dat prin însăși alcătuirea sa dintru început (cf. Facere 2, 7) și prin harul Sfântului Botez (cf. Romani 8, 15).
Ca să înțelegem mai bine sensul libertăți spre care trebuie să tindem, e de ajuns să ne îndreptăm privirile către Domnul nostru Iisus Hristos.
„Libertatea lui Hristos, în raport cu Dumnezeu, cu oamenii și cu bunurile materiale create, este în mod esențial și unic libertate a comuniunii de iubire, libertate de a alege întotdeauna binele și de a evita păcatul, chiar dacă El trece prin suferință și moarte.
Libertatea desăvârșită a lui Hristos de a Se dărui lui Dumnezeu explică și totala Lui libertate de a Se dărui oamenilor, iubind chiar și pe cei care L-au răstignit: „Părinte, iartă-le lor, căci nu știu ce fac!”. Această libertate a lui Hristos, manifestată ca dăruire de Sine, este exprimată în cuvintele: „Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun și putere am iarăși să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 17-18).
Iubirea deplină a lui Hristos pentru Dumnezeu și pentru oameni Îl face liber de a cere Tatălui ceresc ceea ce dorește, de a fi înțelegător și iertător cu cei păcătoși, dar și de a înfrunta sau a combate mândria, ipocrizia și nedreptatea celor care se iubesc doar pe ei înșiși și stăpânesc peste alții.
Libertatea lui Hristos în raport cu bunurile materiale ale acestei lumi se vede, mai ales, în timpul ispitirii Lui din pustie (cf. Matei 4, 10). Iisus refuză să stăpânească bunurile materiale ale acestei lumi, deoarece comuniunea Lui cu Dumnezeu are întâietate față de orice avere sau putere lumească”.
Această ascultare a Fiului față de Dumnezeu nu Îl face pe Acesta dintâi să-și piardă libertatea, ci tocmai această ascultare de voia Tatălui Îl face liber de păcat. Comuniunea cu Dumnezeu-Tatăl Îi dăruiește această libertate deplină și adevărată. „Crucea suferinței lui Hristos semnifică, în mod paradoxal, tocmai libertatea Lui ca om de a rămâne unit cu Dumnezeu în pofida suferinței și a morții. Iar Învierea lui Hristos este răspunsul iubirii lui Dumnezeu dat acestei umanități a lui Hristos ascultătoare de Dumnezeu. Însă Învierea lui Hristos este și afirmarea cea mai puternică a libertății omului în raport cu istoria care ucide și în raport cu legile biologice și cosmice ale stricăciunii sau descompunerii. Hristos Cel înviat este Omul liber care trăiește plenar (suflet și trup) comuniunea cerească eternă pe care a ales-o în mod liber în timpul vieții Sale pământești, arătând astfel că iubirea Sa este mai puternică decât moartea.
Libertatea lui Hristos ca libertate de comuniune este lumina care întărește libertatea creștinului. Întreaga viață creștină, ca viață în Hristos și în Duhul Sfânt, este o luptă pentru a dobândi și păstra libertatea de a fi statornic în iubire, pentru împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și de aproapele, în pofida ispitelor și necazurilor din lume. Această libertate de a păstra comuniunea cu Hristos, în pofida piedicilor de tot felul, constituie experiența creștină cea mai profundă a libertății. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel exclamă: «Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (…) Nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru» (Romani 8, 35, 38-39)”.
Părintele Stăniloae nu uită însă de libertatea care se opune aceste uniri cu Dumnezeu refuzând comuniunea cu El. Această libertate se lasă purtată de pornirile egoiste care defapt înrobesc omul, dând o falsă libertate și creează impresia că această opoziție este libertatea cea adevărată. Așadar libertatea gândită în afara comuniunii cu Dumnezeu și fără alimentarea ei de către Hrisots ar fi de neînțeles.
Ambele forme de libertate se vor afirma în eternitate, nu doar în această viață. Dacă de aici ne vom deprinde cu falsa libertate, crezând că e adevărata libertate, de ea ne vom împărtăși în veci. Niciodată cel ce nu e în comuniune cu Dumnezeu, nu va putea fi scos de Dumnezeu din această negare a Lui, pe care o consideră adevărata libertate. Dar nici cei ce se află în comuniune cu El nu vor mai ieși niciodată din acea libertate adevărată și deplină. Deci Dumnezeu nu împiedică pe cei ce ce-L refuză și cu atât mai puțin pe cei doresc să rămână în unire cu El, în desăvârșita libertate.
Dumnezeu, cu toate că e deschis oricărei persoane, va constata în ziua judecății cu regret că unii oameni nu acceptă sau au devenit incapabili să accepte această comuniune, rămânând veșnic nefericiți prin însăși libertatea lor.
Dumnezeul iubirii și al dreptății
Așa cum am spus, autorul judecății omului este Iisus Hristos, care ne cercetează după dreptatea Sa. Dar trebuie avut în vedere că nu va ține seama doar de dreptate, ci și de milă. Însă, Părintele Dumitru Stăniloae afirmă cu încredere că această milă nu o va arăta celor care nu se roagă pentru ea. Mila lui Dumnezeu nu mai poate fi cerută la Judecată dacă omul nu a cerut-o înainte, în viața de pe pământ. Părintele Stăniloae ține seama de cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog care îndeamnă ca omul să se roage pentru milostivire, înainte de a muri, pentru că doar așa va putea să-L roage pe Hristos să se milostivească spre el la Judecată. De aceea, cei au cerut mila lui Dumnezeu și cei ce s-au căit de faptele lor, chiar dacă nu deplin, se vor folosi de rugăciunile ce s-au făcut pentru ei. Cu alte cuvinte, mila Domnului stă în mâinile noastre, în libertatea noastră primită de la Dumnezeu. Atunci vor avea efect rugăciunile altora pentru noi, când și noi, la râdul nostru, ne vom căi de păcatele săvârșite. În general, omul, pentru a primi milă la judecata lui Hristos, începe să se roage încă de pe pământ și o face dintr-o pocăință pentru faptele sale. Doar așa putem înțelege, de fapt, mila lui Dumnezeu la Judecata de Apoi.
Sfântul Simeon spune: „Deci Tu, Cel prin fire milostiv, singurul Iubitor de oameni, Domnul Cel preaîndurat, să mă miluiești atunci și să nu-Ți aduci aminte de răutatea mea. Să nu mă părăsești, să nu mă lași pe seama vrăjmașului și vicleanului”.
Părintele Stăniloae rămâne cuprins de gândirea Sfântului Simeon, care îi dezvăluie mai profund sensul milei dumnezeiești. Astfel, ne împărtășește faptul că „în cererea milei lui Dumnezeu este prezentă atât o lumină care vrea să-l trezească pe om din păcatele lui, cât și una care îndeamnă pe om spre îndreptare”, întrucât Sfântul Simeon vorbește de un dialog al omului cu Dumnezeu, care se desfășoară pe întraga durată de îndreptare a omului. Mai exact, omnul cere lui Dumnezeu să nu-Și ascundă mila Sa de la el, însă, ce nu înțelege omnul, este că, nu Dumnezeu își ascunde fața de el, ci el se ascunnde de Dumnezeu. Deci, omul nu se deschide milei lui Dumnezeu, chiar dacă Acesta se oferă lui. După căderea lui Adam, toți oamenii s-au ascuns, însă Dumnezu se oferă din nou oamenilor, prin Fiul Său, care ia trup omenesc nu doar din iubire, ci și din milă. Chiar și acum, nu toți I se deschid.
Dar în cadrul milei lui Dumnezeu, se exercită și dreptatea, prin faptul că nu toți primesc mila Lui. Și pe cei ce nu primesc mila Lui, spune Părintele Dumitru Stăniloae, Dumnezeu nu-i poate mântui. În aceasta constă dreptatea. Nu ar fi drept ca toți să se mântuiască prin milă dacă nu toți se deschid milei lui Dumnezeu. Totuși, nu e târziu niciodată ca omul să se deschidă milei Lui dacă există pocăință adevărată.
În altă ordine de idei, dacă Dumnezeu nu ar fi drept și ar folosi doar mila Sa la Judecată, s-ar anula libertatea omului, căci acesta, prin libertatea lui, alege binele sau răul. Dumnezeu, nu face altceva, decât să confirme alegerea făcută de fiecare persoană în viața pământească. Dacă toți ne-am mântui prin mila Lui, înseamnă că degeaba am primit libertate. Sau faptele noastre, indiferent de caracterul lor, nu se vor mai socoti la sfârșitul vieții. Așadar, Dumnezeu nu încalcă libertatea noastră, ci o folosește pe ea spre a ne dărui ori fericirea veșnică, ori osânda veșnică, după cum și noi am folosit-o alegând binele sau răul.
„Mila lui Dumnezeu nu va contrazice niciodată, în nici un fel, dreptatea Lui”. Dumnezeu are milă de noi în măsura în care o cerem pe aceasta. Iar această cerere o putem face doar în viața de pe pământ. Trebuie știut și înțeles că în Dumnezeu nu pot exista contradicții pentru că acestea denotă un Dumnezeu slab, ci El este atotputernic prin lipsa oricărei contradicții, prin consecvența absolută și unitatea perfectă. Și în viața omenească se poate vedea că „lipsa consecvenței duce la slăbiciune și degradare, iar cultivarea consecvenței aduce fermitate, unitate și putere”.
„Astfel, față de toți cei ce se mântuiesc se exercită atât dreptatea, cât și mila lui Hristos”.
JUDECATA UNIVERSALĂ
Venirea lui Hristos și învierea morților
Viața de veci: un Rai și un Iad etern (?)
În concepția Părintelui Stăniloae și a întregii ortodoxii, de altfel, Judecata de Apoi are un rol esențial în mântuirea oamenilor. Acela este momentul în care se va arăta adevărata și deplina stare a omenirii. Această judecată o așteaptă și îngerii cu frică și cu cutremur.
În ceea ce privește Împărăția Cerurilor sau Raiul, nu ne gândim ca la un scop final pe care omul l-a atins prin desăvîrșire și nici ca la ceva ce se cuprinde abia după Judecata Finală, ci trebuie să avem conștiința unei înaintări continue în bine, în Binele Absolut. Părintele Dumitru Stăniloae îl invocă, în acest sens, pe Sfântul Grigorie de Nyssa, care a numit această necontenită întindere în unirea cu Dumnezeu, la o tot mai mare unire, epectază. „Există o realitate necreată și creatoare a existențelor, care e pururea ceea ce este; aceasta fiind pururea egală cu ea însăși, este suprerioară oricărei augmentări și oricărei diminuări și nu poate primi nici un surplus de bine. Dar deosebit de ea există realitatea adusă la existență prin creațiune, care e pururea întoarsă spre cauza primă și e conservată în bine prin participarea la acea cauză primă, care o cuprinde în așa fel că ea se creează pururea, crescând prin augmentarea în bine, astfel că nu se mai vede în ea nici limită și o augmentare a ei în bine nu va fi circumscrisă printr-un sfârșit, ci binele actual, chiar dacă pare a fi cel mai mare și cel mai desăvârșit posibil, nu e niciodată decât începutul unui bine superior și mai mare. Astfel se verifică cuvântul apostolului că prin întinderea (ἐπἐκτασις) – epectază – spre ceea ce este înainte, lucrurile ce păreau înainte desăvârșite se uită. Dar, realitatea mereu mai mare și care se arată ca un bine superior, atrage la sine afecțiunea celor ce participă și-i oprește să privească spre trecut, înlăturând amintirea bunurilor inferioare, prin gustarea bunurilor mai eminente”.
Cu alte cuvinte, realitatea acestei existențe creată de Dumnezeu, adică cea lumească, avându-și izvorul din cealaltă existență, primă și absolută, deci dumnezeiască, tinde continuu către aceasta din urmă, înaintând în bine, căci Creatorul e Binele Absolut. De aceea, augmentările, despre care vorbește Sfântul Grigorie de Nyssa, nu vor afla o limită niciodată, ci vor contiuna să înainteze în cunoaștere la infinit. Adică starea omului se va împlini tot mai mult, se va lărgi și se va umple tot mai mult de Binele Suprem astfel încât va fi capabilă și dornică deopotrivă să acceadă la nou, iar și iar, la nesfârșit. Pentru că această taină se săvârșește, urmează că amintirea trecutului se uită.
În această calitate a omului, de a înainta în cunoaștere la infinit, se reflectă Chipul lui Dumnezeu în om, căci omul, ca spirit, nu poate fi limitat, la fel cum nici Dumnezeu nu este limitat. „Persoana umană participă oarecum la infinitatea lui Dumnezeu prin faptul că e capabilă de a progresa nesfârșit în Dumnezeu, de a înainta nelimitat în El, după cuvântul psalmistului: «Merge-vor din putere în putere». Cel mai adesea simțim această posibilitate de înaintare infinită în iubire față de o persoană, pe care o simțim veșnic nouă și nesfârșită”. Nu fără motiv a apărut acea vorbă în popor care spune că oricât de mult am încerca să cunoaștem omul de lângă noi, nu vom reuși niciodată, ci tot timpul vom descoperi ceva nou. „Dar diferența esențială este că Dumnezeu este infinit în act, pe când sufletul este infinit în devenire”.
În această ordine de idei, „epectaza se explică din faptul că Dumnezeu după ființă este inaccesibil, rămâne mereu transcendent, stimulând mereu întinderea după El. Oricât înaintează creatura spre El, ea nu-L poate cuprinde niciodată după ființă, pentru că nu poate deveni niciodată infinită în act”. Oricât ar vrea creatura și oricât ar înainta spre Creatorul ei, este cu neputință să-L ajungă, căci dacă ar face acest lucru ar insemna că ființa creată devine la un moment dat creatoare, adică ar lua locul lui Dumnezeu, ceea ce e imposibil. Aceasta nu înseamnă că înaintarea spre Ființa divină și continua cunoaștere are o limită, ci dimpotrivă, prin această imposibilitate de al cuprinde cu totul pe Dumnezeu, se face posibilă infinita înaintare a ființei umane în desăvârșire.
La aceasta, Părintele Săniloae adaugă ceea ce Sfântul Grigorie de Nyssa remarca, anume că există o deosebire între elanul de aici spre plinătatea dumnezeiască și elanul din viața viitoare. În această viață, toată pornirea noastră spre a ajunge la desăvârșire e împiedicată de slăbiciunile trupului și neputința minții de a cunoaște direct realitățile cerești.
„Ziua a opta (Judecata de Apoi) va reda toată libertatea acestui elan”, dar această libertate este descoperită de Dumnezeu, care este Izvorul libertății.
Pentru că nu ne-am elibarat în această viață de urmările păcatului strămoșesc, încă suntem robi. Deci trebuie să purtăm păcatele primului Adam pentru a ajunge să primim deplin libertatea Celui de-al doilea. Pentru aceea Hristos „nu a fost supus nici morții, ci a primit-o pentru noi de bună voie, deschizând și pentru noi calea spre libertate și spre deplina împreună-împărtășire de El”.
Sfântul Grigorie de Nyssa scrie că „natura îngerilor și a sufletelor nu cunoaște limită și nimic nu o împiedică să progeseze la infinit”. Pentru că acest elan a fost sădit în ea prin asemănarea cu Dumnezeu, înseamnă că natura umană e făcută pentru infinit. Deci, faptul că natura sufletului e creată să participe la Dumnezeu și Dumnezeu nu are sfârșit, arată că ea, în creșterea ei, nu are sfârșit.
Citând foarte mult pe Sfântul Grigorie de Nyssa, Părintele Dumitru Stăniloae spune despre om că e deosebit de Creatorul său, dar e și unit cu El în același timp deoarece e creat după Chipul Său, iar ca să poată crește liber în Dumnezeu, a fost făcut schimbabil, pe când Dumnezeu e neschimbabil. „Toate cele care sunt create sunt negreșit și schimbătoare, căci existența acelora care a început prin schimbare va fi supusă cu siguranță schimbării, fie distrugându-se, fie schimbându-se în chip liber. Dacă sunt necreate, urmează că sunt negreșit neschimbătoare”. De aici rezultă că natura umană se realizează prin mișcarea sa liberă spre sursa ei, care este și scop al ei. Numai în felul acesta se înțelege adevărata semnificație a creaturii.
Părintele Stăniloae, adâncind teologia Sfântului Grigorie, își pune firesc întrebarea: ce se întâmplă cu sufletul dacă, în urcușul lui spre sursa lui, nu ajunge niciodată la plenitudine? Oare nu va apare nefericirea? Și dacă eu-ul nu reușește să se realizeze, ci e mereu în curs de realizare, nu produce aceasta o disperare?
Tot el răspunde, prin același sfânt părinte, afirmând că tocmai acest urcuș neîncetat alungă monotonia și disperarea. Deci acest urcuș neîncetat întreține, de fapt, o fericire continuă.
Stăniloae aduce argumente noi și prin Sfântul Maxim Mărturisitorul care demonstrează faptul că mișcarea în viața viitoare nu va implica nici o plictiseală. El spune că în acea viață nu va exista un interval între făptură și Creator, iar dacă ea se mișcă la nesfârșit în Dumnezeu, această mișcare e o mișcare stabilă(caută textul original). Ea este în același timp o gustare a plenitudinii dumnezeiești, dar pentru că această experiență a plenitudinii e o experiență a infinității, înseamnă că dorința de a-L cuprinde și mai mult pe Dumnezeu se întreține și mereu se intensifică. Așadar, observăm că nu se poate produce o plictiseală în această mișcare către Dumnezeu.
„Cel ce urcă, nu se oprește niciodată, mergând din încputuri în începuturi, prin începuturi care nu au sfârșit”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Prin această aifrmație se anulează orice idee de apocatastază deoarece înțelegem că sfârșitul sau viața de veci nu este o simplă revenire la început, sau la un punct de unde se reia ciclul temporal, ci este o înaintare în același infinit.
Părintele Stăniloae rămâne fidel gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul (Filo.3,p. 439) care definește acea mișcare a vieții viitoare spunând că ea nu e o „mișcare transformatoare” (Filo 3) a ființelor, ci o mișcare stabilă sau o stabilitate mobilă, o mișcare care menține ființa în ceea ce este ea și o face să crească în același timp. Mișcarea transformatoare sau cea care schimbă firea, are loc în lume, în acest spațiu supus timpului, pentru că lumea e mărginită și coruptibilă prin alterare în cursul timpului. Odată ajunsă în Dumnezeu și datorită Ființei naturale divine în care a ajuns, nu se mai poate vorbi de o mișcare transformatoare, ci de o stabiliatea veșnică în mișcare sau o mișcare stabilă în jurului lui Dumnezeu sau în Dumnezeu. Tocmai nemărginirea vieții în Dumnezeu asiguă stabilitatea eternă a ființei umane, căci mișcându-se neîncetat în veșnicia dumnezeiască, nu se va sătura vreodată de ea. De aceea nu se mai poate pomeni nici de timp, deoarece infinitatea lui Dumnezeu îl anulează pe acesta. Sfântul Maxim numește timpul ca „o mișcare circumscrisă” de o graniță, la care omul își află sfârșitul, într-o lume care e și ea un spațiu mărginit.(Filo 3)
Părintele Stăniloae, completând teologhisirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, atrage atenția asupra faptului că veșnicia ființei umane nu e la fel cu veșnicia lui Dumnezeu. Făptura umană nu are în sinea ei veșnicia, ci numai ca participare la veșnicul Dumnezeu. Eternitatea ființei umane e mișcare în jurul Lui, pe când cea a lui Dumnezeu este nemișcată. Deci stabilitatea acelei veșnicii se datorează mișcării în jurul Lui. Cu alte cuvinte, continua mișcare în veșnicie a omului întreg, după Judecata Finală, se desfășoară în stabilitatea veșnică a lui Dumnezeu, în Dumnezeu. Este firesc a cugeta că Dumnezeul Cel fără de început avea, are și va avea în Sine veșnicia Lui stabilă: „Eu sunt Cel ce sunt”(Ieșire 3, 14), iar ființa creată poate doar participa la aceasta printr-o mișcare continuă la infinit. Dar această mișcare a făpturii are loc în veșnicia stabilă a lui Dumnezeu. Nu se poate separa de aceasta, ci este cuprinsă de ea, altfel ar însemna că Dumnezeu e limitat, iar ființa umană rătecește dincolo de limită. Doar așa înțelege părintele Stăniloae sintagma maximiană: „mișcare stabilă sau stabilitate mobilă”.
Tot Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că mișcarea stabilă a creaturii în Dumnezeu în viața viitoare este un dar inepuizabil al lui Dumnezeu și nu un efort al ființei. Înțelegem acest dar ca îndumnezeire fără sfârșit acordată de Dumnezeu ființei sale create. Părintele Stăniloae explică în câteva cuvinte ceea ce Sfântul Maxim a înțeles prin aceste două mișcări. El le-a văzut ca o creștere a iubirii între Dumnezeu și om și chiar între oamenii înșiși în Dumnezeu. Ca să înțelegem mai bine, Părintele Stăniloae privește comparativ acest sentiment al iubirii, o dată, cum se regăsește el și cum se manifestă în viața pământească și apoi în cea viitoare. În viața lumească iubirea, sădită de Dumnezeu în om, este o expresie a unui efort al omnului, dar în viața viitoare, ea este experiența unui har al lui Dumnezeu mai presus de puterile omului. Această iubire nesfârșită a lui Dumnezeu față de făptura sa ajunge la o stare în care sufletul se odihnște în ea. Această odihnă, în bucuria iubirii divine infinite, nu e una monotonă. Deși e mereu aceeași, ea este mereu nouă și mereu surprinzătoare pentru că Cel iubitor e nesfârșit în darurile Sale. Natura plictisește prin monotonia ei și cere un continuu efort în iubire care, până la urmă obosește omul. Ea nu dăruiește de la sine nimic, ci trebuie mereu cucerită. În schimb, iubirea vărsată de Persoana divină odihnește ființa umană pentru că Izvorul ei e nesecat. Numai o iubire infinită poate odihnii veșnic și poate mișca făptura la nesfârșit. Dacă iubirea ar fi finită, omul nici nu s-ar odihni statornic, nici nu s-ar mișca statornic în ea, ci ar coborî din ea plictisit sau ar amorți în descurajarea imposibilității de a găsi undeva iubirea deplină.
Dar, Judecata de Apoi poate schimba soarta veșnică a omului nu numai într-o continuă fericire, ci și într-o veșnică suferință. Dacă „veșnica existență fericită” (Ambigua) vine din prezența lui Dumnezeu, „veșnica existență nefericită” vine din absența Lui. Dacă Dumnezeu înseamnă existență, rezultă că starea iadului se caracterizează printr-o lipsă de existență. Studiul patristic și râvna de a găsi răspuns la cele viitoare l-au determinat pe Părintele Dumitru Stăniloae să afirme că la Judecata din urmă răul va fi demascat în totalitate. Se va arăta în toată goliciunea lui, într-o totală lipsă de lumină, fără nici o speranță la bine și fără un fir de voință de a se îndrepta cineva stăpânit fiind de el. Momentul acela constituie suprema suferință a celor din iad, dar acea suferință face parte din elementul lor, întrucât ei nu sunt capabili de o altă stare. Tot atunci, răul va fi biruit, dar nu în sensul că va dispare, ci în sensul că se va demasca de orice bine aparent sau înșelător până atunci. E limpede că, știind că nu mai are pe cine să câștige prin înșelăciune, nu mai are sens să poarte încă masca binelui. Dar starea lui demascată nu se schimbă. Ea rămâne o răutate cumplită provocată de întoarcerea totală și de refuzul total al omului de a avea o legătură cu Dumnezeu. Probabil, de aceea Stăniloae face o remarcă cutremurătoare, dar fermă, când spune că „cei care nu vor putea ieși din iad până la judecata universală nu vor mai putea ieși în veci din iad”. Conform învățăturii Bisericii Ortodoxe, cei ce ajung în iad după judecata particulară și care nu au o atitudine total contrară comuniunii cu Dumnezeu, mai au o șansă de salvare până la Judecata de Apoi. Această șansă se bazează în mare măsură pe rugăciunea bisericii pentru cei adormiți. Pentru aceasta, Biserica Ortodoxă îi consideră pe cei ce au trecut la cele veșnice, adormiți și nu morți, căci există posibilitatea de a fi în comuniune cu ei și după moarte. Această comuniune se realizează prin Hristos, în Biserică. Ei rămân membre vii ale bisericii, iar prin Hristos contiună să rămână în strânsă legătură cu ceilalți membrii ai ei. „Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39). Ca Trup al lui Hristos, Biserica are datoria să se îngrijească și să se roage pentru toți fiii și fiicele sale care au murit întru nădejdea învierii și a vieții celei veșnice chiar dacă nu se poate ști cine va fi iertat și cine nu. Rugăciunea pentru iertarea păcatelor semenilor fie din lume, fie din viața de după moarte este un act de iubire creștină. Ea este necesară pentru semeni, căci spune Sfântul Iacov: „Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, căci mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16), iar Sfântul Apostol Pavel adaugă: „Pentru că știu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre și cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos” (Filipeni 1, 19). De asemenea „Mântuitorul Iisus Hristos ne învață și ne poruncește să ne iubim unul pe altul nu cu iubire pământească, trecatoare, ci cu iubire cerească, dumnezeiască. Aceasta iubire se manifestă prin rugăciune, prin mijlocirea pentru aproapele către Domnul. Prin urmare, rugăciunea pentru cei morți este rodul afecțiunii noastre către ei”. În Biserica Ortodoxă mijlocirea nu are limite rigide: pentru cei morți sau pentru cei vii, căci spune Sfânta Scriptură: „Dar mai presus de toate, țineți din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulțime de păcate.” (I Petru 4, 8).
În Liturghia sa, Sfântul Apostol Iacob se ruga atât pentru cei vii cât și pentru cei morți, cu aceste cuvinte: „Doamne, Dumnezeul duhurilor și al trupurilor, adu-ți aminte de toți drepții de care ne-am adus aminte și de care nu ne-am adus aminte, de la Abel până în ziua cea de astăzi. Dă-le lor odihnă în lăcașurile cerești ale Împărăției Tale, în desfătările raiului, în sânul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, sfinții noștri părinți, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, unde strălucește totdeauna lumina feței tale”.
„Sfântul Atanasie cel Mare, vorbind despre cei morți, spune că Dumnezeu nu-i părăsește pe aceștia, ci mișcă pe cei de aproape ai lor, îndreaptă cugetele lor, le atrage inimile, le înduioșează sufletele și astfel, mișcați cei vii, se grăbesc să dea ajutorul celor morți, îndeplinind ei neajunsurile lor.
Sfântul Grigorie de Nyssa zice de asemenea, că e foarte folositor și plăcut lui Dumnezeu de a ne aduce aminte, în timpul Sfintei Taine a Euharistiei de cei răposați, care au murit în adevărata credință”.
De asemenea Sfântul Ioan Gură de Aur spune creștinilor pe care îi păstorea: „Să nu te îndoiești deloc ca cei morți se vor folosi duhovnicește, căci preotul nu se roagă zadarnic fie la Proscomidie, fie la Sfânta Masă, pentru cei adormiți în Hristos cu credința în Dumnezeu Omul”.
Pe baza acestor citate scripturistice și patristice, părintele Dumitru Stăniloae adaugă cugetarea sa zicând că „a pomeni în veci înseamnă a ține veșnic în viață pe cel pomenit” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă”)- de verificat!!!
Trebuie lămurit însă un lucru: rugăciunea nu este o obligație a credinciosului către cel adormit și nici un răspuns la o poruncă, ci ea este un dar al dragostei. De asemenea, învățătura ortodoxă nu susține că un om poate scoate pe altul din iad în sensul că oricine poate face orice, deoarece îl vor scoate din chinuri rugăciunile urmașilor. Pe de altă parte, gândind pragmatic, găsim de cuviință să spunem că s-ar putea să nu mai existe urmași. Deci mijlocirea Bisericii se îndreaptă spre Dumnezeu. Lui îi cerem iertarea pentru cei adormiți. Așadar relația nu este între cel din viață și cel adormit, ci între creștin și Biserica lui Hristos.
Altfel spus, acest iad, din răstimpul celor două judecăți, implică două posibilități: posibilitatea de a fi etern pentru unii și neetern pentru alții. Totuși, nu se poate spune cu certitudine care va fi soarta lor în cele din urmă. Aceasta rămâne o taină. În fond, e taina libertății omului, căci el singur își alege calea, iar viața viitoare depinde de calea pe care a ales-o.
Părintele Stăniloae găsește la Sfântul Maxim Mărturisitorul o descriere a celor de jos, ca urmare a păcatelor făcute în viață: „Dacă nu am obișnuit ochii, urechile și limba să privească, să audă, să grăiască după fire, ca rezultat vom avea întunericul și tăcerea cea mai grea. Dacă nu am dezvoltat comuniunea, vom avea tăcerea tuturor. Dacă nu am căutat sensul adevărat al lucrurilor și persoanelor, vom avea minciuna și absurdul; vom avea viermele urii pe care l-am cultivat. Dacă ne-am legat viața de lucrurile trecătoare, aceasta își va pierde consistența împreună cu cele ce au trecut ca fumul. Dacă nu am stins focul poftelor cu înfrânarea, vom arde în el, neavând cu ce să-l potolim. Pentru focul plăcerii vom avea focul gheenei; pentru întunericul neștiinței și pentru rătăcirea trecătoare, neștiința veșnică. Pentru înălțimea mândriei deșarte și a distracțiilor, prăbușirea cea mai de jos și tristețea continuă. Din toate părțile ne va înconjura minciuna și nesinceritatea șerpuitoare pe care am cultivat-o. Chinurile nu vor consta atât într-o singurătate simplă, cât într-o singurătate impusă de o vecinătate chinuitoare. E o singurăatate care ți-o aperi de șerpii care te asaltează. Nu constă numai în lipsa unei comuniuni. Căci dacă am fost noi șerpi pentru ceilalți, vor fi acum ceilalți șerpi pentru noi. Și mai chinuitor și mai cumplit decât orice chin este să fim împreună cu cei ce ne urăsc și cu cei pe care-i urâm… și despărțiți de Cel ce ne iubește și pe Care Îl iubim”. Deci vedem cum viața noastră se continuă și după moarte în același ritm cu care am început pe pământ, ori în urcare mereu, din bine în mai bine, ori într-o continuă coborâre, lipsă și nefericire. Putem spune că taina chinurilor veșnice echivalează cu boala iremediabilă. Atât de mult se învârtoșează făptura în trăsăturile răului după practicarea lui, încât e cu neputință o schimbare.
Folosind o întrebare retorică, pentru a face mai ușor de înțeles pe ce se bazează veșnica existență a celor din iad din moment ce Dumnezeu nu încetează niciodată de a fi iubitor, Părintele Dumitru Stăniloae are un răspuns clar: „se bazează pe preștiința lui Dumnezeu. El știe sigur că aceia nu vor răspunde în veci ofertei Lui de iubire, fie că nu vor vrea, fie pentru că și-au creat prin refuzul total al comuniunii din viața pământească și din răstimpul între judecata particulară și cea universală o astfel de stare încât nu mai sunt capabili să accepte o comuniune cu Dumnezeu”. În argumentarea sa, Părintrele Stăniloae îl amintește pe Sfântul Ioan Damaschin care înțelege lipsa voinței de a-L dori pe Dumnezeu ca o neschimbabilitatea a firii după moarte. Cei din iad sunt cuprinși de o neschimbabilitate pătimașă, deci rămân în rău, iar cei din rai sunt neschimbabili în bine, rămânând în bine. Acesta spune: „Dumnezeu oferă și diavolului, pururea, cele bune. Dar acesta nu voiește să le primească. Și în veacul viitor oferă tuturor cele bune. Căci este izvorul celor bune, din care izvorăște bunătatea. Dar fiecare participă la cele bune după cum s-a făcut pe sine capabil de ele”. De aceea nu Dumnezeu e cauza chinurilor eterne ale diavolului, ci acesta „de la sine se chinuiește, făcându-și el însuși pricină sieși de pedeapsă, mai bine zis se pedepsește pe sine însuși, dorind cele ce nu sunt”.De asemenea, părintele Stăniloae îl dă exemplu și pe Sfântul Maxim Mărturisitorul despre care spune că nici el nu vede iadul ca pe un act de condamnare făcut de Dumnezeu celor ce-L refuză, ci Dumnezeu respectă refuzul lor de a-L iubi. Sfântul Maxim afirmă că cel din iad este iubit de Dumnezeu și prețuiește pe Dumnezeu. Nefericirea lui constă însă în faptul că e despărțit de Acesta și petrece cu cei ce-L urăsc și cu cei pe care el însuși îi urăște. „Și lucru mai chinuitor și mai cumplit decât orice chin e să te afli pururea cu cei ce te urăsc și cu cei urâți, chiar fără chinuri dar încă și cu ele; și să fi despărțit de cel ce te iubește și de cel iubit (prețuit). Căci Dumnezeu nici nu e urât de cei judecați ca Unul ce judecă drept, fiind și numindu-se după fire Iubire, nici nu urăște pe cei judecați, căci desigur că e după fire liber de patimă”. Aici părintele Stăniloae mai oferă o explicație acestei afirmații subliniind faptul că iubirea celui din iad față de Dumnezeu trebuie înțeleasă mai mult ca o recunoaștere a Lui ca fiind un Dumnezeu drept, meritând iubirea, și nu crezând că în iad mai există putința de a-L iubi, căci aceasta dispare din cauza patimilor în care s-a obișnuit să se afle. „Și dracii cred și se cutremură” (Iac. 2, 19), dar nicidecum nu-L iubesc pentru că nu le mai stă în putere acest lucru.
În iad dialogul dispare. Nu se mai poate întreține comunicarea nici cu Dumnezeu, nici cu alți oameni. Refuzul de a comunica devine o neputință totală și definitivă de comunicare. Deci această stare e în același timp și o suferință și o stare voită. Omul nu mai vibrează atunci când spune tu și nici când i se spune tu. „Acela pentru care nu mai există nici un tu, nu mai e nici el un tu pentru alții. El nu mai e nici pentru Dumnezeu un tu și nici Dumnezeu nu mai e pentru el un Tu”. Comuniunea cu Dumnezeu depinde de contribuția omului. Dar omul, refuzându-L pe Dumnezeu, iese din realitate „în întrunerucul cel mai dinafară” lipsindu-se de tot ce există, de tot ce-l înconjoară, inclusiv de iubirea oferită de Cel Iubitor. Oricât ar dori Dumnezeu să schimbe soarta omului, nu va putea trece peste libertatea lui. Atât de mult respectă Dumnezeu libertatea făpturii Sale. Privind din punct de vedere ortodox, raiul și iadul, adică fericirea și nefericirea eternă, se explică prin prizma comuniunii. Totuși, întrucât comuniunea ține de libertate și implicit chestiunea raiului și a iadului e o problemă a libertății, suntem împiedicați să cugetăm prin rațiune această taină. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Dumnezeu nu se supune legii; și ceea ce vrea, aceea este bun, nu ce socotim noi, căci nu suntem noi judecătorii lui Dumnezeu”.
Tot în Dialogul cu Manicheul, Sfântul Ioan Damaschin răspunde la întrebarea: de ce Dumnezeu, care preștie, nu distruge pe cei ce vor persista în chinurile veșnice, decât să-i lase în astfel de chinuri, zicând că a fi, oricum e mai bine decât a nu fi deloc. Părintele Stăniloae înțelege că „Dumnezeu Își manifestă iubirea Sa oferind etern existența celor din iad. El arată și în aceasta valoarea indelibilă a persoanei umane. Dacă i-ar menține numai pe cei din rai, n-ar arăta că respectă pe om chiar când I se opune, căci îi respectă libertatea. Cei din iad, sunt și ei, în felul lor, o mărturie a unei valori ce le-o acordă Dumnezeu. El lasă în existență și pe cei ce-L neagă. Prin aceasta El manifestă o chenoză. Pe de o parte, Dumnezeu nu-i poate scoate din starea lor de învârtoșare, căci ar însemna să-i priveze de libertate. Pe de alta, nu vrea să-i nimicească, căci aceasta ar însemna o altă disprețuire a existenței și a libertății lor. Între aceste două laturi ale alternativei, care ar manifesta o mai redusă bunătate a lui Dumnezeu și un mai mare dispreț al libertății lor omenești, Dumnezeu alege să-i mențină în atutudinea lor de refuz față de Sine”. Nici pe diavol nu-l va priva Dumnezeu de libertate și de participarea la El, ci îi dăruiește un bine: participarea la Dumnezeu prin existență, chiar dacă acela nu va voi să participe la El prin existență. Existența e un bine și e un dar al lui Dumnezeu și El însuși o susține pe aceasta și cele ce sunt în ea. Deci cei ce există, oricare ar fi starea lor, au participare parțială la bine. Așadar, e un bine în existența diavolului și prin existența lui, acesta participă implicit la bine.
Unii spun că această soluție a lui Dumnezeu, de a-i menține pe oameni în veșnica nefericire, I-ar provoca tristețe și de aceea a apărut ideea mântuirii universale sau apocatastaza. Însă o astfel de mântuire nu s-a putea realiza fără a se omite libertatea umană.
Însfârșit, omul care se vede doar pe sine și care-si apără autonomia, se îndârjește în refuzul de a accepta pe cineva care, prin iubirea cu care se oferă, îl face să-și dea seama că de oferta aceasta depinde adevărata lui existență. Dar din cauza mândriei care-l stăpânește, omul nu poate admite că cineva îl poate iubi când el însuși nu poate oferi iubire. Astfel Dumnezeu nu i se poate face evident ca Persoană iubitoare celui ce nu vrea să-L primească în această calitate. Numai celui ce-L dorește pentru iubirea Lui, i se arată ca iubire. În acest sens Sfântul Isaac Sirul a spus că iadul este o pedeapsă a iubirii. Aflăm astfel un paradox, pe de o parte al ființei umane care, prin libertatea sa, nu vrea să cunoască adevarata viață prin comuniune cu Dumnezeu și pe de altă parte a lui Dumnezeu care nu-l distruge pe cel ce păcătuiește, ci îl respectă chiar dacă știe că în veci nu se va căi. Aceasta arată o veșnică păstrare a omului în relație cu Dumnezeu. „Nici omul nu poate uita cu totul pe Dumnezeu, nici Dumnezeu nu vrea să uite pe om, oricum ar fi el”.
Pentru a descrie cele două stări ale veșniciei, Părintele Dumitru Stăniloae îl citează pe Sfântul Chiril al Alexandriei care spune: „Drepții dănțuiesc, păcătoșii sunt legați. Drepții cântă, păcătoșii se tânguiesc… Drepții au cântarea, păcătoșii prăpastia. Drepții în sânurile lui Avraam, păcătoșii în torentele de foc ale lui Veliar. Drepții în odihnă, păcătoșii în osândă. Drepții se răcoresc, păcătoșii ard. Drepții se veselesc, păcătoșii se usucă de întristare… Pe drepți îi va desfăta vederea lui Dumnezeu, pe păcătoși îi va întrista vederea focului. Drepții în cămara de nuntă, păcătoșii în haosul infinit. Drepții în lumini, păcătoșii în întunecimea furtunii. Drepții cu îngerii, păcătoșii cu demonii… Drepții în mijlocul luminii, păcătoșii în mijlocul întunericului. Drepții mângâiați de Mângâietorul, păcătoșii chiniuiți de demoni. Drepții în fața tronului Stăpânului, păcătoșii în fața întunericului chinuitor. Drepții văd pururea fața lui Hristos, păcătoșii stau pururea în fața diavolului… Drepții sunt inițiați de îngeri, păcătoșii de demoni… Drepții în cer, păcătoșii în abis”.
De aceea timpul vieții pământești este unul extrem de prețios și decisiv în unele cazuri. Aici, omul încă mai are voință să se întoarcă la Dumnezeu și prin libertatea lui, să aleagă comuniunea cu El. Mântuitorul răspunde fariseilor că „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru„ (Luca 17, 21) pentru că ea se dobândește de aici, din această lume, prin purtarea Crucii și urmând lui Hristos. Observăm că Dumnezeu voiește mântuirea fiecăruia, în primul rând, prin faptul că dăruiește existență și timp de pocăință și în al doilea rând prin purtarea Lui de grijă față de făptura Sa, în mod direct, prin relevație sau indirect, prin oameni. Astfel putem înțelege de ce Dumnezeu permite moartea năprasnică, deoarece știind înainte ce are să se întâmple, salveză creația de la chinurile veșnice printr-o moarte neașteptată.
Urmând teologiei Sfinților Părinți și, prin limpezirea acesteia oferită de Părintele Dumitru Stăniloae, nu ne putem înșela și nu putem nega veșnicia vieții de după moarte. Dacă apocatastaza s-a combătut la Sinodul V Ecumenic acum 1400 de ani la Constantinopol, fiind biruită în final, astăzi înțelegem și mai bine motivele pentru care ea s-a șters din teologia ortodoxă. Părintele Dumitru Stăniloae reușește să înnoiască crâmpeie din gândirea părinților primelor secole și să le pună la dispoziția cititorilor spre luminare și spre întărirea nădejdii vieții viitoare.
CONCLUZII
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Viziunea Patristica A Eshatologiei LA Parintele Dumitru Staniloae (ID: 168056)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.