Viata Si Opera Sfantului Antim Ivireanul

Cuprins

Argument

Introducere

1. Viața și opera Sfântului Antim Ivireanul

1.1 Sfântul Antim Ivireanul în Țara Românească și activitatea sa ca episcop al Râmnicului

1.2 Sfântul Antim Ivireanul – Mitropolitul Țării Românești

1.3 Anul 1716 în viața Mitropolitului Antim și martiriul său

1.4 Tipăriturile și traducerile Sfântului Antim

2. “Didahiile” Sfântului Antim Ivireanul

2.1 Noțiuni introductive despre predică

2.2 Predica românească până la apariția Didahiilor

2.3 Apariția și istoricul Didahiilor

2.4 Analiza Didahiilor

2.4.1 Compoziția Didahiilor

2.4.2 Exegeza

2.4.3 Pareneza

2.4.4 Retorica în Didahii

2.4.5 Imaginile din Didahii

2.5 Aspecte teologice în Didahii

2.6 Principii omiletice în Didahii

2.7 Limbajul Didahiilor

3. „Didahiile” și Sfântul Antim Ivireanul, model de predici și predicator

3.1 Rolul predicii și al predicatorului

3.2 Sfântul Antim – model de predicator

3.3 Didahiile – model de predici

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Argument

Perioada în care trăim este o perioadă zbuciumată, de o continuă luptă între ideile neo-păgânismului ce se manifestă prin fenomenul de globalizare împotriva creștinilor.

Biserica ortodoxă este atacată din toate părțile, mass-media lovește într-una în oamenii Bisericii – și nu doar atunci când ei greșesc, ci mai tot timpul caută un motiv pentru a împroșca cu noroi și a discredita în mod gratuit valorile creștine. Pe lângă mass-media, observăm tot mai des că persoane din cler lovesc în Biserica pentru care Hristos s-a jertfit, iar lumea din ce în ce mai încercată de necazurile vieții începe să își piardă încrederea în ceea ce nimeni nu ne putea lua, Biserica.

De acestă situație precară a societății noastre, în care lumea este deznădăjduită și parcă prea mult preocupată de problemele trecătoare ale vieții, nealocând macar un scurt timp pentru sufletul lor, în care se mai întâmplă ca și preotul – cel ce trebuie să aibă grijă de păstoriții săi, să nu își facă datoria cum trebuie, profită sectele prozelitiste. Pentru aceste secte este contextul perfect ca să racoleze oameni, ademenindu-i cu lucruri materiale tentante, toate acestea însă, în schimbul renunțării la marea lor bogăție care este credința ortodoxă.

Însă oamenii trebuie învățați; mulți poate nici nu știu ce înseamnă credința ortodoxă, mulți nu înțeleg cuvântul și mesajul Evangheliei. Oamenii trebuie educați în credința ortodoxă de către preot, iar acest lucru, preotul îl poate face cel mai bine prin predică. Creștinii au nevoie să afle un cuvânt de mângâiere, o explicare a Evangheliei, iar predica este cel mai bun lucru pe care preotul poate să îl facă în scopul ajutorării păstoriților săi, dar și pentru a păstra turma sa neîntinată.

Mulți dintre oamenii care merg la slujbele Bisericii nici nu știu pentru ce merg acolo, ascultă Evanghelia zilei, dar o iau ca pe o simplă poveste, sau, de multe ori, nici nu îi înțeleg conținutul. Preotul este obligat să facă lumină în mintea și sufletul credincioșilor săi prin predica ce trebuie să o rostească; predica este obligatorie, nu este „opțională”, după principiul ”dacă vreau, predic sau nu, în funcție de numărul oamenilor din Biserică”. Este total greșită o astfel de practică. Predica este parte constitutivă a Sfintei Liturghii încă din vremea Bisericii primare, și se ținea tot timpul, nu doar uneori. Canoanele Bisericii spun să se caterisească sau să se afurisească preotul sau arhiereul ce nu propovăduiește (Canonul 58 Apostolic). Însuși Mântuitorul a predicat oamenilor și a lăsat poruncă apostolilor săi și implicit, prin succesiunea apostolică, preoților și arhiereilor, să învețe neamurile: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”(Matei 28,19).

Dacă predica se face din poruncă dumnezeiască, modul în care se predică nu ne este indiferent. Provocările lumii contemporane și nevoile spirituale ale omului trebuie să găsească răspuns în cuvântul preotului, care explică și (re)actualizează permanent sensurile Evangheliei. În această ordine de idei, am considerat necesară lucrarea de față – care încearcă să readucă în atenție biografia și lucrarea de pastorație a Sfântului Antim Ivireanul, văzut ca model de predicator, care și-a depășit epoca.

Teza de față își propune, așadar, să pună în discuție dimensiunile și valoarea predicii, pornind de la activitatea Sfântului Antim Ivireanul – în care găsim exemple de bună practică pentru preotul de astăzi, tocmai pentru că am putut constata că predica și cuvântul de învățătură sunt uneori tratate cu superficialitate, sau lăsate deoparte, deși au un rol deosebit de important în viața Bisericii.

*

Am scris această lucrare sub îndrumarea părintelui profesor conf. univ. dr. Constantin Necula, căruia îi mulțumesc foarte mult pentru cunoștințele transmise și modul viu, energic prin care a realizat acest lucru.

Mulțumesc duhovnicului meu, Protosinghelul Sebastian Mihalcea, care a contribuit în cea mai mare măsură la formarea mea spirituală, îndrumându-mă și susținându-mă permanent. Mulțumesc profesorilor care au contribuit la formarea mea teologică și spirituală.

Mă întorc cu recunoștință către familia mea, datorită căreia am putut absolvi această facultate și căreia îi mulțumesc pentru jertfa și ajutorul acordat. Nu în ultimul rând, îi mulțumesc logodnicei mele, Anca-Elena, alături de care am petrecut cei mai frumoși ani de până acum, primii din cei care vor urma.

Introducere

Lucrarea de față poartă titlul „Didahiile Sfântului Antim Ivireanul”, o lucrare în care se vrea a se arătă măreția și importanța predicilor marelui mitropolit al Țării Românești.

Predica are un rol însemnat în slujbele cultului ortodox; însuși Mântuitorul a predicat, lăsând poruncă apostolilor propovăduirea continuă a învățăturii către neamuri, acest lucru fiind valabil și în zilele noastre, deoarece cuvântul și mesajul Evangheliei rămân mereu actuale.

Mergând la Biserică, mai ales la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, de multe ori, creștinii pleacă nelămuriți deoarece nu au înțeles mesajul Evangheliei, nu au primit răspunsuri la întrebările care îi frământă. Aici intervine rolul preotului ce trebuie să predice, să explice și să tâlcuiască cuvântul Evangheliei, astfel încât oamenii să poate pleca liniștiți către casele lor având explicat și înțeles mesajul Evangheliei. Preotul este dator să înțeleagă întâi el însemnătatea rostirii unei predici și modul în care trebuie să o facă. Astăzi, în Biserică, sunt oameni din diferite pături sociale și medii culturale, iar preotul trebuie să-și adapteze predica, să se facă înțeles de către cei pe care îi păstorește. Întâlnim cazuri când predica este rostită într-un limbaj foarte academic, pe care foarte puțini oameni îl înțeleg; limbajul trebuie mereu adaptat astfel încât predica să poată astfel să își atingă scopul său pedagogic. De multe ori, oamenii se întorc dezamăgiți acasă pentru că preotul nu a predicat deloc, lăsând un gol imens în sufletul lor. Acesta este poate cel mai rău model de păstorire. Alteori, preotul predicator, nepregătindu-se temeinic pentru a rost un cuvânt de învățătură, preferă să citească de pe o foaie un cuvânt ce nu transmite nimic. Dacă preotul nu simte el mai întâi, cu siguranță, nici credincioșii săi nu vor simți ceva. Preotul are marea misiune ca prin predica sa, să arate mereu actualitatea Evangheliei; nu vom vorbi niciodată despre Evanghelie ca despre o carte ce nu își mai are rostul, importanța sa fiind subliniată prin faptul că citirea ei este așezată în centrul Liturghiei catehumenilor.

O predică banală, clișeizată, înseamnă un mare deserviciu adus creștinilor, preotului și Bisericii în ansamblul ei. Preotul trebuie să conștientizeze că trebuie să se pregătească pentru acest moment din Sfânta Liturghie. Decât să citească pur și simplu o predică, sau să rostescă o predică bombastică, mai bine rostește un cuvânt de învățătură scurt și la subiect, fără să divagheze și să se piardă în detalii mai mult sau mai puțin relevante, astfel încât cele rostite să ajungă în sufletele ascultătorilor săi.

Aducând în atenție Didahiile Sfântului Antim Ivireanul, lucrarea de față va arăta cum erau compuse predicile în secolul al XVIII-lea, și cum, împreună cu autorul acestora, sunt sau pot deveni pentru cei ce nu sunt, model de predici și predicator.

Această lucrare este structurată în trei capitole mari, fiecare cu subcapitolele aferente, în care sunt prezentate personalitatea Sfântului Antim Ivireanul, modul în care au evoluat predicile până la el, structura predicilor sale și modelul de predici și predicator.

În primul capitol s-a expus viața martirului Antim – cum a ajuns el în Țara Românească, adus de către domnitorul martir Constantin Brâncoveanu, apoi alegerea sa ca episcop al Râmnicului și mai apoi, ca mitropolit al Țării Românești. S-a prezentat rolul său politic și social, el militând pentru ca românii să nu mai fie sub jugul Imperiul Otoman, imperiu ce a asuprit și țara sa natală, Georgia. Demersul prezentării datelor biografice se încheie cu martirul Sfântului Antim și contextul în care s-a produs acesta; Antim Ivireanul și-a dat practic viața pentru neamul nostru, gândind și simțind românește, chiar dacă era de neam străin. Cu un impact foarte mare în cultura românească a fost întreaga sa activitate tipografică, desfășurată la București, Snagov, Râmnic, Târgoviște, dar și traducerile sale, el fiind un poliglot desăvârșit. Activitatea sa pastorală și culturală este emblematică pentru epoca sa, depășindu-și timpul, prin modelele și valorile promovate.

Al doilea capitol al lucrării cuprinde noțiuni introductive despre ce este predica, cum a apărut ea și cum a evoluat până la apariția Didahiilor – colecția de predici a Sfântului Antim Ivireanul, pe care, din păcate, vrednicul mitropolit nu a apucat să le vadă tipărite în timpul vieții sale. Partea centrală a acestui capitol o reprezintă analiza sistematică a Didahiilor, cu referire la compoziția lor, la diferitele aspecte tematice ce apar în cuprinsul acestora, principiile omiletice ce se întâlnesc și aici; s-au făcut observații privind limbajul acestor predici, figurile de stil, imaginile și motivele evocate, modul de structurare a discursului argumentativ. S-a prezentat, de asemenea, contribuția mitopolitului în crearea limbii literare române, Didahiile fiind cel mai bun exemplu care evidențiază o limbă literară deosebit de frumoasă cum nu mai fusese până atunci. Totodată, mitropolitul Antim a fost cel care a făcut demersuri pentru a introduce limba română în oficierea slujbelor și implicit, a predicilor în cadrul bisericii noastre. Toate acestea au fost expuse cu exemplificări textuale din cuprinsul Didahiilor. Analiza predicilor se bucură de autoritatea referințelor bogate găsite la exegeții antimieni, printre care se numără Eugen Negrici, Gabriel Ștrempel, pr. Al. I Ciurea, pr. Mihail Gabriel Popescu.

În prima parte a capitolului al III-lea s-a făcut mai întâi o expunere a ceea ce înseamnă rolul predicii și al predicatorului în cultul Bisericii. S-a expus mai apoi personalitatea predicatorială a Sfântului Antim, calitățile sale ce reies din cuprinsul Didahiilor, felul în care se pregătea el pentru rostirea predicilor, arătându-se concret că este un model al predicatorului demn de urmat de către cei ce fac parte din cler. În încheiere, s-au prezentat Didahiile ca model de predici pentru diaconi, preoți, ierarhi, fiind surse importante în alcătuirea predicilor, chiar și astăzi, sau mai ales astăzi, când criza se manifestă pe toate palierele și în pastorație e nevoie tot mai mult de modele autentice.

Sfântul Antim Ivireanul poate fi un astfel de model pentru Biserica noastră. Cultura și opera predicatorială au fost duse la alt nivel, care nu a mai fost până la el. Orator desăvârșit, ne-a lăsat în Didahiile sale niște predici de excepție, al căror ecou se face auzit până astăzi.

1.Viața și opera Sfântului Antim Ivireanul

Mitropolitul Antim Ivireanul ocupă un loc de seamă între reprezental predicatorului în cultul Bisericii. S-a expus mai apoi personalitatea predicatorială a Sfântului Antim, calitățile sale ce reies din cuprinsul Didahiilor, felul în care se pregătea el pentru rostirea predicilor, arătându-se concret că este un model al predicatorului demn de urmat de către cei ce fac parte din cler. În încheiere, s-au prezentat Didahiile ca model de predici pentru diaconi, preoți, ierarhi, fiind surse importante în alcătuirea predicilor, chiar și astăzi, sau mai ales astăzi, când criza se manifestă pe toate palierele și în pastorație e nevoie tot mai mult de modele autentice.

Sfântul Antim Ivireanul poate fi un astfel de model pentru Biserica noastră. Cultura și opera predicatorială au fost duse la alt nivel, care nu a mai fost până la el. Orator desăvârșit, ne-a lăsat în Didahiile sale niște predici de excepție, al căror ecou se face auzit până astăzi.

1.Viața și opera Sfântului Antim Ivireanul

Mitropolitul Antim Ivireanul ocupă un loc de seamă între reprezentanții și ierarhii Bisericii Ortodoxe Române. În activitatea sa din Țara Românească timp de 25 de ani ca mitropolit, tipograf, dar și ca xilograf, s-a identificat cu neamul nostru, deși el este originar din Georgia. Avem păstrate foarte puține date biografice din copilăria mitropolitului. Știm că îl chema Andrei, iar părinții săi se numeau Ioan și Maria. Domnitorul Țării Românești Constantin Brâncoveanu este cel care l-a adus de la Constantinopol; văzându-i calitățile, „voind a perfecționa arta tipografică în capitala București și a înlesni tipărirea cărților trebuitoare, atât în limba română cât și în cea grecească, a chemat pe Antim din Constantinopole în Țara românească și i-a încredințat Tipografia Mitropoliei.”

1.1 Sfântul Antim Ivireanul în Țara Românească și activitatea sa ca episcop al Râmnicului

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Imperiul Otoman începea cotropirea Țărilor orientale, printre acestea numărându-se și Georgia. Georgia devine locul de bătălie a două state inamice – Persia și Imperiul Otoman, ce urmăreau amândouă acapararea și nimicirea poporului georgian. Tinerii erau luați de lângă familiile lor și făcuți robi de către turci sau vânduți în alte țări ale Orientului Apropiat ca și sclavi.

În acest context îl găsim și pe tânărul Andrei, care se pare că a fost luat rob pe când avea vârsta de 16 ani, fiind născut probabil în jurul anului 1650. Nu se știe exact cât a stat rob Andrei la turci până să fie cunoscut de către Constantin Brâncoveanu.

Nu putem să nu amintim aici inteligența și calitățile pe care le avea încă de la acea vârsta fragedă. Învață limba turcă în timpul robiei sale și datorită talentului său, se face ușor de remarcat între ceilalți robi. Nu se știe cine l-a răscumpărat și nici după câți ani a făcut acest lucru, dar unii biografi ai vremii afirmau că Patriarhia ecumenică din Constantinopol l-ar fi eliberat; alți biografi, mai direcți fiind, afirmau că însuși Patriarhul Dosithei al Ierusalimului ce se afla în exil la Constantinopol, l-ar fi eliberat pe tânărul Andrei datorită capacităților sale deosebite. Dosithei ar fi avut nevoie de un om ca Andrei, între altele, și pentru a-i traduce corespondența din limba georgiană. Se pare că tot patriarhul Dosithei este cel care îi îndreaptă atenția voievodului Constantin Brâncoveanu asupra lui Andrei, cunoscând dorințele voievodului de înviorare a culturii și a artei românești.

Mișcarea culturală în Țara Românească începea să reînflorească sub domnia lui Constantin Brâncoveanu prin oamenii învățați și de cultură ce se aflau la Curtea domnească. Aici se întâlneau două curente culturale ce aveau influențe din Orient și din Occident, grecii și italienii fiind cei mai influenți. Grecii erau reprezentați de patriarhul Ierusalimului Dosithei, Hrisant Nottara, viitorul patriarh al Ierusalimului, și nepotul celui amintit, Gherasim Palada patriarhul Alexandriei, Athanasie IV Dabbas – patriarhul Antiohiei, etc. Italienii erau repezentați de Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Brâncoveanu pentru limbile occidentale, medicul Iacob Pylarino, George Maiota. În sprijinul ortodoxiei și al culturii românești, domnitorul Constantin Brâncoveanu a reorganizat și întreținut în același timp școli în București: Academia Domnească, înființată de unchiul său, Șerban Cantacuzino, în chiliile mănăstirii Sfântul Sava, Școala de slavonie de la biserica Sfântul Gheorghe-Vechi, Școala de la Mănăstirea Colțea. Constantin Brâncoveanu continuă o mișcare culturală și intelectuală moștenită de la Șerban Cantacuzino.

Acesta este contextul istoric, cultural în care îl găsim pe tânărul Andrei pe pământ românesc. Pr. N. Șerbănescu și G. Ștrempel susțin că Andrei ar fi venit în Țara Românească între 9 noiembrie 1688 – data înscăunării lui Constantin Brâncoveanu, și octombrie 1691. După intrarea în Țara Românească, prima preocupare a lui Andrei a fost aceea de învăța limba noastră.

Ne întrebăm cu toții în această primă parte a vieții sale când devine călugăr și ieromonah sub numele de Antim și unde a învățat meșteșugul tiparului. Cu privire la arta meșteșugului tipăriturilor, cercetătorii au păreri împărțite: unii susțin că ar fi învățat arta tiparului la Kiev sau Veneția, însă nu sunt argumente convingătoare pentru a putea fi susținute aceste teorii. Pr. Mircea Păcurariu susține, pe lângă alți biografi ai săi, că Andrei a învățat meștesugul tiparului în țară de la vlădica Mitrofan; aceasta se pare a fi cea mai importană ipoteză susținută cu argumente de către biografi . Cu privire la depunerea votului monahal și primirea numelui de Antim, iar apoi hirotonia sa întru ieromonah, informații găsim mai ușor: se pare că sub influența ieromonahului Macarie, mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane, și la îndemnul mitropolitului Teodosie, Andrei intră în monahism, iar la scurt timp, devine ieromonahul Antim.

În momentul sosirii lui Antim în Țara Românească slujbele românești se săvârșeau în limba slavonă; când slavonismul a slăbit, cultul se săvârșea în limba greacă, limbi ce nu erau înțelese de către popor și de multe ori nici chiar de către clerici. Din purtare de grijă a lui Dumnezeu, prin voievodul Constantin Brâncoveanu, ajutat de Antim, în calitate de traducător, tipograf și ierarh, situația aceasta dezamăgitoare pentru popor și cler avea să fie salvată prin introducerea limbii române în cultul sfintei Biserici.

În anul 1694, Antim se mută de la București la Snagov, unde va desfășura o activitate rodnică, la fel cum a fost și cea de la tipografia din București. Această venire a lui Antim va deschide o nouă pagină a Snagovului. Aici Sfântul Antim va desfășura o activitate demnă de luat ca exemplu de către orice egumen: va reconstrui biserica pe jumătate distrusă, va avea grijă de avutul mănăstirii, de moșii, restaurează potirele și cărțile de cult. Cu sprijinul domnitorului Constantin Brâncoveanu, organizează un centru tipografic puternic la Snagov, tipărindu-se aici cărți în patru limbi – română, greacă, slavonă și arabă. Ieromanhul Antim s-a arătat a fi un foarte bun organizator, manăstirea Snagov devenind cea mai de seamă din jurul Bucureștiului.

Activitatea aceasta a lui Antim ca om de cultură, tipograf și bun organizator nu va rămâne neobservată, ieromonahul Antim bucurându-se de toată aprecierea curții domnești și a mitropolitului Teodosie.

La cererea lui Constantin Brâncoveanu, mitropolitul Teodosie convoacă sinod pentru caterisirea lui Ilarion episcopul de Râmnic, ce înclina spre romano-catolicism, și alegerea în urma votului a egumenului Antim de la Snagov ca episcop al Râmnicului în data de 16 martie 1705; a doua zi, acesta este hirotonit arhiereu de către mitropolitul Țării Teodosie. Deși era întru totul îndreptățit să ocupe această poziție, el mărturisește în apologia sa către domnitorul Constantin Brâncoveanu că n-a dorit și că nu a urmarit această funcție: „La Episcopia Râmnicului pui martor pe Dumnezeu, care cunoște ascunzișurile inimii, că nici în visul meu nu m-am închipuit să mă fac arhiereu, cunoscându-mă pe mine mai păcătos și mai nevrednic decât toți oamenii pământului. Iar de vreme ce Dumnezeu, Cel ce pe toate le orânduiște spre mai bine, așa au vrut, să rădice din pământ sărac și din gunoiu să înalțe meser pentru a-l așeza pe el cu boierii poporului Său, eu ce puteam face? M-am supus Domnului, și L-am rugat pe El. Am săzut și acolo 3 ani fără doao luni. Ce am lucrat și acolo iaste vederat tuturor. Eșirea mea de acolo n-a fost cu voia mea. Eram odihnit cu atâta și-mi ajungea din destul necazurile ce petreceam, iar apoi am ieșit cu cinste, și nici seama mi-au luat nimena, nici datorie am lăsat, că așa ni-au slujit vremea”.

La fel ca la Snagov, arhiereul Antim luptă la început pentru îndepărtarea influențelor catolice moștenite de la înaintașul său; se dedică totodată cu multă dăruire demersurilor pentru înlocuirea limbilor străine în cultul bisericii. Încearcă să scoată din uz limbile greacă și slavonă, introducând limba română; pentru a reuși acest lucru, instalează la Râmnic o tipografie cu litere românești.

Timp de trei ani fără două luni – cât a păstorit arhiereul Antim la Râmnic, s-au tipărit 10 cărți, dintre care, cea dintâi și cea cu un conținut dogmatic foarte important, ce combate primatul papal, este Tomul bucuriei. Operele publicate de Sfântul Antim vor fi considerate însă mai pe larg într-un subcapitol dedicat special scrierilor și traducerilor sale.

Tipografia de la Râmnic avea un ritm intens de lucru, imprimat de către Antim, acest lucru făcând din Râmnic unul dintre cele mai mare centre tipografice din secolul al XVII-lea. Activitatea arhiereului Antim de la Râmnic a jucat un rol hotărâtor pentru cultura românească. În secolul al XVIII-lea are loc înlocuirea totală și definitivă a limbii slavone în cult, iar meritul cel mai mare în Țara Românească îl are mitropolitul Antim.

După 1706, arhierul Antim își dedică timpul traducerilor din greacă, grija tipăriturilor lăsându-o în seama ucenicilor. Sub purtarea sa de grijă a avut loc restaurarea și pictarea mănăstirilor Cozia și Govora, și este pomenit ca ostenitor, alături de ctitori, pentru mănăstirea Surpatele și schitul Hotărni. La mănăstirea Govora, în portretul votiv pe peretele de sud al pronaosului, se păstreză cea mai veche reprezentare a chipului său în mantie arhierească.

1.2 Sfântul Antim Ivireanul – Mitropolitul Țării Românești

În scaunul Mitropoliei Țării Românești se afla Teodosie, așa cum am amintit mai sus. Acesta are ca dorință și lasă cu limbă de moarte ca urmaș în scaunul său arhieresc să îi fie episcopul Râmnicului, Antim; acest eveniment are loc în anul 1708. Aceasta alegere a fost și pe placul domnitorului Constantin Brâncoveanu, care, după spusele logofătului Radu Greceanu, îl trimite pe Glicorașco la Patriarhia din Constantinopol pentru a obține actul ce atesta transferul lui Antim de la Episcopia Râmnicului și înscăunarea sa la București; acest act este adus de către Glicorașco Ciohondariul la data 19 februarie 1708, ca în data de 22 februarie să fie înscăunat ca mitropolit.

În acea duminică a Ortodoxiei (22 februarie 1708) Mitropolitul Antim ține o minunată si admirabilă cuvântare în românește, ceea ce reprezenta cu adevărat o noutate în acea perioadă, cu atât mai mult cu cât de față erau prezenți doi patriarhi greci (Hrisant Nottara al Ierusalimului și Gherasim Palladas al Alexandriei) și mai mulți arhierei greci, arătând prin aceasta cuvântare că și în limba română se pot rosti cuvinte ziditoare și înălțătoare pentru suflet. În cuvântarea sa, Mitropolitul Antim vorbește smerit și cu multă convingere despre felul de a fi al arhiereului, care trebuie să fie mereu în slujirea lui Dumnezeu. După tot protocolul ce ține de aceasta înscăunare, noul mitropolit își continuă activitatea sa de bun păstor pe care o cunoaștem deja, folosind toată experiența sa ca îndrumător al tiparnițelor, traducător de cărți liturgice și înverșunat luptător pentru triumful limbii române în Biserică. Ca mitropolit avea două reședințe: una la București, iar cealaltă la Târgoviște, unde instalează tiparnița adusă de la Râmnic. Antim este cunoscut ca om politic, înalt prelat, bun scriitor, excelent xilograf și meșter tipograf, ce urmărește prin întreaga sa activitate să arate independența și prosperitatea Țării Românești.

Contextul politic în Europa cunoștea un nou început, căci în Răsăritul Europei se ridica sub Petru cel Mare puterea creștină a rușilor. El însuși fost rob la turci, mitropolitul Antim agrea acum o alianță cu rușii. Domnitorul Constantin Brâncoveanu avea însă o atitudine duplicitară, el aștepta să vadă cine va avea sorți de izbândă. Împreună cu Toma Cantacuzino, vărul domnitorului, trece împreună cu o parte din boieri și cavalerie, în Moldova pentru a se uni cu armata rusă. Datorită intrigilor ivite la palatul domnesc, Brâncoveanu își propune sa îl înlăture din scaun pe Antim, deși în fond, mitopolitul nu vroia decât binele țării și nu avea niciun gând necurat față de domnitor.

În data de 11 ianuarie 1712, duhovnicul domnitorului, Mitrofan de Nisa, se duce la Antim, cerându-i în numele domnitorului să își dea singur demisia, domnul Țării Românești intenționând oricum să îl înlocuiască. La 13 ianuarie, mitropolitul Antim îi va prezenta lui Constantin Brâncoveanu o scrisoare în apărarea sa, în care va prezenta toate învinuirile ce îi sunt aduse, această apărarea reprezentând cel mai vechi act juridic românesc, în care găsim și o serie de elemente biografice. Brâncoveanu nu îi da niciun raspuns mitropolitului, iar acesta din urmă îi mai scrie o a doua scrisoare în data de 3 februarie. În urma celei de a doua scrisori, domnitorul decide să se împace cu Antim ținând cont de cele realizate de către mitropolit, însă raporturile cu domnul se răcesc foarte mult.

Nu trebuie uitat în tot acest timp nici conflictul mitropolitului Antim Ivireanul cu Hirsant Nottara, patriarhul Ierusalimului. Nottara era nepotul lui Dosithei, om de vastă cultura, stătuse câțiva ani la curtea domnească a lui Constantin Brâncoveanu și dobândise între timp închinarea către Sfântul Mormânt a câtorva mănăstiri din Muntenia, care ajutau cu bani Patriarhia Ierusalimului. Hrisant avea pretenția ca mănăstirile să depindă exclusiv de Ierusalim și să fie pomenit ca stăpânitor peste ele; aceste lucruri îl nemulțumesc pe Antim, i se par lucruri abuzive săvârșite de către patriarhul Ierusalimului. Mitropolitul Țării Românești îi scrie două scrisori patriarhului de Ierusalim, în care subliniază că pretențiile sale sunt necanonice. Sfântul Antim Ivireanul trimite o plângere și patriarhiei ecumenice, prezintând situația și totodată argumentele împotriva lui Hrisant Nottara. Dreptatea se deduce din tăcerea lui Nottara, care nu avea răspuns la scrisoarea primita în data de 15 noiembrie 1712; deși corespondența este reluată, relațiile de prietenie dintre Antim și Nottara nu au mai putut fi stabilite.

În același timp, Biserica Ortodoxă din Transilvania traversa poate cea mai neagră perioadă din istoria ei. Imperiul Habsurgic nu s-a mulțumit să ocupe doar teritoriul românesc, ci a intervenit și în cadrul Bisericii, provocând tulburare și durere mare în rândul credincioșilor români.

Mitropolitul Antim Ivireanul a fost un adevărat apărător al Ortodoxiei în Transilvania, unde credincioșii erau asupriți de către administrația habsburgică. Majoritatea românilor care nu au acceptat unirea cu Roma, au fost persecutați de către habsburgi, se cunoaște martiriul preoților și al credincioșilor din Ardeal pentru ortodoxie, precum și numeroasele mănăstiri distruse de către această ocupație. Mitropolitul a hirotonit preoți atât pentru românii din Bălgrad, cât și pentru cei din Brașov. Ține legătura cu cei din Brașov prin scrisori până în anul 1713, trimițându-le doi grămătici, unul preot și unul diacon, neuitând să le ofere și cărți.

Știm că Antim a avut o legătură strânsă și cu Patriarhia Antiohiei prin relațiile ce le avea domnitorul Constantin Brâncoveanu cu diverși patriarhi ce veneau ca oaspeți la curtea domnească. Fiind un apărător al ortodoxiei, Antim tipărește în 1701 un Liturghier greco-arab pentru a putea avea liturghie și credincioșii din Patriarhia Antiohiei, de a căror situație precară avea cunoștință.

Chiar dacă se simțea minunat în noua sa patrie adoptivă, Antim Ivireanul nu și-a uitat niciodată patria sa natală, Georgia, păstrând legătura cu compatrioții săi prin scrisori. Știind că este nevoie de o tipografie pentru țara sa, îl roagă pe domnitorul Constantin Brâncoveanu să trimită o echipă din Țara Românească în frunte cu Mihai Iștvanovici pentru a instala o tipografie. În anul 1709, ajunși la destinație, românii instalează prima tipografie din Georgia la Tibilisi, Mihail Iștvanovici rămânând și administratorul acestei tipografii. Astfel, cu ajutorul lui Antim, apar primele cărți de cult în Georgia, în limba georgiană.

Vedem așadar cu toții că Sfântul Antim Ivireanul a fost un om care a luptat cu adevărat pentru ortodoxie, pentru toți credincioșii și avem exemplele amintite mai sus: nu a uitat de românii din Ardeal când erau la greu, a ajutat patriarhia Antiohiei și țara natală cu cărți de cult. A fost un ierarh complet, om de cultură, și un om politic al vremii destul de important.

Situația politică în Țara Românească avea să se schimbe mult, odată cu începutul domniilor fanariote. În scaunul domnesc al Țării Românești îi urmează lui Constantin Brâncoveanu – omorât și mazilit de către turci, Ștefan Cantacuzino, care are aceeași soarta ca și predecesorul său în data de 21 ianuarie 1716. Drept urmare, turcii îl trimit ca domn al Țării pe Nicolae Mavrocordat din Moldova în Țara Românească; acum încep domniile fanariote, ce erau potrivnice rușilor.

1.3 Anul 1716 în viața Mitropolitului Antim și martiriul său

În data de 10 februarie 1716, Nicolae Mavrocodat își face intrarea în București, acest lucru spulberând toate speranțele Mitropolitului Antim în ceea ce privește eliberarea Țării de sub influența și ocupația otomană. Începe o perioadă grea, dar, profitând de un armistițiu dintre ruși și turci, mitropolitul se înțelege cu boierii să încheie o alianță cu nemții, cu ajutorul celor din urmă, având să îl scoată din domnie pe Mavrocordat. Situația în țară devenea din ce în ce mai dificilă, dările și impozitele creșteau continuu, oamenii începeau să își părăsească locuințele, ascunzându-se în păduri.

La 5 august 1716 războiul austro-turc se încheie cu victoria austriecilor. Antim împreună cu boierii fideli trec de partea austriecilor. Astfel, unul dintre spătari ordonă armatei să nu se împotrivească când vor trece granița în urmărirea turcilor; acest lucru se crede că facea parte din planul mitropolitul și al boierilor. Se răspândește vestea ca austriecii se îndreaptă spre București. La auzul acestei vești Nicolae Mavrocordat fuge împreună cu toată familia, boierii și curtenii săi spre cetatea Giurgiu. Mitropolitul Antim este nevoit să îl însoțească, deși nu aceasta era dorința sa; avea însă un motiv întemeiat, deoarece după obicei, în absența domnitorului, mitropolitul împreună cu sfatul boierilor îl înlocuiau.

În urma unei discuții cu domnitorul, mitropolitul Antim se întoarce la București (motiva că nu își putea părăsi credincioșii mai ales în aceste împrejurări nenorocite), iar domnul își continuă fuga spre Giurgiu mai disperat în urma informației date de vlădica cum că douăsprezece mii de austrici vin să ocupe țara. Antim se întoarce în București, convins că Nicolae Mavrocordat nu va mai reveni. Întors în țară, mitropolitul împreună cu boierii alege domn pe boierul Brezoianu – de origine română. Lucrurile par să se așeze. Ajunși în raiaua din Giurgiu, turcii încep să se retragă, crezând că austriecii sunt în apropiere. Din păcate, victoria temporară avea să fie răsturnată curând. Sosit la Rusciuc, Nicolae Mavrocordat cu familia sa, primește o informație cum că la București nu este nicio urma de austriac. În baza unui firman, Mavrocordat obține câteva sute de turci și de tătari cu care pornește spre București.

La 10 septembrie 1716 Nicolae Mavrocordat ajunge în București. Poruncește ca vornicul Patrașco Brezoianu, noul domn al țării uns la Mitropolie, să fie tăiat în “bucăți”. Observăm ca reîntoarcerea lui Nicolae Mavrocordat este una plină de răzbunare. Ajuns la curtea domnească, acesta poruncește să îi fie adus mitropolitul Antim. În prima fază, el nu este dus direct în fața domnului, ci este închis la Curte, unde este constrâns să renunțe în scris la Mitropolie, în locul său fiind ales Mitrofan, cunoscutul său adversarul. Este acuzat apoi de practicarea vrăjitoriei și a înșelătoriei și caterisit de Patriarhia Ecumenică. I se ridică dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele laic de Andrei, apoi i se citește sentința de exilare pe viață în mănăstirea de pe Muntele Sinai. În miez de noapte, cu carul sub paza turcilor, Mitropolitul Antim, ajuns la Galipoli, lângă râul Tundja, este ucis și aruncat în râu. Bătrân și bolnav, pe ultimul său drum, este ucis mișelește – se pare că din ordinul lui Nicolae Mavrocordat, aruncat în râu, în loc sa fie înmormântat cu cinstea cuvenită unui arhiereu în ctitoria sa, biserica Tuturor Sfinților. Anul 1716 s-a arătat un an plin de încercări pentru Mitropolitul Antim, culminând cu moartea sa martirică.

Moartea mitropolitului trebuia însă să fie justificată într-un fel. Nicolae Mavrocordat și Sfatul boierilor trimit un comunicat Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, care constituie un consiliu format din 11 arhierei, în fruntea cărora se afla Patriarhul ecumenic Ieremia al III-lea. Deși Antim nu era de față, întocmește gramata patriarhală în care mitropolitului îi sunt aduse tot felul de acuze ca fiind revoluționar, răsculat, mag, vrăjitor. În baza acestor acuze, mitropolitul Antim este caterisit și lipsit de drepturile de arhiereu.

Însă toată această nedreptate nu putea sa stea veșnic sub praful uitării. După 250 de ani, această caterisire nedreaptă din august 1716, va fi ridicată de catre Patriarhia ecumenică, în urma demersurilor făcute de către Biserica Ortodoxă Română. Sentința de caterisire a fost ridicată de Sinodul patriarhal condus de patriarhul ecumenic Athenagoras, abia la 8 martie 1966 . Știm cu toții că Dumnezeu nu rămâne niciodata dator, mai ales slujitorilor săi care slujesc nenîncetat, cum făcuse și Mitropolitul Antim.

Pentru toată activitate ce a facut-o prin tipar, pentru sfințenia vieții sale pământești care se încheie cu moartea sa martirică, Sfântul Sinod al B.O.R. l-a canonizat, recunoscându-l ca sfânt, pomenit fiind în data de 27 septembrie în fiecare an.

Sintetizând întreaga activitatea a lui Antim, Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului se întreba: „Ce vom admira mai întâi în vasta personalitate a Ivireanului? talentul tipografului? Finețea gravorului? Capacitatea poliglotului? Geniul oratorului? Luciditatea gospodarului? Smerenia călugărului? Demnitatea ierarhului? Miracolul străinului împământenit? E aproape de neimaginat că atâtea daruri pot fi înmănunchite într-un singur om”.

Chiar nefiind de neam român, Sfântul Antim rămâne model de jertfire pentru țara care l-a adoptat; a vrut totdeauna binele poporului, nu s-a lăsat corupt, fiind tot timpul împotriva celor ce îl cotropeau. Moartea sa martirică nu face decât să întărească încă o dată iubirea supremă arătată de Sfântul Antim pentru poporul român.

1.4 Tipăriturile și traducerile Sfântului Antim

După cum am amintit într-un subcapitol anterior, un spațiu special în lucrarea de față este dedicată tipăriturilor și traducerilor făcute de către Sfântul Antim Ivireanul, pentru a arăta bogata sa activitate tipografică, dar mai ales pentru a scoate în evidență importanța lucrărilor sale publicate în limba română.

În 25 de ani de activitate în Țara Românească, Antim a tipărit la București, la Snagov, Râmnic și Târgoviște – 65 de cărți, dintre care 39 sunt lucrate de către el, iar restul de către ucenicii săi. Din aceste cărți, 26 sunt în limba română, 30 în greacă, șase sunt bilingve – trei slavo-române, două greco-arabe și una greco-română, iar una este trilingvă în greco-slavo-română.

În cele ce urmează vom expune cele mai reprezentative opere realizate de el. Multe sunt traduceri facute de către Antim, însă doar patru sunt cărți proprii: Învățătura pe scurt pentru Taina Pocăinței; Învățătura bisericească; Capete de poruncă; Sfătuiri creștine politice.

Există o serie de scrieri păstrate în manuscris, dar publicate ulterior:

1. Izvorul odoarelor sfintei mitropolii sau Condica Țării Românești, zisă Condica lui Antim, începută în 1695 ( B.A.R ms. rom. 671);

2. Istoria Țării Românești de când au descălecat pravoslavnicii creștini ( B.A.R ms. rom. 180);

3. Slujba sfântului mucenit Antim de Nicomidia, 1710 (B.A.R ms. rom. 406);

4. Chipurile Vechiului și Noului Testament, 1709 ( Kiev, Bibl. Acad. Ucr. de Șt. NBUV col. KDA f. 310 nr.379 );

5. Didahiile ținute la Mitropolia din București1709-1716 ( B.A.R ms. rom. 3460 );

6. Învățături pentru Așezământul cinstitei Mănăstiri a Tuturor Sfinților sau Testamentul său, 1713 ( B.A.R ms. rom. 3342 );

Lista traducerilor și tipăriturilor este una foarte vastă:

1. Vasile Macedoneanul, Capitole îndemnătoare, București, 1691 (greacă);

2. Slujbele Sfintei Parascheva celei Noi și a Sfântului Grigorie Decapolitul, București, 1692;

3. Evanghelie greco – română, București, 1693;

4. Orânduiala slujbei Sfinților Constantin și Elena, Snagov, 1696 (greacă);

5. Evanghelie, Snagov, 1697 (română);

6. Ioan Karyophylles, Manual despre câteva nedumeriri, Snagov, 1697 (greacă);

7. Discurs panegiric despre Împăratul Constantin, Snagov, 1697 (greacă);

8. Gramatică slavonească, Snagov, 1697;

9. Carte sau lumină, Snagov, 1699;

10. Mărturisirea credinței ortodoxe și Expunerea despre cele trei virtuți, Snagov, 1699 (greacă);

11. Învățături creștine, trad. Gheorghe Radovici, Snagov, 1700;

12. Floarea darurilor, Snagov, 1700;

13. Psaltire grecească, Snagov, 1700;

14. Sevastos Chimenitul, Eortologhion, Snagov, 1701 (greacă);

15. Ștefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la marele Constantin, București, 1701 (greacă);

16. Ștefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la martirul Ștefan, București, 1701 (greacă);

17. Ioan Comnen, Proschinitarul Sfântului Munte, Snagov, 1701 (greacă);

18. Ștefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la martirul Ștefan, ed.II, București, 1701 (greacă);

19. Ceaslov grecesc și arăbesc, București, 1702;

20. Noul Testament, București, 1703;

21. Sevastos Trapzundiul Chimenitul, Învățătura dogmatică a Bisericii Răsaritene, București, 1703 (greacă);

22. Radu Brâncoveanu, Cuvântare la patima cea mântuitoare, București, 1704 (greacă);

23. Plutarch, Paralele grecești și romane, București, 1704;

24. Tomul bucuriei, Râmnic, 1705, (greacă);

25. Antologhion, Râmnic, 1705;

26. Slujba Sfântului Visarion, București, 1705;

27. Slujba Născătoarei de Dumnezeu, Râmnic, 1706;

28. Molitfelnic, Râmnic, 1706;

29. Radu Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Sf. Nicolae, Râmnic, 1706;

30. Serviciul bisericesc, Târgoviște, 1709 (greacă);

31. Învățătura bisericească, Târgoviște, 1710;

32. Slujba Sfintei Ecaterina, Târgoviște, 1710 (greacă);

33. Panoplia dogmatică, Târgoviște, 1710 (greacă);

34. Octoih, Târgoviște, 1712;

35. Pilde filosofesei, Târgoviște. 1713;

36. Liturghii, Târgoviște, 1713;

37. Maxime filosofice, Târgoviște, 1713 (greacă);

38. Ceaslov, Târgoviște, 1715;

40. Chrisant, Despre oficii, clerici, etc.;

41. Al. Mavrocordat, Istoria sfântă, 1710 (greacă);

42. Evanghelie georgiană, tipărită de Mihail Iștvanovici, Tibilisi, 1709;

43. Acatistul, București, 1703;

44. Evanghelie, Râmnic, 1705;

45. Psaltire, Târgoviște, 1710;

46. Catavasier, Târgoviște, 1713 (slavonește, românește și grecește);

47. Catavasier, Târgoviște, 1714;

48. Ceaslov, Târgoviște, 1714 (slavonește și românește);

49. Ceaslov, București, 1703 ( slavonește și românește);

50. Antologhion, Râmnic, 1705;

51. Slujba Sfintei Ecaterina și Proschinitarul Muntelui Sinai, Târgoviște, 1710 (greacă);

52. Ceaslov, Târgoviște, 1715;

Lista lucrărilor întocmită în acest capitol se vrea mai mult decât o simplă enumerare, este un mod de conștientizare a realului efort depus de către Sfântul Antim în acest domeniu. Activitatea și munca sa are loc în secolul al XVII-lea, când tainele tiparului nu erau la fel de dezvoltate ca și acum, de aceea era o adevărata izbândă tipărirea unei cărți.

Lucrarea Sfântul Antim Ivireanul în slujba poporului român are o valoare inestimabilă. Expunerea de mai sus a tipariturilor, a traducerilor și a scrierilor sale pune în evidență strădania și munca Mitropolitul pentru a îmbogăți cultura românească cu noi lucrări, contribuind la dezvoltarea limbii românești. Deși de neam străin, Antim și-a iubit poporul adoptiv, învățând limbă română. Mai mult, nu s-a oprit doar la a învăța limba noastră, ci o și introduce în cultul Bisericii noastre și în tipăriturile sale.

Cele mai importante scrieri manuscris, tipărite postum, sunt Didahiile pe care Sfântul Antim Ivireanul le-a rostit în duminicile și sărbatorile mari la București sau Târgoviște, între anii 1709-1716, colecție de 28 de predici ale mitropolitului, plus încă șapte predici ocazionale.

2.„Didahiile” Sfântului Antim Ivireanul

Opera cea mai de seamă a Sfântului Ierarh Antim Ivireanul o constituie Didahiile, pe care din păcate, nu a reușit să le vadă ieșite de sub tipar, acestea apărând postum.

Didahiile își vor pune amprenta asupra literaturii românești, aducând un limbaj nou pentru scrierile secolului al XVIII-lea. Totodată, ele devin model de predică și sursă de inspirație pentru viitorii predicatori de după Antim.

2.1 Noțiuni introductive despre predică

Ne întrebăm cu toții când și unde a fost rostită prima predică. Încă din epoca Vechiului Testament sunt cunoscute primele forme de predici, cei mai vechi predicatori fiind profeții ce vorbeau poporului iudeu. Un exemplu îl avem atunci când Moise este trimis sa vorbească în fața lui Faraon pentru a cere eliberarea israeliți. Acesta ezită pe motivul că era gângav (bâlbâit) și îl ia pe fratele său Aaron să vorbească în locul său, după porunca Domnului: „Aron fratele tău îți va fi prooroc” (Ieșire 6,30). Mai sunt și alți profeți ai Vechiului Testament ce au transmis mesajul lui Dumnezeu cătrei evrei; amintim aici pe: Isaia, Iezechiel, Ieremia, Daniel, Sfântul Ioan Botezătorul.

Denumirile evreiști cele mai vechi pentru predică sunt: limmed (a învăța), hebin (a înțelepți), higgid (a vesti), daraș (a explica).

În Noul Testament, însuși Domnul Iisus Hristos, a predicat, astfel Mântuitorul împlinind legea cea veche. Obiectul predicii lui Iisus Hristos este Evanghelia, care nu putea fi separată de Persoana Sa. Pentru El nu a contat niciodata numărul celor ce Îl asculta, a predicat atât unor grupuri restrânse, cât și unor grupuri mari – ca în momentul înmulțirii celor cinci pâini și celor doi pești, când mulțimea care venise să îl asculte a flămânzit. A săturat atunci 5000 de bărbați, în afara de femei și de copii; vedem așadar numărul mare al celor ce Îl ascultau (Matei 14, 14-22).

În cuvântările Sale, Mântuitorul s-a folosit adeseori de parabole pentru a vorbi oamenilor. Referitor la predica Mântuitorului, Vasile Florescu afirma: „Hristos, a fost un vorbitor cu totul peste nivel, iar parabolele Sale, chiar în traducere, impresionează și pe cel mai adânc adversar al creștinismului”. Domnul Iisus Hristos a fost modelul suprem de propovăduire a Cuvântului divin. Mulțimile care îl ascultau puteau să înțeleagă, dar să și primească în același timp actul iubirii al lui Dumnezeu, al împăcarii și comuniunii cu El. Se realizează astfel un raport ontologic, între propovaduirea cuvântului și nașterea credinței creștine în sufletului celui ce ascultă.

Mântuitorul îi trimite pe Sfinții Apostoli să facă cunoscut cuvântului: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”(Matei 28,19). Oamenii trebuie să facă loc în interiorul lor pentru a sălășlui Cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Gură de Aur zicând cu privire la acest lucru: „Trebuie să ne dăm silința să facem să locuiască din belșug în noi cuvântului lui Hristos”. Este necesară o deschidere către receptarea cuvântului pastoral, altfel mesajul evanghelic se aseamănă semințelor sădite pe piatră.

Termenul omilie cu înțelesul de cuvântare bisericească rostită în fața oamenilor apare pentru prima data la apologetul creștin Origen, iar termenul de omiletică apare în secolul al XVII-lea în mediul german al Reformei, fiind introdus și în ortodoxie. Scopul este promovarea metodică a Cuvântului divin mântuitor, trăirea în Hristos atât a preotului cât și a credincioșilor, propovaduirea nefăcându-se la voia întâmplarii.

Omiletica ortodoxă are două secțiuni speciale: Omiletica generală teoretică și Omiletica specială practică. Teoria și practica fac ca omiletica să fie un întreg, un tot unitar. Omiletica teoretică stă în strânsă legătura cu alte discipline teologice cum ar fi Catehetica, Liturgica, Dreptul canonic, Pastorala. Omiletica practică, după Quintilian, are strânse legături cu Retorica, disciplină ce „înglobează atât toate calitățile discursului, cât și caracterul oratorului întrucât nu poate vorbi bine decât omul de bine”. Din primele veacuri creștine se observă o preocupare a adaptării retoricii la nevoile cerute de Biserică. În acest sens, Fericitul Augustin, în lucrarea sa De doctrina Christiana insistă asupra mult asupra conținutului unei cuvântări, acest lucru neînsemnând nicidecum o atenție redusă asupra formei; o tehnică retorică trebuie să susțină conținutul.

Preocupări legate de predică și de omiliilor rostite se observă încă din primele secole creștine. Avem exemple clare de mari cuvântători ai primelor veacuri creștine, din care amintim pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Teologul, etc.

Analizând tradiția omiletică vom constata o tipologie a predicilor care pot fi clasificate astfel:

I. După formă:

1. Omilia

2. Predica tematică

II. După conținut:

1. Predica dogmatică

2. Predicile morale

3. Predicile de mângâiere

4. Predicile aplogetice

5. Predicile aplogetice

6. Predicile liturgice

7. Predicile sociale

8. Predicile istorice

9. Predicile catehetice

III. După scop:

1. Panegiricul

2. Pareneza

3. Necrologul

Predicile atât de variate pot fi conjugate cu o varietate de forme structurale, în funcție de context, conținut și stilul predicatorului. S-a conturat totuși o structură de bază a predicii inspirată sau chiar preluată din experiența cuvântărilor antice. Quintilian, în De Institutio oratoria, structurează astfel Planul cuvântării antice:

1. Inventio – adunarea și selectarea materialului legat de tema aleasă;

2. Dispositio – dispunerea, ordonarea și aranjarea materialului, cu momentele cuvântării, după cum urmează:

a) exordium – începutul sau captarea atenției publicului

b) narratio – expunerea faptelor

c) divisio – distribuirea logică a problemelor ce vor urma să fie abordate

d) argumentatio – comunicarea și confirmarea probelor în tratarea problemelor, argumente pro sau contra

e) digressio – popas odihnitor pentru public

f) peroratio – încheierea cuvântării, printr-o recapitulare concisă a faptelor tratate și printr-o concluzie

3. Elocutio – străduința pentru un stil perfect de exprimare ce se bazează pe următoarele elemente:

– pronunția corectă

– modul de adresare, figurile de stil folosite

– adecvarea formei cuvântării

4. Memorio – memorizarea cuvântării, nu era nicidecum citită

5. Actio – îngemănarea de expresivitate prin: vorbire, gesturi, mimică, atitudine.

Astfel se prezintă Planul cuvântării antice. Pornind de la această structură, planul predicii creștine are următoarele componente:

1. Formula de invocare – preotul nu vorbește în mod personal, ci predica se face “În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh

2. Textul – scurt fragment scripturistic (cel mai des întâlnit textul evangheliei citite), scrierile Sfinților Părinți, etc.

3. Modul de adresare – creează legătura dintre preot și ascultători; diferite formule (Iubiți credincioși, Iubiți frați întru Domnul, Drept măritori creștini, etc.)

4. Introducerea – prima parte a predicii; se face pornind de la sărbătoarea zilei, fapt istoric, diferite evenimente sociale, etc.

5. Anunțarea temei – atrage atenția credincioșilor, se realizeaza prin formule scurte, afirmative sau interogative

6. Tratarea – conținutul propriu-zis al predicii, este prezentată învățătura pe care predicatorul o dezvoltă,o explică și o argumentează

7. Divagațiile – se încearcă să se evite oboseala ascultătorilor, aducându-se anumite sugestii cu diverse istorioare creștine care să nu fie foarte lungi

8. Încheierea – partea finală a predicii, se sintetizează ideile de bază din tratare și se operează aplicarea lor practică, îndemnul predicatorului de a îndeplini Cuvântul lui Dumnzeu

Având în vedere complexitatea actului omiletic, responsabilitatea preotului este și aici foarte mare. Predicatorul trebuie sa fie o persoană foarte bine pregătita din punct de vedere teologic, impunând respect prin statura și prezența sa fizică. El nu se poate prezenta nepregătit, nu poate fi atât de iresponsabil încat să se prezinte nepregătit în fața oamenilor care au așteptări tot mai mari de la predicatorul lor. Acesta trebuie să fie un bun orator și un bun motivator în predică, trăind ceea ce spune ca să poată transmite și să trezească Cuvântul lui Dumnezeu în sufletul credincioșilor săi.

Aceste noțiuni despre predica creștină și trecerea în revistă a etapelor istorice, teoretice, dar și practice ale predicii sunt necesare pentru a putea înțelege mai bine în cele ce urmează comentariile și structura compozițională a Didahiilor Sfântului Antim Ivireanul.

2.2 Predica românească până la apariția ”Didahiilor”

În ceea ce privește viața bisericească pe pământurile românești – și implicit, informațiile despre predici de care dispunem, înainte de secolul al XIV-lea avem foarte puține date. Știm totuși că pe teritoriul țării noastre au fost diferiți misionari creștini, printre care și Sfântul Apostol Andrei; după unele cercetări mai noi se pare că a fost și Sfântul Apostol Filip, iar prin secolul al IV-lea știm că Sfântul Niceta de Remesiana a predicat în ținuturile stămoșilor noștri. Acestea sunt începuturile predicii pe teritoriul țării noastre.

În secolul al X-lea la Cenad, spre apus de Arad, știm că a funcționat o mănăstire de călugari greci, ceea ce implică organizare bisericească, deci inclusiv și predicarea. La venirea ungurilor, acești călugări greci au fost nevoiți să plece din mănăstiri, dar credem că au fost călugari români care au învățat de la ei cele trebuincioase chiar să și slujească în grecește.

În secolul al XV-lea, în Moldova, îl aflăm ținând predici – unele din ele chiar în limba română, pe învățatul preot bulgar Grigore Țamblac (era preot la Patriarhia din Constantinopol), primit cu toate onorurile de către domnul Țării, Alexandru cel Bun. Predicile au fost rostite la diferite sărbători ale sfinților, unele dintre ele având și un caracter dogmatic.

Cuvântarea lui Neagoe Basarab la a doua îngropare a osemintelor mamei sale Neaga și a copiilor sai: Petru, Ioan și Anghelina, la mănăstirea Argeș reprezintă prima predică păstrată în literatura noastră, cea mai veche predica în limba româna cunoscuta pâna în prezent. Acest necrolog, cu pronuntat caracter panegiric, rostit aproximativ în anul 1519, impresioneaza atât prin conținut cât și prin modul de exprimare. Se evidențiază o adâncă recunoștință a fiului față de mama sa, exprimată într-o smerenie totală.

În secolul al XVI-lea se dezvoltă și la noi arta tiparului și încep să se publice astfel predici în limba română.

În anul 1564, diaconul Coresi tipărește Tâlcul Evangheliilor ce reprezintă prima carte de predici tipărită la români. Aceasta cuprinde cazanii pentru tot anul, începând cu Duminica Învierii. Cartea cuprinde și un Moltifelnic în care se vorbește de trei Taine: Botezul, Cununia, Euharistia. La sfârșitul cărții aflăm un epilog din care se vede clar că această carte a fost scrisă la cerința preoților de a avea un izvor pentru activitatea lor predicatorială: „După aceia deacă am văzutu jelanie a mulți preuții de tălculu evangheliilor cum să poată și ei propovădui și a spune oamenilor învățătura după cum cetitul Evangheliilor așa am aflatu aceaste tălcuiri ale evangheliilor, pre duminici…”.

În secolele XV-XVI știm că s-au rostit predici alcătuite și de către preoții înșiși, mărturie și indiciu ne stă predica copiată de popa Grigorie din Măhaciu.

În anul 1642 apare Cazania de la Govora, Evanghelia învățătoare, scrisă de ieromonahul Silvestru și tradusă în limbile rusă și română de către Udiște Năsturel; izvorul acestei lucrări nu este cunoscut.

Secolul al XVII-lea este marcat de publicarea la Iași, în anul 1643, de către mitropolitul Varlaam, a Cărții românești de învățătură la duminicile de preste an și la praznicele împărătești și la svenții mari (Cazania lui Varlaam). Cazania cuprinde 76 de predici, din care 54 de cazanii la duminicile din cele trei perioade liturgice, și 22 de cazanii la diferite sărbatori. Cercetătorii susțin că izvorul principal de care s-a folosit mitropolitul Varlaam ar fi lucrarea Cartea numită comoara a lui Damaschin Studitul. Din această carte, Varlaam a luat aproape integral 200 de pagini, dar știm că a și tradus cuvântările la sărbătorile împăratești. Cazania lui Varlaam a fost baza următoarelor tipărituri: Cazania de la mănăstirea Dealu (1644) și Chiriacodromionul de la Bălgrad, 1699.

În anul 1691 apare la București cartea Sfântul Ioan Hrisostom și alții. Mărgăritare. Aceasta a fost tradusă de către Ștefan și Radu Greceanu. Temele acestei cărți ar fi: dragostea și iubirea frăției, rugăciunea, zavistia și ura, milostenia, etc.

Vedem că interesul pentru predici și publicarea lor a existat în spațiul nostru românesc și până la momentul Didahiilor, dar abia cu predicile antimiene vorbim de un moment de referință în istoria predicii din cadrul Bisericii noastre.

2.3 Apariția și istoricul „Didahiilor”

Criticii literari apreciază că „Antim este unul dintre cei mai mari oratori religioși din trecutul poporului român. Calitățile artistice ale predicilor sale îl așează printre cei mai de seamă propagatori ai limbii române literare”.

Citind predicile lui Antim vom observa că ele sunt adresate societății românești din primele decenii ale secolului al XVIII-lea, scopul lor fiind desăvârșirea educației cetățenești și moral-religioase a poporului nostru.

Didahiile nu lipsesc din niciun tratat sau manual de istoria literaturii române. Ele nu sunt însă, doar un „monument” din istoria literaturii române, ci reprezintă și o frescă a lumii politce și sociale din acea vreme, fiind totodată și un tratat de teologie morală. Didahiile înlocuiesc vechea Cazanie tradusă în limba română de către Coresi sau Varlaam, cu o operă originală, ce conține o bogată sursă de informație asupra obiceiurilor și datinilor, moravurilor, realităților spirituale și materiale din aceea vremea. Acesta este, de altfel, și lucrul prin care inovează Antim: el actualizează predica la vremea și la problemele ivite de-a lunugul pastorației sale.

În predicile mitropolitului se observă clar patosul revoltei împotriva turcilor, împotriva moravurilor străine de ceea ce arăta viața creștinească, ale păturii conducătoare ce era ahtiată după averi, lux și petreceri.

Aceste predici ale Sfântului Antim au fost scrise și rostite de-a lungul a opt ani, între 1709-1716, sub domnia lui Constantin Brâncoveanu și a lui Ștefan Cantacuzino. În timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, se pare că mitropolitul nu a ținut nicio predică, fiind cunoscută situția încordată dintre cei doi. S-au păstrat 28 de predici aparținand lui Antim, iar manuscrisele mai cuprind înca șapte predici ocazionale.

Până în ziua de astăzi nu se cunoaște niciun manuscris original al predicilor, se păstrează însă la Academie trei copii dupa originalul acestora. Manuscrisul după care s-au publicat pentru prima oară aceste predici a fost găsit de către episcopul Melchisedec al Romanului în anul 1886 în biblioteca episcopului de Buzău, Dionisie Romano.

Ne întrebăm ce a făcut episcopul Melchisedec al Romanului cu acest manuscris. În data de 18 martie 1866, episcopul Melchisede prezintă acest manuscris Academiei Române, iar în același an, prin grija profesorului I. Bianu, predicile lui Antim văd pentru prima oară tiparul. Volumul este însoțit de o prefață a profesorului, în care arată că manuscrisul avea câteva corecturi și ștersături, însă specifică că a redat fidel textul.

În vara anului 1887, Constantin Erbiceanu descoperă și el în biblioteca mănăstirii Căldărușani o a doua copie manuscris, ce se pastrează astăzi la Academia Română sub nr. 549. Cel de-al treilea manuscris al predicilor antimiene se păstrează tot la Academia Română sub nr. 3460 și a fost copiat de către Efrem Grămaticul între anii 1722 – 1725, la scurt timp după ce mitropolitul a trecut la cele veșnice.

După îndelungi cercetări făcute de specialiști, aceștia au ajuns la concluzia că originalul Didahiilor a fost găsit la Biserica Tuturor Sfinților, Mănăstirea Antim – cum este ea cunoscută astăzi, de către popa Stanciul care îl dă spre copiere ucenicului său Efrem, această copie folosind ca bază în ediția din 1972 a lui G. Ștrempel.

Se păstrează în biblioteca județeană din Craiova un al patrulea manuscris, ce datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea, copiat de către Școala de grămătici de la București.

Deși există aceste manuscrise în copie, se pune problema autenticității textelor – ne întrebăm dacă sunt sau nu opera Sfântului Antim Ivireanul. Episcopul Romanului, Melchisedec, a fost primul ce a încercat să dovedească că acestea aparțin mitropolitului, însă probele sale au fost respinse de către cercetători. V. Haneș spune privitor la această încercare a episcopului Melchisedec: „Argumentele pe care le aduce ca să probeze că într-adevăr Antim e autorul predicilor nu sunt destul de convingătoare și de aceea publicăm numai predicile de față cu privire la care nu este îndoiala”. Aceasta problemă va fi dezbătută mereu de critici, dintre care amintim aici pe Nicolae Cartojan și Daniel Murăruș.

Edițiile Didahiilor de la 1886 la 1915 s-au tipărit diferit. Timp de 29 de ani au apărut cinci ediții. Până în anul curent, 2014, au fost editate:

1. Predice făcute pe la praznice mari – 1886, cu prefață de Ioan Bianu,

2. Didahiile ținute în Mitropolia din București – 1888, de Constantin Erbiceanu,

3. Didahiile Mitropolitului Ungro-Vlahiei Antim Ivireanul – 1889, de episcopul Melchisedec al Romanului,

4. Antim Ivireanul. Din didahiile ținute la Mitropolia din București – 1895, de I. Cornoi, două ediții,

5. Predicile ținute la Mitropolia din București – 1911, de N. Iorga,

6. Antim Ivireanul. Predici – 1915, de Petre V. Haneș,

Abia după o jumătate de secol se vor mai retipări:

7. Predici – 1962, de G. Ștrempel,

8. Opere – 1972, de G. Ștrempel,

9. Antim Ivireanul – 1983, de Florin Faifer

Ediția lui P. V. Haneș (1915) s-a bucurat de o atenție deosebită până în 1962, când apare prima ediție critică la editura Minerva, București, ce are studiu introductiv și un glosar al predicilor Sfântului Antim, alcătuite de Gabriel Ștrempel; în 1972 va fi tipărită o ediție completă a operei antimiene. O nouă tipărire a Didahiilor este cea din 1997, sub coordonarea aceluiași G. Ștrempel, care se ocupă nu doar cu studiul Didahiilor, ci al întregii opera antimiene. În anul 2010, cu ocazia sărbatorii Sfântului Antim, apare cea mai nouă ediție a Didahiilor la editura Basilica, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, patriarhul B.O.R. .

2.4 Analiza “Didahiilor”

Dacă în subcapitolele anterioare au fost prezentat generalități privind noțiuni elementare despre predică, un scurt istoric privind evoluția predicii pe teritoriul românesc, apoi practic, modul în care au apărut Didahiile Sfântului Antim Ivireanul și edițiile tipărite postum, în cele ce urmează, vom analiza îndeaproape aceste predici, din mai multe perspective, atât ca formă, cât și din punct de vedere al conținutului.

2.4.1 Compoziția Didahiilor

Citind cu atenție Didahiile Sfântului Antim Ivireanul, vom observa că mitropolitul își pregătea cu minuțiozitate prediciile, respectând cu atenție principiile și normele omiletice. Acest fapt arată concret că a studiat vechi lucrări de retorică, opere cu caracter filosofic, religios și istoric, dar și opere ale gramaticenilor vremii. Din predicile sale nu lipsesc introducerea, tratarea și încheierea, care sunt însoțite de o formulă de adresare și de un motto. Ca formule de adresare, el folosește: „Blagosloviților creștini”, „Iubiții mei ascultători”, „Feții mei iubiți”. Șaptesprezece didahii încep cu un text citat din Noul Testament, iar cu texte din Vechiul Testament încep două predici; textele nu sunt alese la voia întâmplării, ci sunt în raport cu tema predicii. La mitropolitul Antim vom întâlni toate genurile de predici: predica sintetică, omilia, parenza și panegiricul.

Predicile Sfântului Antim sunt, în general, scurte și la subiect pentru nu a obosi auditoriul, reușind astfel să atragă atenția ascultătorului. El pornește în principiu de la realități din viața înconjurătoare, pe care le organizează într-un discurs bine structurat, cu multiple valențe literare.

Pentru prezentarea compoziției Didahiilor vom folosit tipologia profesorului universitar, doctor în filologie, Eugen Negrici, cel care a analizat complet aceste predici.

A. Economia

Ansamblul compozițional al Didahiilor se remarcă prin armonie, concizie, energie, strucutură și finalitate, calități care fac din predici o operă fără egal în literatura veche.

Mitropolitul Antim abordează patru genuri de predici: predica sintetică (propriu- zisă), omilia (predica analitică), pareneza și panegiricul. La predicile sale ne atrag calitățile compoziționale și tipurile de figuri retorice utilizate. Opera marelui mitropolit atestă una din primele tentative de prefacere a modului de transmitere a conținutului evanghelic.

Antim se adresează în predicile sale poporului în limba și ritmica lui. Remintim aici că prima sa predică, ținută la instalarea sa ca mitropolit al Țării Românești, a fost rostită în limba română. Ținând cont că de față au fost prezenți ierarhi greci, a fost un gest de curaj din partea sa, arătând astfel că predica sună bine și în limba română, nu doar în slavonă și greacă.

Compoziția predicilor este foarte clară și transparentă, nelipsind introducerea, tratarea temei, încheierea. Prediciile debutează cu o formulă de introducere care sunt vorbe de mângâiere părintească: „Iubiții mei ascultători”, „Feții mei”, etc. Predicile încep cumpănit, neprevestind furtuna, nici exordiile scurte și concise. Se realizează astfel un cadru spiritual al dezbaterii temei: „Nu iaste cu putință să ajungă neștine la liniștia mîntuirii, de nu va trece întâi prin ușa răbdării. Nu iaste cu putință să se sue în cereasca cetate a fericiirii de nu va intra prin calea smereniei”. (p.182, Predici, G. Ștrempel, Ed. Academiei, 1962).

B. Exordiul

Exordiul reprezintă prima parte a unui discurs, în care se prezintă sumar tema acestuia, prin care se urmărește câștigarea atenției auditorilor. Primele cuvinte ale oricărui discurs sunt foarte importante, ele trezesc din inerție auditoriul. De aceea este preferat șocul, intrarea ex abrupto, acest lucru stârnind starea de curiozitate a ascultătorilor.

Boileau spunea cu privire la exordiu: „Un exordiu trebuie să fie simplu și neafectat”. Acest lucru îl respectă și predicile mitropolitului Antim. Predoslovia la Cuvântul de învățătură în Duminica Floriilor începe cu o exclamație: „O cît de minunate semnele bucuriei se arată astăzi Ierusalimului la întrarea domnului Hristos!”. Prin această exclamație, cu ajutorul tonalității și prin rostirea acesteia din amvon, se stârnește nu doar curiozitatea, ci și atenția ascultătorului; deja auditoriul este captat.

C. Tratarea

Mitropolitul Antim nu agreează expunerile lungi, compensând în schimb scurtimea predicilor prin conținutul lor bogat. El nu se mulțumește cu explicații superficial, ci caută sensul adânc al lucrărilor și faptelor. Părintele prof. dr. Dumitru Belu exemplifică și rezumă: „Predica primă la Nașterea Domnului are o extensiune de șase pagini. Dar tâlcuirea dată este dintre cele mai profunde. La întrebarea: De ce Dumnezeu a luat firea omenească, nu pe cea îngerească? Antim răspunde așa: Dumnezeu a luat firea omenească întâi pentru că oamenii au căzut toți, pe câtă vreme îngerii n-au alunecat toți. În al doilea rând: Îngerii au căzut din firea cea rea, săvârșind astfel păcat contra Duhului Sfânt, care nu se iartă lesne. În al treilea rând, oamenii au greșit din îndemnul diavolului, îngerii din propria lor inițiativă. În sfârșit, oamenii sunt mai puțin vinovați de căderea lor decât îngerii, care, fiind mai de cinste, erau mai datori să se ferească de păcate”. Această interpretare ce reiese din buna cunoaștere a Noului Testament și a Sfintei Tradiții, devin teologumene personale ale lui Antim.

Mitropolitul Antim vine cu ceva nou în predicile sale. Înaintașii săi se lăsau dominați de către raționament, el însă vine cu ideea unui tot unitar, de demonstrație și de ordine. Profesorul Eugen Negrici spune că literatura își face loc în predicile lui Antim sub forma portretului și a descrierii – în primul rând, sub forma pamfletului și a caracterelor – în al doilea rând, iar în al treilea rând – ca imn religios. Predica din Duminica Vameșului îl prezintă pe Antim ancorat într-o puternică demonstrație, dar fără să-i lipsească totuși un anume calm didactic în analiză. Trecerea spre zona satirei si a pamfletului o face fără a se observa în cadența argumentației: „și iată, dară, că precum zic că neavând dragoste între noi și nepohtindu-ne binele, unul altuia, după porunca lui Dumnezeu, n-avem nici credință, nici dragoste și sîntem mai răi, să mă ertați decât păgânii” (p. 94).

Cu ajutorul antitezei, Antim abordează dimensiunea morală a cumpătării fizice: „Că ce folos iaste trupul să fie deșărt de bucate, iar sufletul a-l umple de păcate, ce folos iaste a fi galbeni și ofilit de post iar de pizmă și de urîciune a fi aprins, ce folos iaste a nu bea vin și a fi beat de veninul mâniei” (Duminica Lăsatului sec de brânză, p. 108).

Referirile la aplicațiile practice ale învățăturilor sunt făcute de mitropolitul Antim, fie în cursul cuvântării, fie în partea finală. Ele izvorăsc de obicei din pilde biblice sau cerințe canonice, și sunt raportate cu inteligență, cu multă sensibilitate și farmec la aspectele vieții spirituale, morale, dar și sociale ale păstoriților săi. Îl vedem pe ierarh întrbându-și credincioșii: „Acum dar o poruncă folositoare ca aceasta și mântuitoare este cineva din noi să o păzească? Noi toată ziua, și la rugăciuni, și la împreunări și la vorbe, și la fieștecare lucru al nostru, chemăm pă Dumnezeu și-l numim Domn; și de-l numin Domn și stăpân unde ne este supunerea ce arătăm ca niște slugi la Domnul nostru? Sluga face voia Domnului său, dar noi care voie facem acestui domn al nostru? Care din poruncile lui păzim? Care dragoste avem către dânsul și ce cinste-i facem?” (al 3-lea Cuvânt de învățătură la Probrejeniia Domnului nostru Iisus Hristos ).

Înaintea oricărei schimbări, în interiorul predicii sau spre final, Antim trăgea mereu concluzii; el dorea să fie înțeles în exegezele sale și ascultat în recomandările morale, de aceea, nu pierde niciodată prilejul să servească minților boierești concluziile.

D. Încheierea

Încheierile Didahiilor sunt aproape întotdeauna reduse ca dimensiuni. Acestea conțin aplicații la viața ascultătorilor, recapitulări urmate de concluziile corespunzătoare, rugăciuni. În omiletică, rugăciunea desăvârșește ultimul act al alocuțiunii.

Prof. univ. Eugen Negrici spune cu privire la rugăciune, că e partea esențială, deoarece aduce o schimbare în direcția adresării și în atitudinea față de ascultători, vine cu o nouă tonalitate ce derivă din solemnitatea afectivă și din înfiorarea gingașă a rostirii:

„ Stăpână de Dumnezeu născătoare,

Împărăteasa ceriului și a pământului,

cinstea și slava creștinilor,

ceea ce ești mai înaltă decât ceriurile și

mai curată decât soarele … „

Profesorul Dan Horia Mazilu spune cu privire la această rugaciune că e „cea mai izbutită, cred, Ave Maria (care la Antim e în proză), din vechea literatură română”.

Un aspect important al rugăciunii finale este trecerea de la rugăciunea personală la rugăciunea de obște. Această trecere este impusă și justificată chiar de mitropolitul Antim: „Să cuvine că precum iaște răutatea și întâmplarea de obște, să fie și rugăciunea de obște. Toți să ne rugăm, toți să cerem ajutoriu, precum au făcut și apostolii în corabie, de au strigat toți cu o gură și cu o inimă: Doamne, mântuiește-ne, că pierim”; concluzia firească fiind următoarea: „Pentru aceasta vă poftesc, feții mei, așa să vă rugați pururi și toti deodată. Dumnezeu ne va asculta pururi, căci zicea David: Voia celor ce se tem de El va face și rugăciunea lor va auzi și-i va mântui pe dânșii”.

Încheierea sub formă de rugăciune de la Învățătura la sfîntul părintele nostru Nicolae cuprinde amănunte cu privire la înzestrările făcute de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Sunt laude aduse pentru arătarea lucrurilor realizate, nicidecum lingușiri, acestea din urmă știindu-se că erau urâte de mitropolit: „Iar eu plecîndu-mi capul cu cucerie, mă rog împăratului celui din nălțime și a toate țiitorului Dumnezeu ca, cu rugăciunile cele fierbinți ale acestui pre cuvios păstor, să dăruiască prea luminatului domnului nostru viață pacnică și norocită cu ăntreagă sănătate și biruință asupra vrăjmașilor celor văzuți și nevăzuți. Și pentru acastă puținică osteneală și cheltuială trecătoare ce au făcut întru lauda lui Dumnezeu și întru cinstea sfîntului, de au împodobit acastă sfîntă casă, după viața a mulți ani fericiți să-i odihnă la împărăția ceriului și să-i dăruiască bunătățile cele vecnice și de-a pururea stătătoare. Și dumneavoastră, celor ce sînt de față și celor ce lipsesc, tuturor, să vă dea sănătate, viață curată, spăsenie sufletescă, sporiu și ajutor întru toate cele bune și de folos. Așijderea și tuturor creștinilor, ca dinpreună să mărim și să lăudăm, pururea numele lui cel sfînt și preasfînt. Amin”(p. 207). Vedem, așadar, frumusețea rugăciunii rostite de Sfântul Antim Ivireanul.

Rugăciunea aceasta de obște avea ca obiectiv să trezească conștiința celor prezenți, trebuia să aibă un impact atât dogmatic, social cât și moral.

E. Variațiile stilistice

Psalmodieri. În predicile sale, Sfântul Antim Ivireanul folosește foarte mult Sfânta Scriptură. Cel mai mult parafrazează psalmii, preferând psalmii dogmatic, în care se prezintă opera divinității, și psalmii mesianici, care laudă venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în lume, domnia și gloria sa universală: „Cu adevărat, tu ești stăpânul a toată făptura, tu ești mântuitorul lumii, tu ești Dumnezeul nostru, pre tine cu mare pohtă te așteptăm, de tine doriiam, de tine insetoșatu, pre tine adăst de atîta vreme. Ție mă închin, pre tine te rog ca celuia ce ești stăpânul vieții și al morții, tu mă slobozește cu pace acum, din lumea aceasta și din trupul acest stricăcios, că te-am văzut cu ochii miei mîntuitorul mieu.”( p. 101). Referitor la gustul pentru psalmodiere, profesorul Eugen Negrici identifică o particularitate de stil, afirmând: „ritmica folosirii psalmilor este o nouă creație a sintaxei lui Antim, un nou argument al hegemoniei stilistice a acesteia”.

Elementele narațiunii. Narațiunea nu este atât de des întâlnită în predicile mitropolitului Antim. O exemplificare a narațiunii avem în Cazania la Vovedenia Bogorodițe, Noiemvrie 21, care cuprinde pasajul biblic despre Ioachim și Ana: „În vremile cele de demult era obicei la jidovi și care om nu facea coconi era hulit și urât de toți, măcar de ar fi fost de neam cât mai mare și bogat; și când ducea darurile lui la beserică, le priimiia preotul pre urma tuturor și sta la beserică mai jos decît toți și bucate nimeni nu mînca cu el, ci-l ținea toți ca pre un urgisit de Dumnezeu. Deci Ioachim și Ana, fiind sterpi, s-au întîmplat într-o sărbătoare mare ce avea jidovii, prin neștiință și făr de nici un vicleșug, ca niște oameni bogați și de neam împărătesc ce erau, au dus darurile lor, mai nainte decît alții la beserică. Și, văzîndu-i preotul, atîta i-au înfruntat și i-au dojenit, cît i-au scos din beserică, cu mare rușine și cu multă urgie i-au gonit, împreună cu darurile ce adusese. (Oare ce jale și scîrbă socotiți că vor fi luat în inima lor niște oameni mari ca aceia?) Iară ei, blagosloviții, au primit înfruntarea și urgia preotului cu multă cucerie și plecîndu-și capetele, să ducea plîngînd cu amar la casa lor, nezicînd nimic, nimănui. Iară acum să nu carea cumva să îndrăzească preotul, sau arhiereul, să înfrunteze pre cineva, nu pentru căci nu are coconi, ci pentru căci face, făr-de-legi și strîmbătăți, că apoi iaste vinovat morții. Iară măcar ca avea Ioachim și Ana mulă jale în inima lor, pentru urîciunea și hula ce avea de cătră toți pentru stîrpiciunea lor, iară de pururea să ruga, cu lăcrămi, dintru adîncul inimii lor, stăpînului firii, ca să facă milă cu ei,să le dezlege sterpiciunea și să le dăruiască roadă pîntecelui lor; nu doară pentru ca să le rămîe după moartea lor feciori să-i pomenească, după cum pohtesc oamenii cești de acuma, sau să le moștenească moșiile și avera, ce numai cu făgăduială ca aceia ca, de vor naște vreun prunc au parte bărbătească, au parte fămeiască, să-l închine lui Dumnezeu. Vedeți dară acum, pohtă și dragoste creștinească, vedeți căldura de inimă, vedeți rîvna. Cine să află acum, pre aceste vremi, au din cei bogați, au din cei săraci, măcar de ar avea 100 de feciori, să închine unul lui Dumnezeu? (…) Împlinindu-se sorocul sfatului lui Dumnezeu, cel mai nainte de toți vecii și sosind vremea și casul acela, aflîndu-se și vase alese ca acelia, bine voi Dumnezeu dă dăzleagă“. Antim începe această narațiune ca pe un basm – se știe că în basme, să fii bătrân și să nu ai urmași este o nenorocire și un mare blestem. Folosindu-se de narațiune, de firul epic, Mitropolitul Antim arată că adevărata bogăție constă în copii și nu în averi, ce nu sunt de folos atât timp cât nu ai urmași.

Oratoria și lirismul laudelor. Acestea două stau în strânsă legătură la Antim. Didahiile niciodată nu își degenerează tonul, iar artificiile retorice nu lipsesc din aceste cuvântări. Efectele retoricii le găsim în Cuvîntul de învățătură la sfinții și întocmai cu apostolii împărați Constandin și Elena: „O, smerenie fără margine! Veniți aici, voi lăcuitorii pustiiului, carii ați stătut pilde minunate și dascăli ai smereniei, veniți, ziceți vă minunați de smereniia împăratului celui ce iaste întocma cu apostolii; mărturisiți cum că au ajuns pînă la nu mai înainte. Pentru căci voi de ați și înfrînt dobitoceștile patimi ale trupului, de ați smerit trupul, de ați lepădat deșertăciunile pohtelor, de ați iubit ținerea, de ați urît mîndria, de ați trăit în curățenie, de v-ați făcut cu măsurăciunea smeriți, nu iaste minune, pentru căci despărțindu-vă de lume și iubind sărăcia lesne ați gătit sufletul vostru la smerenie, pentru căci bine știm că sărăcia smerește pre om. Iar marele Constandin în luciul lumii aceștiia, împărat mare, stăpînitor lumii, cu domnie lată, cu stăpînire desăvîrșit, cu mărire nespusă și să nu să mîndrească, ci mai vîrtos să se arate, desăvîrșit pildă smereniei. Nu iaste minune minunilor? Nu iaste semn de mare sfințenie? Nu iaste dovadă a unu dar mare de la Dumnezeu în ceriuri? Și pentru căci au strălucit în bunătățile cele mai alese, peste măsură, marele și intocma cu apostolii, Constandin, învață cu a sa pildă toată adunarea credincioșilor, toate cetele oamenilor, carii dinpreună sărbează și prăznuiesc pomenirea lui, să călătorească cu îndrăzneală sfîntă, pre calea mîntuirii, pentru ca să se învrednicască dumnezeeștilor făgăduieli, pentru ca să se facă părtași cereștilor bucurii și fericirilor celor de pururea. Învață, drept aceea, pre cei bogați, pentru căci fiind el prea bogat făcea comoară în ceriuri, după evanghelicasca poruncă. Învață pre cei de neam bun, pentru căci fiind el prea de neam bun au pohtit viețuirea și petrecaniia cetății cei de sus. Învață pre împărați, pentru că împărțind el cu atîta putere să siliia pururea să cîștige moștenirea făgăduialelor lui Hristos. Învață pre meseri și pre săraci, pentru că devreme ce bogățiia și mărirea s-au biruit de pohta bunătății, cum să nu sporească pre lesne sărăciia, care iaste pricină spre facere de bine, după cum zice David?”.

Textul citat pune în evidență stilul oratoric propriu-zis. Eugen Negrici spune următoarele despre oratoria lui Antim: „Să înviorezi la vreme fraza care lenevește după o pornire nărăvașă, să eviți atonia, sa stimulezi verva, să o faci să termine cursa sunt lucruri învățate”.

Calitățile oratorice ale discursului antimian se împletesc cu o sensibilitate lirică, ambele menite să facă ascultătorul atent, curios și receptiv la mesajul transmis.

Lirismul folosit de către mitropolitul Antim este un lirism suav care pentru ascultători alungă monotonia ivită de-a lungul unei predici. Antim nu face nimic la voia întâmplării în cuvântările sale, știe exact cum să accentueze ideile, dar mai ales cum să le expună pentru a nu lăsa monotonia sa își pună amprenta asupra oameniilor.

2.4.2 Exegeza

Exegeza constă în interpretarea, explicarea și comentarea istorică și filologică a unui text literar sau religios. Majoritatea comentariilor antimiene arată un echilibru între erudiție și creație. În cuvântările sale, Sfântul Antim Ivireanul nu a făcut compilații din scrieriile Sfinților Părinți, și nu s-a folosit în întregime de interpretările marilor exgeți. El era capabil să asocieze pilde cu textele scripturistice pe care își dezvolta tema predicii. În predicile sale, viața cotidiană intră cu o mare naturalețe; pornind de la exemple practice, mitropolitul realizează adevărate demonstrații teologice.

Antim recurge cu multă abilitate la didactica teologică în predicile sale. El se folosește de elementele morale, de situațiile sociale din viața cotidiană, atinge toate problemele concrete ale societății. Familiarizat cu textele scripturistice – cita mai mereu din memorie, el crea o imagine de tip biblic, realiza o antiteză între o problemă socială și un text scripturistic. Îi plăcea mult nu doar să expună aceste lucruri ci să le și demonstreze, să arate că ele sunt mereu actuale. Demonstrația are mare greutate în predica antimiană. Mitropolitul își întărea mereu cuvântul cu referințe la practică, atingându-și astfel scopul său didactic.

Predicile lui Antim sunt când retorice, când didactice, adică demonstrative, dar mai există și un al treilea tip – cel cu structură mixtă. Neexistând polemică în predicile sale, inventează el o argumentație de tip polemic: „Întrebăciunea dinainte iaste: pentru ce Hristos fiind fără de păcat,s-a botezat? Zicem că botezul iaste mîntuirea păcatelor omului și curățenie de păcatul cel stămoșesc, iară Hristos fiind fără de păcat, după cum zice proorocul Isaia: Că pacat n-au făcut, nici vicleșug în gura lui s-au aflat, pentru ce dară s-au botezat?” (p. 137).

Sfântul Antim realizează și o corespondență dintre nume și fapte. În sistemul lingvistico-mistic semnificantul (imaginea mintală, vizuală sau auditivă) poate funcționa paralel cu semnificatul (concept, adică reprezentare mentală a unui lucru) ca un sesam cu virtuți miraculoase. Eugeni Negrici spune despre simbolismul lui Antim: „Retina sa reține numai simboluri. Coerența textului poate fi compromisă și de derularea vertiginoasă de exemple, sensuri, nume de autori sacri, fără vreun punct de insistență, cu acel spirit expeditiv pe care îl au vorbitorii când ltiu că auditoriul nu are putință sa îl priceapă”

2.4.3 Pareneza

Pareneza este îndemnul la virtute, urmărind punerea ei în practică de către credincioși.

Predica lui Antim e concepută pe dimensiunile și nevoile societății din vremea sa, cu referiri directe sau indirecte la moravurile tuturor păturilor sociale.

În același ton cu marii moraliști francezi, Antim dă semne de mizantropie (pare nesociabil, ursuz când e vorba de criticat tarele și decăderile morale ale societății). Enoriașii săi perfizi, detracați, disimulanți, răuvoitori, nu posedă nicio parte a sufletului nepătată. În Didahii critica metehnelor omenești este adâncă și aspră:

Lăcomia: „și cînd mergem să ne spovedim nu spunem duhovnicului ca mîncăm carnea și munca fratelui nostru, creștinului, și-i bem sângele și sudoarea feței lui cu lăcomiile și cu nesațiul ce avem”. (p. 164)

Pizma: „Dară tu, căci urăști pre fratele tau atîta cît nici în ochi nu vei să-l vezi, ci-i porți pizmă și-l zavistuești pre la unii și pre la alții, ca să-i faci pagubă și să-l supui să-l sărăcești, tu, adevărat, nu ești creștin, nici om pe pământ, ce ești singur Satana, carele ai pîrît pre Dumnezeu la Adam”.(p. 124)

Fățărnicia: „Nu spunem că ținem balaurul cel cu 7 capete, zavistia încuibat în inimile noastre, de ne roade totdeauna ficații, ca rugina pre fier, ca cariul pre lemn,ce ziceam că n-am făcut nimănui nici un rău. Nu spunem strîmbătățile ce facem totdeauna, clevtirile, voile veghiiate, fățăriile, mozavoiriile și pîrlele ce facem unul altuia, ca să-l surpăm din cinstea lui, ce zicem: am face milă, ce nu ne dă îndemână, că avem nevoi multe și dări și avem casa grea și copilași ca-n gloată și oameni mulți carii să ocrotesc pre lîngă noi”. (p. 165)

Clevetirea: „Precum pohtiți voi să vă facă voao oamenii faceți și voi lor. Noi pohtim să ne cinstească toți, să ne dea toți pocloane și daruri, să ne laude, să ne fericască, să ne grăiască de bine, să facă toți după pohta noastră, să nu ne stea nimenea împotrivă nici să ne zică nimica, de-am face ver ce rău; iară noi pohtim să osîndim pre toți, să nu dăm nimărui, nimica, să nu facem nimărui nici un bine, nici să se folosească nimena de noi. Pre toți îi luom în rîs și în batjocură, tuturora le zicem că sînt nebuni și fără nici o socoteală nu mai pre noi înșine, voiu cuteza a zice, ne facem mai înțelepți și decît Dumnezeu și nu ne aducem aminte că înțelepciunea lumii aceștiia iaste nebunie înaintea lui Dumnezeu”(p. 149).

Duplicitatea: „Iar ce fel de ispovedanie facem știe Dumnezeu, că mi-e rușine a o spune. Unii să ispoveduiesc de frica vreunor întîmplări, alții pentru un obicaiu, alții de rușinea omenească, alții de frica stăpînilor; alții iară au cîte doi duhovnici, unul la țară și altul la oraș; la cel de la țară, ca la un om prost, spune păcatele cele ce socotește el că sînt mai mari, iar la cel de la oraș spune păcatele cele ce socotește el că sînt mai mici, neguțătorind și meșteșugind taina ispovedaniei”(p. 163).

Cruzimea: „Nu spunem că credem minciunile slugilor noastre mai vîrtos decît adevărul celui ce să năpăstuiaște, carele, de s-ar și jura, nu-l credem, nici îi facem dreptate, ci-l pedepsim cu atîta cruzime de inimă cît de am putea l-am stinge și de pre fața pămîntului; ce zicem că fiind în valurile lumii nu putem să ne căutăm de suflet, ci dăm cîte un sărindariu, iar din jafuri, iar din nedreaptă agoniseal. Nu spunem că pre carele îl vedem, că jefuiaște și pradă și pradă și căznește pre săraci, îl lăudăm și îi zicem că iaste om înțelept, îi ajunge mintea la toate și iaste vrednic și face dreptăți, iar pre carele îl vedem că nu să amestecă într-acelia îl facem blestemat, mojic și nevrednic și cum că nu-i ajunge mintea să facă judecăți și dreptate…”(p. 165).

Delațiunea și credulitatea: „Pre Dumnezeu nu vom să-l ascultăm la cele ce ne învață să facem pentru binele și folosul nostru cel sufletesc, ce ne par, învățăturile lui, grele și pentru aceia nu-l cinstim, ca cînd ni-ar fi vrăjmaș de moarte. Iar pre oamenii cei ce nu să tem de Dumnezeu, nici să rușinază de fețele omenești îi ascultăm la cele ce ne învață să le facem, spre pierzarea sufletelor noastre și spre necinstea noastră și spre a ne cleveti toți și a ne blestema pentru nedreptățile ce facem; și primiim învățăturile lor cu dragoste și le facem cu mare pohtă și ne bucurăm de iale, ca de marea avuție și-i lăudăm cătră toți, ca pre niște priiateni și făcători de bine și-i cinstim pentru căci ne răpun sufletele cu învățăturile lor, mai vîrtos decît pre Dumnezeu, carele le proftește pre toți oamenii să se mîntuiască”(p. 150).

2.4.4 Retorica în „Didahii”

Retorica religioasă preferă exordiile ex commodo, tranzițiile firești spre temă, înlesnite prin parabole biblice, mici parabole compuse ad hoc, cu tact, armonios cadențate și terminate prin ticul oratoric al scuzelor și nelipsitul apel la atenție.

Predicile lui Antim Ivireanul atestă nu numai un mare orator, ci și un mare teolog, un mare pedagog și un bun psiholog. Antim Ivireanul este confin cu părinții capadocieni prin logos, ethos și pathos. Metoda sa didascalică îmbină mijloace verbale și paraverbale, raționale sau afective, concrete sau abstracte, reale sau simbolice, focalizîndu-le pentru cucerirea enoriașilor. Cuvîntul său zidește credința în sufletul enoriașilor prin valoarea sa duhovnicească și oratorică.

Didahiile lui Antim Ivireanul cultivă formula tripartită a predicilor creștine, alcătuită dintr-o introducere, o parte mediană și o încheiere, adică, în termeni latini, din 1. exordium, 2. narratio însoțită de confirmatio și reprehensio și 3. din conclusio, toate cu subdiviziunile variate întâlnite în literatura oratorică europeană.

Partea inițială, în discursul greco-latin, urmărește o captatio benevolentiae și se referă, virtual, la patru repere: locutor, adversar, judecător, și, îndeosebi, la causa pe care o dezvoltă. Aceste repere se întîlnesc și în discursul creștin, adecvate însă la mesaj, la timp și loc. În predicile lui Antim Ivireanul, locutorul este mitropolitul, judecătorul este Dumnezeu, adversarul este diavolul, iar causa este tema predicii. Exordiul în didahii este variat, provocator, cuceritor, atestând iscusința oratorului. Antim Ivireanul pornește de la un fapt sau o cugetare biblică sau de la un element legat de tema sărbătorii, stârnind curiozitatea, pregătind persuasiunea. Partea mediană a discursului cuprinde, în retorica greco-latină, narratio însoțită de confirmatio și reprehensio. Discursul creștin a preluat creator aceste diviziuni și le-a structurat polar. În Didahiile lui Antim Ivireanul, întîlnim o narratio redusă, conformă cu modelul biblic, dar argumentele pro și contra, vizând dogma și rătăcirea, sunt ample, diverse, moralizatoare, subordonate unității discursului și persuadării enoriașilor. Partea finală a discursului greco-latin, bazată pe recapitulatio și peroratio, este valorificată, de asemenea, creator în discursul creștin. În Didahiile lui Antim Ivireanul întâlnim fraze scurte, îngăduitoare, lirice, hortative în care logosul, pathosul și ethosul sunt subordonate funcțional mobilizării enoriașilor pe căile credinței ortodoxe.
Se observă astfel că discursul creștin al lui Antim Ivireanul a preluat structura discursul precreștin, adaptând astfel funcțional materia discursului la natura auditoriului.

2.4.5 Imaginile din „Didahii”

Antim își creează propriul univers al imaginilor sugestive, compune un repertoriu persdonal de comparații și figuri de stil, asociind faptele divine intuițiilor familiare umane.

Pentru început aceste imagini sunt localizate temporal și spațial: „În Țara Românească oamenii nu se ispoveduiesc de bună voie cu gînd desăvârșit și se întorc la păcat ca cîinele la borâturile sale și ca scroafa la tăvălugirle sale de împucciune”(p.164).

Mitropolitul slujind lui Hristos își imaginează la rândul său că păstorește și își avertizează turma: „căci în seama mea v-au dat stăpînul Hristos să vă pasc sufletește ca pre niște oi cuvântătoare” (p. 97).

Antim apelează frecvent la domeniul militar; el are ideea militanitismului religios, pentru el faptele eroilor creștini devin adevărate fapte de arme. Punctul de plecare al acestei imagini este pasajul metaforic de la Apostolul Pavel, citat în Cuvîntul de învățătură la duminica lăsatului de brînză: „și să ne încălțăm picioarele cu gătirea Evangheliei păcii, și să ne îmbrăcăm cu zaoa dreptății și să ne punem coiful mîntuirii pre capetele noastre și să luăm pavăza credinții în mînile noastre, cu carele vom putea stinge toate săgețile vicleanului cele arzătoare și sabia duhului”(p. 105). După tradiția populară, prototipul creștinului războinic este Sfântul Mucenic Gheorghe, îl găsim și în reprezentația iconografică; totuși, aceste imagini din domeniul militar, au poate o subtilitate aparte și înțelesuri noi, știind dorința de împotrivire a lui Antim față de stăpânirea otomană.

În predici, antropomorfismul imaginilor este un fenomen generalizat. Astfel, în Didahii, smerenia primește interpretări antropomorfice: „smerenia iaste maică a tuturor bunătăților și precum maica pune multă nevoință din fireasca dragoste ce are de hrănește pre copiii săi, ca să-i crească și-i ferește de toate ca să nu li se întîmple vreo primejdie și-i va piarde, așa și smerenia hrăniaște bunătățile de cresc și le ferește de toate primejdiile, ca să nu piară”(p. 117). Biserica este și ea comparată cu trupul omenesc: „Că pentru un mădular, cînd iaste bolnav, pătimesc toate mădulăriile, așijderea și în lumea carea să chiamă trup, adecă beserică lui Hristos, creștinii, pentru un om rău pre mulți oameni buni îi cartă Dumnezeu” (p.192).

În predicile Sfântului Antim întâlnim și antropomorfimul cosmic; exemplele în acest caz sunt mult mai numeroase. Legat de cer, mitropolitul spune: „Astăzi ceriul întinde sînurile sale și priimește pre ceia ce au născut pre acela ce nu-l încape toată zidirea. Astăzi să minunează toate puterile cerești,zicând una către alta: cine iaste aceasta ce să sue din pustiiu, adecă de pre pământ la ceriu?” (p.89). Fecioara Maria este „ca alt ceriu gânditoriu” (p. 100). Soarele este asemănat de Antim cu autoritatea supremă, preocupată de soarta credincioșilor: ”apoi, pe urmă, după ce au ascuns soarele toate razele lui și s-au stins de tot lumina zilei între întunerecul nopții și cînd ceriul, de osteneală, au fost închis spre somn toți ochii lui, atîta cît nici luna nu priveghiia, nici una din stelele cele mai mici avea deschise tîmplele lor cele de argint” (p. 120). Antropomorfismul Didahiilor relevă imaginația sentimentală a autorului, care provoacă o trăire vie a abstracțiunilor.

Motivul mării este și el întâlnit în Didahii. Eugen Negrici are o părere interesantă asupra acestui lucru: „Paradoxal, primul motiv din literatura unui popor de păstori și de agricultori este cel marin, și numai experiența personală a autorului are puterea sa îl explice”. Imaginea marină poate fi socotită o componentă individuală explicabilă prin stratul biografic. Antim aseamănă neputințele omenești cu valurile mării ce vin să ne tulbure. Marea și mai ales valurile pot fi puse pe seama unor surse livrești ce are legătură cu sintagma: „Lumea aceasta este ca o mare ce se tulbură”. Pentru Mitropolitul Antim corabia este o apariție notabilă în universul său imaginar. El vede încercările pe care un om le are în viața cotidiană, și lupta cu acestea, asemeni corăbiilor aflate pe mare, care se luptă cu valurile iscate de furtună; lupta aceasta reprezintă pentru Antim încercarea credinței, dar și statornicia în aceasta. El cunoaște însemnătatea farului pentru marinari: „Pentru care lucru mie mi se pare a fi părinții cei de demult asemenea acelora pre carii îi ia și-i învăluiaște furtuna cea de noapte pre mare și văd lumina oare unde departe, într-un loc de nădejde pusă, spre care se silesc ca să o ajungă cei învăluiți, și adăse cu ochii cătră dînsa privec și pînzele le îndreptează ca să meargă într-acolo, și aceia de nu pot amintrilea, cu ochii și cu sufletul o cuprind”(pp. 179-180). Mitropolitul Antim Ivireanul caută să evidențieze corabia apostolilor din Noul Testament ca model de stăruință în rugăciune și ajutor cerut lui Hristos: „Mi să pare ca cînd ași vedea înaintea ochilor miei chipul ei, de toate părțile să sufle vînturi mari, să se strîngă împrejurul vîntului nori grei și deși, toată marea să spumege de mînie și pretutindenea să se înalțe valurile, ca niște munți. Mi se pare că văz corabia apostolilor că o luptă cu multă sălbăticie turburarea mării: de o parte o bat valurile, de altă parte o turbură vînturile; de o parte o ridică spre ceriu de altă parte o pogoară la iad. Mi să pare că văz pre fețele apostolilor zugrăvită, de frică, moarte: unul să se cutremure, altul să se spăimînteze; unul să se turbure, altul să strige și toți cu suspinuri și cu lăcrămi să cară, cu rugăminte, ajutoriu de la Hristos, ce dormiia…”(p.224-225). Apare și luna, care pentru marinar înseamnă noaptea fără furtună.

Tendința de localizare spațială și temporală și antropomorfismul cvasi-general aduc în universul lui Antim imaginile prezenței biblice.

2.5 Aspecte teologice în „Didahii”

De-a lungul Didahiilor putem identifica o serie de aspecte teologice, ce l-au frământat și preocupat pe mitropolitul Antim.

1. Aspectul dogmatic și antropologia

Sfântul Antim Ivireanul remarcă încă din prima sa predică, cea de instalare în scaunul mitropolitan, două elemente, două adevăruri mari ce pentru el „întemeiază și întăresc Biserica”: credința în Dumnezeu și ascultarea de Biserică. În predica rostită la Schimbarea la Față, expune un alt adevăr despre cunoașterea lui Dumnezeu, care este numai în parte, pe cât ni s-a descoperit. Antim arată că Hristos era același tot timpul când era cu apostolii, el nu a avut nevoie de vreun moment de schimbare în viața sa pământească pentru a arăta că e cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Pe muntele Tabor apostolii au fost cei cărora li s-a deschis cu adevărat cu ochii, să vadă slava Fiului lui Dumnezeu. Nu Hristos a avut nevoie de schimbare, ci apostolii; minunea nu se face asupra Mântuitorului – căci ce folosea o minune asupra celui e Dumnezeu adevărat?, minunea are loc asupra apostolilor.

În privința soteriologiei, adică a Întrupării Mântuitorului și asumarea de către El a trupului omenesc, Sfântul Antim vorbește despre patru motive ale întrupării și asumării acesteia. Prin coborâre și întrupare, Hristos nu și-a micșorat divinitatea, ci s-a unit cu firea omenească (predici la Sfinții Arhangheli și Întâmpinarea Domnului). Despre Judecata de Apoi, eshatologie, găsește prilejul să vorbească la praznicul Schimbării la Față: lumina ce a cuprins Muntele Tabor și ochii ucenicilor va fi lumina de slavă în care Fiul Omului, la a doua Sa venire, va veni să judece lumea, atât pe cei morți cât și pe cei vii, atât pe cei drepți cât și pe cei păcătoși, atât pe ce bogați, cât și pe cei săraci, nimeni nu va scăpa de Judecata de Apoi.

Pretinde că interpretările îi aparțin, acest lucru poate fi valabil și în interpretarea etimologică a numelui Fecioarei Maria: „întru care nume Mariam, după proasta mea socoteală, înțelegem că cuprinde în sine trei lucruri: una pentru ca fiind numele acesta de trei, adecă de trei înjugări, să înțelege cum că au născut o fată a sfintei troițe; pre Fiul și Cuvîntul lui Dumnezeu; a doua că are fieștecare înjugare cîte două slove și să înțelege cele doao firi ale lui Hristos, adecă cea dumnezească și cea omenească; a treia că sunt șase slove de toate într-acest nume, cu carele înțelegem cele șase taini mari și preste fire, adecă blagoveștenia, nașterea, botezul, moartea pre cruce, înviiarea și înălțarea la ceriu”. Mitropolitul Antim discută în predicile sale aspectele dogmatice despre: păcat, despre Iisus Hristos – biruitorul morții, păcatului și iadului, Taina Spovedaniei, Maica Domnului, Răscumpărare, fapte mântuitoare, Bunătatea lui Dumnezeu.

Antim Ivireanul nu a intenționat vreodată să facă din predicile sale un tratat de antropologie ortodoxă, însă conținutul acestora permite realizarea și sistematizarea ei. Elementele specifice antropologiei ortodoxe identificate în predicile antimiene sunt în deplină concordanță cu fundamentale ale Revelației divine.

Omul – creația lui Dumnezeu. „Și a zis Dumnezeu: să facem om după chipul și după asemănarea noastră”, aceasta este hotărârea divină ce stă la baza antropologiei creștine. Noțiunea de “om” în limbile sacre indică originea pământească, dar și destinația sa cerească. Omul este creat din pământ și este orientat spre cer. Cu privire la acest moment creator, Sfântul Antim Ivireanul face mai multe referiri. În Cuvânt de învățătură la Adormirea Preasfintei Stăpânei Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, el zice următoarele: „Dumnezeu iaste preaputernic, pentru că are putere întocmai cu voința și poate să facă câte vrea”. Despre om – creația lui Dumnezeu, Antim spune următoarele în Învățătură asupra pocăinței: „Dumnezeu, Ziditorul și făcătorul a toate, spre sufletul cel smerit și păcătos al omului are pusă toată dragostea Lui cea dumnezeiască, pentru că poftește să fie pururi împreunat cu el și nedespărțit de împărăția Lui, Îi arată calea, îi spune mijlocirea, pentru ca să se mântuiască de păcat și să se întoarcă spre Dânsul”.

Chipul lui Dumnezeu. Din perspectiva teologiei, fundamental antropologiei ortodoxe îl constituie elementul divin din om, și anume chipul lui Dumnezeu, după cum este scris în cartea Facerii: „Și l-a făcut Dumnezeu, pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” (Facere 1,27). Antim afirmă despre acest lucru în Învățătură la noemvrie 8, în zioa Săborului Sfinților Îngeri: „Așa iaste de bun și de drept Tatăl tuturor, cât va să cinstească pe oameni ca pe niște chipuri ale Sale”.

Starea primordială și căderea omului. Omul a fost destinat îndumnezeirii, prin harul divin, odata ce primește „suflarea de viață”. Omul avea libertatea de a mânca din toți pomii Raiului, însă doar din unul singur, la porunca lui Dumnezeu, nu avea voie să mănânce: „Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu manânci, căci în ziua în care vei mânca din el cu moarte vei muri” (Facere 2,17). Despărțirea de Dumnezeu, Creatorul nostru, este moartea, și ca moartea, mai mare decât aceasta nu există, așa zice Antim.

Moartea, consecință a păcatului. Mitropolitul afirmă în predicile sale că moartea s-a născut din păcat. Tot el spune că hotărârea morții nu este osândă: „De va sta neștine să ia seama cu tot dinadinsul socoteala acelei osînde și sfârșitul acelui răspuns a lui Dumnezeu nu o va afla să fie muncă și pedeapsă, ci mare facere de bine și mare dobândă. Pentru că de n-ar fi hotărât Dumnezeu moartea la om, era să se facă răutatea nemoartă și păcatul necurmat.” (Cuvânt de învățătură iar la prestevirea omului ).

Întruparea Logosului Divin. Fiului lui Dumnezeu S-a Întrupat pentru noi, din iubire față de noi, cununa creației Sale, fiindcă Dumnezeu este iubire, după cum Sfântul Apostol Ioan, apostolul iubirii, zice în epistola sa: „Cel ce nu iubește nu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (I Ioan 4,8). Antim spune în predicile sale că Dumnezeu nu a vrut să întoarcă omenirea toată cu frică și cu groază, ci a vrut să o întoarcă cu dragoste, blandețe și faceri de bine. Hotărând întruparea Logosului, Dumnezeu a vrut să ne arate patru din însușirile Sale: bunătatea, înțelepciunea, puterea, dreptatea.

Pocăința omului. Omul prin păcat poate deveni autonom, ca Adam, deși aceasta ar fi o anomalie. Mitropolitul Antim afirmă următoarele în Cuvântul de învățătură și de umilință în Duminica Florilor: „Păcătosul carele, măcar că trăiește, măcar că vorbește, măcar că se bucură și să răsfață pururi, iar iaste mort, pentru că suletul carele iaste partea cea mai aleasă și mai stăpânitoare a sinelui iaste mort, pentru că lipsește darul cel dumnezeiesc, carele îi iaste viața cea adevărată”. Prezența harului în natura umană face ca rațiunea să se înalțe firesc de la realitățile naturale spre cele divine. Îndreptarea omului se face doar prin Biserică, prin lucrarea Sfintelor Taine, în cazul de față e vorba de Sfânta Taină a Spovedaniei, despre care Antim afirmă că făra ea nu e putință nimănui să fie bineplăcut în fața lui Dumnezeu. Mitropolitul afirma: „câtă iaste puterea pocăinței, de vreme ce înviază sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iar podoaba dumnezeiescului har cea a pierdut, îi deschide ușile cerului care i le-au închis păcatul, îl face moștean, locaș lui Dumnezeu și părtaș slavei Lui cei dumnezeiești” (Învățătură asupra pocăinței ).

Antropologia ortodoxă din Didahiile Sfântului Antim arată clar pe temeiul Revelației divine, demnitatea omului, în calitate de cunună a creației lui Dumnezeu. Omul este înzestrat cu însuși chipul lui Dumnezeu, a căzut în păcat prin neascultarea față de Dumnezeu și ascultând diavolul, a căzut în moarte, dar prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, omul este salvat, și i se oferă pocăință prin intermediul Bisericii.

Toate aceste aspecte sunt bine ancorate în predica antimiană datorită referințelor bogate din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Folosind cele două căi de transmitere a revelației divine, predicatorul a câștigat enorm, deoarece predica se fundamenta puternic biblic, dar și patristic. Scopul referințelor dogmatice nu era să realizeze o îndoctrinare a ascultătorilor săi, ci să îi ajute să-și edifice viața într-un mod practic și corect, pe temeiul adevărurilor revelate.

2. Aspecte morale și sociale

Didahiile reprezintă o vastă panoramă a vieții sociale românești de la începutul secolului al XVIII-lea.

Decăderea morală, dar și nedreptatea socială, nu scapă nesancționate de Antim. El observă contrastele izbitoare dintre boierii și proprietarii de pământ – pe de o parte, și țărănimea lipsită de drepturi, redusă la starea de sărăcie, pe de altă parte. Pe căile care-i stau la îndemână, mitropolitul se ridică împotriva inegalităților și nedreptăților sociale.

Mitropolitul patriot sare în mod deschis în apărarea celor simpli din popor. Constatând că săracii erau marginalizați de către cei bogați, își deschide astfel învățătura la Soborul Sfinților Îngeri: „Nu să cuvine cinstea și lauda numai oamenilor celor mari și bogați –, că sînt vrednici acestui dar și cei mici și smeriți. Că măcar cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preț și cei mici n-au cu ce să-și acopere trupul; cei mari să odihnesc pe așternuturi moi și frumoase și cei mici se culcă pe pământul gol și pe pae; aceia însoțiți cu mulțime de slugi, iar aceștia lipsiți, pustii și de ajutoriu și de priiateni; aceia între răsfățări și între bogății și aceștia între primejdii și între întristăciuni. Însă, cu toate acestia măriri despărțite, nu se cuvine celor mici mai puțintică cinste și dragoste decât aceia ce să cuvine celor mari și bogați, nici iaste cu dreptate celor mari să li se închine lumea și pre cei mici să-i batjocorească; de aceia să se teamă și pre aceștia să-i obidească; de aceia să se rușineze și pre aceștia să-i înfrunteze…” (p. 231-232).

În viața duhovnicească a păstoriților săi, Antim găsește o serie de practici condamnabile, de atitudini necreștinești și deprinderi fățarnice, pe care nu vrea să le tolereze. El nu ezită ca în unele predici să facă un inventar al păcatelor printre care se numără: zavistia, năpăstuirea aproapelui, beția, desfrânarea etc., dar se include și pe sine aici. El este îndurerat de suferința ce o îndură oamenii din cauza „auspritorilor interni”, din cauza lăcomiei și nesațului mâncării și băuturii, duplicității și vicleniei. Antim nu ezită să-i apere prin credința creștină pe cei năpăstuiți, deoarece, spune el în predicile sale, cei mici au îngeri în cer ce pedepsesc pe cei ce asupresc.

Pentru Antim Ivireanul înjurăturile reprezintă un obicei prostesc și urât, la care omul trebuie să renunțe. El condamnă nerespectarea celor bătrâni, frecventarea cârciumilor în locul muncii. De asemenea, el condamnă ținuta rea în Biserică, spune că în Casa Domnului nu poți veni oricum, trebuie o ținută respectuoasă și cuviinciosă, pentru că la Biserică vii pentru a te ruga. Îi condamnă pe cei ce atacau adesea conținutul Sfintei Scripturi și o considerau de cele mai multe ori carte de istorie, sau carte de povești,. Tot așa îi condamnă pe părinții care îi desconsideră pe preoți și care nu vor să își dea unul dintre copii pentru a intra în cler. Condamnă răutatea împotriva semenilor, căci noi toți suntem făcuți după chipul și asemănarea cu Dumnezeu și suntem frați întru Hristos. În predica rostită la Duminica Vameșului, Sfântul Antim Ivireanul critică vehement pe cei ce nu respectă Biserica creștină și lipsa credinței față de ea. Părintele Dumintru Belu spunea că la Antim nu e nicio predică unde să nu scoată la iveală învățătura creștină.

Uneori îi îndeamnă pe cei de jos să asculte și să se supună celor de sus (la Bobotează), însă nu a aprobat niciodată starea grea în care se aflau primii. Suflul care străbate de la un capăt la altul Didahiile este acela al indignării și al dezaprobării – „desigur, spunea Gabriel Strempel, mitropolitul nu s-a așezat în fruntea celor exploatați…, să înlăture cele 40 de dări pe care le suporta țăranul valah din vremea sa, dar dintre toți mitropoliții care s-au perindat vreodată în Ungrovlahia a fost singurul care a văzut în bezna acestor nedreptăți și fost singurul care a îndrăznit să înfrunte boierimea pentru spolierile ei”.

Fiind un bun cunoscător al situației din Țara Românească, el nu a putut să nu sesizeze lipsa de omogenitatea a comunității din jurul său, fapt semnalat și în predica sa de instalare ca mitropolit. Simpatia lui se îndreaptă spre cei de jos care, deși simpli și lipsiți, se bucură de mare cinste înaintea lui Dumnezeu. La Soborul Sfinților Îngeri ia în mod deschis apărarea celor din popor, intervenind cu toată autoritatea în favoarea lor, arătând că situația lor este inadmisibilă, strigătoare la cer; rechizitoriul este de o virulență și forță demne întru totul de autoritatea marilor cuvântători din vremurile de început ale creștinătății patristice. Își întemeiază îndrăzneala de a-i mustra pe cei de sus și de a apăra pe cei de jos, pe învățătura Bisericii, arătând că fiecare are un înger care vede pururi fața lui Dumnezeu și că însuși Mântuitorul interzice desconsiderarea – pe Apostoli îi numește prieteni însă pe cei mici îi numește frați.
Mitropolitul Antim era scârbit de discrepanța apărută în societate, marile contraste între clasa celor bogați ce se lăfăie în lux și plăceri și clasa celor săraci care stau în nesfârșită suferință. Condamnă jafurile: „Lăsați jafurile! Lăsați strâmbătățile! “. El spera că în urma apelului său se va produce o schimbare, însă în urma venirii la conducere a domniilor fanariote, jafurile aceste se vor înmulți.

Antim își întemeia îndrăzneala de a-i mustra pe cei de sus, pe învățătura Bisericii pe care o slujea dezinteresat și cu toată puterea sa. Arată clar neajunsurile păturilor boierești din vremea sa: „și cînd mergem să ne ispovăeduim, nu spunem duhovnicului că mîncăm carnea și munca fratelui nostru, creștinului, și-i bem sîngele și sudoarea feței lui cu lăcomiile și cu nesațiul ce avem, ci spunem cum c-am mîncat la masa domnească, miercurea și vinerea pește și în post raci și untdelemn și am băut vin. (…)Nu spunem strîmbătățile ce facem totdeauna clevetirle, voile veghiiate, fățăriile, mozaviriile, vînzările și pîrăle ce face… Nu spunem că credem minciunile slugilor noastre mai vîrtos decît adevărul celui ce să năpîstuiște carele, de s-ar jura, nu-l credem nici îi facem dreptate, ci-l pedepsim cu atîta cruzime de inimă cît de am putea l-am stinge și de pre fața pămîntului; ce zicem că fiind în valurile lumii nu putem să ne căutăm de suflet, ci dăm cîte un sărindarîu, iară din jafuri, iar din nedreapta ahoniseală. Nu spunem că pre carele îl vedem jăfuiaște și pradă și căznește pre săraci, îl lăudam și zicem că iaste om înțelept…”(p. 94). Condiția iertării păcatelor constă în căința de răul săvârșit, în restituirea bunurilor furate, în hotărârea lor fermă de a se feri de repetarea păcatului ca de foc. Boierii însă căutau iertare pentru jafurile lor nu cu hotărârea de a îndrepta ce au săvârșit greșit, ci cu gândul de a continua același stil de viață în jafuri, huzur, lux și risipă.

În vremea păstoririi lui Antim, Țara Românească era nevoită să suporte jugul otoman. Era cunoscută împotrivirea mitropolitului față de turci, el însuși fost rob la Constantinopol. Sub jugul turcesc, birurile nu conteneau din creștere, boierii nu erau uniți, ci mai mult învrăjbiți, iar țăranii, ca de obicei, duceau tot greul țării. În predicile sale, Antim îndemna la unitate împotriva turcilor. El asemăna corabia apostolilor ce se afla în mijlocul valurilor iscate de furtună cu trista stare a țării lovită de valurile turcești: „Mi se pare ca cînd ași vedea înaintea ochilor miei chipul ei, de toate părțile să sufle vînturi mari, să se strîngă împrejurl vîntului nori negri și deși, toată marea să spumege de mînie și petutindenea să se înalțe valurile ca niște munți. Mi să pare că văz corabiia apostolilor că o luptă cu multă sălbăticie turburarea mării: deoparte o bat valurile, de altă parte o turbură vînturile” (p. 156-157).

Resemnarea în fața jafurilor și a abuzurilor este exprimată de mitropolitul Antim în felul următor: „Lumea aceasta iaste ca o mare ce se turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihniă, nici liniște. Corăbiile între valuri sînt împărățiile, crăiile, domniile și orașele, mulțimea norodului, politiile, supușii, bogații și săracii, cei mari și cei mici, sînt cei ce călătoresc și să află în nevoie. Vînturile cele mari ce umflă marea sînt nevoile cele ce ne supără totdeauna. Valurile ce luptă cu corabia sînt nenorocirle carele să întâmplă în toate zilele. Norii ce negresc vazduhul, fulgerele ce orbesc ochii, tunitele ce înficoșază toată inima vitează sunt întîmplările cele de multe feliuri, neașteptatele pagube, înfricoșările vrăjmașilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările cele grele și nesuferite carele le lasă Dumnezeu și ne încungiură, pentru ca să cunoască credința noastră și să ne vază rabdarea”(p. 158).

Antim critică în predicile sale atât pe credincioși, cât și pe preoții care greșesc. Despre preoți, spune că fac parte dintre cei mici, dar ei au datoria să fie credincioși, înțelepți, cu învățătură și cu omenie. Să fie chiar „mai cu omenie decît mireanul, pentru ca să ia pildă și învățătură fiește cine de la el, văzînd faptele lui cele bune” (Cuvînt de învățătură la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos (p. 193). Realitatea stă însă altfel, căci nu toți preoții își fac datoria, și nu și-o fac pentru că nu au priceperea necesară. Antim spune că după Dumnezeu, nimeni nu se aseamănă cu preoții, însă aceștia nu sunt conștienți de măreția și gravitatea acestui lucru. Pricina ar fi nepregătirea lor, dar pe lânga aceasta, mai e și lipsa trudei și a ambiției de a dobândi cunoștințele necesare acestei înalte slujiri, nu se trudesc să dobândească înțelepciunea, cunoștințe, experiență. Sunt acuzați că se nevoiesc mai mult pentru „folosul lor“, decât pentru credincioși (Învățătură la Sfântul Nicolae) (p. 203).

Intriga și delațiunea sunt alte păcate pe care Sfântul Antim Ivireanul le condamnă. El zice că iertăciunea pe care boierii obișnuiesc să o facă către domnitor în seara lăsatului sec de brânză e un lucru bun, obicei frumos, dar e doar un lucru de fațadă, superficial, ce nu vine din adâncul inimii și cu părere de rău. Așa-zisa iertare este în realitate pizmă și zavistie, căci nu e un lucru curat făcut din tot sufletul (Cuvînt la duminica lăsatului sec de brînză, p. 109).

Mitropolitul spune că boierii au în purtarea lor atâta răutate astfel încât au ajuns să li se potrivească numele de Satana și nu cel de creștin. Tot el spune că preotul care primește la Sfânta Taină a Spovedaniei astfel de oameni și le dă dezlegare la Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie sunt niște trădători ai lui Hristos asemeni lui Iuda: „Care preot iaste acela de te ispoveduiște și te lasă pre tine, cela ce pîrăști, de te cumineci? Acela, adevărat nu iaste preot, ci iaste precum Iuda” (Cazanie la Sfântul Nicolae, p. 124 ).

De remarcat este faptul că Antim a ținut deopotrivă să laude și să încurajeze pe cei virtuoși: „Pentru aceia dară nu iaste minune, iubiții miei ascultători și cinstiși și de bun neam boiari, de m-au rinduitu și pre mine Dumnezeu și m-au pus, om mic fiind și smerit, păstor mic la mică turmă, la dumneavoastră, pre care eu nu vă am nici vă țiu turmă mică, ci mare și înaltă; mare pentru buna închinăciune și dreapta credință care o păzit curată și nespurcată, fiind încungiurați și îngrădiți între hotărele celor stiini de fel și împresurați de atîtea nevoie și scîrbe ce vin întotdeauna, neîncetat, de la cei ce stăpînesc pămîntul acesta “.

Antim știe că cei din pătura de jos, mai ales țăranii, suferă cel mai mult, dar îi îndeamnă să îi asculte pe cei de sus. În sufletul său, știe ce boieri are societatea, niște oameni fără scrupule, vicleni, plini de pizmă, răufăcători, plini de păcate, dar totuși îndeamnă la răbdare.

Cu astfel de oameni, cei din pătura de jos nu aveau cum să evolueze, să se ridice și implicit, nici societatea română nu putea evolua foarte mult. Numărul săracilor depășea clar numărul celor bogați.

Se spune că Antim a fost singurul mitropolit ce a avut curajul să apere țărănimea, vorbind de cele 40 de taxe pe care țăranul român le avea datorită domniilor fanariote. El era mereu alături de cei exploatați, ura nedreptățile ce se făceau. Își aducea lesne aminte cum a fost luat rob de către turci și dus la Constantinopol, răpit fiind de lângă familia sa, scos din țară și vândut, însă ce li se întâmpla țăranilor din Țara Românească era mai dureros, căci erau robi în propria țară. La întrebarea: „Cum dară să va mîntui norodul cum să scuture această ticăloasă de țară sarcina cea grea a relelor ce o supăra?”, Antim dă următorul răspuns: „Ca să scăpăm de relele ce ne apasă e necesar să alergăm la ajutorul lui Dumnezeu. Să ne rugăm Lui cu dinadinsul, cu stăruință și cu adîncă credință. Dar pentru ca rugăciunea să ne fie ascultată, să cuvine întîi să lăsăm răutatea, jafurile, strîmbătățile, urîciunea, vrajba, zavistia. Toții să ne rugăm, toți să cerem ajutoriu… Nu unul să se roage și altul nici să gîndească: unul să plîngă și altul să rîză: unul să se întristeze și altul să se bucure. Pentru căci atunce adevărat, Dumnezeu nu ne ascultă“ (Cuvînt de învățătură la octombrie 26, p. 230). Mitropolitul nu se rezumă însă la aceste sfaturi; se știe faptul ca a căutat să colaboreze cu rușii conduși de Petru cel Mare și cu austriecii, convins fiind de faptul că Dumnezeu te ajută, dar trebuie să faci și tu ceva în privința propriei persoane.

Sfântul Antim Ivireanul a redat cu insistență neajunsurile societății din care făcea parte, încercând pe cât putea, din postura sa de arhiereu, prin toate mijloacele de care dispunea să le remedieze. A fost un ierarh care a vorbit mereu deschis, fără ascunzișuri, lăudând pe cei ce meritau și mustrând pe cei ce greșeau. Învața că trebuie să îți mărturisești greșelile prin Sfânta Taină a Spovedaniei, îndemna la rugăciune poporul, atât la rugăciunea obștească, cât și la rugăciunea particulară. Prin tot ce predică, el vrea să trezească poporul, dar cel mai mult să trezească boierimea din pasivitatea ei față de faptele creștine. Atingând toate aspectele vieții creștine, Antim Ivireanul a practicat o predicare cu un larg răsunet în rândul păstoriților săi.

2.6 Principii omiletice în „Didahii”

A. Principiul hristocentric

În Didahii „învățătura bisericească și îndemnul spre tot lucrul bun vin de la Hristos și se împlinesc în Hristos și pentru Hristos. Hristos este și paradigma trăirii creștine”.

Cu voia și cu poruncile Sale, Mântuitorul configurează conduita morală a creștinilor. Sfântul Antim spunea: „Hristos zice: pacea mea o dau voua, iar noi, nu dea Dumnezeu să avem pace între noi, ce ne turburăm pururea pentru fiește ce ca valurile mării când le suflă vântul”.

B. Principiul ecleziocentric

Încă de la prima predică rostită la instalarea sa ca episcop, ierarhul pune accentul pe Biserică și pe credința în Biserică. El arată importanța Bisericii, care este trupul tainic al lui Hristos. Mitropolitul se ghidează după ceea ce a zis Sfântul Ciprian al Cartaginei: „extra Ecclesiam nulla salus” (în afara Bisericii nu este mântuire).

Părintele Dumitru Stăniloae spune despre Biserică următoarele: „Fiind păstrătoarea adevărurilor revelate, Biserica are posibilitatea să dea credinței noastre un conținut precis și o orientare sigură de unde rezultă că este necesară ascultarea de Biserică”.

C. Principiul psihologic

În predicile sale, Antim Ivireanul a fost atent și la psihologia personajelor din istoria sfântă: „Domnul S-au schimbat fața înaintea ucenicilor, pentru ca să-i întărească pre dînșii mai mult în credință și să nu se smintească văzând pre dascălul lor pătimind pre cruce…și lumina aceasta, ochii cei slabi ai ucenicilor nu-i smintea, ci mai vîrtos, cu o bucurie oarecare dumnezeiască îi veselia”.

Antim este atent la reacțiile psihologice ale ascultătorilor săi și este atent să își orienteze predica, astfel încât să nu producă confuzie sau să fie interpretat greșit: „Încă și poate să zică fieștecine din voi, în gândul său: Dară noi avem nevoi grele asupra noastră și nu putem să facem aceste ce zici; ci eu încă zic, că iaște așa și crez; numai (că) la greul acela sunt și eu părtaș și într-acel jug ce trageți voi trag și eu; dară n-am putere să zic, nici să gândesc așa, căci că orecum cere împăratul dăjdii de la noi, așa ne cere și Dumnezeu credință și fapte bune”. Folosind persoana I plural, mitropolitul arată este părtaș suferinței alături de popor.

D. Principiul Intuiției

Antim Ivireanul a fost direct interesat să tălmăcească ascultătorilor săi adevărurile revelate prin punerea în legătură a cunoștințelor mai abstracte și a faptelor mai greu de înțeles cu altele mai cunoscute și mai concrete, din viața cotidiană și curentă a publicului.

El zice următoarele: „Sufletul are nevoie de hrană spirituală, așa cum trupul are nevoie de aliment: Precum nu poate trăi trupul omului făr de hrana simțitoare, așa nici suflerul nu poate trăi fără de hrana cea duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu”.

E. Principiul stimulării activității proprii a ascultătorilor

Prin numeroasele formule de adresare, de apel, de învățare și de cointeresare a ascultătorilor la tratarea predicii, Antim dă forma unei conversații sau dezbateri predicii sale. Formule de adresare și de susținere a dialogului apar mai tot timpul în Didahiile Sfântului Antim, atât la început, cât și pe parcursul predicii, dar și spre finalul acesteia.

F. Principiul actualizării

Acest principiu este unul dintre cele mai importante. Antim Ivireanul raportează Evanghelia la situațiile concrete ivite în viața de zi cu zi a oamenilor. Această actualizare stimulează și captează atenția credincioșilor, deoarece răspunde nevoilor și problemelor cotidiene, cu care se confruntau oamenii. Sfântul Antim urmărea prin această actualizare a predicilor sale să scadă păcatele și să sporească virtuțile: „… nu ca unii dintre noi ce fac jafuri și fac cîte sunt mai rele pre pămînt, apoi să duce cu gînd ca acela ce dă vreunui popă să-i facă sărindar, ca să-i ierte păcatul și el tot cu totul stă în taina răutății. Nu așa, ticăloșii de noi, nu așa! Că Dumnezeu nu să inșală!”

G. Principiul propovăduirii nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta

Predica se împlinește cu adevărat nu doar dând exemple prin cuvinte, ci exemplificând prin fapte.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Atunci ești învățător desăvârșit, când și prin cele ce faci și prin cele ce înveți duci pe ucenicii tăi, pe credincioși, la viața fericită, pe care a poruncit-o Hristos“. 

Predicatorul trebuie să aibă calități religioase impunătoare, adică să fie într-o comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu, prin virtuțile credinței, nădejdii și a dragostei. Trăsăturile sunt întru totul aplicabile la Antim Ivireanul.

În predica sa, ierarhul arată curajul de a aduce cuvântul lui Dumnezeu în actualitatea cea mai stringentă: „Dar ce voi să zic de nesimțirea cea mai mare a oamenilor acestui veac? Toți pătimesc, toți sînt în scârbe, toți suspină, supt jugul cel greu al scârbei. Dar iaste cineva să zică, împreună cu David: Cătră Domnul când m-am necăjit am strigat? Și cum dară să va mântui norodul, cum să scuture această ticăloasă de țară sarcina ce grea a relelor ce o supără?”. Antim transpune principiul omiletic în concretețea cuvântului, căruia îi transmite tumultul combustiei sale spirituale și sufletești.

2.7 Limbajul „Didahiilor”

Perioada în care trăiește mitropolitul Antim nu este departe de perioada începuturilor literaturii românești scrise, încadrându-se în perioada de formare a limbii române literare.

Limba lui Antim Ivireanul, raportată la aspectul general al limbii literare din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, arată influența exprimării vii a poporului, ea impresionând prin claritate, cursivitate și naturalețe. Mitropolitul este un veritabil promotor al dezvoltării al limbii române literare. Prin introducerea limbii române în cultul Bisericii, Sfântul Antim Ivireaul a contribuit indirect și la formarea limbii literare române, iar din scrierile sale a ieșit o limbă românească simplă și plină de frumuseți. Dacă ținem cont că Antim nu era de neam român – era georgian, cu atât mai mult trebuie apreciată măiestria limbii literare cu care a reușit să rostească atâtea predici.

O analiză a predicilor rostite de Antim la începutul secolului al XVIII-lea, aplicată deopotrivă formelor lingvistice, registrelor stilistice și structurilor textuale, pune însă în evidență și o capacitate remarcabilă de utilizare a textului sacru și de interpretare a literei acestuia pentru comunicarea eficientă cu credincioșii – cu orice credincios prezent în biserică, indiferent de rang, dar diferențiat, desigur, după cultura și după capacitatea fiecăruia de a pătrunde semnificațiile textului bisericesc. Găsim la Antim o comunicare în care citatul religios era aproape didactic explicitat pentru a mări capacitatea de înțelegere de către ascultători a spiritului cărții sfinte și pentru a compensa instrucția, adesea insuficientă, a acestora. O comunicare în care limbajul religios s-a întâlnit în mod fericit cu elemente provenind indiscutabil din cultura laică, într-o simbioză fără precedent în scrisul vechi românesc.

Predicile lui Antim sunt de o factură cu totul nouă și sunt remarcabile ca substanță stilistică. El nu improvizeză, se bazează pe o serie de reguli omiletice pe care le cunoștea din literatura vremii sale. Lecturile filosofice îl fac pe Antim să introducă în vocabularul său cuvinte vocabularul neologice greco-latine, prezente constant în scrierile sale alături de termenii slavoni și neogrecești specifici textelor bisericești. Acest lucru duce la modernizarea lexicului românesc.

Tot textele laice i-au sugerat, fără îndoială, maniera de interpretare a formei ebraice a numelui biblic al Sfintei Fecioare, cuprinsă în Cazania la adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Este de apreciat tiparul aproape științific al demersului, felul de identificare al ideii ascunse sub haina sonoră a cuvintelor și tălmăcirea pe înțelesul tuturor a semnificației astfel izvodite: „întru… Mariam, după a mea proastă socoteală, înțelegem cum că cuprinde în sine trei lucruri: una pentru că, fiind numele acesta de trei (silaves), adecă de trei înjugări, să înțelege cum au născut o față a Sfintei Troițe, pre Fiiul și cuvântul lui Dumnezeu; a dooa, că are fieștecare înjugare câte 2 slove și că înțelegem cele doao firi ale lui Hristos, adecă cea dumnezeiască și cea omenească; a treia că sânt 6 slove de toate într-acest nume, cu carele înțelegem cele 6 taini mari și preste fire, adecă blagoveștenia, nașterea, botezul, moartea pre cruce, înviiarea și înălțarea la ceriu. Cu blagoveștenia s-au descoperit taina cea mai înainte de toț vecii ascunsă; cu nașterea s-au împăcat ceriul cu pământul, adecă Dumnezeu cu omul; cu botezul ne-am îmbrăcat cu haina nestricăciunii; cu moartea ni s-au dat viața; cu înviiarea ni s-au dat bucuriia și cu înălțarea la ceriu, șăderea de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl”. Antim înnoiește cu adevărat limbajul predicii făță de predecesorii săi, diaconul Coresi sau Mitropolitul Varlaam.

Gabriel Ștrempel spune despre limbajul Didahiilor: „Din punct de vedere literar și artistic, predicile lui Antim depășesc tot ce s-a scris și tipărit în românește până la aceea dată prin expresivitate, vigoare și lirism, de aceea valoarea lor istorico-literară și artistică este cu totul deosebită”.

Înnoirea adusă de Antim coboară până la nivelul lexical al predicii bisericești. Sinonimia, general acceptată în limba curentă, între moarte și adormire, se transformă în antonimie. Însuși citatul evanghelic „Nu plângeți, că n-au murit, ci doarme” își evidențiază, în plan sintactic, structura antitetică, explicitarea făcută pe parcursul textului adăugând, într-o enumerare sinonimică gradată, elemente noi celor două „capete de serie” opuse: n-au murit, ci doarme; nu moarte, ci adormire; nu adormirea cea firească, ci adormirea cea de pe urmă; nu scârbă (adică întristare, supărare pământească), ci fericire, nestricăciune, nemurire.

Logosul poetic este și el prezent în predicile lui Antim Ivireanul, acesta fiind și un mare scriitor apreciat de istoricii literari. Iată o frază periodică cu un ritm lent și unduios, plină de epitete, comparații și metafore, expresivă și plină de nerv: „apoi, pe urmă, după ce au ascuns soarele toate razele lui și s-au stins de tot lumina zilei întru întunerĕcul nopții și cînd ceriul, de osteneală, au fost închis spre somn toți ochii lui, atîta cît nici luna nu priveghiia, nici una din stelele cele mici avea deschise tîmplele lor cele de argint, atunce ca cînd ar fi fost nu făcător de bine, ci ca un hoț, alergă cu mare grabă la acea săracă de casă și aruncînd în lăuntru, nu zic odată, sau de două ori, ci de trei ori, mulți galbeni, au gonit cu aceasta săraciia și tot răul și tot cugetul necuvios și au mîntuit fecioriia acelor 3 fecioare din cursele diavolului”. Imaginile poetice predominat vizuale, realizate prin îmbinări de metafore și personificări neașteptate, dau o strălucire deosebită acestei fraze arborescente. Găsim o paletă largă de figuri literare și tehnici retorice: comprații, metafore, alegorii, metonimii, sinecdoce, inversiuni, repetiții, enumerații, hiperbole, interogații, exclamații, invocații, personificări, antiteze, perifraze, ironii, dialoguri. Toatea acestea conferă predicilor antimiene un efect unic.

Orice analiză a tehnicii compoziției predicilor lui Antim nu poate face abstracție de prezența unui stil cu totul particular. Stilul lui Antim este unul natural, deoarece mitopolitul a scris exact așa cum a gândit, dar el avea o gândire a unui om rafinat, fiind un om de cultură. Antim își îmbogățește predicile sale nu doar cu exemple din realitatea timpului său, ci și din cronografe, din filosofi și istorici vechi, din cărți de mare circulație și din literatura populară. Natura neînsuflețită și natura umană sunt mereu prezente în cuvântările sale. Cele patru stihii, elemente primordiale ale filosofilor materialiști antici, revin ca un laitmotiv: „Deci stihiia cea dintîi și mai de treabă iaste vîntul, că fără de răsuflare nu poate trăi omul nici un ceas. A dooa stihie și mai înaltă iaste focul, nu numai acest ce vedem cu ochii și ne slujim cu dînsul, ce și focul cel din văzduh. A treia stihie iaste apa și a patra stijie iaste pământul. Deci dintre aceste patru stihii iaste omul facut…”(p. 68).

Limba scrierilor Sfântului Antim Ivireanul este naturală, vioaie și lipsită de exagerări, pentru că ierarhul își măsoară foarte bine cuvintele înainte de a le rosti, este limba “vechilor cazanii” vorbită și înțeleasă de tot pământul românesc.

Didahiile lui Antim, sunt înainte de orice, convorbiri duhovnicești, moralizatoare și edificatoare. Predicile mitropolitului Antim Ivireanul sunt bogate, atractive, asimilând cu naturalețe regulile eficiente ale oratoriei, folosind pericopele biblice ca pretexte pentru discursuri inspirate, însuflețite cu tematici extinse.

3. „Didahiile” și Sfântul Antim Ivireanul, model de predici și predicator

Sfântul Antim Ivireanul a fost prin Didahii, unul dintre cei mai importanți ctitori ai limbii literare române. El a fost și predicatorul care s-a luptat pentru introducerea limbii române în cultul bisericii și implicit, pentru rostirea predicii în limba română, limba înțeleasă de popor. Didahiile moștenite de la el devin astfel model de predică, iar ierarhul un model de predicator demn de urmat.

3.1 Rolul predicii și al predicatorului

Predica nu reprezintă o simplă recitire a textelor Sfintei Scripturi, sau o citire a unor exegeze de pe niște foi. Dacă predica s-ar rezuma la atât, ar fi de ajuns să se citească doar textele cu conținut biblic, iar acestea să fie doar ascultate. Omul nu e însă deplin mulțumit sau mai bine zis, nu înțelege rostul și sensul deplin al acestor texte scripturistice, de aceea, după fiecare citire din Sfânta Scriptură, e necesară o tâlcuire, o explicare a acestor cuvinte, mai exact, e necesară rostirea unui cuvânt de învățătură sau predici.

Părintele Dumitru Belu spune că predica nu este o simplă parafrazare a Revelației divine; o simplă parafrazare nu aduce o lămurire completă asupra credincioșilor, deoarece esența se pierde sub presiunea parafrazării versetelor. Tot părintele notează că predica nu este exegeză, pentru că exegeza urmărește cercetarea și precizarea științifică a sensului autentic al cuvintelor Sfintei Scripturi, iar predica urmărește să explice aceste cuvinte, să le introducă și să le aplice în viața credincioșilor.

Scopul predicii constă în determinarea credincioșilor de a adera la învățăturile transmise. Aceștia nu trebuie să le asimileze doar mintal, ci și afectiv, să fie pătrunși în totalitate de predica rostită.

Potrivit canoanelor Sfintei Biserici, predica poate fi rostită doar de către preot, deoarece are caracter sacramental, dobândit prin actul Hirotoniei. Canoanele spun să se afurisească sau să se caterisească episcopul sau preotul ce nu propovădiesc (Canonul 58 Apostoli). De aici se vede importanța explicării și rostirii unei predici.

Dacă Sfânta Liturghie este actualizarea jertfei Mântuitorului Iisus Hristos, predica reprezintă actualizarea, contemporaneizarea lucrării Sale profetice și învățătorești. În ordinea desfășurării activității Mântuitorului pe pământ, prima a fost activitatea învățătorească. Cu ajutorul predicii se creează legătura comuniunii în Biserică, de aceea Iisus Hristos le-a zis apostolilor săi înainte de înălțarea Sa la cer: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28,19). Deci, mai întâi învățătura, predica – prin care oamenii trebuiau și trebuie să conștientizeze rolul și rostul lor în cadrul Bisericii, și apoi botezul.

Părintele D. Belu spune foarte frumos că predica nu e lăsată la libera inițiativă a preotului, ci este poruncă, e act de slujire a lui Dumnezeu, Mântuitorul nu zis „dacă vreți, mergeți și propovăduiți” , ci a poruncit: ”mergeți și învățați”.

Predica trebuie să explice cuvântul dumnezeiesc, aplicându-l la situația și nevoia credincioșilor, astfel încât ei să-l înțealeagă și să îl pună în practică.

Cel mai de seamă reprezentant al predicii creștine din secolul al IV-lea a fost Sfântul Ioan Gură de Aur. Datorită bogăției predicilor sale, a fost numit Gură de Aur, predica sa devenind model pentru ceilalți. Ar fi însă incorect să o comparăm cu modelul predicii din zilele noastre, deoarece sunt multe lipsuri. Unii dintre predicatorii noștri întrebuințează un stil
„umflat” în cuvântările lor, iar acest lucru, nu își are locul său pe amvon, lucrurile mărețe putându-se rosti și folosind cuvinte simple.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Atunci ești învățător desăvârșit, când și prin cele ce faci și prin cele ce înveți duci pe ucenicii tăi, pe credincioși, la viața fericită, pe care a poruncit-o Hristos”. Se observă că predica trebuie trăită nu doar prin cuvinte, ci și prin fapte, deoarece faptele împreună cu cuvântul constituie cale de transmitere a mesajului Sfintei Scripturi. O pildă spune așa: „Într-o zi, ieșind din mănăstire, un bătrân sfânt l-a întâlnit pe tânărul novice. Era un tânăr pașnic și simplu, iar bătrânul îl îndragea foarte mult. Călugărul îi zise: Frate, vino să mergem să predicăm!/ – Părinte, a răspuns el, tu știi că n-am decât puțină învățătură. Cum aș putea vorbi eu oamenilor?/ Dar cum bătrânul insista, fratele cel tânăr a acceptat./ Au mers prin tot orașul, rugându-se pentru toți cei ce lucrau în prăvălii și grădini. Au împărțit pâine copiilor și celor săraci. Au schimbat câteva cuvinte cu cei mai în vârstă. Au ajutat pe o femeie să ducă o cafă grea cu apă./ După ce au străbătut de mai multe ori orașul, bătrânul spuse: Frate e timpul să ne întoarcem la mănăstire./- Și predica noastră, când o mai predicăm?/- Păi am predicat, raspunse bătrânul zâmbind, faptele noastre sunt cele mai bune predici!”. Dacă predica se rezumă doar la cuvânt, atunci aceasta este incompletă. Mesajul transmis de preot trebuie să treacă și prin viața lui. Predica nu se realizează doar prin cuvânt, ci și prin faptele, stilul de viață și exemplul predicatorului. Propovăduirea, spune Pr. Dumitru Belu, este slujirea credincioșilor, ea vine să îi elibereze de egoism, să nu mai fie ei în centrul vieții, ci să fie alții. Totodată predica slujește și Biserica astfel:

prin transmiterea adevărurilor descoperite, ea întreține prezența sigură a lui Dumnezeu în Biserică

predica trezește și totodată, întreține interesul credincioșilor pentru cele sfinte

introduce și menține pe credincioși în ceea ce reprezintă Sfânta Tradiție pentru Biserică

predica introduce și menține pe credincioși în contact cu realitățile, problemele și nevoile societății ce se află într-o continuă schimbare

O definiție posibilă ar fi cea dată de pr. Belu: „Predica este actualizarea de către preot, prin cuvânt și faptă, a conținutului activității profetico-didactice a Mântuitorului, în fața unor ascultători determinați, actualizarea efectuată în așa chip ca aceștia să înțeleagă bine obiectul ei, să-l asimileze și să-l pună în practică în vederea mântuirii”.

Predica însă depinde în mare pare și de personalitatea predicatorului. Muțenia unui preot reprezintă un dezastru pentru comunitatea pe care o păstorește, lăsând credincioșii îndoiți de capacitățile sale, sau mai grav, riscând să își piardă turma din cauza sectanților ce apar în zilele acestea. Dacă credincioșii nu sunt pregătiți cum trebuie de preotul lor, aceștia riscă să devieze de la drumul cel bun.

Pentru a putea rosti o predică, preotul trebuie să cumuleze o serie de calități, acestea punctate foarte bine de către Părintele Dumitru Belu, expunerea lor respectând tipologia părintelui:

1. Însușirile sufletești

Inteligența pătrunzătoare. Preotul trebuie să fie înzestrat cu o inteligență vie, deoarece are nevoie în practicarea cultului să se facă înțeles de către ascultătorii săi. El transmite și interpretează, tâlcuiește mesajul divin al Evangheliei. Pentru acest lucru, e necesar mai întâi ca el însuși să îl cunoască și să-l înțeleagă pentru a-l putea transmite credincioșilor săi. Un preot inteligent câștigă mai repede încrederea credincioșilor săi, chiar dacă nu este atât de înzestrat cu reale calități oratorice.

Sensibilitatea fină. Preotul predicator trebuie să fie înzestrat cu receptivitate și cu o sensibilitate aparte. Mesajul Evangheliei conține și elemente emotive, de aceea predicatorul trebuie să le simtă și să le transmită mai departe cu emoția cuvenită; nu poți fi indiferent de modul în care transmiți cuvântul dumnezeiesc. Un preot care nu trăiește emoția cuvântului revelat nu poate să îi facă pe credincioși să simtă ceva din predica sa.

Predica hrisostomică era aplaudată nu doar pentru modul în care era expusă, ci mai mult datorită sensibilității acesteia și armoniei perfecte ce exista între viața acestui predicator și predica lui.

Imaginație vie. Imaginația îl ajută pe preot să traiască anticipat în interiorul său modul în care va expune predica sa în fața credincioșilor. Tot imaginația îl poate face pe preot să își găsească materialul necesar de care are nevoie să creeze predica. Preotul, cunoscând tipul credinciosului pentru care rostește predica, poate trece la ideile după care vrea să îl modeleze pe acesta din urmă. Imaginația vie, împreună cu sensibilitatea, fac ca predicatorul să nu mai ajungă în rutină, în repetarea aceleiași idei ce duce la plictisirea credincioșilor și implicit, și la scăderea atenției acestora.

Memorie bună. Pentru preotul predicator este necesar să aibă o memorie bună, deoarecea aceasta îl ajută în anii de pregătire și de studii să acumuleze informații ce i-ar putea fi de un real folos în alcătuirea unei predici. Memoria bună este o condiție sine qua non (fără de care nu se poate), pentru a putea rost liber o predică în fața credincioșilor. În situații neprevăzute, cum deseori se întâmplă, memoria bună este cea care îl scoate din impas pe un preot care este luat pe neașteptat să rostească un cuvânt la diferite ocazii.

Voința energică. Pentru a trece peste provocările vieții, omul trebuie să aibă o voință de fier, să se încarce cu o energie pozitivă, să fie perseverent și să nu renunțe niciodată.

Dacă un simplu om trebuie să acționeze astfel, cu atât mai mult preotul trebuie să fie încărcat cu o voință energică, să fie perseverent în ceea ce privește rostirea predicii sale, ca să reușească să trezească în oameni mesajul dumnezeiesc al Evangheliei. Chiar și atunci când predică pentru un om, sau când oamenii nu au răbdare să îl asculte, el nu trebuie să renunțe, ci trebuie să fie perseverent, transmițând în continuare cuvântul lui Dumnezeu.

2. Calități religios-morale

Convingerea tare despre adevărul total și definitiv al dumnezeieștilor Evanghelii. Preotul trebuie să fie convins că el transmite cuvântul revelat al Evangheliilor, trebuie să conștientizeze importanța mesajului pe care trebuie să îl transmită credincioșilor.

Fiind adânc convins de adevărul învățăturii transmise, preotul este mereu preocupat de ceea ce trebuie să rostească, să traiscă viu sentimentul că prin el vorbește Iisus Hristos. Fără convingere, mesajul nu mai ajunge la destinatari, se pierde. Doar o convingere totală dă putere predicii rostite, care poate să înduioșeze până și cele mai împietrite inimi ale credincioșilor.

Iubirea agapică. Evanghelia spune fără urmă de echivoc: „Cine nu iubește nu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”( I Ioan 4,8 ).

Principala calitate morală a unui preot este dragostea, iubirea agapică. Aceasta îl pune pe preot în mijlocul credincioșilor săi, îl face să îi ridice pe păstoriții săi din toate necazurile în care aceștia se află, îi face să renunțe la egoismul lor, el însuși fiindu-le pildă de iubire, la fel cum a fost Hristos cu Apostolii săi.

Onestitatea. Aceasta îl face pe preot să fie sincer și corect în tot ceea ce spune. Este obligat să redea întocmai textele evanghelice așa cum sunt ele, fără a le modifica după placul său, sau să le deformeze esența. Trebuie să recunoască meritele, calitățile, dreptatea chiar dacă cei ce le posedă nu sunt credincioși, dar și invers, să sancționeze cand ei nu posedă aceste calități.

Onestitatea atrage respectul celor din jur și trebuie să o aibă orice om, cu atât mai mult un preot care este slujitorul lui Dumnezeu.

Bunătatea. Este iubirea arătată, dar și oferită celor ce nu o merită. Preotul nu trebuie să fie violent, să aibă ieșiri nervoase, să rostească cuvinte jignitoare, pentru că aceste lucruri îndepărteaza oamenii de Biserică. Bunătatea însă nu trebuie confundată cu slăbiciunea. Pe credincioși nu îi poți duce la mântuire decât dacă le prezenți real cuvântul Evangheliei, nu poți altera mesajul adevărat pentru credincioșii care s-ar supăra pe adevăr.

Pregătirea profesională. Aceasta constă în asimilarea de către preot a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, tezaurul din care este chemat să scoată învățătura ce trebuie transmisă credincioșilor.

Un preot nu poate fi un predicator bun dacă nu asimilează și cunoștințe de Dogmatică, Morală, Liturgică, Istorie Bisericească și celelalte discipline teologice; nu poate predica bine dacă nu are o pregătirea temeinică.

O greșeală mare pe care o fac unii predicatori este aceea că nu se pregătesc serios pentru predicile pe care trebuie să le susțină. Consideră că este suficient timpul Sfintei Liturghii pentru a răsfoi o carte de predici, din care să reproducă câteva fraze banale. Pentru o predică bună trebuie pregătire specială, meditație adâncă a textului ce trebuie rostit, totul trebuie cugetat în rugăciunea personală a preotului.

Cultura generală. Pe lângă pregătirea teologică, preotul trebuie să mai cunoască și alte informații din alte domenii, acestea dezvoltându-i cultura generală. Astăzi preotul trebuie să se gândeacă când rostește o predică că printre credincioși sunt diferiți oameni, cu divese domenii de activitate, oameni de cultură, dar și oameni simplii, de aceea el trebuie să actualizeze mereu predica. Neaavând o cultură generală temeinică, riscă să se facă de râs în fața oamenilor cu o predică banală.

Prestanța fizică. Preotul predicator se cuvine să aibă prestanță fizică și o bună sănătate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă trupul nu-i robust, ardoarea sufletului rămâne redusă la ea însăși și nu este capabilă sa treacă la realizări”. Însă și preotul cu o sănătate mai precară poate realize multe.

Predicatorul trebuie să fie sigur pe gest și dicție. Predica trebuie rostită cu tonalitatea potrivită, nici țipând, dar nici doar de preot auzită. Totodată, nu trebuie pierdută din vedere lungimea cuvântului rostit: o predică lungă, pierdută în idei, plictisește și pierde publicul căruia te adresezi.

3.2 Sfântul Antim – model de predicator

Sfântul Antim Ivireanul este cel dintâi mare orator al Bisericii Ortodoxe Române. El este cel mai important orator, deoarece nu e un continuator, ci un începător venit de pe meleaguri străine. Viața lui a fost plină de încercări, trebuind să depășească greutățile legate de cunoașterea limbii noastre și a mediului nostru românesc, ce erau total diferite față de mediul din care provenea el. Părintele Dumitru Belu spune că Antim nu a fost doar primul mare orator al Bisericii noastre, ci este și primul slujitor al amvonului care ridică predica la sensul cerut de însăși natura și scopul ei.

Mitropolitul Antim a fost cel ce a introdus în cultul bisericii noastre rostirea predicilor în limba română. El a vrut ca poporul român să aibă o literatură proprie, limba sa, modul său de a gândi românește.

Criticul literar George Călinescu, în Istoria a literaturii române (București, 1968, p. 19), notează că „Antim e un orator excelent și un stilist desăvârșit, are darul de a izbi imaginația, are suavitate și exaltare lirică“.

Trebuie ținut cont că epoca în care Sfântul Antim și-a ținut predicile, a fost o epocă în care Reforma și Contrareforma se confruntau, dar făceau și ofensivă împotriva Ortodoxiei. În acest context, mitropolitul se implica direct în viața păstoriților săi prin predicile sale, dând exemplu de misiune în cadrul Ortodoxiei.

Din perspectiva Didahiilor putem contura personalitatea predicatorială a Sfântului Antim Ivireanul. Calitățile mitropolitului corespund portretului spiritual și uman al predicatorului în viziunea Sfiniților Părinți. Părintele Al. I. Ciurea, unul dintre exegeții săi, reține aceste calități: modestia și smerenia; o înaltă idee despre preoție; conștiința răspunderii de păstor; cunoașterea Sfintei Scripturi; cultura generală și teologică; alte calități (spirit pătrunzător, om cinstit și lipsit de dorința de a parveni). Regăsim aceste însușiri în prototipul predicatorului conturat în capitolul anterior.

Modestia și smerenia în opera predicatorială. Antim prețuia smerenia în chip deosebit și în vorbirea, și în trăirea sa. El o așează alături de virtuțile teologice, atribuindu-i rolul de păstrătoare a celorlalte însușiri duhovnicești ale sufletului creștin. Mitropolitul ținea la noblețea umilinței și a smereniei. Din condiția smereniei și a modestiei, Antim își facea datoria față de Hristos. Preotul Mihail Gabriel Popescu spunea despre ivirean: „predicând, Antim n-a spus niciodată că învață ceva de la el, ceva care-i aparține, ci numai că Duhul Sfânt, sau Hristos, sau Evanghelia, sau un anume sfânt părinte zice și învață”.

O înaltă idee despre preoție. Pe când se afla în eparhia Râmnicului, Antim lucra cu preoții canonic după Tratatul despre preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur. În predicile sale îi mustră pe preoți atunci când aceștia greșesc și îi condamnă pe cei ce nu răspund problemelor oamenilor din cauza slabei lor pregătiri și a pasivității. Când este cazul însă, le și ia apărarea. El apără preoția ca insituție și misiune sfântă: „Să știți dar, Preasfinților tainici ai Preasfintei Troițe, vrednicia cea mare ce luați și precum v-ați cinstit mai mult ca îngerii și aveți atâta putere pe pămînt, într-același chip să vă fie și viața și petrecania îngerească. Și (să) nu faceți alte grozăvii de care și mirenii să rușinează a vedea… O! nebunie și blăstămăție a voastră! Pentru ce defăimați becisnicilor, vrednicia cea mai aleasă decît a îngerilor ce ați luat? Ce să facă mirenii cînd vă văd pe voi făcând lucruri ca acestea? Ce osebire este de la dânșii până la voi? Plăngeți, fraților, acum, pînă când aveți vreme de mult preț și nu o petreceți în deșert, grijindu-vă sufleteasca spăsenie și nu de patima cea dulce trupească, feriți-vă de toate cele de mai sus…”. În viziunea Sfântului Antim, preotul trebuie să fie adevăratul luminător și păzitor al dreptei credinței moștenite de la străbuni.

Conștiința răspunderii de păstor și intermediar. Din prima sa predică, rostită cu ocazia instalării sale în scaunul mitropolitan, Antim se arată a fi păstorul plin de zel apostolic, conștient de toate îndatoririle sale ca arhiereu, în care crede cu toată convingerea când rostește predica. El spune: „… să va fiu păstoriu părinte sufletesc rugătoriu către Dumnezeu pentru bună sănătate și spăsenia dumnevoastră”, îndeamnându-și credincioșii să îi asculte cuvintele și îndemnurile sale.

În concepția lui Antim, ierarhul trebuie să aibă trei calități de bază: credința curată, înțelepciunea întreagă și toiag în mână. El tratează tema păstorul cel bun în didahia Învățătura la Sfântul Părintele nostru Nicolae în care vorbește foarte frumos despre măreția arhieriei.

Cunoașterea Sfintei Scripturi. Versetele din Sfânta Scriptură sunt întâlnite foarte des în toate predicile sale, toate afirmațiile sale sunt sprijinite, întărite, lămurite și înfățișate pe baza textelor sfinte; citează masiv atât din Noul, cât și din Vechiul Testament, citatele le pune în ghilimele. De cele mai multe ori indică numai autorul și capitolul, semn că cita din memorie.

Preotul Al. I. Ciurea spune: „Ai impresia că vorbește cu Biblia în mână, așa de des se referă la ea. El însă avea Scriptura în inima sa… Pentru aceasta, el poate cita așa de ușor și mai ales pentru aceea poate asocia texte și pilde scripturistice, în jurul ideilor pe care le propune în predicile sale, cu atâta îndemânare”.

Cultură generală și teologică bogată. Deseori Sfântul Antim Ivireanul citează din Hesiod, Socrate, Anaxagora, întâmplări din viața lui Atarxerxe, Alexandru cel Mare, Tumcuin, împăratul Tiberiu; cunoștea tratatele scrise de Eusebiu de Cezareea; folosește și o mulțime de pasaje din Sfinții Părinți, pe care îi citează destul de des: Ioan Gură de Aur (9), Vasile cel Mare (4), Grigore Teologul (3), Efrem Sirul (2), Dionisie Areopagitul și Ioan Damaschin (2), Sinesie (1), Teofilact al Bulgariei (7) ș.a.; citează din unele apocrife (Protoevanghelia lui Iacov). Se folosește, totodată, și de cărțile de slujbă, de Acatistul Maicii Domnului, precum și de cărțile de literatură populară, ca Alexandria, Fiziologul ș.a.

Cu referire la erudiția sa, părintele Mihail Gabriel Popescu spunea despre mitropolit: „Antim Ivireanul și-a dat seama că, pentru a învăța pe alții, predicatorul trebuie să fie mai întâi el însuși învățat să-și însușească o cultură vastă și temeinică. Pe lângă cultura sa teologică, pe care-și fundamenta în primul rând cuvântările, Antim va apela adesea în predicile sale la elemente de cultură profană, ca mijloc de a face cuvântul său mai lămurit, mai accesibil, mai pătrunzător. El a dovedit serioase cunoștințe de istorie, filosofie, logică pedagogie, psihologie, științele naturii, etc.”

Toate aceste însușiri fundamentale ale preotului, amintite și în contextul creionării portretului unui predicator – model, culminează cu asimilarea limbii poporului care l-a „adoptat”. Aceasta e forma maximă de repect pe care o personă străină o poate oferi neamului respectiv. Pentru Antim a fost o datorie sacră și o necesitate istorică pe care a împlinit-o cu multă ardoare, perseverență și un excelent talent de lingvist. Iubitor până la jertfă față de credincioșii săi, a suferit moartea martirică pentru un popor care, chiar dacă nu era de același sânge, l-a iubit până la moarte, dăruindu-i sângele martiric.

Sfântul Antim a fost înainte de toate un om cinstit și lipsit de dorința de a parveni. A fost demn și curajos, înfrunta boierii neurmărind niciodată vreun scop personal, ci doar binele păstoriților săi; era lipsit de viclenie și clevetire.

Avea un spirit pătrunzător când își rostea predicile, pentru că le trăia mai întâi el. Împletirea cuvintelor cu fapta a fost un motto al vieții sale. Destoinic și muncitor, s-a dedicat tipăririi multor cărți de folos.

Toate aceste calități evocate mai sus marchează personalitatea de predicator a Sfântului Antim Ivireanul. Tot ceea ce a realizat Antim din punct de vedere al tipăriturilor sale, ctitoria sa, predicile sale, ajutorul acordat tuturor păstoriților săi, fac din acesta un om plin de gânduri mirunse cu harul binefacerii. Prin calitățile sale, Sfântul Antim devine un model al predicatorului creștin-ortodox demn de urmat. Pentru tot ce a făcut pentru poporul nostru, tipărituri, traduceri, ctitorii, dar mai ales prin cârmuirea credincioșilor, Antim este și trebuie să fie un model de predicator pentru preoții și ierahii noștri.

Pe bună dreptate și cu autoritatea-i recunoscută, părintele prof. Mircea Păcurariu avea să spună despre Sfântul Antim: „Didahiile sale îl așează în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate timpurile”. Iar Ion Ionescu completează tabloul marelui predicator: „Lui Antim i se cuvine nu numai datorata recunoștință și cinstire românească, ci și recunoașterea și prețuirea Ortodoxiei întregi… se cuvine cu atât mai mult cu marele și vrednicul ierarh, ostenitor și luptător al dreptei credințe, a îndurat năpastă, osândă și pătimire nedreaptă, nu pentru păcatele sau pentru interesele sale omenești, ci întru îndeplinirea datoriilor lui de bun păstor de turmă, care, după cuvântul Evangheliei și al său, și-a pus sufletul pentru noi”.

3.3 “Didahiile” – model de predici

Întreaga personalitate a Sfântului Antim Ivireanul trebuie analizată în contextul istoric și cultural în care s-a aflat, la fel și Didahiile trebuie citite ținând cont de contextul istoric și cultural al epocii brâncovenești.

Regula contextului este utilizată cel mai mult în cadrul Studiilor Biblice, dar atuurile ei pot facilita accesibilitatea în orice domeniu. Didahiile au fost rostite într-o perioadă favorabilă creațiilor de durată – acesta este marele merit al epocii brâncovenești, totul era creat spre durată. Antim avea conștiința responsabilității lui arhierești, care a marcat pozitiv impactul pe care l-au avut predicile sale.

Amintim aici principalele tipologii de predici antimiene, care sunt la fel de actuale și astăzi, putând fi luate drept model de clerul nostru.

1.Praznice împărătești:

– Nașterea Domnului, este o predică dogmatică prin excelență, în care Sfântul Antim își propune să răspundă la două mari întrebări: de ce Hristos a luat firea omenească și nu pe cea îngerească? și de ce S-a întrupat Fiul și nu Tatăl sau Duhul Sfânt; răspunsurile sunt prezentate sistematic, pe puncte, procedeu întâlnit în mai multe predici.

– Stretenia Domnului (Întâmpinarea). Este o predică exegetică prin excelență. În partea introductivă apare un frumos imn de cinstire a Maicii Domnului, dar și cuvinte de prețuire pentru dreptul Simeon, apoi sunt expuse cele 10 porunci, pentru a se arăta că Mântuitorul nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească. Morala predicii: mitropolitul îi invită pe credincioși să reflecteze la cât și cum împlinesc din porunci.

– Preobrejenie (Schimbarea la Față). Aceasta este o omilie tematică, iar ierahul caută să explice semnificațiile praznicului. El precizează că veselia momentului nu a fost nicidecum umbrită de faptul că Iisus vorbea cu Moise și Ilie despre patimi.

2. Panegirice în cinstea Maicii Domnului:

– Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Pentru început, mitropolitul amintește de semnificațiile celorlalte sărbători ce sunt închinate preacinstirii Maicii Domnului. El expune un imn acatist, iar predica o încheie cu o superbă rugăciune adresată Maicii Domnului.

3. Panegirice la sfinți:

– Sfântul Mare Mucenic Dimitrie (asupra cutremurului). În acest panegiric, Sfântul Antim este preocupat să amintească de cutremurul pomenit de sinaxarele din Minei. El face exegeza episodului potolirii furtunii pe care o aseamănă cu un cutremur, preferând să nu vorbească despre cutremurul groaznic din timpul domniei lui Leon Isaurul (secolul al VIII-lea). Face acest lucru pentru a ajunge la puterea credinței pe care a întruchipat-o Sfântul Mare Mucenic Dimitrie.

– Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Este de reținut aici o metaforă memorabilă: Petru este comparat cu soarele, iar Pavel cu luna. Inechitatea este aparentă, deoarece Sfântul Antim invocă sugestiv cuvântul profetic al lui Isaia: Și va fi lumina lunii ca lumina soarelui… (Isaia 30,26). Mitropolitul Antim îi aseamănă și în virtuți, Petru fiind cel smerit, la fel cum era și Pavel, răbdător era Petru precum era și Pavel.

4. Duminici de peste an:

– Duminica Vameșului și a Fariseului. Aceasta este o predică morală, ce are ca scop pregătirea oamenilor pentru intrarea în Postul Mare. Sunt expuse virtuțile teologice: credința, nădejdea și dragostea.

Mitropolitul însă le prezintă în altă ordine: nădejdea, dragostea, credința. El lasă credința la urmă ca să o poată lega de necredința oamenilor și a boierilor din acea vreme și de faptele necredinței lor. Se remarcă în această predică smerenia lui ca arhiereu și ca predicator.

Duminica lăsatului sec de brânză. Predica este una morală, fiind și ea pregătitoare pentru intrarea în post. Tema acestei predici este înarmarea pentru înfruntarea vrăjmașului sufletelor, prezentând și armele: spovedania, rugăciunea, postul și dragostea.

La începutul predicii Mitropolitul mărturisește caracterul sinergic și teandric al predicii: „Rog să mă ascultați cu dragoste, neuitându-vă atîta la neputința și neștiința învățăturilor mele, cît la pohta și dragostea ce am de-a pururea cătră înțelepția voastră”. În finalul predicii, îndeamnă și laudă obiceiul iertăciunii de la începutului postului.

Didahiile nu sunt făcute și rostite la voia întâmplării; din citirea lor se poate observa clar ca Sfântul Antim studiase foarte bine materialele omiletice ale vremeii.

Nicolae Manolescu spune despre Antim, că meritul cel mai mare al mitropolitului a fost acela de predicator. Acesta mai spune despre el: „Începe de fiecare dată fără ocolișuri, stabilind rapid contactul cu auditoriul: întrebă și se întreabă, reamintește, poruncește, cicălește, ceartă sau blesteamă; e când blajin, când vehement, când mânios, când batjocoritor, când insinunat; amenință, dar și seduce; captează atenția prin profeții temerare, dar și printr-o smerită recunoaștere a proprie nevrednicii; lirismul învăpăiat merge mână în mână cu tâlcuirea închipuirilor”.

O lectură atentă a Didahiilor poate furniza predicatorilor de astăzi o mulțime de sugestii, idei, puncte de plecare, dar mai ales de sprijin.

Astăzi Didahiile lui Antim pot interesa pentru ritmul construcției, ingeniozitatea asociațiilor între fenomenele naturii și mișcările sufletului, pentru pasiunea ideii formante, riguros urmărite, dar și pentru stilul plastic. Predica mitropolitului este încă un text viu.

În tratatul de Istoria literaturii române redactat de o Comisie a Academiei Române, se arată că „niciodată până atunci nu le-a fost dat celor de față, domn, boieri, episcopi și preoți, să asculte un cuvânt mai cald, mai înălțător, mai poetic, mai elocvent, ca cel pe care georgianul Antim l-a pronunțat în românește. Procedeele sale stilistice, comparațiile și metaforele, imaginile plastice și epitetele îl așază printre marii scriitori ai literaturii noastre medievale“. Antim își pune clar amprenta pe predicile sale, are originalitate.

Didahiile Sfântul Antim au constituit de-a lungul timpului mai degrabă un material de analiză literară decât unul de inspirație omiletică. Totuși, aceste predici nu trebuie uitate, și se pare că a venit vremea ca ele să revină în atenția clericilor pentru scopul în care au fost rostite inițial, și anume acela de a transmite într-o formă frumoasă și convingătoare, învățăturile teologice trebuincioase mântuirii creștinilor români, chiar și celor din secolul al XXI-lea, secol la fel de zbuciumat cum a fost și cel în care a predicat cu atâta tărie Sfântul Ierarh Mucenic Antim Ivireanul.

Concluzii

În data de 27 septembrie, Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe Sfântul Antim Ivireanul, unul dintre cei mai de seamă ierarhi și cărturari ai bisericii noastre a rămas în conștiința națională. A desfășurat o bogată activitate Pentru tot ce a înfăptuit în țara noastră, pentru râvna sa pusă în slujba oamenilor și a lui Dumnezeu, el de pionerat în mai multe domenii, a fost un spirit erudit care a lăsat o amprentă puternică în ceea ce a însemnat literatura română veche, cu ecouri majore în cultura contemporană.

Antim Ivireanul a fost considerat cel mai mare tipograf al Evului Mediu românesc. Complexitatea personalității și activității marelui cărturar o regăsim și în ipostaza de călugăr, de ctitor de mănăstire, ierarh și păstor. Antim a fost o figură enigmatică, despre care s-au scris biografii incomplete, dar din care timpul a reținut elemente esențiale.

Adus în Țara Românească, Sfântul Antim Ivireanul a ajutat la înflorirea sau la înviorarea vieții bisericești și culturale de la noi, mai întâi, prin arta tiparului. Întreaga sa activitate s-a desfășurat de-a lungul a 25 de ani, timp în care, marele mitropolit a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 64 de cărți. Trebuie apreciat acest lucru, ținând cont că metodele de tipărire, tehnologia erau altele și apariția unei cărți a necesitat un efort susținut din partea mitropolitului Antim. Tot el a fost cel care a întemeiat prima bibliotecă publică de împrumut din Țara Românească, din cetatea Bucureștilor, la Mănăstirea Tuturor Sfințților, ctitoria sa.

Totodată este cunoscut ca întemeitorul limbii liturgice românești și literare pentru că prin scrierile sale, prin cuvintele și predicile rostite de el, Sfântul Antim Ivireanul a făcut accesibilă comoara învățăturii creștine întregului popor. Astfel, slujbele erau făcute în limba română, rugăciunile, apoi cărțile, toate acestea erau oferite credincioșilor români ca să urce în viața duhovnicească și să crească în plan cultural. Sfântul Antim Ivireanul a intrat în istoria bisericească prin operele sale de căpătâi – Didahiile, o culegere de predici pe care le-a ținut în cele mai importante sărbători și duminici creștinești de peste an. Calitatea acestor predici și stilul aparte îl așează pe Antim Ivireanul printre cei mai mari oratori bisericești ai tuturor timpurilor. Antim era alături de păstoriții săi, criticând dur pe boierii ce uzurpau pe țărani; prin predicile sale, era aproape de suferințele credincioșilor. A fost alături și de cei săraci, punând bazele unui sistem de asistență socială, un concept revoluționar atunci în Țara Românească. A împletit cuvântul cu fapta, predicile lui fiind, în acest sens, cât se poate de elocvente.

Didahiile își vor pune amprenta pe literatura românească, aducând un limbaj nou pentru scrieriile secolului al XVIII-lea, devind model de predică și sursă de inspirație pentru viitorii predicatori de după Antim.

Calitățile mitropolitului Antim ce reies din Didahii sunt însușiri pe care fiecare predicator ar trebui să le aibă: modestia și smerenia, conștiința răspunderii de păstor și a datoriei de a învăța, cunoașterea Sfintei Scripturi, o cultură generală și teologică bogată. Spirit pătrunzător, cinstit și lipsit de dorința de a parveni, destoinic și muncitor, iubitor până la jertfă față de credincioșilor săi, demn și curajos în momente dificile, Antim Ivireanul ne transmite astăzi o idee înaltă despre preoție.

Sfântul Antim Ivireanul nu se prezenta niciodată nepregătit în fața enoriașilor săi, el nu se baza pe intuiție. Didahiile sale erau foarte bine structurate, nu erau de o lungime foarte mare, ca să nu obosească pe cei care îl ascultau. Nu îi plăcea să se piardă în detalii ce nu ajungeau oricum la sufletele oamenilor. Era mereu alături de cei aflați în suferință, de cei săraci, iar predicile sale expuneau acest lucru.

În cuvântările sale, folosea foarte mult citări din Sfânta Scriptură; unele predici încep chiar cu un citat din Sfânta Scriptură. El aducea în rostirile sale cuvântul viu al Evangheliei; actualiza mereu predica, arătând, de fapt, că Evanghelia e actuală societății cărei predica și că aceasta va rămâne mereu actuală. Preoții sau predicatorii contemporani trebuie să arate actualitatea Evangheliei într-o societate atât de zbuciumată cum este cea de astăzi, neuitând că fiecare epocă a avut partea ei zbuciumată, iar Evanghelia a fost actuală și este actuală pentru fiecare epocă. Învățăturile nu se „demodează”, însă forma în care le transmitem se poate „învechi” și trebuie adaptată publicului. Evanghelia conține răspunsuri valabile problemelor și frământărilor pe care oamenii le-au avut de mii de ani până în prezent, însă discursul explicativ al preotului trebuie să fie în pas cu epoca, pentru a se face înțeles. Exemplele pedagogice trebuie dublate cu referiri la aspecte concrete din viața credinciosului, la care acesta este sensibil. Acest lucru este posibil, fără să anuleze sau să facă abstracție de ce s-a scris sau s-a spus înaintea noastră. De altfel, Didahiile sunt pline și de exemple pe care Sfântul Antim Ivireanul le găsește la Sfinții Părinți. Pe lângă Sfânta Scriptură, se recomandă și o reîntoarcere la scrierile Sfinților Părinți, pentru că și ei s-au confruntat cu problemele societății vremii lor și omiliile ținute de ei au oferit răspunsuri credincioșilor. Astăzi poate aceleași probleme, etern umane, îmbracă alte forme, și de aceea se impune și găsirea altui mod de comunicare al mesajului creștin. Pe același fond, apar sau trebuie să apară alte forme ale discursului religios.

Predicile antimiene erau foarte bine structurate, foarte bine gândite, nu erau făcute în grabă, aveau introducere, cuprins în care se trata tema și o încheiere, care, de obicei, era sub formă de rugăciune. Predica începe cu „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”: era, așadar, rostită în numele Sfintei Treimi, și nu în numele preotului sau ierarhului. Cuvântările se încheie cu o rugăciune, în care se aduce mulțumire, se cere iertare și binecuvântare pentru tot poporul, peste cei buni și peste cei răi, iar cuvântul „Amin” vine să pecetluiască cele rostite de către tot poporul, nu doar de predicator.

Didahiile erau pline de emoție. Sfântul Antim știa că, pentru a transmite ceva păstoriților săi, trebuie mai întâi să simtă el, iar el simțea; nu se considera de alt neam, simțea și gândea românește, nu era indiferent la nenorocirile prin care treceau oamenii. Prin predici, el își arăta susținerea față de cei mulți, față de popor; transmitea cu dragoste mesajul său, nu era viclean, nu urmărea interese personale, ci binele poporului. Această empatie face ca predica să devină vie, element de comuniune între preot și credincioși. Emoția sinceră dă autoritate mesajului transmis.

Antim Ivireanul își alegea cu atenție cuvintele. Predicile sale sunt pline de figuri de stil, cu ajutorul cărora realizează imagini parcă vii în mintea ascultătorilor săi. Aceasta este dimensiunea literară a didahiilor. Dacă în trecut vedem că predicatorii erau ctitori de limbă literară, astăzi, din păcate, se întâmplă ca predicile să masacreze limba română, prin folosirea greșită a unor cuvinte, prin turnuri pretențioase ale frazelor, prin clișee care plasează și mesajul Evangheliei într-o zonă desuetă, depășită. Trebuie o înviorare a predicatorilor, dar totodată trebuie să fim conștienți cu nu toți avem darul de a predica. Dacă nu putem fi toți “artiști ai cuvântului”, să încercăm măcar să păstrăm un limbaj natural, firesc, simplu, prin care mesajul să ajungă la destinatar și să nu riscăm să fie respins din start, a priori.

Sfântul Antim era un orator și retor desăvârșit; cu siguranță, lucrul acesta l-a reușit prin muncă asiduă și susținută, de aceea, el condamnă în predicile sale pe preoții ce din lene nu se îngrijesc de ei, de cultura lor, spre a-și îndruma credincioșii. Pentru a putea jongla cu cuvintele și a construi frumos un mesaj, e necesară o cultură teologică și laică, în același timp. Lecturile literare, tehnice, științifice – toate pot contribui la reușita unei predici. Prin sedimentarea lecturilor, apar asocieri noi de cuvinte, imagini care surprind și sunt reținute mai ușor, te apropii de gândirea și preocupările societății contemporane, căreia trebuie să i te adresezi „pe limba ei”.

Lucrarea de față a încercat să arate că prin limbaj, prin structură, prin tematica abordată și principiile omiletice pe care le respectă, Didahiile lui Antim Ivireanul sunt un model desăvârșit de predici pentru diaconi, preoți și ierarhi. Aceste lucrări trebuie valorizate, promovate și alese ca sursă de inspirație și motivație în construirea predicilor contemporane.

Didahiile Sfântului Antim Ivireanul sunt reprezentative pentru cultura și spiritualitatea românească. Pe bună dreptate, părintele profesor academician Mircea Păcurariu spunea că Didahiile îl așează pe Antim între cei mai de seamă predicatori ai Bisericii din toate timpurile.

Dacă trăim astăzi într-o criză a modelelor – chiar și în Biserică, invitația de a redescoperi personalitatea și lucrarea Sfântului Antim Ivireanul nu poate avea decât un ecou pozitiv în activitatea de pastorație creștin-ortodoxă.

Bibliografie

A. Izvoare biblice și patristice:

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

2. GRIGORIE DE NYSSA, SFÂNTUL, Marele cuvânt catehetic, Despre nevoință, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009.

3. IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL; GRIGORIE DE NAZIANZ, SFÂNTUL; EFREM SIRUL, SFÂNTUL; Despre preoție, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sophia, București, 2004.

4. IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL, Despre preoție, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

5. IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL, Despre preoție, Editura Sophia, București, 2004.

B. Literatură secundară :

6. BĂDULESC, I., Tesă pentru liciență, Mitropolitul Ungro-vlahiei Antim Ivireanul (1708-1716), Tipografia Cărților Bisericești, București, 1893.

7. BELU, Pr. Prof. Dr., DUMITRU, Curs de omiletică, Momente din istoria predicii, Teoria predicii, Editura InfoArtMedia, Editura Andreiana, Sibiu, 2012.

8. BOGHIU, arhimandrit, SOFIAN, Sfântul Antim Ivireanul și Mănăstirea Tuturor Sfinților, Editura Bizantină, București, 2005.

9. DJINDJIHAȘVILI, FANNY, Antim Ivireanul cărturar umanist, Editura Junimea, Iași, 1982.

10. FLORESCU, VASILE, Retorica și neoretorica. Geneză, evoluție, perspective, Editura

Academiei Republice Socialiste România, București, 1973.

11. GORDON, Pr. Lect. Dr., VASILE, Introducere în Omiletică, Editura Universității din București, București, 2001.

12. IONESCU, ION, Icoane de sfinți slăviți ai Bisericii Țării Românești, Editura Cuget românesc, Bârda, 2003.

13. IORGA, NICOLAE, Istoria Bisericii românești, ediția a II-a, București, 1940.

14. IVAN, Pr. Dr., I. ILIE, Omiletica ortodoxă. Repere teoretice metodice și practice, Editura Episcopiei Argeșului și Muscelului, Râmnicu Vâlcea, 1999.

15. IVIREANUL, ANTIM, Predici, Ediție critică, studiu introductiv și glosar de Gabriel Ștrempel, Editura Academiei Române, București, 1962.

16. IVIREANUL, ANTIM, Opere, Ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel,Editura Minerva, București, 1972.

17. IVIREANUL, ANTIM, Didahii, Editura Litera, Chișinău, 1998

18. LAZĂR, ST. IOAN, Sfântul Antim Ivireanul – orator creștin, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2005.

19. MANOLESCU, NICOLAE, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, București, 2008.

20. MAZILU, DAN HORIA, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Editura Minerva, București, 1999.

21. MICLE, arhimandrit, VENIAMIN, Trepte spre amvon, Sfânta Mănăstire Bistrița, 1993.

22. NECULA, Pr. Dr., CONSTANTIN, Cântare de biruință cântând, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2012.

23. NEGRICI, EUGEN, Antim, Logos și personalitate, Editura Minerva, București, 1971.

24. PĂCURARIU, Pr. Prof. Univ. Dr, MIRCEA, Dicționarul teologilor români, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.

25. PĂCURARIU, Pr. Prof. Univ. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, București, 1981.

26. QUINTILIAN, Arta oratorică, traducere, studiu introductiv, tabel cronologic, note, indici de Maria Hetco, vol. I, Editura Minerva, București, 1974.

27. RĂDULESCU, MIHAI, Antim Ivireanul invățător, scriitor, personaj, Editura Ramida, București, 1997.

28. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr., DUMITRU, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.

29. ȘERBĂNESCU, NICOLAE, Istoria Mănăstirii Snagov, București, 1944.

30. AL.,ROSSETI, B., CAZACU, LIVIU ONU, Istoria limbii române literare, vol. I, ediția a II – a, Editura Minerva, București, 1971.

C. Studii și articole:

31. ARETZU, PAUL, Antim Ivireanul sau arta credinței, în Antimiana, vol. II, Editura Centrului de Studii Medievale Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2012.

32. BĂDARĂ, DORU, Antim și caracterele exotice în istoria tiparului românesc, în Antimiana, vol. II, Editura Centrului de Studii Medievale Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2012.

33. BELU, Pr. Prof. Dr., DUMITRU, Aspecte sociale în Didahiile lui Antim, în Mitropolia Olteniei, 1963, nr.9-10.

34. BOLDEA, IULIAN, Antim – ethos și expresivitate, în Revista Tabor, anul VII, nr.9, septembrie 2013.

35. BULUGEA, MARIN, Modelul Antim Ivireanul, în Mitropolia Olteniei, anul LV, nr. 9-12/2003.

36. CHIVU, GHEORGHE, Didahiile Sfântului Antim Ivireanul și înnoirea limbajului predicii românești, în Revista Limba Română, nr. 9-10, anul XVIII, Chișinău, 2008.

37. CUBLEȘAN, CONSTANTIN, Scriitorul Antim Ivireanul, în Revista Tabor, anul VII, nr.9, septembrie 2013.

38. DIACONESCU, TRAIAN, Antim Ivireanul structura retorică și strategia argumentativă în Didahii, în Text și discurs religios, nr. 3/2011.

39. DURĂ, LEON, Antim Ivireanul, mit și sfințenie, în Antimiana, vol. I, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2004.

40. FRÂNCU, Profesor Dr., CONSTANTIN, Coerența discursului religios în Didahiile Sfântului Antim Ivireanul, în Text și discurs religios, nr. 2/2010.

41. GOCI, AURELIU, Antim Ivireanul – sacerdot, moralist, scriitor retoric, în Prea Sfințitul Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului la 90 de ani, Editura Adrianso, Râmnicu Vâlcea, 2004.

42. GORDON, Pr. Prof.Dr., VASILE, Didahiile Sf. Ier. Mc. Antim Ivireanul – surse de mâna întâi pentru predicatorii zilelor noastre. Exemplificări concrete, în Revista Tabor, anul VII, nr. 9, septembrie 2013.

43. IRINEU SLĂTINEANUL, Prof. Univ. Dr., ARHIEREU VICAR AL EPISCOPIEI RÂMNICULUI, Necesitatea predicii și valoarea predicatorului, Prinos de cinstire a Sfântului Antim Ivireanul, în Antimiana, vol. I, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2004.

44. MARINESCU, LUIZA, Antim Ivireanul, mitropolitul cărturar, în Antimiana, vol. II, Editura Centru de Studii Medievale Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2012.

45. MICLE, arhimandrit, VENIAMIN, Antropologie ortodoxă în Didahiile Sfântului Antim Ivireanul, în Antimiana, vol. II, Editura Centru de Studii Medievale Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2012.

46. PETRESCU, VICTOR, Antim Ivireanul – în slujba slovei și credinței, în Antimiana, vol. II, Editura Centru de Studii Medievale Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2012.

47. SECĂREANU, (ANTIM) GEORGE, Testamentul Sfântului Antim Ivireanul, în Antimiana, vol. I, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2004.

48. SOROHAN, ELVIRA, Antim Ivireanul și undița cuvântului, în Revista Tabor, anul VII, nr.9, septembrie 2013.

49. SURUIANU, CAMELIA, Sfântul Antim Ivireanul – promotor al culturii române, în Revista Tabor, anul VII, nr.9, septembrie 2013.

50. ȘERBAN, CRISTIAN; ȘERBAN, CLAUDIA, CD – Nestemate duhovnicești, vol. II, Editura Cristimpuri, Ploiești.

51. ȘERBĂNESCU, NICOLAE, Antim Ivireanul – tipograf, în B.O.R, LXXIV, 1956.

52. VALERIU, ANANIA, Cultura și sfințenia Ivireanului, în Sfântul Antim Ivireanul, ocrotitor spiritual, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 1999.

53. VASILEANU, MARIUS, Pareneza antimiană – o cascadă de binecuvântări, în Revista Tabor, anul VII, nr.9, septembrie 2013.

54. VIEZUIANU, DUMITRU, Aspecte privind actualitatea învățăturilor Sfântului Antim dintr-o carte tipărită la Râmnic, în Mitropolia Olteniei, anul LV, nr. 9-12/2003.

D. Surse web:

www.ziarullumina.ro

www.parohiabrezoi.ro

Bibliografie

A. Izvoare biblice și patristice:

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

2. GRIGORIE DE NYSSA, SFÂNTUL, Marele cuvânt catehetic, Despre nevoință, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009.

3. IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL; GRIGORIE DE NAZIANZ, SFÂNTUL; EFREM SIRUL, SFÂNTUL; Despre preoție, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sophia, București, 2004.

4. IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL, Despre preoție, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

5. IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL, Despre preoție, Editura Sophia, București, 2004.

B. Literatură secundară :

6. BĂDULESC, I., Tesă pentru liciență, Mitropolitul Ungro-vlahiei Antim Ivireanul (1708-1716), Tipografia Cărților Bisericești, București, 1893.

7. BELU, Pr. Prof. Dr., DUMITRU, Curs de omiletică, Momente din istoria predicii, Teoria predicii, Editura InfoArtMedia, Editura Andreiana, Sibiu, 2012.

8. BOGHIU, arhimandrit, SOFIAN, Sfântul Antim Ivireanul și Mănăstirea Tuturor Sfinților, Editura Bizantină, București, 2005.

9. DJINDJIHAȘVILI, FANNY, Antim Ivireanul cărturar umanist, Editura Junimea, Iași, 1982.

10. FLORESCU, VASILE, Retorica și neoretorica. Geneză, evoluție, perspective, Editura

Academiei Republice Socialiste România, București, 1973.

11. GORDON, Pr. Lect. Dr., VASILE, Introducere în Omiletică, Editura Universității din București, București, 2001.

12. IONESCU, ION, Icoane de sfinți slăviți ai Bisericii Țării Românești, Editura Cuget românesc, Bârda, 2003.

13. IORGA, NICOLAE, Istoria Bisericii românești, ediția a II-a, București, 1940.

14. IVAN, Pr. Dr., I. ILIE, Omiletica ortodoxă. Repere teoretice metodice și practice, Editura Episcopiei Argeșului și Muscelului, Râmnicu Vâlcea, 1999.

15. IVIREANUL, ANTIM, Predici, Ediție critică, studiu introductiv și glosar de Gabriel Ștrempel, Editura Academiei Române, București, 1962.

16. IVIREANUL, ANTIM, Opere, Ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel,Editura Minerva, București, 1972.

17. IVIREANUL, ANTIM, Didahii, Editura Litera, Chișinău, 1998

18. LAZĂR, ST. IOAN, Sfântul Antim Ivireanul – orator creștin, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2005.

19. MANOLESCU, NICOLAE, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, București, 2008.

20. MAZILU, DAN HORIA, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Editura Minerva, București, 1999.

21. MICLE, arhimandrit, VENIAMIN, Trepte spre amvon, Sfânta Mănăstire Bistrița, 1993.

22. NECULA, Pr. Dr., CONSTANTIN, Cântare de biruință cântând, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2012.

23. NEGRICI, EUGEN, Antim, Logos și personalitate, Editura Minerva, București, 1971.

24. PĂCURARIU, Pr. Prof. Univ. Dr, MIRCEA, Dicționarul teologilor români, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.

25. PĂCURARIU, Pr. Prof. Univ. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, București, 1981.

26. QUINTILIAN, Arta oratorică, traducere, studiu introductiv, tabel cronologic, note, indici de Maria Hetco, vol. I, Editura Minerva, București, 1974.

27. RĂDULESCU, MIHAI, Antim Ivireanul invățător, scriitor, personaj, Editura Ramida, București, 1997.

28. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr., DUMITRU, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.

29. ȘERBĂNESCU, NICOLAE, Istoria Mănăstirii Snagov, București, 1944.

30. AL.,ROSSETI, B., CAZACU, LIVIU ONU, Istoria limbii române literare, vol. I, ediția a II – a, Editura Minerva, București, 1971.

C. Studii și articole:

31. ARETZU, PAUL, Antim Ivireanul sau arta credinței, în Antimiana, vol. II, Editura Centrului de Studii Medievale Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2012.

32. BĂDARĂ, DORU, Antim și caracterele exotice în istoria tiparului românesc, în Antimiana, vol. II, Editura Centrului de Studii Medievale Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2012.

33. BELU, Pr. Prof. Dr., DUMITRU, Aspecte sociale în Didahiile lui Antim, în Mitropolia Olteniei, 1963, nr.9-10.

34. BOLDEA, IULIAN, Antim – ethos și expresivitate, în Revista Tabor, anul VII, nr.9, septembrie 2013.

35. BULUGEA, MARIN, Modelul Antim Ivireanul, în Mitropolia Olteniei, anul LV, nr. 9-12/2003.

36. CHIVU, GHEORGHE, Didahiile Sfântului Antim Ivireanul și înnoirea limbajului predicii românești, în Revista Limba Română, nr. 9-10, anul XVIII, Chișinău, 2008.

37. CUBLEȘAN, CONSTANTIN, Scriitorul Antim Ivireanul, în Revista Tabor, anul VII, nr.9, septembrie 2013.

38. DIACONESCU, TRAIAN, Antim Ivireanul structura retorică și strategia argumentativă în Didahii, în Text și discurs religios, nr. 3/2011.

39. DURĂ, LEON, Antim Ivireanul, mit și sfințenie, în Antimiana, vol. I, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2004.

40. FRÂNCU, Profesor Dr., CONSTANTIN, Coerența discursului religios în Didahiile Sfântului Antim Ivireanul, în Text și discurs religios, nr. 2/2010.

41. GOCI, AURELIU, Antim Ivireanul – sacerdot, moralist, scriitor retoric, în Prea Sfințitul Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului la 90 de ani, Editura Adrianso, Râmnicu Vâlcea, 2004.

42. GORDON, Pr. Prof.Dr., VASILE, Didahiile Sf. Ier. Mc. Antim Ivireanul – surse de mâna întâi pentru predicatorii zilelor noastre. Exemplificări concrete, în Revista Tabor, anul VII, nr. 9, septembrie 2013.

43. IRINEU SLĂTINEANUL, Prof. Univ. Dr., ARHIEREU VICAR AL EPISCOPIEI RÂMNICULUI, Necesitatea predicii și valoarea predicatorului, Prinos de cinstire a Sfântului Antim Ivireanul, în Antimiana, vol. I, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2004.

44. MARINESCU, LUIZA, Antim Ivireanul, mitropolitul cărturar, în Antimiana, vol. II, Editura Centru de Studii Medievale Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2012.

45. MICLE, arhimandrit, VENIAMIN, Antropologie ortodoxă în Didahiile Sfântului Antim Ivireanul, în Antimiana, vol. II, Editura Centru de Studii Medievale Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2012.

46. PETRESCU, VICTOR, Antim Ivireanul – în slujba slovei și credinței, în Antimiana, vol. II, Editura Centru de Studii Medievale Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2012.

47. SECĂREANU, (ANTIM) GEORGE, Testamentul Sfântului Antim Ivireanul, în Antimiana, vol. I, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2004.

48. SOROHAN, ELVIRA, Antim Ivireanul și undița cuvântului, în Revista Tabor, anul VII, nr.9, septembrie 2013.

49. SURUIANU, CAMELIA, Sfântul Antim Ivireanul – promotor al culturii române, în Revista Tabor, anul VII, nr.9, septembrie 2013.

50. ȘERBAN, CRISTIAN; ȘERBAN, CLAUDIA, CD – Nestemate duhovnicești, vol. II, Editura Cristimpuri, Ploiești.

51. ȘERBĂNESCU, NICOLAE, Antim Ivireanul – tipograf, în B.O.R, LXXIV, 1956.

52. VALERIU, ANANIA, Cultura și sfințenia Ivireanului, în Sfântul Antim Ivireanul, ocrotitor spiritual, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 1999.

53. VASILEANU, MARIUS, Pareneza antimiană – o cascadă de binecuvântări, în Revista Tabor, anul VII, nr.9, septembrie 2013.

54. VIEZUIANU, DUMITRU, Aspecte privind actualitatea învățăturilor Sfântului Antim dintr-o carte tipărită la Râmnic, în Mitropolia Olteniei, anul LV, nr. 9-12/2003.

D. Surse web:

www.ziarullumina.ro

www.parohiabrezoi.ro