Viata Si Hanul Lui Manuc

VIAȚA ȘI HANUL LUI MANUC

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – Viața lui Manuc

I.1. Drumul către succes.

I.2. Implicarea lui Manuc în războiul ruso-turc.

I.3. În preajma sultanului.

I.4. Negociator al păcii.

I.5. Sosit la Hâncești.

CAPITOLUL II – Hanul Manuc

II.1. Un nou început.

II.2. Comoara din Centrul Vechi.

CAPITOLUL III – Purtat de vreme.

III.1. Hanul sub urmașii lui Manuc.

III.2. Chiriași la han.

III.3. Călători de pretutindeni.

CONCLUZII

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Această lucrare are la bază studiul vieții lui Manuc Mirzăean, armean vestit la Rușciuc, ce se impunea nu doar prin înfățișare, ci și prin inteligență nativă și bunătate sufletească. Începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, el avea să pună bazele fondării, organizării, dar și dezvoltării Hanului Manuc, cunoscut de către populația locală, europeană și orientală drept un edificiu faimos și valoros.

Știu că omul este ființa rațională care dorește în permanență să își depășească condiția, însă drumul pe care trebuie să îl parcurgă nu este ușor, fără cunoștințe și implicare permanentă, șansele de reușită sunt reduse. Astfel că, orice persoană publică, organizație sau corporație se confruntă și cu provocări noi, probleme noi. De fiecare dată trebuiesc luate decizii inspirate pentru bunul mers al lucrurilor, mulțumirea sufletească și evoluția profesională. La fel a făcut și Manuc Mirzăean în timpul existenței sale și mai apoi oamenii dragi pe care i-a numit să se ocupe în continuare de afacerile sale, cărora le interzisese prin testament să înstrăineze orice bucățică de pământ din moșiile sale. Ei au asigurat hanului nu doar o maximă prosperitate și deosebite succese economice, dar și locul pe care l-a ocupat în viața socială și politică a unei tinere Capitale moderne.

Ceea ce am vrut să evidențiez este succesul extraordinar al armeanului Manuc, venit pe teritoriul nostru în urma unor confruntări politice, ale cărui înaintași erau inițiați într-ale negoțului, tatăl său cutreierând timp îndelungat prin Armenia pentru a strânge avere.

Dintotdeauna au existat călători și nevoia de a-i găzdui. Pe vremea când oamenii erau mai puțini, mai ospitalieri și mai încrezători unii în alții, singura opțiune a înnoptării era în locuința cuiva. Multe și cu tâlcuri ascunse sunt poveștile Bucureștiului. El poate fi orașul petrecăreților, al celor grăbiți, al oamenilor cu bani și uneori al oamenilor simpli. Este interesant să cunoști poveștile celor care au stat în locul despre care vrei să afli atât de multe detalii, important este mirajul călătoriei, ce a atras pe oameni de-a lungul timpului. Prin această lucrare doresc să spun povestea unui astfel de loc. Consider că istoria vieții lui Manuc și a Hanului său ar trebui cunoscute de cât mai mulți oameni datorită complexității și legendei pe care le dețin.

De-a lungul timpului, călătoriile au căpătat noi conotații, necunoscutul exercita o mare atracție asupra călătorilor și îi determina pe aceștia să facă descoperiri geografice și să exploreze cât mai multe locuri. Pe vremea când oamenii călătoreau puțin, când cei mai mulți dintre ei nu vedeau în cursul vieții nimic altceva decât satul lor, cel mult orașul cel mai apropiat, existau totuși categorii de persoane care făceau drumuri lungi și dese, de pildă negustorii și pelerinii. Ei și călătoriile lor au impulsionat dezvoltarea locurilor de popas.

Istoria Hanului lui Manuc începe odată cu stabilirea la București a negustorului Manuc Mirzăean. El a activat ca vistiernic la Rușciuc, orașul Ruse de astăzi, venind pe teritoriul românesc în timpul domniei lui Constantin Ipsilanti, de la care va primi dreptul de arendare a salinelor. Mutat de la Rușciuc la București, prin intermediul domnului Țării Românești s-a adresat consulului Rusiei la Iași, obținând cetățenie rusească, pentru a-și apăra afacerile, indiferent de rezultatele războiului dintre ruși și turci, dovedindu-se a fi un bun diplomat.

Hanul lui Manuc este unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute hanuri de la noi din țară. Hanurile apar în București în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, dar au fost atestate documentar mult mai târziu. Loturile unde s-a construit Hanul lui Manuc au fost scoase la vânzare de Constantin Hangerli, pe la 1798. În Hanul lui Manuc își vor instala prăvăliile și birourile negustori turci, greci, nemți, francezi și englezi. De altfel Manuc Bei, după numele său turcesc de atunci, a primit de la Alexandru Ipsilanti, domnitorul Țării Românești rangurile de serdar și pe cel de paharnic.

Pacea de la 1812, din războiul ruso-turc a fost semnată chiar la Hanul lui Manuc. De ce a fost ales acest loc? Manuc a evitat ca războiul să se poarte pe teritoriul Țării Românești pentru că avea multe afaceri și nu dorea să fie periclitată vreuna dintre aceasta. Se spune că soarta Moldovei și a Țării Românești au depins cu adevărat de el. Era cel mai bogat om al vremii și cel mai influent. Acest aventurier extrem de bogat era proprietarul unei averi fabuloase, formată din bani, bijuterii, case, magazine, moșii, chiar și munți. Însă, după anul 1812, de frica turcilor, a fost nevoit să părăsească țara și a ajuns în Basarabia, la Hâncești, unde a și murit la scurt timp. Apoi istoria Hanului s-a împletit cu cea a nației care l-a populat.

În jurul anului 1880, Hanul avea o sală unde se desfășurau piese de teatru, tot aici desfășurându-se și primul spectacol de operetă de pe teritoriul românesc. Cu toate că urmașii săi nu au încetat să îl modernizeze, Manuc a fost cel care a izbutit o integrare europeană a localului său, ajuns la un nivel înalt de afirmare de-a lungul timpului, reușind să țină piept concurenților, în ciuda dificultăților ce se iveau.

Lucrarea este structurată în așa fel încât să cuprindă aspectele necesare înțelegerii activităților pe care Manuc și urmașii săi au trebuit să le desfășoare pentru a-și spori veniturile și bunurile, dând dovadă de curaj, seriozitate și perseverență.

În cadrul primului capitol am ales să vorbesc despre viața lui Manuc, despre drumul pe care avea să și-l croiască spre succes și bunăstarea familiei sale, istoricul Hanului lui Manuc pentru epoca sa de început fiind incomplet fără o biografie a acestui om excepțional de abil și de înzestrat. Relațiile pe care și le-a făcut la Constantinopol, ajungând să dețină demnitățile de dragoman și bei, serviciile pe care le-a adus Rusiei, devenind unul din consilierii de stat ai Imperiului, rolul politic jucat la Curtea domnească de la București, unde deținea demnitatea de paharnic, fiind în același timp și unul din colaboratorii apropiați ai divanului muntean, contribuția adusă la aplicarea reformelor inițiate de către Sultanul Selim al III-lea, rolul de mediator pe care l-a avut în timpul negocierilor de pace, grăbind și chiar determinând încheierea ei sau proiectele economice ce urma să le realizeze în Rusia, toate aceste înalte demnități sau variate activități, îl confirmă pe Manuc Bei ca un mare capitalist și om politic pentru care banul era mijlocul prin care își putea realiza toate obiectivele.

În capitolul al doilea, interesul meu s-a îndreptat către contextul stabilirii lui Manuc la București, pentru care Țara Românească era importantă datorită așezării ei georgrafice, aceasta fiind un avantaj enorm, jucând rol de nod comercial prin legăturile dintre centrul Europei și Imperiul Otoman, prin Peninsula Balcanică, concretizându-și astfel dorința de a dezvolta afaceri profitabile în acest centru al vieții comerciale, hotărându-se să investească o parte a averii sale în moșii, imobile și afaceri, iar pe de altă parte, să construiască acest mare han care să rivalizeze atât ca mărime, cât și confort cu celelalte hanuri bucureștene. În peisajul arhitectonic al reședinței domnești de la începutul secolului al XIX-lea, dominat de case mici gospodărești, în stil tradițional românesc sau cu influențe țaringrădene, printre care se înălțau clopotnițele bisericilor în stil bizantin și brâncovenesc, hanurile formau o categorie aparte, iar dintre acestea Hanul Manuc a constituit o însemnată și originală realizare arhitectonică.

Cel de-al treilea capitolul, intitulat „Purtat de vreme”, ne oferă imaginea hanului aflată în schimbare continuă de la începutul secolului al XIX-lea până către sfârșitul său. Odată cu moartea lui Manuc, Hanul avea să treacă prin mai multe modificări și încercări precum incendiile, cutremurele, vechimea și cerințele cele noi ale timpurilor ce au făcut să dipară unul câte unul din aceste mari și curioase clădiri numite hanuri, care, în mijlocul și pe laturile orasului alcătuiau una din notele cele mai caracteristice ale Bucureștilor, încercări cărora Hanul Manuc avea să le facă față.

Din dorința de a aduce un plus de cunoaștere acestui loc pitoresc, am cercetat mai multe lucări de istorie a Bucureștilor care tratează subiectele lucrării de față succint sau pe larg. Pentru o bună documentare am mers la Arhivele Naționale, însă acestea sunt sărace în documente referitoare la tema abordată de mine, dar consider că mi-a fost de folos studiul materialului oferit de presa vremii. De asemenea, am consultat diferite cărți și documente la Biblioteca Centrală Universitară și Biblioteca Facultății de Istorie. Lucrările de specialitate privind atât viața lui Manuc Mirzăean, cât și istoricul Hanului Manuc, publicate în decursul timpului sunt foarte puține, însă acestea trebuiesc valorificate și utilizate pentru că sunt de un nivel foarte ridicat, opere ale unor specialiști recunoscuți atât in România, cât și în străinătate.

O carte închinată acestui interesant și controversat personaj din epocă este „Manuc Bei, zaraf și diplomat la începutul secolului al XIX-lea”, scrisă de către Ștefan Ionescu și publicată în anul 1976 la Editura Dacia din Cluj Napoca. În paginile ei, autorul a prezentat nu numai viața și personalitatea bogatului armean Manuc Mirzăean, dar și hanul pe care acesta l-a construit pe terenurile Curții Vechi și care îi poartă numele până astăzi.

Date lămuritoare privind viața lui Manuc am obținut din cartea lui Gheorghe Bezviconi numită sugestiv „Manuc Bei”. Cât despre han, George Potra este cel care a scris o carte dedicată marilor hanuri ale capitalei, cunoscută sub numele “Istoricul hanurilor bucureștene”. Această scriere a avut la bază o muncă laborioasă de arhivă, corelată, dupa cum spune însuși autorul cu “celelalte surse de informație, adunate de oriunde le-am gasit”.

Cea mai importantă și amplă operă a lui Gheorghe I. Ionescu-Gion, a fost „Istoria Bucureștilor”. Doctor în litere și filosofie, el a rămas cunoscut în cultura românească mai mult ca istoric datorită celor zece ani de muncă intensă, a carei roade a fost aceasta carte.

Relevante pentru cunoașterea subiectului sunt si alte două lucrări apărute după cel de-al doilea război mondial pe care îmi propun să le studiez. Prima este scrisă de către Ion Paraschiv și Trandafir Iliescu și poartă denumirea următoare – “De la Hanul Șerban Vodă la Hotelul Intercontinental (Pagini din istoria comerțului hotelier și de alimentație publică din București)”. În anul 1990, George Potra publică “Din Bucureștii de ieri”, lucrare în cadrul căreia apare tratată și tema aleasă de către mine.

CAPITOLUL I – Viața și familia lui Manuc.

I.1. Dumul către succes.

Istoria Hanului Manuc, edificiu care ne duce cu gândul în timp dincolo de vremea lui

Carol-Vodă, este legată de numele celui care l-a construit, fiind unul dintre cele mai vestite din cadrul Bucureștilor, această faimă datorându-i-se influentului Manuc Mizăean prin prisma relțiilor politice pe care și le-a dezvoltat de-a lungul timpului.

Despre Manuc aveau să fie spuse numeroase legende, însă originea și legătura spirituală pe care o avea față de Rușciuc, orașul său natal, prin tot trecutul familiei lui, nu puteau fi contestate. Născut la 1769, din părinții Martiros Mirzăean și a doua lui soție, Mamila, fiica bogătașului Hanum-Oglu, Manuc Mizăean va locui în casa parintească până la vârsta de doi-se influentului Manuc Mizăean prin prisma relțiilor politice pe care și le-a dezvoltat de-a lungul timpului.

Despre Manuc aveau să fie spuse numeroase legende, însă originea și legătura spirituală pe care o avea față de Rușciuc, orașul său natal, prin tot trecutul familiei lui, nu puteau fi contestate. Născut la 1769, din părinții Martiros Mirzăean și a doua lui soție, Mamila, fiica bogătașului Hanum-Oglu, Manuc Mizăean va locui în casa parintească până la vârsta de doisprezece ani.

Tatăl său era originar din regiunea Araratului, dintr-un sat uitat, numit Karpi. Supus unei încercări a vieții, ultimele lui bunuri aveau să îi fie luate în urma unui jaf de către o bandă de tâlhari perși. Timp de mulți ani a colindat prin Armenia turcească și rusească, apoi prin Balcani, unde, ajuns la Burgas, Martiros Mirzăean avea să cunoască o fată de bogătaș și să se însoare. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea au decis să se mute la Rușciuc, centru comercial important al Balcanilor la acea vreme, dedicându-se și el comerțului. Deoarece această primă casătorie nu a fost de durată, Martiros Mirzăean alege să își refacă viața alături de fata armeanului Hanum-Oglu, armean avut al locului. Motivele de bucurie erau numeroase pentru cei doi deoarece urmau să devină părinți, iar afacerile prosperau și deveneau din ce în ce mai profitabile.

Fiul lor, Manuc Mirzăean, a fost instruit la o școală din Rușciuc, iar mai apoi la Iași de către un negustor armean, deprinzând de aici tainele comerțului și limba română, care îi vor fi de mare folos. În anul 1785, după ce locuise timp de cinci ani în Moldova, Manuc a fost rechemat la Rușciuc de către tatăl său pentru a se căsători. La doar un an de la întoarcerea în curtea familiei, Manuc împlinea dorința tatălui său și se căsătorea cu fiica bogatului armean Avet, originar din Rușciuc. Din păcate, căsătoria cu prima lui soție a durat doar câțiva ani, datorită morții acesteia survenită în anul 1794. Tot un an avea să îl despartă pe Manuc de cea alături de care își va petrece tot restul vieții, Mariam, frumoasa și tânăra fiică a lui Hagi Haritium.

Armonia din familia lor avea să fie zdruncinată odată cu moartea lui Martiros Mirzăean, tatăl lui Manuc, înmormântat la cimitirul armenesc din Rușciuc. Astfel, rămas orfan la vârsta de douăzeci și patru de ani, îi revenea sarcina de a prelua conducerea întreprinderilor părintești. Deși tânăr și fără experiență într-ale negoțului, el a reușit să se descurce în orice situație. Se impunea prin înfățișare, prin inteligența nativă, dar și prin bunătatea sufletească. Era caracterizat drept un bărbat înalt, frumos, cu frunte mare, ochi negri scântâietori, energic, ager, fin, amabil, dar și îndrăzneț, înzestrat cu darul prevederii și al vorbirii. O altă imagine a lui Manuc ne este oferită de către George Potra, care îl descrie pe acesta în cartea ''Istoricul Hanurilor Bucureștene'' drept un om ce „avea calități excepționale, foarte inteligent și cult, cunoscând și vorbind la perfecție douăsprezece limbi străine, distins și elegant, adânc cunoscător de oameni, abil și șiret, mărinimos și larg la suflet”.

Printre primele măsuri luate în calitate de moștenitor, atât al averii părintești, cât și al responsabilităților, Manuc a cumpărat o moară în satul Cole, precum și două grădini situate în apropierea Rușciucului, urmând să se îmbogățească remarcabil de pe urma relațiilor pe care le va realiza cu Tersenec Oglu, aianul Rușciucului, și numeroaselor vizite la Constantinopol, devenind în scurt timp un om de afaceri ambițios, cu ample orizonturi. Din dorința de a se îmbogății considerabil, Manuc știa întotdeauna ce avea de făcut, intuind sfârșitul acțiunilor sale, chiar înainte ca acestea să se realizeze.

Un singur motiv mai avea acum de îngrijorare, starea precară de sănătate a soției sale pentru care se ruga lui Dumnezeu, se purta cu mai multă bunătate față de toți oamenii pe care îi întâlnea, ajuta pe toți nevoiașii și descurca pe toți cei aflați în impas și dificultate.

Cei doi au avut împreună șase copii, dintre care doi băieți și patru fete. Primul copil al lor a fost Ioan-Murat, născut la data de 4 Martie 1810. A fost căsătorit cu Elena Deleanov, și au avut împreună trei fete și un băiat: Maria (1842-1935), stabilită la Paris; Ecaterina-Cadar, căsătorită cu marchizul Pietro Schedoni; Elena-Olga, căsătorită cu Bonifacius Maximilian, conte de Hatzfel von Trachenberg; Grigore, la fel ca și Maria, rămas necăsătorit și stabilit la Paris, a ocupat în timpul vieții funcția de ofițer al gărzii imperiale. Tatăl celor patru, fiu al lui Manuc, Ioan-Murat, a încetat din viață la 23 Aprilie 1893.

Cele patru fete ale celor doi au fost Ecaterina, căsătorită cu Lazarev, șamberlan la curtea țarului ale cărui origini se găseau într-o familie de prinți armeni; Pembe, căsătorită cu Iacob Melicturabean, ocupant al funcției de consilier de curte; Mariam, căsătorită cu un locotenent general, contele Maurice Nieroth, oferindu-i acestuia două fete, Elisabeta, domnișoară de onoare la curtea imperială, și Ecaterina, căsătorită cu baronul Fabian Gustav Schilling; Gaiane, decedată timpuriu.

Manuc Mirzăean a ajuns vestit la Rușciuc încă de pe timpul aianului Tersenec Oglu, aventurier pus în fruntea unei bande, ce și-a câștigat puterea la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fiind numit de către Poarta otomană „Pașă”, în anul 1795. Sultanul nu putea să dețină singur un control riguros asupra unui astfel de Imperiu întins pe trei continente, Asia, Europa și Africa, fără ajutorul acestor tipuri de oameni curajoși care luptau cu propria viață pentru a prelua puterea în unele provincii. La marginile teritoriului turcilor se iveau mereu oameni ca Tersenec Oglu, iar, la scurt timp, ajungeau să fie recunoscuți ca guvernatori ai unor provincii, peste care deveneau apoi stăpâni, dar și tirani absoluți. El devenise astfel stăpân peste viața și averea tuturor oamenilor din regiunea Rușciuc, bandele lui purtându-se într-unul dintre cele mai josnice feluri, atacând în plină zi pe negustori, de la care luau tot ce vroiau fără să plătească, bazându-se pe lipsa de răspundere și dorința de îmbogățire.

În acest fel, un conflict între Manuc, devenit cel mai mare om de afaceri din regiunea Rușciucului, și aianul Tersenec Oglu era inevitabil. Conștient fiind de pericolul la care se supunea, fiindu-i amenințată atât averea cât și viața, el decide să îl ajute pe aian și nu să părăsească Rușciucul, cum fusese sfătuit. Spre deosebire de apropiații săi, pe lângă propriile interese, Manuc a căutat în permanență prin creșterea nivelului economic și social de viață a populației orașului Rușciuc să contribuie la schimbarea regimului aspru din Imperiul Otoman, oferindu-se personal să ajute. Se va prezenta în fața lui Tersenec Oglu, om nechibzuit căruia nu îi ajungeau niciodată cu banii, acordându-i acestuia o sumă impresionantă, precum și angajamentul de a-l sprijini în permanență, cu o singură condiție, aceea de a nu împrumuta bani decât de la el. Aianul Rușciucului nu a stat deloc pe gânduri și a acceptat condiția lui Manuc, în acest fel fiind salvată negustorimea ce se aștepta la ce-i mai rău până atunci. Astfel, datorită lui Manuc, regiunea Rușciucului a fost organizată administrativ, bandele de aventurieri au fost oprite din acțiunile pe care le desfășurau, iar viața tuturor a intrat pe un făgaș normal.

Manuc, în urma acțiunilor sale, nu a avut nimic de pierdut, deoarece, la scurt timp după numirea lui Tersenec Oglu de către sultan Pașă al Rușciucului, a fost privilegiat și răsplătit cu demnitatea de „prim negustor”, vistier și sfetnic principal al Pașei, toate acestea datorită spiritului organizatoric și a calității de a fi om bun de afaceri. Manuc a devenit „frate” cu Tersenec Oglu și principal sfătuitor al acestuia, „trebuie să aflăm ce o sa zică Manuc”, replica Pașa ori de câte ori avea de soluționat o problemă.

Prosperitatea lui Manuc se datora faptului că Rușciucul era nodul comercial ce lega, prin țările române, centrul și Răsăritul Europei cu Peninsula Balcanică și Imperiul Otoman, Rușciucul devenind locul potrivit pentru mari afaceri comerciale. Tersenec Oglu i-a acrodat lui Manuc monopolul vânzării mătăsii, lânii, bumbacului, tutunului, mirodeniilor și cerii, el realizând anual mari venituri, pe care le împarțea cu aianul Rușciucului.

În ciuda acestui avantaj, de a fi sprijinit de către Tersenec Oglu pentru a-și duce afacerile la bun sfârșit, nu trebuie contestată capacitatea și priceperea lui Manuc în calitate de negustor și om de afaceri, devenit unul dintre cei mai valoroși oameni ai Rușciucului prin prisma afacerilor sale comerciale.

Viața și activitatea economică, politică și diplomatică a lui Manuc sunt strâns legate, în principal, de istoria Țării Românești de la începutul secolului al XIX-lea, motiv pentru care am ales să vorbesc despre relațiile lui nu doar cu centrul comercial de la Rușciuc sau cu Imperiul Otoman, ci și despre acelea pe care le-a avut cu Țara Românească.

Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea apar în Țara Românească, dar și în Moldova, marii negustori, ca urmare a acumulării de capitaluri rezultate din circulația mărfurilor. Ei erau angajați în mari afaceri care priveau în mod direct economia țării. Unii erau arendași ai ocnelor, ai drumurilor, ai vămilor și ai veniturilor mănăstirești, alții cumpărau moșii pe sume derizorii de la boierii care nu puteau rezista atracției extraordinare a banilor. În afara rolului lor economic, negustorii și zarafii au jucat și un rol politic. Erau numiți în divan, în administrația orașelor, ca epitropi de spitale și de școli sau agenți ai unor consuli. În cadrul noii poziții pe care o dețineau marii negustori, zarafii și, în general, oamenii de afaceri, într-o perioadă în care se făcea tercerea de la feudalism la capitalism, se situează și Manuc. Pornind de la practicarea unui negoț în regiunea Rușciuc, el și-a extins, în mod constant, spațiul în care a activat, îmbinând cu multă abilitate negustoria cu politica.

Constantin Ipsilanti de cum se instalase la domnia Țării Românești, la data de 1 Septembrie 1802, avea nevoie de bani pentru organizarea unui corp de armată. El a trimis la Rușciuc pe unul dintre oamenii lui de încredere pentru a se împrumuta de la Tersenec Oglu, aianul Rușciucului. Acesta s-a bazat pe faptul că la Rușciuc era și Manuc, care mai ajutase Țara Românească pe vremea lui Alexandru Moruzi în timpul atacurilor bandelor de pasvangii de pe teritoriului românesc, în special a celor de la Craiova. Alexandru Moruzi, domn al Țării Românești, a cerut ajutor turcilor pentru a împedica răspândirea acestor atacuri. A fost trimisă oaste de la Rușciuc la îndemnul negustorului Manuc, iar, în urma unor lupte, bandele de pasvangii au fost alungate, ulterior retrăgându-se peste Dunăre.

Despre Manuc se vorbea că este om de afaceri și om politic apropiat de aianul Rușciucului, care a reușit să îl influențeze pentru ca domnitorul Țării Românești să obțină împrumutul, urmând ca relațiile dintre Domnitor și Manuc să înflorească. Manuc, datorită bogățiilor sale și faptului că putea deveni finanțator al Țării Românești, a fost invitat la Curtea Domnească din București și numit de către Domnul Constantin Vodă, serdar, în iarna anului 1802. Demnitar al Curții domnești, Manuc avea să fie răsplătit și cu titulatura de paharnic de către Constantin Vodă Ipsilanti, în anul 1803, moment din care va fi folosit ori de câte ori Țara Românească se afla în primejdie, ca mijlocitor devotat al intereselor acestui principat.

Datorită lui Constantin Vodă Ipsilanti, Manuc a întreținut relații apropiate cu numeroși generali ruși din comandamentul de la București, dar și cu agenții diplomatici de la Iași. Astfel că, la data de 20 Martie 1806, înainte de izbucnirea războiului ruso-turc, Constantin Vodă Ipsilanti, l-a rugat pe consulul general al Rusiei la Iași să îi acorde protecție rusă lui Manuc Mirzăean, prietenul, confidentul și depozitarul bogățiilor lui Tersenec Oglu. Agenții politici francezi urmăreau cu interes activitatea politică a lui Constantin Vodă Ipsilanti, care, se știa, fusese impus ca domn al Țării Românești de către ruși. Astfel el își agrava situația deoarece Selim al III-lea era nemulțumit de metodele politice ale domnitorului fanariot de la București, iar pe de altă parte și Franța napoleoniană privea cu dușmănie tot ce se întâmpla în Țara Românească. La 15 August 1806 domnia lui Constantin Vodă Ipsilanti se va sfârși, acesta fiind informat de către contele Italinski, ambasadorul rus la Constantinopol, de intențiile unui trimis turc de a-i tăia capul. Domnul Țării Românești a părăsit în grabă locul în care se afla împreună cu 600 de oameni, însă nu va rămâne nepedepsit niciun membru al familiei sale, Alexandru Ipsilanti, tatăl său, ținut întemnițat și torturat mai mult timp, fiind primul ucis pentru actul fiului sau.

La începutul secolului al XIX-lea, Manuc iși stabilea în acest fel puternice legături la București, loc unde își putea păstra cu ușurință afacerile din Țara Românească, de la Rușciuc, plai natal al copilăriei și primelor sale afaceri, prin agentul lui Constantin Ipsilanti și colaboratorul său intim, Bogos Sebastian, cunoscut și ca un vechi și dibaci agent informator al rușilor.

Manuc, prin prisma afacerilor pe care le întreprindea în Țara Românească și prin legăturile pe care le realizase cu Domnul Constantin Vodă Ipsilanti, precum și cu mulți alți boieri din divan, a devenit ținta unor numeroase atacuri provocate de către foștii lui parteneri de afaceri de la Rușciuc. Erau scornite împotriva lui fel de fel de intrigi și se căuta să fie destrămată legătura pe care o avea cu Tersenec Oglu. În urma absenței sale temporare de la Rușciuc, timp în care se afla în Valahia pentru afaceri, foștii săi prieteni nemulțumiți, s-au grăbit să îl numească trădător, fugar de la ruși, date fiind legăturile pe care le aveau aceștia cu Țara Românească. Această împrejurare favorabilă dușmanilor lui, le-a oferit ocazia de a-i cere pedeapsa cu moartea. În ciuda faptului că prietenii l-au sfătuit să nu se întoarcă la Rușciuc, Manuc nu îi ascultă și se întoarce de îndată, chiar în ziua în care Pașa se sfătuia cu dregătorii lui pentru a-i hotărî soarta. El a ajuns direct acasă la Tersenec Oglu, unde a fost primit cu bucurie pentru că a deomnstrat că nu este un trădător.

Domnia și puterea lui Tersenec Oglu aveau să se sfârșească începând cu anul 1804, odată cu asasinarea lui cu trei focuri de armă în timp ce lua masa în afara orașului. Oamenii din fostele lui bande îl dușmăneau pentru că fostul lor stăpân, influențat de către Manuc, susținea politica de reforme a lui Selin al III-lea. Aceștia, deși bănuiți, nu au fost pedepsiți. Situația tensionată și primejdioasă în care se afla Manuc se încheiase repede deoarece Tersenec Oglu a fost înlocuit de către aianul Mustafa. Provenit dintr-o familie săracă, ce în tinerețe se ocupase cu negoțul de cai, Mustafa Baractarul, avea să-i devină lui Manuc un prieten și mai apropiat decât fusese cel dinaintea sa. Numele de Mustafa Bairactarul (Mustafa Stegarul), l-a dobândit în urma unei bătălii în care a reușit să smulgă steagul oastei vrăjmașe.

Noul aian se distinsese în oastea otomană în timp ce lupta la comanda lui Tersenec Oglu, continuând atitudinea sa autoritară ce avea ca scop aducerea-i sub ordine a tuturor aianilor din regiunea Rușciucului. Sub Mustafa Pașa Bairactar, Manuc a rămas mâna dreaptă a guvernatorului, care se purta ca un adevărat suveran medieval. El a orânduit o armată și a supus puterii sale pe toti pașii din împrejurimile Rușciucului. Aceștia formau sfatul său, în care era invitat și Manuc. Se spunea că Mustafa Pașa Bairactar se lăsa condus de Manuc, la fel și faptul că, prin intermediul lui, se păstrau relațiile cu rușii. Manuc Mirzăean nu mai era un simplu negustor, ci devenise un adevărat diplomat.

Și Mustafa Pașa Bairactar, ca și Tesenec Oglu, avea nevoie constantă de bani, motiv pentru care și-l alesese prieten pe Manuc. Acesta a acceptat să îl ajute cu aceeași condiție pe care i-a impus-o și înaintașului său, aceea de a nu împrumuta bani de la nimeni altcineva, punându-i la dispoziție orice sumă dorea, deoarece se gândise la succesul pe care îl va avea noul aian, atât în cariera militară, cât și în cea politică. Legăturile de afaceri atât cu Tersenec Oglu, cât și cu Mustafa Pașa Bairactar, reies din două adeverințe semnate de Mustafa Pașa, aflate în arhiva lui Manuc. În prima, emisă la 26 Iunie 1806, Mustafa Pașa, în calitatea lui de aian al Rușciucului, adeverea lui Manuc faptul că a primit de la el 27898 de piaștri, sumă ce rezulta din lichidarea tuturor socotelilor dintre Manuc și fostul aian Tersenec Oglu, privind comerțul cu mătase. În cea de-a doua adeverință, din 8 Noiembrie 1808, același Mustafa Pașa confirma lui Manuc primirea sumei de 37988 de piaștri, ce-i reveneau de pe urma tranzacțiilor cu mătase, făcute de Manuc, dar mijlocite de Mustafa Pașa Bairactar.

Un alt intim al lui Mustafa Pașa era Kiose Ahmed, om de arme care, fiind și el finanțat de către Manuc, asculta de sfatul și dorințele lui. În marile tranzacții comercilale pe care avea să le facă Manuc la Rușciuc, vor fi amestecați atât Mustafa Pașa Bairactarul, cât și Ahmed. Mustafa Pașa a fost un adept convins al unei politici de prietenie a Imperiului Otoman față de Rusia, astfel că, începând cu luna septembrie a anului 1806, cu doar câteva luni înainte de izbucnirea războiului ruso-turc, guvernul rus era informat de către consulii Luca Kiriko și Bolconov, de la București la Iași, că Mustafa Pașa ar fi dispus să discute problema unei apropieri între cei doi coloniști, așa cum încercase și Tersenec Oglu. Legătura dintre Luca Kiriko și Mustafa Pașa Bairactar era făcută de Manuc, prieten al consulului rus și colaborator intim al lui Mustafa. În ciuda acestor lucruri, războiul izbucnit în anul 1806, a surprins pe mulți dregători otomani și, în primul rând, pe Bairactar.

Manuc, datorită influenței pe care o exercita, a jucat un însemnat rol în desfășurarea evenimentelor de la începutul secolului al XIX-lea. Cercetarea acestor evenimente și stabilirea contribuției avută la determinarea lor constituie obiectul următorului subcapitol.

I.2. Implicarea lui Manuc în războiul ruso-turc.

Începute în Decembrie 1806, Manuc va fi proiectat de împrejurări în inima evenimentelor politice și militare dintre cele două tabere, rusești și otomane. El va juca un rol important în culisele lui, facilitându-i acestuia deznodământul. Prin cercetarea acestor evenimente, am dorit să menționez care au fost legăturile dintre evenimentele petrecute la începutul secolului al XIX-lea ce au frământat viața Imperiului Otoman, a poporului român, dar și a Rusiei țariste, cu legendarul Manuc Mirzăean, care fie le-a determinat pe unele din ele, fie le-a dirijat pe altele.

Confruntarea iminentă dintre ruși și turci a izbucnit în contextul războaielor napoleoniene. Înainte de a porni o luptă decisivă, Napoleon intenționa să provoace un război între Rusia și Suedia la Nord, iar la Sud între Rusia și Turcia. Rusia nu se temea de aceste două țări, dorind să termine defintiv cu ele pentru a se putea pregăti de lupta cu puterea franceză. Prin politica explozivă a lui Napoleon, ce a înregistrat puternice ecouri în Țările Române, părând că duce la realizarea revoluției franceze, mai exact la libertatea popoarelor lumii, românii trăiau sentimentul că trebuie să lupte pentru a-și câștiga libertatea, ardelenii împotriva Imperiului habsburgic, iar moldovenii și muntenii împotriva Imperiului Otoman.

Sultanul Selim al III-lea, încurajat de înfrângerea suferită de către ruși la Austerlitz la 2 Decembrie 1805, de către Napoleon, liderul politic și militar al Franței de la începutul secolului al XIX-lea, i-a detronat pe cei doi domni ai Țării Românești și Moldovei, pe care îi considera rusofili, fiind astfel încălcate garanțiile acordate prin tratate Principatelor. Francezii, aliați în acea vreme cu turcii, au ocupat Dalmația, îndreptându-se către Moldova și Țara Românească, apoi spre Rusia.

La data de 4 Noiembrie 1806 a fost semnat de către Alexandru I ordinul de înaintare a trupelor în Principatele Dunărene pentru stabilirea ordinii și siguranței frontierelor sudice ale Imperiului împotriva unui atac francez. La 10 Noiembrie același an, primele unități de cazaci treceau Nistrul spre Moldova, stârnind în rândul oamenilor neliniște și îngrijorare. Luând la cunoștință acestea, la 1 Decembrie 1806, căimăcămia orașului București a cerut starostelui de negustori să liniștească populația orașului și mai ales pe negustori, căci va veni oaste otomană să păzească țara și reședința ei domnească. La diferență de câteva zile, după ocuparea Moldovei, trupele țariste treceau Milcovul în Țara Românească. Țarul Alexandru I semnase un manifest către divanurile celor două Țări Române, iar guvernul rus anunța guvernele europene că ocuparea lor constituie o măsură de siguranță pentru frontierele occidentale ale Rusiei și nu intenționează să fie schimbată actuala lor formă de guvernământ.

Ca răspuns imediat, ambasadorul Franței la Constantinopol, pe lângă înlocuirea celor doi conducători români, l-a îndemnat pe sultan să interzică vaselor rusești să treacă prin strâmtori. Astfel, turcii au declarat război Rusiei în luna Decembrie a anului 1806. În realitate, războiul a izbucnit din dorința împăratului Alexandru I de a participa la împărțirea de pământuri pe care o deschidea glorioasa aventură napoleoniană.

Actul de mazilire a celor doi domni români a creat o imediată și puternică reacție din partea Curții de la Petrograd. Contele Italinski, ambasadorul rus de la Constantinopol, a prezentat de îndată la Poarta otomană o notă ultimativă din partea guvernului rus, prin care amenința cu plecarea lui și a ambasadei dacă nu vor fi repuși în scaunul domniei Constantin Ipsilanti și Alexandru Moruzi. Curtea de la Petrograd mai cerea, printre altele, ca Turcia să renunțe la alianța cu Anglia și să acorde libertate de trecere prin Dardanele vaselor rusești. Rușii știau că fortărețele turcești de la Dunăre erau fără muniții și că finanțele Imperiului erau epuizate, rușii dorind să rezolve aceste probleme cu Imperiul turc.

Pe de altă parte, Marele Vizir se afla într-o situație foarte grea, fără forța armatei, cu vistieria goală și cu o stare de spirit foarte încordată în Imperiu datorită reformelor lui Selim al III-lea. Imperiul otoman a urmărit inițial evitarea războiului, drept pentru care a fost de acord cu ultimatul impus de ruși, dar într-o singură privință, și anume, întoarcerea lui Constantin Vodă Ipsilanti în Țara Românească, fugit de pe data de 15 August 1806 de la București, retras în Rusia, și numirea atât a lui, cât și a lui Alexandru Moruzi, domni fanarioți.

În cazul războiului, Rusia era sprijinită de Anglia. Văzând acestea, Napoleon l-a informat pe sultan de dorința lui de a-l sprijini.

Cum țarul nu fusese de acord cu propunerea turcilor, aceștia din urmă au declarat război rușilor, după ce l-au încarcerat pe ambasadorul lor potrivit tradiției otomane în cele șapte turnuri. Noua situație l-a entuziasmat pe Napoleon, care dorea să o vadă pe Rusia implicata într-un nou război. Curând, turcii au trimis 12000 de soldați să apere Bucureștiul, oaste în fruntea căreia se aflau Kiose Ahmed, Mahmud tiranul și alte căpetenii.

Manuc, conștientizase încă de la fuga lui Constantin Vodă Ipsilanti degradarea relțiilor dintre ruși și turci, motiv pentru care dorea să câștige bunăvoința divanului muntean deoarece trebuia să își apere aici bunurile pe care le deținea, dar și pe cea a rușilor.

Manuc devenise prieten cu Luca Kiriko, consulul rus de la București. În zilele războiului, Manuc a convocat pe boieri și după sfatul său a fost trimis la cartierul general al armatei ruse logofătul Varlaam, ca deputat, oferindu-le totul pentru hrana oștilor rusesti și ușurința mersului lor. Tot Manuc a determinat pe Mustafa, aianul de Rușciuc să pună oastea în mișcare cu o lună mai târziu, astfel încât rușii să câștige teren. Cu toate acestea, turcii au fost cei care au ocupat Bucureștiul și rușii au întâmpinat piedici.

O relatare impresionantă dovedea ce a făcut acesta pentru țara și reședința ei domnească, fapte menționate într-un certificat dat de Dosoftei, Mitropolitul Țării Românești: „Dumnealui, dragomanul Manuc Bei, din vremea nenorocită când Pasvan Oglu, Pașa de Vidin însărcinase pe neomenosul Manaf Ibrahim să prade această țară cu o bandă de hoți și să ducă în robie pe nenorociții creștini. Atunci, acest prieten al creștinătății, după stăruințele Domnului și rugăciunile boierilor țării, s-a dus la Rușciuc și a căpătat de la Mustafa Pașa, care comanda atunci în oraș, trupe, la sosirea cărora această bandă a părăsit țara și a scăpat de prăpastia care ne amenința numai prin înrâurirea și activitatea sa”. Manuc îi ajuse și pe turci ocupându-se de aprovizionarea trupelor de la Rușciuc ale lui Mustafa Pașa pentru a salva Bucureștiul de trupele lui Pasvan Oglu. Drept răsplată, sultanul îi oferea, la 24 Octombrie 1807, rangul de mare dragoman al Sublimei Porți, precum și scutirea de capitație și alte dări.

Manuc, l-a determinat pe Mustafa Pașa să înțeleagă că prin torturarea sau uciderea consulului rus, arestat la 25 Decembrie 1806, nu rezolva nimic, ci dimpotrivă, agrava și mai mult relațiile ruso-turce. În acest fel a obținut eliberarea consulului și aprobare pentru ca familia lui, aflată la București, să poată pleca în siguranță. Până atunci, intențiile lui Mustafa Pașa erau de a prăda țara și de a duce în robie pe locuitorii ei.

Prin influența lui Manuc asupra lui Kiose Ahemd Efendi, comandantul oastei lui Mustafa Pașa, trimisă la București, boierii divanați, au început să se retragă spre granița Transilvaniei, spre apropierea armatei împărătești, pe care turcii se pregateau să o atace. De asemenea, a reușit să salveze Bucureștiul de foc și distrugere, grăbind plecarea turcilor de pe teritoriul Țării Românești. La 26 Decembrie, armatele ruse au întâlnit la Glodeanu oastea lui Kiose Ahmed. Generalul Miloradovici a reușit, printr-un surprinzător atac de cavalerie să îi învingă pe turci. Mulți dintre ei se înecaseră în râul Ialomița și în lacul de lângă Urziceni. Aflând despre dezastrul oastei otomane, Mahmud tiranul, care fusese lăsat de către Ahmed în locul său pentru a apăra orașul, dorea să incendieze reședinta domnească, astfel încât aceasta să nu poată fi ocupată de către ruși. Tot orașul intrase în panică, bucureștenii fiind încercați de războaiele dintre marile puteri răsăritene deoarece acestea se purtau pe teritoriul românesc, dar și de condițiile dificile de viață pe care mulți dintre ei trebuiau să le îndure. Erau conștienți că lipsa rușilor lăsa mână liberă turcilor în realizarea a ceea își propusese.

Generalul Miloradovici, înconjurat de ropotul cailor cavaleriei ruse, în timpul unui marș forțat, a nimicit pe turcii care nu se gândise la posibilitatea unui atac surprinzător, venindu-le de hac. Turcii nu știau cum să fugă mai repede. În zilele următoare domnea liniștea. Evenimentele încetaseră, iar oamenii reîncepuseră activitațile lor cotidiene.

Nu pentru mult timp însă, deoarece, la 31 Mai, bucureștenii au intrat din nou în panică. Oștile otomane, comandate de Mustafa Celebi au ocupat orașul Călărași și se îndreptau spre București unde aveau să întâlnească unitățile venite de la Giurgiu ale lui Mustafa Pașa Bairactarul. Toate depozitele cu muniții și provizii ale armatei țariste, toți cei care, bărbați sau femei, însoțeau armata în București se îndreptau către Brasov și Focsani. Generalul Mihail Miloradovici, în ciuda faptului că primise ordin să se retragă, era în fruntea armatei din dorința de a se confrunta cu trupele lui Mustafa Celebi. La data de 2 Iunie 1807 a întâmpinat-o pe aceasta la Obilești. Bătălia a fost scurtă și sângeroasă, oastea otomană sfârșind prin a fi învinsă.

În paralel confruntărilor de pe teritoriul românesc, și nu numai, la Constantinopol se desfășurau o serie de evenimente, care aveau să influențeze prestația turcilor din timpul războiului, dar și soarta Imperiului.

I.3. În preajma sultanului.

În timpul domniei lui Selim al III-lea, ajuns la tron în urma unchiului său, Abdul Hamid I, începând cu anul 1789, la Constantinopol au fost elaborate mai multe reforme, primite cu nemulțumire de ienicerii și fanaticii musulmani. Sultanul va întreține relații strânse cu Franța revoluționară, revoluția franceză izbucnind chiar în anul numirii sale în funcție. Interesat de ideile inovatoare ale acesteia, găsea necesară modernizarea structurii statale a Imperiului Otoman. Acest Imperiu, construit pe prejudecăți religioase și pe o ideologie politică anacronică, va trece la o serie de reforme neîmpărtășite însă de musulmani și ieniceri, deoarece erau zdruncinate tradițiile otomane și structura de tip feudal a vechilor corpuri statale.

Astfel, în anul 1793, Selim a semnat firmanul ce stabilea reformarea armatei de stat după model european, document ce purta denumirea de Nizam I Djedid. Selim dorea inițial europenizarea armatei de uscat și a marinei. Datorită dificultăților întâmpinate, va renunța la aplicarea Nizamului. Reforma a fost reluată de către Kadi Pașa, om devotat al său, în anul 1807. Această decizie stârnise furie în rândul populației care se gândea acum la un complot împotriva conducerii.

Manuc, îngrijorat din cauza stării de spirit de la Constantinopol se hotărăște să meargă aici pentru a vedea ce se petrece. El se gândea că, în cazul în care, Selim al III-lea nu își va putea impune reformele, tronul său, și deci Imperiul, se vor prăbuși. Marele negustor era conștient că aceste evenimente l-ar putea afecta în mod direct, doarece marile afaceri se puteau încheia și realiza doar într-un climat de liniște și siguranță.

Manuc nu avea o casă în Imperiul otomanilor, iar de fiecare dată când îl vizita, locuia la casele prietenilor săi din comunitatea armeană, unde era primit cu bucurie de foarte mulți reprezentanți ai coloniei lor. În sufletul lui vibra un puternic sentiment pentru poporul al cărui fiu era. Pentru acesta era gata să recurgă la orice sacrificiu, când era vorba să vină în ajutorul comunității armene. La această călătorie decide să se cazeze la unul dintre cele mai alese hanuri, scump și elegant, frecventat doar de oameni foarte bogati și străini. Era o construcție mare, cu două-trei caturi în formă pătrată, camerele erau dispuse în dreptul laturilor exterioare, întru-cât cele interioare dădeau în curtea cu prăvălii, birouri ale administrației, camere ale personalului și altele. Aici putea să se relaxeze fără grija de a fi văzut sau de a atrage atenția, mai ales că lui Manuc nu îi plăcea să locuiască în Constantinopol, oraș pe care îl considera prea mare, prea zgomotos, plin întotdeauna de străini cu fel de fel de obiceiuri și deprinderi. El iubea mult viața de la el de acasă, atmosfera din mijlocul familiei, unde se putea bucura de vechile tradiții armenești. Doar Bogos Sebastian și alți doi oameni de încredere ai lui știau unde este cazat, deoarece dorea să fie informat de tot ceea ce se întâmpla în jurul curții sultanului.

În timpul unei vizite în Marele Bazar, plin de prăvălii mici ce depozitau variate mărfuri orientale, pentru toate gusturile, Manuc dorea să își întâlnească vechi cunoștințe, negustori și oameni de afaceri care, de obicei, erau foarte bine informați. De data aceasta, el avea să descopere că cei de aici nu știu nimic din ceea ce avea să urmeze, deoarece credeau că toate lucrurile merg cât se poate de bine în Imperiu. Înconjurat de oști aduse din multe părți ale Imperiului de către comandanții nemulțumiți de politica reformatoare a sultanului, Constantinopolul era ca o cetate asediată în jurul unei bătălii decisive, în care o nouă revoltă a ienicerilor era posibilă oricând.

La plecare, i-a fost atrasă atenția de multitudinea mărfurilor de pe tejghele și de îmbrăcămintea europenilor, a căror varietate de modele contrasta cu monotonia costumelor orientale, chiar dacă acestea aveau culorile cele mai vii și diverse. Costumul oriental avea aceeași tăietură atât la femei, cât și la bărbați. Moda orientală nu evoluase în nicio privință, rămăsese neschimbată de la începutul Imperiului, pe când moda europenilor era trecută prin înnoirile aduse odată cu revoluția franceză și devenită extrem de tinerească și vioaie. Se îndrepta către piața sclavilor, ale căror figuri resemnate și triste le găsise și cu ani în urmă. Erau strânși în grupuri mici, goi, căutați în deosebi cei pentru muncă, divertisment, dragoste. Mulți dintre ei, erau îngrijiți pentru a-l atrage pe cumpărător. Unele tinere sclave știau să danseze, să cânte sau să brodeze. Erau tratate de către turcoaice ca surorile și fiicele lor. Tinerii puteau câștiga favoarea padișahului după ce erau cumpărați pentru Curtea imperială, putând să devină chiar înalți dregători ai Imperiului. Manuc, în timp ce mergea prin această piață, își amintise de povestea unei sclve, Sofia de Witt, fiica unor greci sărmani, negustori de legume din piețele constantinopolitene, care scandalizase societatea vremii în timpul războiului dintre anii 1787-1791, după ce a fost vândută ca sclavă. Prin frumusețea și farmecele ei a ajuns contesă, uimind societatea și cercurile regale sau imperiale ale Europei.

Ajuns la han, Manuc era așteptat de către Mehmed Galib, prietenul său vechi, căruia i-a fost de ajutor ori de câte ori avusese nevoie. În urma acestei întâlniri sincere și prietenești, Mehmed Galib îi explicase lui Manuc faptul că Imperiul Otoman se afla într-un proces de descompunere avansată produs odată cu ruinarea clasei țărănești, baza lui economică, de către marii feudali. Manuc crezuse că Nizamul fusese impus de către Selim al III-lea neținând seama de realități, însă se înșelase. Curentele de eliberare națională ale revoluției franceze, ce se afirmau, în primul rând, la popoarele din Balcani, impuneau Porții o grabnică reorganizare statala și socială, Turcia europeană fiind amenințată cu desprinderea din Imperiu. Procesul de descompunere a fost stopat datorită puterilor occidentale, mai ales Angliei și Franței, care erau interesate să păstreze intact acest Imperiu, în ciuda acțiunilor anarhice ale bandelor rebele, care agravau și mai mult situația, și tendințelor imperialiste și expansioniste ale Austriei și Rusiei țariste.

Reformele lui Selim al III-lea erau susținute de partea mai luminată a clasei conducătoare otomane, care prevedea dezastrul. Aceasta dorea să determine renașterea puterii militare și să impună centralizarea puterii admministrative, de aici și tendința de europenizare a armatei prin reorganizarea corpului ienicerilor. Prin centralizarea puterii administrative se urmărea introducerea oridinii în finanțe și evitarea actelor de anarhie din partea aianilor din pașalâcurile și de la hotarele europene, asiatice sau africane ale imperiului. Selim al III-lea dorea prin noul său sistem, modernizarea și europenizarea structurii statale a Imperiului, reformele sale fiind susținute în acest fel de către toate elementele progresiste și toate masele populare.

După tot ce văzuse în Constantinopol și după întâlnirea cu bunul său prieten, Manuc devenise îngrijorat și trist, neputându-și lua gândul de la situația în care se afla sultanul. A doua zi a decis să plece la Rușciuc, lângă toți cei dragi lui, unde urma să se gândească la ce are de făcut pentru ca bunurile și averea să-i fie puse la adăpost în cazul unor vremuri tulburi. În timp ce străbătea străzile orașului, Manuc a fost abătut de o mulțime agitată, printre care mulți ieniceri, stânși în piața cea mare a Constantinopolului, piața At Meidani. În această piață uriașă, se mai găseau acum doar ruinele unor ziduri din ceea ce însemnase vechiul hipodrom, din care grecii și romanii au asistat la jocurile de circ și la cursele de cai, unde mulțimile se adunau să aclame pe împărați și pe eroii întrecerilor sportive. Manuc trecuse și pe lângă moscheea ce fusese înălțată pentru a o rivaliza pe cea care purta numele de Sfanta Sofia. Marea moschee a lui Ahmed, capodoperă a artei otomane, unde dăinuia pe deplin liniștea, putea fi gazda a peste 30000 de credincioși care doreau a-l invoca pe Alah.

Drumul lung îl aduse la Rușciuc, unde avea să-l întâlnească pe Mustafa Pașa Bairactar. După ce l-a informat despre toate lucrurile pe care le-a aflat în timpul pe care l-a petrecut la Constantinopol, au discutat până noaptea târziu. Mustafa Pașa era conștient de gravitatea situației și considera că măsurile ce se impuneau erau două: pe de-o parte, regruparea tuturor prietenilor și a tuturor celor care îl sprijineau pe Selim al III-lea, iar, pe de altă parte, pregătirea unei oștiri puternice, gata oricând să îl apere pe sultan. Manuc, alături de Ramiz Pașa, inspector general al artileriei și geniului, au trecut de îndată la construirea unei societăți politice secrete numită „Prietenii de la Rușciuc”, din care făceau parte toți prietenii și toți susținătorii noului regim, ce urma să joace un însemnat rol politic, sprijinind politica reformatoare a lui Selim al III-lea, politică ce a fost continuată de către Mustafa Pașa Bairactarul și după asasinarea sultanului.

Această societate secretă a fost înființată de către Manuc, ținând cont de faptul că putea suporta din punct de vedere financiar cheltuielile ei, cât și de relațiile bune în care se afla cu rușii, de care Mustafa Pașa avea nevoie permanent în eventualitatea unor negocieri pentru încheierea păcii. Astfel, Rușciucul a devenit cel mai puternic centru de susținere a politicii reformatoare a sultanului și a lui Mustafa Pașa Bairactarul.

Între timp, soseau de la Constantinopol și din Imperiu vești alarmante deoarece actele de indisciplină ale ienicerilor erau din ce în ce mai multe, nemulțumirile populației creșteau, iar conflictele între înalții dregători ai împărăției nu mai conteneau. Corpul de gardă era în permanență în stare de alertă, constantinopolitanii aveau sentimentul că stau pe un vulcan gata să erupă, Selim al III-lea nu mai ieșea din apartamentele sale, fapt ce genera motiv de îngrijorare în rândul populației.

Revolta a început la data de 15 Mai 1807, în urma unei întâmplări banale, și anume, iamacii, unități de elită ale ienicerilor, au refuzat să poarte noile uniforme. Ienicerii și spahii erau gata de luptă de îndată ce aveau să își piardă vechile privilegii, ca urmare a reformelor lui Selim al III-lea. Rândurile celor nemulțumiți au crescut consistent către sfârșitul lunii mai, care, aflate în fața porților palatului imperial, au cerut cu voce tare și amenințătoare capul lui Bostangi Bașa, cea mai de seamă capetenie militară, a cărei misiune permanentă era să asigure securitatea sultanului.

Bostangi Bașa știa că orice rezistență ar fi inutilă și decide să se sacrifice pentru a-l salva pe sultan. El a cerut să fie decapitat, iar capul său să îi fie aruncat în stradă, la picioarele celor răsculați, pentru a-i liniști. Sultanul, fiind cuprins de lașitate, nu refuzase propunerea pe care o considerase mai mult decât binevenită. Iamacii au purtat capul căpeteniei militare otomane pe toate ulițele marii capitale ca pe un steag al victoriei. Însă acest sacrificiu fusese insuficient, ei dorind de fapt capul sultanului.

Ghidat de speranța că își va salva tronul, sultanul a semnat un hatișerif prin care renunța la toată politica sa de reforme, gest inutil însă. În dimineața zilei de 28 Mai 1807 a luat decizia de a abdica în favoarea lui Mustafa al IV-lea, fiul fostului sultan Abdul Hamid I, pe care îl sfătuiese să facă tot posibilul pentru binele poporului turc, în acest fel intențiile sale de a moderniza instituțiile otomane si de a introduce civilizația europeană în viața societății spulberându-se. Ienicerii, precum și alte corpuri de elită ale Imperiului, au ieșit învingătoare. La Constantinopol domina liniștea, iar orice tendință reformatoare și înnoitoare care avea drept scop modernizarea și intinerirea aparatului de stat învechit și descompus, fusese stopată.

Odată cu detronarea lui Selim al III-lea și înlocuirea sa de către Mustafa al IV-lea, sultan preocupat mai degrabă de haremul și femeile sale decât de soarta Imperiului, numărul nemulțumirilor creștea. În timpul noului său regim, iamacii doreau să dețină puterea militară a corpului și puterea politică a Imperiului, plus că începuseră nemulțumiri și în rândurile celor cărora noul sultan le promisese anularea impozitelor percepute de fostul sultan, deoarece acesta nu-și respectase angajamentul. Tuturor acestor nemulțumiri ce amplificau starea deja tensionată din cadrul Imperiului, li se adăugau și problemele războiului cu rușii, datorită costurilor sale ridicate. În aceste condiții, Imperiul căuta să stabilească relații cât mai bune cu Anglia, însă marele dragoman Alexandru Șuțu trădase interesele Imperiului după ce l-a anunțat pe ambasadorul francez Sebastiani de intențile celor din Serai, acelea de a se apropia de Anglia.

Mustafa Pașa Bairactar nu dorea ca Rușciucul să apară în ochii stăpânirii otomane ca un centru de rezistență antiguvernamentală. Astfel, a profitat de simpatia pe care o avea Mustafa al IV-lea față de el, și îi cere numirea lui Manuc dragoman, în urma serviciilor pe care le adusese împărăției. Zis și făcut. În felul acesta Mustafa Pașa se arăta devotat sultanului și noului regim, fiind numit în luna Iunie comandant al armatei turcești, asupra căreia noul guvern de la Constantinopol nu mai avea nicio autoritate, dar profita și de faptul că începând cu acel moment avea la Serai un om de încredere, care să îl mențină la curent cu toate evenimentele ce se petreceau. Adevăratele lui intenții erau acelea de a-l repune în drepturi pe sultanul Selim al III-lea.

La data de 24 Noiembrie 1807, Mustafa Pașa Bairactarul a fost informat că sultanul Mustafa al IV-lea a conferit titlul de dragoman lui Manuc, pentru ca mai apoi, în Octombrie același an, să îi fie acordată demnitatea de bei sau „prinț” al Moldovei. În firmanul imperial se arată că „boierul Manuc Bei, fiind unul din cei mai vechi și mai zeloși servitori ai mei, este în interesul și pentru gloria sceptrului meu, ca un asemenea personaj să fie distins și onorat printre aceia ai națiunii sale”. “Dragomanul Manuc cu credință îndeplinește sarcinile slujbei. Încuviințez sârguința arătată de el în treburi și mulțumesc pentru îndreptățirea părerii frumoase ce-am căpătat despre el. Ca răsplată pentru devotamentul său, îi hărăzesc titlul de prinț al Moldovei, și doresc ca pe viitor el să adâncească strădania lui în slujba mea”.

În urma tuturor evenimentelor, Manuc l-a sfătuit pe Mustafa Pașa să nu se grăbească, să adune în jurul său pe toți exilații și pe toți aderenții la reformă, să îi integreze în societatea „Prietenii de la Rușciuc” și apoi să pornească împreună cu oastea asupra capitalei, el fiind totodată cel care avea să îi pună la dispoziție toate sumele de care avea nevoie pentru realizarea mărețului său plan. Ei doreau o lovitură de stat în urma căreia să fie readus pe tronul strămoșilor săi sultanul Selim al III-lea. Selim a fost informat de planurile celor doi de către partizanii săi trimiși în delegație.

Partizanii aveau misiunea de a-i lichida pe iamaci, fanaticii apărători ai vechii ordini și ai noului sultan care reprezenta pentru ei garanția menținerii privilegiilor pe care le aveau în Imperiu, precum și a vechilor instituții. Împreună cu 4000 de oameni Mustafa Pașa Bairactar a părăsit Rușciucul către Adrianopol unde i s-au alăturat alți 8000 de ostași din Serbia. Însoțiți de Marele Vizir Celebi se îndreptau către Constantinopol cu scopul de a lichida pe iamacii care terorizau populația. Sultanul însuși a fost convins că distrugerea iamacilor ar fi cea mai bună opțiune și a ordonat uciderea lor.

La data de 28 Iulie 1808 Mustafa Pașa Bairactar i-a comunicat Marelui Vizir Celebi intenția sa de a-l repune la conducere pe sultanul Selim al III-lea. Acesta a avut o atitudine ezitantă, motiv pentru care a fost lipsit de însemnele puterii și arestat. Mustafa Pașa Bairactar a intrat pe prima poartă a Constantinopolului, cea de-a doua fiind închisă de către iamaci la ordinul lui Bostagni Bașa. Sultanul Mustafa al IV-lea dupa ce a fost informat de ce strigă Mustafa Pașa Bairactarul, că adevăratul sultan este Selim al III-lea, se închisese într-unul din apartamentele sale, pătrunzând printr-o ușă cunoscută doar pe el. Apoi a fost deschisă și cea de-a doua poartă și, întrebat de către sultan de ce a venit, Mustafa Pașa îi răspunse că dorește să îți întâlnească fostul sultan. Astfel el a fost poftit într-o sală unde i-a fost adus corpul însângerat al sultanului său iubit. A fost poruncită arestarea lui Mustafa al IV-lea și proclamat sultan fratele acestuia numit Mahmud. Mustafa Pașa Bairactarul, ce se bucura de o mare popularitate în rândul oamenilor, fiind considerat cel ce a salvat împărăția, a îngenunchiat în fața noului sultan, a sărutat poala caftanului și aștepta poruncile noului său stăpân. Mahmud l-a numit pe loc Mare Vizir, luând în mâinile sale conducerea grelelor afaceri ale Imperiului. Au fost luate drastice măsuri pentru restabilirea liniștii și oridinii în Imperiu, cu atât mai mult cu cât războiul cu Rusia continua, iar linia Dunării era grav amenințată.

I.4. Negociator al păcii.

În calitatea sa de Mare Vizir, Mustafa Pașa Bairactarul, și-a dat seama că trebuia să rezolve două mari probleme, pe de-o parte să restabilească ordinea internă, să insufle marii oștiri otomane un nou avânt de luptă și încredere în puterea Imperiului, iar pe de altă parte trebuia să facă față războiului cu rușii, el fiind unul dintre adepții prieteniei cu poporul rus. În acest sens, el dorea nimic altceva decât pacea, motiv pentru care se gândea să propună rușilor noi discuții și negocieri. Cum altfel putea să facă asta decât cu ajutorul lui Manuc, conștient fiind de legăturile pe care le avea acesta cu comandamentul rus de la București.

Încă din vara lui 1807, după câteva luni de la izbucnirea conflictului, căuta, cu sprijinul lui Manuc, să înceapă discuții cu generalul Michelsohn, comandant al armatei ruse, și apoi cu feldmareșalul Prozorovski. Și rușii doreau să negocieze cu turcii datorită francezilor care, în urma încheierii tratatului dintre Napoleon și Alexandru I la Tilsit, doreau să se apropie cât mai mult de ruși pentru a-i avea aliați în politica împotriva Angliei (Imperiul otoman urma să se împartă între cele două, cu unele cedări și către Austria).

La data de 24 August 1807, la Slobozia se semna armistițiul ruso-turc care prevedea evacuarea trupelor rusești din Țara Românească și Moldova în termen de treizeci și cinci de zile, dar și obligația turcilor de a nu trimite armată în fortificații și să nu mențină unități militare în Moldova sau Țara Românească, până nu vor fi elucidate litigiile dintre ei, însă acest tratat nu s-a aplicat, întru-cât țarul Alexandru I a refuzat ratificarea lui.

În Februarie 1808, Mustafa dorea să dicute pacea cu rușii, fără implicarea francezilor, în acest sens fiind dezvoltate relații de corespondență între Bairactar, Manuc, Kiose Ahmed, Bogoș Sebastian și Contantin Ipsilanti. Franța dorea să izoleze Anglia, motiv pentru care a fost deranjată de tratativele de pace care se purtau între ruși și turci. Deoarece se apropia expirarea termenului armistițiului, guvernul turc a cerut lui Bairactar să înceapă discuții cu feldesmanul Prozorovski. Tratativele din primăvara anului 1808 s-au purtat între Manuc, numit de către Mustafa Pașa Bairactar, și Căpitanul Krasnokutski, numit de către comandamentul rus. În urma lor s-a hotărât prelungirea armistițiului pentru încă un an, până la data de 28 Martie 1809.

Pe la sfârșitul lunii Mai al anului 1808, sosise la Rușciuc un delegat rus, care fusese găzduit timp de treizeci și patru de zile la Manuc. Acesta dorea să discute cu Manuc posibilitățile încheierii păcii. Mai târziu, la 11 Iulie 1808, negocierile au continuat la Rușciuc între Manuc și baronul Bervitz, adjutantul feldmareșalului Porozorovski, cei doi discutând condițiile pentru încheierea păcii, însă, în contextul evenimentelor politice din Imperiul Otoman (asasinarea lui Selim al III-lea, detronarea lui Mustafa al IV-lea și instaurarea lui Mahmud al II-lea, dar și numirea lui Mustafa pașa Bairactarul în funcția de Mare Vizir), acestea au fost sistate pentru moment.

După numirea lui Mustafa Pașa Mare Vizir, Manuc și-a intensificat eforturile pentru a se ajunge la încheierea păcii cu rușii, fără mijlocirea altor state. Mustafa Pașa avea în mâinile sale sigiliul de împuternicire cu deplină independență și autoritate, dorea pacea, însă nu era dispus să cedeze în fața rușilor pământ din cele două Țări Românești. Marele Vizir asigura pe ruși că, în cazul unui război al Rusiei cu Franța, turcii nu ar fi intevenit deoarece doreau relații de bună vecinătate cu țarul, chiar de prietenie.

La 14 Septembrie, Mustafa Pașa îi scrie lui Manuc, ce se afla la București, să insiste mai mult pe lângă feldmareșalul Porozorovski pentru încheierea păcii. Astfel, Manuc și-a manifestat, încă o dată, bunele sale sentimente față de Rusia. El nu era doar omul de legătură dintre cele două puteri, ci era, pe de-o parte, agentul comandantului rus, căruia îi transmitea tot ce se întâmpla și discuta la Înalta Poartă, iar pe de altă parte, era și un adevărat negociator.

Manuc era considerat cel mai intim colaborator și sfătuitor al lui Mustafa pașa Bairactarul, în timp ce rușii îl apreciau ca pe un agent al lor, în schimbul serviciilor aduse oferindu-i și o subvenție lunară. În ciuda acestui fapt, Manuc a reușit, prin sumele de bani acordate pentru acoperirea tuturor cheltuielilor necesare bunei funcționări a cetăților turcești de la Dunăre, să își ascundă adevărata față pentru ca turcii să continue a-l considera omul lor.

Mustafa dorea atât pacea, cât și să stopeze abuzurile și nedreptățile practicate de cei mai mulți dintre ieniceri, pretutindeni începând să se simtă prezența unui om autoritar și hotărât la cârma treburilor marelui imperiu. Cu timpul, acesta incepusesa devină insolent și nemilos. Mustafa Pașa s-a lăsat influențat de un om foarte lingușitor, Kiose Ahmed, urât de către toți cei care îl cunoșteau pentru felul său disprețuitor de a fi. Au fost maltratați ienicerii, corpul de elită care timp de secole adusese putere și glorie întregului Imperiu. Au fost dezarmați, umiliți, bătuți, aruncați în stradă.

Din dorința de a-i deschide mintea lui Mustafa pașa, care începuse să comită greșeli fără să se oprească, Manuc se duce de îndată la Constantinopol, unde a fost primit cu bucurie. Din păcate pentru el, Mustafa Pașa, influențat de Kiose Ahmed, era convins că este iubit de popor și nu întreprindea nimic fără să îi ceară sfatul, iar spusele lui Manuc nu le mai luă în considerare. Văzând noua atitudine a lui Mustafa, Manuc se decide să revină la Rușciuc, unde îl așteptau atâtea afaceri și unde putea trăi mai liniștit, departe de evenimentele din capitala otomană.

După primirea scrisorii de la marele vizir, în Noiembrie 1808, Manuc a considerat că trebuie să plece de îndată la Constantinopol să îl scoată pe Mustafa pașa de sub influența lui Kiose Ahmed, atât pentru salvarea Imperiului, cât și pentru a-și salva viața, familia și averile, toate aflate în strânsă legătură cu marele vizir. Datorită felului să de a fi, Manuc era simpatizat atât în centrul comercial de pe malul Dunării, cât și în rândul tuturor acelor diplomați sau neguțători care erau în trecere prin Rușciuc.

Manuc i-a cerut lui Mustafa Pașa să renunțe la marea lui demnitate și să se retragă pentru o mai mare siguranță la Adrianopol, încât viața îi era în primejdie în urma reformelor pe care le întreprinse, atrăgând asupra să multe antipatii. Din cauza orgoliului mult prea mare, Mustafa Pașa Bairactarul a refuzat să-i dea ascultare prietenului său Manuc. Dușmanii lui au făcut tot posibilul pentru a-i slăbi puterea, urmând să organizeze o expediție împotriva Rușciucului, aflat sub comanda directă a sa. Vizirul credea că nimeni și nimic nu îi va opune rezistentă, însă Mustafa Pașa realiză că poruncile lui se aplicau greu și nu mai era ascultat, în jurul său nu se mai aflau vechii tovarăși de luptă, ci sclavele din haremul său.

În toamna anului 1808 zidurile orașului său au fost acoperite cu afișe în care Mustafa Pașa era umilit. Nemulțumirile în rândurile populației continuau să sporească, motiv pentru care Manuc îi mai face încă o vizită pentru a-și salva prietenul. Se aruncase la picioarele lui și îl rugase, din nou, să plece din Constantinopol și să își recheme trupele de la Rușciuc, însă Mustafa Pașa era absent de la tot ce i se spunea. Mai mult decât atât, îi interzisese prietenului sau să mai vorbească despre aceste lucruri, care decide să se retragă din palatul viziral, loc în care nu se va mai întoarce vreodată. În noaptea omorului Marelui Vizir, un căpitan al ienicerilor a anunțat pe apropiații lui Manuc Bei: “ Transmiteți-i Beiului ca el să se grăbească să fugă și să salveze capul său, căci ienicerii sunt pe cale de a-l prinde. Amar are să-i fie, dacă va cădea pe mâna lor: va fi sfâșiat”.

La 15 Noiembrie 1808 ienicerii au trecut la fapte. Palatul părea pustiu, toate gărzile credincioase marelui vizir erau risipite prin capitală pentru a sărbători ramazanul. Mustafa Pașa, conform tradiției, trebuia să viziteze pe muftiu, vizită ce semnifica legătura dintre religie și stat. Împreună cu o gardă formată din 200 de oameni a pornit pe străzile orașului, în văzul mulțimii. Au început să fie atacate unitățile militare ale vizirului, răspândite prin întreg Constantinopolul, iar marele vizir, sesizând primejdia, a decis să se retragă a palat.

Ienicerii au incendiat casele din apropierea palatului, apoi l-au înconjurat pentru ca pompierii să nu poate reuși să stingă focul. Aceasta era imaginea pe care marele vizir, Mustafa Pașa Bairactarul o urmărea din cadrul camerei sale, zidurile ce se prăbușesc, cum îi sunt uciși eunucii, cum spaima îi cuprindea atât pe oameni, cât și pe el. Speriat, împreună cu una dintre sclavele lui preferate și un eunuc, încărcat cu pungi pline cu aur, Mustafa pașa a reușit să se facă nevăzut și a părăsit apartamentul în care se afla, refugiindu-se într-unul din turnurile de piatră ale palatului, unde spera să fie adăpostit de flăcările și furia ienicerilor.

16 Noiembrie 1808 a fost o zi decisivă pentru soarta imperiului deoarece li s-au alăturat ienicerilor femei și bărbați care incendiau tot ce prindeau în cale. În timp ce flăcările se întindeau în toate cartierele, ienicerii căutau pretutindeni pe oamenii lui Mustafa Pașa Bairactarul și pe toți cei bănuiți că sprijineau reformele lui Selim al III-lea. A doua zi, în urma unui bombardament toți luptătorii din ambele tabere erau istoviți, peste tot erau doar ruine și cenușă. Dintre aceste dărâmături, au fost scoase cadavrele lui Mustafa Pașa și ale însoțitorilor săi. Dușmanii căutau acum averea lui Bairactar. Manuc-Bei a rămas în istorie ca un răpitor al acestor bogății. Bairactar a adus cu el la Constantinopol bogăția sa bănească, aurul și pietrele prețioase. Dacă nu s-a găsit acest tezaur, a trebuit să piară în flăcările și jaful palatului său.

Manuc era un om prevăzător. Încă de pe timpul lui Tersenec Oglu el își trecuse o parte din bogății în Valahia, iar relațiile sale cu Rusia și războiul între Ruși și Turci îl asigurau și mai mult în dreptatea intențiilor sale. Oricum, nu mai avea pe nimeni să-l apere. Știa prea bine ce înseamnă “ Mare Dragoman” în Imperiul Otoman: mândru magnat în exterior și parvenit umil și maltratat în interior, om fără moravuri, interesat și cu principii false, recrutat din pătura de jos, care prin înrudire, ca evreii, transmitea unul altuia secretele încredințate, trăind numai prin minciuni și înșelătorii.

În rândul ienicerilor se produse mare veselie. Sultanul Mahmud al IV-lea credea că ienicerii vor să îl detroneze și să îl instaureze pe tron pe vechiul sultan, motiv pentru care a dat ordin ca Mustafa al IV-lea să fie ucis. Cum nu mai exista un alt moștenitor care să îl înlocuiască pe Mahmud al IV-lea, ienicerii au renunțat la orice solicitări, închinându-se sultanului. Astfel se încheia și cea de-a cincea tentativă de europenizare a marii oștiri și de modernizare a aparatului de stat, văzute drept granții ale forței și durabilității Imperiului Otoman, tentativă începută încă din anul 1733.

Moartea lui Mustafa Pașa Bairactar a fost pentru Manuc o lovitură grea, pentru că pierdea un prieten și pe omul care îi asigurase ascensiunea politică. Relațiile ruso-turce îi amenințau lui Manuc viața și averea, începând să simtă îngrijorare, așa cum nu se mai întâmplase până atunci. În sufletul său dominau o serie de bănuieli și neîncrederi, primejdii, din care nu știa cum va mai ieși.

Încercările eșuate de negociere ale păcii l-au convins pe Manuc să pună în aplicare planul său mai vechi, discutat deja cu Luca Kiriko, consulul Rusiei la București, acela de a pradă fortăreața de la Giurgiu aflată în stăpânirea turcilor, în acest fel, atât el cât și Kiose Ahmed, comandantul fortăreței, să capete protecția rușilor. Întâlnirea dintre el și Kiose Ahmed avea să se realizeze în condiții cât mai discrete, planul era pus la punct, rămâne doar ca Ahmed să fie de acord. Manuc nu se îndoia de acest fapt deoarece, Ahmed se temea de dușmănia ienicerilor împotriva lui, care nu putea fi ștearsă cu niciun preț. Kiose Ahmed fusese un colaborator intim al lui Mustafa Pașa Bairactarul, care declarase război ienicerilor, urmând lichidarea acestui strălucit grup militar. Datorită acestor circumstanțe Manuc urma să îl ajute pe Kiose Ahmed să ia legătura cu rușii de la București pentru a le câștiga încrederea, astfel încât cei doi să fie protejați în orice împrejurare. Kiose Ahmed îi era recunoscător lui Manuc pentru tot ce făcuse acesta pentru el, începând de la ajutorul financiar până la prietenia sinceră pe care i-o purta.

Planul lui era prădarea fortăreței de la Giurgiu pentru că prin această grea lovitură a rușilor față de turci le-ar destabiliza sistemul de apărare de la Dunăre, motiv pentru care, în doar câteva luni de când se instalase la București, Manuc reușise să devină foarte apropiat comandamentului rus. În dimineața zilei de 9 Martie 1809 pe podul Târgului de Afară era liniște, pe la Hanul Sf. Gheorghe rar trecea o căruță, în casele lui Manuc Bei erau doar slugile sale care încă dormeau, urmând ca după amiază el să îl întâlnească pe aleea călăreților din Herăstrău pe generalul Miloradovici. Înțelegerea dintre cei doi a fost deplină, iar planul aprobat cu bucurie de către general. În felul acesta, Manuc reușise prin marele serviciu pe care îl făcuse rușilor să obțină protecție pentru el și familia sa venită încă de la începutul lunii Martie la București, dar și pentru întreaga lui avere din Țara Românească.

După ce planul fusese pus la punct, Manuc l-a informat pe Kiose Ahmed toate detaliile. Cum ora și locul erau stabilite, el a îndepărtat toate canioanele de la Giurgiu, păstrându-se în fortăreață doar 400 de oameni. Despre acest plan știau doar Manuc Bei, Kiose Ahmed, Luca Kiriko, feldmareșalul Prozorovski și generalul Miloradovici. Cel din urmă locuia în casa marelui boier Constantin Filipescu, dușman ascuns al rușilor, motiv pentru care luase la cunoștință planul lor atât consului Franței, Ledoulx, cât și Aidin, pașa de la Giurgiu.

La 22 martie 1809 au fost întărite și concentrate unitățile generalului Miloradovici nu departe de București, urmând ca a doua zi să fie pronit atacul. În timpul nopții au fost văzute mai multe focuri, din loc în loc, ce ajungeau până la Dunăre. Genealul Miloradovici nu le-a acordat importanță, neștiind că sunt semne către turci din partea oamenilor boierului Constantin Filipescu. Când rușii au ajuns la fortăreață, după ce au trecut pe ultitele părăsite ale orașului, cu toate casele pustii și ferecate, turcii au îndreptat asupra lor un foc mare dinăuntrul fortăreței, înconjurată de un șanț adânc și lat. Soldații ruși, neștiind de existența lui, din dorința de a-l trece și ajunge pe partea cealaltă nu au reușit, murind arși de vii. Alții, care au reușit să treacă, au dat de un val de pământ și de un al doilea șanț. Trupele turcești au primit ca ajutoare unități numeroase aduse pe vase de la Rușciuc. Generalul rus și-a dat seama că nu va reuși să ocupe fortăreața, așa cum își dorise, motiv pentru care ordona retragerea.

Aflând de înfrângerea de la Giurgiu, locuitorii reședinței domnești au început să se alarmeze, însă generalul Miloradovici, care nu avea timp de pierdut, plecase de îndată pentru salvarea Bucureștiului în apropiere de Giurgiu, unde Mustafa Pașa Bairactar își depozitase toate munițiile oștirii otomane de la Dunăre. De aici a luat o foarte mare cantitate de muniție și douăsprezece steaguri otomane, apoi a lovit din greu la Obilesti și Negoiesti, la Crețești și Turtucaia pe unitățile turcești, evitând astfel atacarea reședinței domnești de către turci.

Precaut din fire, Manuc Bei s-a gândit că ar fi bine să își adune certificatele de la toți comandanții ruși alături de care a lucrat, pentru a le avea pregătite în caz de nevoie, fie pentru a le cere anumite servicii rușilor, fie pentru a-l lua cu ei în eventualitatea terminării războiului. El a avut cel mai mult de suferit în urma acestei înfrângeri, în ciuda faptului că nu avea nicio vină, demonstrându-i comandantului rus că tot ce planificase anterior se aflase din casa boierului Constantin Filipescu, unde locuia generalul Miloradovici.

În urma morții maresalulului Prozorovski relațiile lui Manuc Bei cu comandamentul rus au continuat să fie la fel de strânse. Generalul Bagration este noul comandant al armatei ruse de la Dunăre și cel care a continuat luptele împotriva turcilor.

La data de 22 Decembrie 1809 au sosit de la Constantinopol la București doi turci, trimiși ai ministrului de externe Mehmed Galib și dragomanul marelui vizir, Dumitrache Moruzi, care au fost găzduiți de Manuc Bei. Cei doi aduceau cu ei răspunsul Porții la propunerile generalului Bagration, făcute prin intermediul lui Manuc, negociatorul dintre comandamentul rus și guvernul turc. În urma acestora, lui Manuc i-a fost acordat de către prințul Bagration un certificat prin care îi erau recunoscute toate serviciile aduse armatelor ruse și confirmate scutirile de bir ale satelor Tancabesti, Dragomirești, Pupăza, Pasărea și Moara Seacă, toate proprietăți ale lui Manuc Bei. Anul 1810 este anul marilor succese pentru Manuc Bei. I-au fost recunoscute serviciile de către toți comandanții ruși, a fost lăudat de divanul țării și municipalitatea bucureșteană, prestigiul și autoritatea sa reușind să crească nemăsurat în fața țarului Alexandru I, care îl va decora cu cel mai înalt ordin, crucea Sf. Vladimir gradul III, mai ales datorită serviciilor aduse armatei ruse de la Dunăre în timpul războiului ruso-turc.

In Ianuarie 1811 guvernul rus a cerut sprijin Curții habsburgice în vederea încheierii păcii cu Turcia. Pe 26 Ianuartie 1811 a fost trimis din comandamentul turc de la Sumla Numan Efendi, om de încredere al lor, ce va fi găzduit la hanul lui Manuc. Manuc Bei a fost cel care l-a ajutat pe Numan Efendi să obțină mai multe întâlniri cu generalii comandamentului rus. El avea o scrisoare din partea marelui vizir destinată comandantului armatei ruse la Dunăre, precum și o scrisoare din partea lui Mehmed Galib, ministrul de externe turc, pentru Manuc Bei. Apoi, la 5 Iunie 1811 a venit la București Hamid Efendi, ministrul de război al Turciei, pentru a încerca să dea un nou impuls negocierilor de pace cu rușii, mai ales acum când îi vedea doritori.

Generalul Kutuzov a trimis la Sumla, cartierul marelui vizir, pe Iosif Fonton, consilierul ambasadei ruse la Constantinopol. Cel din urmă îi spusese că guvernul rus ar trebui să renunțe la pretenții și să se încheie pacea, însă cererile i-au fost respinse de către comandamentul rus. Văzând acestea, la 12 Octombrie 1811, turcii au treut Dunărea cu 30000 de soldați, iar pe țărmul drept au lăsat o armată alcătuită din 36000 de ostași. Generalul Kutuzov a luat atitudine în fața pericolului și, în apropierea Sloboziei, a aruncat un pod peste Dunăre, pe care a trecut cu 7500 de ruși. A reușit să rupă liniile întinse ale turcilor, i-au bătut și le-au luat tezaurul și munițiile marelui vizir. Turcii au fost atacați de către el și de pe malul stâng al Dunării care, tăiați în liniile de retragere, au fost distruși. Conștientizând pericolul în care se aflau, turcii au cerut întreruperea ostilităților pentru cinci zile, timp în care să fie discutate condițiile de pace.

În primele zile ale lunii Noiembrie 1811 au început negocierile de la Giurgiu. Deoarece acestea nu se concretizau în niciun fel, ambele tabere erau pregătite din nou de luptă. Manuc Bei reintră în scena tratativelor, iar la data de 15 Decembrie 1811 îi aduce și găzduiește în București, la hanul său, pe negociatorii celor două tabere.

La 4 Ianuarie 1812, Manuc Bei a invitat la una din moșiile lui, la vânătoare, pe Dumitrache Moruzi, marele dragoman al delegației turce, pentru a purta o discuție secretă, iar la 17 Februarie, Manuc, negociator și sfătuitor al turcilor și rușilor, a vorbit cu Mehmed Galib, primul delegat turc, despre planurile europene de a împarți Turcia și avantajele pentru ea de a încheia imediat pacea. Negocierile de la București au decurs în același fel precum cele de la Giurgiu.

La 29 Ianuarie, în marea sală a Hanului Manuc, a fost citit un ultimatum din partea guvernului rus, adus de la Petrograd de către diplomatul Volkovski. Consulul francez era interesat să cunoască desfășurarea negocierilor, dar, din păcate pentru el, ce se discuta la Hanul Manuc era strict secret. Deși rușii renunțaseră la unele revendicări, turcii continuau să se mențină fermi în poziția lor, motiv pentru care generalul Kutuzov a anunțat că renunță la armistițiu, fiind pregătit să treacă la noi acțiuni militare împotriva turcilor. Însă, în Aprilie, generalul Kutuzov va fi înlocuit de Pavel Ciciagov, prieten bun al marelui vizir Ahmed Kiose.

O soluție de compromis între cele două tabere se presupunea a fi cedarea Basarabiei, parte a Moldovei dintre Prut și Nistru, aflată încă din anul 1456 sub suzeranitatea turcească, rușilor. Negocierile pentru încheierea tratatului de pace au luat sfârșit la începutul lunii Mai a anului 1812. Conform lui, partea de vest a Moldovei, precum și Țara Românească își păstrau vechiul statut juridic al suzeranității otomane, iar Basarabia a fost încorporată la Rusia țaristă. Tratatul a fost semnat în sala de recepție a Hanului Manuc, unde se purtaseră negocierile, la data de 16 Mai. Amiralului Pavel Ciciagov îi revenea sarcina de a supraveghea retragerea trupelor ruse, comandamentul rus a dat dispoziție că toate clădirile din centrul Bucureștiului să fie împodobite cu ghirlande, iar în timpul nopții podurile reședinței domnești să fie luminate. După retragerea trupelor ruse din Țările Române și după încheierea răfuielilor de la Sumla și Constantinopol, se instalase liniștea.

Personal, consider că anul 1812 constituie un important punct de referință în istoria de peste cinci secole a relațiilor româno-ruse, nu doar în plan politic, ci și în plan psihologic. Studiul paginilor de istorie ne oferă exemple privind încercările de apropiere dintre principate și cnezatele ruse, dar și creșterea sentimentului de neprietenie față de ruși. Cu toate acestea, nu doar rușii erau interesați de sud-estul Europei. Austria dorea expansiunea politică și economică la sud de Carpați, Franța vroia să folosească Principatele Române ca pioni de schimb în relațiile cu Marile Puteri, iar Anglia plasa Principatele Române în strategia ei pentru interesele din Marea Mediterană.

Evenimentele politice, actele de brigadaj și, în general, tot ce s-a întâmplat atât în sudul cât și în nordul Dunării, în primii ani ai secolului al XIX-lea, au ocupat un loc principal pe marea scenă a vieții politice europene. Un imperiu se destrăma lent prin revolte interne și acțiunile independente ale unor pașale rebele, iar un mare război ruso-turc nu putea fi evitat. În acest context, fie că erau domnitori precum Constantin Vodă Ipsilanti, fie că erau înalți dregători ai Porții, ca Tersenec Oglu sau Mustafa Pașa Bairactarul, fie că erau rebeli sau diplomați străini, toți aveau să întrețină relații strânse cu Manuc Mirzăean. Marele om politic, lega și dezlega intrigile și aranjamentele politice, cu fire de aur din bogatiile lui.

I.5. Sosit la Hâncești.

Odată stabilită pacea, apăreau în calea lui Manuc Bei alte probleme, reinstalându-se în preajma sa sentimentul de nesiguranță, pe care nu îl mai simțise de la fuga din capitala constantinopolitană, în Decembrie 1808. Odată cu plecarea rușilor ce-l protejau, Manuc Bei se temea că cele două Țări Române treceau din nou sub sezeranitatea otomană și de faptul că nu îi vor ierta contribuția pe care a avut-o la încheierea păcii, care s-a dovedit a fi umilitoare pentru Imperiu. Pe lângă aceasta, știa că va fi urmărit în Țara Românească pentru că a sprijinit politica reformatoare a lui Selim al III-lea, continuată și de prietenul său Mustafa Pașa Bairactarul.

Din dorința de a nu fi ucis și a nu-i fi confiscate averile, Manuc Bei la începutul lunii Mai s-a dus la Brașov, orașul de peste munți, unde avea să își facă relații cu comandamentul militar. Se va întoarce la București în Decembrie 1812, pentru a-și asigura viața și liniștea, unde va întâlni pe noul domnitor al Țării Românești, Ioan Vodă Caragea. Întâlnirea dintre cei doi avea să se realizeze la Turtucaia, Ioan Vodă se arăta foarte prietenos lui Manuc, oferindu-i acestuia o nouă arendare a salinelor Țării Românești în condiții și mai avantajoase față de cele pe care le primise de la Constantin Ipsilanti, însă a fost nevoit să refuze deoarece credea că este influențat de Halet Efendi, marele vizir otoman.

Halet Efendi a încercat să obțină condamnarea lui Manuc, acuzându-l în fața sultanului, însă nu a reușit. Cum sultanul a refuzat să semneze firmanul de pedepsire a lui Manuc, Ioan Vodă Caragea s-a înțeles cu Halet Efendi să comploteze împotriva lui și să îl supravegheze în permanență. Manuc Bei era conștient de ce i se pregătește și pleacă împreună cu familia din București pentru că, atâta vreme cât Ioan Vodă Caragea nu avea o poruncă fermă să îl execute, nu îl reținea nimic să se salveze.

Printre greșelile lui Ioan Vodă Caragea care l-au făcut pe Manuc Bei să își dea seama de adevăratele sale intenții au fost concedierea celor considerați dușmanii Porții, respectiv frații Mesrob și Bogoș Sebastian, intimi ai lui Manuc și anularea titlul de dragoman al acestuia. Manuc mai știa încă din vara anului 1812, după semnarea tratatului de pace de la București, că era considerat, împreună cu frații Moruzi și Mehmed Galib, trădător al intereselor Imperiului, prin pacea care a fost încheiată.

Manuc a fost invitat de mai multe ori la reședința domnească de pe Podul Mogosoaiei. Inițial nu a știut cum ar fi mai bine să procedeze, dar din dorința de a nu-și pune în primejdie viața, decide să meargă împreună cu Babic Iacubici la palat. Aici a fost primit de îndată, și, conform protocolului oriental, a îngenunchiat și sărutat poala caftanului domnesc. Domnul îl asigura că nu există niciun complot împotriva sa, iar în caz de pericol ar fi dispus să se sacrifice pentru a-i salva viața. Nimic mai fals. Manuc ia atitudine și începe să facă pregătiri secrete de plecare. În urma unei vizite, Manuc l-a anunțat pe Ioan Vodă Caragea că dorește să părăsească Bucureștiul pentru câteva zile. A fost întrebat dacă pleacă singur sau însoțit de familie și pentru cât timp. Acesta i-a comunicat că nu pleacă însoțit și doar pentru câteva zile.

La 1 Aprilie 1813 Manuc a plecat dis-de-dimineață la moșia sa de la Dragomirești, către graniță deghizat în haine de curier, însoțit de doi servitori, anunțându-și doar soția și pe Babic. Contele Auguste de Lagarde, în “Voyage du Moscova á la Vienne” (Paris, 1824) spune că imediat după încheierea păcii din 1812, Manuc era urmărit de turcii care vroiau să îl ucidă, iar acesta, pentru a se salva, a fugit pe fereastră, cu ajutorul unor cearșafuri.

La două zile după fuga sa, a fost trimis acasă la Manuc un ceauș pentru a vedea dacă acesta s-a întors. Când Babic și-a dat seama că Manuc a reușit să treacă granița în Transilvania, i-a spus ceausului că nu știe nimic de stăpânul său și presupune că a fugit. La aflarea acestor vești Ioan Vodă Caragea a fost cuprins de furie. Astfel, a poruncit să îi fie percheziționată și sigilată casa lui Manuc de pe Podul Târgului de Afară. Și mai mare a devenit furia sa în momentul în care a aflat că nu se găseau acolo valori, bani, bijuterii sau altceva compromițător. Directivele de sechestru a întregii averi veneau de la Poarta otomană care considera că îi revin toate aceste bogății, deoarece ele ar fi aparținut lui Mustafa Pașa Bairactarul. Înainte să plece, Manuc a rugat să îi fie administrate toate bunurile de Asvadur Avedian, cumnatul său.

Manuc a fost ajutat de către consulul Luca Kirico și de către consulul austriac Franz Fleischhacki. Luca Kirico îi datora viața lui Manuc Bei, motiv pentru care s-a apropiat de ambasadorul Italinski și de forurile conducătoare ruse pentru a le cere eliberarea familiei și moșiilor lui Manuc, sechestrate din ordinul Porții. În urma repetatelor intervenții pe care le-au avut, în primăvara anului 1814, lui Manuc i-a fost eliberată atât familia, cât și sechestrul de pe toate averile din Țara Românească, urmând ca în sezonul următor Manuc să își revadă familia la Brașov, rupând definitiv legăturile cu înalții dregători din capitala sultanilor și încheindu-se un capitol din viața sa.

Siguranța lui Manuc depindea de bunăvoința marii puteri de la răsărit, Rusia și, în primul rând, a țarului Alexandru I, care îl aprecia pentru tot ajutorul acordat armatei de la Dunăre, arătându-și recunoștință prin acordarea ordinului Sf. Vladimir. Om de acțiune, întreprinzător, fîn observator, abil diplomat, știuse, totdeauna, cu pungile lui să câștige simpatii și protectori în anturajul Curții imperiale, mai ales că avea un bogat statut de activitate în serviciul Rusiei. Manuc dorea să îl întâlnească pe țar, audiența fiind fixată pe 3 Octombrie 1814, în urma căreia avea să i se decidă viitorul.

Manuc i-a arătat proiectele lui economice realizabile pe o întinsă regiune ce aparținea Rusiei. Țarul s-a arătat interesat de tot ce vroia acesta să construiască. Se dorea fondarea unui port la Dunăre, lângă Reni, inspirat fiind de Odessa, portul de la Marea Neagră, precum și popularea întregii regiuni cu coloniști din țările creștine, din Balcani, oameni asupriți de turci ce necesitau eliberarea de sub jugul otoman. Portul urma să se bucure de aceleași privilegii ca și Odessa și să fie închis doar în situații excepționale. Acest oraș și port, în scurt timp, oferea condiții avantajoase exportului de grâu, produs principal al economiei districtului.

Răspunsul țarului nu a întârziat să apară decât până la data de 22 februarie 1815. Dipă veritabilul serial de întâmplări petrecute în urmă cu vreo două trei secole, Manuc Bei reușise să se salveze atât pe el, cât și comoara din pivnițele caselor sale, cumulată și datorită peripețiilor prin care a trecut, ajuns atunci cel mai bogat om din oraș.

De acum înainte, pentru concretizarea proiectelor sale, Manuc avea nevoie, printre altele, și de oameni de afaceri care să lucreze pentru el, astfel că va purta corespondențe comerciale cu Petrogradul și Moscova. La Petrograd se afla Eremia Eghiazemian, om de afaceri alături de care Manuc mai tratase anterior și alte proiecte, dar și Ioachim Lazarian, care lucra pentru el aici. Deoarece avea nevoie de cât mai mulți colaboratori care să îi vină în ajutor, Manuc obține de la țar numirea comnatului său Azvadur Avedian rangul de consilier de Curte, iar lui Babic Iacubici, pe acela de asesor colegial.

Prima problemă pe care o întâlnise era aceea a lemnului, necesar pentru construirea noului oraș și port. Cu ajutorul oamenilor săi de afaceri a cumpărat marea moșie de la Hâncești, din Lăpușna, acoperită cu mai multe păduri, pentru care a achitat suma de 300000 de lei aur proprietarului Ioniță Iamandi. Și-a construit și un conac aici pentru a supraveghea îndeaproape ce se întâmpla în jurul său.

În tot acest timp, a relaționat foarte mult cu soția și copiii săi, rămăși la Brașov și era bucuros la aflarea veștii că soția sa Mariam și familia, compusă din cei doi fii, Murad și Feirat, din cele patru fiice și o soră a ei, precum și pentru Babic Iacubici și unsprezece servitori care îi însoțeau, urmau să vină la Hâncești, începând cu data de 27 Mai, deoarece Luca Kiriko, consulul rus de la București, a eliberat un pașaport pentru fiecare dintre ei. Pentru ca aceștia să ajungă în siguranță au fost închiriați nouăzeci de cai, două carete, nouă care mari și două trăsuri de lux. Din convoi făceau parte și doi medici, un preot, preceptorul copiilor, dar și bucătarul care îl însoțise și pe Manuc Bei la Viena. Dumul a fost lung și greu, cu opriri multe, sfârșindu-se după aproape două luni. După întâlnirea emoționantă cu familia sa, Manuc Bei își aplica în continuare planurile sale mărețe, reușind să dea un puternic impuls vieții economice și agricole din întreg spațiul acordat de țar, populând regiunea într-un timp record și într-un ritm accelerat.

Manuc Bei, înconjurat de familie și colaboratorii săi intimi, se bucurau în tihnă de viața pe care o duceau la conacul Hâncești. Însă viața are legile ei și nimeni nu este nemuritor. La începutul verii anului 1817, fusese anunțată inspectarea unor unități militare districtuale de către generalul rus Benningsen, care urma să sosească însoțit de statul său major și de generalul Bahmetev, guvernatorul districtului. Din dorința de a nu rata nicio ocazie prin care să își arate fidelitatea față de stăpânii Rusiei, cum unitățile lor se aflau chiar în apropierea satului și a conacului său de la Hâncești, Manuc Bei îi invită pe aceștia să rămână o noapte la conac, curtea devenind neîncăpătoare. Unii ostași și-au întins corturile în jurul conacului, unde băutura curgea fără încetare și atmosfera era plăcută, la fel ca în zilele de sărbătoare.

Pentru a-și impresiona oaspeții, Manuc Bei a rugat să îi fie aduși din grajduri câțiva din caii lui arabi. Doi dintre ei, mai nărăvași, cu greu mai puteau fi ținuți în loc. Deranjat de acest fapt, Manuc a încălecat și a făcut demonstrații de călărie. Toți invitații au rămas impresionați de cele ce se întâmplau, însă, mare avea să le fie surprinderea în momentul în care Manuc se oprise brusc, simțind cum i se face rău. A coborât de pe șa, dar nu a mai putut face nici un pas și a picat la picioarele calului. Cei din jur au sărit să îl ajute, însă Manuc respira din ce în ce mai greu, parcă se înneca. A fost ridicat de jos și așezat pe o bancă din conac. Musafirii ce-l înconjurau cu simpatie și compasiune doreau să îl liniștească, ceea ce pentru câteva clipe simțise și Manuc. Nu durase mult și i se făcuse din nou rău. Manuc părea că vrea să spună ceva, își mișca mâinile continuu, fusese dus în cameră și eliberat de haină pentru a putea respira mai bine.

Nimic nu se mai putuse face pentru a-i fi salvată viața. În doar câteva ore de la incident, în seara zilei de 20 iunie 1817, sufletul lui Manuc Bei se stinse. Își petrecuse ultimele clipe la conacul din Hâncești, loc pentru care dorea mărire și glorie. Trupul său a fost transportat la Chișinău pentru a-i fi adus un ultim omagiu. Ulterior, la aceeași biserică armenească aveau să fie înmormântate și cele două fiice ale sale, Mariam, în anul 1822, și Gaiane, în anul 1824.

Perioada istorică în care a trăit era caracterizată de schimbări radicale pe plan economic și de mari frământări politice, Manuc Bei, prin relațiile pe care a reușit să și le facă în Imperiul Otoman, în Țara Românească, dar și în Rusia, și-a putut pune în aplicare ideile atât în plan politc, cât și în plan economic. Cu toate acestea, Manuc Bei nu era un personaj cu idei și convingeri politice, el doar se folosea de politică pentru a-și vedea împlinite interesele. De-a lungul timpului a reușit să câștige încrederea și prietenia lui Tersenec Oglu și Mustafa Pașa Bairactar, cărora le-a fost și vistier, pe vremea când aceștia au ajuns aiani ai Rușciucului, regiune cu prezenta mari interese comerciale, iar cu bani a câștigat încrederea și lui Constantin Vodă Ipsilanti, conducător al Țării Românești. Manuc a dorit să se apropie de el pentru că vedea în Țara Românească locul în care își putea realiza afacerile și în care își putea lăsa averile.

Pe plan politic, Manuc Bei a cultivat pe marii dregători ai Porții câtă vreme cercul intereselor lui era în Imperiul otoman. Dar, după momentul în care au apărut rușii la Dunăre, în timpul războiului desfășurat între anii 1806-1812, el a mutat centrul de gravitație politică și economică, în cealaltă tabără. După terminarea războiului, Manuc a dorit să câștige protecția rușilor, motiv pentru care a pus la cale un proiect economic, tentant pentru țar și avantajos pentru economia unei întinse regiuni de dincolo de Prut. El a fost omul de încredere al turcilor când aceștia erau puternici, apoi a devenit omul de încredere al rușilor când știa că ei vor fi cei care aveau să câștige războiul.

O trăsătură caracteristică a lui Manuc Bei, privit ca om în intimitatea lui sufletească, a fost aceea a dragostei lui față de neamul în care s-a născut. Prin testamentul său este interzisa înstrăinarea moșiilor, iar urmașii lui erau obligați să călătorească numai cu armeni. Averile imobile au revenit mânăstirilor armenești din Ecimiadzin, Ierusalim, Mus, săracilor din Rușciuc, orașul său natal și, în sfârșit, bisericii armene din București. Pe lângă această biserică s-a inaugurat chiar în anul 1817, anul morții sale, o școală parohială ai cărei elevi se rugau zilnic „pentru răposatul prinț Manuc, încoronat de împărat, care este binefăcătorul școlii noastre…”.

Manuc Bei a fost considerat de contemporanii săi o figură reprezentativă, fiind primit sărbătorește de membrii coloniei armene în toate deplasările sale la Constantinopol, Viena, Petrograd, București, Sibiu sau Brașov. Situat în perspectiva istoriei țărilor române și a politicii din spațiul balcanic, de la începutul secolului al XIX-lea, a marilor puteri răsăritene, Rusia și Imperiu otoman, Manuc Bei se înscrie, în raport cu marile personalități ale politicii vremii, ca o figură minoră. Însă dacă este adâncită cercetarea evenimentelor politice și prin puterea banului, s-a bucurat de prețuirea și încrederea unor mari oameni politici și conducători militari care au determinat mersul istoriei. Prin influența pe care a exercitat-o din umbră la Constantinopol, București și chiar Petrograd, Manuc Bei a provocat evenimente, dintre care, unele, au atras consecințe istorice. Și astfel, și numele lui s-a înscris pe scena istoriei, dar mai ales în culisele ei.

CAPITOLUL II – Hanul Manuc.

II.1. Un nou început.

Încă din timpul vieții sale, Manuc dorea să se instaleze într-una din Țările Române, unde viața i se părea mai sigură și ritmul afacerilor mai intens. În acest sens se apropie de Domnul Constantin Vodă Ipsilanti, pe care nu îl refuza în momentul în care i s-a cerut împrumut de la Tersenec Oglu, moment prielnic pentru a-i arăta Domnului cât de folositor îi putea fi. În urma bunăvoinței sale va fi răsplătit cu titlul de serdar. în anul 1803, iar mai apoi, în anul 1803 și cu cel de paharnic, astfel încât ajunse slujbaș la Curtea sa. Nivelul afacerilor lui Manuc începuse să crească în Țara Românească deoarece încheiase o serie de tranzacții profitabile aici. Pe lângă cele două titluri mărețe care i-au fost acordate, acestuia i se mai oferise și dreptul de administrare al salinelor, de pe urma cărora, în doar trei ani, Manuc a câștigat câte 300000 de piaștri anual.

Atât în Moldova, cât și în Țara Românească, circulau mai multe idei, veneau și plecau mai mulți călători străini sau oameni de afaceri, de aici și interesul lui Manuc pentru aceste locuri de la nordul Dunării. El știa că Țara Românească avea o mare importantă economică prin bogățiile solului și subsolului, fiind considerată la începutul secolului al XIX-lea una dintre cele mai fertile din Europa. S-a afirmat pe bună dreptate că dintre toate centrele păstorești europene, teritoriul românesc și-a dobândit o faimă aparte datorită multitudinii și frumuseților bisericilor și mânăstirilor, dar mai ales a cârciumilor, restaurantelor, birturilor și racheriilor, bodegilor și berăriilor, hanurilor, grădinilor și parcurilor cu muzică ce ofereau orașului un farmec particular.

La 7 Septembrie 1804, serdarul Nicolae Saegiu, i-a vândut lui Manuc o vie în „Dealul Bucureștilor”, la 20 septembrie același an, mitropolitul Dosoftei arăta că paharnicul Manuc a cumpărat alte două vii în același loc, iar în octombrie 1804, Dumitrache Ștefan i-a vândut lui Manuc o moșie de 700 de stânjeni la Florești. În urma primilor ani ai secolului al XIX-lea, Manuc a posedat mai multe bogății, fiind considerat unul dintre cei mai mari negustori și zarafi din Peninsula Balcanică, iar odată cu relațiile pe care și le-a stabilit la Curtea domnească de la București, acesta și-a extins afacerile în toată Țara Românească. Obținând dreptul de a-și cumpăra pământuri în Valahia, Manuc-Bei s-a împroprietărit în jurul Bucureștilor și în regiunea muntoasă a Predealului. Testamentul său de la 1815 cuprinde o listă lungă de moșii și sate pe care le deținea: Dragomireștii de Sus și de Jos, Curtea Veche, Bolasca, Tramudeasca, Giulești, Popești, Mudurgan, Brobodet, Tâncăbești, Pasărea, Hagi-Gheorghe, Cuhnești și altele.

Datorită averii fantastice pe care o cumulase în urma prieteniei sale cu sultanul Selim al III-lea, Manuc ajunsese să poruncească meșterilor ce îi construiau palatul de la Țaringrad “ca fiecare cui bătut să îl petreacă printr-o monedă de aur, funduc, irmilic sau rubie”.

Manuc-Bei a avut un rol important în dezvoltarea vieții comerciale a țării, rezervându-și același rol în sădirea agriculturii organizate pe latifundii mari și ocrotirea țărănimii de pe moșiile sale. Pe lângă aceasta, a cumpărat imense cantități de grâu românesc la un preț foarte mic, pe care l-a vândut apoi la Constantinopol cu un preț de patru ori mai mare. Cu sumele de bani obținute își achiziționa alte moșii în Țara Românească. În același timp, își mărea și numărul de prieteni și informatori atrași de banii și generozitatea lui, care devenise legendară. Exportul în Turcia era deficitar, deoarece negustorii turci, greci sau armeni, privilegiați de autoritățile de la Constantinopol, cumpărau totul la prețuri foarte mici. Pe lângă grâu se trimiteau aici cai, boi, oi, miere, ceară, unt, brânză, cherestea, din toate putându-se aproviziona cu ușurință locuitorii asiatici. Acesste tranzacții erau foarte importante deoarece fără grâul românesc, marea capitală a sultanilor ar fi murit de foame, iar fără lemnul românesc Imperiul oroman nu ar fi putut avea flotă.

În momentul în care Manuc Bei se instalase la București avea numeroase proprietăți și făcuse multe afaceri în Țara Românească, cumpărase multe moșii care îi aduceau anual venituri mari și sigure, iar în capitală, printre alte proprietăți, construise marele han, pe care în primăvara anului 1808 l-a reparat și mărit. Acestor moșii li s-au adăugat cele din Ilfov, Prahova și alte județe ale țării și venituri obținute ca urmare a expoatării salinelor, toate aceste activități arătând că Manuc Bei considera în continuare Țara Românească și reședința ei domnească un important centru de afaceri în care securitatea lui personală era sub protecția rușilor.

II.2. Comoara din Centrul Vechi.

Începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, de când relațiile românilor cu marele centru de la Lepzig devenise tot mai strânse, Țara Românească în general și reședința ei domnească în deosebi, au avut o însemnătate deosebită pentru toți negustorii europeni. Caravanele cu mărfuri europene care proveneau din centrul Europei, de la Lepzig și trecând prin Viena și Sibiu, coborau apoi spre Brașov în Țara Românească pentru a ajunge la București, transformând reședința domnească într-o mare piață de tranzit a negoțului european.

Către sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea forțele de producție se dezvoltau necontenit, ceea ce determina și creșterea numerică a populației bucureștene. Așa se explică de ce, în această perioadă istorică ce cuprinde și începutul secolului al XIX-lea, s-au construit foarte multe hanuri care erau atât hoteluri, cât și locuri de întâlnire a caravanelor pline cu mărfuri românești și orientale. Comerțul austriac și cel francez, dar și cel de la Leipzig erau în plină dezvoltare, înființându-se la București casele de comerț Anastasie și Polizu (1780), Festetics și Bozenhard (1785), Pellet și Hortolan (1796), ce desfăceau produse de la Viena, Paris, Marsillia și Lyon. Din Austria se importau pânzeturi de Linz, sticlării, oglinzi, ceasornice, fierărie, iar din Franța mătăsuri, postavuri și stofe de Lyon, aur, vopsele, tutun de Paris și metale.

Comerțul se dezvolta puternic în prima jumătate a secolului al XIX-lea, crescând astfel considerabil capitalul. Negoțul bucureștean a jucat un rol însemnat în procesul intern de schimbare, îdeosebi în complexul legăturilor economice cu Imperiul otoman. Tot orașul era acum plin de prăvălii. Aici se desfăceau mărfurile de larg consum produse de aterierele meșteșugărești pentru populația locală, mărfurile meșteșugărești de o calitate inferioară confecționate în mediul rural, produse necesare pentru hrană, meteriile prime animale și vegetale, achiziționate de meșteșugari, tuturor acestora adăugându-li-se mărfurile importante, îndeosebi articole de băcănie și mărfurile manufacturiere provenite din marile centre industriale ale Europei.

Apărute încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în strânsă legatură cu dezvoltarea economică, hanurile au reprezentat, pe lângă o cerință a comerțului bucureștean, și locuri pline de culoare. Ele erau ca un amalgam de ziduri trainice, etnii și mărfuri, niște edificii care mult timp s-au contopit cu soarta orașului, rezistând încercărilor naturii și oamenilor ce locuiau în ele.

La începutul secolului al XIX-lea, când neguțătorii români erau clienți buni și deosebit de apreciați la Viena și Lipsca, prăvăliile și depozitele lor de mărfuri din București conțineau tot felul de țesături din bumbac, de lână sau mătase. Cele mai căutate țesături erau alagea (stofă vargată de mătase), atlas violet închis și deschis sau grena, verde, galben sau albastru deschis, astar (pânză de căptușit hainele), postavuri, stofe, tafta pentru căptușeală. Aceste țesături de tot felul, foarte scumpe, umpleau prăvăliile și erau cerute de boierimea înclinată spre lux și eleganță, care nu cunoștea valoarea banului rezultat din muncă, ci din exploatarea mai multor săraci.

Neguțătorii vor găsi în hanurile bucureștene loc sigur de depozitare și păstrare a mărfurilor, dar și condiții bune de afaceri, rezultate din întâlnirea cu tot felul de neguțători turci, greci, nemți sau ruși, ba chiar francezi și englezi. Prăvăliile și pivnițele acestor hanuri, construite cu bolți groase de cărămidă, ofereau condiții neîntrecute de siguranță împotrivă hoților și focului, ele fiind pe bune dreptate, considerate adevărate fortărețe ale comerțului. Ele vor constitui un capitol foarte important pentru viața economică bucureșteană, contribuind la dezvoltarea orașului și la faima pieței sale în sud-estul Europei.

Dionisie Fotino, în opera sa “Istoria generală a Daciei”, cuprinsă în trei volume, vorbește despre existența a opt hanuri mari bucureștene împreună cu biserici și alte opt hanuri mici fără biserici, pe lângă douăzeci și opt de hanuri mici, cumulând în total patruzeci și patru de hanuri. G.I. Ionescu-Gion cunoaște treizeci și șase de hanuri cu numele respective și afirmă că mai erau și altele, în timp ce George Potra în studiul său despre ”Hanurile Bucureștene” enumeră șaizeci și patru plus încă cinci hanuri țărănești spre marginea orașului. Căci, în afară de hanurile mari, de zid, cu aspect arătos, au mai fost, din capul locului și până la începutul secolului al XX-lea o seamă de hanuri mici, de fapt cârciumi, cu o sală mare și câteva odăi pentru drumeții, cu șoproane și o curte vastă pentru cai și căruțe. Punându-le la socoteală și pe acestea, numărul hanurilor bucureștene, vechi și noi, ajungea la nouăzeci și șapte, conform recensământului din anul 1878.

Dacă în secolul al XVIII-lea comerțul cu străinătatea se făcea en-gros datorită dificultatiror de transport, începând cu secolul al XIX-lea negoțul se realiza în hanurile proprii. Cel mai celebru dintre acești hanuri de negustori ai secolului al XIX-lea a aparținut lui Manuc Bei, han ce reușește să stârnească și astăzi admirație celor ce îi călca pragul.

Cunoscând bine Țara Românească, Manuc și-a dat seama că poate dezvolta afaceri profitabile în acest centru al vieții comerciale, hotărându-se astfel să investească o parte a averii sale în moșii, imobile și afaceri, iar pe de altă parte, să construiască acest mare han care să rivalizeze atât ca mărime, cât și confort cu celelalte hanuri bucureștene. Încă din primul an al legăturilor lui la Curtea domnească, din 1803, începuse zidirea hanului ce-i va purta numele. El achiziționase mai multe loturi din terenurile Curții vechi scoase la licitație, în 1798, de către Constantin Vodă Hangerli. În locurile vechii Curți Domnești ce fuseseră vândute nu mai rămăseseră din străvechile clădiri ale străvechiului palat decat Pușcăria și ceva ziduri pe marginea gârlei. Hanul a fost clădit după căderea lui Selim al III-lea, adică pe la 1808.

Stilul în care a fost zidit hanul se diferențiază structural de stilul celorlalte hanuri mari bucureștene printre care Ștefan Vodă, Sf. Gheorghe Nou sau Constantin Vodă. Hanurile bucureștene construite până către sfârșitul secolului al XVIII-lea aveau aspectul unor cetăți fortificate cu ziduri înalte și prăvălii în incinta lor, având drept model hanurile italiene realizate în stilul medieval.

Hanul Manuc, numit inițial Hanul Curtea Veche, a fost inspirat din cultura tradițională românească, deschis și primitor. „Cele două caturi cu cerdacuri susținute de stâlpi din lemn, balcoanele de la al doilea cat, scările care dădeau o mișcare deosebită fațadei de nord a hanului, ritmicitatea arcadelor de la catul al doilea și acoperișul înalt și unduit din șindrilă, toate aceste elemente arhitectonice, îngemănate cu stucaturi măestrit modelate și cu sculpturile de fină broderie a stâlpilor, imprimau clădirii o ambianță de liniște și repaus izvorâtă din armonia formelor și a volumelor”.

Înconjurat de nenumărate prăvălii și ateliere mici, hanul era așezat în centrul zonei comerciale a orașului, în imediata vecinătate a Curții vechi. În jurul Curții domnești au stat în permanență băcăni, săpunari, rachieri, șalvaragii, simigii, cârciumari, măcelari, ișlicari, boiangii, bărbieri, croitori și tot felul de alți neguțători și meșteșugări. Clădirea hanului ocupa un perimetru mărginit de străzile Franceză nr. 64, Șelari și Căldărari, era compusă din patru laturi care închideau o curte interioară, ale cărei elemente de atracție erau frumoasele cerdacuri de la parter și etaj, dezvoltate pe toată lungimea zidurilor, susținute și decorate cu stâlpi de lemn ce formau nenumărate arcade trilobate. Accesul la etaj se realiză prin două scări largi de lemn, care conduc la cele două foișoare ale curții interioare. Decorația exterioară este simplă, dar reușită combinație a elementelor arhitecturale orientale din curtea interioară oferea celor care ajungeau aici o imagine de o rară frumusețe. Dimensiunile mari ale hanului au permis amenajarea nu numai a numeroase prăvălii, ce au ajuns în număr de douăzeci și trei în jurul anului 1875, unde se găseau mărfuri de tot felul, depozitate în cele cincisprezece pivnițe de la subsol sau în cele zece magazii, dar și a peste o sută de camere de hotel, situate la etaj.

Păstrând urmele vechii arhitecturi orientale, hanul era intim și ospitalier. Catul de jos era alcătuit dintr-o încăpere mare, în unghi, intreurpta de ziduri despărțitoare care creau interioare intime. Zidurile își păstrau aspectul sobru datorită cărămizilor din care erau construite, grinzile tavanelor erau înnegrite de vreme și fum, sub ele atârnau lămpi mari de fier, lămpi ce se găseau și pe pereții clădirii. Mobilierul era simplu, consta în mese și scaune din stejar masiv, tipice unui castel vechi, în timp ce pardoseala era făcută din cărămizi, luciul ei păstrându-se doar pe la colțuri, pe unde nu se circula prea mult. Pe zidul de deasupra tejghelei cu aceeași vechime a hanului, era așezat un ceas cu cuc, făcând distincția între banalele piese de mobilier existente. De la tejgheaua imensă ca dimensiuni, îmbibată de praf și fumul miilor de călători ce trecuse pe la han, erau servite băuturile și se înregistra consumația de la mese. În timpul zilei lumina soarelui pătrundea palidă prin ferestrele mici, puține și ferecate, oferind hanului o atmosferă îmbietoare. Odată cu venirea serii, hanul căpăta o ambianță misterioasă, mai ales pe timpul iernilor aspre, cu zile scurte.

Când Manuc a ajuns aici, el a urcat la catul de sus unde erau camerele de dormit. Din capul scărilor vedea culoarul lung, îngust și negru, cele vreo zece, douăsprezece uși ale camerelor ce se înșirau, toate vechi și putrede de vreme. Sub pașii călătorilor, scările scârțâiau, dușumelele pârâiau, iar de pe culoarul întunecat se auzea scârțăitul ușilor camerelor, ce se descideau cu greu. Ușile aveau fierăria ruginită, lemnul cariat, trecând foarte mult timp de când fusese vopsite într-o culoare castanie. Niciuna nu mai avea însă aceeași culoare. Unele erau negre, altele verzui. Camerele aveau în interior câte un lighean mare, de alamă, așezat în mijlocul unui lavoar din lemn, cu uși deasupra cu o poliță pe care erau niște căni tot din alamă. În colțul ei se afla soba, afumată, cu tencuială căzută pe alocuri sau coșcovită, cu portiță spartă prin care se vedea jarul, putând încă să dogorească.

În milocul camerei era un pat mare, cu zorzoane de bronz, acoperit cu o cuvertură ce fusese cândva înflorată, gălbuie acum, de vreme. Și masa de lemn era colorată de vreme, cenușie, acoperită de un plus ce fusese roșu. Singurul element cu personalitate din cameră era patul, burdușit și el, umflat, cu ondulații neregulate ce nu te îndemna să dormi în el indiferent de cât de obosit ai fi. Imaginea unui cal arab, abia ținut în frâu de un turc ce îl călărea pe o șa aurită cu scump harnașament oriental, se zărea într-un tablou înrămat și agățat pe peretele ei. Pe fereastra cu ochiuri mici se zărea incinta hanului, unde erau căruțele și caii, băncile și scaunele fără speteze. Fântâna cu jghiaburi pentru adăpatul animalelor împodobea curtea, iar în fund, grajdurile adăposteau chervanele ce cutreierau pe atunci drumurile de negoț ale țării. Culoarul se continua cu niște scări ce dădeau în incinta hanului, însă pe care nu se putea coborî deoarece paznicul, arnăut înarmat până în dinți cu pistoale și hanger, nu dădea voie să se iasă prin curte.

Tot sus, la acest al doilea cat, hanul mai avea o cameră de așteptare sau loc de întrunire, neluminat decât de lumânările care ardeau în permanență, mobilată de o masă dreptunghiulară mare și niște divane cu catifea. În camera de oaspeți, cum îi plăcea hangiului să o numească, nu intra oricine, oricând dorea ci erau poftiți călătorii pe care el îi cunoștea sau îi simțea mai importanți și că plătesc mai bine. Oaspeții înalți și rari se puteau retrage în ea, fără să știe careva, iar hangița le servea cele mai alese preparate și băuturi.

Însoțit de un om de la han, Manuc Bei a fost condus în această cameră de primire unde nu mai era nimeni. Deși ajuns în puterea vârstei, își păstra prestanța din tinerețe, cu toate că se îngrășase datorită vieții sedentare, orientale, pe care o ducea. De fiecare dată când își termina treburile sau afacerile, Manuc Bei, un om calm și stăpân pe sine, iubea pe deplin viața lui intimă de familie, alegea să se retrăgea între ai săi. Orice afacere pe care o întreprindea simțea că îl consumă, deși comportamentul sau nu lasă la vedere vreo emoție.

Privit din exterior, hanul avea două etaje, un subsol și pivnițe boltite pe alocuri. În stilul clădirilor de pe atunci, streșinile erau mult ieșite în relief, cu arcadele lor în formă bizantină, cu bolțile bine întoarse, învelite la corpul principal cu obloane și țiglă, formând înconjurul sau o curte pătrată, fără pavaj. Hanul bogatului armean, care cumpărase și alte case mari în Țara Românească, precum și munți cu păduri, a fost în București unul dintre cele mai vestite hanuri. Vizitată de diferite feluri de oameni, străini sau nu, curtea hanului era de pomenit pentru mulțimea căruțelor și a trăsurilor ce veneau aici, a zgomotului și murdăriei ce se împrăștiau în toate părțile, dar și pentru imaginea pe care o oferea prin rufele, cămășile și cearșafurile întinse pe frânghii între frumoșii stâlpi de la etaj. Din gravurile ce se păstrează, se poate observa că, Hanul Manuc se caracteriza printr-un pitoresc deosebit prin prispele și foișoarele lui pe trei laturi și prin căruțele mari de Brașov care se aflau în jurul focului din mijlocul curții.

După încheierea războiului ruso-turc și refugierea lui Manuc în Basarabia, acestuia îi trecea prin minte să își vândă hanul pe motiv că nu îi mai era benefic, profiturile fiind din ce în ce mai mici datorită distanței care îl impedica să mai tragă toate foloasele. Acest gând a fost stopat odată cu moartea lui subită din Iunie 2017. Dintre cei șase copii ai săi, Ioan Murat este cel care va moșteni domeniul de la Hancesti, loc în care va construi un palat impunător, dar și Hanul din București, pe care soția lui Manuc îl va arenda în anul 1827, împreună cu toate moșiile din jurul Capitalei.

CAPITOLUL III – Purtat de vreme.

III.1. Hanul sub urmașii lui Manuc.

Cu toate că vremurile erau nemiloase cu hanurile Bucureștiului, doar unele dintre acestea reușind să se păstreze și să fie renovate, gloria Hanului Manuc nu pălise încă, fiind des menționat în mărturiile călătorilor străini, dar și în documentele interne. Bucureștenii îi datorează lui Manuc hanul ridicat în colțul de sud-est al Curții Domnești care, în ajunul morții sale, oferea tuturor o imagine dintre cele mai frumoase. Cele două rânduri de galerii, care lega cele patru corpuri ale clădirii sub un acoperiș înălțat și cu bârne profilate și scara cea mare cu parapet dublu ce servește ambele etaje, erau împodobite cu mult gust de coloane și balustrade încântătoare, de o lucrătură îndemânatică. Astfel hanul s-ar putea compara cu un palat de lemn ce ar merita pe deplin a fi restaurat.

Era o curte bucureșteană ce merita vizitată, mai ales pentru a fi regăsit acel spirit ludic al vechiului București, unde oamenii erau întâmpinați cu bucurie, unde puteai vedea cuptorul de pâine, grătarul de mititei, o frigare unde se rumenea berbecul, dar și fântâna și căruța cu cuverturi, element decorativ tipic vremurilor de odinioară, când căruțe venite din toată țara se adunau în curte, iar călătorii își potoleau setea cu apa proaspăt scoasă din fântână.

Atmosfera de sărbătoare era la han în momentul vizitei comandantului oștirii ruse și însoțitorilor săi din Iunie 1817, casa devenise neîncăpătoare pentru toți ofițerii sosiți aici alături de generalul Benningsen și guvernatorul suprem al Basarabiei, generalul Bahmetev, în așa fel încât pentru unii vizitatori au fost ridicate corturi pentru a-i caza, însă nimeni nu se aștepta să fie martori la prăpădirea celui pe care-l simpatizau. Moartea subită a lui Manuc Bei, însemnătatea și bogăția pe care le deținea cât timp a fost în viață, legăturile cu toți cunoscuții, tinerețea și bunătatea să, taina ce-l înconjura chiar și după deces, toate au stârnit o mulțime de legende. Abia după moartea sa aveau șansa de a constata valoarea acestui bărbat. Până la ultima suflare fusese favorizat de către Împărat, care îl răsplătise doar cu onoruri trecătoare, în ciuda a tot ceea ce făcuse el.

După moartea lui Manuc au rămas ca moștenitori văduva sa, Mariam și șase copiii, însă nici frumoasa lui soție nu avea să mai trăiască mult. În vârstă de doar 45 de ani, se stinge din viață la data de 17 Septembrie 1828 și își va găsi odihna în cimitirul bisericii de la Hâncești, pe care Manuc nu mai apucase să o vadă construită. Înainte de a muri, soția lui Manuc, împreună cu fratele său, Asvadur Avedian, căuta să ducă la împlinire unele proiecte începute de soțul său, rămăși responsabili deoarece, în momentul morții tatălui lor, toți copiii erau minori.

Conform testamentului lui Manuc, urmașii lui trebuiau să nu renunțe niciodată la îndeplinirea sarcinilor și intereselor familiei armene, să nu se căsătorească cu străini și să nu înstrăineze niciun lot de pământ din cele pe care le aveau. Prin acest testament, Manuc a venit în ajutor săracilor din orașul său natal, Rusciuc, mânăstirilor armenești din Ecimiadzin, Ierusalim, dar și celor din București, unde în anul 1817 a fost inaugurată o școală parohială, din care în următorii patruzeci și patru de ani elevi de aici aveau să repete zilnic următorul fragmet dintr-o rugăciune: ”Ne rugăm și pentru răposatul prinț Manuc, încoronat de Împărat, care este binefăcătorul școlii noastre, că să intre duhul său în Împărăția Cerului, să i se ierte păcatele și să merite el să vază fața Domnului”.

Cu toate că drepturile familiei Manuc asupra titlului princiar, formal, nu li s-a recunoscut, totuși, bogăția și legăturile familiale țineau pe acești basarabeni pe o treaptă mai înaltă. Astfel, fiica lui Manuc, Ecaterina, s-a măritat cu Hristofor Lazarev, fiul fondatorului Institutului Lăzărean din Moscova, a cărui sală de repetiții poartă numele lui Manuc, în semn de recunoștință pentru donația făcută de Manuc, Institutului. Erau urmașii unor familii vestite, descendențe din Manuc, Prinț din Armenia.

Imediat după moartea lui Manuc, epistat al hanului la București era Vartan Hagiov, unul dintre oamenii credincioși lui Manuc. Acesta, împreună cu alți vecini, se plângeau domnului Grigore Ghica în decursul anului 1825, că polcovnicul Manole dorea să taie temelia zidului Curții Domnești, care apăra șanțul ce dădea în Dâmbovița, punându-le în acest fel casele în pericol. Boierii ce primiseră plângerea spre cercetare, propun că Manole să reparte răul pricinuit. Erau informați la 17 August 1825 de faptul că „marii boieri, în anaforaua înaintată domnitorului prezintă situația șanturilor de pe ulițele din centrul orașului și propun să se aprobe facerea unui șant prin curtea Hanului Manuc, prin care să se scurgă apele în Dâmbovița. După garanția dată de arhitecții Freiwald și Harting, clădirea hanului nu va suferi nicio stricăciune”.

Cum administrarea proprietățiilor ce au rămas de la Manuc nu era ușoară, administratorii moșiilor sale hotărăsc să le arendeze. Astfel că, la 20 Decembrie 1827, sub controlul soției lui Manuc, a fost încheiat un contract de arendă pe patru ani între epitropi și doi tovarăși, Dimitrie D.Dedu și Nicolae Alexiu, care arendează toate averile din Țara Românească pe suma de 1500 galbeni olandezi, plătibili la epitropia din Chișinău în două parți egale, la 15 aprilie și 15 decembrie. Tâncăbești, Mănești, Hagi-Gheorghe, Pupăza, Pantelimon, Moara Domnească, Dragomirestii din Vale și din Deal, Zarba, Popești, Chiajna, Benghea, Lipintoiu și Ștefanu, apoi munții Cora, Bora și Mogoșoaia din apropierea Sibiului, viile de la Filaret și Dealul Mare, precum și o prăvălie și casele din București, de pe Podul Târgului de Afară, unde locuia Divan-Efendi, vor fi arendate rând pe rând.

În urma cutremurului din 11 Ianuarie 1838, arhitectul orașului București raporta Sfatului Orășenesc despre partea Hanului Manuc dinspre Dâmbovița, unde zidurile s-au mișcat, îndreptându-se mai mult într-o parte. Se cerea astfel evitarea pericolului prabusirii si urgentarea modificarilor ce trebuie intreprinse. Hotărârea fusese transmisă Agiei și Sfatului Orășenesc, urmând ca in ziua de 12 Februarie 1838 să fie convocata comisia la Hanul Manuc pentru a fi studiată în detaliu situația în care se afla clădirea. Au fost propuse trei soluții, să fie dărâmate zidurile catului de sus a părții dinspre râul Dâmbovița, să fie legate zidurile catului de jos cu legături de fier și sa fie refăcuți pereții interiori cu cărămizi; în cazul în care clădirea s-ar fi păstrat așa, trebuiau totuși să se zidească și întarească pereții ce despart odăile dinspre Dâmbovița. Ca a treia variantă de reparare a răului produs se dorea să fie dărâmată partea clădirii dinspre Dâmbovița până la tavanul grajdului, punându-se legături de fier din loc în loc, pe toată lungimea clădirii, urmând ca cele două caturi de deasupra să se construiască din paiantă.

Sfatul Orășenesc comunicase propunerile comisiei doctorului Ioan Zucker, ocârmuitorul averii lui Manuc din Țara Românească, însă toate au fost refuzate de către acesta. El a angajat trei arhitecți din oraș, pe Hartel, Konrad și Fridrich Gaier, să examineze clădirea și să îi arate în scris constatatile lor. În urma acestei cercetări reieșea faptul că hanul avea o construcție foarte solidă și că în urma seismului nu au fost produse mari probleme. Aflând acestea, Ioan Zuker, trimite lui Alexandru Ghica o jalbă prin care îl ruga să aprobe constatările făcute de către cei trei arhitecți, care au propus ca zidurile să fie făcute din paiantă, deoarece erau mai rezistenți la seisme. În ciuda faptului că Hanul Manuc era o construcție relativ nouă, spre deosebire de marile hanuri bucureștene, cutremurul din anul 1838 îi slăbise vizibil trainicia și oferea autorităților comunale prilej pentru ca acestea să insiste pentru a fi reparat.

Nu se poate spune cu precizie data la care Hanul Manuc avea să iasă din proprietatea lui Ioan-Murat Manuc Bei. Documentele cunoscute arată că în jurul anului 1842 s-a produs schimbarea. Cel care a cumpărat hanul a fost pitarul Dimitrie Iconomidis. El mai cumpărase și alte bunuri imobiliare de la Murat Manuc, între care și o pădure. Nu se știe cu exactitate anul achiziționării, dar din actele de administrare ale hanului, cuprinse între 1854 si 1860, reiese că pitarul Dimitrie a achiziționat hanul în asociație cu Gheorghe Iconomidis și Lambru Vasilescu.

În perioada dintre anii 1854 până la 1860, când Hanul Manuc a fost administrat de cei doi epitropi, numiți de către Dimitrie Economu prin testament, în persoanele cumnatului și ginerelui său, se cunosc veniturile ce se cuveneau celor trei copii ai pitarului Dimitrie. Epitropii aveau obligația de a ține o evidență clară a încasarilor și plăților făcute pentru întreținerea hanului, precum și toate celelalte plăți făcute personal pentru Costache Economu, moștenitorul încă minor. Astfel, în intervalul 26 Octombrie 1860-26 Octombrie 1861 situația a fost următoarea:

Suma rămasă capital la sfârșitul anului VI precum se vede

Banii ce i se cuvin a treia parte din chiriile primite de la han:

De la 26 Octombrie 1860 la 23 Aprilie 1861 lei 10858,13

De la 23 Aprilie 1861 la 26 Octombrie 1861 lei 10858,13

Cheltuieli pe același interval 21777,00

Suma ce a rămas la sfârșitul anului 104434,40

Veniturile hanului variau foarte puțin față de anul anterior, de la 23 Aprilie 1858 la 26 Octombrie 1859, suma cuvenită lui Costache Economu a fost de 11596 lei, cu o diferență în minus de abia 638 lei. Dacă venitul net pe an al unuia dintre moștenitori a fost de 21716 lei, înseamnă că venitul total al celor trei moștenitori a fost de 65331 lei, cumulați cu ceilalți doi moștenitori se ajungea la sumă de 103662 lei. Din această sumă reiese productivitatea unui han bucureștean pe la 1860, vremea lor începând de acum să apună.

Un proces între George Iconomidi și Alexandru Kiropolu era deschis la tribunal. După lichidarea procesului dintre cei doi, Costache Economu ajunsese la majorat, iar epitropia trebuia să împartă averea între cei trei moștenitori. Ei foloseau averea și hanul cum socoteau mai bine încât acesta să obțină un venit cât mai mare, din care, după ce scădeau costul reparațiilor, dările și toate celelalte cheltuieli, trimiteau o parte moștenitorilor, iar o parte o depuneau la bancă. Venitul era destul de mare, dar nu aparținea totuturor urmașilor lui Dimitrie Economu, ci se împărțea și cu ceilalți proprietari.

Proprietatea Hanul Manuc nu putea fi lichidată decât prin vânzare. Începând cu anul 1861-1862 Hanul Manuc acea să fie scos la vânzare și ulterior cumpărat de către Lambru Vasilescu, ce a transformat, reparat și redenumit Hanul Manuc. Redeschiderea hanului sub numele Marele Hotel Dacia a fost anunțată în 1874.

Noul proprietar a stăpânit hanul până în 1881, când va fi vândut la licitație. Prin ordonanța de adjudecare nr.812-1881, toate construcțiile care aparțineau fostului han Manuc intrau în priprietatea lui Al. G. Băicoianu, care îl va stăpâni până în 1916, când moare și rămâne moștenire copiilor.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea avea să se înregistreze o decadență în rândul hanurilor. Apăreau acum în București primele hoteluri, de modă europeană, oferind călătorilor un confort mult superior aceluia pe care îl puteam găsi în hanuri, un motiv pentru modificările ce trebiau întreprinse la clădirea Hanului Manuc. Așadar, începând cu anii 1861-1862, inerventiile pe lângă autorități în legătură cu Hanul Manuc le făcea Lambru Vasilescu ce își propunsese să facă reparații mai consistente la clădirea hanului. Vroia să înlocuiască lemnăria de susținere a acoperișului, mai ales căpriorii și să aducă unele modificări la construcția cafenelei, care se afla în mijlocul curții interioare. De asemenea, dorea să astupe ferestrele, să dărâme încăperile suprapuse cafenelei și să consolideze chioșcul. Cafeneaua avea înspre vadul Dâmbovița un chioșc ce înainta dincolo de mal, oferind astfel o priveliște pitorească peste albia râului. A reușit să strângă toate autorizațiile de care avea nevoie, tot ce rămânea era să treacă la fapte.

În anul 1868 a fost dată o lege pentru canalizarea Dâmboviței. Cum traseul nu fusese încă stabilit, la cererea adresată locțiitorului de primar Lapati urma să îi aprobe desfășurarea modificărilor la Hanul Manuc, cu o singură condiție, aceea de a nu cere despăgubiri în caz că va fi schimbat vadul Dâmboviței. Însă Vasilescu a refuzat să accepte această propunere și dorea ca cererea să îi fie rezolvată de către Consiliul Municipal, însă nici acesta nu avea să aprobe vreun fel de lucrări de întărire a chioșcului.

Dacă la începuturile hanului nu se cunoștea cu exactitate împărțirea și distribuția încăperilor pe care le-a avut acesta, situația era cu totul alta începând cu anul 1875, odată cu ipotecarea Hotelului Dacia, fost Han Manuc, Creditului Urban și este posibil ca schimbările să nu fii fost majore între cele două date. De altfel, reparațiile făcute după 1850 nu semnalează construcții noi, adăugate clădirilor inițiale. Hanul era compus din subsol, parter și etaj. Camerele erau în număr de o sută șapte, iar în mijlocul curții, pavată cu piatră de râu, se afla o cafenea și o grădină cu fântână arteziană. Pe malul Dâmboviței, pe tot lungul construcției, se afla un chei lucrat în piatră, larg de peste un metru. După canalizarea Dâmboviței, în vederea deschiderii Halei de Carne, s-au construit pe această latură a clădirii încă șaisprezece sau douăzeci de prăvălii. Hanul cuprindea în această perioadă la subsol cincisprezece pivnițe, la parter douăzeci și trei de prăvălii, două saloane mari, zece magazii și douăzeci de odăi, iar la etaj alte o sută șapte odăi. Era considerat un adevărat complex comercial de unde se puteau procura felurite produse alimentare, produse farmaceutice, articole textile și multe altele.

Din 1900 și până în 1948, Hanul Manuc a funcționat ca hotel cunoscut sub numele de „Dacia”, pentru ca în anul 1967 să se înceapă o serie de lucrări de restaurare atât pe baza desenelor și gravurilor vremii, cât și a unor studii arheologice de arhitectură. În Iulie 1971, complet refăcut și redând cu fidelitate ambianța vremurilor trecute, Hanul Manuc și-a redeschis porțile ca hotel și restaurant, redevenind ceea ce a fost inițial, un loc de popas foarte căutat și apreciat de călătorii aflați în vizită la București.

Odată cu modernizările survenite, începea să dispară treptat lumea cu obiceiurile și specificul ei aparte, armosfera și culorile de demult. I se făcea loc alteia moderne, mai tumultoasă, cu alte legi și alte ritmuri. Bucureștiul mijlocului de veac al XIX-lea, mai ales centrul orașului, era adesea numit Micul Paris, dar periferia formată din modestele căsuțe ale muncitorilor, nu depășea cu mult aspectul unui sat. Bucureștiul era acum un oraș al contrastelor cu puternice moșteniri, dar cu importante realizări, cu restaurante moderne alăturate bodegilor și crâșmelor mizere, cu oameni bogați, dar și cu mulți sărmani. Odată cu noul progres, apărea și necesitatea unor stabilimente de cazare distincte, dotate mai bine și cu mai mult rafinament.

III.2. Chiriași la han.

Până către jumătatea secolului al XIX-lea, călătorul provincial sau străin care venea în vizită la București se putea caza doar la unul dintre multele hanuri care existau în centrul vechi al orașului. Hanurile Bucureștilor au jucat un rol economic foarte pronunțat, ele având la parter prăvălii, depozite de birouri ale unor negustori care au devenit bogați și celebri în epocă. Puteau fi găsite aici tot felul de mărfuri aduse din întreg Occidentul, de la Viena, Lyon, Leipzig, Damasc, Constantinopol sau Petersburg. Hangii aveau o mare răspundere față de clienții lor, ei fiind datori să îi îngrijească și să îi păzească atât pe ei, cât și lucrurile lor, cum pot mai bine, deoarece aceasta era misiunea lor, motiv pentru care călătorii veneau la aceste hanuri.

La han își aveau onoarea și activitatea șelari, cojocari, croitori, postăvari, tăbaci, lemnari, covaci, dulgheri, tâmplari, bărbieri, lucrul lor fiind făcut cu solidaritate și acuratețe, ei între dânșii își mulțumeau, se înrudeau și se ajutau unii pe alții. Comercianții, comisionarii mărfurilor europene, marchitanii rusești și colportorii mărfurilor orientale se întreceau între dânșii cu onoare și credit, încât ridicau unii de la alții sume mari de bani.

În raport cu timpul, Hanul lui Manuc căpătase o importanță din ce în ce mai mare datorită poziției sale centrale care atrăgea foarte mulți clienți, devenind astfel casă pentru străinii care, în urma recomandărilor primite, trăgeau la “cel mai curat și confortabil hotel al Bucureștilor". Acest loc era privilegiat pentru că avea în spate Prefectura Poliției, iar împrejur însemnate case boierești, motiv pentru care Primăria Capitalei luase și diferite măsuri necesare sănătății și înfrumusețării acestui centru comercial.

În 1843 avea să se stabilească în locuința din Hanul Manuc Iosif N.Auerbach, doctor ce va ocupa catul al doilea, la stânga, camera cu numărul douăzeci și doi. Vestea că va sosi la han se publicase chiar și în ziar, în care el anunța: „După ce mulți ani am practițăluit în Bîlggrad (Alba Iulia) în Transilvania ca doftor de medițin și care acușa aflându-mă aicea în capitala Bucureștiului, dau nădejde de un desăvârșit practis de medițin, ca să le dau deplinul ajutor doftoricesc; ba primesc încă și pe toți cei scăzuți de avere, săraci, de la 1, 1/2 până la trei ceasuri evpropienești după prânz a le da ajutor doftoricesc, aici în locuința mea fără nicio plată”. Începând cu anul 1846, i se alătura doctorului Iosif pe aceeași galerie cu arcade înflorate de lemn, în camera cu numărul cincisprezece, negustorul turc Hagi Ali, venit din Anatolia cu tot felul de covoare de foarte bună calitate, pe care le vindea cu prețuri rezonabile. Anton Vitner, venit de la Paris și Londra, se instalase la prăvalia domnului Svarț, ce-și avea sediul la Hanul Manuc, cu parfumuri dintre cele mai bune și cu tot felul de șireturi pentru rochii și de țesături fine, ușoare din fire subțiri cu modele variate. Alături, de el, Constantin Ștefanide și-a instalat un birou de traducere al actelor din toate limbile străine, birou ce avea sa ajute oamenii pentru că era foarte necesar, oferindu-i totodată nadejde de câștig celui ce închiria una dintre camerele Hanului Manuc.

Epitropii pitarului Dimitrie Economu sunt cei care aveau să introducă practica contractelor pentru închirierea prăvăliilor. Ei aveau nevoie să își justifice veniturile și cheltuielile, pentru o mai bună gestiune. Chiriile la prăvălii se socoteau și se achitau în aur. Pentru prăvălia cu numărul trei, așezată în fața podului, începând cu 26 Octombrie 1852 și până la 26 Octombrie 1855, se percepeau 136 de galbeni pe an. Pentru o altă prăvălie din ulița cea mare, cunoscută și sub denumirea de Ulița Franțuzească, Avram Zendler trebuia să scoată din buzunar 50 de galbeni anual, închiriind-o tot pe o perioadă de trei ani, între 1858 și 1861.

Pravaliile din partea de jos a hanului aveau chirii mai mici. Astfel că Iancu Mărgăritescu, pentru două prăvălii din care se puteau achiziționa articole de olărie, plătea doar 70 de galbeni pentru toată perioada de trei ani pe care a fost încheiată înțelegerea. Frații Pavel și Simion Chelciu, de asemenea, pentru o prăvălie așezată în ulița mică dinspre vadul Sacagiilor, plăteau 55 de galbeni austrieci în urma contractului încheiat pe 3 ani, între 1860 și 1863. Nea Dumitrache, tutungiu ce-și avea prăvălia pe Ulița Mare, plătea o chirie mult mai mare, în valoare de 125 de galbeni austrieci anual, pentru o prăvălie din uliță dinspre vadul Sacagiilor, deținută anterior de Andrei Sanfelder. Tudor Băcanu avea și el o prăvălie în han, încă din anul 1858. Aceasta era foarte prolifică, negustorul nemaiavând unde să își depoziteze marfa solicita epitropilor hanului să fie construit în curtea hanului un șopron de zid cu două ochiuri, cu patru canturi și învelit cu zinc, precum celălalt șopron existent în han. Lungimea, lățimea, înălțimea și grosimea zidului șopronul existent erau luate drept tipar, precum și calitatea materialului și fierăriei. Astfel că, în urma cheltuielii întreprinse, Tudor Băcanu prelungește perioada de stăpânire a prăvăliei pe încă patru ani, începând de la 1682, până la 1866, luna aprilie.

Între 1858 și 1859, se găseau în han următorii negostori cu prăvalii: Mihalache pânzarul, Gheorghe potcăpierul, Niculae tutungiul și Nae Dumitrache, Tudorache făinarul Pavel Chiriac băcanul, Alecu bărbierul și Grigore olarul. Pe lângă aceștia, al căror comerț era cunoscut, mai sunt și alții despre care nu se poate spune nimic cu exactitate, printre ei fiind Vasile Stoianovici, Ioil Rozemfag, Acic Mogîrdiciu, Rozina Sturza, Gheorghe Manolescu și Panait Vizantie.

Începând cu anul 1859, asociații renunță să mai exploateze Hanul Manuc prin mijloace proprii și decid să-l arendeze lui Milam Lomovici, care semnase contractul la 31 Martie. Contractul prevedea arendarea încăperilor dinăuntrul Hanului Manuc, atât cele de sus, cât și cele de jos, împreună cu cafeneaua, pivnița, birtul, grajdul, pe un termen de patru ani, începând de la 23 Aprilie 1860, până la 23 Aprilie 1864, percepându-i-se 57000 lei anual.

Drintre condițiile arendării, cea mai interesantă era cea cu numărul opt, prin care arendașul își luă sarcina de a fi respectuos cu cel care venea în vizită la han, nedorind să fie stricată reputația hanului, care devenise în partea lui de sus un adevărat hotel. Mai apoi, între 1856 și 1858 camerele de locuit ale hanului au fost date în arendă grecului Panait Vizantie, care locuia în mahalaua Sf. Apostoli. Prăvăliile nu făceau parte din înțelegere. Noului arendaș i-a fost predat hanul în cea mai bună stare de funcționare, fiindu-i făcute toate reparațiile ce se găseau necesare, acesta fiind obligat să predea locuința în aceeași stare precum a primit-o când se încheie contractul. Deoarece el nu a respectat ce i s-a cerut, a fost dat în judecată și obligat să plătească daune pentru toaate pagubele.

Chiriile prăvăliilor și ale locuințelor aduceau un venit important. Pentru toate aceste prăvălii, pentru o chirie de o jumătate de an (26 Octombrie 1858- 23 Aprilie 1859) se obținea sume de 18210 lei, iar de la chiriașii încăperilor din lăuntru ale hanului, 16500 lei , în total 34710. Totalul veniturilor hanului Manuc se împărțea la trei, după numărul moștenitorilor lui Dumitrache Economu, iar epitropii aveau grijă să trimită bani tinerilor a căror proprietate o administrau. Astfel, lui Costache Economu i se trimite în timpul unui an (10 Octombrie 1858-1 Octombrie 1859) suma de 13615 lei, bani pentru a trăi și pentru studiu. În anul următor, avea să i se trimită suma de 16720 lei.

Teodorache Marin Făinaru, avea să închirieze la Hanul Manuc prăvălia de pe ultia Vadu Sacagiilor sub următoarele condiții: Banii chiriei de 65 galbeni să îi achite în fiecare an, în două tranșe, în apropierea sărbătorii Sfântului Gheorghe și cu o lună înainte de Sfântul Dumitru. Prăvălia nu trebuia să fie înstrăinată la altul fără știința sau acordul proprietarului, iar în cazul în care ar fi închiriat-o altcuiva pe o sumă mai mică de bani, singurul răspunzător era el însuși. Nu îi era permis să vândă vin, rachiu, cafea sau altfel de marfă oamenilor străini sau necunoscuți, fără acordul proprietarilor. Printre îndatoririle care îi reveneau se număra și curățatul podului, măturatul coșului o data pe săptămâna, plata omului care stătea de pază, a luminatului, cvartirurilor sau a oricăror astfel de îndatoriri ale prăvăliei. Să păstreze curățenia, depozitând resturile și gunoaiele corespunzător; Să nu deterioreze ușile, obloanele, sobele, dușumelele și pe toate celelalte să le păstreze întocmai cum i-au fost încredințate; în caz de incendiu să ofere ajutor.

Din anul 1864 va fi vândută din camera cu numărul 62 o marfă mai specială: papagali vorbitori aduși din Hamburg, care imitau spusele oamenilor și reproduceau în mai multe limbi, iar pe altă galerie a hanului se găsea de acum, în camera numărul 11, „Biroul autorizat de informație pentru servitori, comisioane și alte lucrari”, aflat sub conducerea lui Hezuai și Jaques care informau negustorii români ce doreau să afle cât mai multe detalii despre comerț, dar și pe servitori de cele mai bune comportamente.

Hanul Manuc avea să fie din nou arendat la 31 Octombrie 1868 lui Dimitrie Constandinescu. Acesta, nici bine nu se instalase că a început să reproșeze comisiei însărcinate cu recensământul hotelului, că a trecut din greșeală că venit și chiria celei mai mari părți din hotel, care avea să fie închiriat anul ulterior. Astfel că, pentru prima dată se folosea denumirea de hotel și nu cea de han.

De-a lungul timpului, în prăvăliile și locuințele Hanului Manuc s-au perindat nenumărați chiriași în cele cinci-șase decenii care au trecut de la deschiderea lui, până în momentul în care a început a fi numit „Hotel Dacia”. Este interesant să cunoaștem povestea lungă a acestui han, oglindită prin chiriașii săi. Ca loc de tranzacții și de popas, hanul a suscitat de la început și până azi un mare interes din partea călătorilor. Aici, în curtea edificiului în care va fi uimit ochii peregrinilor prin București, au sosit de-a lungul timpului negustori din toată Europa și chiar din Orient. Ei aduceau tot felul de mărfuri pe care le vindeau pe loc ori le transportau mai departe. Deși fusese clădit în epoca în care marile hanuri, începute cu un secol și ceva înainte, erau în decadență, atât în ceea ce privește construcțiile, cât și din punct de vedere comercial, Hanul lui Manuc, prin importantă proprietarului sau și a facerillor pe care le făcea, devenise cel mai renumit și vizitat. Prăvăliile erau numeroase, la fel și încăperile de locuit, mult mai spațioase și mai luminate.

III.3. Călători de pretutindeni.

În afara chiriașilor obișnuiți, negostorilor sau locatarilor, Hanul Manuc a găzduit de-a lungul timpului în încăperile sale călători dintre cei mai distinși. În perioada de după 1810, până spre anul 1860, Hanul Manuc era cel mai nou și mai bine organizat han din București, dar și unul dintre cele mai vizitate. Curtea hanului Manuc era de pomină prin zgomotul, murdăria și mulțimea trăsurilor care se aflau într-însa. Mulți călători care nu descindeau la acest han, veneau totuși să-l vadă din cauza pitorescului ce prezenta curtea lui spațioasă.

Narcis Dorin Ion în cartea sa „Momente din București” ne oferă o imagine a ceea ce însemna Hanul Manuc în perioada primei jumătăți a secolului al XIX-lea, precizând că „hanul era atunci local de întâlnire al chirigiilor transilvăneni, al tolbașilor germani, al speculanților mărunți turci, bulgari și greci, al tuturor călătorilor cu bani puțini precum și al meseriilor fără nume, cărora nu le plăcea lumina zilei. Pe scara cea mare, prin lungile galerii, furnicau tipurile cele mai deosebite, costumele cele mai diversificate. Galeriile în care se deschid odăile hanului servesc drept loc de plimbare și săli comune. Aici domnea nepăsarea sub ochii tuturor, fiecare simțindu-se ca acasă. Se putea vedea o bălană nemțoaică spălând rufe zdrențuite de primă necesitate pe care copiii le așteptau, un bărbier ce își făcea meseria, o țigancă ce dansa în fața unor turci, un comediant în tricou decolorat dând lecții unei maimuțe. În același timp zdrăngăneala unei cobze, însoțind un glas melancolic și dulce, se auzea prin căscătura unei uși, iar în fundul unui coridor întunecos se auzea plânsul unui copil în fașă.

Curtea oferea o priveliște foarte variată, aceea a unui depozit, târg sau a unei tabere, ale cărei pereți erau acoperiți de cuverturi. La han se găseau lăzi, corturi, baloturi de marfă, iar în fridele închise cu gratii teancuri de piei proaspete, lână umedă, carne de bivol, grămezi de paie. În această învălmășeală, un trafic continuu al birjarilor, țăranilor călăre, femeilor ce târguiau, cai deshămați care scutură, nechează și azvârle cu picioarele dinapoi, câini care urlă, porci mari negri care grohăie de plăcere scormonind cu râturile pârâul ce se scurge din bucătărie. Toată această atmosferă, toată mișcarea și zgomotul nu tulburau pe turcii, românii, bulgarii, grecii prezenți aici, care își vedeau în continuare de treburile lor.

Hanul lui Manuc, pe parcursul existenței sale a jucat un rol important în viața economică, politică și social-culturală a orașului București. Se pare că el ar fi adăpostit și negocierile pentru pacea din 1812, iar legenda spune că Manuc Bei și-ar fi îngropat aici documente și bijuterii în momentul în care a fugit de frica turcilor. Aici își avea adevărate comori, despre care nimeni nu poate știi cu exactitate ce s-a întâmplat, poate și acum sunt îngropate sau, poate, au fost depuse la băncile din Viena, Moscova sau Petersburg. Ajuns un fel de eminență a treburilor politice de la Porțile Orientului, Manuc a mediat și Pacea de la București, prilej pentru a-și mări considerabil veniturile. În urma pierderii suferite de turci și realizării de către aceștia a slabei pregătiri a Rusiei, împotriva căreia nu mai putea acționa odată cu semnarea definitivă a tratatului, acestora nu le mai rămânea decât dorința de a se răzbuna pe Manuc. Vigilent din fire, și-a dat seama de adevăratele lor intenții și decisese să fugă în Țara Românească, unde va dezvolta strânse relații de prietenie cu rușii și afaceri foarte profitabile, precum a fost și Hanul Manuc.

Manuc fusese prieten cu Galih-Efendi, capul plenipotențiarilor turci, și era acela care organiza festivalurile de întrunire pentru emisari. Consulului francez din București, Ledoulx scria, la 30 decembrie 1809, lui Champagny: “La 22 a acestei luni, două persoane din Rușciuc au sosit la București, în secretul cel mai mare; ele au descins la un oarecare Manuc-Bei, Armean foarte bogat, fost vistier al lui Mustafa Pașa, care a obținut cu timpul, prin influența stăpânului său titlul de Prinț Dragoman. Acest Manuc-Bei s-a salvat miraculos de la moartea lui Mustafa-Pașa, și s-a refugiat aci, unde se bucură între ruși de o considerație foarte mare.

Prințul Kutuzov, comandant al armatei ruse, se bucura și el de atmosfera orientală de la han, care îi oferea o și mai mare încredere lui Manuc. Despre București spunea că este un oraș mare, mai mare chiar ca toate orașele rusești, cu excepția capitalei. La tot pasul întâlnea oameni plini de viață, femei manierate, frumoase, pe care le privea însă doar ca pe niște distracții. Cu toată această lume pestriță, Manuc prin hanul său se putea mândri și de vizita generalilor ruși Miloradovici, Bagration, Kamenski sau a diplomaților turci care au negociat pacea aici, la București, în anul 1812.

În timpul războiului, Manuc Bei devenise un personaj foarte important, agreat de ruși și mai mult temut de turci, care aveau totuși nevoie de serviciile sale. El începuse să construiască hanul din 1806, din dorința de a face afaceri frumoase în timpul războiului. În scurt timp, la doar doi ani de când începuse să fie construit, hanul era gata și își aștepta clienții. În primăvara anului 1808, hanul lui Manuc începuse să fie ocupat de ofițerii ruși din suita comandantului rus Prozorovski, care fascinaseră prin curtoazia și eleganța lor lumea feminină a Bucureștilor în care balurile și petrecerile se țineau lanț. Datorită faptului că nu se ajunsese la un consens în vederea stabilirii păcii, la 9 Ianuarie 1810 intra în București noul comandant al armatei rusești, generalul Bagration, care avea să fie primit cu mare alai. Suita lui ce se ridica la aproape două sute de persoane se instalaseră la Hanul Manuc, însă, la scurt timp, comandantul a fost înlocuit, iar rușii s-au mutat la Văcărești. Cum luptele erau rare și fără însemnătate, în urma cuceririlor pe care noul general Kamenski le făcuse la Rușciuc și Șiștov, în Busurești se dădeau mari petreceri. Lunile de iarnă erau petrecute cu mare veselie de boieii pământeni și generalii ruși, Hanul Manuc fiind aproapte în întregime ocupat de către ruși. Astfel, Hanul Manuc avea să găzduiască timp de cinci luni pe plenipotențiarii ruși și turci care semnaseră pacea de la București, prin care au pus capăt războiului de șase ani. Cunoscutul dascăl grec din acea vreme, Mitilineu, avea să caracterizeze hanul ca fiind un pension de băieți în perioada războiului.

În anul 1839 soseau la han Andrew A.Bonar și tovarășul său Robert Mc.Cheyene, ambii clerici scoțieni ce mergeau în Orient pentru convertirea evreilor. Deși inițial doreau să se cazeze la Hanul Rusesc, după cum li se recomandase, ei au întâlnit în cale un evreu din cei ce mergeau la sinagogi, iar acesta i-a îndrumat la caravanseraiul de pe malul Dâmboviței. Au văzut în jurul lor grajdurile pentru cai situate la parter, călătorii aflați în trecere la etajul întâi, oamenii care locuiau de mai bine de șase luni la han găzduiți la etajul al doilea, dar și o galerie de jur împrejur pe care stăteau grupuri de călatori ruși, unguri, greci sau alte neamuri. Era aici un zgomot și o atmosferă orientală care i-a determinat pe cei doi să își caute o altă locuință mai liniștită, la un han mai mic și mai curat.

Păstorul anglican Benjamin Barker a vizitat Țara Românească între anii 1834 și 1857, avea să descrie Hanul Manuc drept o clădire întinsă de formă pătrată, cu o curte spațioasă la mijloc, înconjurată de o prispă cu cerdac, unde își aveau rezervate loc vreo optzeci de apartamente a câte două camere fiecare. Parterul era destinat pivnițelor și grajdurilor, precum și găzduirii în camerele nemobilate a călătorilor sau a persoanelor ce n-aveau bani să închirieze locuințe în oraș.

Hanul lui Manuc, deschis în mai multe rânduri și înfățișat în stampele artiștilor desenatori francezi M. Bouquet (1841) și Dieudonne Lancelot (1860), se alcătuia dintr-o clădire în formă de patrulater, cu pivnițe și subsol, parter și etaj, având în mijlocul ei o vastă curte, în care trăgeau trăsurile și căruțele. Un cerdac-galerie mărginit de stâlpi uniți prin arcade trilobate dădea ocol atât parterului, cât și etajului, urcarea se făcea pe două scări de lemn care dădeau în foișoare poziționate față în față. Acoperișul de obloane se termina printr-o streașină lată. Hanul avea numeroase prăvălii; la parter stăteau călătorii în trecere, iar a etaj cei care rămâneau mai multă vreme. Căruțele mari, brașovenești, și chervanele care veneau de la sud de Dunare, aduceau aici tot soiul de mărfuri. În curtea și în galeriile hanului vedeai o remarcabilă amestecătură de tipuri și costume, negustori sosiți de pretutindeni, chirigii, orășeni, clerici, țărani, femei galante, țigani care se mișcau de colo-colo, discutând, tocmindu-se și bătând apoi palma.

Incepand cu luna Ianuarie a anului 1842, sediul Sfatului Orasenesc se afla intr-o stare nu tocmai buna, motiv pentru care necesita reparatii majore. Astfel ca, lucrarile de restaurare au inceput imediat, iar, cu aprobarea lui sefului Departamentului din Lăuntru, Sfatul Orasenesc s-a instalat in sase odai din Hanul Manuc, unde avea sa ramana pana la data de 23 Aprilie 1842.

În prăvăliile hanului se găseau mărfuri variate și adesea rare. Într-o prăvălie de boiangerie de la han se puteau găsi lănuri brute sau cișnită de prăvălie, lână albă cu usuc, brâuri albe, roșii și portocalii, bumbac mușteresc cu răboaje, bumbac cișnit de prăvălie, mătase civită de casă, mătase răsucită și deslânată de ceaprăzari, piatră acră turcească, lână de cămilă, haine de diferite calități de postav, cârpeturi și fesuri.

În anul 1843, negustorul Anton Vitner anunța prin gazeta timpului “Vestitorul românesc” că a adus de la Paris și Londra tot felul de parfumuri de o calitate superioară, iar mai tarziu, în anul 1846, turcul Hagi Ali aducea la cunoștința tuturor doritorilor de a-l cinsti cu venirea lor, că a sosit din Anatolia, cu covoare frumoase și trainice și chilimuri frumoase, la prețuri accesibile. De asemenea, în 1848, în camera 33 a hanului, exista și un birou de tălmăcit acte din orice limbă, al lui Constantin Stefanide. Locuiau aici chiar și medici, precum I. N. Auerbach, care înainte de a se stabili la han își practicase meseria la Alba Iulia.

Hanul aducea în perioada anilor 1858-1859 un venit anual de 69420 de lei, sumă deloc neglijabilă, iar, începând cu anul 1860, hanul devine sediul hotelului Dacia, unde aveau loc întrunirile partidelor politice ale vremii și spectacole memorabile de teatru. Hanurile cu prăvălii de comerț și cârciumile erau vizitate în acea perioadă de oameni importanți, dar și de oameni modești, veniți de departe pentru afaceri minore precum pânzeturi, grâne, blănuri, manufactură. Lumea de meseriași și negustori care închiriaseră odăi în hanul lui Manuc se împăcau perfect cu lăutarii mahalalelor, fără de care un stăteau nici măcar o seara. Petrecerile erau cu atât mai intense în zilele de sărbătoare, târguri sau bâlciuri. La han, erau chemați mereu lăutarii bucureșteni cu ocazia întâmplărilor vesele sau a celor dramatice din viața cotidiană. Aici se găteau și se serveau, cum era și firesc, mâncăruri preparate după rețete proprii sau inspirate din gastronomia diferitelor popoare față de care aveau legături. Cel mai adesea însa, călătorilor li se ofereau delicioasele mâncăruri potrivit rangului pe care îl dețineau.

Meniul zilei consta în următoarele preparate :

Salata arnăuților

Salata Băcanilor

Salată bizantină cu limbă

Salata sacagiilor

Salata tăbăcarilor

Salata târgoveților

Salată turcească

Vinete Imam Baialdin

Vinete orientale

Vinete à la turque

Crap copt à  la Snagov

Zacuscă à  la Manuc

Gustarea lui Bachus

Omleta cavacilor

Ochiuri mocănești

Ciorbă domnească de burtă

Ciorba mezelarilor

Supă măcelarească

Supă turcească de miel

Gâscă sau rață à  la Valahia

Pilaf oriental

Varză haiducească

Sărmăluțe mincinoase

Frigărui orientale

Citind o asemenea listă de preparate, ne putem da seama cu ușurință de oamenii care treceau pragul Hanului Manuc în perioada sa de glorie. În urma abdicării lui Cuza Vodă, la Hanul lui Manuc sosise fostul bucătar domnesc, și el proprietar al unul birt la care dejunau, printre alții, și Ion Ghica, Anton Pann, N.Filimon. Între două feluri de mâncare și un vin bun, clienții cunoscuți ai curții profitau de sunetul cobzelor și viorilor renumitei trupe lăutărești sau priveau spectacole de teatru ale trupei Fani Tardini.

Transformat și reparat în 1873, schimbându-se și numele în Hotel Dacia, hanul lui Manuc, frumos și renovat, readus la forma lui originală, există și în zilele noastre cu hotel, restaurant și cramă. În anul 1879 cunoscutul actor D.I.Ionescu avea să deschidă aici un teatru de vară, iar mai târziu, marele Grigore Manolescu și trupa sa prezentau spectacole la care se îmbulzea toată lumea Bucureștiului.

Către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, sala “Dacia”, devenise loc de întruniri publice. Printre cei care au luat parte la astfel de întruniri se numărau și Take Ionescu, Octavian Goga, Nicolae Filipescu, N. Fleva, Barbu Delavrancea, Titulescu. De asemenea, se strângeau aici muncitorii, din dorința de a-i asculta pe Dobrogeanu Gherea, I.C.Frimu, Alecu Constantinescu care au ținut aici discursuri istorice cerând intrarea României în război de partea Antantei și au participat la baluri celebre în epocă, unde era nelipsită orchestra condusă de Ludwig Wiest, profesor la Conservatorul de muzică, ori la spectacole de teatru care făceau deliciul spectatorilor, ce îi îndrăgeau pe Grigore Manolescu și Mihail Pascally, celebri în vremurile acelea.

În primăvara anului 1881, o trupă franceză a jucat în sala „Dacia” piesă de operetă „Madame Favart”, precum și piesa „Lăpușneanu” de Iulie Roșca, urmând ca în toamnă să fie jucată în aceeași sală „Radu Calomfirescu, piesă spectaculoasă cu cântece în cinci acte”. Unul dintre marile spectacole ale Teatrului Dacia din 1879 a fost cel susținut de americanul James Lwone, care a atras toată lumea bucureșteană dornică de senzațional. El se scufunda într-un bazin plin cu apă limpede unde rămânea pret de cinci minute, timp în care scria, mânca, fuma, oamenii întrebându-se cum de rezista atât de mult acolo și înghesuindu-se să îl vadă. O altă atracție a acestui teatru a fost o trupa de zuluși, compusă din treizeci de indivizi, adusă de I.D.Ionescu, trupa tribului Beni-Zug-Zug. Ei cântau și dansau spre deliciul publicului care era foarte numeros la reprezentările lor. Teatrul lui I.D.Ionescu din sala „Dacia” nu s-a ținut mult deoarece acesta a fost obligat să îl închidă, păgubit și dezamăgit fiind din cauza concurenței făcută de către celalalte teatre.

Restaurat cu grijă de către arhitectul Constantin Joja, între 1967-1972, Hanul lui Manuc și-a recăpătat înfățișarea de odinioară și reprezintă azi unul dintre cele mai frumoase și pitoresti locuri de popas ale Bucureștiului.

CONCLUZII