Viata Si Activitatea Sfantului Maxim Marturisitorul

Cap.1
Viața și activitatea Sfântului Maxim Mărturisitorul

Sfântul Maxim Mărturisitorul unul dintre cei mai mari teologi și scriitor ai Bisericii Ortodoxe s-a născut în jurul anului 580 la Constantinopol sau dupa unii într-un sat din Golan, Hesfin, pe țărmul răsăritean al lacului Tiberiadei, într-o familie aristocrată. La doar nouă ani rămane orfan de ambii părinți și este luat în grija unei mănastiri din Palestina, care s-a îngrijit să-i ofere o educație deosebită. La vîrsta de treizeci de ani, în jurul anului 610, împăratul Bizanțului, Heraclie, văzînd întelepciunea și viața desăvarșită pe care o ducea Sfântul Maxim, l-a adus la curtea sa, făcându-l mare sfetnic al împărăției, dar nu rămîne în această funcție decât pentru scurtă vreme(între anii 610 și 614).

Dezgustat de viața de la curte a părăsit repede onorurile lumii și a trăit viață monahală într-o mănăstire, la Chrysopolis – Skutari, pe malul Bosforului tot aici se și călugărește, rămîne la această mănăstire până în anul 624, când a fost silit de talazurile vremi să se refugieze datorită amenințării persane la Mănăstirea „ Sfântul Gheorghe“, din Cyzic, în Asia Mica. Astfel, din perioada petrecută de Sfăntul Maxim în Mănăstirea „Sfântul Gheorghe“ din Cyzic (624-626) datează primele sale lucrări. În anul 626, noi incursiuni ale perșilor au provocat dispersarea tuturor monahilor din această mănăstire. Sfântul Maxim va ajunge mai întai în Creta, unde va avea o dispută cu episcopi adepți ai monofizismului severian, iar apoi, în Africa, stabilindu-se în Mănastirea Eucratos de lîngă Cartagina. Aici l-a cunoscut pe Sfântul Sofronie, starețul mănăstirii, ales mai tarziu patriarh al Ierusalimului(în anul 634, Sfântul Sofronie este ales în demnitatea de patriarh al Ierusalimului). Dupa moartea Sfântului Sofronie (638), începătorul luptei contra monoenergismului, Sfântul Maxim a rămas cel mai important apărător al Ortodoxiei și al dreptei credințe. În special între anii 640-646, el a demascat în scris în cadrul operelor sale eroarea monotelită, prin redactarea unui important numar de tratate teologice și polemice, precum și a primei părți din cunoscuta lucrare Ambigua (catre Toma). În luna iulie a anului 645 s-a întalnit la Cartagina cu Pyrrhus, fostul patriarh al Constantinopolului, destituit de împăratul Constantin al III-lea, și l-a convins( din pacate pentru scurt timp), să renunte la monotelism. Tot cu încurajarea Sfântului Maxim, episcopii din Africa au ținut în anul 646 o serie de sinoade locale în care au condamnat edictul împerial editat de împaratul Heraclie și au adresat scrisori catre împaratul Constans al II-lea, patriarhul Pavel al II-lea al Constantinopolului (641-653) și către papa Teodor al Romei pentru a le face cunoscută poziția lor. În cadrul aceluiași an 646, Sfântul Maxim a plecat din Africa spre Roma, prin Sicilia, unde a prezentat călugărilor de acolo învățătura sa antimonotelită. În anul 648, Împăratul Constans al II-lea publică un nou edict denumit Typos prin care înterzicea, sub amenințarea unor grave pedepse, orice discuție despre una sau doua voințe și despre una sau două energii în Mântuitorul Hristos. Drept răspuns, noul papă Martin I (649-653) a convocat în luna octombrie a anului 649 un sinod la Lateran, care a condamnat edictele Ekthesis și Typos și a anatematizat printre alții pe patriarhii Serghie, Pyrrhus și pe Pavel al II-lea al Constantinopolului care stăruiau în această erezie. Sfântul Maxim a participat în mod activ la organizarea acestui sinod pe care îl pregătise împreună cu înaintașul lui Martin, papa Theodor. Tot el a întocmit și a redactat, o parte din actele și documentația cu textele patristice necesare condamnarii monotelismului care se întindea ca o plagă în întreg imperiu bizantin. Aceasta luptă statornică pentru apărarea Ortodoxiei a dus la judecarea sa în anul 655 la Constantinopol, urmată de exilarea sa în localitatea Byzia din Tracia. În ciuda tuturor încercărilor, bătrînul monah juguit de greutațile viții nu și-a părăsit credința. El reprezenta stîlpul Ortodoxiei dupa cum reiese dintr-un mesaj al împaratului Constans al II-lea.

In lunile mai-iunie ale anului 662, a fost rejudecat, anatematizat și condamnat la biciure, tăierea limbii și amputarea mîinii drepte. Deportat în Țara Lazilor(Georgia de astăzi), în sud-estul Mării Negre, fiind închis în 8 iunie anul 662 în cetatea Schemaris, Sfântul Maxim s-a mutat la Domnul pe data de 13 august în același an. Peste mai puțin de 20 de ani, are loc Sinodul al VI-lea Ecumenic (680 – 681), la Constantinopol, unde este reabilitat și recunoscut ca sfînt al Bisericii Ortodoxe, și unde este condamnată definitiv erezia monotelită.

Sfântul Maxim este considerat un teolog universal, ca marii Părinți ai Bisericii din secolele III- IV . El a abordat deschis și cu sîrguință toate aspectele tologice mai puțin înțelese a scris mult în aproape toate domeniile teologiei: dogmatică, mistică, exegeză, ascetică, liturgică și chiar poezie. Analizînd stilul său literar, observăm că Sfântul Maxim Mărturisitorul s-a folosit de tradiția interpretării alegorice a Sfintei Scripturi promovată de școala alexandrină și de căile deschise de părinți capadocieni. Scrierile sale teologice arată atât înălțimea vieții sale duhovnicești, cât și frumusețea uimitoare a elocvenței sale. El a folosit stilul “sentințelor gnostice” preluîndu-l de la Evagrie, Macarie, Diadoh al Foticeii și ceilalți Părinți filocalici, înnobilîndu-l în mod admirabil cu puterea de pătrundere a gîndirii sale. Aforismele și cugetările sale sunt mai mult decât admirabile atât în ceea ce privește frumusețea lor literară, căt și prin adîncimea și porfunzimea lor dogmatică. Aceasta este și cauza pentru care textele Sfântului Maxim nu sunt totdeauna ușor accesibile oricui. Terminologia sa este cumva scolastică, însă, fiind oriental, intenția sa nu a fost niciodată una scolastică în sens negativ. Dorința sa a fost de a limpezi și de a face lumină în hățișul problemelor pe care le-a străbătut fără a lăsa nimic nelămurit. Pentru întreaga sa contribuție la cizelarea, formularea și păstrarea învățăturii dreptei credințe, biserica la numit ,,Mărturisitorul“. Noi, cei care astazi îl pomenim nu ne rămane decat să zicem: Bucura-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminatorule cel mare în faptă și cuvant.

Opera Sfântului Maxim – Lucrări

Sfântul Maxim Mărturisitorul se remarcă ca un prolific exeget al ortodoxiei răsărite într-o perioadă istorică zbuciunată de războaie și invazii în partea orientală perșii și arabii iar în nordul imperiului populațiile migratoare, în acest peisaj tumultos al vremurilor, virtuțiile sale l-au făcut cunoscut în întreg imperiu ca o persoană ce nu poate să se abată de la dreapta și soborniceasca credință nici pentru împărat, nici pentru funcții și demnități, nici pentru averi și onoruri, toate fiind vremelnice himere umane. Scrierile sale pline de adevăr, înțelepciune și credință nu se înclină și nu lasă loc de interpretări, aducând lumină și desăvârșind tot ce era confuz, ascuns și nepătruns până la acea dată, căci una singură este calea care duce spre Adevar. Astfel, din perioada cât a stat Sfântul Maxim la Mănăstirea „Sfântul Gheorghe“ din Cyzic datează primele lucrări cum ar fi: „Viața Maicii Domnului“, „Cele 400 de Capete despre dragoste“, „Epistolele 2 și 3 despre dragoste“, către Ioan Cubicularul, de asemenea în această perioadă a mai scris „Cuvantul ascetic“, „Intrebari, nedumeriri și răspunsuri“ iar altele au fost redactate doar parțial în timpul șederii Sfântului Maxim în Africa: „Cele 200 de Capete teologice și iconomice“, „Tâlcuirea la Tatăl nostru“,„Ambigua“, partea a II-a, „Mistagogia“ (628-630), „Răspunsurile către Theopempt“, „Răspunsurile către Talasie“, „Cele 15 Capete și Cele 10 Capete“. Aceste opere au fost traduse de marele teolog ortodox, părintele profesor dr. Dumitru Stăniloae, și sunt cuprinse fie în volumele 2 și 3 din Filocalie, fie în volumele Părinți și Scriitori Bisericești. Caracterizând ansamblul operei Sfântului Maxim, pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae spunea: „Scrisul lui este o sinteză grandioasă și personală a marilor curente filosofice ale antichității și a principalelor idei patristice.”

Opera Sfântului Maxim se împarte în:Lucrări exegetice: „Viața Maicii Domnului“, „Cele 15 Capete și Cele 10 Capete“ „Epistolele 2 si 3 despre dragoste“, către Ioan Cubicularul, „Cuvantul ascetic“, „Întrebari, nedumeriri și răspunsuri“ , „Ambigua“, „Cele 400 de Capete despre dragoste“, „Tâlcuirea la Tatăl nostru“, „Răspunsurile către Talasie“, „Răspunsurile către Theopempt“ . În exegeza sa, Sfântul Maxim face uz de toate metodele exegetice, preferând însa metoda analogică sau alegorică.
Dintre lucrările dogmatice amintim: „Broșuri teologice și polemice”, împotriva monofizitismului și a monotelismului. Este vorba de o colecție de scurte disertații sau rezumate, abordând teme hristologice, cum ar fi: despre cele doua firi ale lui Hristos; despre cele doua voințe ale unui singur Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul nostru; Despre calitate, proprietate și diferență sau  distincție; Capete despre substanță, esență și fire și despre ipostas și persoană; Din tratatul despre lucrări și voințe etc. La acestea se adaugă și tratatul de antropologie creștină: „Despre suflet”. Lucrări morale și ascetice ar fi de amintim: „243 capitole teologice și iconomice”, „200 capitole sau capete teologice și practice”, „500 diferite capitole teologice și iconomice”și „Mistagogia”,   lucrare de căpătâi pentru înțelegerea simbolico-mistică a Bisericii și a slujbelor liturgice din cadrul cultului divin ortodox; „Calcul bisericesc și scrisorile sale în numar de 45”, unele având și un caracter dogmatic. Există la Sfântul Maxim Mărturisitorul o viziune cosmică asupra lumii care, în planul metodei și al realizării, reprezintă bilanțul și piscul gândirii grecești, teologice și filozofice de până la acea dată, în  sinteza sa doctrinară se întâlnesc Origen și Evagrie, Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nazianz și Grigorie de Nysa, alături de structuri filozofice platoniciene și  aristotelice. Conținutul viziunii sale cosmice are în centrul ei întruparea Fiului lui Dumnezeu și urcușul omului spre îndumnezeire, care are ca scop restaurarea chipului lui Dumnezeu în om, chip care a fost întunecat prin păcatul originar, premiza fundamentală pentru actualizarea asemănării cu Dumnezeu după har a omului și a întregii umanități. Acesta este țelul urcușului omului spre îndumnezeire, care se realizează prin curățirea de patimi și dobândirea virtuțiilor, prin cunoașterea în duh a rațiunilor lumii, care sunt primele două trepte ce anticipează pe cea de a treia treaptă care este unirea cu Dumnezeu și contemplarea în lumina Lui directă a rațiunilor tuturor lucrurilor văzute și nevăzute. Este vorba, aici, de o mișcare naturală care nu este doar a omului, această acțiune însuflețește întregul univers și fiecare faptură e un impuls dat firii și susținut în ea de Dumnezeu în calitate de cauză și țintă finală a ei. Mișcarea nu este un efect al căderii de la Dumnezeu ca în origenism, ci ține de însăși  firea celor create de Dumnezeu,  manifestând aspirația acestora de la existența simplă la existența fericită și anume la existența fericirii veșnice. Pentru Sfântul Maxim, Dumnezeu însuși, care nu este pentru și în  Sine, nici început, nici ținta finală, nici interval mișcător între acestea două, fiind nelimitat din veci, se face pentru lume acțiune ce mijlocește între început și ținta finală, sporind și progresând potrivit diferitelor faze pe care le parcurge lumea, în sânul ei, dar neidentificate totuși cu natura sa creată, sunt ascunse, ca forțe efective, energiile divine, trecând prin toate fazele de dezvoltare ale ei. Aceasta e providența divină: "Dumnezeu nu este în și pentru Sine însuși(cât ne este cu putință să știm) nici început, nici mijloc, nici sfarșit… începutul (principiul), mijlocul și sfarșitul existențelor este Dumnezeu ca Cel ce le face,dar nu ca cel ce le pătimește… Este început ca Făcător, mijloc ca Proniator, și sfîrșit ca Cel ce le circumscrie" (Capete gnostice I, l, 10). Cel ce ține toate laolaltă și călăuzește în general și mai ales în planul aparte al mântuirii, este Dumnezeu prin Logosul și Duhul Sfânt, adică Rațiunea divină ca Rațiunea cea mai amplă ce îmbrățișează toate rațiunile făpturilor și viața divină, prin care se sprijină și se înalță calitativ viața tuturor. De aceea, înălțarea spre ultima treaptă a existentei, spre îndumnezeire nu se poate face decât prin Logosul Întrupat. El este substanța sau tăria ce lucrează în virtuți, este calea omului călit în lupte, ce nu se abate de la traiectoria divină, întreaga atenție asupra lumii este concentrată în Hristos, este o viziune hristică, care nu încetează niciodată de a fi un sistem atotcuprinzător, în care lumea intră ca într-un vortex și se valorifică pentru veșnicie în toată complexitatea ei. Calea spre absolutul divin nu se poate realiza decât prin iubire, caci iubirea este izvorul vieții veșnice care vine de la Dumnezeu, și care nu are început, precum nu are nici sfârșit.
Iubirea(dragostea)-definiție
În vocabularul grecesc se gasesc patru cuvinte definitorii care definesc termenul de iubire (dragoste): eros (έρως), storge( στoρyή), philia (φιλία ) și agape (αyάπη) .

Cuvântul eros (έρως) se traduce în general prin iubirea pasională. În enciclopedii și dicționare îl regăsim tradus ca, amor, dorință puternică, pasiune intensă. Este deseori asociat cu dorința sexuală sau cu iubirea egoistă care transformă pe cel iubit în idol, obiect, devenind astfel un mod denaturat al relației umane, însă poate reprezenta și o iubire prietenească mai mare decât philia. Poate fi asociat de asemenea simțămintelor care stau la baza căsătoriei sau cuplului.Ceea ce au propriu toate aceste definiții este o intensitate maximă a trăirii, ceea ce a făcut ca acest cuvânt să fie utilizat în contexte foarte diverse, în ciuda conotațiilor negative pe care le poseda. Forța erosului a făcut ca greci  antici să-l pună, personificat, printre zei, sau să-l considere chiar un fundament ordonator care a participat la nașterea cosmosului și care asistă la viața oamenilor și a zeilor.

Eros era un zeu( fiu al lui Zeus și al Afroditei), după cum spune în scrierile sale Hesiod, însă nu numai ca fiind, cel mai frumos dintre zeitățile nemuritorare, ci și acela care a luat naștere din Haos,   odată cu Gea,Tartarul si cu Olimpul,   cel care este stăpăn asupra minții și trupului și care povățuește cu înțelepciune pe zei și pe oameni.

Acestea sunt definițiile erosului folosite și în scrierile presocratice, care vor fi regăsite și în dialogurile lui Platon. Aceasta este și înțelesul pe care îl are în vedere personajele lui Platon   atunci când vorbesc despre dragoste.  Erosul normal, obișnuit, este doar amintit, ca o departare de la rânduielile iubirii. Adevăratul Eros   este cel cosmic, care îi stimulează pe oameni să-și găsească cealaltă jumătatea care au pierdut-o atunci când Zeus i-a pedepsit pe oamenii, tăindu-i în două. Este trăirea care face ca doi să devină din nou un întreg, și astfel, cele doua jumătăți ajungând la starea, inițială, un întreg, să obțină fericirea.Erosul însă nu este doar o relație dintre oameni, nu este doar dragostea unuia față de celălalt, ci mai mult de atât, este iubirea intensă de veșnicie. Erosul este pus întotdeauna laolaltă cu Binele, pentru că veșnicia trebuie numaidecât dorită laolaltă cu binele; iubirea este deci dorința de a obține binele pentru veșnicie, de asemenea, este așezat mereu împreună cu frumusețea, pentru că iubirea adevărată este născută întru frumusețe, și nu este atrasă decât înspre frumos. Cu ajutorul frumosului, ea suie treptele rațiunii absolute.  Eros fiind năzuință ancestrală înspre veșnicie, înspre nemurire, este principiul masculin care se face simțit doar în gândire, singura cărare spre Frumusețea supremă, spre Adevăr.”Crezi cumva că puțin lucru ar fi viața unui om care ar privi înspre ea și ar privi-o cu ochii minții și ar trăi astfel în unire cu ea? Oare nu-ți dai seama că numai acolo îi va fi dat, privind îndelung Frumusețea, să dea naștere nu unor biete asemănări ale vredniciei, căci acolo nu asemănări vede, ci unor vlăstare adevărate, pentru că acolo vede însuși adevărul? Iar cel care zămislește adevărata vrednicie și care o crește ajunge drag zeilor și, dacă îi e dat aceasta vreunui om, dobândește nemurirea”[] . Acesta este și semnificația cu care îl vor prelua și sfinții părinți, filosofii și teologii creștini și pe care îl vor înnobila pentru a-i sprijini în scrierile și interpretările lor, deși în cele mai multe cazuri nu έρως va fi cuvântul folosit, ci αyάπη. Cuvintele έραν, έρως apar foarte rar în cărțile Vechiului Testament  și nu sunt deloc folosite în cărțile Noului Testament  . Ele apar totuși la părinți mistici precum Grigore de Nyssa, Simeon Noul Teolog   și Nicolae Cabasila, în scrierile ascetice folosit pentru a exprima iubirea infailibilă față de Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog are o vastă operă despre iubirea pentru Dumnezeu intitulată chiar   Έρωτες , adică Erosuri. “Cuvântul a căpătat astfel o nouă semnificație, a fost spiritualizat, impregnat cu ideea de iubire harică, dumnezeiască, energia lăuntrică a cuvântului devenind invers proporțională cu energia omenească, pe care cuvântul o avea în limba clasică” []. El devine acea energie divină, acel însoțitor al ființei dumnezeești care îl „coboară” pe Dumnezeu  lumii și careia dogmatiștii îi spun „bunătate”, iar misticii o numesc „eros”. Erosul este acela care determină comuniunea și comunicarea, creând atât în Dumnezeu  cât și în om   ekstasis, ieșirea din sine.

Sfântul Maxim Mărturisitorul numește έρως dumnezeirea transpusă la nivelul creației. Acest cuvânt exprimă aspirația creației spre perfecțiune și se manifestă în ambele sensuri, ca eros uman și ca eros divin.Deși a fost folosit în epoca bizantină de către misticii , mulți scriitori creștini mai noi s-au ferit să-l utilizeze pe „eros” din cauza semnificației sale care-l apropie mai mult de patologic, de patimă și de păcat. Eventual cuvântul se poate defini ca dragostea cea adevărată, ca ceva care face legătura între eros și agape, conservând din eros acea forță și sete pe care o are cel care iubește și care nu se stinge chiar dacă se află în preajma celui iubit. Se consideră însă, că a utiliza doar„eros” pentru a vorbi despre iubirea creștină poate fi derutant pentru cititorul neavizat și care nu cunoaște înțelesul său mai profund.
Philia (φιλία) a fost asociată în general cu simpatia, afecțiunea și prietenia. Philia este iubirea naturală, spontană, o afecțiune bazată pe intimitatea interioară a celor ce se iubesc. Este o legătură puternică, o dragoste liniștită, calmă și nealterată de pasiunea lui eros fiind plină de virtuți. Ea înseamnă sinceritate față de prieten, loialitate, egalitate, virtute, și mulțumirea sufletească de a face ceva împreună. Φίλoς este prietenul, de care suntem uniți prin iubirea reciprocă, în preajma căruia suntem continuu bine-dispuși, pentru că în apsența acestei stări sufletești, Φίλoς încetează să fie pentru noi ceea ce reprezintă. Φιλεῖν, verbul corespunzător, care înseamnă „a iubi”, dar și „a săruta”, ca expresie a prieteniei și dragostei celor ce se iubesc.

Aristotel a scris o întreagă carte dedicată prieteniei (φιλία) în Etica Nicomahică. El spune că reprezintă acea relație dintre oamenii care se știu că au gânduri bune și își doresc binele reciproc . Prietenia înseamnă să faci binele, să realizezi acest fapt fără să ți se ceară, și să nu aștepți laude pentru ceea ce ai făcut, aceste aspecte sunt mențonate de Aristotel în Retorica.

Însă nu toate prieteniile sunt între persoane egale; și atunci cel mai plin de virtuții va fi iubit mai mult de către cel mai puțin virtuos, iar el va răspunde acestuia cu o iubire mai rece. Astfel, cel mai puțin înzestrat va primi iubire pe măsura sa, și nu va căuta să i se răspundă cu tot atâta iubire cât oferă. De asemenea, marile diferențe dintre oameni vor sta în calea înfăptuirii unei relații de prietenie adecvate: un ignorant nu poate fi prieten cu un înțelept și nici un supusul cu regele.

Prietenia ideală este doar între oamenii care au aceeași bunătate și trăire, adică între cei mai virtuoși și cei mai buni.Biblia preia acest termen și îi dă un sens spiritual. El va reprezenta iubirea creștină, bazată pe o afecțiune și o comuniune personală.În Sfânta Scriptură termenul este folosit când se vorbește de prietenii lui Corneliu Sutașul (Fapte 10, 24) și în cadrul altor prietenii omenești (cf. Luca 11, 5, 6, 8, 16; 15, 6, 29; 23, 12). Se vorbește și de „prietenii lui Pavel” dintre care unii erau dregătorii Asiei (Fapte 19, 31), iar alții "erau creștinii care primiseră adevărul Evangheliei prin el”. Despre creștini ca și prieteni, vorbește și Sfântul Apostol Ioan, scriind lui Gaiu: „ Pace ție! Prietenii te îmbrățișează. Îmbrățișați pe prieteni, pe fiecare după numele lui. ” (III Ioan 15).

Sfântul Ioan Botezătorul vorbește despre „prietenul mirelui” (Ioan 3, 29)iar Mântuitorul însuși numește pe Lazăr "prietenul nostru" (Ioan 11, 11), după cum le spune și apostolilor: "Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc" (Ioan 15, 14). Creștinii adevărați sunt toți — ca și sfinții — prietenii și frații lui Hristos și împreună moștenitori cu El (cf. Rom. 8, 17), precum și „prieteni și fii prin har ai lui Dumnezeu”.
Cuvântul este folosit și cu sens disprețuitor, atunci când fariseii îl acuză pe Domnul Iisus că e prieten cu vameși și păcătoși (Luca 7, 34). Cu același înțeles este utilizat cuvântul și când se spune că: „prietenia lumii”, „este dușmănie față de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu. ” (lacov 4, 4).

Sfinții Părinți povățuiesc continuu despre necesitatea prieteniei. Pe lîngă ἀyάπη, iubirea universală destinată oricui, φιλία este și prietenia personalizată. Alegerea prietenului trebuie să se facă cu discernământ, pentru că în această relație de împletire sufletească, fiecare ia asupra sa viața celuilalt. Prietenul este cel pe care îl aceepți în sufletul tău, iar odată cu el te mîntuiești sau nu. De aceea prietenia reprezintă o trăire importantă în scrierile bizantine.  Sfântul Vasile cel Mare, Grigore Teologul , Maxim Mărturisitorul și multi alții părinți vor vobi cu considerați despre ea.

Storge  (στoρyή) înseamnă afecțiune, simpatie, în limba   modern greacă. Este un sentiment firesc, ca acela care se manifesta între părinți și copii.Cuvântul este folosit foarte rar în scrierile patristice și va fi folosit în mod exclusiv cu precădere la relațiile dintre membrii familiei. Este cel mai emoțional, mai natural și mai des întâlnit fel de a iubi dintre toate: este adevărat și natural pentru că se găsește fără vreo constrângere; este emoțional pentru că este rezultatul trăirilor sufletești, atașamentului dat de familiaritate; este și cel mai utilizat pentru că dintre toate expresiile, el ține cont cel mai puțin de acele trăsături care fac o persoană demnă de iubire, și este așadar, capabil să treacă peste orice obstacol discriminator.
Această dragoste ține de legătura organică, pe care nici o piedică nu o poate suprima. Este iubirea lină,calmă, tandră, și sigură dintre copii și părinți, dintre soție și soț, este iubirea cetățeanului față de țara sa. Așadar, storge(στoρyή) este singurul tip de dragoste care nu este numaidecât personală.
Agape (ἀyάπη)reprezintă acea iubire conștientă, care ține în primul rând de trasăturile celui iubit. Această dragoste nu este nici pasională, nici tandră, și nu provine din înclinații directe spre cineva, ci din convingeri. Făcând distincție de pasiunea lui ἔρως , de afecțiunea lui φιλία , sau de devotamentul din στoρyή, 
Ἀyαπάω se apropie destul de mult de „a stima”, „a aprecia” și ține de conducerea selectivă a voinței. Etimologic, se pare că se înrudește cu ἄyαμαι, „a admira”, yάνιμαι, „ a se bucura”, ἀyάλλω, „a slăvi”, cu ἄyη, „mirare” și cu gau, gaudium, gaudere din limba latină. Această caracteristică ar însemna că ἀyαπάω ar avea înțelesul de „a avea propria bucurie în cineva sau ceva”.Spre deosebire de celelalte tipuri de iubire, agape înseamnă a iubi pe cineva pentru un anumit scop, reprezintă preferința , este alegerea pentru o ființă sau alta în virtutea unor particularități ale acelei ființe, la fel cum termenul înrudit, ἄyαμαι, înseamnă a aprecia pe cineva pentru ceva anume.

Cuvântul este folosit de asemenea pentru a indica iubirea în sensul general; grecii își declară iubirea utilizând σ'αyαπώ, care are același înțeles și aceeași exprimare cu românescul „te iubesc”.
În textele antice, ἀyάπη este utilizat foarte rar. În cadrul Imperiul Roman ἀyάπη era frecvent folosit ca și cuvânt introductiv în epistolele către prieteni.

Ἀyάπη și verbul ἀyαπάω sunt întrebuințate mult în „Septuaginta”, ca traducere a cuvântului evreiesc care înseamnă dragoste( afecțiune) și care însumează sensurile tuturor expresiilor grecești referitoare la iubire. Nu se cunoaște de ce a fost ales tocmai expresia ἀyάπη, însă este probabil că asemănarea fonetică să fi avut un rol însemnat (אהבה – A'ha'va). Este cuvântul cel mai des utilizat pentru a exprima iubirea și afectiunea în scrierile creștine.

În Sfânta Scriptură, agape, impregnat de viață spirituală, transcede dragostea universală, înălțătoare, iubirea libertății spirituale superioare. Ea se exprimă atât față de Dumnezeu cât și față de semenii, inclusiv față de dușmani.De asemenea, agape (ἀyάπη), reprezintă și un atribut divin (Ioan 4, 8), care se împărtășește celor ce cred în Hristos: „Iar nădejdea nu rușinează pentru ca iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel dăruit noua.” (Rom. 5, 5). Expresia devine, prin conlucrarea credincioșilor, și una din cele trei virtuți cardinale, împreună cu credința și nădejdea :„ Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.-(νυνὶ δὲ μένει πίστις , ἐλπίς , ἀyάπη , τὰ τρία ταῦτα . μείζων δὲ τoύτων ἡ ἀyάπη)” (I Cor. 13, 13) Este astfel cea mai înaltă dintre virtuți, pentru că în lipsa ei orice faptă, oricât de măreață ar fi, nu reprezintă nimic. Ea este condiția sine-qua-non a actului mântuirii, căci este sursa și promotorul tuturor faptelor bune.Ἀyάπη reprezintă și iubirea Lui Dumnezeu pentru om, „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piara, ci sa aiba viață veșnică. “(1 Ioan 3, 16—17), pentru ca să ne mântuiască . Cuvântul acesta este folosit și de Sfântul Ioan Evanghelistul când afirmă că „Dumnezeu este iubire” (Ioan, 4, 8-16). Căci zice el: „Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește, este născut din Dumnezeu . Cel ce nu iubește, nu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 7—8). Această expresie este folosită și în cadrul Sfintei Liturghii și o auzim rostindu-se de către preoți în mijlocul Sfintei Liturghii: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh…”.

Diferența dintre agape( ἀyάπ) și philia ( φιλία) se observă cel mai bine în dialogul dintre  Domnul Iisus Hristos și Sfântul Petru  (Ioan 21, 15-17). Întrebarea Domnului Iisus este: „ἀyαπᾷς με”, iar răspunsul Sfântului Petru este : „φιλῶ σε”. De două ori Mântuitorul folosește ἀyαπᾶν pentru a indica iubirea general umană, care se dăruiește tuturor oamenilor, chiar și vrăjmașilor. Întrebarea adresată Sfântului Petru nu este de fapt legată de ἀyάπη, ci de φιλία, de prietenia pe care Sfântul Petru a rupt-o când s-a lepădat de El, dovadă că în întrebarea a treia verbul este φιλεῖν. În acest caz, diferența dintre cele două expresii devine evidentă. Întrebarea Domnului Iisus, repetată și a doua oară, înseamnă că Sfântul Petru a încălcat dragostea prietenească, φιλία, motiv pentru care acum nu i se mai poate cere decât iubirea pe care el o are pentru toată lumea, acea ἀyάπη lipsită de afecținea și apropierea iubirii prietenești. Este un test prin care Sfântul Apostolul trebuie să treacă pentru a-și redobândi prietenia cu Mântuitorul, pentru a da o nouă mărturie a iubirii sale.

Așadar, ἀyάπη este o iubire indispensabilă în relația cu partenerul, dar nu și suficientă. Aproape deloc cunoscut și folosit în scrierile din primele veacuri al erei creștine, agape reprezintă o iubire care alege și se manifestă ca un act al voinței personale. Ea reprezintă renunțarea și negarea de sine în favoarea și de dragul celui iubit, este o dragoste jertfelnică, care în lume se manifestă doar ca avânt, ca o boare venită din exterior, și nu ca un factor determinant de viață. De aceea iubirea nu se manifestă prin caracteristici omenești și dispersate, ci dumnezeiești și absolute.

Iubirea a stabilit modul de trăire personală și colectivă a creștinilor. Expresia cea mai înălțătoare a iubirii creștine o reprezenta mesele comune, numite „agape” și care se desfășurau înainte sau în legătură cu Sfânta Liturghie, dar separate de aceasta și care culminau cu împărtășirea cu Preacuratul Trup și Preacinstitul

13. Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Dragostea creștina reprezinta cărarea ce duce spre mântuire și la fericirea veșnică, fără dragoste suntem angrenaje, piese ale societății care perpetuează specia umană, dar care își pierd menirea pentru care au fost creați și puși în Rai, de unde prin neascultare am căzut sub blestem fiind izgoniți, iubirea fiind virtutea cea mai mare dintre cele trei virtuții teologice: credința, nădejdea și dragostea.Intr-un înțeles mai larg dragostea reprezintă năzuința omului spre ce este mai bun și mai frumos și vrednic de dorit. Această dorință este sădită de însuși Dumnezeu în firea omului, motiv pentru care se mai și numește dragoste firească, în corola acestei virtuții , omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul și Proniatorul său socotindu-L bunul cel mai de preț al existenței sale, precum vedem în Sfanta Scriptură” Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” ( I Ioan 4,16).Iubirea înmiresmează sufletul creștin pastrându-l pururea tânăr și activ îndemnându-l spre absolutul Divin, căci cel ce iubește cu adevarat trece peste orice obstacole ca să ajungă la țelul suprem jertfindu-și chiar și viața dacă situația o cere. Acest adevăr absolut îl arată atât de frumos Sfantul Apostol Pavel în acel ” imn al dragostei creștine” pe care îl prezinta în capitolul al XIII- lea : De ași grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsuntor, și de-și avea darul proorociei și toate tainele le-aș cunoaște, și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am nimic nu sunt. Si de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am nimic nu-mi folosește…Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.( I Cor. 13, 1-3,13).

Iubirea in Iisus Hristos