Viata Si Activitatea Parintelui Profesor Iacob Lazar

Date Biografice:

Născut dintr-o familie de preot ardelean, la 28 martie 1884, în comuna Peșteș-Bihor, după ce a urmat prima clasă elementară în școala confesională ortodoxă română din comuna natală, a continuat învățătura de cartea la școala confesională reformată maghiară din Aleșd, unde a isprăvit ciclul elementar, pe atunci de 4 clase. Fiindcă școla secundară cea mai apropiată de satul său se găsea la Beiuș, a urmat cele 8 clase ale ciclului secundar la fostul liceu greco-catolic român din acest oraș, unde și-a trecut în 1902 examenul de bacalaureat clasic (matura). Isprăvind școala secundară s-a înscris îndată la Institutul Teologic Ortodox din Ardeal, ale cărui cursuri le-a absolvit in 1905. Fiind un element cu tragere de inima pentru carte și în toată vremea premiat și în școala secundară, după ce și-a luat diploma de absolvire a Institutului Teologic din Ardeal, s-a înscris în 1905 la Facultatea de Teologie din Cernăuți pentru studii de doctorat și în același timp la Facultatea de Drept a Universității din acel oraș.

După 3 ani de muncă a obținut în 1908 titlul de doctor în Teologie. Cu o astfel de pregătire, a fost chemat în 1908, să ocupe ca profesor suplinitor și apoi titular, catedra de Drept Bisericesc de la Institutul Teologic din Arad, la care a funcționat până în 1921. Ca profesor la Arad a primit și hirotonia întru preot. Înființându-se în anul 1921 Facultatea de Drept la Oradea, Iacob Lazăr a fost chemat să ocupe la noua facultate cadedra de Drept Bisericesc și să suplinească catedra de Istoria Dreptului Român. Suplinirea acesteia din urmă a avut-o până în anul 1928, dar a continuat să funcționeze la prima catedră până în anul 1934. Când s-a desființat Facultatea de Drept din Oradea, prin contopire cu Facultatea de Drept a Universității din Cluj (1934), profesorul Iacob Lazăr a fost încadrat și a funcționat la Facultatea de Drept din Cluj, tot la catedra de Drept Bisericesc până în 1938. Fiind vacantă catedra de Drept Bisericesc de la Facultatea de Teologie din București, el s-a transferat în anul 1938 la această catedră pe care a ilustrat-o timp de zece ani pâna în 1948 când s-a pensionat din cauza limitei de vârstă. Astfel și-a încheiat activitatea didactică după 40 de ani de muncă intensă în cadrul a patru instituții de învățământ superior, dintre care două teologice și două laice.

Dar pe lângă activitatea didactică, profesorul Iacob Lazăr a desfășurat și o rodnică activitate, publică, administrativă, organizatorică, publicistică și științifică. A fost membru activ al Astrei, delegat al Aradului la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918; preot, protopop, membru în Adunările eparhiale de la Arad și Oradeea, în Consiliul Eparhial de la Oradeea și în Congresul Național Bisericesc. A publicat lucrări care dezbat problema cultelor din România în perioada interbelică, pledând pentru libertatea și egalitatea lor, a studiat problema Concordatului, cerând abolirea lui, precum și cea a patronatului suprem catolic, cerând exercitarea acestuia de către Statul român, problema personalității juridice a Bisericii. A scris numeroase articole în ziarul „România”din Arad, în vremea când funcționa ca profesor la Institutul Teologic de acolo, fiind și membru al redacției acestui ziar timp de un an (1918-1919). De asemenea a colaborat la ziarul „Tribuna”din Oradea, la periodicele „Biserica și Școala” din Arad și „Telegraful Român” din Sibiu, precum și la „Revista Teologică”din Sibiu, iar mai târziu la „Biserica Ortodoxă Română” și „Studii Teologice” din București. Ca profesor la Facultatea de Drept din Oradea, a mai deținut și următoarele funcții și însărcinări: director al căminului studenților în Drept între anii 1927-1934; decan al Facultății între anii 1925-1927 și delegat în Senatul Universității din București, între anii 1932- 1934. Ca profesor al Facultății de Drept din Cluj a îndeplinit sarcini de președinte al comisiei căminurilor studențești între anii 1934-1938 și aceea de membru în consiliul consultativ universitar și în Senatul Universității din Cluj între aceeași ani. La Facultatea de Teologie din București, cu toate că nu a dorit și numai ca o sarcină provizorie, a deținut funcția de decan din 1940 până în mai 1941, când s-a retras.

Stima și prețuirea de care Lazăr Iacob ajunsese să se bucure în fața concetățenilor bihoreni s-au vădit și cu prilejul alegerii sale ca președinte al Casei Naționale a Românilor bihoreni, în 1932, în urma retragerii din acest post a cunoscutului om politic Nicolae Zigre (1882-1962). Această instituție luase ființă în Oradea, în anul 1929, cu scopul ca să facă și mai vie viața culturală românească din oraș și din județ. Primul ei președinte a fost dr. Andrei Ilie, urmându-i în 1930, Nicolae Zigre. După retragerea lui Zigre, a fost ales în unanimitate Lazăr Iacob. În îndeplinirea sarcinilor ce îi reveneau la această instituție, el a fost ajutat de alți doi bihoreni de seamă, Teodor Neș, ca președinte al Secției culturale și Ștefan Mărcuș, ca secretar general. Sub președenția lui, Casa Națională a județului bihor a organizat o impresionantă manifestare antirevizionistă, la 28 mai 1933, al cărui ecou a fost înregistrat, la vreme, în Apus, unde o propagandă maghiară revizionistă reușise să prindă oarecare credit. Cu acest prilej s-a scos un volum special intitulat „Bihorul strajă la hotare” (Oradea, 1933), prefațat de Lazăr Iacob, al cărui conținut poate fi socotit un prețios document și pentru cei din zilele noastre și pentru generațiile viitoare, cu privire la sentimentele naționale ale românilor bihoreii.

Părintele Profesor Grigorie Cristescu, la încetarea din viață a profesorului Lazăr Iacob (13 septembrie, anul 1951), a spus: „Ceea ce i-a definit caracterul său, dându-i un fel de suveranitate morală, a fost echilibrul său sufletesc, busola infailibilă a vieții sale interioare. Colegii și studenții săi au fost atrași și seduși, mai ales pe această linie, fără oscilații și deviații, a caracterului său. Gândea profund, sobru și just. Soluțiile date de el diferitelor probleme erau totdeauna simple, definitive, optime, fără posibilitate de replică și aceasta pentru că era rezultatul unei gândiri clare și mai ales oneste. Profesorul Lazăr Iacob avea marele merit de a simplifica și clarifica lucrurile, nu de a le complica și haotica. De aceea, în toate împrejurările și situațiile mai delicate, dânsul avea ultimul cuvânt. Dar cuvântul său era totdeauna un triumf al adevărului și al bunului simț. Iată taina personalității sale, de o atât de impunătoare statură intelectuală, morală și socială. Urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel, de a ne aduce aminte de mai marii noștri, să nu pierdem din vedere datoria ce ne revine, recomandată de același Sfânt Apostol, ca încheiere a acetui îndemn, de a le urma și exemplul. De aceea, aducându-ne aminte de profesorul Lazăr Iacob, se cuvine să ne străduim să-i urmăm exemplul, punând – cu tot devotamentul – toată pregătirea noastră în slujirea Bisericii strămoșești și a patriei.

Activitatea Părintelui Profesor Lazăr Iacob:

Din bogata sa activitate științifică, lăsând la o parte unele studii și articole publicate în revistele de specialitate, enumerăm numai scrierile care urmează:

Căsătoria a doua a preoților. A fost scrisă la Arad în anul 1911. Este un studiu de remarcabilă erudiție, care dezbate în mod critic și într-un orizont mai larg decât cel tradițional, una dintre problemele cele mai discutate în Dreptul Bisericesc, formulând o teologumenă prin care însă nu a căutat sa zdruncine reglementarile canonice în vigoare care nu permit a doua căsătorie a preoților.

Reorganizarea învățământului teologic și a educației seminariale. A fost scrisă la Sibiu în anul 1917. Este o scriere în care a susținut necesitatea unei reforme a învățământului teologic, snimst de sentimnte și idei progresiste.

Istoria Bisericii Române din Transilvania. Această lucrare este un curs litografiat, alcătuit la Arad în anul 1917. Această lucrare reprezintă o sinteză a dezvoltării istorice a Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal, în condițiile sociale și politice ale vremurilor de până la 1917. Ea cuprinde unele considerațiuni critice și observații judicioase pe care nu le-a desprins din cercetările lor nici unii cercetători de specialitate.

Dreptul Bisericesc Ortodox. A fost scris la Arad în anul 1918. Constituie un rezultat al cunoștințelor sale, acumulate din lucrările existente în materia Dreptului Bisericesc până la această dată, și al unor cercetări proprii; cursul acesta scurt de Drept Bisericesc al profesorului Iacob Lazăr ar putea servi, în cea mai mare parte, și astăzi ca manual îndrumător de o deosebită precizare în materia disciplinei.

Regimul Cultelor în România. A fost scris la Craiova în anul 1930. Acest studiu analizează baza constituțională a regimului cultelor, din țară și arată contrazicerile pe care le cuprindea legea pentru regimul general al cultelor din 1928 în raport cu principiile înscrise în Constituție, pledând pentru modificarea acestei legi ca una care constituie o încălcare flagrantă a principiilor dreptului public și este menită să zădărnicească în fapt, aplicarea principiilor constituționale de libertate și de tratament egal al cultelor.

Cultul catolic în România. Concordatul cu Vaticanul. A fost scris la Oradea în anul 1933. În acest studiu, autorul face o prezentare a infiltrației catolice pe teritoriul patriei noastre și arată pozițiile pe care a izbutit să și le asigure atât în domeniul economic cât și în cel al Dreptului Public cultul catolic în România. Se ocupă în special de analizarea Concordatului încheiat în anul 1927 și ratificat în anul 1929 între România și Vatican, relevând și discutând în mod special netemeinicia legală a unor astfel de convenții în dreptul internațional și în dreptul public. Arată apoi și primejdiile la care se expune viața politică și religioasă din cuprinsul statului român prin încheierea faimosului concordat, pledând pe temeiuri juridice și politice pentru denunțarea lui.

Politica scaunului papal. Alcătuit la Cluj în anul 1936. Preocupat de primejdia pe care o vedea limpede pentru poporul român și pentru Biserica Ortodoxă Română din partea politicii papale, care izbutise prin legea cultelor din anul 1928 și prin concordatul din anul 1929 să-și asigure poziții privilegiate pe care nu le avusese în țara noastră nici sub stăpâniri politice anterioare care se declarau catolice, autorul arată, într-o expunere istorică, țelurile politicii papale și felurile în care Vaticanul a uneltit pentru înfăptuirea acestora în diverse tări, mai ales după primul război mondial. În lumina acestora el reliefează și mai pregnant și denunță cu noi dovezi, primejdioase, cale pe care s-a lăsat angajat statul român prin încheierea concordatului cu Vaticanul, în anul 1932, privitor la organizația numită „Status romano-catholicus Transsylvaniensis”.

Biserica dominantă și egala îndreptățire a cultelor. A fost scrisă la Arad în anul 1936. În această scriere temeinică, autorul dezvăluie totala nesinceritate și inconsecvența politicii regimurilor trecute fată de culte, arătând parodierea legală și cea de fapt, la care acestea s-au pretat prin măsurile luate față de diverse culte și în special față de Biserica Ortodoxă Română, care i s-au adus grave prejudicii. El arată de asemenea politica de aservire a Statului, față de Biserica romano-catolică cu toate riturile ei, căreia i s-au creat astfel de privilegii de pe poziția cărora devenise dominată de fapt, pe când Biserica Ortodoxă Română deși era numită dominantă prin legi, ajunsese de fapt într-o poziție mult inferioară față de cultul catolic. Nereclamând aici un fel de privilegii pe seama Bisericii Ortodoxe, autorul arată că nici un cult nu este îndreptățit la vreun privilegiu special, care să se aplice fără discriminare un tratament egal al tuturor cultelor din țară.

Natura juridică a patrimoniului suprem și drepturile suverane ale statului român. A fost scrisă la Cluj în anul 1938. Lucrarea aceasta reprezintă pentru Dreptul Public și pentru Dreptul Bisericesc în general, cea mai valoroasă contribuție care s-a adus, până acum, în scopul lămuririi poziției instituției cunoscută sub numele de „Status romano-catholicus Transsylvaniensis” atât în dreptul public roman și maghiar cât și în Dreptul Canonic al Bisericii romano-catolice. Pe temeiul unor amănunțite cercetări istorice și juridice, prin întrebuințarea celor mai bune contribuții anterioare aduse pentru lămurirea acestei probleme, și prin situarea ei în cadrul Dreptului Public, autorul ajunge la concluzii riguros științifice și atât de juridicioase, încât până astăzi toate încercările făcute de juriștii și teologii care servesc politica papală, nu le-au putut răsturna. Autorul nu a pledat prin cercetările și prin concluziile sale prntru desființarea instituției tradiționale a Statusu-lui, ci pentru justa ei încadrare în realitățile noi ale vieții și în rândul instituțiilor juridice contemporane, fapt prin care caracterul medieval al acestei instituții și privilegiile ei de odinioară, pentru care nu mai era posibilă nici o justificare în actualitate, urmau să fie șterse sau reduse la proporții corespunzătoare. Dezvoltarea ulterioară a lucrurilor a confirmat, chiar în zilele noastre, justețea punctului de vedere pe care l-a reprezentat, profesorul Iacob Lazăr în această chestiune, întemeindu-și-l pe o riguroasă cercetare științifică.

Ordinele și congregațiunile religioase mai noi. Apărute la București în anul 1940. În aceste două lucrări autorul s-a ocupat pe larg de natura prozelitistă și anti-națională a activității desfășurată de ordinele și congregațiile religioase catolice de pe teritoriul patriei noastre, dezvăluind caracterul lor de agenturi ale politicei antipopulare a Vaticanului, și relevând netemeinicia privilegiilor care s-au acordat acestora în statul român, nu numai prin textul Concordatului ci și prin recunoașterea, implicită prin acest text, a valabilitătii dispozițiilor Codexului canonic al papalității privitoare la ordine și congregații. Cu alte cuvinte, s-a arătat ceea ce probabil nici nu bănuiseră cei care au incheiat Concordatul cu Vaticanul, că, prin aceasta statul român a acceptat ca norme cu valabilitate de drept internațional deci superioare normelor dreptului său public intern, o mulțime dintre dispozițiile Codexului canonic papal.

Concluzie

Părintele profesor Iacob Lazăr a fost de o rară modestie și discreție, însușiri pe care le reprezenta chiar și numai simpla sa prezență fizică, profesorul Lazăr Iacob a plecat dintre noi în același mod discret în care a trăit și a muncit o viață întreagă. Trecerea lui neașteptată la cele veșnice a surprins dureros, nimeni nu se aștepta ca omul plin de vigoare fizică și morală, să ne părăsească brusc la o vârstă și într-o stare de sănătate, care i-ar fi putut îngădui să își continue încă timp îndelungat munca în domeniul Dreptului Public și Bisericesc. Profesorul Lazăr Iacob a crescut în cultul muncii și al omeniei, a trăit întreaga sa viață muncind din greu, conștiincios și de o corectitudine fără reproș. A fost un exemplu de cărturar, de profesor dedicat misiunii sale, un exemplu de coleg și de om. Amintirea lui se păstrează vie în cercurile cunoscuților, a colegilor, a foștilor săi studenți și a prietenilor, de parcă nu s-ar fi produs aievea acea dureroasă desprindere a lui din legăturile cu viața pământească.

Bibliografie:

Biserica Ortodoxă Română – Buletin oficial al Patriarhiei Române, pe lunile aprilie-mai, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, nr. 4-5, anul 1952.

Biserica Ortodoxă Română – Buletin oficial al Patriarhiei Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, nr. 7-8, anul 1985.

Biserica Ortodoxă Română – Revista Sfântului Sinod, București – Tipografia cărților bisericești, nr. 7-8, anul 1936.

Biserica Ortodoxă Română – Revista Sfântului Sinod, București – Tipografia cărților bisericești, nr. 11-12, anul 1945.

Păcurariu Mircea, Preot Profesor Universitar, Dicționarul Teologilor români, Editura Enciclopedica, București, anul 2002.

Studii Teologice – Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română pe lunile martie-aprilie, București, nr. 3-4, anul 1984.