Viata Duhovniceasca In Spiritualitatea Pustiei

INTRODUCERE

Scopul propus în această lucrare a fost acela de a aduce la cunoștința celor ce studiază viața Părinților pustiei că monahismul se aseamăna foarte mult cu chemarea la apostolate, acesta necesitând atât o puternică vocație cât și o chemare din partea Lui Dumnezeu. Duhul Sfânt călăuzește și îndeamnă sufletul viitorului monah să aleagă calea mai aspră. Fără această chemare nimeni nu poate fi monah. Pentru aceia care posedă cunoștințe aprofundate și o experiență bogată despre pustiile egiptene, la fel ca și pentru toți monahii vechi și noi, chilia reprezintă Ierusalimul unde trebuie să zăbovească până atunci când vor primi putere de la Dumnezeu. Abia după aceea se vor numi purtători de Duh, vor deveni adevărați bărbați duhovnicești, “avva” sau “stareț”, cei ce sunt în putință să povățuiască pe alții spre îndreptarea pe dreapta cale a mântuirii.

În sufletul persoanei ce primește darul vocației monahale, aceasta se arată sub forma unui dor arzător spre o viață desăvârșită din punct de vedere creștin. Tocmai acest dor îl întărește pe monah, oferindu-i putera de a renunța la acele bucurii de care ar avea parte dacă s-ar regăsi în mijlocul familiei și al comunității. Tot acest dar al vocației monahale conferă celui ce a primit această chemare puterea de a se putea retrage pentru a sluji nemărginit Lui Dumnezeu și îl ajută să reziste fără îndoială în fața ispitelor, greutăților și suferințelor pe drumul pe care la ales și pentru care a fost ales.

Propovăduirea învățăturilor creștine și a moralei în rândul tuturor oamenilor potrivit poruncii Mântuitorului Iisus Hristos: "Mergând, învățați toate neamurile… ", a fost întotdeauna un deziderat în Biserica Creștină. Conform învățăturii de credință, “raportul liber al omului cu Dumnezeu, se transpune în sufletul nostru prin trăirea religioasă, ascultare și iubire de Dumnezeu, iar în afară, prin morală și cult.” Legătura aceasta a omului cu Dumnezeu înfățișează două aspecte: cunoașterea și adorarea.

Cunoașterea lui Dumnezeu este reprezentată de latura teoretică, ce se realizează prin instrucție, iar adorarea este latura spirituală prin care omul își manifestă supunerea nemărginită față de Dumnezeu.

Dumnezeu este totodată atât Unic cât și întreit în Tatăl ,Fiul și Duhul Sfânt, este Creatorul și Izbăvitorul și desăvârșirea absolută a fiecărei persoane. ,,Fiecare om bărbat și femeie, este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.” Sfințenia și virtutea sunt elemente pe care orice persoană, indiferent de statut le poate dobândi în timp, acestea ducând la theosis – ”îndumnezeire” care este participarea deplină la ,,energiile divine”.

Tradiția creștină pune accentul pe sacralitatea vieții umane. Sacralitatea vieții umane are originea în Dumnezeu fiind exprimarea dragostei Sale nemărginite. Sfințenia și darul neprețuit al vieții ne-au fost date fără ca noi să le merităm. Dacă acest dar al vieții ar fi separat de sfințenie viața noastră nu ar mai avea un sens.

În primul capitol al lucrării mele de licență am făcut precizări referitoare la viața duhovnicească în spiritualitatea pustiei, despre ce este viața pustiei, despre despătimire-iluminare-îndumnezeire dar și despre relația pe care o are un părinte duhovnicesc cu un fiu duhovnicesc. ,,Recunoașterea și preamărirea lui Dumnezeu ca Domn al vieții noastre constituie temelia pe care ne fundamentăm înțelegerea și speranța care duc spre viața virtuoasă sau sfântă, viață ce este conform voinței divine și care manifestă atributele divine ale frumuseții, adevărului, dreptății și iubirii. Mărturisirea lui Dumnezeu ca Suveran absolut și sărbătorirea acestei convingeri în cultul Bisericii constituie astfel fundamentul teoriei morale creștine”.

Părinții pustiei reprezintă un grup de pustnici care în secolul IV s-au statornicit în deșertul egiptean. Atât monahismul răsăritean cât și cel apusean își au proveniența în comunitățile izolate de eremiți. Sfântul Antonie cel Mare era călăuzitorul câtorva colonii de asceți din mijlocul pustiei spre sfârșitul secolului al III-lea. Prin felul simplu dar neobișnuit de căutare a mântuirii, primii asceți au reușit să atragă un număr mare de ucenici în înprejurimile așezărilor lor. Buni îndrumători și formatori în educație religioasă, Părinții pustiei atrăgeau în jurul lor ucenici care erau în căutare de sfaturi și îndrumare spirituală.

Asceții pustiei egiptene erau adevărați luptători duhovnicești, iar lupta aceasta pe viață și pe moarte se dădea spre stăpânirea sorții sufletului. Pentru omul zilelor noastre aceasta ar putea părea o idee învechită deși atunci când cădem pradă unui conflict interior, întotdeauna ne trec inevitabil prin minte gânduri care ne deznădajduiesc și ne tulbură. Cu fiecare ocazie în care credem că am dat greș în încercarea noastră de a rămâne credincioși suntem prinși în această “luptă a pustiei”.

Educația religioasă este absolut necesară pentru conturarea unei vieți religioase autentice. Fără viață religioasă, viața morală e o iluzie, pentru că în lupta cu sinele, omul conștientizează propriile limite și are nevoie de un adaos de forță pentru a le depăși. Este diferență între a vrea și a putea, fapt despre care vorbește foarte clar Apostolul Pavel în Epistola către Romani: “nu fac binele pe care îl voiesc , ci răul pe care nu îl voiesc”(Romani 7,19). "Episcopii sunt părinții noștri care ne învață potrivit Scripturilor". În comunitățile de asceți se naște un nou tip de paternitate duhovnicească, o paternitate a înțelepciunii și a cuvântului, iar acela care venea pentru prima dată în pustie trecea sub ascultarea unui „avva”.

Capitolul II are ca temă principală monahismul ca practică a smereniei dar și ca mod de viață unde putem vedea că monahul este însuși om al duhului, persoană care trăiește într-un permanent contact cu divinitatea, contact care se realizează la mijlocul frontierelor dintre adâncurile omului cu realitatea lumească.

Celălalte subiecte importante din acest capitol la care am urmărit să fac referire, prezintă sensul ascezei monahale precum și temeiurile nevoinței ortodoxe. Monahul nu este numai om al duhului ci este un barbat al tăriei, un chip care întruchipează bărbăția; bărbăția îi este cerută pentru a putea transcede dincolo de tot cea ce este uman, lumesc și a cărei putere de evadare din acest conținut trupesc cere forță; forță pe care o găsește în legăturile cu duhul, tărie accentuată încă din momentul în care a pornit pe acest drum.

Pe de altă parte există situații când monahul renunță la “haina de tărie” dar și la sarcina sa de căutare de duh; acesta se împacă cu gândul că rămâne un simplu om care îmbracă o haină de monah, adică renunță la asceză.

Prin asceză nu trebuie să înțelegem că renunțăm definitiv la viața din noi, ci doar la slăbiciunile noastre; o putem înțelege ca un drum spre viață.

În capitolul III am abordat teme și repere duhovnicești din Patericul egiptean. Vocația monahală se manifestă, drept o dorință arzătoare pentru desăvârșirea creștină, această dorință este cea care îi dă ascetului tăria de a renunța la toate cele oferite de traiul din sânul familiei și al societății, tăria de a face față atât nevoințelor cât și ispitelor și de a-I sluji deplin și necontenit lui Dumnezeu.

CAPITOLUL I

Viața duhovnicească în spiritualitatea pustiei : precizări terminologice

1.1.Ce este viața duhovnicească ?

Viața duhovnicească se identifică în mod greșit cu o moralitate anostă și neinspirată. Atunci când vorbim de moralitate înseamnă că facem un pas începător de întoarcere la ceea ce înseamnă viață duhovnicească.

Suntem conștienți și știm că viața duhovnicească ne-a fost insuflată încă din momentul cînd am primit suflarea Dumnezeiască, tot atunci când am primit și darul libertății. Omul din prea multă libertate a ascultat de diavol și astfel a căzut în păcat și totul a dus la pierderea numaidecât a harului și la decăderea vieții duhovnicești.

Pentru a porni pe drumul vieții duhovnicești, creștinul are nevoie de dragoste,credință și nădejde în Dumnezeu, fără acestea este ca și cum aspirantul la desăvârșirea spirituală și-ar începe anevoioasa călătorie desculț pe un drum presărat cu cărbuni încinși. Însă piatra de temelie a vieții duhovnicești este smerenia, arma cea mai importantă în lupta cu vrășmașul nostru, aceasta fiind opusul puterii acestuia, vrășmaș ce se ascunde în mândrie.

Pentru a avea sorți de izbândă în lupta cu vrășmașul ce ne ispitește de la calea cea dreaptă a mântuirii, trebuie să fim smeriți, deoarece acesta nu are nici o putere în calea smereniei.

“Sfântul Antonie cel Mare a văzut răspândite peste pământ toate cursele celui viclean și a strigat plin de tulburare: <<Cine va putea să scape de acestea?,>> dar a auzit un glas care i-a răspuns: <<Cei ce au smerită cugetare!>> Nu întâmplător Mântuitorul a așezat smerenia ca temelie a fericitei vieți duhovnicești:” „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția Cerurilor.”

În Noul Testament, Apostolii vorbesc despre noua viață în Hristos, o viață în Duh, care nu cunoaște suferința, stricăciunea sau micșorarea. “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi!”

Viață duhovnicească autentică nu cunoaște stricăciunea sau rătăcirea, aceasta își are începutul în credința în Dumnezeu, iar a pătrunde în elementele vieții veșnice înainte de moartea biologică înseamnă întradevăr viață duhovnicească.

A trăi zi de zi sub călăuzirea Duhului Sfânt, a fi zi de zi în strânsă comuniune cu Dumnezeu, astfel încât orice acțiune întreprinsă de noi să fie un act duhovnicesc, înseamnă o reală viață duhovnicească.

“Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie”. Tot atunci El a sădit în om “sămânța vieții duhovnicești” pe care orice om o are de la naștere dar care înmugurește odată cu primirea Sfintei Taine a Botezului, mai apoi aceasta crescând în noi ca un pom, va trebui mereu să îl hrănim și să îl îngrijim pentru a se putea dezvolta armonios, iar dacă un pom are nevoie de apă și lumină pentru a se putea dezvolta, apa și lumina pomului vieții duhovnicești fiind dragostea și credința în Dumnezeu cu care trebuie să îl hrănim necontenit. Și cum orice pom trebuie curățat de uscături așa și noi trebuie să ne îngrijim de pomul vieții noastre duhovnicești și să îl curățim de păcate și cum am putea face acest lucru mai bine decât prin Sfânta Taină a Mărturisirii și prin pocăință.

În drumul spre desăvârșirea vieții spirituale un alt aspect important este pocăința. Aceasta este însă înțeleasă greșit în zilele noastre, oamenii înțelegând prin acest termen doar părerea de rău și căința pentru păcatele săvârșite de ei. Pocăința este un proces mult mai complex, este o traversare a omului din întuneric spre lumina divină, iar ca să poți ajunge la această lumină este nevoie să poți vedea întâi de toate întunericul care te înconjoară.

Omul conștientizează că a păcătuit iar astfel el caută o cale prin care să nu mai simtă starea de apăsare sufletească și de vinovăție. În lupta cu păcatul, la nivelul conștientului uman se creează puterea de străduință de a nu păcătui, astfel pe parcursul străduinței apare rugăciunea care poate fi personală pe care omul o concretizează acasă, cât și rugăciunea în cadrul bisericii participând activ la slujbele religioase.

Ca într-un puternic lanț, contribuția la acest proces de pocăință o au postul și privegherea care ajută la rândul lor la conștientizarea acestei stări și la retragerea din păcat.

Putem susține că omul care întradevăr trăiește o viață duhovnicească cucernică este omul cel mai fericit dar și cel mai liber. Prin libertate nu trebuie să înțelegem libertatea ca noțiune de cădere în păcat, ci trebuie să nuanțăm adevăratul ei sens pe care îl are, anume acela care ni-l descoperă pe Hristos.

Însuși Hristos trece prin procesul de pocăință, proces pentru care suferă dar în modul absurd pentru că el nu a păcătuit ci și-a asumat păcatele oamenilor.

În calea spre mîntuire a vieții duhovnicești pocăința nu vine niciodată prea târziu, căci însăși tâlharul răstignit pe cruce, prin pocăință a intrat în împărăția cerurilor. “Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta. Și Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai”.

Irénée Hausherr ne vorbește despre dialogul avut cu părintele său duhovnic, la care nu de puține ori au mers oameni cu necazuri, probleme, a căror viață era plină de încurcături: ,,dacă au venit la mine, i-am primit cum i-au primit și frații mei din Mănăstire și dacă i-am ascultat, dacă am avut cât de puțină dragoste să-i ascultăm fără să judecăm, de multe ori așa de puțină dragoste a lucrat așa o înviere în viața acestor oameni, că uneori am rămas pur și simplu uimiți, trăsniți".

Pentru monah nu există o altfel de viață în afară de viața duhovnicească, casa acestuia este mânăstirea, familia lui sunt virtuțile iar cel lângă care se ostenește îi este tată , mamă, prieten și ,,împreună-călător” pe drumul către mântuire al vieții duhovnicești.

Sfântul Varsanufie cel Mare afirmă că un părinte duhovnicesc face mai mult pentru noi decât putem face noi înșine. Tocmai de aceea acestuia trebuie să îi mărturisim totul fără să ne fie rușine și să îi ascundem ceva. ,,Mărturisirea înseamnă lepădarea de fățărnicie, pentru a putea porni în căutarea adevărului pe calea curățirii de păcate și a purificării sinelui”.

Creștinul novice care aspiră la o viață duhovnicească trebuie să încerce să își găsească liniștea interioară, pentru că numai astfel își poate consolida firea și poate încerca să trăiască experiența pustiei. Această fugă de lume nu trebuie privită ca pe un refugiu sau o exilare ci mai degrabă trebuie înțeleasă ca o experiență de viață cu multe semnificații duhovnicești.

Ucenicul Sfântului Ioan Scărarul, avva Dorotei recomandă această experiență de trăire în “pustiul sufletului”, pentru că îi este necesară în individualizarea sufletului dar și pentru că doar prin singurătate și prin meditație omul își dă seama de puterile lui sufletești. Această fugă precum și asceza le putem regăsi la părinții duhovnicești ai Filocaliei care spun că au un caracter interior.

Sfântul Ioan Scărarul, în adresarea sa către monahi spunea că fuga interioară de lume nu înseamnă neapărat izolarea de ea, ci sugera că trebuie doar să ne izolăm de partea mai puțin luminoasă, cea întunecată și negativă.

Omul duhovnicesc, chiar și cel ajuns pe treptele cele mai de sus ale desăvârșirii duhovnicești, trebuie să fie prezent în viața lumească, în viața semenilor săi deoarece pentru aceștia el devine un exemplu ce trebuie urmat în calea spre mântuire. Acest om ce a urmat drumul spre desăvârșire nu trebuie numai să se izoleze pentru a lupta cu ispitele și greutățile, deoarece în această luptă îl are aliat pe Dumnezeu care îl va ajuta nemărginit, nu trebuie să privească cu dispreț către lume, ci trebuie să o înțeleagă așa cum este ea cu bune și cu rele, cu păcate și ispite caci doar în acest fel va putea deveni părinte spiritual pentru cei îi urmează exemplul în calea spre mântuire, “de aceea, Părinții duhovnicești ai colecției filocalice învață prin cuvânt și trăire că este nevoie să cunoaștem limbajul lumii, să-i înțelegem suspinul ei ontologic după restaurare ființială și mântuire, să-i surprindem sufletește nevoile, pentru a putea realiza ceva pentru mântuirea ei”.

Tot Părinții filocalici ne vorbesc despre accesibilitatea omului la mântuire, poziția acestora față de acest subiect este una foarte importantă “date fiind pozițiile oarecum exclusiviste la care s-a ajuns de-a lungul istoriei creștine și, uneori având suportul unor autorități monahale”.

De majoritatea dăților, Sfântul Ioan Scărarul se adresa în mod special monahilor atunci când se referee la retragerea din cotidian și la fuga de lume. La o privire mai atentă putem vedea că învățătura sa are un sens mai profund în ceea ce privește tema retragerii, a fugii. Sfântul Ioan Scărarul, precizează foarte clar că fiecare creștin care a fost botezat și a intrat prin Sfântul Botez în Împărăția Lui Dumnezeu, are posibilitatea de a se mântui, tocmai de aceea dacă omul vrea să aducă un aport la viața lui duhovnicească, în mărturiile lui filocalice acesta le recomandă să: "nu defăimați pe nimeni, nu vă înălțați față de nimeni, nu

urâți pe nimeni, nu vă depărtați de adunările de la slujbele din biserică, pătimiți împreună cu

cei lipsiți, nu pricinuiți nimănui sminteală, de ceea ce e al altuia să nu vă apropiați;

îndestulați-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veți face așa, nu veți fi departe de

Împărăția cerurilor".

Întocmai precizării învățăturii ortodoxe, atât omul cât și creația, prin conexiunea existent între ele au un destin unitar. Omul prin al său trup, participă la creația lui Dumnezeu, iar prin suflet ia parte la întreaga viață desăvârșită, îndumnezeită. Aceste cuvinte strâns legate creație-trup, om-creație, sunt legate prin spiritualizare iar prin legăturile create între ele omul devine un tot unitar, o creație desăvârșită.

Părinții filocalici nu condamnă în mod direct lumea ci patima sau păcatul care prin intermediul acestei lumi lucră împreună. A renunța la păcat în scopul de a descoperii ce este mai profund și mai frumos în noi este pentru Sfinții Părinți calea de a ne întâlnii cu Duhul Sfânt și cu Hristos care sălășluiesc în interiorul nostru prin Botez. Aceste cuvinte echivalează cu realitățile lumii ce o alcătuiesc, care au un caracter pronunțat duhovnicesc.

1.2.Tripticul ascetic : Despătimire – Iluminare – Îndumnezeire

Atunci când folosim noțiunea de despătimire, ne referim la acea etapă a ascezei creștine în care omul, din cauza slabiciunii firești omenești și a iubirii de placeri, căzut în păcat, caută o cale să se curețe de păcate, să se însănătoșească sufletește dar și trupește ca să nu mai sufere.

Arhiepiscopul Andrei al Alba-Iuliei amintește în lucrarea s-a de Ascetică și Mistică aproapele meu , despre mijloace și etape ale despătimirii.

Etapele despătimirii:

1.Credința
2. Frica de Dumnezeu
3. Pocăința
4. Înfrânarea
5. Răbdarea
6. Nădejdea
7. Nepătimirea

Mijloacele despătimirii

1. Rugăciunea
2. Postul
3. Lectura și meditația

De foarte mare ajutor atunci când vine vorba de auto-despatimire și întărire personală este rugăciunea lui Efrem Sirul, care ajută la “eliminarea impurităților și toxinelor sufletești și psihice” ajutând sănătatea psihicului uman. Cea mai importantă parte rugăciunii lui Efrem Sirul este reprezentată de finalul acesteia: ,,să discern singur, în mine însumi, și să nu osândesc pe aproapele meu”.

Referitor la auto despătimire putem compara două categorii de oameni; omul civilizat, care a reușit să își controleze înclinarea spre a ucide și omul modern care nu își poate înfrâna înclinația spre osândire a semenului, fie ea cu gândul, vorbe, defăimare sau ocară este tot o ucidere (simbolică) aparent nevăzută, poate provoca tulburări afective pentru persoana care nu își poate stăpâni osândirea.

Un medicament pentru sufletul și trupul omului cu o mare putere tămăduitoare este această rugăciune a lui Efrem Sirul care trebuie făcută cu mintea dar și cu trupul având siguranța că atunci când se roagă omul nu este singur, Dumnezeu îi este alături, iar atunci când spunem “Doamne” să-I simțim prezența nu să-I vedem imaginea.

Ce este important atunci când ne rugăm sau atunci când spunem rugăciunea lui Efrem Sirul este să stăruim asupra ultimei fraze din rugăciune " Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe aproapele meu. ".

Observarea greșelilor în momentul în care a reușit să interiorizeze în mintea lui aceste ultime rânduri atrag de la sine smerirea.

Puterea de a îndepărta cele lumești atunci când te rogi, alăturarea cu mintea, trupul și sufletul de Dumnezeu, reprezintă un salt mai presus de toate, ba chiar o revenire întru sine.

Așa cum spune și Sfântul Teofan, pentru ca omul să își atingă deplină despătimire trebuie să se nevoiască în deșertaciunile vieții cotidiene decât în singurătate. ,,Cei care se nevoiesc cu adevărat au grijă numai să se curățească de patimi și de simțămintele și gândurile pătimașe” .

“Cea mai simplă cale de despătimire este iubirea!” Hristos ne învață să iubim aproapele, “ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor! Voiți să vă ierte? Iertați și voi! Voiți să se poarte frumos, să fie atenți cu voi? Fiți și voi! Ei, pentru această iertare și dragoste pe care o avem față de aproapele nostru, Dumnezeu varsă dragostea Sa asupra noastră, cunoaștem dragostea lui Dumnezeu și ne ușurăm de păcate”.

După cum preciza părintele Porfirie, “De ce te străduiești să scoți întunericul din cameră? Fă o găuriță și las’ să intre lumina, și întunericul de la sine va disparea! Deschide geamul!”

Contrar celor spuse de Părintele Porfirie, noi trăim cu păcatele noastre, le căutăm, le privim pe toate părțile, ne marcăm cu ele de parcă am putea să ne izbăvim.

Această „găuriță” reprezintă gândul bun, gândul plin de lumină pe care îl nutrim pentru aproapele nostru, despre Dumnezeu, iar camera aceea este sufletul nostru pe care îl putem curății de „întunericul păcatelor” noastre doar deschizând acea fereastră prin care poate pătrunde „lumina iertării” Lui Dumnezeu.

În cartea Arhiepiscopului Andrei al Alba-Iuliei, Dinamica despătimirii, care este mai degrabă un “îndreptar” pentru cei ce vor să acceadă la viața duhovnicească, despătimirea se face în mai multe etape.

Prima etapă este credința, care este una dintre cele trei virtuți teologice pe lângă iubire și nădejde, care are un rol foarte important in despătimire. Credința este “o acțiune” în care omul participă active și la care ia parte în fiecare secundă din viața lui. Prin credință omul cunoaște și deosebește binele de rău, adevărul de minciună, cunoaște calea spre Dumnezeu, poruncile și învățăturile sale, învață despre Sfinți, despre moarte dar și despre judecata de apoi. Credința întărește sufletul omului și îl face să fie mai puternic atunci când este aflat în fața păcatului și îl ajută să ia decizia cea dreaptă.

Frica de Dumnezeu este următorul pas în calea despătimirii, aceasta succede primei etape deoarece numai prin credintă putem conștientiza frica de Dumnezeu. “Cunoștința naturală, spune el, ne convinge să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existență. Și credința produce în noi frica și frica ne silește să ne pocăim și să lucrăm cele bune" .

Tot frica de Dumnezeu este cea care îl tine pe om pe calea cea dreaptă, are rolul de a înfrâna păcatele, acest aspect fiindu-ne adus la cunoștiință și de către Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pentru a putea trece la următoarea etapă a despătimirii este necesar ca omul să aibă credință și frică de Dumnezeu. Numai în acest fel va putea conștientiza păcatul și va încerca să se îndrepte prin pocăință.

Să recunoaștem că am greșit atunci când am făcut-o, să regretăm în fața lui Dumnezeu dacă am păcătuit, să fim triști și să ne pară rău dacă am călcat strâmb, sunt stări emoționale care indică cel de-al treilea element al despătimirii.

Dacă am deznădăjduit putem apela întotdeauna la cea de-a treia cale și doar cu ajutorul Sfintei Taine a Spovedaniei putem reuși să-i redăm sufletului nostru frumusețea și puritatea de odinioară, cea de dinaintea căderii în păcat. Pocăința este ,,mijlocul prin care credinciosul este scos din închisoarea egoistă în care îl aruncă păcatul, pentru a fi readus în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele”.

Pocăința ne ajută să facem un mare pas înainte spre desăvârșirea vieții duhovnicești, dar nu este îndeajuns pentru despătimire.

Un alt factor important este înfrânarea, iar între el și celălalte etape ale despătimirii există o legătură destul de strânsă. Căderea în păcat se poate face mult mai ușor decât pocăința, tocmai de aceea un loc important în acest lanț îl are înfrânarea. Puterea de a te opri înainte de a săvârși o faptă în fața Domnului care poate fi rea și dorința de luptă cu gândurile rele sunt elemente care alcătuiesc omul duhovnicesc. Tocmai de aceea omul trebuie să încerce să ocolească locurile în care pot apărea ispite dar și să se ferească de persoanele care au fost sau sunt factori declanșatori în căderea lui în păcat.

Un lucru este cert însă, pentru a izbuti a se înfrâna omul primește ajutor din partea lui Dumnezeu dar trebuie să existe și un interes și o voință din partea omului ce a ales acest drum.

În viața pământeană nu există om care să nu fie lipsit de suferințe și necazuri, așa că de acestea este legată următoarea etapă a drumului despătimirii și anume răbdarea.

Nici omul credincios care se înfrânează și se pocăiește pentru păcatele sale nu este însă lipsit de necazurile ce apar în viața de zi cu zi. Aceste necazuri vin de la diavol sau chiar de la semeni, însă omul aflat pe acest drum trebuie să gasească sensul duhovnicesc al acestor nevoințe și să accepte că Dumnezeu a îngăduit aceste lucruri cu un scop anume. Răbdarea mai are și rolul de a întării credința în Dumnezeu.

Puterea de a răbda până la sfârșitul zilelor toate neplăcerile vieții, se întărește cu cât ideea de mântuire sălășluiește tot mai mult în mintea noastră. Hristos este cel mai bun exemplu de urmat, este modelul răbdării pentru că el a îndurat și a răbdat toate nelegiuirile și vinovățiile de care a fost acuzat și toate pentru ca noi să fim curățați de păcate.

“Cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței, Care, pentru bucuria pusă înainte-i; a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luați bine aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoși asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsați osteniți, slăbind în sufletele voastre. În lupta voastră cu păcatul, nu v-ați împotrivit încă până la sânge” .

Nădejdea este treapta despătimirii ce ia ființă din răbdare, aceasta nu este însă doar un element de bază al despătimirii ci și una dintre cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea. Nădejdea este într-o oarecare măsură asemeni credinței doar că aceasta este îndreptată spre viitor, ea îl ajută pe om să privească cu încredere drumul vieții, și să depășească toate obstacolele știind că la capătul acestuia, la fel cum spune și Fericitul Augustin, se află Dumnezeu. “Cântă și mergi înainte, la capătul drumului te așteaptă Dumnezeu” .

Ultimul pas al creștinului în drumul spre despătimire, pe care îl înțelege ca pe o viață în Sfântul Duh este nepătimirea. Acest element al despătimirii aduce omului starea de eliberare, de pace sufletească de care are nevoie. Cel ajuns în această etapă a luptei pentru desăvârșirea spirituală, după ce a reușit să urce toate celălalte trepte ale despătimirii, este un om nou, întărit de credința și nădejdea în Dumnezeu, care nu se mai lasă cu ușurință pradă ispitelor vieții, nici nu mai păcătuiește atât de ușor.

Despătimirea duce la o strânsă comuniune a omului cu Hristos, omul despătimit reușind să trăiască prin el împreună cu acesta. “M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” .

Iluminarea este încă o etapă a vieții spirituale, mai exact, trecerea de la purificare la contemplația unitivă. Este o treaptă de progres crescendo de la uman la dumnezeiesc, de iluminare sau de spiritualizare. Iluminarea are multe noțiuni ascetice și componente mistice, această complexitate de elemente este mai greu expusă.