Viata Bisericeasca din Dobrogea In Secolele Iv Vi

Creștinismul românesc constituie o etapă aparte a istoriei noastre bisericești și laice, care are în vedere dezvoltarea spirituală a unui popor încă de la originea formării sale.Astfel, prin propovăduirea mesajului evanghelic la geto-daci și daco-romani, prin însăși unii din Apostolii Mântuitorului Iisus Hristos se deschidea, o primă etapă, a acceptării noii credințe în unele părți ale spațiului de formare ale poporului nostru.Cei ce vorbesc de vechimea creștinismului românesc, asociază numele Sfântului Apostol Andrei și a activității sale de propovăduire, cu începutul vieții creștine din țara noastră. Cu toate că părerea respectivă a fost susținută prin studii și lucrări temeinice de cei mai mulți dintre cercetători, chiar îmbogățită, prin adăugarea activității misionare a Sfântului Apostol Filip, alături de Apostolul Andrei, nu au lipsit cei ce au manifestat vădite rezerve, sau chiar au respins vehement această opinie a propovăduirii apostolice. Printre cei din urmă s-au numărat atât istorici și cercetători români, dar și străini. Mărturiile lingvistice,cele arheologice și cele literare sunt dovezi incontestabile în acest sens. Apoi, pe lângă propovăduire au urmat: organizarea bisericească (scaune episcopale și un sediu mitropolitan);consemnarea numelor unor teologi implicați în controversele teologice ale timpului; atestarea unor așezări monahale și a unor lăcașuri de cult; păstrarea cu sfințenie a moaștelor de martiri din această perioadă.

Prin toate aceste aspecte creștinismul românesc din primele secole aconstituit prima fază a vieții noastre bisericești, continuată apoi de alte perioade distincte,toate formând un întreg ansamblu al vieții creștine de pe teritoriul țării noastre. De la creștinii primelor veacuri, constrânși să lupte cu lipsa de mijloace și cu asprimea prigonitorilor, nu ne-au rămas inscripții prea numeroase sau monumente bogate care să mărturisească viața rodnică spirituală a comunitășilor creștine din acea vreme.Cele mai multe probe ne sunt date de scrierile și relatările Sfinților Părinți din acea vreme șia scriitorilor bisericești asupra prigonirilor și suferințelor îndurate de martiri care s-au jertfit pentru susținerea și apărarea credinței lor. La geto-daco-romanii din sudul Dunării, creștinismul a putut pătrunde la începutul secolelor I și II datorită ucenicilor Sf. Apostol Pavel și urmașilor lor. Schytia Minor, numită așa din timpul lui Dioclețian (284/285-305), după ce în prealabil, încă din anul 46 al erei creștine, teritoriul respectiv, aflat în stăpânire romană, a fost anexat la provincia Moesia Inferior. În secolul IV se aflau numeroși episcopi în provinciile Moesia Inferior (Secunda ), Moesia Superior (Prima) șiDacia Aureliană, împărțită înainte de anul 283 în trei provincii: Dacia Ripensia, Dacia Mediterranea (Interioară) și Dardania.Creștinarea geto-dacilor a continuat de la sudul și nordul Dunării cu o vigoare sporită șidupă ce Constantin cel Mare a promulgat Edictul de la Milan 313 prin care religia creștină adevenit <<religio licita>> în întreg imperiul. In provincii ca Schythia Minor și Dacia, au putut exista creștini încă din primele secole ale erei noastre, în ciuda persecuțiilor îndreptate împotriva lor, deși numărul acestora nu era extrem de ridicat. Despre pătrunderea și răspândirea creștinismului la geto-daco-romanii din sudul și nordul Dunării și Dacia Carpatica s-au lăsat mărturiiistorice, arheologice și filologice de mare valoare. Mărturii arheologice paleocreștine sunt confirmate și de un număr apreciabil de piese arheologice, descoperite în peste o suta de asezări daco-romane vechi. S-au descoperit și câteva obiecte paleocreștine la Barboși-Galați,important cap de pod roman la confluența Siretului cu Dunărea, care, dupa aprecierea arheologilor aparțin secolului al III-lea.Un lucru care trebuie subliniat este acela că – pentru secolul IV – avem primele doveziliterare și arheologice privind existenta unor lăcașuri de cult în teritoriile daco-romane nord-dunărene.Mărturii lingvistice. Un argument convingător asupra vechimii crestinismului românesc neoferă numeroasele cuvinte cu sens religios din fondul principal lexical al limbii romane,folosite din secolele III-IV până azi. O parte din termeni au fost preluati din latina popular vorbită de stramoșii nostri daco-romani și „încreștinați”, iar altii creați pe loc de noiimărturisitori ai credinței creștine. Notăm cuvintele biserica (din basilica), credința, lege,Înviere, Înălțare, Boboteaza, Treime, Tata, Fecioara, înger, altar, cruce, rugăciune, toaca,tâmpla, păcat, părinte, păgân, a boteza, a cununa, a cumineca, a se închina, a se ruga Câteva sărbatori creștine au preluat numirile unor vechi sărbatori păgâne apropiate ca data de ale noastre, primind, însă, un ințeles nou, crețtin (Calatio-calationem – Crăciun, Florilia -Florii, Rosalia – Rusalii, dies conservatoria -sărbătoare). Un amănunt semnificativ este acelaca în rugăciunea „Tatăl nostru”, ca și în Simbolul de credință, alcătuit la primele douăSinoade ecumenice (325 și 381) peste 90% din cuvinte sunt de origine latină (excepție fac, înTatăl nostru, greșeala, ispita și mântuiește), ceea ce arată că ele au fost cunoscute de strămoșii românilor încă din perioada de formare a lor ca popor.

ORGANIZAREA BISERICESCĂ ÎN SECOLELE IV-VI

De la sfârșitul veacului al treilea, pe la anul 290 exista la Tomis (Constanța) o episcopie păstorită de episcopul cu nume latin Evanghelicus, cum aflăm din Viața Sfântului Epictet șiAstion care au pătimit pentru Hristos în timpul domniei împăratului Dioclețian încetatea Halmyris, în Sciția Minor. Eruditul aghiograf H.Delahaye, în comentariul său laMarttyrologium Hieronymianum, menționează trei frați care au suferit martiriul pentru Hristos la Tomis între 320 -321, Argheu, Narcis și Marcelin.

Organizarea bisericeasca din Schythia Minor

Mentionam a inceput ca Sfantul Andrei atrebuit sa hirotoneasca episcopi, preoti si diaconi in cetatile de la Pontul Euxin in care apredicat pe Hristos. La randul lor, primii episcopi au hirotonit pe altii, chiar in conditiile incare credinta crestina nu era inca recunoscuta legal. Numai asa se poate explica faptul ca incetatea Tomis, metropola provinciei, sunt atestati documentar mai multi episcopi. Actelemartirice amintesc pe episcopii,Evangelicus,Efremsi Tit la inceputul secolului al IV-lea. Unepiscop de Tomis cu numele Marcu,a participat la lucrarile primului Sinod ecumenic de laNiceea. In anul 369 era atestat documentar episcopulBetranion, aparator al Ortodoxiei in fataereziei ariene; urmasul sau Gherontie a participat la Sinodul II ecumenic de la Constantinopoldin 381. In secolul al V-lea sunt cunoscuti episcopiiTeotim I ,Timotei, care a luat parte la Sinodul III ecumenic din 431, de la Efes,

Ioan ,Alexandru ,Teotim II , iar in secolul urmator Paternussi Valentinian. Toti erau oameni de mare cultura, autori de scrieri teologice, care au luat parte la controversele dogmatice ale timpului.In secolul al VI-lea Scythia Minor era o,provincie mitropolitana,iar titularul ei devenise mitropolit, avand 14 episcopii sufragane, in principalele orase ale provinciei. Toate aceste scaune episcopale – inclusiv Tomisul erau,inlegatura directa cu Patriarhia din Constantinopol, noua capitala a imperiului, principiu consfintit printr-o hotarare a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451.Deci erau legati de Roma prin limba, iar de Constantinopol prin credinta.În 1974 arheologul român Ion Barnea a descoperit la Tomis o inscripție creștină în limba greacă, care confirma existența unui episcop martir la Tomis între 320-323, în timpul împăratului Liciniu care ar putea fi Titus sau Philius, dar nu s-a putut dovedi existența umui episcop tomitan cu acest nume.Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea procură știrea importantă că un episcop <<scit >>a participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea , fără a-i spune numele, scriind textual << nicisatul nu lipsea din ceată >>.

După Acta Sanctorum Januarii, se sărbătorea la Tomis la 25 ianuarie aniversarea Sf Bretanio sau Brettanion, episcop al cetății Tomis și al provinciei Sciția Mică între 364-381.După informațiile episcopului Sozomen, Sciția Mică a vut o singură episcopie la Tomis, pânăîn timpul împăratului Anastasie I (491-519) << Este un vechi obicei, relatează Sozomer, carese păstrează până acum, ca un singur episcop să păstorească Bisericile întregului neam >>din Sciția Mică.Pentru nevoile cultului creștin se aflau în Sciția Mică în secolul IV-VI basilici creștine, 34descoperite până în prezent: 6 la Tropaeum Traian ( Adam Clissi) 1a Callatis (Mangalia) 6 laTomis (Constanța) 5 la Histria,2 la Noviodunum(Isaccea) 3 la Arganum (Capul Dolojan),unul la Ibida (Slava Rusă),una la Niculițel (și una la Dinogetia (Bisericuța, Garvăn) trei laTurcoaia, 1 la Beroe, 1 la Capidava , două la Axiopolis( Cernavodă) una Sucidava(Pârjoaia, Constanța ). În afară de Episcopia de la Tomis, în străvechea așezare Durostorum(Silistra) a funcționat încă din secolul IV o episcopie până la sfârșitul secolului al VI lea .În secolul IV-VI Biserica Tomisului a ajuns la o mare înflorire episcopală, ridicată sub Împăratiul Anastasie I (491-518) la rangul de mitropolie având sub jurisdicția sa 14 episcopi(rang pe care l-a păstrat la sfârșitul secolului al VII lea . Numele episcopiilor menționa în Notitiae Episcopatum sec.VIII sunt:-Axiopolis (Cernavodă)-Capidava(Calachioi-Capidava)-Bipainos(Ibida-Coupros ( Carsium)-Nicomidia, Noviodunum )-Desu ( Augysus-Tulcea)-Salsovia (Mahmudia, Tulcea)-Halmyris (Cetatea Zaporojenilor)-Tropaeum Trajani( Adamclisi)-Zeldipa (Zaldapa și Zeldepa)-Dionisopolys (Balcic)-Callatis (Mangalia).-Histria și Constantiniana Histria de nord).Aceste reședințe episcopale corespund celor 15 cetăți citate în lucrarea Synekdemos a luiHierocles, apărută înaintea lucrării Notitiae Episcopatum.La începutul secolului al IV-leacunoaștem ca episcop de Sirmium pe Sf. Irineu, mort ca martir la 6 aprilie 304 sub Împăratul Dioclețian și Galeriu.

Peste 3 zile a suferit martiriul pentru Hristos Sf.Dimitrie, diaconul Sf.Irineu.În Moesia Inferior se întâlnește între 303 și 305 ca mucenic, Lupus de Novae (Șiștov)pomenit în sinaxarul Bisericii de Constantinopol la 23 august. Împăratul Constantin cel Maredupă învingerea goților în 324 și 332 a încadrat în Imperiul roman de răsărit, mpia de lanordul Dunării(Oltenia și Muntenia ) actuală legând-o prin podul construit peste Dunăre la Oescus, Sucidava (Celei) la 328. După invazia hunilor 442-447 sub Împăratul Iustinian celMare s-a stabilit stăpânirea romană.O frumoasă activitate misionară a desfășurat la geto-daci din Dacia Mediteraneea și labessi, populația tracică. Despre creștinarea bessilor poetul creștin Paulin de Nola (+431)spune : << Că, iată, besii năpraznici prin pământurile și sufletul lor și mai năpraznici,ca zăpezile au ajuns acum ca niște oi, și sub îndrumarea sa, se adună în locașul păcii,(biserica)>>Între anii 401-417 păstorea la Novae un episcop Laurențiu de Novae autorul a două frumoase omilii De poenitentia (Despre pocăință) și De Eleemosyna (Despre milostenie).

EPISCOPII DIN DOBROGEA, SECOLELE IV-VI

Izvoarele istorice au dovedit că de la inceputul secolului al IV-lea, îndată după promulgarea edictului de la Mediolanum din 313, sunt atestate documentar aproximativ 15scaune episcopale în diferite cetăți de pe malul drept al Dunării, în provinciile romane Pannonia Inferior, Dacia Ripensis și Moesia Inferior (azi în Iugoslavia și mai ales Bulgaria) Durostorum, ai caror titulari au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice sau locale.În nordul Dunării se cunoaște un singur episcop și anume Teofil „al Gothiei”, participantla lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325; titulatura lui se explică prin aceea că la data respectivă teritoriile nord-dunărene erau sub stăpânirea goților. In anul 336 afost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil, Ulfila, unul din marii misionari din tinuturile nord-dunărene. Potrivit relatărilor unui istoric de atunci, Filostorgiu, el „a fost hirotonit episcop pentru toți creștinii din țara getică”, deci dintr-o țară ai cărei locuitori erau considerați ca „geți” (acum daco-romani). Reîntors în nordul Dunării, el a predicat în limbile gotica, latina și greaca (pentru descendenții grecilor luați în captivitate de goți). La început afost ortodox, dar mai târziu a devenit arian sau semiarian. În chip deosebit trebuie arătat căacum a început traducerea Bibliei în limba gotică, folosind și un alfabet nou, creat de el. Prinanul 348 a fost nevoit saâă se refugieze – cu multâți credincioși – în sudul Dunării, din cauza persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor de conducătorii goților, continuându-și acoloactivitatea până la moarte (c. 381-383). Pe lânga aceștia, au putut activa în nordul Dunării șialți episcopi, dar și așa numiții „horepiscopi”, adica episcopi de sat, atestați în Biserica veche între secolele III-XI, care locuiau în sate și activau numai din încredințarea unor episcopi cueparhie sau episcopi „perihoreți” (misionari).Dintre ierarhii care au păstorit amintim:

•Episcopul arian Auxențiu din Durostorum 378-383 ucenicul renumitului episcop al goților de la nordul și sudul Dunării, Ulfila, ucenicul lui a lăsat o foarte interesantă scrisoare ,, …despre credința, viața și moartea lui Ulfila’’.

•Episcopul Iacob <<Iacobus episcopus Dorostoli, Moesiae >> a participat la SinodulIII Ecumenic și a luat apărarea patriarhului de Constantinopol, Nestorie, anatematizat deSinod, semnând un protest al episcopilor apărători ai lui Nestorie. Nevoind să revină asuprasemnăturii a fost trecut în rândul schismaticilor.

•Episcopul Monophilus a semnat în 458 scrisoarea episcopilor din Moesia Secunda sau Inferior, trimisă împăratului Leon ca răspuns la scrisoarea circulară a acestuia princare le cerea să respecte hotărârile dogmatice ale sinodului IV Ecumenic.

•Episcopul geto-oman Dulcissimus a păstorit la Durostorum la sfârșitul secolului al-IV-lea dar din cauza atacurilor slavo-avare s-a retras la Odessos (Varna ) unde a murit .De la Sf. Epifanie avem informația că existau episcopi și mitropolii încă de la mijlocul secolului al IV-lea. Sf Epifanie afirmă că << pătrunzând adânc în părțile cele mai dinăuntru ale Goției a instruit în credința creștină pe mulți goți.>>. Tot el a înființat în Goția și mănăstiri<< în care se practică virțuirea monahală, fecioria, și asceza>>.Episcopul Eutihie de Capadocia a făcut misiune la jumătatea secolului al-IVlea la popoareale din Nordul Dunării și răsăritul Daciei Carpatrice. În 372 a fost martirizat Sf.Sava Gotul . Actulsău martiric îl descrie ca pe un bărbat plin de credință, smerenie și evlavie <<căci dincopilărie prin nimic altceva nu s-a arătat râvnitor decât numai prin evlavia față de Mântuitorul și Domnul Nostru Iisus Hristos, stăruind în această virtute desăvârșită și ajungând bărbat desăvârșit precum Fiul lui Dumnezeu>>.

TEOLOGI DIN DOBROGEA SECOLELOR IV-VI

Din aceeași provincie erau originari și câțiva teologi de prestigiu, din care vom menționa :Sfantul Ioan Casian(c. 360-435), întemeietorul a două mănăstiri în Marsilia (azi Marseille -Franța), autorul unor lucrări teologice (Convorbiri cu Părinții, Despre așezămintele mănăstirești cu viața de obște, Despre întruparea Domnului).

Sfantul Ioan Casian este intemeietorul monahismului în Apus, fiind cel mai citit dintre scriitorii duhovnicești,învățătura sa a influentat nenumărate generații. El s-a născut la anul 360, însă nu se știe sigur în care parte a lumii. Cei mai mulți istorici socotesc să e originar dinScythia Minor (Dobrogea), alții din Franța de sud. Încă din fragedă tinerețe s-a făcut monah în Vifleem, după ce își adunase o frumoasă cultură. Pe la anul 385 a primit, împreună cu prietenul său,Gherman, îngăduința să viziteze în două rânduri patria anahoreților, Egiptul. Cea dintâicălătorie a durat șapte ani, a doua, aproape tot atâta. Pe la anul 400 se duc la Sfântul Ioan Gură de Aur ,patriarhul Constantinopolului, care pe Casian îl hirotonește întru diacon.Casian, devenit între timp preot, se duse la Marsilia, unde întemeiază pe la anul 415 o mânăstire pentru bărbați și alta pentru femei. Acolo viețuiește până la moartea sa, întâmplatăla anul 435.

La dorința episcopului Castor din Apta Iulia (în Franța), care de asemenea întemeiase o mânăstire în dieceza lui, Casian a alcătuit pe la anul 420 scrierea sa ,,Despre rânduielile chinoviilor și despre vindecarea celor opt patimi de căpetenie,,-,, De institutis coenobiorumet de octo principalium vitiorum remediis,, . În primele patru cărți, care formează partea I, seocupă cu îmbrăcămintea monahilor, cu rugăciunile și psalmii de noapte (cartea a 2-a), cuslujbele zilnice (cartea a 3-a) și cu condițiile de primire a novicilor (cartea a 4-a) În cele optcărți din partea a II-a se ocupă cu cele opt patimi, în fiecare carte cu opatimă,înurmătoareaordine: lăcomia pântecelui (gastrimargia), curvia, iubirea de argint (philargiria), mânia,întristarea, lenea (acedia), slava deșartă (cenodoxia), mândria. În aceste opt cărți Sfantul Ioan Casian nu face decât să-și însușească teoria celor opt patimi, care era în preocuparea monahismului răsăritean din veacul al IV-lea și căreia prima formulare scrisă i-a dat-o Evagrie Ponticul. A doua scriere a lui Casian cuprinsă în Filocalie nu este decât un extrasgrec al primelor două convorbiri avute cu Avva,Moise.Dacă în prima scriere Casian s-aocupat cu lucrarea de curățire de patimi, în a doua se ocupă cu ținta pozitivă a vieții duhovnicești, cu felul în care se poate ajunge la desăvârșire.

CONCLUZII

Răspândirea masivă a creștinismului în teritoriul dintre Dunăre și Mare este confirmată șide cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite în principalele centreurbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi),Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia), Dinogetica (Garvan) etc., la carese adaugâ peste o sutp de inscriptii de obiecte cu caracter din secolele IV-VI.Din toate acestea, se poate desprinde constatarea că nu poate fi vorba de o încreștinarea stramoșilor noștri la o anumită dată, de o convertire a lor în masă, din ordinal conducătorilor politici sau în urma activității unor misionari oficiali, cum este cazul altor popoare din jur. La daco-romani procesul de încreștinare are o notî specifică, fiind rezultatul contactului direct al populației autohtone și alcolonistilor cu propovaduitorii noii credinte religioase. Limba latina si credinta crestina aufost factorii care au contribuit la consolidarea procesului de unificare etnica, lingvistica si spirituala a autohtonilor cu noii veniti in Dacia, de neamuri si credinte diferite.Romanizarea si crestinarea au fost doua procese paralele, incat se poate spune ca la incheierea lor a aparut in istorie un popor nou, cel roman, cu o credinta noua, cea crestina, cu alte cuvinte poporul roman s-a nascut crestin.Tradiția că Sfântul Apostol Andrei a predicat și în teritoriile noastre a fost consemnată pentru prima dată la noi de mitropolitul Dosoftei al Moldovei (†1693), care menționa în Proloagele sale (1682-1686), pe luna noiembrie, ziua 30, că „Apostolului Andrei i-a revenit prin sorți Bitinia și Marea Neagră și părțile Propontului, Halcedonului și Vizantea, unde-I acum Țarigadul, Tracia și Macedonia și sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea, și altele ce sunt la Dunăre, Tesalia și acestea toate le-a umblat "

BIBLIOGRAFIE

1) Patriarhia Română-Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, Editura Institutului Biblic de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987

2) I. Barnea-Monumente paleolitice din România.Episcop Epifanie Norocel, Basilicile din Dobrogea în Glasul Bisericii XL, 1981, nr.3-5, p.345-372.

3) I.Popescu Spineni,Vechimea creștinismului la români, București, 1934, p.12.

4) Nicolae Iorga,Istoria Românilor , vol.II, București, 1936, p.85,

5) I.Rămureanu, „Sfinți și martiri la Tomis-Constanța" BOR XCII (1974), p. 797-799,

6) Nicolae Șerbănescu, „Pătrunderea șidezvoltarea creștinismului în Schythia Minor", în vol .De la Dunăre la Mare, Galați, 1979,p.24.