Valorificarea Patrimoniului Cultural Reprezentat de Bisericile Fortificate din Judetul Brasov

LUCRARE DE LICENȚĂ

VALORIFICAREA PATRIMONIULUI CULTURAL REPREZENTAT DE BISERICILE FORTIFICATE DIN JUDEȚUL BRAȘOV

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Noțiunea de biserică fortificată

1.1 Explicarea termenului de biserică fortificată

1.2 Clasificarea bisericilor fortificate

CAPITOLUL II: Colonizarea germană în Transilvania

2.1 Marea invazie mongolă și întărirea cetăților și a bisericilor existente

2.2 Cucerirea maghiară în Transilvania

2.3 Edificarea bisericilor fortificate

CAPITOLUL III: Bisericile fortificate din Județul Brașov

3.1 Țara Bârsei

3.1.1 Biserica fortificată Prejmer

3.1.2 Biserica fortificată Hărman

3.1.3 Biserica fortificată Cristian

3.1.4 Biserica fortificată Ghimbav

3.1.5 Biserica fortificată Codlea

3.1.6 Biserica fortificată Feldioara

3.1.7 Biserica fortificată Bod

3.1.8 Biserica fortificată Sînpetru

3.1.9 Biserica fortificată Rotbav

3.2 Zona Rupea

3.2.1 Biserica fortificată Viscri

3.2.2 Biserica fortificată Homorod

3.2.3 Biserica fortificată Bunești

3.2.4 Biserica fortificată Roadeș

3.2.5 Biserica fortificată Criț

3.2.6 Biserica fortificată Cața

3.2.7 Biserica fortificată Măieruș

Capitolul IV: Valorificarea patrimoniului cultural

Capitolul V: Prezența bisericilor fortificate din Județul Brașov în social-media..

INTRODUCERE

………………………………..

CAPITOLUL I: Noțiunea de biserică fortificată

1.1 Explicarea termenului de biserică fortificată

Biserica fortificată este un gen de edificiu de cult sau de construcție sacrală ori fortăreață religioasă din zonele rurale și urbane, care îmbină funcția sacralizantă, cu nevoile defensive, în condițiile de invazie, năvălire, jaf, distrugere – în special a reprezentanților Imperiului Mongol și ai Imperiului Turcesc – din epoca premodernă, mai precis in perioada Evului Mediu târziu și Renașterii, având un rol militar, de apărare, de respingere a asediilor, dar și de adăpost, refugiu pentru locuitori și enoriași și care are în prezent o funcție pur estetică sau cultural-turistică și valoare istorică. Pe de altă parte, potrivit majorității dicționarelor de artă și arhitectură din mai țări, biserica fortificată este un tip de construcție caracteristic anumitor zone din Europa , în care biserica, în afara de funcția de cult, este destinată și apărării comunității în vreme de primejdie, scop pentru care a fost prevăzută, dotată cu amenajări defensive, uneori foarte dezvoltate, adică incinte întărite cu turnuri de apărare și bastioane, coridoare de apărare, ferestre de tragere, guri de aruncare, barbacane, herse. Potrivit acestei definiții, biserica fortificată este alcătuită din două componente, care prezintă caracteristici distincte: edificiul bisericii și elementul de fortificație, adică partea defensivă a construcției sacrale. După o altă referință, bisericile fortificate reprezintă rezultatul efortului concentrat al comunităților germane, expresia marcantă a spiritului comunitar al sașilor, simboluri de identificare cu propriul lor trecut, bisericile fortificate sau bisericile-cetăți formând totodata cu satul o unitate constructivă, în special după ce edificiile de piatră devin precumpănitoare, dominante.

Aceste definiții redau cel puțin trei caracteristici, funcții ale biserici fortificate: cea de construcție sacrală, comunității religioase, biserica în sprijinul îndumnezeirii omului, biserica sanctuar, apoi o funcție militară, defensivă, dimensiunea pragmatică, biserica fortificată având atât rolul de respingere, de returnare a invadatorilor, asediatorilor, cât și cel de refugiu, adăpost pentru populația satului sau a localității respective, pentru preoți, conducători, enoriași etc. În prezent, se poate spune că o biserică fortificată poate avea un rol dublu, turistic și cultural, reprezentand un monument arhitectural impresionant, fiind realizat în diferite stiluri artistice, începând de la romanic, trecând la gotic, Renaștere și pâna la Baroc și neoclasicism, monument deosebit care trebuie conservat și promovat in scopuri culturalo-turistice.

Termenul de biserică este derivat de la cuvântul latin basilica și înseamnă: „basilica, zidire mare”; în Noul Testament, însă, cuvântul biserică redă termenul grecesc eclesia, care desemnează foarte des „o adunare locală de creștini”, dar nu indică niciodată o clădire (Dicționar biblic, 1995, p.160). O eclesia era o întrunire sau o adunare, cuvântul fiind utilizat in mod obișnuit pentru adunarile publice ale cetățenilor convocate după necesitate.

Istoricii și scriitorii susțin că în timpuri străvechi, în vremuri imemorabile, se construiau deja cimitire și biserici din cauza calamităților, fiind folosite ca așezări de refugiu, adăposturi pentru săteni. Din pricina războaielor, năvălirilor, invaziilor și întâmplărilor tragice, bisericile și cimitirele se construiau pe coline, prin această metodă oamenii se puteau apăra mai usor. Biserica nu avea numai funcția de casă a Domnului, ci și ca biserică-cetate, în scopuri militare, drept refugiu, adăpost, apărare a vieții și a credincioșilor. Spre exemplu, în perioada Merovingiană, francezii au construit numeroase biserici fortificate cum ar fi St. Jean (Sf. Ioan) din orașele Poitiers și Romainmontier, fiind cele mai cunoscute, modele prototip de biserici fortificate. În Evul Mediu, s-au zidit biserici fortificate sau cele existente au fost fortificate în regiunea Rinului și împrejurimile acestuia, regiunea sau ținutul celor mai multe biserici fortificate săsești, de asemenea în Alsacia și Lotharingia.

Bisericile fortificate din Transilvania datează încă din secolul al XIII-lea, fiind foarte vechi. Totul a început în anul 1241 când a avut loc marea invazie mongolă în Ardeal, moment în care coloniștii germani au fost forțați să reziste și să acționeze împotriva primitivei grupări nomade. În urma acestui fapt, au devenit „cetăți țărănești” sau rurale și biserici-cetăți înconjurate de ziduri puternice. Începând cu secolul al XIV-lea, turcimea a năvălit multe regiuni din Europa, Ungaria în 1391, Brașovul a fost cucerit în 1421, fortificațiile care existau nu mai erau suficiente, din această cauză majoritatea localităților săsești și-au edificat biserica-cetate sau au transformat biserica deja existentă într-o cetate, într-o fortăreață de apărare. Mănăstirile fortificate din fostul Imperiu Bizantin erau dotate cu turnuri de pază sau donjonuri. Se poate generaliza si afirma că în jurul anului 1200, aproximativ toate bisericile romanice erau dotate cu turn-clopotniță la vest, au fost gândite, concepute și pentru apărare.

Adevăratele biserici fortificate se spune că au apărut în secolele XV-XVI; astfel, fortificarea renumitei biserici-cetate din Prejmer în anul 1472, până în acel moment se putea vorbi doar despre cetăți semiîntărite, fără turnuri de veghere, fără încăperi mari, drumuri de pază, herse, barbacane etc. Alți istorici și arhitecți susțin că fortificațiile care înconjoară bisericile săsești sunt mai târzii, ele au început să se zidească chiar în secolul al XIV-lea și au suferit foarte multe refaceri, adăugiri și adaptări, în câteva stiluri, pentru lupta cu arme de foc, până în secolul al XVIII-lea.

Potrivit dicționarelor franceze Le petit Larousse, Le Petit Robert, celor germane și engleze, dar și Dicționarul enciclopedic de artă medievală românească, se pot distinge două categorii de biserici fortificate:

I) Cea mai numerous reprezentată este definită de soluția în care biserica însăși primește niște amenajări defensive, pod transformat într-un fel de drum de strajă sau coridor de apărare, dotat cu ferestre sau guri de tragere și guri de aruncare, turnuri întărite, destinate și observării, în timp ce incinta amplă este prevăzută cu un zid înalt, cu drum de strajă, ferestre de tragere și guri de aruncare, vărsare etc. Cele mai interesante și edificatoare din acest punct de vedere sunt bisericile din Biertan, Valea Viilor, Buzd ș.a.

II) A doua soluție este întâlnită în Țara Bârsei din actualul județ Brașov și privește nu atât biserica în sine, ce rămâne neîntărită, cât mai ales incinta, care se metamorfozează într-o adevărată cetate medievală, cuprinzând drum de strajă închis, barbacană, ca la Prejmer, iar spre interior devine un loc de refugiu pentru întreaga populație din comuna ori satul respectiv împotriva invaziilor mongolo-tătare și a reprezentanților Porții Otomane, în special, adăpostită în mici încăperi dispuse pe mai multe etaje, ca la Prejmer sau Hărman.

Bisericile fortificate ale sașilor din Transilvania îndeplinesc toate condițiile prin care se poate identifica o bună arhitectură pentru comunitățile de pretutindeni. Având în vedere că în majoritatea bisericilor fortificate identificăm multiple trăsături comune și semnificative, acest fenomen poate fi utilizat ca material didactic pentru învățarea și cunoșterea modului în care o cetate este întocmită, a spațiului său central, destinat cultului.

În urma unor clasificări recente, după anul 2000, mai elaborate și sofisticate, arh. Augustin Ioan a identificat trei trăsături fundamentale ale bisericilor fortificate de sași:

1. Sanctuarul, fiind definit ca un spațiu sfânt, tainic, un spațiu al recluziunii. Acest loc sacru reprezintă în același timp și un așezământ al ocrotirii, un loc straniu. Lăcașul de cult este respectat, iar încălcarea acestuia poate provoca efecte devastatoare. Bisericile sașilor funcționează ca un loc viu al comunității care se adăpostește pe teritoriul ei în caz de pericol. Fortificația face vizibilă limita teritorială a spațiului sacru, aceasta fiind zidită dinaintea năvălirilor musulmane.

2. Avanpostul este dublu orientat, atât în sus cât și spre est. Situat pe cel mai înalt loc al așezământului, vizibil pentru ochiul divin, cât și privind dinspre localitate spre centrul ei înalt, biserica fortificată este un fel de avanpost pe o axa verticală. Orientarea spre est, localizată pe “locuri mândre” (Alberti), bisericile sunt amplasate ca avanposturi ale creștinătății împotriva invaziilor musulmane și tătare. A fost o concepție a teutonilor de a menține și a înainta prin arme limita estică a creștinătății răsăritene, ulterior bisericile și cetățile fortificate ale sașilor să preia rolul de “primă linie defensivă” la frontieră.

3) Caracterul fractal al ansamblului. Fortificația este folosită drept criteriu de diferențiere a bisericilor săsești: zidul înconjurător este fortificat (cu unul sau mai multe straturi succesive) sau zidul și biserica fortificate, făcând astfel un sistem de apărare multiform.

Bisericile forficate din Transilvania pot constitui un excelent studiu de caz pentru toate criteriile unei impresionante arhitecturi, fiind vorba despre o arhaicitate esențială, așezate pe curbe de nivel la diferite înălțimi sugerează eficacitatea și lipsa unor planuri estetice fără o experimentare prealabilă. Sașii s-au adecvat la mijloacele proprii construind bisericile cu materiale impunătoare, rezistente. Cu alte cuvinte, interesele arhitecturale ale sașilor care au zidit bisericile lor fortificate nu au fost influențați de efemeritatea modei, ci mai degraba au fost axați pe o construcție de lungă durată, indestructibilă, păstrând sacralitatea obiectului central.

1.2 Clasificarea bisericilor fortificate

Numeroși cercetători au argumentat faptul că bisericile fortificate s-au dezvoltat din două modele fundamentale: un model care ar avea ca element principal una sau multiple incinte amplasate în jurul bisericii, acesta rămânând neschimbat, iar cel de-al doilea model este reprezentat de biserica modificată și construită special în scopuri defensive. Primul model a apărut în secolul al XV-lea în Țara Bârsei, fiind derivat din cetatea rurală precedentă, este format din curtine cu o configurație neregulată, circulară sau ovală, având foarte multe turnuri de poartă sau dintre cele mai simple: bisericile din Prejmer, Hărman, Rodbav, Codlea ș.a.

Al doilea model este apeciat ca fiind cel mai vechi și ă, așezate pe curbe de nivel la diferite înălțimi sugerează eficacitatea și lipsa unor planuri estetice fără o experimentare prealabilă. Sașii s-au adecvat la mijloacele proprii construind bisericile cu materiale impunătoare, rezistente. Cu alte cuvinte, interesele arhitecturale ale sașilor care au zidit bisericile lor fortificate nu au fost influențați de efemeritatea modei, ci mai degraba au fost axați pe o construcție de lungă durată, indestructibilă, păstrând sacralitatea obiectului central.

1.2 Clasificarea bisericilor fortificate

Numeroși cercetători au argumentat faptul că bisericile fortificate s-au dezvoltat din două modele fundamentale: un model care ar avea ca element principal una sau multiple incinte amplasate în jurul bisericii, acesta rămânând neschimbat, iar cel de-al doilea model este reprezentat de biserica modificată și construită special în scopuri defensive. Primul model a apărut în secolul al XV-lea în Țara Bârsei, fiind derivat din cetatea rurală precedentă, este format din curtine cu o configurație neregulată, circulară sau ovală, având foarte multe turnuri de poartă sau dintre cele mai simple: bisericile din Prejmer, Hărman, Rodbav, Codlea ș.a.

Al doilea model este apeciat ca fiind cel mai vechi și este prezent simultan în mai multe zone din Transilvania, Ocna Sibiului, Felmer (din Județul Brașov), Alțina, Hosman (din Județul Sibiu).

Analizând tipologia bisericilor și cetăților fortificate, prin cercetarea la fața locului si consultarea mai multor cărți, se propune următoarea clasificare a bisericilor fortificate din Județul Brașov:

Clasificare după confesiunea religioasă:

I) Evanghelice (majoritatea bisericilor-cetăți fortificate din Județul Brașov).

II) Unitariene (biserica fortificată din Ionești).

Clasificare după stilul în care au fost construite:

I) Biserici fortificate în stil romanic (cor pătrat, portal romanic, turn-clopotniță în partea de vest: Bisericile din Felmer, Cața, Cincu, Mercheșa ș.a.).

II) Biserici fortificate în stil romanic, apoi modificate în stil gotic (Bisericile din Viscri, Cincșor, Drăușeni, Feldioara, Hărman, Homord, Roadeș, Rodbav, Ungra etc).

III) Biserici fortificate edificate în stilul tranziției pornind de la stilul romanic la cel gotic (bisericile fortificate din Sînpetru, Cristian, Bunești ș.a.).

IV) Biserici în formă de sală în stil gotic (biserici zidite în stilul gotic precum cele de la Beia, Cobor, Fișer, Șoarș, Rupea; edificate în goticul timpuriu (biserica de la Ghimbav) sau cel târziu (bisericile de la Seliștat și Vulcan).

V) Biserici fortificate în stil baroc (biserica de la Rotbav, inițial fiind în stil romanic, apoi reconstruită).

VI) Biserici fortificate în stilul clasic și neoclasic (inițial au fost romanice, apoi au fost reconstruite în totalitate în stil clasic și neoclasic: bisericile de la Bod, Bărcut, Criț, Hălchiu, Măieruș, Ticușu Vechi).

Clasificare după gradul de protejare și modificare sau nu în biserică-cetate:

I) Biserici care au fost transformate în cetăți medievale autentice ( bisericile din Hărman, Homorod, Prejmer, Viscri).

II) Biserici care capătă amenajări de apărare (bisericile din Dacia, Rodbav, Seliștat, Șoarș ș.a.).

Clasificare după forma împrejurimii, a zidului, a prezenței turnurilor:

I) Biserici fortificate fără turnuri, formate dintr-o singură incintă (bisericile din Ionești, Rupea).

II) Biserici fortificate cu turnuri, dublă incintă de diferite forme (ovală, poligonală, elipsoidală, dreptunghiulară: bisericile din Cața, Cincșor, Cristian, Hășchiu, Homorod, Viscri ș.a.).

III) Biserici fortificate cu turnuri, cu incintă unică, de formă ovală sau poligonală (bisericile din Beia, Bunești, Criț, Dacia, Prejmer, Ungra ș.a.).

VI) Biserici fortificate cu turnuri, tripla incintă, elipsooidală (biserica din Sînpetru).

CAPITOLUL II: Colonizarea germană în Transilvania

2.1 Marea invazie mongolă și întărirea cetăților și a bisericilor existente

Marea invazie mongolă a avut loc în anul 1241 care a devastat o mulțime de așezări, regate și provincii din Moldova, Transilvania și Țara Românească. Apariția dominației Imperiului Mongol a fost datorită multor lupte câștigate de acest popor în fața marilor puteri precum: regatele Poloniei și Ungariei, Imperiul German și mai târziu imensul Imperiu Chinez din timpul dinastiei Sung. Astfel s-a instalat un fel de control centralizat asupra multor teritorii puternice.

În vreme ce chinezii rezistau invaziilor datorită existenței Marelui Zid Chinezesc, popoarele din Europa erau atacate neavând forța necesară pentru a se împotrivii mongolilor. Armata numeroasă a Imperiului Mongol, cu aprozimativ 200.000 de luptători, eu plecat în mai multe direcții pentru a năvălii popoarele. Prima din obști a atacat Polonia, învingându-i la 9 aprilie, apoi în Silezia, urmată de Regatul Boemiei. Cea de-a doua oaste cu direcția Ungaria a ajuns la finalul lunii martie la Buda. Al treia obște a atacat nordul Moldovei, sub conducerea lui Kadan și de aici pătrunzând în Transilvania, devastând orice așezare i-a ieșit în cale, mai ales așezările neîntărite. După un scurt popas în Moldova, mongolii au pătruns prin pasul Oituz unde românii și secuii s-au împotrivit zadarnic, moment în care populațiile mongole au pătruns în sudul Transilvaniei. Au urmat atacurile din regiunea Brașovului, care a fost ocupat de tătari. Voievodul Transilvaniei, în încercarea de a forma o oaste puternică de apărare, nu a putut face față planului de cucerire al mongolilor bine întocmit și aplicat. Astfel, la 11 aprilie a fost ocupat Sibiul, unde au avut loc o mulțime de decese, urmat de Sebeș, Alba-Iulia și Arad și de aici tătarii s-au îndreptat către Ungaria.

După distrugătoarea și devastatoarea invazie mongolă din anii 1241-1242, un eveniment unic în istoria lumii, care a dus la distrugerea și aproape dispariția așezărilor din Transilvania și nu numai, au fost luate măsuri de refacere economică, demografică și de reconstrucție, decizii luate de regele Ungariei cum ar fi colonizarea unor noi enclave cu germanii și întărirea bisericilor și cetăților pentru următoarele eventuale atacuri, astfel încât întreaga populație să aibe un loc de apărare. Astfel la sfârțitul secolului al XIII-lea au început activitățile de recolonizare, reedificarea și întărirea fortificațiilor. Întreaga populație se temea de invaziile mongole, asfel încât pentru o protecție sporită s-au construit impedimente pentru penetrarea spre țările creștine prin săparea unor șanțuri adânci, valuri și diverse construcții defensive.

În concluzie, rezultă faptul că civilizațiile românești, erau cu mult în urma Occidentului, dar și a Regatului Ungariei, fapt care a determinat veniea maghiarilor și germanilor pe teritoriile românești aducând civilizațiile Evului Mediu dezvoltat.

2.2 Cucerirea maghiară în Transilvania

Stăpânirea Transilvaniei de către maghiari a început în anul 1000, în perioada în care Ștefan cel Sfânt era rege și se continua pe tot parcursul secolului al XI-lea.

În urma desfășurării procesului de cucerire a Transilvaniei, maghiarii au utilizat simultan două procedee împreuna cu cucerirea directă: înglobarea etniilor locale în organizarea administrativ teritorială a regiunilor cucerite și colonizarea noilor popoare. Procesul s-a desfășurat între secolele X-XIV, acesta reprezentând doar o secțiune a amplei cuceririi maghiare în răsărit.

Proveniența coloniștilor germani este amintită în foarte puține documente, fenomen ce a generat nașterea unor legende privitor la identitatea coloniilor germane. Unul dintre documente menționa faptul că „întemeietorii” de așezări erau denumiți în trei feluri: saxoni, teutoni și flandrensi (flamanzi). Pe lângă aceste denumiri sunt amintiți și valonii, coloniști originari din partea de nord-est a Franței, care au edificat numeroase abații, cea mai frumoasă fiind abația de la Cârța.

Stabilirea coloniștilor maghiari s-a derulat pe mai multe etape, astfel încât în secolele XII-XIII majoritatea enclavelor au fost colonizate pe ținutul regal, în schimb cele mici s-au stabilit pe ținuturile comitatelor nobiliare. În provincia Sibiului a fost cucerită cea mai mare enclavă, unde inițial au fost stabiliți secuii, de la care noile popoare au recepționat funcțiile de protecție ale graniței. Legat de întemeierea așezărilor din apropierea Sibiului este de observat faptul că multe au fost denumite după numele seniorilor, acest fapt fiind o dovadă a vechimii respectivei așezări: „villa Humperti” (Gușterița), „villa Hermanni” (Sibiu). În Țara Bârsei și cele două Târnave a început cucerirea masivă a teutonilor, apoi în secolul al XV-lea întreaga regiune dintre Orăștie și Baraolt, adăugându-se și cele două districte: Brașov și Bistrița.

Ca urmare a invaziilor tătare, au existat momente extrem de catastrofale pentru comunitățile de coloniști, unde se precizează că s-au înregistrat peste 100 de decese, iar pe termen lung se remarcă finalul primei etape de cucerire, avansarea autonomă a comunităților săsești, care și-au solidificat drepturile după anul 1242. O consecință pozitivă a fost evoluarea economică, apariția unor centre urbane în Transilvania de sud, cât și construirea bisericilor fortificate având un rol defensiv.

În concluzie putem afirma că pe parcursul secolelor XII-XIV, în Transilvania au venit coloniști din regiunile saxone și renane ale Imperiului romano-german și din Regatul Franței, întemeind așezări de pe teritoriul din sudul Trnasilvaniei. Oricare ar fi numărul coloniștilor emigranți, putem spune că această emigrare a ajutat și la mutarea graniței lingvistice spre est în avantajul limajului franco-valon.

2.3 Edificarea bisericilor fortificate

Istoricii români consideră că cea mai semnificativă contribuție a sașilor în apărarea Transilaviei a constituit-o edificarea bisericilor-cetăți, existente aproape în fiecare localitate nemțească, păstrându-se în număr de 100, din totalul de 180 de astfel de construcții care au existat.

Inițial, coloniștii germani s-au mulțumit cu edificiile de cult realizate din lemn, identice cu tehnicile de construire a locuințelor din acea perioadă. Acest lucru explică lipsa caracteristicilor stilului romanic din Renania, zonele de origine ale primelor grupări de coloniști. Majoritatea istoricilor susțin că sașii, abia după ce și-au asigurat o existență economică solidă, au apelat la meșterii pietrari din locurile germane cele mai apropiate pentru restaurarea cetăților în stilul caracteristic. Cercetările arheologice susțin că cele mai vechi biserici de piatră au fost edificate în cursul secolului al XIII-lea.

Dintre primele construcții atestate documentar și înălțate din piatră de către coloniștii germani s-a păstrat doar biserica din dealul cetății de la Cisnădioara. Ele au fost inclusiv bazilici romanice, relativ scunde, cu navele despărțite prin sâlpi masivi și acoperite doar cu șarpantă. Doar sanctuarul alcătuit din cor pătrat posedă o boltă în cruce, iar absida semicirculară. Caracteristice pentru sculptura acelei perioade romanice erau, după majoritatea istoricilor de artă, formele lineare corect și îngrijit cioplite ale elementelor decorative, adică ,,frunziș stilizat, vrej de semipalmete etc.”. Pe de altă parte, un alt grup de obiecte de bronz, descoperite în Transilvania, relevă relațiile lăcașurilor de cult catolice cu atelierele meșteșugărești din regiunile central-europene din Austria și Germania, cele două țări influențând decisiv cultura transilvăneană.

Țara Bârsei a fost supusă la un pericol cutremurător de-a lungul istoriei ei care a determinat la construcția fortificațiilor, prin care se asigura protecție deplină populației și să ajute la stoparea năvălirilor spre centrul Transilvaniei. După prima invazie mongolă din anul 1241, în care toate așezările au fost incendiate si au fost distruse în totalitate, s-au creat primele fortificații cu un sistem de apărare puternic și rezistent împotriva următoarelor invazii.

Se spune că cel mai mare și mai puternic fortificat oraș este Brașovul, următorul fiind Sighișoara. Pentru apărarea locuitorilor au fost construite în jurul bisericilor de piatră deja existente (realizate în secolele XII-XIII) ziduri înalte, prevăzute cu guri de tragere, iar în interior s-au construit mici camere pentru adăpostul locuitorilor și al bunurilor sale.

Dintre numeroasele biserici fortificate, se spune că cea mai mare și cea mai complexă este biserica de la Prejmer, urmată de cea de la Hărman, Cristian, Ghimbav, Codlea, Bod, Sînpetru, Rotbav, Măieruș, Crizbav, Hălchiu și Vulcan. Fortificațiile care le înconjoară au început să apară prin secolul al XIV-lea, suferind numeroase modificări și adaptări.

CAPITOLUL III: Bisericile fortificate din Județul Brașov

3.1 Țara Bârsei

Istoria bisericilor fortificate din Țara Bârsei este în mod cert legată de existența cavalerilor teutoni în această regiune de la începutul secolului al XIII-lea. Studierea evoluției conceptelor și operelor istorice cu privire la această tematică a arătat că unele dintre bisericile fortificate au fost sau nu edificate de Ordinul Teuton. Cele mai des analizate, despre care s-au făcut multiple lucrări, sunt bisericile fortificae de la Prejmer si Hărman.

Din patrimoniul bogat reprezentat de bisericile fortificate din Transilvania, cele din apropierea Brașovului sunt cele mai impresionante grație faptului că în secolul al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea au fost solidificate puternic pentru a putea rezista atacurilor turcești. Fortificația lor a fost realizabilă datorită dezvoltării economice a tuturor comunităților din acel ținut în intervalul veacurilor XV-XVI.

3.1.1 Biserica fortificată Prejmer

Prejmer (Prászmár, Tartlau, Tartilleri), județul Brașov

Biserica fortificată evanghelică Prejmer a fost întemeiată în secolele XV-XVI, poartă hramul Sf. Cruci și este considerată cea mai puternică fortăreață ecleziastică din Transilvania. Biserica a fost începută de cavalerii teutoni în jurul anului 1250, suferind în cursul anilor 1512-1515 numeroase transformări când aripa de vest a fost continuată și boltită in rețea. Biserica de la Prejmer este cunoscută ca cel mai vechi monument gotic din Transilvania.

Biserica este foarte bine conservată și pentru valoarea culturală și turistică deosebit de importantă, a fost inclusă în patrimoniul mondial U.N.E.S.C.O.

Comuna Prejmer este localizată în partea de est a Județului Brașov, la o distanță de 18 km pe șoseaua Brașov-Buzău sau pe drumul spre Buzău, iar biserica este situată în centrul comunei. Prima atestare documentară a așezării a fost prima dată în anul 1240, când regiunile Feldioara, Hărman, Sânpetru și Prejmer din Țara Bârsei au fost donate de regele german Béla al IV-lea.

Suprafața bisericii este relativ circulară, cu ziduri înalte de 12 metri, protejate de un șanț afund și de turnuri, la intrare fiind amenajată o amplă barbacană. Zidurile sunt amenajate în interior cu camere pentru refugiere si pentru păstrarea proviziilor. Biserica evanghelică de plan cruciform este situată în centrul incintei.

Planul ne înfățișează un tip structural central, în formă de cruce, compus din patru brațe egale, dispuse în jurul unui pătrat. Fiecare braț e alcătuit din câte o travee pătrată și o absidă poligonală cu câte trei laturi și contraforturi în coțuri, brațele dinspre est și est fiind în plus flancate de o parte și de alta de câte o încăpere dreptunghiulară. Menționăm că miezul crucii are dimensiunile 6 x 6 metri și că la cele patru laturi ale pământului central s-au adăugat cele patru brațe cu lungimea de 9 metri și lățimea de 6 metri, brațe care se terminau poligonal în afară. G. Oprescu susține că din punct de vedere arhitectonic clădirea bisericii evanghelice din Prejmer nu are nimic impunător, biserica fiind prevăzută cu un turn scund, mai mult un punct de observație, ridicându-se prea puțin peste înălțimea zidurilor și așezat în chip excepțional la încrucișarea corului cu transeptul, căci clădirea are și așa ceva. Deși planul originar a fost simplu (cel al unei biserici cu o singură navă), el s-a modificat prin adaosuri ulterioare în timpul refacerilor. Aceste adaosuri, precum și numeroasele deschizături spre exterior, sunt desigur o urmare a prezenței numeroaselor locuințe, din incintă și de pretutindeni, a nevoilor celor ce le ocupau de a comunica între ei și cu biserica.

Interiorul bisericii este reprezentat de un altar zugrăvit în culori vii, în stil gotic poliptic, format dintr-un panou central și aripi pictate pe ambele fețe, fiind foarte bine conservate. Este pictat între anii 1450-1460, este cel mai vechi altar din România. Altarul este compus dintr-o icoană centrală, înfățișândul pe Iisus pe cruce între Fecioara Maria și Șfântul Ioan. Este alcătuit din două canaturi mobile ce includ patru icoane pe intrados: „Plângerea”, „Înmormântarea”, „Învierea” si „Mironosițele la mormânt”; iar „Spălarea picioarelor”, „Cina”, „Biciuirea” și „Judecata în fața lui Caiafa”, pe extrados. Aceste schițe iconografice redau modele sud-germane mai vechi, reprezentând stilul gotic din secolul al XV-lea.

Stranele indică motive aparținând Renașterii, datează din anii 1525-1526. V. Vătășianu spune că „o plastică vegetală, bogată, combinată și cu câteva figuri umane, dar modelate încă în spiritul nervos al goticii”, intâlnim în stranele bisericii Prejmer. Amvonul este o mică tribună de piatră, pictată, învelită cu un baldachin și se situează la legătura dintre cor și navă. În partea de vest a biserici este așezată o orgă, la înălțimea de 4 metri, realizată de un meșter local. Biserica a găzduit si înca găzduiește în prezent concerte de orgă, datorită unei acustici impresionante.

Într-o epocă ulterioară primei construcții intrarea a fost fortificată prin edificarea unui turn special de rezistență, exterior cetății propriu-zise, menit să apere poarta sau, mai precis, canaturile porții împotriva loviturilor perpendiculare ale balistelor și mai târziu ale armelor de foc, numit barbacană și care la Prejmer este dotat și cu un drum de strajă solid.

3.1.2 Biserica fortificată Hărman

Hărman (Szászhermány, Honigberg, Mons Mellis), județul Brașov

Biserica evanghelică fortificată din Hărman a fost construită începând cu anul 1500, combinând elemente ale stilurilor romanic și gotic, fiind realizată în perioada romantică. Comuna Hărman este localizată la 13 km de Municipiul Brașov, în partea de est.

Apariția Comunei Hărman este asociată cu dominația Ordinului cavalerilor teutoni în Țara Bârsei în perioada anilor 1211-1225, perioadă în care au fost atrași comuniștii germani și au fost întemeiate numeroase așezări. În jurul bisericii Sfântul Nicolae au fost ridicate fortificații extinse și întarite masiv între secolele XV-XVII, biserica fortificată Hărman fiind una dintre cele mai bine păstrate și conservate biserici din Țara Bârsei.

Clădirea inițială a capelei, databilă din jurul anului 1300, era compusă dintr-o pivniță la intrare cu intrare proprie și la nivelul capelei cu boltă două travee. Capela făcea parte din zidul inelar (de formă ovală) ce înconjura deja în secolul al XIII-lea bisrica inițială în stil romanic. Unică este pictura murală a capelei, ce datează din secolul al XV-lea, din punct de vedere al gradului calității și păstrării sale. Ciclul imaginilor descrie calea dobândirii mântuirii veșnice.

Clopotnița este inclusă în vestul navei centrale, precedată de corpul basilical, corul pătrat, absida poligonală (în partea superioară) si absida semicirculară (în partea inferioară), construită în stil exclusiv gotic. Incinta fortificației este aproximativ rotundă, cu ziduri înalte care ajung la 5 metri grosime și permit construirea multor rânduri de camere suprapuse folosite pentru păstrarea proviziilor și pentru adăpostul oamenilor în caz de război. Întâlnim și o capelă funerară inlcusă în planul incintei ce păstrează picturi murale valoroase, din goticul târziu, ilustrând trei teme majore: Judecata de Apoi, Răstignirea și Apoteoza Fecioarei Maria.

Cea mai admirabilă piesă liturgică a bisericii este reprezentată de potir, din argint aurit, o operă din secolul al XV-lea, realizată în stilul tipic transilvănean. Este format din șase fețe netede cu anumite inscripții, picior înalt de formă piramidală, reliefat de o cupă largă, o completare a secolului al XVII-lea.

Din loc în loc se găseau turnurile, mult mai încăpătoare decât restul zidurilor, din care au rămas azi șase la Hărman, din cele șapte, pe care le semnalase E. Sigerius și este de remarcat că unele sunt rotunde, „altele dreptunghiulare, altele complicate în planurile lor”, întinzându-se în lung și în lat pe o adâncime de cel puțin 20 de metri, cum este cel de la intrare, atât la Prejmer, cât și la Hărman.

3.1.3 Biserica fortificată Cristian (Neustadt)

Comuna Cristian deține una dintre cele mai impresionante biserici-cetate din Țara Bârsei, începută pe la mijlocul secolului al XIII-lea și finalizată în secolul al XVI-lea, este ridicată din piatră de carieră și de râu. Prezintă aceeași dispoziție planimetrică ca și cetatea Prejmer, cu un dublu cordon de curtine concentrice și o curte semicirculară situată în fața intrării.

Curtinele sunt înalte de 6-10 metri și late de 1,5-2 metri la bază, sunt legate prin scunda si sumbra boltă a porții din curtea semicirculară a barbacanei devansată spre vest, adăpostind în interior un coridor de apărare sprijinit pe console din lemn. De turnul porții este legată o a doua centură de curtine, mult mai scunde, înalte de vreo 4 metri, care delimitează ,,Zwinger-ul”, legând colțurile exterioare ale turnurilor devansate, în al căror cat inferior se găsesc trecerile semicirculare ce leagă sectoarele ,,Zwinger-ului” între ele. Un șanț de apă, alimentat din pârâul ce curge de-a lungul laturii nordice, încercuia cetatea.

În anul 1899 au fost dărâmate cămările de provizii ce împrejmuiau incinta, alipite zidului de apărare, împreună cu coridorul de apărare localizat deasupra lor, astfel incinta și-a recuperat aspectul mult mai îngust cum a fost inițial, formând la înălțimea de 5 metri un drum de strajă ce unea turnurile. În incintă se observă prezența scărilor de piatră ce duc la drumul de strajă pentru ca apărătorii să se poată urca mai repede în turn.

Diversitatea formelor turnurilor prezente la Cristian constituie punctul forte al acestei cetăți. Turnurile sunt de forma semicirculară sau pătrate, poartă acoperișuri în formă de pupitru, unele purtând în vârf steaguri de vânt metalice. Cel din partea nord-estică a fost locuibil, care arată ca un horn și se spune că se folosea pentru fierberea apei și a păcurei, lichide cu rol de apărare.

Deși Cristianul nu se numără printre comunele ce au fost, în 1240, subordonate patronatului călugărilor cisterieni, singura parte din construcție care a supraviețuit demolării din 1839 a bisericii cu hramul Sfântului Nicolae, din centrul incintei, este partea inferioară a clopotniței, ale căror elemente stilistice de datoresc influenței șantierului cisterian la Cârța. Porticul boltit format în parterul turnului, din care se deschideau trei arcade semicirculare spre cele trei nave, confirmă forma bazilicală a vechii biserici, construită prin 1270 ca o bazilică cu trei nave și stâlpi. Portalul, cu trei retrageri are pe fiecare parte trei coloane ale căror capiteluri, în stânga, sunt împodobite cu de frunze cu croșete, cu striațiuni longitudinale, iar în partea dreaptă sunt împodobite diferit, cu lujere naturalist redate, cu viță și palmete, care arată deja apariția concepției decorative gotice.

3.1.4 Biserica fortificată Ghimbav (Weindenbach)

Localizată la vest de Brașov, comuna Ghimbav are o cetate care datează încă din secolul XV ce prezintă un plan inelar asemănător cu cetățile fortificate din Sînpetru, Hărman și Prejmer. Acestea erau înconjurate de un șanț lat umplut cu apă, iar cel din Ghimbav este alimentat de pârâul care a dat denumirea germană a localității. În anul 1658, localitatea a fost cucerită, fără rezistență, de tătari, aceștia au incendiat întreaga comună, apoi au vândut prizonierii în fața porții Brașovului, celor care se milostiveau să-i cumpere. În urma acestei invazii, atât cetatea cât și biserica au suferit mari distrugeri, fiind reclădită după doi ani.

Așezarea actuală a Ghimbavului își are originea încă din 1211-1225, legată de existența Cavalerilor Teutoni în Țara Bârsei și de colonizarea sașilor în regiune în secolul al XIII-lea. Conform tradiției, asezările românilor erau așezate pe malul drept, iar ale sașilor pe malul stâng ale râului Ghimbășel. În prezent se resimt influențele săsești datorită poziționării așezărilor săsești, cu străzi largi, paralele, situate în lungul cursului de apă.

Biserica fortificată de la Ghimbav poartă hramul Sfântului Petru, a fost construită la sfârșitul secolului al XIII-lea, o bazilică cu trei nave, fiind reconstruită în stil gotic în prima jumătate a secolului al XV-lea. Din clădirea inițială s-au păstrat clopotnița de vest și părțile colaterale care o flancheză.

Porticul, în catul inferior al turnului, poartă o boltă în cruce pe ogive, situată foarte sus, ale cărei nervuri s-au unit într-o cheie de boltă, azi dispărută. Încăperea deschide trei arcade largi în arc frânt către cele trei nave bazilicale, în fațada apuseană, puțin devansată, aflându-se portarul principal în stil gotic. Încăperile laterale ale corului, îndeplinind inițial funcția unor capele, aparțin construcției originare, asemănătoare dispoziției corului cu capele laterale de la bazilicile din Bartholomeu, Hărman și Hălmeag. La Ghimbav, în hala de sud alăturată corului, se deschide un frumos portal romanic tardiv, caracterizat prin forme cisteriene.

Altarul este realizat în secolul al XIX-lea, în stil neoclasic, din lemn sculptat apoi pictat astfel încât să pară că este realizat din marmură, nu din lemn. Altarul a fost construit pe trei planuri: în primul plan este reprezentată inscripția GOTT, iar în partea dreaptă și stângă a inscripției sunt reprezentați doi îngeri care se roagă lui Dumnezeu. Cel de-al doilea plan consta în amplasarea lui Iisus în centrul altarului, iar ultimul plan fiind reprezentat de o sferă neagră care simboliza Pământul. Amvonul este sculptat bogat acoperit cu o pânză de culoare identică cu cea de pe altar. Pânzele erau țesute de mână și se schimbau de fiecare dată în funcție de sărbătoare.

La turnul cu ceas și la clopotnița se poate ajunge pe o scară din piatră, apoi pe o scară de lemn până pe platforma superioară unde se poate admira peisajul și panorama localității Ghimbav.

3.1.5 Biserica fortificată Codlea (Zeinden)

Cel mai important monument arhitectonic din Orașul Codlea este reprezentat de biserica evanghelică fortificată localizată în centrul istoric. Biserica a fost construită la jumătatea secolului al XIII-lea și poartă hramul Sfântului Mihai sau Sfântului Gheorghe, este împrejmuită de zidurile de fortificație și de două bastioane, ziduri înalte unde se aflau majoritatea camerelor cu provizii.

Inițiativa de a construii fortificația a fost determinată de atacurile turcești din anii 1421 și 1432. Un cordon de curtine, înalt de 8-10 metri, cu baza de 2 metri grosime delimitează o incintă ovală, fiind cea mai extinsă din Țara Bârsei. Clopotnița din Codlea are un zid din tuf calcaros, întăritură în jurul bazei sale, atingând o grosime de 5 metri. Deasupra clopotniței, la aceeași înălțime cu cel de-al doilea cat, este amenajat un coridor de apărare. În anul 1794, acoperișul turnului a fost reînnoit, s-a depus în bumbul de pe vârful coifului o cronică ce relatează evenimente istorice ale comunei pe o perioadă de șase secole, iar în anul 1892 turnul și coiful au fost modificate în forma actuală.

Biserica Codlea, ca toate edificiile sacrale săsești din Țara Bârsei ce sunt înconjurate de ziduri înalte, a rămas în centrul incintei, nefortificată. Este una din puținele biserici-sală din Transilvania, în stil romanic, ce datează încă din prima jumătate a secolului al XIII-lea. Cea mai veche parte a bisericii este reprezentată de impunătoarea fațadă apusenă zidită din tuf calcaros, cu fronton înalt, străpuns de trei ferestre lungi, înguste. Astăzi un mic potir din secolul XVIII, armonizând ca stil fațada romanică, acoperă portalul de vest cu arhivoltă semicirculară, cu trei retrageri, abrazurii fiindu-i incluse trei colonete cu frize de capiteluri din piatră. Perechea exterioară posedă capiteluri împodobite cu frunze, cu nervuri transversale împerecheate, la cea nordică nervurile având forma șirurilor de bobițe, caracteristice capitelurilor vechi romanice din Transilvania. Perechea interioară de coloane poartă capete înaripate de îngeri, cele mijlocii sunt compuse diferit, cel de nord prezintă un fel de arbore cu trunchi și coloană, cel de sud o bază de coloană cu un tor, iar alături intercalat un cap de animal, poate al unui miel. Sculpturile sunt cioplite fără finețe, dar au un mare efect decorativ.

Tavanul bisericii este realizat din lemn casetat de către renumitul pictor Johannes Stolz, acesta pictându-și autoportretul într-unul din pătratele tavanului. Portretul pictorului a fost restaurat cu ajutorul unor subvenții primite de la stat și din partea enorișilor, astfel încât interiorul bisericii este unul original care datează din anul 1702.

Orga în stil baroc de la Codlea are o importanță muzicală și artistică deosebită, achiziționată în anul 1709. Aceasta a fost recondiționată în anul 1986, are două maniale, 2000 de tuburi și 28 de registre.

În anul 1685 a fost declanșat un incendiu care a distrus toate elementele din lemn ale cetății și bisericii, exeptând clopotnița. Biserica a fost refăcută, dar în anul 1701 a ars din nou. Renovarea tavanului a fost făcută de pictorul Eduard Mowres.

3.1.6 Biserica fortificată Feldioara (Marienburg)

Biserica fortificată a fost construită între secolele XIII-XV, in stil romanic și poartă hramul Sf. Maria. A fost atestată documentar prima dată în anul 1240, când regele Ungariei din acea vreme, Béla al IV-lea, donează patronatul anumitor biserici din Țara Bârsei Ordinului Cistercian, printre care și Feldioara.

În secolul al XIII-lea, Feldioara era considerată centrul economic și strategic al Țării Bârsei, sediul principal al Cavalerilor Teutoni. Feldioara era cel mai important drum de legătură cu Țara Oltului și de aici duceau principalele drumuri către celelalte fortificații. Ordinul Cavalerilor Teutoni, înființat în Palestina în anul 1198, a fost introdus în Țara Bârsei de către regele Andrei al II-lea în scopul de a apăra granițele de sud-est ale regatului său împotriva cumanilor. Aceștia au construit un sistem de apărare menit să evite invaziile în Țara Bârsei.

Cetatea Feldioara era localizată pe o colină, la înălțimea de 510 metri, înconjurată în extremitățile estice, sudice și nordice de râul Homorod. Cetatea are forma unui platou cu ziduri înalte, apărată de 4 turnuri devansate. Cavalerii teutoni au introdus amenajări defensive, văzute la un castel din Siria, care constau în turnarea păcurii și apei clocotite asupra atacatorilor. Aici au fost introduse pentru prima dată mașiculiurile, folosirea lor fiind foarte populară în zona Rupea.

Din cetate făcea parte si biserica înconjurată de ziduri puternice. Corul bisericii reprezenta capela Cavalerilor, având o absidă semicirculară, ferestrele în stil romanic, iar tavanul era plat, continuându-se la vest, în locul corpului bazilical din prezent, cu o clădire cu trei caturi. În colțul vestic al corului se afla un turn. După izgonirea Cavalerilor Teutoni din Țara Bârsei, a fost trimis în estul Germaniei, pentru aceleași scopuri militare și religioase.

3.1.7 Biserica fortificată Bod (Brenndorf)

La fel ca celelalte biserici fortificate, biserica de la Bod a fost construită în secolul al XIII-lea în stil romanic, apoi în secolul al XIX-lea a fost reconstruită în stil clasic și neoclasic. A fost atestată documentar prima dată în anul 1368.

Biserica purta hramul Sfântului Nicolae, este înconjurată de un zid de formă inelară, iar incinta are o formă poligonală. Zidurile incintei au fost parțial distruse, în prezent întâlnim doar o parte din acesta. Biserica de la Bod a trecut prin multe evenimente devastatoare, spre exemplu în anul 1456, a fost cuprinsă de un incendiu, aceasta fiind restaurată în totalitate, iar în anul 1802 a avut loc un cutremur care a provocat numeroase stricăciuni. Actualul turn al bisericii are o înălțime de 22 de metri.

Altarul bisericii a fost ridicat în anul 1869 și este alipit cu orga. Imaginea tabloului principal îl reprezintă pe Mântuitorul nostru cu un înger. În corul bisericii se află cristelnița construită din piatră realizată în anul 1491.

3.1.8 Biserica fortifcată Sînpetru (Petersberg)

Biserica fortificată Sînpetru este una dintre cele mai vechi și puternice biserici-cetate săsești din Țara Bârsei și chiar din Transilvania. Comuna Sînpetru este localizată în partea de vest a județului, la 8 km distanță de orașul Brașov, pe șoseaua Brașov-Bod. A fost atestată documentar prima dată în anul 1240 de către regele Ungariei, Béla al IV-lea.

Biserica este dotată cu trei nave, în stilul de tranziție de la gotic la romanic și îl are înfățișat într-o imagine pe Sfântul Petru. În anul 1713, turnul-clopotniță sau vechiul turn se prăbușește, câtiva ani mai târziu acesta se reconstruiește. În anul 1782 acesta se prăbușește din nou ca efect el nepriceperii meșterului care l-a zidit. Spațiul interior al bisericii este decorat în stil clasic, are patru perechi de coloane unite între ele. Corul este în formă de semicerc. În perioada anilor 1817-1820 în sectorul estic al bisercii se contruiește din cărămidă un nou turn-clopotniță. Turla bisericii prezintă asemănări izbitoare cu cea din turnul Bisericii Negre din Brașov.

Altarul bisericii este construit în stil neoclasic, asemănător cu majoritatea bisericilor fortificate din Județul Brașov, în perioada veacului al XIX-lea. Central se găsește o pictură a lui Iisus și a Sfinților Petru și Pavel. Amvonul este foarte vechi, existent din anul 1796 situat pe peretele sudic al naosului.

Potirul, element important, de tipul celor decorate cu motivul limbilor de foc, realizat din argint aurit pe la sfârșitul secolului al XV-lea, are un picior scund și o talpă lată, hexalobată cu șase fețe evazate spre bază, ce se încheie în șase lobi decorați cu o galerie alcătuită din două benzi paralele, pline, cu caneluri radiale și entrelac și cupa conică, având un paner decorat cu șase cartușe ovale, decupate, sugerând fereastra gotică cu ogivă.

Fortificarea bisericii a avut loc într-un timp îndelungat. Ea este alcătuită din curtine masive, în interiorul cărora s-au construit cămăruțe pentru adăpostirea localnicilor și pentru păstrarea proviziilor populației. Din vechea fortificație fac parte trei turnuri care sunt străbătute de metereze sau guri de tragere. Crenelurile (gurile de tragere) puteau fi folosite de pe coridoarele interioare de apărare. Turnul de apărare era localizat în sectorul sudic al cetății dotat cu barieră-ghilotină. În anul 1611, un eveniment devastator are loc, principele Transilvaniei ocupă cetatea și o incendiază.

Capela funerară ,,Corporis Christi”

Este considerat cel mai valoros element al bisericii fortificate din Sînpetru, care cuprinde un ansamblu de pictură murală gotică cu ecouri italiene, cu influențe din zona Tirolului, a școlii pragheze de pictură. Aceasta a fost construită pe la 1400 și în timpul edificării era o clădire independentă, amplasată în partea de nord a bisericii parohiale dispărute. Construcția simplă are un plan dreptunghiular și posedă deasupra o boltă în cruce pe ogive de tuf vulcanic profilat simplu, cu muchiile teșite, modestă. Nervura avea un profil pătrat și muchii rotunjite. Din prima fază de edificare, datată în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea, se mai păstrează intrarea de pe latura de vest. Decorarea capelei a avut loc în același an cu crearea ei, în 1400, iar pictarea vechii biserici era terminată în jurul anului 1401. De remarcat este faptul că decorarea capelei nu se rezumase doar la interior, vechea intrare conservând la intrados și pe exterior motivul stilizat al frânghiei pictat în negru și roșu, iar pe peretele de vest și de sud se păstrează tencuiala de frescă originară și urme de culoare.

3.1.9 Biserica fortificată Rotbav (Rothbach)

Biserica a fost construită în stil romanic în perioada secolelor XIV-XV, fiind reconstruită în stil baroc în anul 1740. Satul Rotbav face parte din comuna Feldioara, aflându-se la 4 km de aceasta, pe șoseaua Brașov-Sighișoara. Așezarea a fost atestată documentar prima dată în anul 1371, Rotbavul fiind menționat ca ,,Ruffa rippa” sau ,,Râpă adâncă”. Numele s-ar datora faptului că în urma unui eveniment tragic din veacul al XIII-lea, o mare parte din familiile fondatorilor așezării și-ar fi pierdut viața.

Lăcașul de cult în stil romanic a fost construit în jurul anului 1300, de tip biserică-sală. A suferit numeroase modificări de-a lungul veacurilor, astfel încât stilul romanic inițial se combină cu componente caracteristice stilului baroc și gotic. În perioada secolului al XV-lea, în jurul bisericii s-a edificat un zid de apărare, aceasta fiind transformată în cetate fortificată. Biserica fortificată a fost folosită în anul 1602 de către generalul Giorgio Basta în scopul de refugiere. În acest loc el a fost atacat de către principele Transilvaniei, Gabriel Bäthory. În urma asediului, fortificația cetății a rezistat și principele a fost forțat să se alieze cu conducătorul Țării Românești. Biserica-cetate și localitatea Rotbav au fost distruse în urma unui incendiu devastator în anul 1732. Reconstrucția bisericii în urma incendiului a fost începută în anul 1738.

3.2 Zona Rupea

Edificiile ecleziastice din zona Rupea gravitează între cele două construcții reprezentative, Viscri și Rupea. Biserica fortificată de la Viscri este una dintre cele mai cunoscute contrucții de acest fel din regiune, fiind și cel mai intens studiată din punct de vedere arheologic și istoric. Construcțiile vechi au fost supuse unui proces de restaurare și consolidare amănunțite în cursul secolului al XV-lea, după invazia turcească din anul 1421. După acest eveniment, populația a fost nevoită să ia măsuri pentru propria securitate, dar neavând mijloacele necesare pentru fortificarea întregului sat, comunitățile rurale s-au bazat pe singura construcție solidă existentă în sat, aceea fiind biserica, pe care au înconjurat-o cu ziduri de apărare. Au construit în jurul ei incinte spațioase pentru adăpostirea întregii populații a satului.

3.2.1 Biserica fortificată Viscri

Viscri (Deutsch-Weisskirch, Alba ecelesia, Szászfehéregyháza), județul Brașov.

Cetatea sacrală Viscri a fost edificată la sfârșitul secolului al XV-lea, este o biserică evanghelică în stil gotic, reprezintă una dintre conctrucțiile reprezentative Brașovului. Poartă hramul Sfântului Andrei, iar din decembrie 1999 cetatea și satul Viscri au fost încrise în Patrimoniul Mondial U.N.E.S.C.O. ,,Biserica viscriană păstrează un capitel cu ciucure, așezat actualmente în altar, unicul de acest gen cunoscut în Transilvania”.

Satul Viscri face parte din comuna Bunești și se află la 13 km nord nord-vest de orașul Rupea. Strada principală a localității urcă în direcția nord-vest, în cel mai înalt punct la satului se află impunătoarea biserică fortificată din Viscri.

În perioada anului 1400, așezarea este pentru prima data atestată documentar, sub denumirea de Alba Ecclesia (Biserica albă), ca localitate aparținând districtului Rupea, iar în anul 1449 așezarea este declarată localitate liberă a scaunului Rupea. În anul 1630 meșterul Johann Hartmann din Lovnic, construiește în partea de nord a fortificației bisericii un turn cu trei etaje, prevăzut pe partea superioară cu balcon împrejmuitor, având rolul de culoar de straje. În urma unui mare incendiu în localitate, biserica a prezentat deteriorări grave, iar în anul 1715 s-au strâns donații în bani de pe întreg teritoriul Transilvaniei pentru consolidarea bisericii.

În urma cercetărilor arheologice efectuate la începutul anilor 1970, s-a demonstrat că biserica fortificată are forma actuală, în urma a trei faze de construcții. În prima fază, în actuala biserică au fost incluse părți ale unei biserici care a fost construită la începutul secolului al XII-lea, cel mai probabil de către secui. Această primă biserică a fost biserica mică, tip sală, de formă semicirculară. În cea de-a doua fază, în secolul XIII s-a construit turnul principal în partea de vest a bisericii. Naosul a fost extins spre est, iar mai târziu și sala a fost extinsă pâna la turn.

În timpul celei de-a treia fază a construcției, la sfârșitul secolului al XV-lea a fost transformată într-o biserică fortificată, în care naosului și turnului de vest li se adaugă un culoar de apărare. Zidul de apărare a fost construit în secolele XVI și XVII dar nu a fost așezat pe locul vechiului zid de apărare din secolul XIII ale cărui rămășițe s-au găsit în urma săpăturilor arheologice.

Altarul bisericii este clasic realizat în stil neoclassic, datează din secolul al XIX-lea și este opera pictorului J. Pankratz din Rupea. Are în centrul picturii o ,,Binecuvântare a copiilor”. Capitelul este așezat în prezent în altar, alcătuit dintr-un con trunchiat, scund și inversat, dotat la colțuri cu câte un ,,ciubuc cilindric” și încercuit la bază de o astragală. Partea superioară a capitelului are formă de abac, prevăzut pe fiecare latură cu câte patru segmente de cerc. Acest capitel face parte din familia ,,capitelurilor cu ciubure”, fiind singurul exemplar cunoscut până acum în Transilvania. Stranele sunt construite în stilul mobilierului țărănesc sau rural transilvănean și datează din secolele XVII-XIX.

Biserica fortificată de la Viscri, nu se impune nici prin dimensiuni, numărându-se printre bisericile fortificate mici, nici prin construcții arhitectonice de o valoare deosebite. Această biserică fortificată impune prin specificul său care definește cel mai bine biserica cetate. Modul simplu de viață precum și izolarea acestei așezări și-a impus amprenta pe stilul de constructive.

Această biserică fortificată, printre altele, poate fi apreciată ca un simbol al dorinței omului de a exista, dorință care, însoțită de perseverență și tenacitate, poate învinge orice piedici sau obstacole

3.2.2 Biserica fortificată Homorod (Hamruden)

Cetatea sacrală Homorod a fost edificată în secolele XV-XVI, în jurul Bisericii Evanghelice. Prima atestare documentară a fost în anul 1400. Comuna Homorod este localizată în partea nordică a Județului Brașov, la 4 km de orașul Rupea și la 62 km de municipiul Brașov, biserica fiind situată în centrul localității. Dintre toate lăcașurile de cult săsești din secolul al XIII-lea, Homorodul este una dintre cetățile cu biserică-sală cu trei nave.

Biserica din Homorod poartă hramul Sfântului Petru și a fost edificată după un plan diferit specific unui sanctuar creștin, corul și altarul aflându-se în partea de sud, nu în partea estică așa cum se găsesc la toate bisericile evanghelice sau orice biserică.

Biserica romanică a fost modificată în secolele XV-XVIII, adăugându-i-se un zid dublu și un turn de cor. Zidul interior este în formă de patrulater și are turnuri la colțuri. La sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost construit corul din zidul sudic al bisericii. Din aceeași perioadă datează și mobilierul interior (altar, amvon, strane), în stilul barocului transilvănean țărănesc. Arcul triumfal este înzidit, iar vechiul cor se află ascuns în parterul turnului de est. Pereții lui sunt împodobiți de fresce care datează din trei perioade (secolele XIII, XIV, XV). Are o sală cu un cor pătrat, boltit în cruce pe ogive, absida semicirculară, turn-clopotniță cu tribuna pe vest. Odată cu construcția cetății țărănești, biserica a fost fortificată, corul și absida fiind cuprinse într-un puternic turn.

Biserica a fost încercuită, înconjurată cu două rânduri de curtine cu plan dreptunghiular, neregulat. La incinta interioară se pot observa, în colțuri, câte un bastion pătrat cu guri de păcură oblice, rezervate în parametrul zidului și cu acoperișul într-o singură pantă, îndreptată spre interior. H. Fabrini afirmă că în secolul al XV-lea, biserica din Homorod a primit un dublu zid de incintă în formă dreptunghiulară. Zidul de incintă interior are o înălțime cuprinsă între 7 și 8 metri. În cele patru colțuri se află prevăzute patru turnuri cu plan pătrat dotate cu guri de smoală. Zidul exterior nu are nici un turn. Construcția de piatră având 10 metri înălțime primește și păstrează decorațiuni în nuanțe roș-albastre, iar trei inscripții latinești menționează anul zidirii, anul 1657.

3.2.3 Biserica fortificată din Bunești (Bodendorf)

Biserica este atestată documentar în anul 1307 și este o bazilică romanică din secolul al XIII-lea, transformată în secolul al XV-lea, când i s-au adăugat elemente gotice. Este o biserică cu trei nave cu arcade susținute de pilaștrii și deține un impresionant potir de argint . Are o incintă cu câteva turnuri, păstrată încă de pe la 1500.

Incinta fortificată are forma sa de astăzi, păstrată și conservată încă din anul 1500, mai precis între 1500-1505, când s-a construit un zid defensiv, cu cinci turnuri în jurul bisericii. Zidul inelar are la bază 1,5 metri grosime și aproximativ 4 metri înălțime, cu o întrerupere de 1 metru pentru un coridor de circulație. Din curtea cetății există intrări separate în zidurile turnului de est, către cele trei etaje. În fiecare dintre cele trei laturi libere ale parterului există în nișe adânci, acoperite cu grinzi, guri de tragere în cadru de lemn. În nord-vestul bisericii se află un turn defensiv, cu acoperiș cu un singur versant și creneluri. Cele două etaje superioare au în frontul de vest niște ferestre mici, care indică încăperi de locuit. În colțul de nord-est se află un coș de fum, ce aparține unei vetre. Construcția rectangulară, lungă, ieșind în sud-vest, a bastionului porții stă deasupra tunelului de intrare, acoperit în proporție de ¾ cu boltă cilindrică. Acest bastion sau turn al porții este dotat cu barieră-ghilotină sau grilaj.

În secolul al XVII-lea s-au ridicat, pentru adăpostirea ,,cutiilor cu grâne” de-a lungul zidului de incintă, niște șoproane, ale căror puncte de sprijin sunt pe coridor. La bastionul de poartă și la turnul de est se atașează spre sud o curte zwinger rectangulară ce cuprinde o fântână. Zidul de vest este al zwinger-ului a fost complet demolat, de la zidul de sud și est fiind păstrate resturi scunde.

Cea mai veche parte prezervată a bisericii este reprezentată de un cor cu o sacristie construită în jurul anului 1400 și care era parte a basilicii gotice timpurii. Nava principală este despărțită de părțile laterale ale naosului prin cinci arcade sprijinite pe coloane și arcuri rotunde.

3.2.4 Biserica fortificată Roadeș (Radeln)

Biserica evanghelică Roadeș a fost edificată în stil gotic în perioada secolelor XV-XVI și poartă hramul Sfântului Ioan. Așezarea a fost atestată documentar prima dată în anul 1356, datorită faptului că voievodul Transilvaniei a primit o plângere din partea contelui Jakobus prin care se dovedea că sașii din Archiud, Criț, Meșendorf, Roadeș și Saschiz au încălcat drepturile de proprietate.

În secolul al XV-lea, datorită faptului că trunchiul turnului clopotniță este ruinat parțial, se primește un sprijin surprinzător din partea orașului Hermanstadt-Sibiu. Astfel turnul este înălțat până la cinci etaje cu un coridor de lemn. În locul ferestrelor s-au construit guri de tragere. Între anii 1504-1508 se acordă mai multe scutiri de impozite pentru construcția bisericii fortificate. Fiecare element al bisericii are inscripționat anul în care a fost construit, astfel încât: ușa pictată a sacristiei poartă data de 1526, ușa pentru preoți poartă data de 1671, în anul 1700 în sală a fost zidită o galerie de lemn, 1729 este data fixată pe exteriorul ușii sacristiei, 1723 este anul realizării unor parapeți de galerii în părțile de nord și sud. Turla turnului de astăzi evocă stilul caracteristic Țării Bârsei. La jumătatea anilor 1970 se execută, prin intermediul Secției de Construcții a Consistoriului Bisericii Evanghelice din Sibiu, lucrări de consolidare a turnurilor și a zidului inelar.

Biserica din Roadeș este construită ca o biserică sală în a doua jumătate a secolului XIV. Nava de formă dreptunghiulară este acoperită cu o boltă cilindrică cu anumite penetrații, fără nervuri ornamentale, iar corul are o ,,închidere poligonală” cu dimensiunile 7,3×5 metri, prevăzut cu nervuri din lut ars și cu o boltă cu lunetă. La parterul turnului de vest este pronaosul, care se deschide cele patru laturi cu arcuri ogivale, numite și arcuri gotice.

O valoare deosebită în alcătuirea bisericii o are altarul, un altar-scrin, existent incă din perioada de tranziție de la gotic la Renaștere, format din două aripi fixe și două mobile, aparținând categoriei celor mai bine conservate altare din perioada anterioară Reformei. În scrinul central sunt sculptate figurile lui Ioan Botezătorul și a lui Ioan Evanghelistul, așezate într-un cadru modest. Cristelnița în formă de cupă, a fost realizată din piatră, în stil gotic și este decorată cu dantelă de ornamente.

Incinta bisericii este de tip poligonal, cu cinci turnuri întărite a câte trei etaje. Incinta exterioara este păstrată în prezent numai în partea sud-estică, în timp ce în sectorul nord-vestic a fost demolat în anul 1854, are un mic turn, iar cinci turnuri rectangulare care apără incinta interioară. Turnul Parohial era folosit drept adăpost preotului în timpul asediilor. În anul 1882 turnul din sectorul sud-vest a fost demolat, iar cel din sectorul estic a fost amenajat ca locuință a paznicului cetății.

J. Fabritius-Dancu consideră că nici o altă biserică fortificată săsească nu prezintă o imagine așa de idilică și nici o biserică-cetate nu are un acoperiș în pantă mai frumos, lucru care reiese prin îmbinarea grinzilor printr-un vârf, Roadeșul posedând astfel una din cele mai grăitoare monumente de arhitectură din zona Rupea.

3.2.5 Biserica fortificată Criț (Deutsch-Kreuz)

Biserica a fost edificată în secolul al XV-lea, în anul 1466, atunci când notarul public Michael Snel dă un hrisov de edificare a bisericii din Criț. În perioada anilor 1810-1813 biserica a fost reconstruită în stil clasic/neoclassic și în componența sa are o sală cu două travee, acoperită cu o boltă, un arc de întărire pe pilaștrii. Zidul este inelar, fiind realizat în secolul al XV-lea, cu înălțimea zidurilor cuprinsă între 7 și 8 metri. Prima atestare documentară a fost în anul 1322, atunci când regale Ungariei, Carol Robert d’Anjou pomenește de abația de la Cârța sau Criț.

Vechea denumire săsească Kreuz (cruce) se datorează unei cruci mari situată pe un masiv, iar în preajma acestei cruci s-ar fi înălțat o biserică din piatră numită La Sfânta Cruce. Biserica are un cor scund, iar nava este mai înaltă. Deasupra ferestrelor peretelui sălii se află arcadele de zidărie. Înspre vest, dăm peste un turn-clopotniță cu turlă ascuțită, fără circumvalație.

În anul 1551, Crițul primește din partea băncii provinciei Hermannstadt (Sibiu) un ajutor, credit de 5 florini pentru lucrări de construcție la biserică. În 1810 este dărâmată vechea biserică. Între 1810-1813 se construiește noua biserică, în stil clasic și neoclasic.

Altarul bisericii datează din anul 1822, cu elemente din stilul clasic și neoclasic, având în mijloc un Crucifix cu fața marcată de o coloană de lemn: Ochiul lui Dumnezeu. Se presupune că expresia ,,ochii lui Dumnezeu sunt asupra celor care se tem de El” NOTA, relatează grija lui Dumnezeu asupra copiilor săi. În secțiunile laterale laterale altarului găsim figurile de lemn ale Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Amvonul este realizat în același stil, în anul 1822.

În secolul al XV-lea s-au înălțat zidurile de apărare ce înconjoară biserica într-o formă ovală neregulată, ceea ce reprezintă o raritate în zona Rupea, cu înălțimi inegale cuprinse între 6-8 metri, datorită formei terenului respectiv. Zona superioară a zidurilor este dotată cu metereze și guri de turnare. În partea nord-vestică, curtina este mult mai bine conservată și prezintă la mijlocul acesteia o treaptă ce folosea la drept sprijin coridorului de apărare. Zidul a fost întărit cu cinci turnuri. În partea de vest și nord-vest unde terenul ce urcă spre coama dealului oferea avantaje pentru atacatori, a fost înălțat un al doilea zid, legând colțurile turnului din nord-vest cu cele din zona vestică, zidul zwinger-ului astfel creeat fiind prevăzut cu metereze.

Forma ovală a incintei, întâlnită și la biserica de la Viscri, este mai rară în zona Rupea, unde predomină incintele rectangulare caracteristice secolului al XVI-lea. Astfel și forma incintei îndreptățește datarea ei în secolul XVI. Pe latura de sud s-a împrejmuit o a doua curte de zwinger (bastion), cu ziduri drepte, curtea fiind numită ,,Parch”, cuvânt ce derivă din ,,Parchman”, denumire folosită de Ordinul Cavalerilor Teutoni pentru curțile zwinger-ului.

3.2.6 Biserica fortificată Cața (Katzendorf)

Biserica a fost construită între secolele XIII-XVI, la origine în stil romanic și purta hramul Sfântului Nicolae. Prima atestare documentară a fost în anul 1400 când a fost numită în rândul așezărilor din Capitlul de la Rupea. Denumirea în limba germană de Katzendorf a fost adusă de coloniști din țara lor de origine, nume inspirat după o altă localitate germană.

Edificarea bisericii romanice din trei nave, cu un cor pătrat, absidă semicirculară și clopotniță flancată de colaterale, poate fi datată încă din anul 1250. Datarea este confirmată și de ferestrele romanice geminate, în număr de trei pe fiecare latură a navel centrale, putem spune ca sunt mai vechi față de ferestrele geminate de la Drăușeni. O arhiboltă în trei trageri se arcuiește deasupra fiecărei ferestre.

Din prima fază a construcției s-a păstrat corul de plan pătrat, cu ferestre romanice laterale situate foarte sus și cu intrarea din sud a preotului, devenită ulterior intrarea în sacristie. Arcul triumfal, semicircular, prezintă, la nașterea lui, o cornișă slab pronunțată, sub placa dreaptă retrăgându-se o cavetă și un sfert de baghetă cilindrică. Cele două pile adosate din est și vest, ca și cele două libere din mijloc, sunt de secțiune pătrată. Între anii 1960-1970, s-au degajat două din ferestrele geminate ale navei centrale. Pe latura de nord ele s-au păstrat, deoarece panta acoperișului de pe nava centrală s-a prelungit deasupra colateralei, fațada din nord fiind mai expusă intemperiilor, în vreme ce latura sudică a conservat forma bazilicală, cu acoperiș în pupitru deasupra colateralei, ferestrele geminate, după o restaurare recentă au fost înlocuite cu trei ferestre în arc frânt.

Altarul bisericii de la Cața are formă de bloc cu un fundament solid, realizat din piatră de carieră și cărămidă, în spate fiind format dintr-o coloană rezistentă pentru susținerea orgii cu ale sale fluiere răsunătoare. În centrul altarului se află un tablou cu Iisus pe Muntele Măslinilor, iar dedesubt se află un tablou cu Cei trei magi de la Răsărit. Amvonul bisericii a fost realizat în anul 1860 și se găsește pe partea de sud a arcului triumfal. Curtina interioară datează din secolul al XV-lea, are o înălțime de 8 metri și este apărată de patru turnuri devansate.

Localitatea Cața a trecut prin multe evenimente devastatoare de-a lungul timpului. În anul 1658, în perioada invaziilor tătare, așezările din Cața și Mercheașa au fost arse din temelii. În urma acestui fapt locuitorii satului au fost determinați să înconjoare cetatea cu o a doua curtină de mare suprafață, susținută de câte un turn. În anul 1706, întregul sat a fost din nou incendiat în urma luptelor cu oastea curuților. Restaurarea a fost realizată un an mai târziu, la aceasta contribuind și comuna Viscri cu anumite donații. În prezent s-au mai păstrat doar partea din sud-vest a curtinii exterioare.

3.2.7 Biserica fortificată Măieruș (Nußbach)

Biserica de la Măieruș a fost construită în stil gotic în secolele XIV-XV. În secolul al XV-lea este construit zidul de incintă al bisericii, în prezent existând doar anumite resturi. Comuna Măieruș este localizată la o distanță de 32 km de Municipiului Brașov, în partea nord-estică, pe malul stâng al Oltului. Localitatea a fost atestată documentar în anul 1377, când împreună cu alte localități ale Județului Brașov formau ,,cele 13 celebre localități libere din Țara Bârsei”.

Fortificația bisericii are o înălțime de 6-8 metri și este dotată cu numeroase guri de tragere, guri de smoală și un singur coridor de apărare. Spre panta dealului unde este situat biserica, în jurul fortificației a fost construit un șanț adânc și uscat. La sfârșitul secolului al XIX-lea din părțile demolate ale zidului de incintă s-a construit o școală, iar în perioada anilor 1911-1912 se edifică o nouă școală evanghelică.