Traditia Miscarii Penticostale

început existența în 1880, în Anderson, Indiana. Gruparea se formase prin desprinderea de ”Winebrenner Church of God” care avea biserici în nord-est și vestul mijlociu. Trei ani mai târziu, un om pe nume A. M. Kiergan a organizat ”The Church of God (Holiness)”, protestând oficial față de presiunea exercitată de către metodiști împotriva asociațiilor holiness din sud și vestul mijlociu. Acestea și mai multe alte grupări de mai mică importanță au format secte pentru care au folosit denumirea de ”Church of God”, înainte de a începe perioada de formare a sectei, la puțin timp după 1894. In general, grupările care s-au format înainte de 1894 au aparținut credinței holiness și nu se vor identifica cu mișcarea penticostală de după 1906; cele care au început după 1894 au devenit mai târziu penticostale.

Perioada în care s-au format cele mai multe secte în sud a fost cea cuprinsă între anii 1894 – 1898, urmând atitudinii anti-holiness exprimată de Conferința Generală a Bisericii Metodiste de Sud. În locuri situate la mare distanță unele de altele, predicarea cu putere a doctrinei holiness a dus la apariția de noi biserici, care s-au autodenumit ”Church of God”. Singurul element care le unea a fost doctrina sfințirii totale, o învățătură care s-a bucurat de mult interes în comunitățile unde a fost predicată pentru prima dată. Cauza acestui interes – din care o parte a luat forma opoziției – a fost doctrina holiness, și anume că o persoană poate trăi fără nici un păcat.

The Church of God – Mountain Assembly

Doctrina sfințirii a fost adusă în McCreary County, Kentucky, prin activitatea predicatorului J. H. Parks, un pastor baptist ”unit”. Această noua doctrină predicată de Parks a atras atenția a trei alți pastori baptiști din zonă: Steve Bryant, Tom Moses și William Douglas. Toți acești lucrători activau în cadrul South Union Baptist Association a United Baptist Church. Din 1895 până în 1903, ei au predicat cea mai necalvinistă doctrină holiness, reușind să convertească pe mulți la aceasta. Răspândirea acestei ”erezii” printre predicatori și în bisericile lor a început să-i îngrijoreze pe liderii Asociației Baptiste. În cele din urmă, în 1903, asociația s-a întâlnit într-o adunare generală și Parks împreună cu adepții săi au fost excluși din denominație, fimâ revocați din lucrare. Acuzația care li s-a adus a fost aceea de a susține că omul ”s-ar putea să cadă, să fie pierdut după regenerare”, o erezie serioasă pentru acești baptiști care credeau în predestinare. După acest eveniment, cinci biserici au părăsit denominația, în semn de simpatic pentru liderii holiness.

În 1906, aceste cinci biserici s-au întâlnit într-o ”adunare generală” la Jellico Creek Church în Whitley County, Kentucky, și au pus bazele unei noi denominații, pe care au numit-o ”The Church of God”. Câțiva ani mai târziu, această mică grupare holiness, izolată în Munții Kentucky, a aflat că și alte denominații adoptaseră aceeași denumire. In consecință, în 1911, ci și-au adăugat la denumire cuvintele ”Mountain Assembly”, pentru a se distinge de celelalte grupări.

The Church of God in Christ

În anul 1895 a apărut o altă grupare holiness, care, în cele din urmă, a ajuns cea mai mare denominație penticostală afro-americană din America, ”The Church of God în Christ”. Fondatorii acestei grupări au fost prezbiterii C. H. Mason și C. P. Jones, lucrător al bisericilor misionare baptiste din Mississippi. Mason, figura dominantă dintre cei doi, fusese autorizat ca lucrător baptist în 1893. Mai târziu în acel an, a intrat la Arkansas Baptist College pentru a se pregăti mai bine pentru lucrare, dar după trei lui a părăsit colegiul pentru că, spunea el, ”în școli și colegii nu este mântuire”.?

Doi ani mai târziu, Mason și Jones au ajuns în Lexington, Mississippi, unde au intrat în contact cu doctrina holiness a sfințirii totale. Cei doi bărbați au primit doctrina și au început să o predice cu putere în bisericile baptiste din zonă. Nu peste mult au fost excluși din Asociația Baptistă pentru a fi predicat în favoarea noii experiențe și a fi pretins a o fi primit. După aceea, acești predicatori fără biserică au inițiat un serviciu de trezire în februarie 1897 într-un depozit de bumbac din Lexington, Mississippi;. Acel serviciu a devenit întâlnirea de fondare a unei noi denominații cu numele ,Jhe Church of God in Christ”, un nume pe care Mason îl alesese mai înainte, într-o plimbare pe una din străzile Little Rock-ului, Arkansas. Spre sfârșitul anului 1897, în Memphis, Tennessee, noua biserică a fost înregistrată ca o denominație autorizata.

Biserica aceasta a fost prima denominație holiness autorizată din sud, fapt care a constituit pentru ea un mare avantaj. Lucrătorii ordinați din biserica lui Mason puteau astfel să încheie căsătorii în mod legal, precum și să solicite permise de călătorie cu reducere pe calea ferată, ca lucrători bisericești. Ca rezultat, mulți lucrători albi din congregațiile holiness independente au primit ordinarea din partea lui Mason, organizația lui devenind astfel interrasială. Caracterul interrasial al bisericii a devenit și mai pronunțat după trezirea penticostală din 1906, când zeci de lucrători albi au devenit membri ai bisericii lui Mason.

Asemenea multor grupări holiness și penticostale, Church of God in Christ și-a datorat existența unui fondator puternic și autoritar. Mason a marcat cu personalitatea sa biserica pe care a condus-o, într-un mod mult mai accentuat decât o tăcuse oricare alt lider holiness. Numit de către adepții săi ”mai marc decât apostolul Pavel”, Mason și-a condus organizația mai mult decât a făcut-o oricare alt fondator de grupare holiness mai importantă și, în timpul vieții sale, a putut vedea cum gruparea sa a devenit cea mai mare denominație penticostală din Statele Unite.

The Church of God (Cleveland, Tennessee)

În anul care a urmat separării Church of God in Christ, în munții din Tennessee și North Carolina s-a născut o nouă grupare, sortită să facă termenul ”Church of God”, o denumire cunoscută în Sud. În 1896, doctrina sfințirii totale a ajuns la locuitorii din zona colinară din vestul statului North Carolina, prin trei bărbați din Tennessee care au trecut peste munți și au organizat un serviciu religios de trezire în localul școlii din Schearer, districtul Cherokee. Aceștia trei, WiUiam Martin, Joc M. Tipton și Milton McNabb, erau evangheliști care părăsiseră bisericile locale metodiste și baptiste din Coker Creek Community, în apropiere de granița cu North Carolina, pentru a se alătura mișcării botezului cu foc condusă de B. H. Irwin. In 1896, focul trezirii ardea peste tot în cele două' state Carolina, deoarece Irwin și Carradine predicau în South Carolina, în vreme ce Crumpler răspândea flacăra holiness în răsăritul statului North Carolina. Tipton și Martin avuseseră contact cu mișcarea botezului cu foc, care făcuse o încercare soldată nereușită de a organiza o asociație la nivel de stat în Tennessee. Concentrându-și eforturile în răsăritul statului Tennessee, în apropiere de Coker Creek, localitatea natală a doamnei Sarah A. Smith, doctrina botezului cu foc s-a răspândit în întreaga regiune rurală. Trezirea care a început în localul școlii din Schearer, în 1896, a format nudeul a ceea ce mai târziu a devenit The Church of God din Cleveland, Temiessee.

O caracteristică neobișnuită a acestei treziri a fost faptul că mai mulți dintre cei care au primit sfințirea au vorbit în alte limbi când ”s-au rugat”. Manifestarea aceasta, care li s-a părut ciudată locuitorilor din regiunea montană, a produs un mare interes în interiorul comunității. Nu peste mult timp, pastorii baptiști și metodiști din localitate au denunțat noua trezire. Vorbirea în alte limbi se răspândea, astfel încât până și copiii au ajuns să o experimenteze. Datorită acestor manifestări, împotriva oamenilor care participau la întâlniri s-a pornit o persecuție grea. înainte ca serviciile de trezire să ia sfârșit, mai multe case au fost incendiate. Gloata, condusă de ”uderi metodiști și membri ai bisericii baptiste”, alături de care s-au aflat și reprezentanții administrației și puterii locale, a jefuit și prădat casele celor ce se închinau. După ce o casă provizorie de adunare a fost incendiată, grupul de credincioși s-a mutat în casa unui W. E Bryant, care și-a asumat rolul de conducător al grupului.

Timp de șase ani, grupul care se formase în timpul trezirii din 1896 a continuat să activeze ca un grup neorganizat de credincioși holiness. Din când în când erau vizitați de un predicator baptist itinerant din Tennessee, R. G. Spurling, care, în 1892, fusese exdus din biserica sa din apropiere de Turtletown, Tennessee, pentru motivul de a le fi predicat celor din Liberty Baptist Associarion doctrina sfințirii. Spurling predica, de asemenea, despre nevoia unei .”noi reforme” în creștinism, comparabilă Reformei Protestante din secolul al XVT-lea. Ideile acestea le avea de la tatăl său, R. G. Spurling Sr, un predicator baptist însemnat, care mersese până într-acolo încât a organizat în 1886 un grup de oameni însuflețiți de aceeași idee într-o ”Uniune Creștină” în districtul Monroe, Tennessee. Spurling Jr. s-a alăturat acestui grup, deși acesta s-a dizolvat mai târziu datorită lipsei de interes și membrii au revenit la fostele lor biserici. Totuși, în Spurling a rămas vie dorința de reformă și, când trezirea holiness a început în districtul Cherokee, el a devenii unul din oratorii favoriți pe care Bryant îi invita să se adreseze grupului.11

Doctrina pe care Bryant și Spurling au predicat-o micului grup de credincioși care se întâlneau în comunitatea din Camp Creek era similară celei predicare în general în mișcarea holiness. Cele mai radicale învățături, cum era cea a vindecării divine, a botezului cu foc și a celei de-a doua veniri a lui Crisros, au fost imediat acceptate. Doctrina centrală era cea a sfințirii rotale, asociată unei totale respingeri a societății. Insă nu totul era în ordine cu acest mic grup neorganizat. Ideile lui Irwin cu privire la botezurile cu ”dinamită”,' ”lidită” și ”oxid” au pătruns în comunitate, fiind pe placul acelor membri al ei predispuși spre manifestări emoționale și stârnind împotrivirea celorlalți, care acordau întâietate rațiunii. In plus, erau impuse interzicerile tipice ale mișcării botezului cu foc: împotriva medicamentelor, cărnii, dulciurilor și cravatelor, în cazul bărbaților. Unii membri au postit mai multe luni, până au ajuns foarte slabi. Ca o încununare a tuturor acestora, Irwin a ales orașul Beniah, Tennessee, pentru a face din el sediul național al mișcării botezului cu foc, și a deschis ”Școala de Profeți”. Amenințarea acestui fanatism irwinit 1-a determinat pe pastorul Bryant să conchidă că, dacă se dorea ca grupul să supraviețuiască, trebuia instituită o formă de conducere.12

Pentru a opri aceste rele, Bryant a decis să formeze o organizație care urma să confere autoritate spre a-i disciplina pe membrii care nu se supuneau. In consecință, la 15 mai, 1902, a fost organizată prima biserică locală care avea să devină nudeul al Church of God. Numele ales pentru noua organizație a fost ”The Holiness Church at Camp Creek”. Bryant a fost ordinat în lucrare și Spurling ales ca pastor. Astfel, aproape involuntar, denominația, care avea să devină una dintre cele mai mari biserici penticostale din lume, a luat ființă.13 în 1903, un alt predicator itinerant, A. J. Tomlinson, va pune o altă piatră de hotar importantă în istoria bisericii de la Camp Creek. Tomlinson, care, în virtutea calităților lui de organizator, era destinat să conducă tânăra biserică și să o răspândească în întreaga Americă, era un quaker mistic din Indiana. Un veșnic rătăcitor, vândusc Biblii și broșuri de la Mâine la Georgia ca și colportor pentru American Biblc Socicty și fusese un observator atent al trezirii holiness de la Camp Creek, din 1896. Mai târziu s-a stabilit în Culbertson, North Carolina, în apropierea graniței cu Georgia. Om profund religios, cunoscuse experiența sfințirii înainte de ajunge în North Carolina. După ce s-a stabilit în Culbertson, a înființat un orfelinat într-o fermă pe care o cumpărase și a început publicarea unui ziar lunar, pe care 1-a denumit Samson's Foxes (Vulpile lui Samson).”

Nesatisfacut ca membru al Society of Friends, Tomlinson participa la servicii religioase oriunde călătorea. Deși nu era ordinat ca lucrător, a fost adesea chemat să predice. In 1901, pe când se afla la Shiloh, Mâine, a fost botezat de către Frank Sandford în râul Androscogin. Numele bisericii în care a ales să fie membru a fost ”The Church of the Living God for the Evangelization of the World, Gathering of Israel, New Order of Things at the Close of the Gentile Age” (Biserica Dumnezeului cel Viu pentru Evanghelizarea Lumii, a Adunării lui Israel și a Noii Ordini de la Sfârșitul Erei Neamurilor) și câteva dintre învățăturile lui Standford urmau să influențeze concepțiile de mai târziu ale lui Tomlinson cu privire la escatologie.15 Membrii bisericii din Camp Creek îl cunoșteau pe Tomlinson de mai mulți ani când l-au invitat în 1903 să li se alăture. Adesea, el a fost invitat să le predice și, cu timpul, a început să fie văzut ca fiind mai bine pregătit ca Bryant sau Spurling. Penrru Tomlinson, decizia de a se alătura grupării a fost dificil de luat. înaintea zilei în care urma să aibă loc aderarea sa, el s-a urcar pe un munte din apropiere, numit Muntele Burger, pentru a se ruga cu privire la decizia ce urma să o ia. Aici, pe ceea ce adepții săi numesc acum ”muntele rugăciunii”, Tomlinson ”a stăruit în rugăciune” și a primit o viziune asupra ”Church of God of the last days” (Biserica lui Dumnezeu din zilele din urmă). Iată în ce a consta revelația sa:

”Isus a începur Biserica lui Dumnezeu pe când se afla pe pământ; o mărturie privind progresul și activitatea acestei biserici a fosr păstrată timp de mai mulți ani după moartea fondatorului ei. Perioada istorică cunoscută ca Evul mediu a urmat despărțirii Bisericii lui Dumnezeu de credință; evoluția bisericii nu a mai putut fi observată”.16

Acum Tomlinson descoperise ”adevărata Biserică a lui Dumnezeu” la Camp Creek și, în consecință, s-a alăturat micii grupări în ziua următoare, 13 iunie, 1903, fiind convins că ”aceasta este Biserica lui Dumnezeu despre care vorbește Biblia”. O dată cu adeziunea acestui vânzător ambulant de Biblii din Indiana, ambițiosul grupuleț de oameni de la munte a câștigat un predicator și un organizator foarte talentat, căruia, mai mult decât oricărei alte persoane, i se datorează creșterea fenomenală a bisericii până la a ajunge azi o biserică națională.17

Reputația locală a lui Tomlinson de pasionat cercetător al Bibliei și agent neobosit al American Bible Society a determinat congregația din Camp Creek să-1 aleagă neîntârziat ca pastor al bisericii. Spurling și Bryant au părăsit după aceea comunitatea pentru a evangheliza alte comunități din munți. Intr-un interval de trei ani, predicatorii din Camp Creek au întemeiat congregații în trei alte comunități, două în Tennessee și una în Georgia. in 1904, Tomlinson a fost ales pastor al trei din cele patru congregații – Union Grove și Luskville, din Tennessee, și Camp Creek, din North Carolina, Cealaltă biserică, din Jones, Georgia, s-a întâlnit într-o casă particulară, dar a fost abandonată curând.

Lucrătorul din Indiana a străbătut țara predicând în bisericile sale, precum și în alte multe locuri. Pe măsură ce predica, ideile ce aveau să dea formă mișcării Church of God și, în cele din urmă, aveau să ducă la dezbinarea ei, au ajuns în centrul atenției. Pentru Tomlinson, în grupul căruia i se alăturase se putea găsi singura comuniune creștină adevărată în această perioadă ”de după Evul mediu”. In biserica primară, ”lumina strălucitoare și deplină a venit din odaia Rusaliilor și a umplut cu gloria sa dimineața primelor zile ale Evangheliei”. Apoi a urmat lunga perioadă a apostaziei, cunoscută ca ”Evul mediu”, când biserica a căzut în adormire și lepădare. Acum, că noua biserică fusese redescoperită în munții din North Carolina, ”lumina dimineții, adevărata lumină strălucea, și turma auzea vocea Lui și se întorcea din orice loc unde fusese împrăștiată în acea zi înnourată si întunecoasă”. Pentru a pregăti lumea în vederea celei de a doua veniri a lui Cristos și a sfârșitului, Biserica lui Dumnezeu trebuia să strângă ”roadă scumpă a pământului” înainte de a fi prea târziu. In cele din urmă, creștinii credincioși din toate denominațiile pământului se vor întoarce la adevărata biserică și Domnul își va întemeia împărăția, începând la Muntele Burger și terminând la Ierusalim.19

Această concepție apocaliptică asupra misiunii bisericii a fost în același timp o sursă de putere și de stare de slăbiciune pentru mișcare. Pentru cei care acceptaseră mesajul nu exista decât o singură biserică adevărată, toate celelalte aparținând ”Evului mediu” al apostaziei. Ideea aceasta a alimentat un exclusivism care i-a legat pe membrii bisericii de aceasta cu o loialitate tenace, dar a și dat naștere unei puternice dorințe de a-i aduce pe alții în adevărata ”Biserică a lui Dumnezeu”, ducând astfel la o competiție cu membrii celorlalte biserici holiness.

De asemenea, predicile rostite de Tomlinson, Spurling și Bryant au produs reacțiile emoționale care fuseseră atât de răspândite în trezirea americană Bisericile lui Dumnezeu de frontieră. Tomlinson relata că în întâlnirile din Tennessee, Georgia și North Carolina, Duhul lucra în multe feluri și ”mulți sfinți strigau, plângeau, băteau din palme, tremurau și își strângeau unii altora mâinile”. El relata că odată, în Biserica Union Grove, oamenii ”căzuseră la pământ, și unii dintre ei se zvârcoleau ca șerpii”, în timp ce alții ”păreau a fi în transă de patru sau cinci ore”. Prin toate acestea, predicatorul susținea că ”biserica părea a se zidi puternic”. In cele mai multe servicii, unii pretindeau că au fost convertiți, alții că au fost sfințiți. Aceste manifestări atrăgeau mari mulțimi oriunde predica Tomlinson; relatările privind primele lui servicii vorbesc de cifre de participare de cinci până la șapte sute de oameni.

Prima Adunare Generală

Cu o surprinzător de slabă opoziție din partea comunității, cele patru biserici au înregistrar un progres deosebit sub conducerea lui Tomlinson. Spre sfârșitul anului 1905, opinia generală era că se impunea convocarea unei întâlniri generale a celor patru biserici, pentru a organiza mai bine activitatea grupării. Prin urmare, s-a convenit organizarea unei adunări generale la biserica de la Camp Creek, în ianuarie, 1906, pentru a organiza noua denominație. În loc de a se întâlni în localul unei biserici, Adunarea a decis să se întâlnească în casa unuia dintre membri bisericii, un anume J. C. Murphy, datorită confortului și mărimii sălii de care aveau nevoie. Delegații din cele patru biserici s-au întâlnit în 26 și 27 ianuarie și au dezbătut activitatea restrânsă și necomplicată a grupării. Ca pastor al bisericii locale, Tomlinson a făcut oficiile de ”mare prezbiter” și de secretar și a trasat orientarea discuțiilor Adunării. Aceasta a dezbătut subiecte ca ”spălarea picioarelor”, fumatul, închinarea în familie și școala duminicală. S-a hotărât că spălarea picioarelor era un act de cult situat la același nivel cu Cina Domnului. Ca cele mai multe dintre celelalte grupări holiness, Adunarea a adoptat o declarație în care se condamna fumatul și a aprobat rezoluții care sprijineau închinarea în familie și cereau instituirea în biserici a școlii duminicale. La încheierea lucrărilor Adunării, cei douăzeci și unu de participanți au luat cu toții parte la o lucrare de spălare a picioarelor.

Delegații la această Adunare au negat ideea că s-au adunat pentru a fonda o nouă denominație. În prima rezoluție se declara: ”Noi nu ne considerăm un corp legislativ sau executiv, ci doar consultativ”. La sfârșitul întâlnirii, secretarul Tomlinson scria pe marginea hamei ce conținea procesul verbal al întâlnirii:

”Noi sperăm și avem încredințarea că nici o persoană sau grup de oameni nu vor folosi vreodată aceste rezoluții, sau părți din ele, ca principii de credință pe care să fondeze o sectă sau o denominație. Subiectele au fost discutate doar cu scopul de a câștiga lumină și înțelegere. Principiile noastre de credință sunt inspirate și date nouă de către sfinții apostoli, fiind scrise în Noul Testament, care este singurul nostru îndreptar de credință și practică”.

Cu tot efortul de a nega orice intenții de formare a unei noi secte sau grupări, lucrările Adunării au dus inevitabil la dezvoltarea unei denominații separate. Deși Tomlinson călătorise foarte mult și era la curent cu existența mai multor denominații holiness, nu a făcut nimic pentru a-și afilia gruparea sa la vreuna din acestea. Astfel, credincioșii aceștia au fost și au continuat să rămână un grup religios sui generis.

A doua Adunare Generală a noii mișcări s-a desfășurat la Biserica Union Grove, în districtul Bradley, Tennessee, în 1907, și a luat câteva decizii importante. În acel timp, organizația care lua naștere nu avea un nume; congregațiile locale se autodenumeau, pur și simplu, ”biserici holiness”. Problema găsirii unei denumiri a fost rezolvată când delegații au votat ”în armonie” ca denumirea noii denominații să fie ”Church of God” (Biserica lui Dumnezeu), citând folosirea Noului Testament ca autoritate în această privință. Se pare că cei prezenți au procedat în modul în care au făcut-o fără a ține deloc seama de alte biserici care foloseau deja aceeași denumire.

O altă problemă cu care s-a confruntat a doua Adunare Generală a fost cea referitoare la adoptarea unei forme de conducere a bisericii. Unii s-au pronunțat în favoarea sistemului congregațional de alegere a pastorilor; alții în favoarea numirii de către o înaltă autoritate bisericească, așa cum este în sistemul episcopal. Soluția adoptată a fost un compromis care, în realitate, a deschis drumul spre un sistem episcopal purernic: ”Uneori biserica cheamă, alteori trimire prin cei care dețin responsabilitatea și autoritatea.” Cu timpul, Church of God și-a dezvoltat cel mai centralizat sistem de conducere dintre toate denominațiile holiness sau penricostale din America.;

O dată cu încheierea lucrărilor celei de-a doua Adunări Generale, • Church of God a devenir o organizație deplin dezvoltată, deși încă mică. De asemenea, era în foarte mare parte un produs al Mișcării Naționale Holiness, deși într-o oarecare măsură izolară de celelalte grupări din țară. Vitalitatea noii biserici a putut fi văzută în marea creștere care a urmat organizării din 1902 a Bisericii din Camp Creek. Pe atunci, gruparea avea numai 20 de membri într-o singură biserică, dar, în 1910, erau 1005 membri în 31 de biserici răspândire în întregul sud-est. Tot în acel an și-a început apariția prima publicație oficială a bisericii, intitulată The Evening Lijjht and Church of God Evangel. In 1911, numărul bisericilor ajunsese la 58; creșterea fenomenală începuse. Cu numeroasele ei ramuri care s-au desprins ulterior din ea, Church of God va deveni în cele din urmă una din cele mai mari grupări de biserici penticostale din Statele Unite.

Alegerea lui Tomlinson ca primul ”Supraveghetor general” al denominației a fost hotărâtoare. Cu accentul său din Indiana și cu experiența pe care o dobândise ca vânzător de Biblii, el părea persoana destinată să conducă tânăra biserică. Ironia făcea ca cea mai sudistă dintre toate denominațiile să aleagă ca principal organizator și lider un nordist, un om care la început privise Sudul lovit de sărăcie doar ca o regiune cu puțin mai importantă decât un câmp de misiune. Lui Tomlinson i s-a asociat din primele zi ale mișcării Church of God fiul său, Homer, care va deveni faimos atât ca și candidat prezidențial din partea Partidului Teocratic, cât și prin aceea că s-a autoproclamat ”împărat al lumii”. înainte de mijlocul secolului al XX-lea, familia Tomlinson își putea revendica organizarea a trei denominații, fiecare autodenumindu-se ”Church of God”.

In anii care au urmat, Homer Tomlinson avea să pretindă că toate mișcările holiness și penticostale sunt rezultatul direct sau indirect al lucrării lui A. J. Torrilinson. Aceasta, bineînțeles, reprezenta o distorsionare a realității, deoarece Church of God se dezvoltase într-o relativă izolate de Mișcarea Națională Holiness. Fundamentele teologice și organizaționale fuseseră așezate mai înainte de către National Holiness Association sub conducerea lui Inskip și a succesorilor săi și premisele fundamentale ale penti-costalismului fuseseră formulate de către mișcarea botezului cu foc a lui Irwin cu mult timp înainte ca Tomlinson să adere la biserica holiness de la Camp Creek.

Alte ”Biserici ale lui Dumnezeu”

Pe lângă aceste grupări, multe alte grupări au adoptat și ele denumirea de ”Church of God”. Printre acestea s-au numărat: The (Original) Church of God, The Bible Church of God, The Remnant Church of God, The Justified Church of God, The Holstein Church of God, The Glorified Church of God și The Church of God (Apostolic). Practic, toate acestea erau grupări holiness de tipul cel mai radical și s-au identificat cu mișcarea penticostală de după 1906.

În 1906, cele mai multe din grupările holiness americane erau formate și se aflau în procesul de constituire a denominațiilor. Contopirea nu prea a fost vizată, deoarece cele mai multe grupări erau relativ izolate una de cealaltă. Când Church of God din Kentucky a auzit de gruparea din Tennessee, s-a făcut o încercare de fuzionare, dar aceasta a eșuat categoric când gruparea din Kentucky a refuzat să se supună autorității luiTonuinson.

Codul Holiness

Sistemul doctrinei holiness a ajuns bine însușit de către aceste noi mișcări în prima decadă a secolului. In general, toate aceste grupări erau în mod fundamental arminiene în teologia lor și wesleyene în concepția cu privire la sfințire. Acestor premise, care ar fi putut fi considerate ”ortodoxe* de către Mișcarea Națională Holiness, grupările din Sud le-au adăugat mai multe concepții mai radicale care le-au menținut deoparte. Mișcarea ”botezului cu foc” a fost probabil cea mai radicală îndepărtare de la cori* ceppile acceptate de mișcarea holiness. Timpul, însă, a adăugat mai multe reguli și învățături care aveau să profileze unicitatea grupărilor holiness din Sud. La una din adunările generale ale Church of God s-a decis că mesteca-tul gumei, consumul de Coca Cola, portul inelelor, al brățărilor și al cer* orilor sunt păcate și, prin urmare, le-au fost interzise membrilor bisericii.3” Mai mult, Biserica Penticostală Holiness a susținut că erau păcate portul cravatei de către bărbații membri ai bisericii și participarea la târguri. Cele mai multe dintre grupări denunțau ca ”unelte ale lui Satan” și sindicatele și partidele politice. Și încheierea de asigurări pe viață era privită cu ochi răi, ca un indiciu al lipsei de încredere în Dumnezeu. Vindecarea divină a fost susținuta într-un astfel de mod, încât aproape că a ajuns să fie pusă la același nivel cu nașterea din nou. Concepția care predomina era aceea că vindecarea fizică a fost dată ”în ispășire”, o dară cu mântuirea sufletului. Larg împărtășiră era credința că medicamentele era ”otrăvuri” prescrise de către medici celor lipsiți de credință. Astfel, persoanele care luau medicamente sau mergeau la medic pentru consultație erau considerate slabe în credință sau compler pierdute.

Mișcarea nu a fost lipsită de apostații și criticii ei. Din cauza aspectelor emoționale ale celor mai multe servicii holiness, eticheta de ”rostogolitori sfinți” a fost aplicata celor mai mulți dintre aderenții ei. Termenul acesta, asemănător la originea sa cu ”quaker” (to quake = a tremura) sau ”shaker” (”rremurâror”) sau cu ”metodist”, nu a fost acceptat niciodată de către nici o ramură a mișcării holiness. Mult mai puternică era critica venită din partea lucrătorilor și teologilor altor denominații. Probabil cele mai distrugătoare aprecieri s-au făcut auzite odată cu apariția, în 1912, a cărții critice a lui H- A. Ironside, intitulată Holiness, The False and the Truth (Holiness, fals șt adevăr). Bisericile holiness erau prezentate de către Ironside ca focare ale ”fariseismului”, ”trăncănelii” și ”egoismului” și, adesea, ale imoralității.

Scrisă de un fost membru al Armatei Salvării, cartea lui Ironside a fost folosită de mulți critici pentru a discredita întreaga mișcare, devenind un veritabil manual al teologiei antiholiness.

Alexander Dowie

Alți critici arătau spre bufoneriile lui Alexander Dowie, australianul chel și lipsit de rafinament care a început, în 1890, să susțină servicii de vindecare divină în Chicago. El și-a cucerit cea mai mare faimă la Târgul Mondial de la Chicago din 1893, când serviciile lui de vindecare au rivalizat pentru câștigarea popularității cu spectacolul lui Buffalo Bill. In 1895, Dowie și-a organizat adepții în ”Biserica Creștină Catolică”, cu sediul la Chicago. In 1900, la nord de Chicago, Dowie a fondat o comunitate pe care a denumit-o Zion City (Orașul Sion), un loc în care ”medicilor, medicamentelor și diavolilor le era interzis să intre”. In centrul orașului era o baracă de lemn cu 8000 de locuri. In zilele de înflorire a orașului Sion, mii de locuitori ai orașului Chicago se îndreptau cu trenul spre acesta pentru a lua parte la serviciile care durau întreaga zi de duminică. Din sediul lui din Illinois, Dowie a trimis misionari în toată lumea; mulți dintre ei au pus bazele unor mișcări înfloritoare în Africa. In momentul de apogeu al carierei sale, Dowie a umplut cea mai mare sală de conferințe din America, indusiv Madison Square Garden din New York City, unde s-a adresat unei audiențe de 15000 de oameni sau chiar mai mult.

În 1901, Dowie s-a autoproclamat ”Ilie Restauratorul”. Apoi, în 1904, a anunțat că va ”restaura creștinismul apostolic”, acum, că el era ”primul apostol al unei biserici a timpului din urmă reînnoită”. În anul următor, după ce a înregistrat un eșec, a început să piardă controlul asupra bisericii pe care o fondase. Cu toate acestea, pe parcursul carierei sale uimitoare, oriunde a ajuns și orice a spus a ținut capul de afiș în ziare, unele din aceste lucruri fiind ridicole și în defavoarea mișcării holiness. ”Dowienismul” a devenit sinonim, cel puțin pentru anumiți critici, cu ”rostogolirea sfântă”, probabil pentru că ambele mișcări puneau accentul pe sfințire și vindecarea divină. Rezultatul a fost o proastă informare cu privire la mișcarea holiness, deși doar un mic segment aJ acestei mișcări din America a avut vreo legătură cu Dowie.3*

In ciuda criticii și a violentei ocazionale îndreptate împotriva mișcării holiness, aceasta a continuat să înregistreze progrese în întreaga națiune. La începutul secolului existau cel puțin douăsprezece grupări holiness majore, bine organizate. Cele mai bine situate printre grupările sudice erau Church of God, The Pentecostal Holiness Church, The Fire Baptized Holiness Church și Church of God in Christ. Aceste patru grupări aveau să dovedească o remarcabilă similaritate în doctrină și sistemul de conducere și aveau să dețină roluri de conducere în mișcarea penticostală, care a început în 1906.

Toate aceste denominații erau conduse de bărbați cu personalități dinamice și purernice. Church of God a continuat să crească, extinzându-se de la sediul pe care-1 avea în zona muntoasă din Cleveland, Tennessee, sub I conducerea strălucitorului Tomlinson, în timp ce Church of God in Christ, J cu sediul la celălalt capăt al statului Memphis, era condusă de către C. H. Mason, un om cu o vorbire blândă, dar fermă. The Fire-Baptized Holiness Church a început să se răspândească din orașul în care își avea sediul, Ronston, Georgia, sub conducerea eruditului și asceticului J. H. King, în timp ce la cârma grupării Pentecostal Holiness Church se afla A. B. Crumpler, din Goldsboro, North Carolina. Toți acești bărbați conduceau denominații holiness mici ale căror doctrine erau practic identice și care activau, în general, în aceleași regiuni.

In vara anului 1906, toți acești lideri au primit vești despre mai multe întâlniri care se desfășurau în acele zile în Los Angeles, California, la misiunea de pe strada Azusa – întâlniri în care se spunea că se petreceau manifestări de felul celor care se petrecuseră în ziua de Rusalii la Ierusalim.

Reacția acestor lideri la auzul veștilor uimitoare avea să afecteze profund viitorul mișcării holiness în America. Bisericile holiness din sud, singurele grupări holiness majore care s-au alăturat firavei mișcări penticostale, vor fi cele mai afectate.

CAPITOLUL CINCI

Ierusalimul american – Strada Azusa

Un straniu Babei al limbilor O nouă sectă de fanatici se dezlănțuie Scene sălbatice aseară, în strada Azusa, Bolborosire fără cuvinte a unei ”surori”

Los Angeles Times, 18 aprilie, 1906

Revoluția penticostală, care s-a petrecut în mișcarea holiness în 1906, a atras atenția lumii religioase prin veștile privind o senzațională întâlnire de trezire în Los Angeles. Orașul îngerilor a auzit pentru prima dată despre noua mișcarea prin intermediul unui articol publicat în Los Angeles Times, în 18 aprilie, 1906. Sub titlul ”Un straniu Babei al limbilor”, autorul articolului nota: ”Scoțând tot felul de sunete ciudate și rostind un crez care părea de neînțeles pentru orice om normal, noua sectă a luat ființă în Los Angeles”. Și articolul continua:

”întâlnirile se țin într-o cocioabă dărăpănată de pe strada Azusa, în apropierea străzii San Pedro. Adepții acestei doctrine ciudate practică cele mai fanatice ritualuri, predică cele mai aiurite teorii și se lasă cuprinși de o excitare nebunească In zelul lor ciudat. Congregația e formată din negri și albi – aceștia din urmă mai puțini – și serile sunt îngrozitoare din cauza urletelor acestor oameni, care ore în șk se leagănă încoace și încolo într-o stare de epuizare nervoasă din cauza rugăciunii și a implorărilor. Ei pretind că au «darul vorbirii în alte limbi», și că înțeleg toată acea harababură”.

Noua doctrină a fost extremistă chiar și pentru Los Angeles, care era deja orașul ”credințelor nenumărate”. Pretențiile ”uluitoare” ale noii grupări au fosr considerate ”fanatice” și ”ireverențioase” de către reporterul de la Times. Cu o exactitate uimitoare, s-a spus atunci că ”o nouă sectă… se dezlănțuia”. Prea puțin au înțeles cititorii ziarului Times că acel articol era prima relatare despre una dintre cele mai largi mișcări religioase ale secolului XX-lea.

Los Angeles în 1906

In aprilie 1906, Los Angeles număra 228.298 de locuitori, cu 30.684 mai mulți decât cu un an înainte. Lunar, 2.789 de oameni veneau să locuiască în acest oraș, fiecare cu ideile lui politice, sociale și religioase. In vreme ce ziarele erau pline de articole care reflectau mândria unui oraș dinamic, aflat în plină expansiune, pe prima pagină a acelorași ziare se puteau citi, de obicei, relatări din care răzbăteau rasismul și intoleranța religioasă a acelor timpuri. Țopăiala lui Dowie și strădania lui din Zion City, Illinois, au fost urmărite zilnic în presă. In numărul din 22 aprilie, 1906, Times îl cataloga pe acesta ca ”fachir” religios și ”mare escroc”. Și, pe bună dreptate, pentru că rapaci promotori ai industriei spectacolelor îi ofereau vindecătorului chel 1.000 de dolari pe săptămână pentru a prezenta un varieteu.

Deja înainte de 1906, Los Angelesul își câștigase faima unui oraș prielnic pentru ideile religioase noi. Cea mai mare denominație holiness din America și-a început existența în acest oraș, când Phineas Bresee a fondat acolo, în 1895, ”The Church of the Nazarene”. Timp de zece ani, Bresse a organizat ”mari întâlniri holiness” în biserica sa, ”Peniel”, situată pe Main Street, în strigătele și entuziasmul congregației sale. în 1906, nazarinenii aveau aproximativ douăsprezece congregații în Los Angeles, unele dintre acestea formate din negri.

Un alt inovator religios din Los Angeles a fost Joseph Smale, un fost pastor al The First Baptist Church, care a fondat o misiune denumită ”First New Testament Church”, la Burbank Hali. Smale și-a prezentat gruparea în Los Angeles Times ca ”o adunare de părtășie în care se rostesc predici și învățămri evanghelice pentru slujirea și viața penticostală”. Metodiștii holiness, ostracizați de propria lor biserică din cauza problemei sfințirii, au început în 1906 să participe la serviciile bisericilor lui Smale și Bresee. Acești doi predicatori holiness reprezentau ”aripa radicală” a vieții religioase a orașului. Bisericile lor au crescut constant, astfel că, în 1906, fiecare dintre ei predica la peste o mic de persoane în cadrul serviciilor religioase de duminica.

Trezirea galeză

Odiseea religioasă care a avut ca rezultat intrarea lui Smale în rândurile mișcării holiness a început în Țara Galilor, în 1904, unde el a participat la faimoasele întâlniri de trezire conduse de Evan Roberts. Reîntors la Los Angeles, Smale a organizat o seric de servicii de trezire pe parcursul a cincisprezece săptămâni, la The First Baptist Church. Când diaconii bisericii au obosit după atâtea întâlniri de trezire, Smale a renunțat la a-și mai deschide biserica sa, ”The New Testament”. Vestea privind trezirea galeză a fost răspândită în primul rând prin intermediul cărții lui S. B. Shaw, apărută în 1905, și intitulată The Great Revival in Wales (Marea trezire din Jara Galilor). Mult citită a fost și broșura lui G. Campbell Morgan, ”Trezirea în Țara Galilor”. Relatarea privind modul în care tânărul de douăzeci și șase de ani, Evan Roberts, condusese senzaționala trezire, care a avut ca rezultat peste 30.000 de convertiți și 20.000 de noi membri în biserici, a trecut prin mișcarea holiness cu o forță irezistibilă.

Și din mai multe alte periodice denominaționale.

Un tânăr care a participat la serviciile pastorului Smale a fost și Frank Bartleman, un lucrător holiness care participa și la serviciile Misiunii Peniel, a lui Bresee. Bartleman, care-și plătise drumul din Pennsylvania în California slujind în misiuni urbane de salvare, fusese pentru o perioadă colaborator la publicația lui J. M. Pike, Way ofFaith, din Columbia, South Carolina, și la cea a lui Martin W Knapp, Gods Revivalist în Cancinnati, Ohio. Bine cunoscut deja în cercurile holiness, el a fost fascinat de trezirea din Țara Galilor și a început să lucreze pentru ceva asemănător în Los Angeles. Profund impresionat de relatarea lui Smale cu privire la fenomenul galez, Bartleman i-a scris lui Roberts în Țara Galilor, cerându-i să se roage pentru ”o nouă zi de Rusalii” în Los Angeles. Cu totul, el i-a scris lui Roberts trei scrisori, acesta răspunzându-i la fiecare. In martie 1906, Bartleman devenise atât de preocupat de o astfel de trezire, încât a scris o broșură intitulată ”The Last Call” (Ultima chemare), în care el prezicea o ultimă ”trezire mondială” înaintea Zilei Judecării. In încheierea broșurii, el profețea: ”Un uriaș eveniment stă să se întâmple”.*

Vorbirea în alte limbi

O caracteristică izbitoare a trezirii engleze din secolul al XLX-lea, care nu peste mult îl va impresiona pe Bartleman, a fost apariția ”glosolaliei”, sau a vorbirii în alte limbi. Fenomenul fusese văzut pentru prima dată în perioada modernă la serviciile lui Edward Irving, desfășurate în Biserica Prezbiteriană din Regent Square, din Londra, în 1831. Deși Irwin însuși nu a vorbir niciodată în limbi, el a văzut această manifestare, această dovadă a ”primirii Duhului Sfânt”, la mulți dintre enoriașii săi, printre care și la un membru al Parlamentului, pe nume Henry Drummond. In perioada de maxim interes public a ceea ce se întâmpla în Regent Square, la servicii au participar și Thomas Carlyle împreună cu soția sa, pentru a vedea ce se petrecea acolo. Irving a mers atât de departe în afirmațiile pe care le-a făcut despre vorbirea în limbi, încât a spus despre aceasta că este ”semnul obișnuit” al ”botezului cu Duhul Sfanț”, precum și ”rădăcina și trunchiul” din care cresc toate celelalte daruri. întrucât tot mai mulți oameni începeau să vorbească în limbi în timpul serviciilor sale, Irving a încercat să mențină ordinea și să-i tempereze pe cei ce participau la închinare, dar în cea mai mare parte strădaniile lui au eșuat. După ce a fost acuzat că ”și-a pierdut echilibrul mental”, Irwin a fost tras la răspundere în fața unui consiliu al prezbiterilor din Londra, in 1832, rezultatul fiind pierderea dreptului de a mai predica. Ulterior el și-a format propria denominație, pe care a denumit-o ”The Catolic Apostolic Church” (Biserica Catolică Apostolică).'

O altă manifestare a glosolaliei în Londra a avut loc în 1875, când Dwight L. Moody a predicat la mtâlnirea Y.M.C.A., de la Victoria Hali. După ce a vorbit unui mic grup de bărbați într-un serviciu de după-amiază, aceștia au fost cuprinși de ”foc” și tinerii au început ”să vorbească în alte limbi” și ”să profețească”. Intr-un sens, Moody ar putea fi catalogat ca un predicator pre-penricostal, deși nu s-ar putea afirma că vorbirea în limbi a caracterizat serviciile lui de trezire. Totuși, acest exemplu ne arată ca, uneori, glosolalia a însoțit predica lui.

Vorbirea în limbi s-a manifestat și în trezirea din Țara Galilor, din 1875, deși, probabil, participații la această trezire nu auziseră de experiențele lui Irving sau Moody. Ziarul Torkshire Post relata că în perioada de maxim avânt a trezirii conduse de Roberts, tineri și tinere care nu cunoșteau deloc limba galeză veche vorbeau, în extazul lor, în acea limbă. Cu o ocazie, un pastor olandez aflat în vizită și-a rostit întreaga predică în limba engleză, limbă care îi era necunoscută. Este posibil ca Bartleman și Smale să fi cunoscut acest aspect al trezirii galeze, când au început să se străduiască pentru a o repeta și în Los Angeles.

Charles Fox Parham

În perioada trezirii galeze, și America a cunoscut o manifestare deosebit de intensă a fenomenului vorbirii în limbi. Persoana căreia i se datorează recunoașterea oficială a acestei practici ca doctrină a fost reverendul Charles Fox Parham din Kansas. Parham a fost cel dintâi care a susținut că ”glosolalia” (vorbirea în limbi) este dovada unică a primirii botezului cu Duhul Sfânt; el mai spunea că această manifestare ar trebui să fie o parte ”normala” a închinării creștine și nu un rezultat secundar, curios, al entuziasmului religios, învățătura lui Parham a constituit fundamentul dogmatic și experimental al mișcării penticostale moderne. Ideile lui Parham predicate de discipolii săi au fost cele care au dus la trezirea de pe strada Azusa din 1906 și, o dată cu aceasta, la nașterea mișcării penticostale mondiale.13

Parham și-a început cariera de lucrător creștin în Linwood, Kansas, ca pastor locțiitor în Biserica Metodistă Episcopală. De la metodism a primit învățătura sfințirii totale ca a doua lucrare a harului, o experiență pe care a primit-o și a predicat-o ca un metodist. în 1890, Parham a intrat în contact cu elementele mai radicale ale mișcării holiness și, după mai mult studiu, a adoptar doctrina vindecării prin credință ca parte a ”răscumpărării”. El a slujit și în mișcarea botezului cu foc inițiată de Irwin și a respins emoția extremă, dar nu și ideea unei a ”treia experiențe” a unui ”botez cu Duhul Sfânt și cu foc”. După 1895, când tendința de separare din metodism nu a mai putut fi stăvilită, Parham a ieșit din rândurile Bisericii Metodiste Episcopale și a adoptat o atitudine anti-denominațională, pe care și-a menținut-o pentru tot restul vieții.14

Școala biblica ”Betel”

În 1898, Parham a simțit că trebuia să fondeze o ”casă a vindecării divine” în Topeka, un loc în care urma să adune bolnavi și infirmi pentru a se ruga să fie vindecați. Prin urmare, în acel an a fost înființată ”Casa de vindecare Betel” și-a început apariția publicația bilunară Apostolic Faith (Credința apostolică). Doi ani mai târziu a deschis o școală în apropiere de Topeka, pe care a denumit-o ”Școala biblică BeteF. Școala a început in octombrie 1900, într-o casă mare, construita neregulat, căreia localnicii îi spuneau Stone's Folly (”Nerozia lui Folly”), din cauza incapacității constructorului de a o fi terminat în stilul grandios pe care-1 dorise. Aid s-au adunat patruzeci de studenți holiness în singurul an de funcționare a școlii.

In 1900, teologia lui Parham provenea din mai multe surse. Doar cu puțin înainte de deschiderea școlii de la Topeka, el a mers la Chicago pentru a-1 auzi pe Alexander Dowie. De acolo s-a dus la Nyack, New York, pentru a-1 auzi pe A. B. Simpson de la Christian and Mission Alliance și la Shiloh, Mâine, pentru a cunoaște biserica lui Frank Sandford, ”Holy Ghost and Us” (Duhul Sfânt și noi). în școala lui Sandford era o studenți pe nume Jeannie Glassey, care pretindea că vorbea în mod miraculos într-un dialect african, dovedind prin aceasta că era chemată să fie misionară în Africa. în Shiloh, Parham a cunoscut pentru prima dată fenomenul glosolaliei, când mai mulți studenți au coborât dintr-un ”turn de rugăciune” vorbind în limbi după mai multe ore de rugăciune de mijlocire. Reîntors la Topeka, el simțea că se mai afla ceva dincolo de experiența sfințirii, probabil un botez carismatic cu Duhul Sfânt, care ar fi fost necesar ”pentru a răspunde provocării secolului care începea .

In decembrie 1900, Parham a parcurs cu studenții săi un studiu al principiilor majore ale mișcării holiness, inclusiv sfințirea și vindecarea divină. Când au ajuns la capitolul al doilea din Fapte, au studiat evenimentele care s-au petrecut în ziua de Rusalii la Ierusalim, inclusiv vorbirea în limbi. In această conjunctură, Parham a trebuit să părăsească școala timp de trei zile, pentru a predica într-o altă localitate. înainte de a pleca, el le-a cerut studenților săi să studieze Biblia, pentru a descoperi care este dovada biblică a primirii botezului cu Duhul Sfânt. La reîntoarcere, le-a cerut studenților să prezinte concluzia studiului lor și, spre ”uimirea” lui, toți au răspuns că această dovadă ”era vorbirea în alte limbi”. Ei au dedus aceasta din cele patru ocazii despre care relatează cartea Faptele Apostolilor, când vorbirea în limbi a însoțit botezul cu Duhul Sfânt.

13. Cei mai mulți scriitori penticostali îi recunosc lui Parham rolul de arhitect al doctrinei penticostale, dar nici unul nu-1 numește ”părintele” mișcării. Din cauza moralei sale discutabile, Jocul său in istoria penticostală este unul marginal. Mulți numesc mișcarea penticostală ”mișcarea fără oameni”. Vezi Brumback, Suddenly front Heaven, p. 48-63; Bloch-Hoell, The Pentecostal Movement, p. 18-21. Biografia completă a lui Parham îl are ca autor pe James R. GofF și este intitulată Fields White Unto Harvest: Charles Fox Parham and the Missionary Origins

of Pentecostalism.

14. Sarah L. Parham, The Life of Charles F. Parham, Founder of the Apostolic Faith Movement Joplin, MO, 1930; p. 6-24. Parham a fost activ în mișcarea prohibind din Kansas și, după ce a pârâsir Biserica Metodistă, și-a blamat persecutorii numindu-i ”clasa bețivilor” (vezi p. 25). Goff, Fulds White Unto Harvest, p. 17-57.

Convinși că ajunseseră la această concluzie în urma interpretării corecți a Scripturii, Parham și studenții săi au petrecut o noapte de veghe, în 31 decembrie 1900, care urma să continue în anul ce venea. In acel serviciu, o studentă pe nume Agnes N. Ozman i-a cerut lui Parham să-și pună mâinile pe capul ei și să se roage pentru ca ea să primească botezul cu Duhul Sfânt, însoțit de dovada vorbirii în limbi. Potrivit mărturiilor, după miezul nopții și în prima zi a secolului al XX-lea, domnișoara Ozman a început ”să vorbească în limba chineză”, în timp ce ”o aură părea să-i înconjoare fața și capul”. După această experiență, Ozman nu a mai putut vorbi în limba engleza timp de trei zile și, când încerca să comunice în scris, invariabil scria în limba chineză. Acest eveniment este îndeobște privit ca începutul mișcării penticostale modeme în America. După ce Ozman a experimentat ”vorbirea în limbi”, și ceilalți studenți au căutat și au cunoscut aceeași experiență. Mai târziu, Parham însuși a cunoscut această experiență și a început să predice despre ea în toate serviciile lui.

În scurt timp, vestea despre ceea ce se întâmpla la Stone's Folly a ajuns pe paginile ziarelor din Topeka și Kansas City. Curând, reporteri, translatori ai guvernului și experți în lingvistică s-au îndreptat spre școală pentru a investiga noul fenomen. Câteva zile mai târziu, în Topeka Capitol apărea un articol cu titlul ”O credință bizară, fapte stranii… credincioși vorbind limbi ciudate”. Kansas City World spunea că ”acești oameni au o credință aproape de neînțeles astăzi”. Agențiile de știri au preluat povestea când Parham și grupul său de studenți au vizitat Galena, Kansas, spre sfârșitul lunii ianuarie. Referindu-se la întâlnirea care a avut loc acolo, Cincinnati Enquirer spunea că era puțin probabil ca vreunul din evenimentele ultimilor ani să fi trezit interesul, să fi provocat discuții aprinse sau să-i fi ”înșelat pe oameni” în măsura în care au facut-o evenimentele din Galena.

O pretenție deosebită ridicată pe parcursul acestor întâlniri a fost aceea că studenții, americani cu toții, au vorbit în douăzeci și una de limbi cunoscute, printre care franceza, germana, suedeza, husita, chineza, japoneza, maghiara, bulgara, rusa, italiana, spaniola și norvegiana. într-o discuție cu un corespondent al Kansas City Ttmes, Parham susținea că studenții săi nu studiaseră vreodată aceste limbi și că vorbitori nativi ai acestor limbi îi auziseră vorbind și au confirmat corectitudinea și autenticitatea fenomenului. Considerând aceste evenimente ca fapte de valoare, Parham a început imediat sa susțină că misionarii nu vor mai fi nevoiți să învețe limba străină a țării unde vor misiona. De aici înainte, spunea el, trebuia doar ca misionarul să primească botezul cu Duhul Sfânt, după care ar fi putut merge în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii și să predice în limba băștinașilor, pe care, înainte de botezul cu Duhul Sfânt, nu o cunoștea.1”

William Joseph Seymour

După întâlnirile din Missouri, din 1901, Parham a închis școala de la Topeka și a început un turneu fulminant de trezire care a durat patru ani. În această perioadă, doctrina penticostală s-a răspândit în întregul Kansas, precum și în Kansas City, Lawrence, Galena, Melrose, Kwelville și Baxter Springs, Missouri. Spre sfârșitul lui 1905, el și-a stabilit cartierul general în Houston, Texas, la cererea prietenilor săi de acolo și, nu peste mult timp, a deschis o nouă școală biblică pentru răspândirea concepțiilor lui. Adăpostită într-o casă cu trei etaje, instituția a fost denumită simplu, ”The Bible Training School” (Școala de Pregătire Biblică) și, în puținele luni în care a funcționat, a ajuns la un număr de aproximativ douăzeci și cinci de studenți. Aceasta a fost școala unde William Joseph Seymour, apostolul din strada Azusa, și-a primit pregătirea teologică.

Seymour, un afro-american născut în Louisiana, s-a stabilit în Texas la o vârstă fragedă. Educat ca baptist, el a adoptat concepțiile holiness după ce s-a mutat în Indianapolis, în 1895, unde a frecventat o biserică metodistă episcopală de negri înainte de a intra în contact cu mișcarea holiness. Potrivit lui Douglas Nelson, între 1900 și 1902, Seymour a participat la cursurile școlii lui Martin Wells Knapp, ”God's Bible School” (Școala Biblică a lui Dumnezeu), din Cincinnati, unde a ajuns la o înțelegere mai profundă a teologiei holiness. în Cincinnati, el s-a alăturat unei biserici Church of God ”reformate”, cunoscută și sub denumirea ”The Evening Light Saints”, având sediul în Anderson, Indiana. Biserica aceasta, care refuza să păstreze o evidentă a membrilor și interzicea lucrătorilor ei să poarte cravată, era deschisă oamenilor de orice rasă. Seymour a fost primit cu brațele deschise atât în școala biblică, cât și în biserică. In 1903, el s-a reîntors în Houston pentru a da de urma câtorva rude despre care nu mai știa nimic și a început să predice în biserica locală holiness a negrilor. Un om scund, îndesat, cu un ochi ciupit de vărsat, Seymour, în 1905, era un negru din sud lovit de sărăcie, cu o minte iscoditoare și o mare dorință de a învăța mai mult din Biblie și teologie. Auzind de noua școală a lui Parham, a decis să o frecventeze pentru a-și ridica, dacă era posibil, nivelul cunoștințelor religioase.

Concepțiile discriminatorii ale Sudului nu-i îngăduiau lui Seymour, un negru, să urmeze școala lui Parham. Totuși, marea lui dorință de a lua parte la cursuri, cât și setea lui evidentă de cunoaștere, l-au determinat pe Parham să-i permită să participe la orele de studiu biblic. Deoarece legea le interzicea negrilor să stea în aceeași încăpere cu albii, Parham i-a îngăduit lui Seymour să stea în hol și să-i audieze prelegerile prin ușa deschisă. Timp de mai multe luni, Seymour a auzit noua teologie penticostală de la profesorul său, Parham. A aflat astfel că mișcarea holiness greșise susținând că sfințirea era și botezul cu Duhul Sfânt; ultima era o ”a treia experiență”, separată în timp și distinctă în natura ei de ”binecuvântarea a doua”. Sfințirea îl curăța și îl purifica pe credincios, în vreme ce botezul cu Duhul Sfânt aducea o mare putere de slujire. Singura dovadă biblică a faptului că cineva a primit ”botezul” era vorbirea în alte limbi, așa cum se făcuseră cei 120 de ucenici în ziua Rusaliilor. Oricare alt ”botez”, fie că i se spunea sfințire sau ”botez cu foc”, nu era adevăratul botez din Noul Testament. Astfel, nimeni nu trebuia să stea liniștit până când nu vorbea în limbi, ca ”dovadă” că a primit Duhul Sfânt.

Toate acestea Seymour le-a acceptat din partea noului său mentor și învățător. Totuși, în tot timpul cât a studiat sub îndrumarea lui Parham în Houston, el nu a experimentat vorbirea în limbi, în ciuda faptului că mulți alții păreau să devină partizani ai acestei manifestări. In august, The Houston

Chromcle a trimis reporteri la școală pentru a tace investigații asupra manifestărilor ce se petreceau acolo. Locuitorilor Houstonului li s-a spus atunci că erau martorii unor ”minuni”, pentru că studenții ”vorbeau în toate limbile omenești cunoscute”. Unii pretindeau că se votbeau douăzeci de dialecte ale limbii chineze, în vreme ce alții ”se lăudau că vorbeau greaca clasică a lui Homer sau dialectul celui mai sălbatic trib din jungla africană”.”

In vreme ce aceste evenimente continuau să aibă loc în școala lui Parham, un mare număr de locuitori ai Houstonului au participat la servicii și dintre aceștia mulți au cunoscut experiența penticostală despre care vorbea Parham. Printre aceia a fost și o afro-americancă, pe nume Lucy Farrow, care muncise ca servitoare în casa lui Parham din Kansas. Ea a cunoscut acolo experiența botezului cu Duhul Sfânt, atestată de semnul vorbirii în limbi, și s-a întors la Houston ca un ”lucrător la altar” eficient, ajutându-i pe cei ce doreau să primească ”prin rugăciune” botezul cu Duhul Sfânt. 0 altă femeie care a venit la școala din Houston a fost Neely Terry, născută în Los Angeles și prietenă cu Lucy Farrow. După ce 1-a cunoscut pe Seymour, s-a întors la locuința ei din Los Angeles, unde a aflat că familia ei împreună cu câțiva prieteni fuseseră excomunicați din The Second Baptist Church, biserică de negri, pe motivul că se declaraseră în favoarea experienței sfințirii promovată de mișcarea holiness. Astfel stând lucrurile, ei au înființat o mică misiune holiness ai cărei membri erau negri, sub auspiciile Southern California Holiness Association, o grupare condusă de doamna ]osephine Washburn și J. M. Roberts. Misiunea a ales-o apoi pe doamna Julic Hutchins ca pastor al grupului. Când domnișoara Terry s-a reîntors la Los Angeles, a recomandat ca mica congregație să îl invite pe Seymour să vină și să-și asume funcția de pastor. Seymour a acceptat invitația și, cu un bilet de tren plătit de către prietenii din Los Angeles ai lui Parham și ai domnișoarei Terry, a sosit, în februarie 1906, la o misiune care avea să-i depășească cele mai mari așteptări. In drum spre Los Angeles, Seymour s-a oprit ia bine cunoscutele misiuni holiness pe care le-a întâlnit. Una din opririle sale a fost la Denver, Colorado, la sediul mișcării inițiate de Alma White, ”Pillar of Fire” (Stâlp de Foc), o mică grupare holiness specializată în ”dansul sfânt” ca dovadă a sfințirii. Oprindu-se la școala biblică a lui White, Seymour s-a prezentat ca ”om al lui Dumnezeu” și a cerut adăpost și hrană. Primirea lui Seymour la sediul Stâlpului de Foc nu a fost deloc călduroasă. Impresia pe care Seymour i-a facut-o doamnei White a fost cea a unei ”persoane foarte neglijente… care nu purta nici un obiect de podoabă”. Scriind mulți ani mai târziu despre această întâlnire, ea își amintea: ”Am întâlnit tot felul de vagabonzi și șarlarani religioși, dar acesta i-a întrecut pe roți”. Astfel a fost primirea care i s-a făcut apostolului penticostalismului la sediul Stâlpului de Foc.

In scurta sa ședere la Houston, Seymour și-a câștigat reputația unui om umil, dar extrem de interesat de doctrina holiness. Caracterizat de unii ca fiind bine îngrijit și cochet, iar de alții ca ”murdar și rară guler la cămașă”, părea cu greu a fi omul care să conducă trezirea istorică ce va deschide ușa mișcării penticostale. Totuși, experiența sa în vestul mijlociu și instruirea în școala lui Parham din Texas l-au pregătit pentru lucruri mai mari.

Strada Bonnie Brae

Când și-a rostit prima predică în Biserica Holiness din strada Santa Fe, și-a ales ca text Fapte 2:4 și a declarat că vorbirea în limbi era dovada ”biblică” a primirii Duhului Sfânt, deși el, până în acel moment, nu cunoscuse acea experiență. Pastorul, doamna Julia Hutchins, după ce s-a consultat cu J. M. Roberts, președintele Southern California Holiness Association, a ajuns la concluzia că învățătura aceasta era contrară concepției holiness acceptate și, în seara următoare, a încuiat ușa bisericii pentru a nu-1 lăsa pe Seymour să intre, deși cei mai mulți dintre membrii bisericii primiseră mesajul său. Evanghelistul, neavând la cine locui în oraș și nici bani pentru a-și plăti găzduirea, a fost invitat în casa unui anume Richard Asbery, un om care în acel moment nu accepta învățătura lui Seymour. Cu toate acestea, evanghelistul a început să predice în salonul familiei Asbery, situat pe strada Bonnie Brae la numărul 214.

Rugăciunile au continuat timp de mai multe zile în casa familiei Asbery, până în noaptea de 9 aprilie, 1906, când Seymour și alți șapte au căzut la podea în extaz religios, vorbind în limbi. În fața acelei scene, fiica lui Asbery a zbughit-o pe ușa de la bucătărie, îngrozită de ce văzuse. Vestea despre cele ce se întâmplau în strada Bonnie Brac s-a răspândit cu repeziciune în împrejurimi, deoarece noii botezați, entuziasmați, ieșeau pe veranda din fața casei pentru a-și continua întâlnirile ciudate. Nu peste mult timp, curioșii au început să se adune și din cauză că o persoană dintre cei ce se închinau, viitoarea soție a lui Seymour, Jennie Moore, a început să cânte la pian, iar cu vocea cânta în ceea ce se credea a fi limba ebraică. In întâlnirile care au urmat, manifestările prin vorbirea în limbi au fost atât de numeroase și puternice, încât pe străzi se adunau mulțimi uriașe pentru a vedea ce se întâmplă. Albii se amestecau cu negrii în mulțimea care încerca să-l audă pe Seymour, care li se adresa dintr-un amvon improvizat chiar pe veranda din fața casei. Deoarece mulțimile se înghesuiau să intre în casă și făceau presiune asupra verandei, la un moment dat, podeaua a cedat, dar nimeni nu a fost rănit.

Strada Azusa

In fața acestui interes evident, Seymour a hotărât să caute locuri mai largi în care serviciile de trezire să se poată desfășura într-un mod mai convenabil. După ce s-a căutat prin tot orașul, a fost găsită o veche biserică africană metodistă abandonată, situată pe strada Azusa, la numărul 312, care a fost renovată pentru a se putea continua în ea întâlnirile. Clădirea aceasta, amplasată într-un cartier comercial al orașului, fusese în timpul din urmă folosită ca spațiu pentru închiriat și grajd de unde se puteau închiria cai și trăsuri. In 1906, vechea clădire cu două etaje era un abator. Ferestrele și ușile erau sparte și molozul umplea podelele, dar, din multe puncte de vedere, clădirea era ideală pentru astfel de întâlniri. Departe de zonele cu locuințe, ea putea fi folosită pentru întâlnirile care durau toată noaptea și care i-au caracterizat pe primii penticostali. Avea, de asemenea, atmosfera frustă a taberelor cu care partizanii holiness se obișnuiseră în urma pelerinajelor anuale la ”templul din pădure”. Un alt avantaj al ”grajdului din Azusa” era ca puteau intra în el și cei mai săraci din clasele de jos, nefiind intimidați de vitraliile și ornamenrele care pot fi văzute într-o biserică tradițională. In acest loc lipsit de orice fast a început Seymour să predice mulțimilor care l-au urmat din strada Bonnie Brae.

Nu mult după ce Seymour a început să predice în localul din strada Azusa, a început o mișcare uriașă de trezire. Zeci de oameni au început să ”cadă sub putere” și, după ce se ridicau de la pământ, vorbeau în alte limbi, vestea despre întâlnirile din Azusa a ajuns pe paginile ziarului Los Angeles Times pe la mijlocul lunii aprilie, un reporter relatând despre ceea ce el numea ”scenele sălbatice” ale acestei noi ”secte de fanatici”. Descriindu-1 pe Seymour drept ”un bătrân predicator negru”, care se comportă ca un ”majordom”, reporterul spunea că privirea sa ”rece, împietrită” îi hipnotiza pe oamenii necredincioși. Bătrânele doici negrese, spunea el, puteau fi văzute ”bolborosind tot felul de lucruri într-o frenezie religioasă”. Această prima veste despre trezirea de pe strada Azusa s-a încheiat cu o profeție care i-a fost dată printr-o viziune unui om care participa la închinare. In această viziune, el i-a văzut pe locuitorii Los Angelesului ”mergând ca o mare turmă spre pierzare”. După aceasta el a profețit ”o distrugere groaznică a orașului, dacă locuitorii lui nu se întorceau la principiile noii credințe”.

De fapt, o ”distrugere groaznică” s-a petrecut chiar a doua zi, dar în San Francisco, nu în Los Angeles. Pe 19 aprilie, în Times se putea citi un titlu care îi îngrozea pe mulți: ”Inima marelui oraș este sfâșiată”. In continuare, paginile ziarului descriau marea distrugere. Credincioșii din strada Azusa au simțit cutremurul care a zguduit întreaga coastă a Californiei și au fost convinși, în zelul lor religios, că între cele două cutremure a existat o legătură divină. Cutremurul natural din San Francisco a fost urmat de un ”cutremur spiritual” în strada Azusa și, în săptămânile care au urmat, aproape că a atins nivelul isteriei.

Trezirea se răspândește

Pentru că trezirea din Azusa continua, sute și, mai târziu, mii de oameni au început să se adune la întâlniri, atât curioși, cât și serioși. În fiecare zi, din trenuri coborau vizitatori veniți din tot continentul. Veștile și relatările despre întâlnirile ce aveau loc s-au răspândit în întreaga țară, atât prin intermediul presei laice, cât și prin cel al celei religioase. Cei mai interesanți observatori erau membrii mișcării holiness din întreaga țară. Zeci de relatări din publicații, ca The Way of Faith (Calea credinței) din South Carolina, cuprindeau scurte informații despre evenimentele din Los Angeles. Tot despre trezire se scria și în ziarul liber, de patru pagini, The Apostolic Faith (Credința apostolică), publicat de gruparea din strada Azusa condusă de Seymour și asistenții săi.

Cine a participat la întâlnirile din strada Azusa în cei trei ani și jumătate cât au avut loc acestea a putut fi martorul unor scene care depășeau orice imaginație. Bărbați și femei care strigau, plângeau, dansau, cădeau în transă, vorbeau și cântau în limbi, după care își traduceau mesajul în engleză. Intr-o adevărată manieră quaker (de la verbul englezesc ”to quake”= ”a tremura”- n.t.), oricine se simțea ”mișcat de Duhul” începea să predice sau să cânte. Nu existau coruri îmbrăcate în robă, nici cărți de cântări, nici programare a serviciilor, ci numai o revărsare de entuziasm religios. In mijlocul tuturor acestora se afla ”Prezbiterul” Seymour, care predica rar, în cea mai mare parte a timpului stând în spatele amvonului cu capul acoperit cu un coș de împachetat. Uneori putea fi văzut plimbându-se prin mulțime cu bancnote de cinci și zece dolari ieșindu-i din buzunarele de la spate, bancnote pe care oamenii i le vârâseră acolo fără ca el să-și dea seama. Alteori predica acuzându-i cu putere pe cei care nu erau de acord cu vederile lui sau încurajându-i pe cei doritori să ”dea drumul la vorbirea în limbi”. Altora le striga: ”Stăruiți! Cereți mântuire, sfințire și botez cu Duhul Sfânt sau vindecare divină”.

Seymour și lucrătorii misiunii locuiau la etajul superior, unde se afla și o sală lungă pe care ei au denumit-o ”odaia de sus a Rusaliilor”, un loc unde erau trimiși cei ce doreau să cunoască în mod personal ”experiența penticostală”. Vizitatorii care participau la întâlniri pretindeau că au putut simți o ”atmosferă supranaturală” în cele câteva camere ale misiunii. Parțial, aceasră atmosferă era rezultatul repetării manifestărilor fizice din îndepărtatul 1800, de la Cane Ridge. Ecoul strigătelor și manifestărilor de bucurie se întindea peste depozitele de lemne, grajduri, agențiile de ipotecare din preajma misiunii. Deoarece întâlnirile continuau săptămână de săptămâna*! tor mai mulți oameni participau la ele, până când, în vara lui 1906, oameni de orice rasă și naționalitate din zona Los Angelesului se amestecau în mulțimea care se înghesuia din stradă să intre în localul misiunii. Nu exista acolo nici urmă de discriminare rasială. Albi, negri, chinezi, și chiar evrei, stăteau unii lângă alții să-1 audă pe Seymour predicând. în cele din urmă, ceea ce începuse ca o mișcare de trezire locală într-o biserică de negri a ajuns să intereseze pe oamenii din toată țara, indiferent de rasă. In scurt timp, majoritatea participanților erau albi, dar serviciile au fost caracterizate întotdeauna de o completă integrare a oamenilor de rase diferite, încât un bărbat a exclamat odată: ”Diferența de culoare a fost spălată cu sânge”.

In tot anul 1906, trezirea a crescut în fervoare și interes din partea oamenilor. In august, Bartleman scria în The Way of Faith: ”Rusaliile au venit la Los Angeles, Ierusalimul Americii”. Rapoarte publicate în Apostolic Faith, publicația misiunii, indicau că sute de persoane vorbeau în limbi, alături de cei mântuiți, sfințiți și vindecați, talurile mântuirii penticostale continuă să se rostogolească în misiunea din strada Azusa”, se putea citi în ziar. Se spunea, de asemenea, că o femeie pe nume Anna Hali plecase la o biserică de limbă rusă din Los Angeles și că își predicase mesajul în limba rusă, deși aceasta îi era necunoscută. Se mai spunea că ascultătorii ”au fost atât de bucuroși să audă adevărul, încât au plâns și chiar i-au sărutat mâinile”. In decembrie 1906, ziarul spunea că ”Domnul este prezent în Los Angeles în diferite misiuni și biserici cu mare putere, în ciuda împotrivirii”. într-adevăr, către sfârșitul anului, multe alte misiuni s-au deschis în Los Angeles și altele au început să opereze în orașe de pe întreg teritoriul Statelor Unite, deoarece cei care vizitaseră misiunea din strada Azusa duceau ”focul” în locurile unde trăiau.”

Criticii trezirii din strada Azusa

La întâlnirile din strada Azusa au participat și mulți care nu erau de acord cu ce se petrecea acolo. Unii erau de părere că accentul pus pe emoții și entuziasm era excesiv, chiar și pentru adepții holiness, dintre care nu mulți erau cunoscuți pentru serviciile deosebit de decente din adunările lor. Câteva dintre cele mai radicale biserici și misiuni holiness și-au suspendat serviciile religioase și au venit în masă pe strada Azusa, când serviciilor de acolo li s-a dus vestea. Un lider al unei asemenea biserici holiness a fost pastorul William Pendleton, a cărui congregație s-a alăturat credincioșilor din strada Azusa în ciuda avertismentelor venite din partea lui J, M. Roberts și a Southern California Holiness Association. In curând, manifestări fizice ca ”tremuratul”, ”râsul sfânt”, ”dansul sfânt” și ”cântatul în Duhul” (pe care Seymour 1-a numit ”corul ceresc”), au început să fie văzute în timpul întâlnirilor de la misiune. Nu peste mult, spiritiști din numeroasele societăți oculte din Los Angeles au început să participe la servicii și să contribuie la acestea cu hipnozele și cu ședințele lor de spiritism. Deranjat de această evoluție a lucrurilor, Seymour i-a scris lui Parham, ecrându-i sfatul cu privire la atitudinea care să o ia față de ”spirite”, și 1-a rugat să vină la Los Angeles pentru a supraveghea mișcarea de trezire. Alții i-au spus lui Parham că în timpul serviciilor din strada Azusa ”se practicau toate trucurile din vechile tabere ale negrilor”. Chiar și mai neliniștitoare pentru Parham a fost informația că ”albii se comportau ca negrii mărginiți și neciopliți din Sud, lăsând totul pe seama Duhului Sfânt”. Parham 1-a sfătuit pe Seymour să continue serviciile, timp în care el s-a dus la Zion City pentru a le predica adepților lui Dowie ”Ilie”, care ajunseseră într-o stare de confuzie datorită strădaniilor unor membri de a-1 înlătura pe de-acum vădit ticnitul ”profet”.

Deși Seymour a încercat să tempereze manifestarea vorbirii în limbi și să reducă fervoarea necontrolată a mulțimilor din strada Azusa, strădaniile lui au rămas tară rezultat. Nettie Harwood, un critic și discipol al Almei White, a vizitat misiunea spre sfârșitul anului 1906 și a relatat că oamenii cântau cântări ”deloc melodioase, care sunau foarte nenatural și respingător”. Harwood mai spunea și că participanții de sexe și chiar de rase diferite se sărutau reciproc în mod excesiv. Ea s-a scandalizat de-a binelea când a văzut o negresă care își pusese mâinile în jurul gâtului unui alb, spunând că Msc roagă pentru el”. Doamna Washburn, lidera Asociației Holiness, scria în jurnalul său că ”aveau loc manifestări sttanii, sălbatice și isterice ca rostogolirea pe podea, însorită de emiterea unor sunete ciudate, ca venite dintr-o mare agonie”. Acestea le făceau cei care ”începeau să vorbească într-o limbă ciudată și să emită sunete nedeslușite”, pretinzând că ”au primit botezul cu Duhul Sfânt”. Spre uimirea ei, ”câțiva dintre cei mai buni” membri ai biserici ”au căzut pradă acelei amăgiri groaznice”. Pentru mulți dintre adepții holiness care au respins botezul lui Seymour, el era ”unealta lui Satan”. Pentru doamna White și discipolii săi de la Stâlpul de Foc, era clar că în Los Angeles ”bătea vântul pierzării”.41

Dacă unii au venit să critice, mult mai mulți au venit din curiozitate și au plecat convinși că acolo se petrecea o trezire istorică autentică. Un reporter străin de la un ziar din Los Angeles a venit să facă un reportaj despre ”circul” din ”grajdul” de pe strada Azusa. Pe când se afla acolo, o femeie simplă s-a ridicat în picioare, 1-a privit drept în ochi și i-a vorbit în limba lui natală, spunându-i lucruri ascunse pe care numai el le știa. Reporterul a plecat convins de veridicitatea experienței ”vorbirii în limbi”. Primul alb care a cunoscut experiența din strada Azusa a fost un anume A. G. Garr, pastor al unei misiuni holiness în Los Angeles. După ce a primit ”botezul”, Garr și soția lui au plecat în India unde se așteptau să le poată predica oamenilor de-acolo în limba lor natală. Însă, când au încercat aceasta, nu au reușit. După eșecul din India, soții Garr au plecat în Hong Kong, unde au fondat o misiune și au învățat limba chineză în cel mai obișnuit mod. Aceasta a fost cea mai cunoscută încercare de a pune în practică învățătura lui Parham privind folosirea de către misionari a vorbirii în alte limbi și s-a încheiat cu un eșec.42

Parham în strada Azusa

Era în octombrie 1906, când Parham, despre care Seymour spunea că este ”tatăl său în Evanghelia împărăției”, a ajuns în cele din urmă la Los Angeles, pentru mult trâmbițata lui ”unire a întregii mișcări de trezire”. Sosirea lui la Los Angeles fusese amânată timp de mai multe luni din cauza unei vizite pe care o tăcuse la Zion City, Illinois, unde recrutase mai mulți noi membri pentru cauza lui penticostală, eșuând în încercarea de a-și impune controlul asupra mișcării în declin condusă de Dowie. Când a venit în strada Azusa, a fost șocat de aspectul de ”zguduire sfântă* al serviciilor și a făcut strădanii să corecteze ”extremismul și fanatismul”, care, în opinia lui, ”depășiseră limitele bunului simț și ale rațiunii”. După ce a predicat de două sau trei ori, ”apostolului credinței apostolice” i s-a spus de către unul dintre discipolii lui Seymour că ”prezența lui în acel loc nu era dorită”. După aceea, a fost poftit să plece pentru că îi denunțase pe cei ce se ocupau cu spiritismul și cu hipnoza și care păreau a fi preluat controlul întâlnirilor. El a plecat ”dezgustat”, pentru că mulți ”trăncăneau, bolboroseau și dondăneau, fată să vorbească clar în vreo limbă anume”. După ce i s-a barat accesul la misiunea din strada Azusa, care – ironia făcea – purta acum denumirea ”Apostolic Faith Gospel Mission”, după propria organizație a lui Parham, profetul respins a început organizarea de întâlniri într-un local al W. C. T., situat la colțul tăcut de strada Broadway cu strada Temple. Seria acestor întâlniri a fost însă scurtă și ele nu au reușit să modifice cursul trezirii din strada Azusa, care a continuat neabătut, zi și noapte, timp de încă trei ani. După ce i s-a interzis lui Parham accesul la misiunea din strada Azusa, între Seymour și fostul său învățător s-a produs o ruptură totală care nu a fost niciodată reparată, mai târziu Parham spunând despre liderul mișcării din strada Azusa că ”era stăpânit de un duh de conducere”. Tot restul vieții sale, Parham a continuat să denunțe întâlnirile din strada Azusa, spunând despre ele că erau ”o corupere a puterii spirituale” prin care se ajungea la ”izbucnirile și spasmele înspăimântătoare” ale ”rostogoliților sfinți și hipnotizatorilor”.43

Pelerinii la strada Azusa

Pe parcursul celor trei ani și jumătate în care a continuat trezirea din strada Azusa, mulți vizitatori din toate colțurile țării au relatat în scris despre cele văzute acolo și toate acestea au fost citite cu mult interes de adepți mișcării holiness din Statele Unite. Vestea că în California avea loc neobișnuită revărsare a Duhului Sfânt s-a răspândit și în Europa și sute d predicatori de pe întreg continentul au venit la Los Angeles pentru a vede cu ochii lor ce se întâmpla acolo. Cei mai mulți dintre ei au fosr convinși d autenticitatea învățăturilor și manifestărilor cărora le erau martori cunoscând ei înșiși experiența Rusaliilor, însoțită de dovada vorbirii în limbi înainte de a se reîntoarce la bisericile lor. Mulți dintre cei care au venit s” vadă, vor întemeia denominații întregi de credincioși penticostali. In ultim ani, oricine despre care se știa că ”a fost la Azusa” era privit cu venerație și se bucura de respectul fraților în credință. In cele din urmă, o listă a ”pelerinilor la Azusa” a devenir o listă a onoarei care cuprindea primii lideri ai mișcării penticostale.

Printre cei care se vor remarca mai târziu în mișcarea penticostală, s-a numărat și Florence Crawford, care a dus mesajul în partea de nord-vest a Americii, prin mișcarea ei denumită ”Apostolic Faith” (Credința apostolică), cu sediul în Portland, Oregon. Doamna Crawford a fost printre primii care au lucrat cu Seymour în strada Azusa, inspirându-se în adoptarea denumirii de ”The Apostolic Faith” pentru mișcarea sa din denumirile pe care Parham și Seymour le dăduseră grupărilor lor. Mișcarea sa, care s-a dezvoltat într-o mică denominație, nu a fuzionat niciodată legal cu gruparea purtând același nume a lui Parham, care-și avea sediul la Baxter Springs, Kansas. Un altul, reverendul William H. Durham din Chicago, a venit și el la Los Angeles, după care s-a reîntors la organizația sa, ”North Avenue Mission”, pentru a fonda mișcarea penticostală în vestul mijlociu. Din biserica lui Durham au primit mesajul penticostal liderii adunărilor penticostale din Canada de mai târziu. In New York City, prima biserică penticostala a fost organizată în decembrie 1906, când un predicator de culoare, ”prezbiterul” Sturdevant, a venit de la Los Angeles și a deschis o misiune într-o cameră, Ia numărul 351, pe strada West Fortieth. Presa din New York City a reacționat la activitatea grupului din vest în aceeași manieră în care a facut-o cea din Los Angeles când a început, cu câteva luni mai înainte, trezirea din strada Azusa. Caralogându-i pe cei prezenți în camera respectivă drept ”un grup de negri din clasa cea mai săracă și needucată”, un reporter ai unuia dintre ziare spunea că ^ivelul freneziei la care aceștia au ajuns pare In multe cazuri a depăși limitele rezistenței fizice normale”.

O mișcare mondială

Printre cei care au răspândit mesajul din strada Azusa s-au mai numărat: doamna Rachel Sizelovc în Missouri, Samuel Sacii în Arizona, Glenn A. Cook în Indiana, D. W. Kerr în Ohio, R. E. McAlister în Ottawa, Ontario, C. H. Mason în Tennessee și G. B. Cashwell în North Carolina.* Una din cele mai importante persoane influențate de trezirea din strada Azusa a fost pastorul metodist norvegian T. B. Barratt, care, în anii 1906-1907, s-a aflat într-un turneu în Statele Unite. Aflându-sc în New York, a auzit de întâlnirile de la Los Angeles și a început o corespondență cu Seymour pe tema noii doctrine penticostale. In noiembrie 1906, el a cunoscut la New York experiența Rusaliilor și, nu mult după aceea, s-a reîntors la Oslo. începând în Oslo, în decembrie 1906, o serie de întâlniri de telul celor din strada Azusa, nu peste mult timp Barratt a putut vedea în aceste adunări metodiști și baptiști norvegieni vorbind în alte limbi, precum și mamfestân-du-se prin ”râs și dans sfânt”. Informațiile spectaculoase din presă au dus la nașterea unui mare interes public în capitala norvegiană țâța de noua mișcare și au adus mari mulțimi de spectatori la întâlnirile care au urmat. Din 1906 până la moartea sa, în 1940, Barratt a acționat ca un adevărat profet al penticostalismului în nordul Europei. Lui îi revine meritul de a fi început mișcarea penticostală în Suedia, Norvegia, Danemarca, Germania, Franța și Anglia.

Trezirea din strada Azusa este, în general, privită ca începutul mișcării penticostale moderne. Deși în Statele Unite existaseră mulți care vorbiseră în limbi și înainte de 1906, serviciile din strada Azusa au adus această manifestare în atenția lumii întregi și au servit drept catalizator în formarea a zeci de denominații penticostale. Direct sau indirect, practic toate grupările penticostale existente azi își au originea în trezirea din strada Azusa. Chiar și în India a fost semnalată, în 1908, o izbucnire a manitestării vorbirii în limbi care avea toate caracteristicile mtâlnirilor din strada Azusa. Sub conducerea unui anume Pândită Ramabai, fetele dintr-un orfelinat au început să vorbească și să se roage în limbile engleză, greacă, ebraică și sanscrită, în anii 1905-1908. Astfel, evenimentele care au avut loc după separarea de metodism din 1894 au atins apogeul la Los Angeles în 1906 și, de acolo, mișcarea penticostală holiness s-a răspândit până în cele mai îndepărtate

fost dificil să explice condițiile care au dus la nașterea nllJril penticostale și să o situeze în poziția corecta pe care o ocupă | Znca mondială. Unii au avansat ideea că penttcostalismu apare șt se deJ voM in rimpul sau imediat după marile catastrofe naționale sau cosmice», sau ^perioadele ”de mare apatie religioasă”. In cazul trezim penticostale lin California cu centrul în strada Azusa, nici unul dintre acești factori nu nare a fi fost prezent. Ea nu a apărut ca urmare a vreunui război sau a vreunei catastrofe, deși cutremurul din San Francisco a avut loc după ce a incepur seria de întâlniri. Și s-ar putea spune că marea controversă declanșată în jurul mișcării holiness, care a dus la convulsii în lumea religioasă înainte de 1867, a fost orice numai apatie religioasă nu.49

Mișcarea penticostală s-a dezvoltat ca o scindare în interiorul mișcării holiness și poate fi văzută ca rezultatul logic al cruciadei holiness care a stâr-nir opoziție din partea protestantismului american și, în mod special, din partea Bisericii Metodiste, timp de mai bine de patruzeci de ani. Apelurile repetate lansare de conducerea mișcării holiness, după 1894, pentru ”noi Rusalii” au produs inevitabil cadrul de gândire și premisele intelectuale pentru ca tocmai astfel de ”Rusalii” să aibă loc. Judecând în perspectivă istorică, mișcarea penticostală a fost copilul mișcării holiness care, la rândul ei, a fost copilul merodismului. Practic, toți liderii de la început ai mișcării penticostale au fost apărători fermi ai sfințirii ca o ”a doua lucrare a harului” și nu au făcut decar să adauge ”botezul Rusaliilor” cu dovada vorbirii în limbi ca o ”a treia binecuvântare”, suprapusă celorlalte două. Cât timp au trăit, atât Parham cât și Seymour au susținut deplin concepția wesleyană cu privire la sfințire.50

Misiunea din strada Azusa a continuat să activeze ca o biserică afro-amencană independentă timp de mai mulți ani, după ce mișcarea de trezire prin care a luat naștere s-a sfârșit în 1909, albii părăsind-o complet

CAPITOLUL ȘASE

Rusaliile vin în Sud

Am mers la serviciul religios de azi al Bisericii Holiness fi l-am auzit predicând pe fratele G. B. Casljwell. El a fost în California și a primit botezul cu Duhul Sfânt, iar acum vorbește într-o limba necunoscută. Unii caută aici această experiență. (Dunn, North Carolina, 30 decembrie, 1906)

Thurman Carey

Înainte de sfârșitul anului 1906, vestea despre trezirea din strada Azusa din Los Angeles se răspândise în întreaga Americă și în multe părți ale lumii. Ca mai afectați de veștile din California au fost membrii bisericilor holiness/ Ziarul scos de Seymour, The Apostolic Faith, a fost trimis gratuit la mii de lucrători și laici de pretutindeni. In fiecare număr apăreau articole senzaționale despre oameni vorbind în limbi Jntocmai ca apostolii în ziua de Rusalii”. Exemplarele din ziarul cu apariție neregulată erau citite cu aviditate date din mână în mână. Predicatorii holiness de la o coastă la cealaltă a ii citeau cu uimire și mare interes despre ”revărsarea penticostală” din trăda Azusa, unde oamenii nu numai că vorbeau în limbi, ci și cântau nun ți profețeau în limbi străine. Relatările despre traducerea supranatu-'aiâ a limbilor, vindecarea divină a bolilor, viziuni ale unor limbi de foc și scene spectaculoase de extaz

………………………

Vorbirea în limbi în mișcarea holiness

Scenele petrecute pe strada Azusa, așa cum erau descrise de către Seymour și Bartleman, n-au fost nimic nou pentru mulți adepți holiness. Calea botezului cu foc” era deja bine cunoscută, în special în sud și în ves-tul mijlociu. Mulți dintre adepții holiness erau de părere ca o anumită manifestare exterioară se cerea a însoți sfințirea, pentru a dovedi că o anumită persoană ”a primir răspuns la rugăciune”. Unii erau de părere că cea mai bună dovadă a primirii borezului cu Duhul Sfânt era capacitatea de a dansa ”dansul sfânt”. Alții spuneau că noii botezați începeau să strige ”Aleluia!” cu așa putere încât ”se cutremura pământul”, în timp ce alții susțineau că cea mai bună dovadă era strigarea într-un extaz asemănător beției, ca apostolii în ziua de Rusalii. De-a lungul anilor, un număr de adepți holiness cunoscuseră experiența vorbirii în limbi, dar această experiență era considerară a fi doar una dintre multele ”dovezi” ale sfințirii. înainte de 1906, autorii de publicații holiness erau de părere că vorbirea în limbi ar trebui să fie parte a oricărui serviciu evanghelic normal, deși cei mai mulți credeau că cuvintele ”altor limbi” se refereau la ”noua limbă a noilor convertiți”. W B. Godbey, remarcabilul savant în limba greacă al National Holiness Movement, a ignorat vorbirea în limbi în cartea sa, Comentariu asupra Noului Testament, chemând în schimb la o reîntoarcere a bisericii ”la puterea din vechime”, care dărâma.

In 1881, o persoană care a vorbit în limbi într-o tabără holiness din vestul mijlociu a profețit despre divizarea care se va produce mai târziu, o dată cu venirea penticostalismului.

Intr-o zi, chiar în mijlocul unei predici aprinse, o femeie din districtul Carrol, adeptă holiness, a țâșnit în picioare pe intervalul dintre bănci. Gestul în sine nu merira prea multă atenție, pentru că participanții se așteptau la manifestări de acest fel. Dar în acest caz s-a produs ceva neașteptat. Câtorva dintre surori le-a luat ceva timp să o liniștească pe femeie și să păstreze aparența de decență a serviciului. Imediat femeia a început să compună versuri rimate într-un jargon necunoscut și să le cânte pe o melodie nepământească. Ea a continuat până a deranjat com-pler serviciul, întreaga tabără fiind cuprinsă de zarvă și ceartă din această pricină. Participanții s-au împărțit în două tabere: unii spuneau că a fost o manifestare minunată a puterii divine, alții că a fost o repetare a vorbirii în limbi de la Rusalii. Dar toți predicatorii prezenți, tară excepție, au declarat că manifestarea respectivă a fost de la diavolul. Tabăra a fost atât de divizați în opiniile avute, încât a fost nevoie de mare atenție și grijă din partea tuturor celor cărora le revenea sarcina de a se îngriji de ea.

Deși cei mai mulți adepți holiness au auzit probabil despre vorbirea in limbi o dată cu cele petrecute în strada Azusa, practica aceasta era bine cunoscută cercetătorilor Bibliei și ai istoriei Bisericii. Potrivit mărturiilor de care se dispunea, multe perioade ale istoriei creștinismului, de la apostolul Pavel la Charles Parham, fuseseră punctate de manifestări ocazionale ale vorbirii în limbi. Fenomenul acesta fusese cunoscut printre montaniști în Italia secolului al II-lea, printre albigenzi în Franța secolului al Xll-lea și printre valdenzi în Italia secolului al XlII-lea. In America, mormonii și quakerii experimentaseră și ei fenomenul în secolele al XVTO-lea și al XlX-lca. Partizanii lui Irving au făcut din vorbirea în limbi o doctrină fundamentală a ”Bisericii” lor ”Catolice și Apostolice” din Anglia, după 1830, în vreme ce o manifestare puternică a vorbirii în limbi, care a avut loc în Providcnce, Rhode Island, în 1874, a făcut publicul să-i numească pe adepții lui R. B. Swan, un pastor local, ”oamenii cu dar”. In anii din urmă, marea trezite galeză, din anii 1904-1905, s-a caracterizat prin exemple izbitoare ale acestei practici. în 1906, manifestarea puternică a vorbirii în limbi din strada Azusa a fost în mod clar o repetare a unui fenomen creștin în favoarea căruia existau multe dovezi, dacă nu a unuia bine cunoscute.

În secolul al XlX-lea, Sudul Americii a fost scena mai multor manifestări ale vorbirii în limbi. Taberele locuitorilor de lângă frontieră, ca aceea de la Cane Ridge din 1800, au cunoscut exemple ale acestei practici, cele mai multe sub forma cântării în duhul. Un avânt deosebit al vorbirii în limbi a avut loc în 1890, când apogeul National Holiness Movement a avut ca rezultat formarea de noi denominații. Unul dintre primii evangheliști-vin-decători din America, doamna M. B. Woodworth Etter, a relatat despre apariția vorbirii în limbi cu ocazia unei întâlniri de vindecare în masa care a avut loc în St. Louis, în 1890. S-a spus despre o tânără că a vorbit și a scris ”foarte corect” într-o limbă străină pe care nu o cunoștea. Incepându-și lucrarea ca membru al United Brethren Church în anii optzeci, doamna Etter a susținut că pe tot parcursul lucrării ei unii oameni ”vorbiseră în limbi”. Pe lângă vorbirea în limbi, Etter susținea că are și ”darurile de vindecare, de scoarere a demonilor, de a face minuni și de a avea vedenii”.

În același an în care doamna Etter predica în St. Louis, Daniel Awrey, un bărbat care mai rârziu a devenit o persoană importantă în mediile penti-cosrale, a vorbit în limbi la o întâlnire de rugăciune în Delaware, Ohio. Ulterior, stabilindu-se în orașul Beniah, Tennessee, Awrey a intrat în contact cu mișcarea holiness a ”botezului cu foc”. Făcându-și cunoscută experiența în presa holiness, Awrey a devenit bine cunoscut adepților holiness și, în 1898, a fost unul dintre membrii fondatori ai comitetului de organizare a Fire-Baptized Holiness Church din Anderson, South Carolina.

Probabil cea mai remarcabilă manifestare a vorbirii în limbi înainte de 1906 s-a produs în contextul trezirii de la Camp Creek, din North Carolina, în 1896. In acele întâlniri, mulți oameni, ”bărbați, femei și copii… au vorbit în limbi sub puterea Duhului lui Dumnezeu”. Cu mulți ani mai târziu, se estima de către cei care fuseseră prezenți acolo că peste o sută de persoane se manifestaseră în acest mod la acele întâlniri. Acest eveniment i-a pregătit pe membrii Church of God din Tennessee să accepte doctrina vorbirii în limbi ca dovada inițială a primirii Duhului Sfânt, când veștile despre cele petrecute în strada Azusa s-au răspândit în tot Sudul.

Experiențele lui Parham și ale studenților școlii sale biblice din Topeka i Houston, dintre anii 1901-1905, au fost și ele soli importanți ai evenimentelor istorice din Los Angeles. Un istoric estima că mai mult de o mie de americani vorbiseră în limbi înainte de trezirea din strada Azusa, dar este probabil că mai multe mii au făcut același lucru în multele întâlniri de tabără și treziri care atinseseră un înalt grad de fervoare după războiul ci vil.

Importanța trezirii din strada Azusa a fost aceea de a fi jucat rolul de catalizator care a contribuit la afirmarea vorbirii în limbi ca o doctrină complet definită. Fenomenul era recunoscut de mai mulți ani, dar nu fusese acceptat ca o dovadă necesară a botezului cu Duhul Sfânt Ceea ce a cauzat diviziune in sânul mișcării holiness a fost tocmai insistenta lui Parham în a susține că vorbirea în limbi este singura ”dovadă biblică» a botezului cu Duhul Sfânt. Aderenții la doctrina penticostală au acceptat acum vorbirea în limbi drept o dovadă incontestabilă și oricând prezentă, susținută cu referințe biblice și aceeași pentru toți. în prima sa predică, rostită la Rusaliile din 1901, Parham oferea vorbirea în limbi drept o soluție la problema dovezilor:

”Acum, toți creștinii sunt de acord cu faptul că în noi trebuie să locuiască Duhul Sfânt, dar fiecare are propria lui opțiune în ce privește manifestarea în exterior a acestui fapt; unii susțin că aceasta ar consta în strigare, sărire și cădere în transă, în timp ce alții pun accentul pe inspirație, ungere și revelație divină… Cu cât mai de folos ar ti pentru cei care-i învață pe oamenii de azi despre Duhul Sfânt ca mai întâi să primească o dovadă biblică, cum au primit și ucenicii, în loc de a încerca să convingă lumea să creadă ce spun”.”

Tocmai această afirmație, anume că vorbirea în limbi era dovada primirii Duhului Sfânt, a dat penticostalismului forța sa deosebită. Aceasta a rezolvat problema omului de a-și dovedi sieși și, în același timp, de a dovedi și lumii că a primit botezul cu Duhul Sfânt. Astfel, penticostalismul a reușit ”să facă ceea ce mișcarea holiness nu a reușit”, și anume de a-i oferi credinciosului ”o modalitate de expresie dinamizatoare, autentică și de actualitate care, drept urmare, îi garanta persoanei faptul că are Duhul Sfânt”. O contribuție la rezolvarea problemei dovezii a fost și susținerea puternică în Noul Testament a asocierii dintre vorbirea în limbi și botezul cu Duhul Sfânt, fapt care i-a convins ușor pe mulți adepți holiness, dată fiind interpretarea de către toți a Bibliei în litera ei.

Gaston Barnabas Cashwell

Cei mai mulți dintre cei care au citit în publicațiile holiness despre întâlnirile din strada Azusa au reacționat favorabil la ”Rusaliile californiene”. In Falcon, North Carolina, la administrația taberelor Bisericii Crampler's Holiness, predicatorii citeau cu mare interes fiecare număr al The Way of Faith. Unul dintre predicatorii tineri, George Floyd Taylor, spunea că, citind pentru prima dată despre trezire, inima i-a spus ”amin”. Un alt predicator de la Crumpler's, Gasron Barnabas Cashwell, din Dunn, North Carolina, nu numai că a spus ”amin” la veștile venite din Los Angeles, ci s-a hotărât să și călătorească până acolo pentru a vedea cu ochii lui ce se întâmplă și, dacă ar fi fost posibil, să primească el însuși botezul cu Duhul Sfânt.

Cashwell, sortit să devină ”apostolul penticostalismului” în Sud, era un om greu, cântărind aproximativ 115 kg. Cu o față plăcută încadrată de un păr blond, el era în 1906 un om de vârstă mijlocie care interzisese în 1903 hierărorilor merodiști să se alăture Bisericii ”Pentecosral Holiness”. Când a avut loc conferința anuală a bisericii, în Lumberton, Carolina de Nord, în noiembrie 1906, Cashwell a absentat, fapt care a atras imediat atenția. Președintele conferinței, Crumpler, le-a citit delegaților uimiți peste măsura urmăroarea scrisoare:

”Dacă am supărat pe oricare dintre voi, îl rog să mă ierte. Mi-am dat seama că viața mea e departe de standardul de sfințenie pe care îl predicăm; dar m-am pocăit în casa mea din Dunn, North Carolina, și am fost reabilitat. Nu pot fi cu voi de această dată, pentru că plec acum spre Los Angeles, California, unde doresc să primesc botezul cu Duhul Sfânt”.

Toți cei prezenți au fost deosebit de interesați să afle rezultatul călătoriei lui Cashwell. Mulți au început să adopte o atitudine favorabilă față de întâlnirile din strada Azusa și unii au început să se roage ca și în Est să se producă o asemenea rrezire, dar Cashwell s-a dovedit a fi fost singurul gata să traverseze întreg continentul pentru a cunoaște experiența penticostală.

Odată sosit la Los Angeles, Cashwell a mers direct la misiunea din strada Azusa. Ceea ce a văzut acolo a fost pentru el, un domn din sud, tulburător. Văzând că Seymour predica și că majoritatea celor prezenți erau negri, prunul său gând a fost să plece fară a mai sta să vadă ce se întâmplă. Totuși, s-a gândit el, după ce a parcurs o atât de mare distanță, era păcat să nu rămână, chiar daca n-ar fi înțeles mare lucru din tot ce se petrecea acolo. în timpul acelei prime participări a lui la întâlniri, un tânăr negru s-a apropiat de el și și-a pus mâna pe capul său, rugându-se pentru el ”să fie botezat cu Duhui Sfânt”. Mai târziu, Cashwell își amintea că a simțit cum îi străbate un fior șira spinării. La început cu puternice prejudecăți împotriva negrilor, treptat a început să renunțe la ele în măsura în care interesul pentru vorbirea în limbi a început să pună stăpânire pe el. După doar câteva servicii, ”și-a pierdut mândria” și i-a cerut lui Seymour și altor câțiva negri să-și pună mâinile pe capul său pentru a fi și el ”umplut”. Nu peste mult a primit botezul cu Duhul Sfânt și a început să vorbească în limba germană.

Cashwell nu a zăbovit prea mult în ”Ierusalimul american” după experiența avută în strada Azusa. Reîntors la locuința sa din Dunn, North Carolina, a închiriat o clădire veche cu trei niveluri, care servise anterior ca depozit de tutun. Adunările penticostale planificate de el aveau să fie pentru Est ceea ce fusese strada Azusa pentru Vest. Începute pe 31 decembrie, 1906, întâlnirile vor avea ca rezultat adoptarea concepției penticostale de către cea mai mare parte a mișcării holiness din Est.

Înainte de întâlnirea de la Dunn, Cashwell i-a invitat să participe pe toți lucrătorii din Fire-Baptized Holiness Church, The Pentecostal Holiness Church și The Free-Will Baptist Church. Rezultatele au depășit cu mult tot ceea ce fusese vreodată văzut în mișcarea holiness din sud. Mii de oameni s-au înghesuit în vechiul depozit pentru a auzi cu urechile lor despre ”mișcarea vorbirii în limbi”. Practic a participat întreg corpul de lucrători al Pentecostal Holiness Church și al Fire-Baptized Holiness Church, cei mai mulți dintre ei mergând la altar și primind experiența despre care predica Cashwell. G. F. Taylor, unul dintre cei mai tineri lucrători din biserica lui Crumpler, a așteptat cu atâta ardoare să fie ”botezat”, încât, la numai cinci minute după ce 1-a văzut pe predicatorul care fusese în strada Azusa, J)uhul Sfânt vorbea” cu limba tânărului lucrător.

Întâlnirile din Dunn continuând, tot mai mulți baptiști, metodiști și prezbiterieni s-au alăturat adepților holiness. Pentru mai mult de o lună, vechiul depozit a răsunat de predicile lui Cashwell și de strigătele noilor botezați. Zeci de predicatori holiness ”au mers la altar” și s-au întors ”vorbind și cântând în limbi, râzând râsul sfânt, strigând, sărind și lăudân-du-L pe Dumnezeu”, în scene care aminteau de întâlnirile din tabăra de la Cane Ridge din urmă cu o sută de ani.

Unul dintre predicatorii de la The Free-Will Baptist Church a participat la întâlnire, însă nu a primit ”botezul”. Copiii săi l-au întâmpinat la ușă întrebându-1: ”Tată, tată, ai vorbit în limbi? ” Răspunzând negativ, a mai adăugat: ”..dar îmi doresc aceasta mai mult decât orice pe lume”. După doar câteva seri, a primit darul ”vorbirii în limbi” în depozit printre ”o mare mulțime”.

Cu toate că mulți predicatori ai The Holiness Church și ai The Fire-Baptized Holiness Church au participat la întâlnirea din Dunn, printre ei nu s-au numărat și liderii acelor biserici, Crumpler și King. Crumpler discutase cu Taylor despre noua doctrină a vorbirii în limbi cu câtva timp înainte de reîntoarcerea lui Cashwell și a declarat categoric că, dacă Cashwell va predica doctrina penticostală, el ”i se va opune”. Pentru un anumit motiv Crumpler nu avea încredere în Cashwell și, din această cauză, a hotărât să lipsească din start pe perioada trezirii de la Dunn. Conducând el însuși o serie de întâlniri de trezire în Florida pe parcursul lunii ianuarie 1907, Crumpler nu a știut că cei mai mulți dintre lucrătorii din biserica sa se aflau la Dunn, susținând fără rezerve doctrina lui Cashwell. Călătoria aceasta se va dovedi a fi fatală pentru controlul viitor al lui Crumpler asupra bisericii.”

King și-a petrecut primele zile ale lui ianuarie 1907 la locuința sa din Toccoa, Georgia, fără a avea cunoștință de întâlnirea istorică de la Dunn, deși aflase deja de întâlnirile din strada Azusa. In timp ce se afla pentru a predica într-o tabără la Thombury, Ontario, în septembrie 1906, a întâlnit un vechi prieten, A. H. Argue din Winnipeg, Manitoba, care i-a spus despre trezirea din strada Azusa, La sfârșitul discuției, Argue i-a înmânat un exemplar al revistei lui Seymour, Apostolic Faith, în care era descrisă noua experiență penticostala. Punând-o în buzunar, King a uitat de ea timp de mai multe zile, până în timpul unei călătorii cu trenul pe care o făcea pentru a se reîntoarce în Georgia. Citind revista cu mare interes, a descoperit că era de acord cu tot ce era scris în ea. învățătura lui Seymour privind primirea botezului cu Duhul Sfânt după sfințire era ceea ce ”crezuse șt predicase el timp de mai mulți ani”. Susținerea vorbirii în alte limbi i s-a părut o poziție rațională, atât timp cât revista nu o considera ca singura dovadă a botezului. Ajuns în Toccoa, a ascultat mai multe relatări din California și ”s-a bucurat să audă despre această mare lucrare”. în momentul întâlnirii de la Dunn, King se afla la casa sa din Toccoa, ținând ”zece zile de post și rugăciune pentru o revărsare a Duhului Sfânt”.

Seria de întâlniri de la Dunn s-a încheiat la sfârșitul lui ianuarie 1907, dar serviciile au continuat în Dunn Pentecostal Holiness Church, unde Cashwell predicase înainte de trezirea care a început în depozitul de tutun, întâlnirile la de Dunn au stârnit un mare interes în tot Estul. Relatări despre ele au apărut în The Way of Faith și s-au răspândit în lung și-n lat. Adepți ai holiness din Danville, Virginia, până în Birmingham, Alabama, au început să-1 asalteze pe evanghelist cucereri de a dedanșa astfel de treziri și în comunitățile lor. Călătorind prin Sud, între 1906 și 1909, Cashwell s-a impus categoric ca ”apostolul penticostal al Sudului”.2”

Din Dunn, Cashwell a început un turneu prin tot Sudul, aprinzând scânteia unor mișcări de trezire în Memphis, Tennessee; West Union, Clinton și Lake City, South Carolina; High Point, North Carolina; Danville, Virginia; Toccoa și Valdosta, Georgia și Birmingham, Alabama. Oriunde ajungea se strângeau mulțimi uriașe de oameni pentru a-1 auzi predicând noua evanghelie a Rusaliilor și a vorbirii în limbi. Peste tot, predicatorii holiness ori aderau la cauza sa, ori i se opuneau fățiș. Cuvintele cu care își începea de fiecare dată predica erau: ”Haideți, predicatorilor, scoateți-vă Bibliile! ” Celor care veneau să-1 asculte le spunea că vorbirea în alte limbi era singura dovadă biblică a primirii Duhului Sfânt. Oamenilor care căutau pocăința, regretând faptele făcute, le spunea: ”Continuați să vă rugați, El (Duhul Sfânt), va mărturisi când va veni*. In urma fiecărei întâlniri erau zeci de persoane care mărturiseau că au cunoscut experiența vorbirii în alte limbi. Despre aceste întâlniri Taylor scria cu entuziasm, în septembrie 1907: ”Cunoaștem acum o atât de mare trezire și aceasta a cuprins întreaga lume. Aceasta este ploaia cea târzie*. Cu un atât de mare interes pentru lucrarea sa, Cashwell a început publicarea înainte de sfârșitul anului a unei foi cu titlul: The Bridegroom's Messenger (Mesagerul Mirelui), un periodic care, în intenția redactonilui, urma să ”se îngrijească de lucrarea penticostală din Sud”. Prin paginile acesrei publicații nenumărați alți oameni au aflat care era mesajul penticostal.

Cashwell și King

Convingerea membrilor de rând și a pastorilor bisericilor holiness a fost o sarcină relativ ușoară pentru Cashwell, dar schimbarea opiniilor liderilor denominaționali s-a dovedit a fi o problemă dificilă. Prima sa confruntare cu un lider de biserică s-a petrecut în februarie 1907, când congregația Fire-Baptized Holiness din Toccoa, Georgia, 1-a invitat să vorbească la câteva servicii speciale. La acele întâlniri de trezire a participat și J. H. King, supraveghetorul general al Fire-Baptized Holiness Church și pastor ai congregației din Toccoa. Deși petrecuse multe zile din ianuarie rugându-se și postind pentru o ”revărsare” a Duhului Sfanț, King nu era deloc pregătit să accepte învățătura lui Cashwell ca realizarea trezirii pe care el o căuta. Când Cashwell a sosit în Toccoa, King, un cercetător pătrunzător al Noului Testament în limba greacă, s-a pregătit să-1 înfrunte într-o dispută teologică având ca subiect vorbirea în limbi, o învățătură pe care el o punea încă sub semnul întrebării. Luând cartea lui Dean Alford, însemnări critice asupra Noului Testament, însemnările lui Wesley și Noul Testament, el a petrecut mai multe ore cercetând textele biblice care se refereau la vorbirea în limbi. Spre uimirea lui, tot ceea ce a citit a confirmat corectitudinea poziției lui Cashwell. După un mare travaliu intelectual, s-a îndreptat cu ”o minte deschisă” spre locul unde urma să se desfășoare primul serviciu. Nu peste mult s-a văzut că se afla nu numai în acord cu noua concepție penticostală, dar și stând la altar pentru a cunoaște noua experiență. În seara următoare, 15 februarie 1907, a primit botezul cu Duhul Sfânt, devenind de atunci înainte unul din exponenții naționali ai teologiei penticostale. Punând în practică noua teologie, King a renunțat imediat la învățătura lui Irwin privitoare la botezul cu foc, schimbând denumirea publicației Live Coals of Fire {Cărbuni aprinși) în The Apostolic Evangel (Evanghelistul apostolic) și a decis ca din acel moment înainte să publice numai mărturiile celor care acceptaseră vorbirea în limbi ca dovadă a botezului cu Duhul Sfânt.

Următorul lider holiness care a acceptat învățătura penticostală a lui Cashwell a fost N. J. Holmes, a cărui școală biblkădin Altamont, dintre anii 1906-1907, se afla amplasată pe Muntele Paris, în apropiere de Grcenville, South Carolina. Când a auzit pentru prima dată despre întâlnirea da la Dunn, Holmes a avut îndoieli privind exteriorizarea botezului cu Duhul Sfânt prin vorbirea în limbi. în 1905, unul dintre studenții școlii a vorbit în limbi în timpul unei întâlniri de rugăciune, producând marc uimire și interes printre ceilalți studenți. întâlnirile din strada Azusa și trezirea din Dunn tăcuseră subiectul unor articole în The Way of Faith și fuseseră urmate îndeaproape de studentii școlii. în primăvara lui 1907, o studentă pe nume Lida Purkie a participat la unul din serviciile lui Cashwell desfășurat la West Union, South Carolina, și a revenit la școală penticostală autentică. Complet tulburați de acest fapt, studenții au propus ca Holmes să se deplaseze la West Union pentru a investiga fenomenul. Holmes a revenit convins că ”Dumnezeu se afla acolo”, deși nu era de acord cu teologia lui Cashwell. în săptămânile ce au urmat, mulți studenți au cunoscut experiența și au început să vorbească în alte limbi. Mișcarea printre studenți a devenit atât de puternică încât ”nici Holmes și nici ceilalți profesori nu au știut ce să facă în fața ei”. în cele din urmă, un studiu al Scripturii i-a convins pe Holmes și pe soția sa, ca și pe asistentul lui Holmes, L. R. Graham, că doctrina penticostală era corectă. Prin aprilie 1907, Holmes și practic întreaga școală vorbeau în limbi. începând din acel moment școala lui Holmes a devenit un bastion al teologiei penticostale. ;

Biserica Penticostală Holiness

Strădaniile lui Cashwell de a-1 converti la noua doctrină pe liderul propriei lui biserici, A. B. Crumpler, au fost zadarnice. Reîntorcându-se din Florida în februarie 1907, Crumpler a început imediat să se opună noii doctrine care părea că îi invadase biserica. In mai multe articole din The Holiness Advocate {Apărătorul Holiness), el îi denunța cu putere pe Cashwdl și adepții lui care ”bolboroseau*. Dar, în acel moment, majoritatea cititorilor săi erau penticostali simpatizanți, dacă nu de fapt. Spre sfârșitul lui 1907, lista celor care donau pentru scoaterea revistei ajunsese atât de redusă, datorită protestelor stârnite de articolele sale, încât publicația a fost nevoită să-și înceteze apariția. Timp de mai multe luni, gruparea penticostală a lui Cashwell a rivalizat cu cea anti-penticostală a lui Crumpler pentru controlul bisericii. In 1908, era clar că va urma o lămurire a lucrurilor la convenția bisericii, planificată a se desfășura în acel an la Dunn, North Carolina.

Controversa a atins punctul culminant în noiembrie 1908, la Convenția denominației din Dunn. Atât fracțiunea penticostală cât și cea anti-penticostală au venit la întâlnire foarte bine pregătite. Vederile lui Crumpler erau pe atunci bine cunoscute, atât din articolele publicate de el în Holiness Advocate, cât și din predicile sale tăioase rostite în diferite biserici. Facțiunea penticostală era condusă de către Cashwell, care, în 1908, găsea că era normal să se considere liderul penticostalilor din Sud, și de către G. F. Taylor, a cărui carte, The Spirit and the Bride {Duhul si Mireasa), apăruse în septembrie 1907, fiind o apărare clară a noii doctrine. Deși penticostalii au deținut în mod clar majoritatea, în prima zi a convenției ei au votat ca Crumpler să rămână în continuare președinte.

Înainte cu o zi de încheierea convenției, Crumpler a înțeles că nu avea nici o șansă să învingă majoritatea penticostală și s-a retras din biserica pe care o fondase. Împreună cu el s-a retras și un alt pastor cu biserica sa din LaGrange, North Carolina. Celelalte paisprezece biserici și cei mai mulți dintre ceilalți predicatori au rămas cu penticostalii. După retragerea lui Crumpler, un membru al grupării penticostale, A. H. Butler, a fost ales pentru a ocupa locul vacant al președintelui. Lucrările convenției care au urmat vizau reformarea mișcării după vederile penticostale. Ziarul lui Cashwell, The Bridegroom's Messenger, a fost adoptat ca ”publicație a bisericii până la noi modificări”, pentru a o înlocui pe cea a lui Crumpler, Holiness Advocate, care își încetase apariția. Cashwell a fost numit președinte al comitetului însărcinat cu revizuirea Declarației de credința a bisericii.

Declarația de credință a fost revizuită în mod corespunzător de către comitet, care i-a adăugat un paragraf în care se afirma: ”In ceea ce privește botezul cu Duhul Sfânt, mărturisim ca dovada pe care noi o acceptăm este aceeași care apare și în Faptele Apostolilor, capitolele 2,10 și 19: vorbirea în alte limbi, așa cum dă Duhul”. Pentru a se asigura și mai mult în viitor de păstrarea caracterului penticostal al bisericii, convenția a adoptat o rezoluție formulată de Cashwell și doi dintre prietenii săi:

”Convenția aceasta cere tuturor pastorilor și persoanelor care dețin o funcție de conducere în biserică să nu primească în biserică nici un predicator sau învățător care predică sau îi învață pe oameni împotriva botezului cu Duhul Sfânt așa cum este acesta prezentat în Declarația de credință revizuită”.27

Astfel, mica denominație, care în 1908 avea în componența ei cincisprezece biserici, toate din statul North Carolina, a devenit în mod oficial o biserică penticostală. În anul care a urmat, aceeași grupare, care purta denumirea de ”The Holiness Church of North Carolina” (Biserica Holiness din North Carolina) din 1901, a votat să revină la atributul de ”penticostală” din denumirea ei, întrucât era de acum în mod clar parte a mișcării penticostale care se dezvolta atât de rapid.28

De-a lungul întregii acestei lungi evoluții, identificarea bisericii cu mișcarea penticostală și pierderea lui Crumpler, fondatorul ei, nu au afectat prea mult tânăra biserică. Când, în final, s-a tras linia pentru a vedea câte victorii s-au înregistrat și câte pierderi, s-a văzut că doar două biserici refuzaseră să adere la noua doctrină și că doar ”cinci sau șase predicatori și câțiva membri răzleți” au plecat împreună cu Crumpler. Nu mult după aceea, Crumpler s-a reîntors la Biserica Metodistă, rămânând acolo pentru tot restul vieții.29

In aceeași regiune a statului North Carolina, care fusese martoră a trecerii Pentecostal Holiness Church prin revoluția dcKtrinară, și Free-Will Baptist Church a fost atinsă de vântul schimbării. După cum s-a menționat deja, o parte a membrilor Free-Will Baptist Church acceptaseră învățătura holiness înainte de trezirea inițiată de către Crumpler în 1896 și după aceea mai mulți în timpul campaniilor sale de răsunet de pe teritoriul statului. După ce Cashwell a revenit la Dunn din Los Angeles, în 1906, mulți bjeră-tori baptiști free-will au acceptat și ei mesajul penticostal. în timp a apărut o controversă între elementele penticostale și cele nepentkostale ale bisericii, având ca rezultat în cele din urmă organizarea a ”The Pentecostal Free-Will Baptist Church” cu sediul în Dunn, North Carolina. Și alți mulți membri ai bisericilor baptiste din sud au trecut la penticostalism, grafic strădaniilor cvanghclișrilor itineranți care câștigau adepți în case, în locuri publice și în tabere de pe întreg reriroriul din sud.80

Unul dintre importantele rezultare cu caracter ecumenic ale trezirii pen*; ricosrale din Dunn a fost fuziunea, în 1911, dintre Pentecostal Holiness Church și Fire-Baptist Holiness Church. întrucât cele două denominații operau practic în același teritoriu și au avut aceeași doctrină, după 1906, o fuziune părea de dorit. Prin urmare, The Pentecostal Holiness Church a adoprar o moțiune formulară de către G. F. Taylor la convenția bisericii care a avut loc în 1909, invitând pe The Fire-Baptized Holiness Church și elementele penticostale ale The Free-Will Baptist Church să i se alăture. In lunile care au urmat, The Fire-Baptized Holiness Church a acceptat propunerea și a numit o comisie pentru a negocia cu reprezentanții The Pentecostal Holiness Church. Baptiștii free-will însă au decis să nu dea curs invitației de aderare.”

Convenpa în timpul căreia s-a produs această fuziune a avut loc la Falcon, North Carolina, în ianuarie 1911. întrunire în sala ocrogonală situată pe locul taberei istorice de la Falcon, cele două grupări au rezolvat complicatele probleme ale fuzionării în doar câteva zile. Unirea a fost ratificată In 30 ianuarie, cu numai două voturi împotrivă dintr-un total de treizeci și opt. Noua organizație a votat adoptarea denumirii grupării mai mici și mai tinere, The Pentecostal Holiness Church. Deoarece J. H. King, supraveghetorul general al The Fire-Baptized Holiness Church, a absentat de la convenție, aflându-se în acea perioadă într-un turneu misionar mondial, un alt membru al bisericii sale, S. D. Page, a fost ales pentru a ocupa nou creata funcție de ”conducător general”. Ca asistenți ai săi au fost aleși King, căruia i s-a dat să răspundă de misiunile peste hotare, și A. H. Butlcr, fostul lider al The Pentecostal Holiness Church, ca lider al ”lucrării misionare interne”. In momentul unificării, noua biserică avea congregații în statele

North Carolina, South Carolina, Georgia, Florida, Virginia, Oklahoma și Tennessee. In anul următor, denominației i s-a mai adăugat o convenție a negrilor, dar aceasta a avut o existență extrem de scurtă, fiind ștearsă de pe

listă în 1913.»

In 1915 a avut loc o nouă unificare, de data aceasta între The Pentecostal Holiness Church și The Tabernade Pentecostal Church, din South Carolina. Ultima fusese fondată în 1910, de către N. J. Holmes pe lângă școala sa biblică din Greenville, South Carolina. Denumită la început The Brewerton Presbyterian Church, și-a schimbat ulterior denumirea în The Tabernacle Pentecostal Church, pentru a-și indica și prin aceasta poziția doctrinară. Cu toate că Holmes și ceilalți colaboratori ai lui din biserica din Greenville nu au participat la întâlnirea de unificare, mai multe foste biserici prezbiteriene din South Carolina s-au alăturat la The Pentecostal Holiness Church, într-o întâlnire care a avut loc la Canon, Georgia, în 1915.” Aceste unificări, al căror rezultat este The Pentecostal Holiness Church de azi, ilustrează faptul că atât mișcarea penticostală cât și cea holiness au manifestat puternice tendințe ecumenice.

După ce a dus mesajul penticostal până la coasta de est prin trezirea de la Dunn, dintre anii 1906-1907, Cashwell a fost invitat să predice în tot Sudul. Vestea privind campaniile lui de trezire s-a răspândit prin paginile publicațiilor Bridegroom's Messenger, The Apostolic Evangtl și The Way of Faith. între 1906 și 1909, serviciile lui au fost foarte solicitate; invitațiile care i se făceau de a predica mesajul penticostal în multe state soseau cu zecile. După întâlnirile de la Dunn și Toccoa, Cashwell a fost invitat la Memphis și Birmingham pentru a predica grupurilor interesate care citiseră despre serviciile lui în Est. In mai 1907, el s-a aflat la Memphis, unde întâlnirea dintr-o tabără a fost privită cu un interes scăzut, vorbirea în limbi fiind elementul predominant. Ca urmare a acestei mtâlniri a fost organizată prima biserică penticostală din Memphis. După întâlnirea de la Memphis, Cashwell s-a îndreptat spre Birmingham, unde a avut loc o altă manifestare penticostală puternică. Doi oameni care au cunoscut experiența penticostală

în Birmingham au fost H. G. Rodgcrs și M. M. Pinson, ambii foști lucrători metodiști. Mai târziu ei au pus bazele unei ”asociații penticostale” în Mississippi Valley, care a devenit în cele din urmă parte a denominației Assemblies of God. Turneul de predicare făcut de Cashwell prin Tennessee și Alabama a fost prima ocazie de vestire a doctrinei penticostale în regiunea sudului mijlociu.*4

Cashwell in Cleveland, Tennessee

Vestea despre trezirea care cuprinsese întreg Sudul a ajuns la liderii Church of God din Cleveland, Tennessee, prin predica rostită de Cashwell la Birmingham. Deși mulți vorbiseră în limbi în timpul trezirii botezului cu toc de la Camp Creek, North Carolina, în 1896, Church of God nu își însușise în mod oficial această doctrină. Primul contact direct pe care supravegherorul ci general, A. J. Tomlinson, 1-a avut cu noua doctrină a fost cu prilejul unei întâlniri cu M. M. Pinson în Birmingham, Alabama, în iunie 1907. Predicând acolo, Tomlinson a fost uimit să-i audă pe Pinson și pe alții vorbind în limbi străine. După o săptămână de servicii cu Pinson, el își nota în jurnal că trezirea avusese ”rezultate strălucitoare”, adăugând scurt: ”vorbire în limbi dată de Duhul Sfânt”. Revenind la Cleveland, a aflat că mulți dintre predicatorii săi avuseseră deja parte de acea experiență. Atunci a hotărât să-1 invite la Cleveland pe Cashwell, pentru ca oamenii din biserica lui să audă noua doctrină de pe buzele chiar a ”apostolului penticostal” al Sudului.”

De-a lungul întregului an 1907, Tomlinson și alți lideri ai Church of God au fost deosebit de interesați în extinderea trezirii penticostale. In ianuarie a acelui an, Tomlinson a predicat despre ”botezul cu Duhul Sfânt” în fața Adunării Generale a denominației și a văzut cum mai mulți dintre colaboratorii săi au primit acel botez însoțit de vorbirea în limbi, deși el însuși nu-1 primise, cu toate că a căutat acest lucru în repetate rânduri.16 In cele din urmă, la încheierea Adunării Generale, care a avut loc în Cleveland, în ianuarie 1908, Cashwell a predicat la un serviciu de trezire în biserica locală aparținând denominației Church of God. Duminică, 12 ianuarie,

după încheierea Adunării Generale, Cashwell a început să predice despre Rusalii. Tomlinson a ascultat cu mare atenție. în timp ce Cashwell continua să predice, supraveghetorul general ”a alunecat grămadă din scaun în fața amvonului lui Cashwell”. Acolo, zăcând la pămint, Tomlinson a primit botezul cu Duhul Sfânt și, potrivit propriei lui mărturii, a vorbit în zece limbi diferite. Din acel moment, Church of God și toate ramurile care s-au desprins ulterior din ea au devenit membri deplini ai mișcării penticostale.”

După botezul lui Tomlinson în urma predicii lui Cashwell, sub imboldul noului mesaj penticostal, Church of God a cunoscut una din cele mai de răsunet perioade de progres din istoria ei. Atât în Chattanooga cât și în Cleveland au apărut noi congregații. în urma unei tabere organizate în septembrie 1908, în unul din ziarele din Cleveland se putea citi: ”Practic, adepții holiness au pus stăpânire pe tot estul și nord-cstul Cleveland-ulut și puterea lor crește văzând cu ochii”. Luna următoare, un pastor local scria cuprins de panică: ”Orașul și țara noastră sunt asaltate de falsa doctrină penticostală – influența și puterea satanică bântuie peste tot”. A fost evident în urma acestor întâlniri că doctrina penticostală atinsese o coardă sensibilă a protestanților din sud. Church of God începea să se miște în întreaga țară ”ca o oștire puternică”.

40. Gibson, History of the Church of God, Mountain .Assembly, p. 51-53.

Urmând linia grupării mai mari din Cleveland, și purtând același nume, și Church of God (Mountain Assembly) din Kentucky a aderat la doctrina penticostală. în 1906, auzind despre mișcarea din strada Azusa prin intermediul diferitelor periodice holiness, liderii grupării, în special ]. H. Bryant și J. H. Parks, au introdus doctrina în biserica lor. In anii 1906 și 1907, a avut loc o mare prigoană, bande de scandalagii întrerapând serviciile și încercând să împiedice răspândirea mișcării ”sfânta rostogolire”, dar mica biserică a supraviețuit acestei mcercări. După 1906, creșterea bisericii a fost înceată și anevoioasă, îndeosebi din cauza izolării ei.4”

The Church of God in Christ

La începutul anului 1907, vestea despre trezirea din Los Angeles a atras atenția liderilor Church of God in Christ din Memphis. Cele două personalități dominante ale acestei mici biserici holiness, C. H. Mason și C. P. Jones, au reacționat diferit la veștile venite din California. Mason, convins de la o vârsră fragedă că ”Dumnezeu îl înzestrase cu calități supranaturale, care se manifestau prin vise și vedenii”, a simțit un imbold ciudat de a afla mai multe despre ceea ce se petrecea în strada Azusa. Jones, pe de altă parte, era complet refractat la ideea vorbirii în alte limbi. In martie 1907, Mason și-a convins doi dintre colegii de lucrare, J. A. Jeter și D. J. Young, să-1 însoțească într-o călătorie la Los Angeles, pentru a cerceta trezirea din strada Azusa. Ajungând în California, cei trei au mers direct pe strada Azusa, unde au avut plăcerea de a-1 vedea pe Seymour, un negru, conducând serviciul – la care, pe atunci, luau parte o mulțime de albi. In timpul șederii lor de cinci săptămâni, toți cei trei bărbați au primit botezul cu Duhul Sfânt, înrorcându-se la Memphis penticostali convinși. Din Los Angeles, Mason a plecat în Norfolk, Virginia, pentru a lua parte la cea de a 300-a aniversare a fondării coloniei Jamestown din Virginia. Aprins de experiența pe care o cunoscuse la Los Angeles, el a predicat negrilor săi din Norfolk și Portsmouth despre doctrina penticostală și a convertit la aceasta mai multe mii de oameni.

Diviziunea din Jackson

Reîntors la Memphis, Mason a aflat că un veteran al mișcării din strada Azusa, Glenn A. Cook, originar din Los Angeles, i-o luase înainte cu vestirea mesajului penticostal. Cook, un alb, convertise deja pe mulți la pen-ricostalism. Dar pătrunderea doctrinei penticostale sub conducerea lui Cook și a lui Mason i-a supărat pe Jones, în acea perioadă supraveghetor general și prim prezbiter. Nu după mult timp, facțiunea penticostală, sub conducerea lui Mason, și cea nepenticostală, sub conducerea lui Jones, au ajuns să se lupte pentru putere. Unui din cei doi bărbați care l-au însoțit pe Mason pe strada Azusa, J. A. Jeter, a trecut de partea lui Jones, în vreme ce D. J.

Young i-a urmat pe Mason și gruparea penticostală. La Adunarea Generală a bisericii, care a avut loc în Jackson, Mississippi, în august 1907, controversa asupra penticostalismului a dominat lucrările. După ”o discuție foarte lungă”, Adunarea ”le-a retras sprijinul lui C. H. Mason și tuturor celor ce susțineau doctrina vorbirii în limbi”. Drept răspuns, Mason și paisprezece biserici din Tennessee, Arkansas, Mississippi și Oklahoma au părăsit Adunarea. Jones, rămânând la conducerea grupării nepenticostalc, a schimbat mai târziu, în 1911, denumirea acesteia în ”The Church of Christ (Holiness) U.S.A”.

Mai târziu, în același an, Mason a convocat o altă adunare în Memphis, aceasta reprezentând acum gruparea penticostală care se desprinsese în Jackson de cea a lui Jones. In această primă ”Adunare Generală” a noii biserici penticostale, vechea denumire, ”Church of God in Christ”, a fost menținută și la Declarația de Credință a mai fost adăugat un paragraf referitor la doctrina penticostală. Doctrina sfințirii totale ca o a doua lucrare a harului a fost menținută, în felul acesta biserica rămânând în tradiția holiness. Mason și principalul său ajutor, D. J. Young, au început imediat publicarea unui nou periodic, The Whole Truth (Adevărul întreg), cu scopul de a promova în biserică doctrina penticostală. După reorganizarea ei din 1907, The Church of God in Christ s-a dezvoltat at rapiditate, ajungând cea mai mare grupare penticostală de negri din lume. Atât de mare era prestigiul de care se bucura Mason, încât mulți lucrători penticostali albi au acceptat să fie ordinați de el. Intre 1907 și 1914, biserica a fost interrasială și mulți albi au intrat în rândurile ei; ca denominație incorporată, The Church of God in Christ a putut obține pentru lucrătorii ei permise pentru calea ferată și dreptul de a oficia căsătorii. In acest fel, mulți dintre bărbații care au fondat biserica pentru albi ”Assemblies of God”, în 1914, au fost ordinați în The Church of God in Christ de către episcopul Mason.

O dată cu opțiunea lui Mason pentru penticostalism, ”invazia” penticostală a Sudului a fost totală. In doar câteva luni, mare parte a mișcării holiness din Sud a fost convertită la penticostalism. Unele grupări holiness, ca misiunea penticostală a lui J. O. McClurkan, din Nashville, și The Wesleyan Merhodist Church au refuzat să ia în calcul ”noua lumină” a penticostalismului. Miile de adepți holiness, care nu au acceptat să părăsească Biserica Metodistă Episcopală din Sud, au rămas în cea mai mare parte neatinși de noua mișcare. Alți lideri, ca A. B. Simpson, șeful Alianței Creștine și Misionare, au respins concepția penticostală numai după multă investigație și chiar după ce căutaseră să cunoască experiența Rusaliilor. Membrii care au mai rămas ai aripii vechi, mai conservatoare a mișcării holiness, au denunțat cu tărie noua mișcare. W B. Godbey, L. L. Pickett, George D. Watson și mulți alții au respins vorbirea în limbi ca fiind nebiblică, ba chiar ”de origine demonica”. Dar, în 1908, zarurile erau aruncate și, în special, în Sud. Cu marile grupări penticostale din Sud – Church of God, Pentecostal Holiness Church, Fire-Baptized Holiness Church și Church of God in Christ – toate acum puternic fixate pe temelie penticostală, dezvoltarea viitoare semnificativă în Sud urma să fie caracteristica penticostalilor. In multe zone, termenul ”holiness church” (”biserică holiness”) va deveni sinonim în mintea omului obișnuit cu ”pentecostal church” (”biserică penticostală”) .**

B. H. Irwin pe strada Azusa

O realizare deosebită pentru tânăra mișcare penticostală a constituit-o câștigarea lui B. H. Irwin pentru noua experiență a acesteia. In 1906, Irwin, care își părăsise în dezonoare mișcarea Fire-Baptized, trăia în California și a venit în contact cu trezirea din strada Azusa. Nu peste mult a primit ”a treia binecuvântare”, atestată prin vorbirea în limbi. Renunțând la vechile lui vederi privind ”botezul” cu foc, dinamită, lidită și oxid, a început să proclame că botezul ”limbilor” era experiența corectă pe care o căutase el tot timpul, de fapt. în 1907, un Irwin reabilitat conducea serviciile penticostale

din California în Oregon.

Cauza uimitoarei răspândiri a mișcării penticostale în Sud a fost atitudinea deschisă a diferiților lideri holiness, între anii 1906-1908. Câștigarea de partea mișcării a lui King, Tomlinson și Mason a fost crucială pentru progresul pe care aceasta 1-a înregistrat. Toți trei erau profund dedicați mișcării holiness și aderaseră la doctrina celei de a doua lucrări a sfințirii. Când a venit trezirea penticostală, ei doar au adăugat o ”a treia experiență” primelor două. Mai târziu, când dificultăți doctrinare au pus sub semnul întrebării experiența sfințirii, bisericile din sud au apărat cu tărie doctrina perfecționismului pe care au moștenit-o de la metodism. Acceptând doctrina ”radicală” a vorbirii în alte limbi, și-au manifestat prin aceasta disponibilitatea pentru schimbare. Păstrând și apărând cu credincioșic doctrina conservatoare a sfințirii, au dovedit că nu erau deloc dispuși la compromis.

Printre pierderile noii mișcări s-a numărat și însuși ”profetul penticostal al Sudului”. După 1908, Cashwell a descoperit că nu putea controla mișcarea pentru începutul căreia i se datora atât de mult. Un om temperamental și egoist a reușit să facă pentru mișcare atât prieteni cât și dușmani, în 1909 a părăsit Biserica Penticostală Holiness, revenind la Biserica Metodistă, la fel cum făcuse și Crumpler înaintea lui. Dar, oricât ar fi încercat, n-ar mai ti putut anula scurta sa campanie de predicate dintre 1906 și 1908, după cum nici urmările ei – aducerea a trei denominații holiness în mișcarea penticostală, o schimbare seismică ce va afecta profund viitorul religios, nu doar al Sudului, ci și al întregii țari.

Misionarii biletului cu sens unic

Oameni din toate denominațiile aleargă la întâlniri. Unii dintre ei au primit botezul cu Duhul Sfânt și vorbesc în limbi… Mulți caută mântuirea și sufletele sunt mântuite într-un mod glorios. Sute de oameni doresc să aibă o inimă curată și focul coboară peste jertfa curățită. Oamenii care au participat la întâlniri iau acest foc cu ei și-1 duc în orașele din jur.

T. B. Barratt (Oslo, 1907)

D

atorită activității lui Cashwell și a lui Mason dintre anii 1906 și 1909, Sudul american a devenit prima regiune din lume unde penticostalis-mul a prins rădăcini puternice și a produs schimbări semnificative în peisajul spiritual. Fiind o religie a săracilor și dezmoșteniților, penticostalismut^Hi găsit un teren fertil în Sudul sărăcit și istovit, unde atât albii cât și negrii încercau să prelungească o existență aflată la marginea economică și socială societății. Primele denominații penticostale din lume – The Church of God in Christ, The Pentecostal Holiness Church, The Church of God (Tennesseej și The Assemblies of God – au prins rădăcini pe teritoriul statelor vechii confederații. In deceniile ce vor urma, grupările penticostale din Sud vor juca un rol important în formarea identității și caracterului Dar, nu peste mult timp, forțele dinamizatoare care fuseseră

dezlănțuite în strada Azusa au trecut dincolo de orice granițe ale tradițiilor culturale, naționale și teologice.

In cei trei ”ani glorioși” ai trezirii din strada Azusa (1906-1909), centrul mișcării a fost în mod clar Los Angeles, sub conducerea lui Seymour și a echipei sale. După câteva săptămâni de la serviciul dc deschidere ce a avut loc acolo, vorbirea în limbi și alte daruri ale Duhului au fost semnalate în multe alte părți din hime. De exemplu, în ianuarie 1907, în publicația The Apostolic Faith se putea citi un titlu profetic: ”începutul unei treziri mondiale”. Sub titlul ”Rusalii pe ambele coaste ale oceanului” (sic!), în numărul pe februarie-martie 1907 al publicației se putea citi despte manifestări puternice prin vorbirea în limbi care avuseseră loc în Londra, Stockholm, Oslo și Calcutta. Numerele care au turnat telatau despte începuturi ale mișcării penticostale în Africa, Canada, Hawaii, China, Danemarca, Australia și chiar la Ierusalim. După cum prezisese Bartleman; mișcarea penticostală era ”tară îndoială una mondială”.1

Europa

Pe lângă lucrătorii care cunoscuseră experiența Rusaliilor chiar în strada Azusa, alți mii au fost influențați indirect de doctrina penticostală. Printre aceștia s-a numărat și Thomas Ball Barratt din Norvegia, un lucrător metodist sfințit, care, la începutul secolului, slujea ca pastor metodist în Norvegia. In 1906, el a venit în Statele Unite cu scopul de a colecta fonduri pentru o misiune creștină în Oslo (cunoscută atunci sub denumirea de Christiana), capitala țării.

Aflându-se în New York, Barratt a auzit despre trezirea din strada Azusa și a recunoscut instinctiv în aceasta ”ploaia cea târzie a Duhului Sfânt” pentru care atâția se rugau. Ca mulți de-atunci, și el a crezut că era necesar să ajungă la Los Angeles pentru a putea primi botezul. Totuși, înainte de a-și ti făcut planul pentru călătorie, în 7 octombrie 1906, el a primit botezul cu Duhul Sfanț în camera sa de hotel din New York, după ce s-a rugat în acea zi douăsprezece ore. Barratt, care studiase canto sub îndrumarea lui Edvard Grieg, nu minați că a strigat și a vorbit în ”șapte sau opt limbi”, ci

1. Vezi Tb$ Apostolic Faith, ian. 1906, p. 1; fcb.-mar. 1907, p. 1; mai 1908, § 1. Vezi și Bartleman, How ”Pentecost” Came to Los An#eles, p. 43-66, și Vwson Svuan, jtciuk-Bartleman and Azusa Street”, în Frank Bartleman, Azusa Sere* (PbmncW, NL1980), p. tx-xxv.

a izbucnit și ”într-un frumos solo dc bariton, folosind una dintre cele mai curate și încântătoare limbi care au fost auzite vreodată”.

în decembrie 1906, Barratt a revenit la Oslo, unde a închiriat clădirea unui gimnaziu cu 2.000 de locuri pentru prima adunare penticostală modernă organizară în Europa. Aici, relata el, mulți au căutat ”o inimă curată”, pentru ca Duhul Sfânt să poată coborî peste o ”jertfa curățită”. In scurt timp, Barratt a devenit apostolul penticostalismului în Europa de nord și de apus. Pastori dc pe întreg continentul au început să-1 viziteze și, la predica lui, au fost botezați cu Duhul Sfânt. Unul din acești însemnați convertiți a fost Alexander Boddy, vicarul anglican al parohiei AII Saints din Sunderland, Anglia. în 1907, Boddy nu numai că i-a îndrumat pe vizitatorii interesați de botezul cu Duhul Sfânt și de vorbirea în limbi, ci a și sugerat conferinței să ia în considerare posibilitatea unor ”noi Rusalii*' pentru Anglia, sugestie respinsă fără menajamente de liderii din Keswick. In pofida acesrui eșec, în 1908 Boddy a început publicarea unei reviste penticostale cu denumirea Coftjidence (încredere) și, până la izbucnirea primului război mondial, a condus conferințele anuale a Whitsuntide Pentecostal în Sunderland.

Un alt convertit al lui Barratt a fost Jonathan Paul, un lider al mișcării holiness germane. După o vizită pe care i-a facut-o lui Barratt la Oslo în 1907, Paul s-a reîntors pentru a organiza întâlniri penticostale în orașul Kassel, Germania. Rezultatul acestor întâlniri a fost formarea unei noi denominații penticostale germane, cunoscură sub numele de ”Muhlheim Associarion,\ In scurt timp, întâlnirile ”tumultuoase” din Kassel au ajuns subiectul unei atât de mari controverse, încât un grup de germani evanghelici a publicat, în 1909, o declarație foarte critică, denumită ”Declarația de la Berlin”, în care condamnau penticostalismul ca venind ”nu de sus, ci de jos”. In plus, mai spuneau: ”Noi nu așteptăm noi Rusalii – noi așteptăm; revenirea Domnului”. Datorită acestei puternice opoziții, mișcarea penti* costală din Germania s-a dezvoltat mai lent decât în alte țări europene.”

unic

Misionarii biletului cu sens

Unul dintre cei mai importanți convertiți ai lui Barratt a fost Lcwi Pethrus, un pastor baptist din Stockholm, care 1-a vizitat pe Barratt ta 1907 pentru a afla mai multe despre botezul cu Duhul Sfânt. In urma rugăciunilor lui Barratt, Pethrus a vorbit în limbi și s-a dedicat propagării mișcării penticostale în Suedia. Reîntors de la Oslo, a pornit o mare trezire în biserica sa baptistă locală. Nu peste mult timp, uniunea baptistă 1-a tras la răspundere pentru ce făcuse, rezultatul fiind excluderea lui pentru părăsirea doctrinei și practicii baptiste. In cele din urmă, biserica sa, redenumită ”Fnadelna”, a crescut până la a ajunge cea mai mare biserică independentă din Europa.

Conexiunea de la Chicago

în vreme ce penticostalismul se răspândea ai rapiditate în afara Statelor Unite, în țara unde acesta se născuse se petreceau anume modificări ce aveau să ducă în doar câțiva ani la schimbarea radicală a mișcării. In 1910, centrul strategic de răspândire mondială a mișcării s-a mutat de la Los Angeles la Chicago. Cel puțin trei au fost motivele acestei schimbări. Unul a fost pierderea cititorilor publicației The Apostolic Faith în 1908, când Florencc Crawford a luat numita publicație cu ea în Portland, Oregon. Fără banii veniți de la acei cititori, Seymour era lipsit de un substanțial sprijin material, iar Crawford, cu toate că a continuat să scoată publicația la Portland, nu a putut ajunge la statura necesară pentru a le succede lui Seymour și Parham ca prim lider al mișcării. Un al doilea motiv a fost respingerea dară de către Parham și adepții săi a misiunii din strada Azusa. Al treilea motiv a fost pierderea de către Parham a influenței avute, datorită acuzațiilor care i se aduceau din cauza caracterului său.

Pentru scurt timp, rolul de conducător i-a revenit pastoralul din Chicago, William H. Durham, un discipol al lui Seymour, care în 1907 primise botezul cu Duhul Sfânt pe strada Azusa. Cu acea ocazie Seymour profețise că Durham va deveni un ”apostol” al noii mișcări?

8. Douglas Nelson, Far Such a Time as Thts, p. 62-64,216-19.

în scurt timp, publicația scoasă de Durham, Țk Pentecostal Testimony, a ajuns un izvor de informație atât pentru mișcarea din Statele Unite, cât și pentru cea din Canada. Nu peste mult, misiunea lui Durham, North Avenue, din Chicago, a devenit noua ”Mecca” pentru cei care căutau să cunoască experiența Rusaliilor. De rapt, pentru următorul deceniu, Chicago a fost de fapt centrul teologic și dc misiuni mondiale al mișcării ce se dezvolta atât de repede. In cele din urmă, teologia lui Durham de mai târziu a ”lucrării încheiate”, care se referea la sfințirea progresivă, a dus în 1914 la formarea Assemblies of God, o denominație penticostală destinată să devină cea mai mare din lume – având în 1995 peste 32 de milioane de aderenți în peste 150 de națiuni ale lumii.

Printre cei atrași în misiunea lui Durham s-a numărat nu doar Aimee Semple McPherson, care mai târziu a fondat The International Church of the Foursquare Gospel, ci și fondatorii multor altor mișcări penticostale din întreaga lume. Unele dintre acestea au fost destinate să se dezvolte în uriașe ”refugii pentru mase”, numărând mai multe milioane de membri. Acești primi penticostali au fost ”misionari ai biletului cu sens unic”, deoarece cei mai mulți dintre ei plecau la drum doar cu atâția bani, cât să le permită să ajungă pe câmpul de misiune, cu speranța unui sprijin foarte slab sau chiar tară de speranța de a-și mai putea cumpăra biletul de întoarcere.9

Din Chicago, sub influența directă sau indirectă a lui William Durham, mișcarea s-a răspândit în Canada, Italia și America de Sud. Sămânța penticostalismului canadian a fost semănată când A. H. Argue, din Winnipeg, 1-a vizitat pe Durham, în 1906, și a fost botezat cu Duhul Sfânt. Lucrarea de mai târziu a fui Argue în întreaga Canada a dus la fondarea, în 1912, a celei mai mari denominații penticostale din țară, The Pentecostal Assemblies of Canada.»

Italia

Lucrarea lui Durham în Chicago a dus, de asemenea, și la nașterea unor infloritoare mișcări penticostale în Italia. După 1908, mișcări penticostale italiene cu o creștere rapidă au fost fondate în Statele Unite, Brazilia, Argentina și Italia de către doi italieni care imigraseră în Chicago: Luigi Francescon și Giacomo Lombardi. Francescon, care se născuse în 1866, la Udinc, Italia, emigrase în Statele Unite la vârsta de douăzeci și trei de ani și fi-a găsit de lucru în Chicago la pus de faianță. Un an mai târziu, în 1890,

Francesco a fost convertit de la religia catolică, în care se născuse, la un cult waldensian italian și, în cele din urmă, a devenit membru al Chicago's First Italian Presbyterian Church. în 1907, la Durham's North Avenue Mission, a devenit penticostal. După ce Francescon a primit botezul cu Duhul Sfânt, Durham a profețit că el era chemat de Dumnezeu să ducă Evanghelia italienilor din toată lumea. In același an, Francescon împreună cu un prieten deal său, Pietro Ottolini, au fondat prima biserică penticostală italiano-ameri-cană din America, pe care au denumit-o ”Assemblea Cristiana”. La scurt timp după aceea, a pornit într-o călătorie prin Statele Unite și Canada, întemeind alte biserici asemănătoare. Multe dintre aceste biserici au devenit nucleele bisericilor creștine de azi din America de Nord.11

în 1909, Francescon a făcut o vizită în Argentina, punând bazele bisericii ”Iglesia Christiana Pentecostal de Argentina” (100.000 de membri în 1980). în anul următor s-a aflat în Brazilia, unde a fondat mișcarea italiană penticostală, cunoscută sub denumirea Congregationi Christiani (3600 dc biserici cu un milion de membri în 1980). In 1908, un asociat al lui Francescon, Giacomo Lombardi, a condus primele servicii penticostale în Italia. în călătoriile care au urmat în țara lor natală, Francescon împreună cu Lombardi au fondat biserici printre familiile și prietenii lor din sudul Italiei și, în 1928, au organizat o biserică penticostală națională italiană – care, în cele din urmă, s-a dezvoltat până la a ajunge să fie de două ori mai mare decât oricare alte biserici italiene protestante puse la un loc.n

Brazilia

In Brazilia, penticostalismul a început prin lucrarea a doi tineri imigranți suedezi în Statele Unite, Daniel Berg și Gunnar Vingren. Imigranți din Suedia, care s-au stabilit în 1902 în South Bend, Indiana (în apropiere de Chicago), fuseseră deja convertiți la baptism în Suedia și veniseră în America din cauza crizei economice din țara lor natală. In 1909, în South Bend, amândoi au fost botezați cu Duhul Sfânt.13

9. Pentru mai multe despte acești misionari, vezi Vinson Synan, The Spirit Said ”Grow”
{Monrovia, CA, 1992), p. 39-48.

10. B. M. Stout, Jhc Pentecostal Assemblies of Canada”, Dictionary of Pentecostal and
CharismaticMwements, p. 695-99. Vezi și cartea lui lliomas William Millcr, Canadian Pentecostals:
A History of the Pentecostal Assmtblies of 'Canada (Mississauga, Ontario, 1994), p. 21-70.

11. Vezi Giovanni Traettino, // Movimento Pentecostal» in Italia (1908-1959) (taâ de doc-
torat nepublicată, Universitatea din Naplcs, 1971); Luigi Francescon, Bssumu de urna
Ramtficao da Ohm de Dens… (ediția a treia, Chicago, 1958), p. 30. Vezi și Walter Holbwegct,

The Pentecostals, p. 85-93.

Hollcnwegcr, The hutemtah, p. 251-66.

Aceste relatări apar iu canea ku Berg, Envuuio for Deus, Sumam dc Daiucl Berg

(Sao Paulo, 1957).

în 1910, Vingren a acceptat să fie pastorul unei biserici baptiste suedeze din South Bend. Acolo, cei doi bărbați au auzit o profeție în care a fost repetat cuvântul ”Para”. Profeția a fost tradusă și mesajul îi trimitea pe Berg și pe Vingren într-un anume loc de pe globul pământesc, numit ”Para”. Deoarece nimeni dintre cei prezenți nu avea nici cea mai vagă idee despre unde ar putea fi locul cu pricina, Berg și Vingren au mers la Biblioteca din Chicago, unde, în urma consultării unui atlas geografic, au descoperit că exista într-adevăr o regiunea în nord-estul Braziliei, denumită ”Para”, de la numele râului, ”Para”, care o străbătea.

Fără a mai sta pe gânduri, Berg și Vingren și-au făcut planul pentru a ajunge în Brazilia. Biserica a făcut colecte în urma cărora cei doi și-au cumpărat bilete cu sens unic pentru Belem, capitala provinciei Para. In drumul lor spre New York, însă, cei doi s-au oprit la o misiune penticostală din Pirtsburgh și, ca răspuns la un apel financiar, și-au dat toți banii unui alt misionar. In ziua următoare, în timp ce se plimbau pe străzi rugându-se să găsească soluția pentru a ieși din situația în care se găseau, o femeie complet necunoscută a venit la ei și le-a dat exact suma de bani de care aveau nevoie pentru a ajunge la New York și a cumpăra biletele cu sens unic pentru vaporul care să-i ducă la Belem. Ei n-o mai văzuseră niciodată înainte pe acea femeie.

Cei doi au ajuns în Brazilia, în noiembrie 1910, și au început pregătirile pentru lucrarea misionară. Berg a lucrat pe unde a putut, în timp ce Vingren învăța limba portugheză. împreună, învățând limba, participau și la serviciile unei biserici baptiste. In scurt timp mulți baptiști au primit, în urma lucrării lor, botezul cu Duhul Sfânt; în serviciile lor au început să apară vorbirea în limbi, interpretarea lor, profeții și vindecări.

Pastorul baptist a interzis aceste manifestări în sala principală a bisericii, dar le-a permis suedezilor să-și desfășoare întâlnirile la demisolul acesteia. Astfel a început prima biserică penticostală din Brazilia, având în 1911 doar optsprezece membri. Numele pe care l-au pus noii denominații a fost ”AssembJeias de Deus” (Assemblies of God) din Brazilia și au început să planteze biserici în toată țara. Călătoria lor misionară din 1910 a dat naștere unei mișcări care a ajuns cea mai mare mișcare penticostală națională din lume, având în 1997 douăzeci de milioane de membri.

Chile

Părintele penticostalismului chilian a fost Dr. Willvs C. Hoover, un medic din Chicago care a devenit misionar metodist. în 1889, la vârsta de 33 de ani, Hoover a plecat în Chile ca învățător misionar sub îndrumarea lui William Taylor, primul episcop misionar metodist holiness. A ales Chile numai în urma unei chemări interioare care îi spunea într-una: ”America de Sud, America de Sud, America de Sud… ” Cu toate că îi/lipsea pregătirea teologică, Hoover a urcat repede în ierarhia metodistă, devenind supraveghetor de district. A slujit, de asemenea, ca pastor al The First Methodist Church din Valparaiso, care în acel timp era cea mai mare biserică metodistă din țară.

Folosind procedura primelor societăți wesleyene metodiste, Hoovct a organizat întâlniri pe clase, capele, vizite în familii și acțiuni de predicate pe stradă pentru convertirea oamenilor. Cei mai mulți dintre membrii bisericii sale proveneau din rândurile celor mai săraci muncitori. In 1902, după ce a început să păstorească biserica de la Valparaiso, bisericile metodiste chiliene au cunoscut o puternică trezire care a avut în centru lucrarea a doua a sfințirii, o trezire asemănătoare primelor treziri holiness din Statele Unite.

în 1907, Hoover a primit o carte intitulată Botezul cu Duhul Sfânt și cu foc, scrisă de Mimiie Abrams, un misionar penticostal în India. în ca se vorbea despre vorbirea în limbi, căderi în transă, vedenii, vise și alte fenomene care se petrecuseră printre văduvele și orfanii dintr-o școală de fete dinPuna, India, condusă de Pândită Ramabai. Cam în aceeași perioadă, un biet paznic de noapte i-a spus lui Hoover despre o vedenie în care Isus i se arătase, spunându-i: ”Du-te la pastorul tău și spune-i să-i adune pe cei mai spirituali oameni din biserică. Ei trebuie să se roage împreună în fiecare zi. Vreau să-i botez cu limbi de foc”. După aceasta, un mic grup din biserică a început să se adune în fiecare zi la orele cinci după-amiaza pentru a se ruga și aștepta trezirea.

Nu după mult timp, printre metodiștii din Chile au început să se întâmple lucruri incredibile. Ei vorbeau în limbi, dansau în Duhul, aveau vedenii duliovnicești și profețeau vestind o mare trezire care era pe cale să înceapă. Ca rezultat al trezirii, bisericile metodiste de sub supravegherea lui Hoover au început dintr-o dată să cunoască o creștere spectaculoasă în toată țara.

Conducătorii metodiști însă au prins curând de veste despre aceste evenimente și o delegație trimisă de Departamentul de Misiuni în Străinătate din New York a convocat o adunare, în cadrul căreia Hoover și adepții lui au fost acuzați de a avea o poziție ”nebiblică, irațională și anti-merodistă”. Drept urmare, la 12 septembrie 1909, autoritățile metodiste i-au exclus pe Hoover și pe cei 37 de adepți ai lui. Grupul acesta mic s-a organizat apoi în ”The Pentecostal Methodist Church of Chile”. Hoover i-a învățat după aceea pe adepții lui să predice pe străzi în fiecare duminică și a adoptat sloganul ”Chile sera para Cristo” (”Chile va fi al lui Cristos”) Modul în care au plantat biserici în toată țara se putea vedea prin vorba foarte răspândită arunci: ”In orice sar din Chile este sigur că găsești un oficiu poștal și o biserică metodistă penticostală”.

Rezultatele au fost uimitoare. In ciuda incredibilei prigoane venite atât din partea catolicilor cât și a protestanților, penticostalii sunt de departe cea mai mare denominație necatolică din Chile. Catedrala ”Evangelica” din Santiago a fost lărgită la 15.000 de locuri, cu un cor și o orchestră de 4.000 de membri. Biserica aceasta împreună cu cele afiliate ei număra, în 1990, nu mai puțin de 350.000 de membri. Numărul total de penticostali din Chile se apropie acum de două milioane, reprezentând 20% din populația țării.

Africa de Sud

Penticostalismul sud-african s-a născut în urma activității lui John G. Lake (1870-1935), care și-a început lucrarea ca predicator metodist, dar care mai târziu a intrat în lumea afacerilor ca director al unei companii de asigurări. In 1898 a fost vindecat în mod miraculos de tuberculoză, în urma lucrării lui Alexander Dowie, din ”Zion City”, în apropiere de Chicago. Alăturându-se hii Dowie, Lake a devenit prezbiter în biserica lui Dowie, ”Zion Carholk Apostolic Church”. în 1907, Lake a primit botezul cu Duhul Sfanț în urma lucrării lui Charles Parham, care a vizitat Zionul în perioada când controlul lui Dowie asupra lucrării slăbea datorită vârstei sale

cu sens unu

Misionarii biletului

înaintate. Din Zion au migrat spre mișcarea penticostală un număr dc aproape 500 de predicatori, al căror conducător a fost John G. Lake.w

In 1908, Lake a renunțat la afacerea în domeniul asigurărilor pentru a face o călătorie misionară în Africa de Sud. Din 1908 până în 1913, el a coordonat o echipă de cinci evangheliști care au răspândit mesajul penticostal în întreaga țară. înainte de sfârșitul primului său an în Africa de Sud, soția sa a murit, după părerea unora din cauza malnutriției. Cu toate acestea, Lake a reușit să întemeieze două mari și influente biserici. Membrii albi ai grupării și-au luat denumirea de ”Apostolic Faith Mission”, denominație care în cele din urmă avea să dea lumii pe David du Plessis, cunoscut și ca ”Fratele Rusalii”. Membru negri s-au organizat în biserica ”Zion Christian Church”, care în 1933 avea nu mai puțin de șase milioane de membri și căreia, în ciuda unor diferențe doctrinare și culturale, i s-a acordat distincția celei mari denominații creștine din Africa de Sud.

După turneul său misionar african, Lake s-a reîntors în Statele Unite, unde a fondat spitale și biserici în Spokane, Washington și Portland, Oregon, până la moartea sa, survenită în 1935. In anii care au urmat, misionari penticostali din multe țări au răspândit mișcarea în toată Africa, dar, dintre toți aceștia, Lake a fost cel care, în Africa de Sud, a tăcut lucrarea cu cea mai mare influență și cea mai de durată.

Rusia

La scurt timp după revenirea lui Lake în Statele Unite, mișcarea penticostală a pătruns în lumea slavă prin lucrarea unui pastor baptist născut în Rusia, Ivan Voronaev, care a cunoscut experiența Rusaliilor în New York City, în 1919. ”Apostolul penticostalismului” în Rusia și în țările slave a fost un cazac născut în Rusia centrală, pe numele său Ivan Efimovich Voronaev. Botezat în Biserica Ortodoxă Rusă, a fost convertit în 1908 și a devenit pastor baptist. Datorită grelei prigoane din Rusia, în 1912, el a emigrat în Statele Unite, întemeind biserici baptiste ruse în San Francisco, Seatde și New York City.

In 1919, pe când slujea ca pastor al The Russian Baptist Church din Manhattan, a venit în contact cu mișcarea penticostală prin biserica lui Mărie Brown din Manhattan și, după ce a primit botezul cu Duhul Sfânt atestat prin vorbirea în limbi, a părăsit biserica baptistă pentru a întemeia prima biserică penticostală rusă din New York City. Păstorirea de către el a acesteia a fost totuși de scurtă durată, datorită unei neobișnuite chemări de a se reîntoarce ca misionar în Rusia. Aceasta s-a întâmplat în timpul unei' întâlniri într-o casă de tară, unde, profeția rostită i-a schimbat cursul vieții. Cuvintele au fost: ,Voronaev, Voronaev, du-te în Rusia”.

Ca urmare a acestei profeții, Voronaev împreună cu familia sa au plecat în Rusia, în vara anului 1920, unde el a fost instrumentul prin care au fost întemeiate primele biserici penticostale din Rusia. Lucrarea sa ulterioară în' alre regiuni slave a avut drept rezultat întemeierea a 350 de biserici penticostale. In 1929, Voronaev a fost arestat pentru prima dată de autoritățile comuniste și aruncat în închisoare. După mai multe arestări a fost încarce* rar în Gulag, unde, în cele din urmă, a plătit ultimul preț – martiriul – pen* nu credința sa. In 1943, încercând să evadeze, a fost împușcat în curtea închisorii și câinii de pază i-au sfâșiat trupul. Soția sa a fost în cele din urmă eliberată, după 24 de ani petrecuți în închisorile rusești. Undeva în Siberia, trupul său este înmormântat într-o groapă necunoscută. Voronaev a fost ultimul misionar cu bilet cu sens unic.

Coreea

Mișcarea penticostală clasică nu a ajuns în Coreea până în 1928, cu toate că mai multe treziri an avut loc în Pyongyang și Wonsan, în anii de glorie ai mișcării din strada Azusa, dintre 1903 și 1907. Apărute printre metodiști și prezbiterieni și lipsite de învățătura specifică privind vorbirea în limbi, din multe puncte de vedere aceste treziri coreene au pregătit terenul pentru apariția penticostalismului. O legătură directă cu trezirea din strada Azusa a reprezentat-o Mary Rumsey, o misionară penticostală americană, care a sosit la Inchon, în primăvara anului 1928. Celibatară, Rumsey a

primit darul vorbirii în limbi pe strada Azusa, în 1907, și a revenit în orașul său natal, New York, unde a aderat la ”Elim Faith Home and Missionary Society”, din Rochester. Deși Elim Fellowship a trecut-o pe lista ci ca misionară în Japonia și ea s-a simțit chemată în acea țară, la un moment dat pentru Rumsey a fost rostită o profeție prin care i se spunea ”să meargă în Coreea”. Totuși, din cauza lipsei de fonduri, au fost necesari 20 dc ani până ea a putut răspunde acelei chemări.

Când Rumsey a sosit în Seul, în vara lui 1928, ocupația japoneză a țării era totală și autoritățile permiteau doar o redusă libertate religioasă. La început a lucrat în spitalul metodist condus de R. A. Hardie, care jucase un rol de conducere în trezirea din 1903. Spitalul servea și ca adăpost temporar pentru noii misionari. In perioada cât a luctat ia spital, Rumsey a condus servicii penticostale, a prezentat darul vorbirii în limbi și alte daruri carismatice prietenelor sale, dintre care una, Hong Huh, din Armata Salvării, avea să joace un rol de frunte în mișcarea penticostală care urma să vină. împreună cu Huh, Rumsey a întemeiat ”Subinggo Pentecostal Church”, din Seul, și, la scurt timp după aceea, un nou convertit, pe nume Sung San Park, a devenit pastorul acesteia. Park, un coreean din Japonia, absolvise o școală biblică japoneză înainte de a veni în Coreea. Zece ani mai târziu, în octombrie 1938, Biserica Subinggo ordina trei noi pastori și își schimba denumirea în ”Chosun Pentecostal Church and Mission Center”. Până atunci fuseseră întemeiate și alte biserici penticostale, astfel că, la începutul celui de-al doilea război mondial, existau șase biserici penticostale și zece lucrători ordinați.

,. In același an în care Rumsey sosea în Coreea, începea o lucrare penticostală locală din inițiativa tânărului evanghelist metodist Yong Do Lee, în serviciile căruia mulți au ajuns să primească darul vorbirii în limbi și să fie vindecați. Deși relația dintre Rumsey și Lee nu este clară, amândoi au fost folosiți pentru a aduce mișcarea penticostală în Coreea, în 1928. Lucrarea lui Lee a fost senzațională și controversată, dar a avut o viații scurtă; el a murit în 1932, la vârsta de 33 de ani. Una din ultimele sale conmbuții la

189-90 și Jung-Yul Moon, Korttm Assemblies of God, 30th Anntjersary (Scova, 1981), p. 27-39. Informații privind relația lui Rumsey cu mișcarea Elim pot & găsite arhiva Assemblies of God din Springtield, Missouri. Vezi Mary Rumsey, ”Greetings from Japon”, Trust Magaune, iul.-

aug. 1929, p. 23.

Rolul lui Rumsey este examinat și în cartea lui Boo-Wong Xoo,Kweean fentecostalism: Its History and Theoloay (New York, 1987) și de Young Hoon Lee în ,Ihc Holy Spirit Movement in Korea”, din Journal qfSoon Sbitt Vmvemty 4{ dec 196>3): 151-73.

Jac Bum Lee, Pentecostal Type Distinctives, p. 189>90.

dezvoltarea bisericii coreene a fost lucrarea ”Prayer Mountain”, (”Muntele rugăciunii”) primul serviciu de acest fel fiind condus de el în 1928.

Lucrarea misionară tăcută de Mary Rumsey a fost preluată în 1952 de către American Assemblies of God și primul proiect al noii biserici coreene

a

a fost acela de a deschide o școală biblică. In chiar prima clasă a noii școli s-a înscris și un tânăr convertit de la budism, Paul Yonggi Cho, un om care a început o nouă biserică, în 1958, într-un cort al Armatei Americane. După decenii dc creștere susținută, biserica lui Yonggi Cho a ajuns cea mai mare biserică creștină din lume: The Yoido Full Gospel Church din Seul.

CAPITOLUL OPT

Critică și controversa

1906-1920

Nigeria

Ecourile trezirii din strada Azusa au continuat să producă noi mari mișcări în tot secolul al XX-lea. Cea mai mare biserică creștină din Africa, de exemplu, își trage indirect rădăcinile din mișcarea din strada Azusa. William Kumuyi, care a întemeiat ”The Deeper Life Bible Church”, din Lagos, Nigeria, în 1977, a fost convertit în 1964 prin The Apostolic Faith Mission, un proiect misionar african al bisericii din Portland, Oregon, condusă de Florence Crawford, biserică ce fusese ea însăși un rezultat direct al misiunii din strada Azusa. In 1977, Kumuyi a fost exclus de biserica sa pentru motivul de a fi condus ”cruciade ale minunilor”, caracterizate prin ”semne și minuni”. Atunci el și-a întemeiat propria lui biserică, care, în 1995, număra peste 200.000 de membri la serviciile săptămânale desfășurate în clădirea ei din capitala Lagos. Pe lângă această biserică, mișcarea lui Kumuyi, Deeper Life, a crescut cu încă 3.000 de biserici în întreaga Nigerie, și cu sute de alte biserici, conduse de misionari nigerieni, în toată lumea.

Relatări ca cea despre Kumuyi ar putea fi redate cu sutele, misionarii ăspândind mesajul pe toată suprafața pământului. La sfârșitul secolului, acești ”misionari ai biletului cu sens unic” plantaseră biserici penticostale în aproape oricare regiune a planetei.

în ultimii sase ani, mulți penticostali au alergat după ceea ce este nou si senzațional, cum ar fi ”lucrarea terminată*. .. respingerea trinității, anti-organizare… și

alte senzații absurde și fam sens…

J. H. King (1917)

A

fost inevitabil ca apariția și răspândirea unor vederi religioase atât de radicale și de cauzatoare de separare cum erau cele penticostale sa nu ducă la critică și controversă, atât în afara cât și în sânul mișcării holiness. Din cauză că penticostaUsmul a condus la o mare separare în interiorul mișcării holiness, nu trebuie să ne surprindă faptul că unii dintre primii și cei mai acerbi critici ai lui au fost membri ai acelor biserici holiness care respingeau doctrina vorbirii în limbi. Una din ironiile istoriei bisericii este aceea că cei răspunzători de noile mișcării religioase au devenit adesea ostili rezultatelor propriei lor munci.

Mișcarea penticostală a fost primul și cel mai important rezultat al mediului spiritual generat dc mișcarea holiness americană. Predicatori ca 1 B. Shaw, Georgc Hughes și J. A. Wood vorbeau deja de mai mulți ani despre ”noi Rusalii” care urmau să clatine lumea. HugK.es, unul din uderii dc la National Holiness Association, chema în 1901J o ”trezire religioasă care s* zguduie înseși temeliile pământului”. Trezirea aceasta, care urma să

sc petreacă ”printre penticostali”, va fi ”un început bun pentru secolul al XX-lea”. încă în 1856, William Arthur, un predicator metodist holiness din Anglia, chemase la o revărsare penticostală, care să fie urmată de ”efecte miraculoase” Printre aceste efecte figura și ”botezul cu flăcări de foc curăti-toare”. Cartea sa, purtând un tidu cu rezonante profjetice: yLimba de foc”, a fost republicată în 1891 de către L. L. Pickett și s-a bucurat de o circulație Jargă în mediile holiness.

Gândirea al cărei rezultat a fost Limba de fac a dus în 1875 ia o nouă orientare în teologia holiness. La aceasta s-a ajuns în urma convențiilor holiness conduse de vicarul T. D. Harford-Battersby din Keswick, Anglia, începută sub denumirea de ”Reuniunea pentru promovarea sfințeniei practice”, mișcarea de ia Keswick a fost inspirată de vizita din 1873 a unor marcante personalități holiness: W E. Boardman, Robert Pearsall Smith și soția sa, Hannah Whitall Smith. Deși convențiile de la Keswick au devenit repli- ■ ca englezească a The American National Holiness Association, diferența în accent avea să ducă la o diferență în concepția cu privirea la sfințire. Concepția englezească, influențată puternic de convențiile de la Keswick, era că întreaga sfințire era în realitate un ”botez cu Duhul Sfânt” care, pentru cel care îl primea, era o îmbrăcare cu putere pentru slujire. Nu peste mult, cei influențați de Keswick au început să vorbească despre a doua binecuvântare ca despre ”botezul” lor, mai degrabă decât ca despre sfințirea lor. De asemenea, promotorii vederilor de la Keswick au îndulcit terminologia wes-leyană tradițională cu privire la sfințire, considerată ”prea radicală”, înlocuind sintagma ”răstignirea omului vechi” cu aceea de ”suprimare a naturii păcătoase”. In cele din urmă, aceasta a dus apariția scolii ”suprimării” printre teologii holiness.

In timp de englezii se îndreptau către o nouă terminologie, americanii continuau să vorbească despre a doua lucrare a ”sfințirii” și să pună accentul pe doctrina wesleyană a perfecțiunii, sfințirii și curățirii. Prin intermediul unei publicații lunare intitulată Calea creștinului spre putere, și a numeroase cărți și broșuri, concepția Keswick cu privire la ”puterea Duhului Sfânt” a ajuns să fie ia fel de larg cunoscută ca aceea wesleyană a ”desăvârșirii creștine”. După 1890, și în chiar prima parte a secolului al XX-lea, această ”rerrninoJogie Keswick*' a fost adoptată de o mare parte a mișcării holiness

americane și a exercitat o mare influență asupra inovatorilor religioși ca Parham și Irwin.

In perioada trezirii din strada Azusa, din anul 1906, temeliile teologice ale mișcării penticostale au fost bine puse. Nu trebuie să mire pe nimeni atunci că mulți adepți holiness, care se rugaseră pentru o revărsare penticostală și o preziseseră, au fost gata să accepte evenimentele din Los Angeles ca răspunsul la rugăciunile lor. Faptul că mulți lideri ca King, Cashwell, Tomlinson și Mason au acceptat mesajul penticostal, împreună cu sute dc metodiști, baptiști și predicatori holiness, ne arată cât de favorabil a fost climatul acelei perioade noii experiențe și teologii penticostale.

Opoziția holiness

In pofida eforturilor făcute de către mișcarea de la Keswick dc a convinge în interiorul mișcării holiness la începutul secolului, mulți lideri religioși nu numai că au respins, dar s-au și opus fățiș tendințelor venite din strada Azusa. Critica s-a întins de la simpla punere sub semnul întrebării a exceselor emoționale penticostale până la denunțare deschisă și anateme. Probabil primul și cel mai aprig critic a fost Alma White, liderul congregației ”PiUar of Fire” (”Stâlpul de foc”), care, în 1906, a văzut cum una din bisericile sale din Los Angeles a trecut sub controlul penticostalilor entuziaști. Numindu-i pe Parham și pe Seymour ”stăpâni ai Sodomei spirituale”, White a caracterizat vorbirea în limbi numind-o ”bolborosire diavolească” și serviciile penticostale ca fiind ”culmea închinării demonice”. Polemica sa împotriva mișcării a fost publicată în 1910, într-un volum purtând titlul Diavoli si limbi. Cartea este reprezentativă pentru vechiul curent critic holiness îndreptat împotriva mișcării.

Un alt critic a fost renumitul predicator holiness W B. Godbey, al cărui Comentariu asupra Noului Testament devenise o lucrare dasică în lumea holiness. Vizitând Los Angelesul în 1909, el a găsit întregul oraș ”electrizat de noua mișcare”. Fiind invitat, a vizitat sediul acesteia din strada Azusa și a

predicat la o ”mare adunare” de penticostali. Când aceștia l-au întrebat dacă vorbea în limbi, eruditul Godbey lc-a răspuns cu cuvintele latinești: Jfohannes Bapdstes tinxit, Petros rimat…” Auzind aceste cuvinte, penticostalii au exclamat că el primise într-adevăr ”botezul”. Nemulțumit de zgomot și de lipsa de organizare a serviciilor lui Seymour, Godbey a plecat dea-colo complet trezit la realitate, numindu-i pe cei din Azusa ”predicatori ai lui Satan, apucați, vrăjitori, magicieni și tot felul de cerșetori”. Refuzând să vadă în mișcare un produs al ”duhului”, el și-a folosit influența sa considerabilă pentru a convinge un larg segment al mișcării holiness să respingă mesajul penticostal. Și alți predicatori marcanți ai acelei vremi și-au adăugat vocile corufui dc critici care se ridica. Doctorul G. Campbell Morgan, unul dintre cei mai respectați predicatori ai secolului al XX-lea, a numit mișcarea penticostală ”ultima vomă a lui Satan”, în timp ce dr. R. A. Torrey susținea că aceasra ”nu era, în mod clar, de la Dumnezeu, înființată fiind de un sodomit”. Astfel de critici au fost luate de bune de către mulți oameni, care adesea nu cunoșteau decât puțin sau nimic despre noua mișcare.6

In cartea sa: Holiness, The False and the True {Holiness, adevăr și fals), H. A Ironside denunța în 1912 atât mișcarea holiness cât și pe cea penticostală, spunând despre acestea că erau ”iluzie și nebunie dezgustătoare”. Caracterizând întâlnirile penticostale ca fiind ”locuri infernale în care manifestări demne de o casă de nebuni sau de o adunătură de derviși urlători au loc noapte de noapte”, el susținea că pentru acestea ”se plătise un greu tribut de nebunie și necredință”. H. J. Stolee, depășindu-1 pe Ironside în intensitatea criticii, rezuma în cartea sa, Vorbirea în limbi, patru decenii de critică la adresa penticostalismului. Caracterizând mișcarea penticostală prin ”instabilitate mentală”, ”psihologie de turmă”, ”hipnotism” și ”putere demonică”, el avansa ideea că ”neurastenia generală” sau ”oboseala nervoasă” a vieții de secol douăzeci era răspunzătoare pentru cele multe convertiri la noua religie. Folosind terminologia psihologiei, el specula afirmând că ”vorbirea în limbi” era rezultatul ”halucinațiilor”, ”melancoliei”, ”paranoiei”, ”isteriei” și a unei ”condiții caraleptice”.

Și alți analiști, ca Beverly Carradine, bine cunoscut de decenii în mișcarea holiness, au condamnat noua ”mișcare a limbilor”. în 1910, el scria despre penticostali nu că aveau ”darul vorbirii în limbi”, ci că ”bolboroseau”. Având o puternică influență asupra celorlalte denominații holiness, Carradine a luptat împotriva mareei penticostale, care amenința să înghită întreaga mișcare holiness. Un alt lider holiness, A. B. Simpson, șeful Alianței Creștine Misionare, a respins poziția penticostală conform căreia singura dovadă a botezului cu Duhul Sfânt era vorbirea în limbi. După o trezire cu puternice accente emoționale care s-a petrecut la Institutul de Pregătire pentru Misiune pe care îl conducea în Nyack, New York, în mai 1907, Simpson s-a văzut confruntat cu o problemă doctrinară când mulți dintre studenții săi și mulți dintre profesori au început sa vorbească în alte limbi. După multă gândire și după ce a căutat chiar să cunoască experiența vorbirii în limbi, președintele instituției a decis că votbirea în limbi era numai ”una din dovezile” faptului că într-o anumită persoană locuiește Duhul Sfânt. Vorbirea în limbi urma să fie permisă în serviciile Alianței Creștine Misionare, dar nu încurajată. Poziția lui Simpson, un compromis unic în istoria primilor ani ai mișcării, a condus în cele din urmă la dictonul lui A. W. Tozer: ”Nu interzic, dar nici nu caut”, o atitudine explicit formulată începând cu anul 1960, care în cele din urmă a devenit omoscută ca ”poziția Alianței”.

Ironia a făcut ca biserica denumită The Pentecostal Church of the Nazarene, cea mai mare dintre denominațiile holiness, să devină chiar de la început un bastion al gândirii anti-penticostale. Avându-1 ca lider pe Bresee, care în 1906 păstorea biserica-mamă din Los Angeles, nu este surprinzător că el și biserica sa s-au opus rnișcării din strada Azusa, care constituia o amenințare directă la propria biserică a lui Bresee. Intre anii 1906-1909, el s-a opus în mod activ adepților trezirii din strada Azusa și și-a plasat biserica în opoziție directă față de noua doctrină. Cu timpul, denumirea de ”The Pentecostal Church of the Nazarene” a ajuns un prilej de nemulțumire, deoarece multe persoane confundau biserica denumiră astfel cu noua mișcare penticostală sau cu mișcarea ”limbilor”. Pentru a evita confuzia, denominația a votat la Adunarea Generală care a avut loc în 1919 renunțarea la cuvântul ”pentecostal” din denumire; de-atunci înainte, biserica a fost

6- White, Demons and Tongues, p. 120-27; Taylor, The Spirit and the Bride, p. 52; Ewart, The Phenomenm ef Pentecost, p. 85. Vezi Horace Ward, ”The Anri-Pcntccostal Argument”, în lucrarea lui Vinson Synaa, Aspectsof PmUwstol-Chansmatit Origins (Plainfield, NJ, 1975), p. 99-122.

Ironside, Holiness, The False and the True, p. 38-39.

Stoice, Spcaktng in Tongues, p. 77, 75-93. Serviciile penticostale ”tipice” sunt descrise b paginile 65-84.

cunoscuta sub denumirea ”The Church of the Nazarene”. Urmând exemplul ”nazarinenilor”, The Wesleyan Methodist Church, The Salvation Army, The Pilgrim Holiness Church și The Free Methodist Church s-au disociat și ele

complet de mișcarea penticostală.

Penticostalismul apărat

Penticostalii, care se luptau cu greutățile începutului, nu au fost, totuși, lipsiri de apărători, cu toate că doar putini înțelegeau care erau implicațiile profund doctrinare sau istorice ale noii lor mișcări. Ridicându-se pentru a se autoapăra, Charles Parham a publicat în 1907 apologia mișcării. Intitulată Kol Kare Bomidbar. A Voice Crying in the Wîlderness (Kol Kare Bomidbar. O voce strigând în pustie), cartea apăra vorbirea în limbi, susținând că este ”dovada biblică” a botezului cu Duhul Sfânt. O altă carte în care era' apărată mișcarea, The Spirit and the Bride (Duhul și Mireasa), a apărut în septembrie 1907, după trezirea de la Dunn. Autorul ei era G. F. Taylor, tânărul discipol al lui Cashwell și opozant al lui Crumpler. Cu o introducere de J. H. King, lider în The Fire-Baptized Holiness Church, aceasta a fost publicată împotriva ”opoziției disperate și îndârjite”. In lunile cruciale care au urmat apariției penticostalismului în sud, cartea lui Taylor a constituit un substanțial ajutor dat penticostalilor pentru a câștiga controlul asupra bisericilor holiness din sud. O altă carte din acea perioadă de început, care a cunoscută o largă circulație în vest și vestul mijlociu, a fost cea a lui David Wesley Myland, The Latter Rain Covenant and Pentecostal Power {Legământul ploii târzii și puterea penticostală), apărută în 1910. Atât Taylor cât și Myland împărtășeau concepția că scopul mișcării penticostale era de a pregâri Biserica pentru a doua venire a lui Cristos.

In 1914, King, unul dintre liderii cei mai pregătiți teologic ai mișcării, și-a publicat apărarea teologică a noii doctrine penticostale în cartea From

Passover to Pentecost (De la Posti la Rusalii), carte care a devenit de referință pentru miile de penticostali în anii care au urmat apariției sale. Doi ani mai târziu, B. F. Lawrence a publicat o altă lucrare de apărare, intkulată The Apostolic Faith Restored (Credința apostolică restaurată). Cărții acesteia i-a urmat peste un deceniu prima istorie serioasă a mișcării, With Signs Following (însoțit de semne), de Stanley H. Frodsham, un englez care emigrase în Statele Unite. Aceste prime lucrări au fost urmate dc un adevărat curent de literatură penticostală, denominațiile penticostale înființând edituri după 1910.”

Controversa asupra ”lucrării încheiate”

Mișcarea penticostală care înmugurea a trebuit nu doar să facă fața criticii venite din afară, ci a suferit și din cauza disensiunii și controversei din interior. Anii dintre 1906 și 1914 au fost martorii celei mai categorice schisme pe care mișcarea a cunoscut-o vreodată: cea care a avut ca obiect sfințirea ca o a doua lucrare a harului. In primele faze ale mișcării, concepția wesleyană a fost aproape universal acceptată. Deoarece cei mai mulți dintre primii lideri penticostali avuseseră un rol proeminent și fuseseră activi în mișcarea holiness, li s-a părut normal să considere în continuare sfințirea ca o ”a doua binecuvântare” ce îl curățea pe păcătos de ”păcatul tonăscuf”, pregătindu-1 în acest fel pentru primirea Duhului Sfânt. Atât Parham cât și Seymour au aderat hotărât la această concepție pentru tot restul vieții lor. Denominațiile holiness din sud, conduse de King, Mason și Tomlinson, fuseseră fondate ca rezultat al controversei privind a doua lucrare în metodism și ideea ”dublei vindecări” era adânc impregnată în doctrina și istoria lor. Sfințirea totală fusese tocmai motivul întemeierii lor, făcând de neconceput o renunțare la ea.

Problema privind lucrarea a doua s-a ridicat când mari mulțimi de convertiți au început să adere la mișcare provenind din medii newesleyene și, în mod deosebit, din biserici baptiste. Lipsiți de pregătire în școli holiness, oamenii aceștia priveau experiența creștină ca fund alcătuită numai din doi pași: convertirea și botezul cu Duhul Sfânt. Bărbatul care a devenit liderul grupului care punea sub semnul întrebării necesitatea celei de a doua binecuvântări a fost William H. Durham, din Chicago. Pastor al bine cunoscutei

13. Km», brom Pussoverw Pentecost (Memphis, 1914);B; RI^tei^Tfe/lpft Ktstored (Spnngricld, MO', 1916); Frodsham, Wuh Suna Momng.

North Averrae Mission, Durham vizitase misiunea din strada Azusa în 1907, rusesc borezat cu Duhul Sfanț și revenise enruziasmat de noua experiență penticostală. Deși anterior predicase concepția wesleyană cu privire la sfințire, după călătoria tăcută la Los Angeles, Durhman a hotărât să nu o mai predice niciodată. La finele lui 1907, biserica lui Durham devenise o Mecca pentru penticostalii din vestul mijlociu, lucrarea lui Durham în acea regiune fiind similară celei a hii Cashwell din sud. Intre 1906 și 1911, influența lui Durham printre penticostali a crescut prin periodicul pe care a început să-1 scoară cu apariție lunară The Pentecostal Testimony (Mărturia penticostală) și prin predicile sale dinamizatoare. Numit ”as al amvonului”, a atras la serviciile lui ”penticostale” de la North Avenue Mission mii de oameni, dintre care mulți au cunoscut o experiență deosebită manifestată prin strigăte și cunoscută ca ”tremuratul lui Durham”.14

Controversa a început cu o predică rostită de Durham, la Convenția Penticostală din Chicago din 1910, în care el a căutat să nege că ”binecuvântarea sfințirii ar fi o a doua lucrare clară a harului”. Denumindu-și noua doctrină ”Lucrarea încheiată”, Durham a chemat la o nouă concepție, potrivit căreia momentul sfințirii coincidea cu cel al convertirii, pe baza ”lucrării încheiate a lui Cristos pe Calvar”. Negând conceptul lui Wesley, care susținuse că în credincios mai rămâne ”o urmă de păcat”, el susținea că orice om este sfințit în totalitate la sfințire și că nu mai era necesar să treacă prin stări ulterioare de criză, sau să cunoască o ”a doua schimbare”. După convertire, spunea Durham, creștinul crește progresiv în har. Poziția aceasta era similară ”teologiei Oberlin” dezvoltată de Charles G. Finney și Asa Mahan în anii de dinaintea primului război civil. învățătura lui Durham contrazicea direct concepția penticostalilor de orientare holiness, dând astfel naștere unei controverse aprinse care, în cele din urmă, a dus la scindarea mișcării penticostale în două tabere teologice.15

Problema a generat o primă criză când Durham a revenit la Los Angeles, în februarie 1911, pentru o serie de predici. Venind mai întâi la ”The Upper Room Mission”, pe arunci cea mai mare biserică penticostală î oraș, Durham a fost invitat să plece în momentul când doctrina lui a fost cunoscută. Nu numai că doctrina lui Durham i-a ofensat pe mulți, dar

maniera lui de a peedica – dogmatic, combativ și acuzator – i-a nemulțumit profund pe mulți alții. Atunci s-a îndreptat spre deja legendara misiune din strada Azusa care, în 1911, era o mică biserică locală de negri, la conducerea căreia se mai afla încă Seymour. întrucât Seymour se afla într-un turneu dc vestire a Evangheliei în esml Statelor Unite, Durham a fost invitat să predice în ”biserica-mamă” a penticostahsmului. Cu personalitatea sa dinamică și cu noul mesaj, lui Durham nu i-a trebuit mult timp să umple sala vechii misiuni cu oameni veniți din celelalte biserici din oraș. Când Seymour a auzit că în strada Azusa se predica ”erezia lucrării încheiate”, s-a grăbit să revină la Los Angeles unde a închis ușile misiunii pentru Durham care, după aceea, s-a mutat într-un alt loc spre a-și continua trezirea. Veștile despre acest eveniment s-au răspândit în întreaga mișcare penticostală, aducând criza la suprafață.16

Pentru cei care au adoptat învățătura lui Durham, sfințirea era o ”experiență fictivă”, lipsită de suport biblic. Opozanții păstorului din Chicago îl acuzau că ”ataca fundamentul doctrinar al mișcării”. Intre 1910 și 1914, lupta s-a purtat cu o mai mare asprime și patimă din partea ambelor părți. In Baxter Springs, Missouri, Parham a auzit despre noua concepție și a respins-o, spunând despre ea că este ”o ușă deschisă senzualității” sau ”înșelăciune spirituală” în rândurile penticostalilor. In opoziția lui fată de Durham, Parham a profețit chiar ”distrugerea lui în șase luni”. El a continuat spunând: ”Dacă doctrina acestui om este adevărată, fie ca viața mea să cunoască aceasta; dar, dacă învățătura noastră cu privire la harul sfințirii este cea adevărată, fie ca viața lui să plătească pentru greșeala ce o face”. Și, într-adevăr, Durham a murit brusc și pe neașteptate în timpul unei călătorii la Los Angeles, în 7 iulie 1912, părând astfel a îndreptăți opoziția lui Parham. Reacția lui Parham a fost: ”Ce clar a fost semnalul lui Dumnezeu!” hi Portland, Oregon, d-na Florence Crawford și mișcarea sa ”ApostoUcPaith19 au respins, de asemenea, doctrina lui Durham. In cele din urmă, ”teoria berării încheiate” s-a bucurat de cel mai mare sprijin printre bisericile și misiunile neautorizate, cele mai multe dintre acestea din zonele urbane, care în acei ani numărau cu sutele în întreaga Americă. Atât de mare putere de răspândire a avut noua concepție, încât cele mai multe denominații penticostale, cate au fost fondate după 1911, au indus-o în declarația lor de credință.17

1 4.Q

Teoria ”lucrării încheiate” nu a înregistrat succese în rândurile grupărilor penticostale din sud, care erau deja puternic ancorate în, mișcarea holiness. în hipta dintre ”lucrarea încheiată” și ”a doua lucrare”, The Church of God, The Pentecostal Holiness Church și The Church of God in Christ s-au siruat cu fermitate dc partea celei de-a doua lucrări, lucrarea de sfințire. Pentru aceste biserici, credința în sfințirea deplină ca o a doua lucrare a harului a devenit un test al respectării dreptei credințe în ansamblul ei și oricine propovăduia credința în ”lucrarea încheiată” era considerat ”învățător mincinos” sau ”yankeu înșelat”. In cartea sa, Passover to Pentecost, King apăra lucrarea a doua a harului cu la fel de multă vigoare cu cât le-a apărat și pe prima și pe a treia. Surprins și îndurerat ”aproape dincolo de limită” de faptul că această nouă idee pătrunsese printre penticostali, King descria noua doctrină căreia aceasta îi dăduse naștere ca fiind ”o antinomie… îmbrăcată în haine zinzendorfiene, care trece prin țară cu toată cutezanța unei noi învieri”. The Church of God și The Church of God in Christ au rămas în mare măsură neatinse de controversă. La fel ca în cazul The Pentecostal Holiness Church, originea lor ca denominații penticostale le-a impus o strânsă aderare la concepția ”celei de-a doua lucrări”.

The Assemblies of God (Adunarea lui Dumnezeu)

întrucât concepția ”lucrării încheiate” ajunsese să fie adoptată de sute de misiuni și ”adunări” penticostale independente de pe întreg cuprinsul țârii, au început să se facă auzite apeluri pentru fondarea unei unice organizații care să se constituie într-o denominație pentru toți cei cu vederi similare. In anii care au urmat după 1906, penticostalii din nord și vest au fost refractari propunerii de a se unii cu cei de aceeași credință cu ei din sud, deși aceștia din urmă formau singurele denominații penticostale existente. între 1912 și 1914, mulți lucrători albi au fost ordinați dc către C. H. Mason, a cărui Church of God in Christ fusese autorizată de staral Tennessee, Aderarea lor la Church of God in Christ a fost, tomși, doar cu numele, rezumându-se doar la acreditarea pentru lucrare. In fapt, cei mai mulți dintre acei lucrători albi au preferat să se adune în mod neoficial în ”tabere” organizate în tot statul, unde problemele de ordin bisericesc care îi preocupau puteau fi discutate liber, tară a da socoteală lui Mason sau altora din conducerea bisericii. Raportul între acești lucrători și biserici s-a menținut prin intermediul diferitelor periodice independente care au început să circule după 1906. Cel mai important dintre acestea a fost The Apostolic Faith, redactat de E. N. Bell, fost pastor baptist din Fort Worth, care s-a convertit la penticostalism în urma predicilor lui Durham din Chicago. Publicația aceasta nu avea nici o legătură cu cele ale lui Parham și Seymour purtând aceeași denumire. Alte publicații cu influență au fost Christum Evangel (Evanghelistul creștin) a lui J. Roswell Flower, cu apariție în Indianapolis, și Word and Witness (Cuvânt și mărturie) a lui M. M. Pinson, în Arkansas. In aceste periodice, ca și în altele, se făceau anunțuri pentru întâlniri în tabere, convenții și adunări de misiune.

întrucât primii penticostali care nu au tăcut parte din bisericile din sud au fost de părere că trebuiau să evite organizarea în denominații – în parte și din cauza anti-denominaționalismului lui Parham, întâlnirile între biserici au fost rare. In diferite părți ale țării, grupuri de lucrători se adunau în ”asociații” locale pentru părtășie și ajutot reciproc. Prima dintre acestea a fost ”The Apostolic Faith Movement”, fondată în Orchard, Texas, în aprilie 1906, sub conducerea lui Parham. In 1909, grupul acesta a rupt relațiile cu Parham și a acceptat conducerea a doi lucrători penticostali din Texas, E. M Bell și Howard A. Goss. în 1911, gruparea a renunțat la denumirea de ”The Apostolic Faith Movement” și a acceptat să fie autorizată de către biserica lui Mason, ”The Church of God in Christ”. In același timp în care gruparea lui Bell apărea în Texas, o alta se dezvolta în Alabama sub conducerea unui dintre convertiții lui Cashwell, H. G. Rodgers. întâlnindu-se în Dothan, Alabama, în 1909, gruparea aceasta și-a luat denunurea de Jhe Church of

God” și a emis autorizații pentru pastorii ci. Denumirea aceasta a fost aleasă rară a se cunoaște denumirea bisericii lui Tomlinson cu sediul în Cleveland, Tennessee. Cu prilejul celei dc a doua întâlniri a tinerei bisericii la Slocumb, Alabama, în 1911, gruparea și-a modificat denumirea în ”The Church of God in Christ”, în semn de respect pentru biserica lui Mason. Așa se face că, în 1911, trei grupări acrivau sub denumirea bisericii lui Mason: cea din Texas condusă de Bell, cea din Alabama condusă de Rodgers și gruparea lui Mason însuși din Memphis.

După 1911, Bell și Rodgers au inițiat un curent care dorea unirea grupării din Texas cu cea din Alabama, ambele fiind constituite din albi a căror nemulțumire creștea față de aranjamentul existent cu biserica lui Mason. La o întâlnire la Meridian, Mississippi, în iunie 1913, a avut loc unificarea, al cărei rezultat a fost o biserică de albi cu 352 de lucrători. Deși a continuat să poarte denumirea de ”The Church of God in Christ”, noua grupare a început să emită ea însăși autorizații pentru lucrători, autorizații care le înlocuiau pe cele emise până atunci de Mason. Mai târziu în aceeași vară, Pinson, redactor al Word and Witness, și Bell, redactor al Apostolic Faith, au decis să-și unească forțele și să scoată un periodic cu denumirea Word and Witness, avându-1 ca redactor pe Bell. înainte de sfârșitul anului, ideea formării unei denominații de albi separate a început să-i preocupe pe liderii grupării, înrrucât cei mai mulți dintre ei considerau organizația existentă ”slabă'' și ^inadecvată” și vedeau o anumită ambiguitate în relația cu denominația lui Mason. Drept urmare, în numărul din 20 decembrie al publicației Wtrd and Witness, a fost publicat un apel care chema la un ”consiliu general” al tuturor ”sfinților penticostali și bisericilor Church of God in Christ”, care urma să aibă loc în februarie următor la Hot Springs, Arkansas, pentru o discuție asupra diverselor probleme comune.

Consiliul General de la Hot Springs s-a întâlnit în The Grand Opera House, pe Central Avenue, în prima săptămână a lunii aprilie 1914. C. H. Mason a participat ca vorbitor invitat și le-a predicat lucrătorilor despre ceea e numise el anterior ”lucrarea albă” a The Church of God in Christ. Deși trei sute de lucrători și laici au negat orice dorință de a întemeia o nouă ^sectâ” sau ”denominație”, chiar așa ceva au reușit delegații să facă.

Adoptând un document intitulat ”Preambul și propunere de declarație”, gruparea a creat o nouă denominație cu denumirea ”The General Council of the Assemblies of God”. Urmând cuvântul dc ordine al lui M. M. Pinson cuprins în lucrarea lui, ”The Finished Work of Calvary”, noua biserică a adoptat o declarație de credință care cuprindea și cunoscutul articol cu privire la vorbirea în limbi, dar afirma în alt articol că ”sfințirea deplina? trebuia să fie ”urmărită cu perseverență”, ca o experiență mai degrabă ”progresivă” decât instantanee. Adoptarea acestei declarații a plasat noua ”Adunare a lui Dumnezeu” în afara tradiției wesleyene, producând în acest fel prima scindare doctrinară oficială în mișcarea penticostală. Statutul organizației Assemblies of God a servit drept model următoarelor denominații ale ”lucrării încheiate”, care s-au unificat după 1914. Genul de conducere adoptat de către noua biserică a fost esențialmente congregațional, având în vedere că primele grupări sudice dezvoltaseră un puternic sistem episcopal. In general, The Assemblies of God a reprezentat latura de nuanță ”baptistă” a Bisericii Penticostale, în vreme ce grupările mai vechi erau de tip ”metodist”

Formarea organizației Assemblies of God a fost de o importanță crucială pentru dezvoltarea ulterioară a mișcării penticostale, marcând în mod efectiv sfârșitul unei experiențe remarcabile în cadrai dezvoltării bisericii interrasiaie. După 1914, The Church of God in Christ a fost predominat formată din negri; The Assemblies of God a continuat să fie predominant formată din albi. De asemenea, formarea noii organizații a pus capăt perioadei de unitate doctrinară care a existat după 1906. După 1914, mișcarea penticostală americană se va împărți aproximativ egal între partizanii ”holiness” ai celei de ”a doua lucrări” și partizanii ”assembly” ai ”lucrării încheiate”. Datorită sciziunii doctrinare, visul unirii tuturor penti-costalUor într-o singură organizație s-a risipit. întrucât delegații \a consulul de la Hot Springs au venit din toate regiunile țării, noua biserică a fost de la început una dintre cele mai mari denominații penticostale din America, destinată astfel să exercite o puternică influență asupra restului mișcării.

Problema ”Numele lui Isus”

In pofida debutului care promitea mult, tânăra organizație Assemblies of God Church a fost după puțin timp devastată de o ”nouă problemă” care amenința să o distrugă ”în fașă”. Problema aceasta a ajuns cunoscută ca problema ”numai Isus” sau chestiunea ”penticostalismului unitarian” și, la tel ca mișcarea mamă, și-a avut originea la Los Angeles. Ocazia pentru această nouă ”revelație” a fost o tabără penticostală de proporții care a avut loc în primăvara lui 1913 și la care au luat parte sute de predicatori de pe întreg continentul. Prima menționare a doctrinei, care va zgudui mișcarea penticostală de la o coastă la cealaltă a Americii, s-a produs în timpul unui serviciu de botez desfășurat în afara marelui cort al taberei. Vorbitorul, R. E. McAlister, a spus întâmplător că ”odinioară, apostolii îi botezau invariabil pe noii convertiți în Numele lui Isus Cristos” și că ”cuvintele Tată, Fiu și Duhul Sfanț nu fuseseră niciodată folosite în botezul creștin”. La auzul acesror cuvinte, un fior i-a străbătut pe toți predicatorii de pe platformă, și un predicator chiar s-a urcat pe platformă pentru a-1 avertiza pe McAlister să nu mai predice acea învățătură, care ”ar fi putut asocia tabăra cu un anume dr. Sykes, care boteza tocmai în acel mod”. Fără să-și dea seama, evanghelistul McAlister detonase o bombă care a produs o explozie al cărei ecou se va face auzit prin toată mișcarea timp de un an.24

Alții care l-au auzit pe McAlister au reacționat diferit. Un predicator, John G. Scheppe, ”a petrecut o noapte în rugăciune” și către dimineață ”a primit o lumină asupra puterii Numelui lui Isus”. Trezindu-i pe cei din jur, a început să alerge prin tabără strigând în gura mare despre ce i se descoperise. In ziua următoare, toți cei din tabără ”au cercetat Scripturile” pentru a vedea ce se spunea în ele despre ”Numele lui Isus”. Profund impresionat de cele întâmplate a fost un anume Frank J. Ewart, care a început să iscute chestiunea botezului ”în Numele lui Isus” cu McAlister. Ewart, care era născut în Australia, venise în Los Angeles din Canada și intrase în rândurile lucrătorilor baptiști. Om puternic și fără teamă, el își sfidase biserica acceptând doctrina penticostală în Portland, Oregon, în 1908. Exclus din biserica baptistă, venise la Los Angeles unde a devenit asistent al lui William Durham în perioada ultimă de pastorație a acestuia. După moartea lui Durham, Ewart i-a urmat ca pastor al bisericii penticostale din Los Angeles.

în 1913, Ewart era una din personalitățile cu rol de conducere ale mișcării penticostale de pe coasta de vest.25

Anul care a urmat, Ewart 1-a petrecut formulându-și noua doctrină, înainte de a rosti în 1914, la Belvedere, în împrejurimile Los Angclcsului, prima lui predică având ca subiect ”Numele lui Isus”. Potrivit concepției lui Ewart, în divinitate nu exista decât o singură persoană – Isus Cristos – celelalte două persoane, ”Tatăl” și ”Duhul Sfânt”, nefund decât alte ”nume” prin care erau desemnate aspecte diferite ale persoanei lui Cristos. Astfel, reieșea că ideea de ”treime” era o greșeală care fusese strecurată în biserică dc către episcopul Romei, la Conciliul de la Niceea din anul 325 d.H. Prin urmare, oricine fusese botezat ”în Numele Tatălui, al Fiului și al Stantului Duh* nu fusese de fapt botezat și se afla pe o cale greșită. In continuare, el îi învăța pe oameni că, pentru a fi mântuiți pe deplin, era esențial să aibă darul vorbirii în limbi. Pentru el, nașterea din nou, sfințirea și botezul cu Duhul Sfânt adeverit prin vorbirea în limbi constituiau un tot, care îi era dat omului numai în urma ritualului scufundării în apa botezului și numai dacă acesta îi era făcut în Numele lui Isus. In ce-i privea pe penticostalii trinitarieni, singura cale prin care mai puteau fi salvați era de a accepta să fie rebotezați ”în Numele lui Isus”. Unul din primii convertiți ai lui Ewart a fost Glenn A. Cook, un ”veteran” al trezirii din strada Azusa, care predicase pentru prima dată mesajul penticostal în biserica lui Mason, Church of God in Christ, în Memphis, în anul 1907. Pentru a-și repara ”greșeala” istorică, Ewart și Cook au instalat un bazin într-un cort și s-au rebotezat ”în Numele lui Isus”, la 15 aprilie, 1914. După rebotezare, au început o campanie hotărâtă de recon-vertire și rebotezare a tuturor penticostalilor potrivit noii lor credințe ”onc-ness”(”unul singur”). Nu peste mult timp, Ewart a început să-și răspândească mesajul în toată țara prin intermediul unui periodic intitulat Meat in Due Season (Carne la timpul potrivit). In scurt timp, doctrina ”numai Isus* sau ”oneness* s-a răspândit în întreaga țară, mai mult decât o făcuse mișcarea din strada Azusa cu nouă ani înainte. In întreaga țară, critiai noii grupări i-au dat denumirea ”Numai Isus”, deși liderii acesteia preferau denumirea ”Numele lui Isus”.

”Noua problemă” dezbina Assemblies of God

Un factor foarte important în răspândirea doctrinei ”oneness” a fost un turneu de predicare în partea de est a Statelor Unite, pe care Cook I-a făcut in 1915. Vizirând Assemblies of God Church a lui Garfield T. Haywood din Indianapolis, el 1-a convertit pe acest pastor de culoare, rebotezându-1 pe el și pe cei 465 de membri ai bisericii lui potrivit noii credințe. Vestea gestului lui Haywood a produs consternare printre liderii Assemblies of God, deoarece Haywood era cel mai bun predicator de culoare al organizației și păstorea una din cele mai mari biserici ale organizației. In iunie 1915, Bell, numărul unu al bisericii, și alți lideri au devenit atât de alarmați, încât au hotărât convocarea unei întâlnirii speciale a oficialilor bisericii la Lirtle Rock, Arkansas, cu scopul de a combate noua ”erezie”. Timp de câteva săptămâni după acest eveniment, Bell a publicat mai multe articole în Word and Witness, acum periodicul oficial al Assemblies of God, denunțând concepția umtarianistă și apărând Trinitatea. Dar opoziția lui Bell nu a durat mult. Intr-o tabără la Jackson, Tennessee, organizată de H. G. Rodgers, atât Bell cât și Rodgers au șocat adunarea acceptând teoria ”Numelui lui Isus” și rebotezarea lor de către un predicator al acestei doctrine aflat în vizită în tabără, pe nume L. A. Roberts. După ”dezertarea” lui Bell și a lui Rodgers, ”noua problemă” a devenit ”problema” organizației Assemblies of God. In anul care a urmat, noua doctrină s-a răspândit, ”sărind de la biserică la biserică și de la adunare la adunare”, până când se părea că întreaga denominație va fi înghițiri de ea. Rebotezarea în august a lui H. H. Goss de către McAlister, a cărui predică la Los Angeles în noiembrie constituise scânteia mișcării, li s-a părut de rău augur partizanilor trinitarieni.

La finele lui 1915, această de acum veche controversă proliferase atât de mult în mișcarea penticostală, încât amenința să o domine în întregime. Cea mai mare rezistență i-a fost opusă doctrinei în statele din sud-est, unde bisericile Church of God, Church of God in Christ și Pentecostal Holiness

Church, cu puternicul lor fond holiness, au rămas în mare parte netulburate de controversă. De la începutul rrușcării credinței ”oneness” în 1913, au existat în nou formatele biserici Assemblies of God lideri care i s-au opus cu tărie. Tânărul secretar general al denominației, J. Roswell Flower, și John W. Welch, rin membru al Consiliului Executiv ai Prezbiterilor, au organizat o mișcare de rezistență și i-au strâns pe trinitarieni pentru apărarea ultimei redute. Atât gruparea unitarienilor cât și cea a trinitarienilor au trimis câte o delegație numeroasă la Al Treilea Consiliu General al Assemblies of God care s-a desfășurat la St. Louis, în octombrie 1915, fiecare sperând să câștige biserica de partea sa. Deși disensiunile au fost puternice, consiliul a adoptat declarații doctrinare împotriva concepției unitariene. Apoi delegații, in acord, au suspendat lucrările întâlnirii, conștienți că problema nu avea șanse de rezolvare până la cel de-al patrulea consiliu general, în anul următor.2''

Consiliul general, care s-a întrunit în octombrie 1916, la St. Louis, a devenit întâlnirea istorică ce a stabilit în cele din urmă ce loc revenea unitarienilor în mișcarea penticostală. In lunile ce au precedat întâlnirea consiliului controversa s-a acutizat, fiecare biserică și predicator fiind constrânși să ia o poziție față de ”noua problemă”. Acuzațiilor de ”sabellianism” și ”sin-gularism” li se răspundea cu contraacuzații de ”treimism” și ”robie papală”. Trinitarienii au reușit, cu ajutorul venit din partea lui Flower, Welch și Pinson, să dețină avantajul înaintea mtrunirii consiliului. 0 lovitură decisivă a fost recâștigarea lui Bell, încă cel mai puternic om al bisericii, pentru concepția trinitariană. Prin octombrie, când s-a întranit consiliul, era dar că trinitarienii dominau. Cu toate că tânăra denominație nu-și propusese niciodată să adopte o declarație oficială de credință, a fost numit un comitet de redactare a unei ”declarații privind adevărurile fundamentale” după care să se călăuzească biserica în viitor. Membrii celor două tabere au ascultat câteva zile mai târziu declarația comitetului, declarație care se constituia într-un puternic document trinitarian în care se afirma că este corect ca divinitatea să fie numită ”Treime sau Ființa unică formată din trei persoane”. Unitarienii, văzând că pierd teren, au părăsit disperați întâlnirea și au începui să facă planuri pentru o întâlnire ulterioară in care să-și formeze

propria denominație. în final, organizația Assemblies of God care exista de optsprezece luni a pierdut 156 din cei 585 de predicarori pe care îi avea și peste o sută de biserici, dar ”deranjanta nouă problemă” fusese rezolvatăj După aceasta întâlnire culminantă, a devenit clar că Assemblies of God, și

împreună cu ea majoritatea penticostalilor, va rămâne trinitariană.3”

In anii ce au urmat imediat după controversă, această ”nouă problemă” printre penticostali s-a limitat în mare parte la America de Nord; Anglia, Scandinavia și alte țări europene au rămas în mare parte neatinse de noua învățărură. Cele mai multe dintre grupările penticostale înfloritoare din America Latină și Asia au rămas, de asemenea, neatinse, deși în ultimii ani în Rusia, Mexic și Columbia au fost fondate mari biserici ”oneness”. Astfel, mișcarea penticostală unitariană a fost în primul rând un fenomen american, având cea mai mare putere în sudul și vestul mijlociu al Statelor Unite.”

The Pentecostal Assemblies of the World

După ce au eșuat în a atrage de partea lor denominațiile penticostale mai vechi, penticostalii ”oneness” au decis să-și formeze propria lor denominație, independentă. Sub conducerea lucrătorului de culoare Haywood, din Indianapolis, cei mai mulți dintre ei s-au unit într-o convenție care a a\ur Joc în 1916, la Indianapolis, formând ”The Pentecostal Assemblies of the World”. Cu un număr aproximativ egal de biserici și de lucrători albi și de culoare, noua grupare era în întregime interrasială. Principiile ei de credință ”oneness” au fost formulate într-o declarație de credință și publicate în Statutul noii biserici. O specificație expresă cu privire la botez era ca formula de oficiere a iui să conțină cuvintele ”în Numele Domnului Isus Cristos”.

The Pentecostal Assemblies of God a conturaaț să activeze ca o biserică interrasială până în 1924, când lucrătorii albi s-au retras pentru a forma o

denominație numai a lor, explicându-și gestul prin aceea că ”amestecul raselor era o piedică în calea unei evanghelizări eficiente a lumii”. Drept urmare, spre sfârșitul anului s-a constituit o mare grupare denominanonalâ a albilor, purtând denumirea ”The Pentecostal Ministerial Alliancc”, o organizație care își exercita autoritatea asupra lucrătorilor care tăceau parte din ea, nu asupra bisericilor. In scurt timp, această grupare s-a dezvoltat într-o denominație oficială cunoscută sub denumirea de ”The Pentecostal Church, lncorporated,\”

The United Pentecostal Church

O altă biserică ”oneness”, purtând denumirea de ”The Pentecostal Assemblies of Jesus Christ”, a fost fondată în 1913. Gruparea aceasta s-a dezvoltat separat de celelalte și, în 1936, număra 16.000 de membri în 245 de biserici. Bisericile acestea erau situate în douăzeci și șapte de state, dar numărul lor era mai mare în Illinois, Louisiana și Texas. ”The Pentecostal Church, Incorporated” avea în același an 168 de biserici și 9681 dc membri în douăzeci și trei de state. întrucât cele două grupări aveau doctrine identice și erau situate practic pe același teritoriu, în deceniul care a urmat s-a făcut simțită tot mai mult o tendință de unificare a lor. Rezultatul a fost într-adevăr fuzionarea celor două denominații în urma unei conferințe generale convocată tocmai în acest scop, la St. Louis, în 1945. Noua grapare constituită și-a luat denumirea de ”The United Pentecostal Church”, devenind în urma unificării cea mai mare denominație ”oneness” din Statele Unite.”

Pe lângă denominațiile mai mari și mai vechi, mai multe grupări ”oneness” mai mici s-au format după 1916, dezvoltându-se separat de celelalte biserici. In 1916, reverendul W. T. Phillips, un metodist de culoare, a pus bazele bisericii ”The Apostolic Ovcrcoming Holy Church of God”.

Originară din Mobile, Alabama, gruparea aceasta a adoptat o declarație de credință ”oneness”, dar activa tară a întreține legături strânse cu celelalte denominații penticostale. In 1965, această grupare susținea că numără un total de 75.000 de membri în 300 de biserici, cele mai multe dintre acestea în Alabama, Illinois, Kentucky, Oklahoma și Texas.

O altă mare grupare ”oneness” a fost ”The Church of Our Lord Jesus Chrisr of the Apostolic Faith”, fondată de către R. C. Lawson la Columbus, Oh io, în 1916. Sediul acestei grupări formate în cea mai mare parte din nesri, a fost mutat la New York City în primii ani de existență ai ei. Având biserici în douăzeci și șapte de state, în 1954 denominația afirma că avea 45.000 de membri în 155 de biserici. Cifrele acestea, precum și cele ale altor grupări de culoare, pot părea exagerate, cu toate că ele se referă la mari concentrării de afro-americani care trăiau în ghetourile marilor orașe americane. După 1916, prin desprinderea de aceste biserici s-au fondat alte grupări fragmentare mai mici, dar informațiile despre ele ori lipsesc, ori se obțin cu dificulrate. Printre acestea figurează: Full Salvation Union, fondată în 1934 în Lansing, Michigan, de James F. Andrews; The Apostolic Church, fondată de reverendul R. L. Biankenship în 1945, în Texas, și ”The Jesus Church”, fondată de Sam Officer în Cleveland, Tennessee, în 1953.™ Pe lângă aceste grupări, sure de biserici independente de concepție ”Numele lui Isus” aU răsărit în întreaga țară, dar nu s-au afiliat la nici o denominație națională organizată. Ar fi imposibilă aflarea de informații complete și veridice referitoare la aceste biserici, dintre care în multe se practicau lucruri stranii, ca manipularea dc șerpi sau dragostea liberă. Aceste grupări extremiste au fost, în general, privite ca eretice de către penticostalii mai ortodocși. Liderii penticostali au apreciat că numărul bisericilor independente era aproximativ egal cu cel al celor organizare în denominații. O apreciere moderată a numărului penticostalilor unitarieni din Statele Unite, în 1964, indica cifra de 500.000, dintre care mai mult de jumătate de culoare.

Penticostalii ”oneness* au fost priviți, în general, ca parte integrantă a mișcării penticostale în ansamblul ei, cu toate că grupările trinitariene înclinau si îi considere oameni simpli, nevinovați, dar care mergeau pe o cale

greșită^ în 1965, bisericile ”numai Isus» nu au fost admise ca membri ai The Pentecostal Fellowship of North America”, o organizație ecumenică din care făceau parte șaisprezece denominații penticostale ”respectabile”. Cu toate acestea, când liderii penticostali prezentau statistici pentru a arăta creșterea generală a mișcării, în acestea ei cuprindeau întotdeauna și grupările ”oneness”.

Pe la mijlocul secolului al XX-lea, observatori atât din exteriorul cât și din interiorul mișcării penticostale au început să vadă o deschidere spre dialog între trinitarienii și unitarienii penticostali. Unii observatori chiar au prezis că, în timp, ambele grupări se vor unifica pe făgașul protestantismului tradițional trinitarian. Cu toate acestea, pe la sfârșitul secolului, nu existau decât puține semne că bisericile ”oneness” ar ti intenționat să-și modifice teologia. Cu timpul, nepenticostalilor li s-a părut ca exista o tot mai mică diferență între trinitarieni și unitarieni, deoarece atât unii cât și ceilalți erau profund evanghelici și carismatici. Dealtfel, penticostalii ”unitarieni” au avut grijă ca întotdeauna să facă o distincție clară între ei și vechea și cunoscuta mișcare unitariană universală, care nu avea nici o legătură cu grupările penticostale.

Apariția controversei generate de principiul ”oneness” a determinat alte grupări penticostale să-și reafirme poziția doctrinară privind Sfânta Treime. In 1917, The Pentecostal Holiness Church a adăugat la Declarația sa de credință un paragraf care susținea puternic concepția trinitariană. Aceasta a fost semnificativ, deoarece în formulările anterioare ale Declarației de după 1900 nu se făcuse deloc vreo mențiune la Sfânta Treime. Timp de mai mulți ani, după 1916, The Advocate s-a opus cu strășnicie penticostalilor, despre care spunea că ”se dădeau în vânt după tot ce era nou și senzațional”. In 1917, The Pentecostal Holiness Church alcătuia o listă cu ”ereziile” care infectaseră penticostaUsmul: ”lucrarea încheiată, botezul doar în Numele lui Isus, respingerea Sfintei Treimi, opoziția față de organizare… și muke alte închipuiri absurde și lipsite de sens”. Din articole ca acesta este evident că mișcarea penticostală a trecut prin serioase convulsii în anii ei de început.

Conflictul dintre adepții celor două concepții, unitariană și ttimtariană, a continuat, în special printre bisericile independente. Spre sfârșitul anului 1940, Archie Robertson găsea în zona rurală a statului Tennessee biserici profund divizate în ce privea această problema. Chiar și printre partizanii

”manipulării dc șerpi” din Munții Appalachian, disputele privind ”botezul într-un singur nume sau în trei” persistau în 1950. Prin acel timp, însă, denominațiile penticostale majore se fixaseră temeinic pe una din cele două

poziții: trinități ană sau unitariană.42

Dezbaterea cu privire la ”dovada inițială”

In timp ce controversele privind sfințirea și concepția ”oneness” au ținut capul de afiș timp de mai mulți ani, în sânul organizației Assemblies of God s-a iscat o altă controversă serioasă cu privire la doctrina specific penticostală a vorbirii în limbi ca ”prima dovadă materială” a botezului cu Duhul Sfânt. Timp de câțiva ani, întrebările privind această doctrină au mocnit în nou fondata biserică. In septembrie 1918, dezbaterea a atins punctul de fierbere în Consiliul General, în care discuțiile au fost conduse de doi foști membri ai The Christian and Missionary Alliance (CMA), Fred F. Bosworth și D. W Kerr. Bosworth, care vorbise în limbi pe timpul lui Charles Parham la Zion City, Illinois, în 1906, a atacat învățătura ca fiind ”eroare dc)ctrinară”, spunând despre Parham că fusese ”primul om din istoria lumii care o început să o propovăduiască”. Kerr, liderul grupării adverse, a replicat spunând că ”piatra de temelie a credinței penticostale privind dovada imediată a botezului cu Duhul Sfânt era Cuvântul lui Dumnezeu și nu experiențele unor oameni celebri”.43

In cele din urmă, votul a dovedit superioritatea copleșitoare a partizanilor dovezii inițiale. Ca urmare, Bosworth a revenit la CMA, unde a condus o lucrare de vindecare în masă până la moartea sa, în 1958. In urma acestei dezbateri, CMA a pierdut mulți pastori în favoarea organizației Assemblies of God, cu tot efortul depus de A. B. Simpson de a menține o itudine de deschidere a bisericii față de daruri. Dar, pentru Assemblies of God, ca și pentru cei mai mulți dintre ceilalți americani penticostali, locul învățăturii privind dovada inițială a fost fixat.44

In 1920, marile controverse teologice care duseseră la scindările majore i interiorui mișcării au încetat, mișcarea situându-se între liniile generale care o caracterizează astăzi. Deși probleme au mai existat în anii caic au urmat, datorită unor chestiuni minore, cum au fost conducerea bisericii și relațiile între biserici, controversele legate de ”lucrarea încheiată” și ””Numele lui Isus” au fost de departe cele mai cauzatoare dc dezbinare. Grupările penticostale din sud au fost caracterizate în mod surprinzător dc o solidaritate doctrinară și de acțiune pe toată perioada acestor controverse. Cele trei mari biserici din sud – Church of God a lui Tomlison, Church of God in Christ a lui Mason și Pentecostal Holiness Church a lui King – au respins ambele doctrine, rămânând fidele concepției wesleyene a celei ”de-a doua lucrări” și tradiției trinitariene. Teologia lor nu s-a abătut niciodată de la învățătura care a caracterizat trezirea din strada Azusa. Seymour, de asemenea, a respins teoria ”lucrării încheiate” și concepția ”numai Isus”, cum a făcut și Parham, părintele doctrinar al întregii mișcării.

în sfârșit, mișcarea penticostală s-a împărțit în două facțiuni egale în raport cu problema sfințirii, cu aproximativ jumătate din biserici alăturân-du-se partizanilor lucrării încheiate, cealaltă jumătate rămânând fidelă concepției tradiționale wesleyene a celei ”de-a doua lucrări”. In cele din urmă, cam o cincime din toți penticostalii americani s-au raliat concepției ”oneness” și proporția a rămas aproximativ aceeași până în 1920.45

Ca toate mișcările religioase noi, și penticostalismul a suferit în perioada sa de formare de pe urma atât a criticii venite din exterior, cât și de pe urma controverselor interne. Rezultatul acestor provocări a fost consolidarea și diversificarea mișcării. Critica din exterior nu a făcut decât să fortifice mișcarea, pentru că în fața ei convertiții la penticostalism s-au ridicat să-și apere, prin predici și publicații, noua teologie descoperită.

Rezultatul controversei din interiorul mișcării a fost creșterea acesteia. Fiecare modificare de doctrină a dus la apariția a noi denominații, care, la rândul lor, au dat naștere la noi familii denominaționale prin diviziunile care au urmat. Rezultatul acestor controverse a fost o mișcare națională alcătuită din mai multe sub-mișcări, dacă le-am putea numi astfel. într-un interval de paisprezece ani, penticostalismul a produs cel puțin douăzeci și cinci de denominații separate. De fapt, pe la mijlocul secolului, unii observatori

protestanți sc refereau la penticostalism ca fiind ”a treia forță a creștinătății» mai degrabă decât o denominație izolată care continua să se dezvolte în fe^|

ei tradițional.46

Penticostalii afro^ \

”Glone lui Dumnezeu! E atat de Hne să văd alU si negn dându-I slava lui Dumnezeu împreună-.

Archie Robertson, That Old-Time Religie

HI

46. Hciiry P. Van Duscn, ”Third Fbrce in Christendom”, Life, 9 iun. 1958, p. 113-24; Gordoii Ancr, The Third For ce (Peterborough, Onrario, 1962), p. 1-9; McCandlish Phillips, ”And Utere Appcared Unto Thcm Tongues of Fire”, The Saturday Evenina Post, 16 mai 1964, p. 31.

U

n aspect mai puțin cunoscut al mișcării penticostale modeme este rolul important al afro-americanilor din această mișcare, atât în nașterea cât și în dezvoltarea ei ulterioară. Acest izbitor fenomen interrasial s-a manifestat în chiar anii celei mai intense cliscrirninări rasiale din America, între 1890 și 1920. într-o perioadă a darwinismului social, a teoriei lui Jim Crow și, în general, a supremației albilor, faptul că penticostalii albi și cei negri sc închinau împreună lui Dumnezeu în deplină egalitate a consunat o excepție semnificativă de la atitudinea și practica ce prevalau în acel timp. Chiar și mai semnificativ a fost faptul că această armonie interrasială s-a instalat între acele grupuri care în mod tradițional se deosebeau cel mai mult: albii săraci și negrii săraci.

In perioada când cele mai multe grupări holiness și-au definit profilul ca organizații recunoscute, limitele rasiale erau adesea imprecise, albii deținând funcții oficiale, fund predicatori și membri ai bisericilor. Divizarea pe motive rasiale â apărut numai după ce diversele mișcări au incert sa coalizeze în denominații recunoscute oficial. Motivul apărute ulterior poate fi identificat în modelul care casta deja |

relațiilor interrasiale în Statele Unite în 1906, când a început mișcarea penticostală. Ca excepție scandaloasă de la norma națională, îndeosebi în Sud grupurile penticostale interrasiale au ajuns să fie supuse unei intense presiuni sociale cu scopul de a se conforma modelului segregațional care a dominat în mare parte viața americană la începutul secolului al XX-lea.

In 1900, concepțiile rasiale în viața religioasă americană erau deja clar conturate de realitățile dure ale erei care a urmat războiului civil. Eliberarea sclavilor a dus la o mare scindare în mișcarea protestantă, pe considerente de ordin rasial. Unul din cele mai scumpe vise ale sclavilor negri a fost de a-și avea propria lor biserică, unde ei să se poată închina lui Dumnezeu potrivit naturii lor. O dată cu sfârșitul războiului, serviciile de închinare ale negrilor au scăpat în cele din urmă de supravegherea stăpânilor de sclavi. Cu toate că serviciile de închinare au fost acceptate imediat după 1865, au apărut, nu peste mult timp, probleme serioase care au dus la apariția unor denominații formate numai din albi sau numai din negri. Treptat, albii au început să fie deranjați de prezența unui număr mare de negri în bisericile lor, unde de multe ori erau chiar mai mulți decât albii. La rândul lor, negrii erau deranjați de faptul că serviciile de închinare erau dominate de albi, și doreau să se poată închina în felul lor, sub conducerea propriilor lor lideri. Drept urmare, mai multe denominații formate numai din negri au apărut în anii care au urmat războiului civil. In 1870, a fost fondată The Colored Methodist Episcopal Church, ca urmare a separării de The Methodist Episcopal Church, South. Zece ani mai târziu, din foștii membri de culoare ai The Southern Baptist Convention a fost organizată The National Baptist Convention. Baptiștii ”primitive” și ”free-will”, ca și prezbiterienii ”cumber-land”, au cunoscut și ei separări similare în această perioadă. Tendința de segregare rasială a continuat în secolul al XX-lea, astfel că, în 1929, rapoartele privind numărul membrilor în biserici indicau că un procent de 90% de creștini de culoare erau membri în biserici destinate în exclusivitate lor.

Din punct de vedere al situării în timp, mișcarea holiness din America s-a dezvoltat paralel cu aceste evoluții în plan rasial. The National Holiness Association a fost fondată în 1867, când mișcarea pentru separare pe criterii rasiale a bisericilor începea. în deceniul care a urmat după 1890 au fost întemeiate mai multe denominații holiness pe tot cuprinsul țării. Din nefericire, același deceniu a marcat și ridicarea dreptului de vot negrilor din Sud, precum și începutul mișcării de segregare pe criterii rasiale inițiată de]im Crow în cea mai mare parte a Statelor Unite. Datorită climatului rasial al acelor timpuri, mișcarea holiness s-a divizat, cu puține excepții, după criterii rasiale. Dintre numeroasele denominații holiness care s-au format în acel timp, două au fost grupări afro-americane care mai târziu vor deveni penticostale. Prima a fost ”The United Holy Church”, care a început în 1886, în Mcthod, North Carolina. Până în 1902, când denominația a fost organizată oficial cu ajutorul lui W H. Fulford, un prezbiter în The Fire-Baptized Church, alte mici grupări s-au alăturat acestei biserici. In general, biserica aceasta a urmat orientarea bisericilor holiness de albi din North Carolina, adoptând după 1906 o declarație de credință care plasa gruparea în familia penticostală – o mișcare făcută probabil ca rezultat al trezirii inițiate de Cashwell în Dunn, în 1906-1907. Deși identică din punct de vedere doctrinar cu The Pentecostal Holiness Church și The Church of God, The United Holy Church s-a dezvoltat separat, având doar un minim contact cu denominațiile sale surori formate din albi.

Biserica destinată să devină cea mai mare comunitate afro-americană de proveniență holiness sau penticostală a fost The Church of God in Christ. După cum am menționat deja, biserica aceasta își avea originile în Mississippi, Tennessee, și în Arkansas, în anul 1897. Cu toate că fondatorii ei, Jones și Mason, fuseseră baptiști, ei au adoptat concepția wesleyană cu privire la sfințire. După călătoria făcută de Mason, în 1907, la Los Angeles, pentru a cunoaște mișcarea de trezire din strada Azusa, biserica a suferit o dezbinare cauzată de poziția față de nou apărata doctrină penticostală. 0 dată cu retragerea mi Jones și a facțiunii nepentkostale, Mason a devenit li-

3. Pentru o vedete de ansamblu asupra religiei holiness penticostale a negrilor, vezi cartea
scrisă de Cheryl J. Sanders, Satnts in Exale: The Holmtss-Pmtecostol Exbenem* in Amețim

Relinion and Culture (New York, 1996).

4. H. L. Fishet, History of At Umted Holy Church of America, p. 1-8, și Chestcr W.
Giegory, History of the Umted Holy Church ofAmetica, 1886-1986, p. 146. λvl949, reprezen-
tanți ai acestei grupări au participat la Conferința Generală aTk Pentecostal Hduiess Church,

dar nu s-a ajuns b nici o afiliere. Vezi Minute of the BxentkjG^&lferet\ci ^^E»l

Holmess Church, 1949, p. 27.

denii de necontestat ai bisericii care, după 1907, a cunoscut o creștere rapidă. La moartea lui Mason în 1961, denominația sa număra în Statele Unite peste 400.000 de membri.

Cu toate că The United Holy Church și The Church of God in Christ' erau denominații funcționale în 1906, nici una dintre ele nu a jucat un rol direct în începutul trezirii penticostale din strada Azusa. Seymour, liderul mișcării din strada Azusa, era un pastor negru al mișcării inițiate de Parham, The Apostolic Faith Movement, care-și avea cartierul general în Baxter Springs, Kansas. Faptul că omul numărul unu al trezirii din Los Angeles era un afro-american este de importanță covârșitoare pentru penticostalii de toate rasele. Deși cei mai mulți dintre penticostali recunosc că îi datorează mult lui Seymour, puțini sunt gata să-1 recunoască drept ”fondatorul” mișcării. Penticostalii de culoare văd în el ”apostolul și pionierul” mișcării și, adesea, prezintă începutul mișcării ca un fenomen datorat în întregime negrilor și acceptat ulterior și de albi.

In pofida unei anumite controverse privind această problemă, se poate afirma cu deplină siguranță că Parham și Seymour dețin cam aceeași poziție ca fondatori ai penticostalismului modern. Parham a așezat temelia doctrinară a mișcării, în vreme ce Seymour a fost agentul catalizator al popularizării acesteia. In acest sens, mișcarea penticostală în faza ei de început nu ar putea fi descrisă ca numai ”a negrilor” sau numai ”a albilor”, ci ca interrasială.

Nu poate exista nici o îndoială că, în etapele ei de început, mișcarea penticostală a fost în totalitate interrasială. întâlnirile din strada Azusa au fost conduse și organizate în temeiul unei depline egalități rasiale. Penticostalii subliniază că, întocmai cum la primele Rusalii despre care se găsește scris în Fapte 2:1-11 au fost prezenți ”oameni… din toate neamurile care sunt sub cer”, și la ”Rusaliile” moderne de la Los Angeles au luat parte oameni de toate rasele. Martorii la acele întâlniri declarau că ”negri, albi, mexicani, italieni, chinezi, ruși, indieni” și alte grupări etnice se închinau împreună, fără vreo prejudecată de ordin rasial. Faptul că Cashwell a fost constrâns să renunțe la prejudecățile rasiale după ce a cunoscut misiunea din strada Azusa ne spune că orientarea în primele servicii penticostale era ispre unitate rasială, în contrast cu tendințele segregaționiste ale timpului. Fotografii ale liderilor din strada Azusa, făcute în 1907, îi înfățișează pe albi și negri uniți în coordonarea bisericii, rară nici o deosebire de rasă.

Această perioadă interrasială a durat din 1906 până în 1924, când s-a produs ultima separare pe motive rasiale. După cum am menționat anterior, The Church of God in Christ a jucat un rol unic, din 1907 până în 1914, prin faptul că a ordinat sute de lucrători albi ai unor denominații mdepen-dente. Intre acești ani, singurele denominații penticostale organizate au fost The Church of God in Christ, The Church of God (Cleveland, Tennessee), The United Holy Church și The Pentecostal Holiness Church. Dintre acestea, numai gruparea lui Mason era legal constituită, aceasta petrecându-șe la Memphis, în 1897. întrucât cele mai multe biserici dc penticostali albi, exceptându-le pe cele din sud, erau independente, fiind lipsite de autoritatea de a ordina lucrători, ele nu puteau oficia căsătorii și nu puteau oficia nici alte acte bisericești pentru care era necesară recunoașterea oficiali, Dc asemenea, lucrătorii lor nu puteau beneficia de reducere a prețului biletelor de călătorie pe calea ferată. Deoarece The Church of God in Christ era o denominație religioasă autorizată, zeci de lucrători albi au căutat să-și primească ordinarea din mâinile lui Mason. Astfel, un mare număr de lucrători albi au obținut autorizația de lucrare sub tinilatttra bisericii lui Mason, The Church of God in Christ. O grupare din Alabama și Texas a încheiat în cele din urmă un acord cu Mason, în 1912, în sensul de a folosi denumirea bisericii lui, dar să poată emite autorizații de lucrare semnate de proprii ei lideri. Liderii acestei grupări au fost H. A. Goss, D. C. 0. Opperman, H. G. Rodgers și A. P. Collins, toți albi. Deși din punct dc vedere tehnic foloseau denumirea The Church of God in Christ, acești lucrători albi sc alăturaseră grupării lui Mason doar în virtutea unui acord ”de principiu”, cu înțelegerea ca autorizațiile să nu fie acordate decât persoanelor ”demne dc încredere”. Uneori, Mason numea gruparea de lucrători albi din The Church of God in Christ ”Lucrarea albă a bisericii”.

In 1914, acești lucrători au devenit nemulțumiți cu acest aranjament, așa că au decis organizarea unei convenții a liderilor penticostali la Hot Springs, Arkansas. Scopul acestei convenții era de a forma o denominație penticostală națională care să-i cuprindă pe toți lucrătorii albi și toate bi-

seriale dc albi. Au fost trimise invitații lui King, de la The Pentecostal Holiness Church, și lui Tomlinson, de la The Church of God, dar aceștia au

refuzat să participe, din cauza susținerii deschise a doctrinei ”lucrării încheiate” de către majoritatea delegaților prezenți la Hot Springs. După cum s-a menționat mai sus, rezultatul Convenției de la Hot Springs a fost formarea organizației The Assemblies of God care, în decurs de zece ani, a ajuns cea mai mare denominație penticostală din Statele Unite. S-au făcut încercări de a o cuprinde în această organizație și pe The Church of God in Christ, și lui C. H. Mason i s-a oferit prilejul de a lua cuvântul. Mesajul său, în care a folosit ca ilustrație cartoful dulce, a fost bine primit, dar Mason, cu roate acestea, nu s-a alăturat noii organizații.

O dară cu apariția problemei ”oneness” în 1914, tânăra grupare The Assemblies of God a fost tulburată de cea mai serioasă controversă din istoria sa. In cele din urmă, această ”nouă problemă” a dus la stabilirea unei profunde armonii rasiale, având drept rezultat formarea uneia dintre cele mai interrasiale biserici din Statele Unite. Părintele mișcării ”unitarianiste penticostale” a fost un lucrător alb din Los Angeles, Frank J. Ewart, a cărui mișcare pentru rebotezare ”în Numele lui Isus” a înregistrat un larg ecou în rândurile mișcării penticostale, între 1914 și 1916. Dintre sutele de lucră-rori penticostali care au acceptat să fie rebotezați după formula lui Ewart, nici unul nu a fost mai important pe termen lung ca pastorul afro-american din Indianapolis, Garfield T. Haywood. Omul acesta a întemeiat una din cele mai mari congregații din noua organizație Assemblies of God. Deși majoritatea membrilor ei erau negri, biserica a fost interrasială. Un orator strălucit, Haywood a exercitat o mare influență în consiliile bisericii.

Când, în 1914, Cook, unul din convertiții lui Ewart, a întreprins importantul său turneu estic, una din primele lui opriri a fost la biserica lui Haywood din Indianapolis. Unuia dintre oficialii de la Assemblies of God, J. Roswell Flower, nu i-a fost pe plac doctrina predicată de Cook și a încercat să-1 împiedice să-și continue călătoria avertizând pastorii cu privire la

Clemmons, Bishop C. H. Mason, p. 71; Brumback, Suddenly from Heaven, p. 151-61; Kendrick, The Promise Fulfilled, p. 73-93; Nichols, Pentecostalism, p. 108-14. Cu toate că nu rasa a consrituir baza de formare a grupării Assemblies of God, este clar din mărturiile păstrate că lucrătorilor albi care au folosit autorizații emise dc biserica lui Mason, The Church of God in Chrisr, nu le-a convenit aranjamentul. Deși ”convocarea” apărură în publicația lui Bell, Word and Witness, in vederea Convenției ce urma să aibă ioc la Hor Springs era adresată ”tuturor bisericilor Church or God in CJirisr”, la aceasta nu a participat nimeni din gruparea lui Mason. Vezi Brumback, Suddenly from Heaven, p. 157, și The Pentecostal Evangel, apr. 1964, p. 1-32. Vezi si Menzies, Anointed to Serve, p. 80-105; Blumhofer, The Assemblies of God, voi. 1, p. 197-213; Jtobcck, HistoricalRoots, p. 30-34.

venirea lui. Scriindu-i alarmat lui Haywood, după ce-1 auzise pe Cook în St. Louis, Flower îl prevenea pe acesta că evanghelistul itinerant urma să sosească în orașul său ”cu o doctrină greșită”. Haywood i-a răspuns: ”Avertizarea ta a venit prea târziu. Am acceptat deja mesajul lui și am fost botezat”. Prin câștigarea lui Haywood, mulți penticostali negri au fost destinați să devină penticostali unitarieni.

Când, în 1916, la ConsiUul General al The Assemblies of God problema a atins punctul critic și trinitarienii au forțat adoptarea unei declarații de puternică orientare trinitariană, un mare număr de lucrători fideli concepției ”Numele lui Isus” care nu s-au conformat s-au retras din biserică pentru a forma o nouă grupare bazată pe principii unitariene. Liderul acestor disidenți a fost Haywood, marea sa biserică din Indianapolis devenind focarul noii mișcări. în ianuarie 1916, disidenții s-au reunit la Eureka Springs, Arkansas, pentru a fonda o nouă denominație care să poată emite autorizații pentru lucrători. O dată cu ivirea posibilității ca America să se implice în primul război mondial, o problemă urgentă căreia trebuia să i sc găsească neîntârziat o soluție era amenințarea cu recrutarea aținerilor lucrători care aveau vârsta cerută. S-a constituit în grabă o grupare, denumită ”The General Assembly of the Apostolic Churches” și avându-i la conducere pe foștii lideri ai Assemblies of God, Opperman și Goss.

Noua organizație a descoperit curând că nu putea obține recunoaștere guvernamentală și, sub iminența intrării Americii în război, gruparea a început să caute o biserică autorizată cu care să fuzioneze. A găsit o astfel de grupare pe coasta de vest, sub denurnirea de ”The Pentecostal Assemblies of the World”. Fondată în 1914 de către un lucrător ”oneness”, pe nume Frazier, aceasta obținuse deja recunoașterea guvernamentală. Spre sfârșitul lui 1917, cele două grupări au fuzionat și pentru biserica nou apărută a fost adoptată denumirea de ”The Pentecostal Assemblies of the World”. Liderul noii denominații rezultate a fost un alb, C. W. Doak, iar secretar afro-ame-ncanul Haywood.

Timp de nouă ani, The Pentecostal Assemblies of the World a hincțion-at ca o biserică în totalitate interrasială; cu un număr aproximativ egal de albi și negri, slujind atât ca lucrători cât și ca membri. S. C. Mclam, un lucrător alb din sud care a fost implicat în evenimentele de-atunci, caracterizează această perioadă interrasială ca fiind una a unei ”închinări fără

asemănare”. ”în tot nordul și estul”, spunea el, ”păreau a exista foarte puține sau chiar deloc prejudecăți rasiale. Eu, născut fiind în sud, am crezut că e o minune că am putut sta în timpul unui serviciu divin lângă un sfânt de culoare al lui Dumnezeu și să mă închin împreună cu el, sau să stau la o mare masă de tabără și să uit ca mâneam alături de un negru. Dar, în Duh și-ii Adevăr, toți ne închinam lui Dumnezeu în dragoste și armonie”. In statele din sud a existat, totuși, o mare problemă, deoarece ”lucrătorii care activau fel sud trebuiau sa se conformeze legilor și obiceiurilor de-acolo”.13

In sfârșit, ceea ce a distrus părtășia oamenilor de rase diferite și a dezbinat biserica pe criterii rasiale a fost sistemul segregațional din sud. Datorită legilor din sud în vigoare în perioada acestei părtașii, nu a fost posibilă organizarea nici unei întâlniri interrasiale dincolo de linia Mason-Dixon, legile hii Jim Crow stabilind condițiile în care se puteau organiza întruniri, precum și regimul de funcționare al hotelurilor. Din acest motiv, toate convențiile bisericești dintre 1916 și 1924 s-au desfășurat în orașe din nord. O altă complicație a fost faptul că cei mai mulți dintre lucrătorii din nord erau; negri, în timp ce majoritatea celor din sud erau albi. Convențiile bisericești destâșurându-se în nord, puțini lucrători din sud au putut lua parte la ele și, drept consecință, nu și-au putut exprima votul în probleme de interes major. Când cei din sud au insistat să fie organizată o convenție într-un oraș sudic, printre albi și negri ”a început să se facă simțit un duh de agitație”. O complicație în plus a apărut în 1921, când lucrătorii albi au organizat Conferința Biblică a Sudului la Little Rock, conferință care s-a remarcat prin absența lucrătorilor negri. Gestul acesta li s-a părul de rău augur lui Haywood și celorlalți lucrători afro-americani.14

Problema a ajuns la apogeu o dată cu Conferința Generală a Bisericii, care a avut loc la St. Louis, în 1924. Intâlnindu-se la începutul săptămânii, albii au ținut o consfătuire separată, despre care au spus că era ”o continuare a Conferinței Biblice a Sudului”. Acesta a fost ultimul pas care a dus la despărțirea credincioșilor de rase diferite. Intr-o ”atmosferă tensionată”, lucrătorii albi au părăsit sala în care avea loc conferința și și-au desfășurat propria lor întâlnire la demisolul bisericii. Aici s-a decis ca lucrătorii albi să se retragă din denominație și să părăsească biserica al cărei lider era Haywood, care din acel moment înainte va conduce o comunitate formată preponderent din afro-americani. Lucrătorii albi vor organiza după aceea ”o altă asociație care să răspundă nevoilor celor din Sud”. Cei care au părăsit

biserica s-au întâlnit mai târziu și au format biserica albilor denumită ”The Pentecostal Ministerial Alliance” în Jackson, Tennessee, în februarie 1925. Astfel a luat sfârșit o unică și uimitoare perioadă dc acord interrasial.15

Cele două mari denominații ale penticostalilor albi din sud, The Church of God și The Pentecostal Holiness Church, au început și ele ca grupări interrasiale. Din primele ei zile, The Church of God a avut în rândurile ei afro-americani, atât ca lucrători cât și ca simpli membri. Biserica extinzându-se după 1906 în mai multe state din sud, problema staralui negrilor în biserică s-a acutizat și ea proporțional. In 1912, Tomlinson a fost confruntat cu problema ordinarii unor afro-americani și integrării lor în biserică. Cu toate că era prin educație un quaker din Indiana, Tomlinson a tăcut recurs la sistemul sudic pentru a găsi o rezolvare problemei. In 4 iunie 1912, el scria:

”Ieri am avut o întrunire în care am discutat problema ordinarii lui Edmund Barr (de culoare) și a începerii de către cei de culoare a lucrării

printre semenii lor, ținând cont de prejudecățile rasiale din sud”.”1

întrucât The Church of God continua să se dezvolte, bisericile de negri au început să solicite mai multă autonomie de conducere și independentă față de Adunarea Generală, dominată de albi. In 1926, un comitet de lucrători afro-americani s-a prezentat în fața Adunării Generale și a solicitat pentru cei de culoare dreptul ca aceștia să-și constituie propria lor adunare generală. Dreptul acesta le-a fost acordat, cu condiția ca Supraveghetor General al bisericilor de negri să fie întotdeauna un alb. Aranjamentul acesta a continuat să fie politica rasială a Church of God până în 1966. Biserica aceasta a fost singura denominație penticostală formată predominant din albi care a menținut o ramură semnificativă de airo-americani ca parte integrantă și, totuși, separată, a ei.17

Și The Pentecostal Holiness Church a avut o ramură afro-amerieană în anii ei de început. The Fire-Baptized Holiness Church, care mai târziii s-a unificat cu The Pentecostal Holiness Church, a avut printre membrii fondatori ai săi la convenția dc la Andcrson, South Carolina, în 1898, un afro-american. Lucrătorul acesta de culoare, W. E. BuUer, a fost un predicator dinamic, care timp de mai mulți ani a făcut parte din Comitetul Executiv al

\jr

denominației. Cea mai mare parte a timpului și-a petrecut-o cu activitatea dc organizare a bisericilor afro-americane, domeniu în care a înregistrat un mare succes. In 1904, el declara că tăcuse cinci sute de convertiți și organizase patru biserici de negri în South Carolina și Georgia. După zece ani ca membri cu drepruri depline ai The Fire-Baptized Holiness Church, în 1908 negrii s-au întrunit în cadrul unei convenții separate la Anderson, South Carolina. Cu prilejul acelei întâlniri, bisericile de negri din The Fire-Baptized Holiness au votat separarea de gruparea mamă și și-au format propria denominație ”din cauza criticii venite din partea comunităților din Sud împotriva întâlnirilor bisericești autorizate”. In 1926, gruparea aceasta a votat să-și schimbe denumirea în ”The Fire-Baptized Holiness Church of God of the Americans”. In 1959, biserica avea peste 6.000 de membri în 60 de biserici și peste 300 de misiuni.

In 1913, o altă grupare afro-americană s-a separat de The Pentecostal Holiness Church. Bisericile care au format această grupare au făcut parte din The Pentecostal Holiness Church din North Carolina înainte de unificarea din 1911 a acesteia cu The Fire-Baptized Holiness Church. La Conferința Generală din 1913, care a avut loc la Toccoa, Georgia, bisericile de negri au cerut prin delegații lor să se separe de biserica mare pentru ”a putea realiza un program mai bun” printre proprii lor membri. Ele au plecat însoțite de ”urările de bine” ale Conferinței Generale. Bisericile holiness de penticostali negri au rămas foarte mici în urma separării lor, în 1913, de biserica mamă, ajungând să fie împrăștiate prin tot sud-estul.

Pe lângă grupările afro-americane deja menționate, mai multe alte denominații de penticostali negri au luat naștere în alte părți ale țării, în afara curentului principal al mișcării. Probabil din cauza slabei organizări, ceste biserici nu sunt incluse în istoriile obișnuite ale mișcării penticostale. Unele sunt creații ale unor bărbați autoritari care le-au ridicat în jurul personalității lor. Rapoartele lor statistice au fost adesea în mod evident exagerate, precum se vede în cazul ”The National David Spiritual Temple of Christ Church Union”, despre care s-a pretins că avea, în 1959, 40.000 de membri în numai 47 de biserici. Alte biserici din această categorie sunt

”The Apostolic Overcoming Holy Church of God”, ”The Church of Our Lord Jesus Christ of the Apostolic Faith” și Jhc Christ's Saneuficd Holy Church, Colored”. Unele din aceste grupări și-au luat denumiri uimitor dc lungi prin care sfidau orice clasificare teologică. O astfel dc grupare sc recomanda lumii cu fantasticul nume de ”The House of God, The Holy Church of the Living God, The Pillar and Grounds of the Truth, House of Prayct fot AII People”. .

Unele secte afro-americane au fost categorisite ca penticostale din caua» unei aparente asemănări a unora dintre practicile lor. Aceasta este în mod deosebit adevărat în cazul sectelor care și-au zeificat fondatorii, numindu-i ”Dumnezeu”, ”Cristos”, ”Tăticul Har” sau ”Părintele divin11. Cele mai deosebite dintre acestea au fost ”The Daddy Grace's House of Ptaycr” și ”The Father Divine's Peace Mission” cu biserici denumite ”raiuri1' în mai multe orașe din nord. Deși aceste grupări au demonstrat adesea manifestiri carismatice sau emoționale semănând cu închinarea penticostală, ele nu au fost niciodată recunoscute drept parte a mișcării penticostale ca întreg.'3

Probabil prima mișcare religioasă din America având ca orientare ”supremația negrilor” a fost ”The Church of the Living God, Christian Workers for Fellowship”, care a început la Wrightsville, Arkansas, în 1889. întemeiată de William Christian, ea a continuat să se manifeste în secolul al XX-lea sub conducerea soției lui Christian și, mai târziu, sub cea a fiului său. Potrivit principiilor de credință ale acestei biserici, Avraam, Isaac, lacov, David și Isus aparținuseră rasei negre. Aducând pentru aceasta ca argumente citate din Scriptură, documentul fundamental al acestei biserici mergea și mai departe spunând că ”era la fel de natural să fii negru, precum pielea leopardului este pătată”, deși nu era corect ”să se facă diferență între oameni din cauză că erau negri”.

Adăugat la toate aceste secte sunt mii de biserici penticostale afro-americane independente existente în marile orașe ale Americii de la o coastă la cealaltă. O dată cu migrarea în masă a negrilor spre marile orașe, aceștia au început să construiască biserici asemănătoare cu cele de unde veneau. In 1960 era imposibil să se investigheze și să se clasifice corect aceste diverse

grupări, care adesea purtau nume în dezacord cu ceea ce erau de fapt. Un alt rezultat al emigrării negrilor spre Nord a fost raptul că, în 1960, cele mai mari biserici ale unor denominații ”sudice”, ca The Church of God in Christ, The United Holy Church și The Fire-Baptized Holiness Church se aflau în New York, Chicago, Detroit și Philadelphia, mai degrabă decât în sud.

Simt multe motivele pentru care afro-americanii au adoptat credința penticostală într-un atât de mare număr. Unele dintre ele pot fi găsite în natura închinării penticostale, altele în cultura și condiția afro-americanilor în Statele Unite. In general, natura emoțională a închinării penticostale a exercitat întotdeauna o influență puternică asupra creștinilor afro-americani obișnuiți deja ca stilul lor de închinare să fie puternic acuzat în bisericile baptiste sau metodiste din care făceau parte. Afirmația lui DuBois, potrivit căreia scopul religios al negrilor era ”de a ajunge la o frenezie provocată de bucuria supranaturală”, părea să se confirme în cazul celor mai multe biserici protestante de negri, penticostale și nepenticostale deopotrivă. Când pentru serviciile din bisericile tradiționale au început să fie tot mai importante' forma și ritualurile, negrii, predispuși la o viață emoțională mai intensă, au începur să se îndrepte spre bisericile penticostale. Cel puțin 80% din membrii bisericilor penticostale de negri proveneau din alte biserici, în special din cele baptiste și metodiste.

Odată integrați în mediul penticostal, membrii aceștia adesea au criticat ”răceala” și ”formalismul” vechilor biserici din care proveneau. In realitate, insă, exista doar puțină diferență între maniera de închinare a negrilor penticostali și cea a restului de negri protestanți, excepție făcând vorbirea în limbi. In ultimii ani, s-a manifestat o tendință de declin a aspectului emoțional în bisericile afro-americane tradiționale, consecința fiind un exod către bisericile penticostale, unde membrii acestora se simt mai ”acasă”.

Deoarece mișcarea penticostală de început a fost, în esență, o religie a celor defavorizați social, afro-americanii au fost în mod natural atrași spre ca, simțindu-se cu adevărat acasă în mediul penticostal. In cea mai mare parte, penticostalii proveneau dintr-o categorie socială cu un nivel de viață socio-economic scăzut, oameni care în multe cazuri fuseseră neglijați în bisericile mai tradiționale. Deoarece vechile biserici au devenit tot mai mult biserici ale clasei de mijloc, atât ca mentalitate cât și ca și componenți, grupările penticostale au început să atragă puternic masele sărace care sc simțeau înstrăinate în propriile lor biserici. In perioada dc început a istoriei sale, mișcarea penticostală a fost constituită aproape în exclusivitate din oameni aparținând clasei muncitoare. In Sud, cea mai mare creștere s-a înregistrat printre muncitorii din orașe și colectorii de impozite agricole.”

Deoarece în Sud și în alte regiuni negrii ocupau treapta cea mai dc jos a scării sociale, a fost inevitabilă atragerea de mari mulțimi la penticostalism, acesta reprezentând religia săracilor. Un alt factor care a contribuit la popularitatea penticostalismului a fost acela că cerințele în ce privea nivelul dc pregătire a lucrătorilor în bisericile penticostale etau aproape inexistente. ”Chemarea la predicare” a afro-americanilor continua să se manifeste, după cum o descria Booker T. Washington, păcătosul care căuta mântuirea ”căzând la podea de parcă ar fi fost împușcat”. Stilul acesta emoțional de a predica, de a-i chema pe oameni la Dumnezeu, a dus la un ”surplus” dc lucrători în cele mai multe biserici. De exemplu, o biserica locală de două sute de membri avea optsprezece predicatori ”consacrați”.2'' Standardul de pregătire scăzut ce-i caracteriza pe lucrătorii penticostali i-a atras pe mulți negri, care vedeau că aveau o mai mare oportunitate de a predica în bisericile penticostale decât în cele mai vechi.

In cele mai multe biserici de negri, dreptul de a predica aparținea în mod tradițional bărbaților, deși au existat excepții notabile printre primii metodiști. O problemă pentru bisericile penticostale de negri a fost aceea că, deși multe femei păreau să aibă daruri evidente pentru lucrare, în mod obișnuit nu li se recunoștea dreptul de a fi ordinate. In cele mai multe cazuri, femeilor li s-au permis să devină evangheliste sau misionare, dar nu pastori sau episcopi. Deși ”mamele” bisericilor se bucurau de un mare respect; doar puține dintre ele primeau dreptul să predice. Un caz excepțional a fost acela al femeii-prezbiter Ida Robinson din Philadelphia, membră a The United Holy Church, care, în 1924, a avut o vedenie în care oameni din toate direcțiile veneau la ea pentru a le sluji. In acel an ea a pus bazele bisericii ”The Mt. Sinai Holy Church” și a fost dedicată ca prima femeie de culoare

din America în slujba de episcop. De-a lungul existenței bisericii ei, cei mai muln dintre pastorii și episcopii acesteia au fost femei, cu toate că bărbaților nu li se interzicea accesul la slujbe înalte în biserică.3”

Un alt aspect care i-a atras pe afro-americani a fost caracterul interrasial al fazei de început a mișcării. Cu un reprezentant al propriei lor rase deținând o poziție de frunte în mișcarea de trezire din strada Azusa, mulți negri au privit mișcarea penticostală în primul rând ca un fenomen al negrilor. Pentru vorbitorii aparținând de The Church of God in Christ, mișcarea a început ca o trezire interrasiaJă ”inițiată și propagată mai întâi de un bărbat de culoare, prezbiterul W J. Seymour, și de o mână de alți participanți de culoare” din Los Angeles. Acest fapt istoric este un motiv de mare mândrie pentru penticostalii negri din toată lumea.

Separarea finală a mișcării în două ramuri – a albilor și a negrilor – s-a tăcut după un model stabilit deja de mai vechile biserici protestante înaintea începerii mișcării penticostale. Deși majoritatea afro-americanilor au acceptat această separare ca normală și inevitabilă, unii chiar cerând-o, cei mai mulți dintre ei s-au simțit ”păcătoși și stânjeniți” de ceea ce se întâmpla. In multe cazuri separările au fost blamate din perspectiva ”obiceiurilor” și a ”prejudecăților” Sudului, dar niciodată din cea a prejudecăților albilor. Nu este greșit probabil să afirmăm că penticostalii negri ca întreg nu au agreat faptul că mișcarea s-a supus presiunilor timpului și s-a divizat. Pentru anumiți afro-americani ”problema penticostală” este ”dezbinarea raselor” și ea trebuie rezolvată înainte ca mișcarea să înceapă să ”zguduie lumea”.”

Unii penticostali negri au schimbat în ultimii ani dezavantajul care 1-a constituit pentru ei separarea pe criterii rasiale într-un avantaj clar, prin aceea că au început să conducă programe misionare în străinătate. The Church of God in Christ a înregistrat o creștere fenomenală la mijlocul secolului, atât în Africa, cât și în America Latină. Mare parte din acest succes se datorează probabil faptului că misionarii negri nu au purtat stigmatul predicării ”religiei omului alb”. Cu 400.000 de membri în Statele Unite, biserica avea în 1964, în întreaga lume, 2.000.000 de membri. în multe cazuri ci au avut mult mai mult succes decât lucrătorii albi care lucrau în aceleași zone.”

In general, negrii au fost o parte integrantă a mișcării penticostale de la începutul acesteia și au contribuit în bună masuri la formarea caracterului ci distinctiv. Cu peste 1.000.000 de membri în Statele Unite, în 1965, ei constituiau 5% din întreaga populație de culoare. Acest procent era de două ori mai mare decât cel național al tuturor penticostalilor, care era de numai 2%, Cifrele acestea ne arată că în Statele Unite penticostalii negri s-au dezvoltat mult mai repede decât penticostalii albi. De fapt, la sfârșitul anului 1990, The Church of God in Christ era denominația cu cea mai rapidă creștete din America. In 1996 s-au făcut studii ce au arătat că biserica creștea într-un ritm de 200.000 de noi membri pe an, în 600 de noi biserici. în acel an, numărul membrilor bisericii din Statele Unite a ajuns la 6.750.000, făcând-o astfel a cincea denominație ca mărime. Cu doar puțin înaintea sfârșitului de secol, The Church of God in Christ oferă toate argumentele pentru a fi socotită cea mai mare organizație religioasă națională a negrilor la sfârșit de secol.55

Cu toată creșterea fenomenală a ramurii afro-americanc a mișcării penticostale americane, bisericile albilor nu prea au recunoscut-o. După perioada interrasială cuprinsă între 1906 și 1924, contactul între ramura albă și cea neagră a mișcării a fost slab sau nu a fost deloc. Când, în 1948, a fost formată la Des Moines, Iowa, ”The Pentecostal Pellowship of North America* cu scopul de ”a demonstra lumii unitatea puternică a credincioșilor botezați în Duhul, împlinind astfel rugăciunea Domnului Isus care cerea ca toți să fie una”, nu a fost invitată să participe nici măcar o singură biserică afro-americană. începând cu opt biserici în 1948, The Pentecostal Mowship of North America a cooptat în sânul ei alte grupări, până când, în 1965, număra șaptesprezece biserici – toate de albi. Nu s-a oferit nici o explicație cu privire la motivul pentru care bisericile de negri au fost excluse. Cu toate acestea, afro-americanii au fost membrii ai ”The World Pentecostal Conference” din momentul fondării acesteia la Zurich, Elveția, în 1947.

Este extrem de dificil să deteraiinăm care a fost atitudinea comunității de penticostali albi față de afro-americani, atât în primii cât și in anii recenți ai istoriei acesteia. In ciuda caracterului interrasial al primelor faze ale mișcării, au existat totuși anumite prejudecăți, Cu o anumită ocazie Parham

a criticat întâlnirile din strada Azusa datorită asemănării lor ”dezgustătoare” ca ”întâlnirile din taberele de negri din Sud”. Cu toate că Seymour a fost cel mai renumit discipol al sau, Parham și-a petrecut ultimii ani ai vierii ca susținător fervent al Ku Klux Klan-ului, lăudându-i pe membrii acestuia pentru ”opera lor bună de menținere a stilului american se viață”. In 1927, într-un discurs rostit în fața Klanului la Saginaw, Michigan, el afirma:

”Numai urmărind «mântuirea» va putea Klanul «vreodată să-și atingă înaltul ideal de fondare a unui imperiu invizibil a Ku Klux Klan-ului.,,

pentru reinstaurarea religiei din vechime»”.

Cu roate acestea, mulți penticostali, chiar din Sud, au respins Klanul. In 1946, când Klanul a reînviat în Georgia, The Pentecostal Holiness Advocate i s-a opus, numindu-1 ”o organizație anti-americană – în mod fundamental rea și anticreștină”. Penticostalii din Sud au manifestat în general o suspiciune față de Klan pentru că, chiar din primii ani ai existenței sale, această organizație i-a persecutat pe adepții holiness, ca și pe negri, catolici și evrei. O amintire pe care The Church of God nu o putea uita ușor a fost atacuj ”călăreților nocturni” ai Klanului asupra primei biserici a denominației de la Camp Creek, North Carolina. Deși unii penticostali s-au alăturat în mod individual Klanului iar alții au acceptat favoruri din partea membrilor cu glugă ai imperiului”, în general aversiunea celor mai mulți dintre ei față de Klan a rămas constantă de-a lungul anilor.38

Deși au negat orice asemănare cu Klanul, cei mai mulți penticostali din Sud s-au situat ferm de partea ideilor acestei regiuni a Americii în controversa rasială ce a urmat celui de-al doilea război mondial. Unii predicatori considerau că sursa problemelor Sudului trebuia căutată în ”agitația anti-Sud provocată de Nord”. The Church of God și The Pentecostal Holiness Church, fiind cele mai pudice” dintre bisericile penticostale de albi, au aderat la punctul de vedere al lui Dixie de-a lungul primei perioade a secolului, dar, mai târziu, devenind biserici naționale, au renunțat cu desăvârșire la a mai discuta chestiuni politice și rasiale în paginile periodicelor lor.39

Declarațiile oficiale care să se refere la probleme de ordin rasial sunt extrem de rare în literatura penticostală. întrucât denominațiile mai mari

Charles E Parham, The Apostolic Faith, mar. 1927, p. 5. Pentru o analiză privind vederile rasiste ale lui Parham, vezi Goff, Fields White Unto Harvest, p. 128-32.

G. H. Montgomcry, ”Editorial”, The Pentecostal Holiness Advocate, 19 sept. 1946, p. 3; Conn. Ltke a Mighty Army, p. 35.

G. H. Montgomery, ”Christianity, the South, and Race Agitation”, The Pentecostal HoUness Advocate, 6 sept. 1946, p. 3; Conn, The Evangel Reader, p. 158-251.

180 aveau ori ramuri afro-americane ori biserici în statele din nord, poziția lor rasială a fost în general nedeclarată și nepublicată. Pe tot parcursul tulburării rasiale care a urmat deciziei din 1954 a Curții Supreme privitoare la dese-gregare, cele mai mari biserici penticostale, atât de negri cât și de albi, s-au remarcat prin tăcere. Ocazional, câte o biserică mai mică își ridica vocea în apărarea bătrânului Sud. In 1965, The Emmanucl Holiness Church, una din sectele desprinse din vechea mișcare The Fire-Baptized Holiness, declara contradictoriu:

”Noi spunem bun venit în The Emmanuel Holiness Church oamenilor de orice naționalitate, fiecare în biserica lui. Dedarăm că ne opunem

integrării oamenilor de rase diferite” ,

Nici una din declarațiile denominaționale pentru sau împotriva integrării rasiale nu a reușit să pună în umbră un fapt important: integrarea practică a săracilor albi și negri în cadrul serviciilor penticostale dc trezire din zonele mai înapoiate economic. Probabil cele mai semnificative exemple de închinare interrasială deplină din sud în secolul al XX-lea au putut fi observate cu regularitate printre adepții concepției privind vindecarea divini și mânuirea de șerpi. In rândul acestor elemente extremiste penticostale^ închinarea interrasială era mai degrabă o regulă decât o excepție. Se relatează, de către un martor ocular că, în cadrul unui serviciu tipic al mânuitorilor dc șerpi din apropiere de Chattanooga, jumătate din întreaga biserică adunată sub un cort erau negri. După ce s-au cântat mai multe imnuri religioase, atât de-ale albilor cât și de-ale negrilor, un predicator alb s-a adresat audienței amestecate din fața lui, spunând:

”Glorie lui Dumnezeu! Mă bucur să văd albi și negri lâudându-L

împreună pe Dumnezeu”.

Departe de a fi un caz izolat, serviciul acesta interrasial de la Jhe Dolly Pond Church of God” reprezintă un mod de conlucrare a raselor care a fost posibil în Sud până înainte de războiul civil. Printre penticostalii din Sud, închinarea interrasială în servicii dc trezire, mtâuiiri în corturi, tabere și prin schimb de predicatori a fost mai degrabă o regulă decât o excepție. Deși înmarc parte au dispărut după 1954, când mișcarea pentru drepturi civile a dus la ostracizarea socială a albilor care au militat în cadrul ei, închinarea interrasială și chiar biserici interrasiale au continuat să existe după 1960 printre adepții vindecării divine din zonele marilor orașe. în 1967, una dintre cele mai mari biserici penticostale din Washington, D. C. era cea a pastorului alb John L. Meares, formată în cea mai mare parte din negri. Pe la sfârșitul secolului, nu era ceva neobișnuit să vezi mari biserici integrate rasial în orașe din toată țara. Un exemplu de o astfel de biserică a fost The Rock Church, din Virginia Beach, cu 8.000 de membri și păstorită de John Giminez, biserică ce se lăuda cu un amestec de 50% albi și 50% negri și asiatici.

In 1964 erau semne că marile denominații penticostale susțineau în mod oficial curentul afro-american pentru câștigarea de drepturi civile. In acel an, The Qcveland Church of God a adoptat o rezoluție privind ”drepturile omului” în care se spunea că ”dragostea și toleranța creștină sunt incompatibile cu ura de rasă și cu prejudecățile rasiale”. In continuare se declara că ”nici un american nu poate fi, din cauza rasei sau religiei sale, lipsit de dreptul de a se închina, de a vota, de a se odihni, de a dormi, de a beneficia de educație și de a munci la fel ca oricare alt cetățean”. Rezoluția aceasta este remarcabilă prin aceea că a fost adoptată în perioada vâlvei politice stârnite de pasajul din actul elaborat în 1964 cu privire la drepturile civile.41

Pentru a-și implementa ”declarația asupra drepturilor omului”, The Church of God a abolit în 1966 măsura prin care se prevedea existența unei ”adunări a negrilor”, integrând complet bisericile de negri în marea biserică. Toate referirile care vizau aspectul rasial al bisericilor, lucrătorilor sau membrilor au fost anulate din actele oficiale ale denominației. Acțiunea aceasta a început și a fost încheiata în perioada când Biserica Metodistă continua încă dezbaterea asupra sorții Jurisdicției centrale” care îi privea pe negri. în acest caz, penticostalii le-au luat-o înainte mai tradiționalilor protestanți.

Deși nu toate grupările penticostale au făcut pași comparabili cu cei făcuți de The Church of God, orientarea acestora a fost în sensul integrării rasiale. In 1965, Conferința Generală a The Pentecostal Holiness Church a cerut Comitetului General Executiv ”să caute stabilirea de relații cu liderii religioși sinceri dintre negrii americani, să se facă eforturi pentru formarea unor organizații de asociere cu negrii și, în general, să se lucreze cu sinceritate în scopul ajutorării constructive a prietenilor negri în problemele morale și spirituale atât de importante și presante”, în acest sens, în 1979, The Pentecostal Holiness Church și The United Holy Church au semnat un acord de asociere, recunoscându-se una pe cealaltă drept ”biserici penticostale surori”. In 1967, cele mai multe colegii penticostale au satisfăcut cerințele de ordin rasial pentru a beneficia de ajutor federal și cele mai multe dintre ele au primit în rândurile lor studenți și sportivi afro-americani.

Cea mai de seamă instituție de învățământ superior din Statele Unite, care a luat spre instruire negri, a fost Universitatea Oral Roberts din Tulsa, Oklahoma. In 1995, cu 25% din întregul corp studențesc și cu 33% din absolvenții Școlii de Teologie aparținând populației de culoare, UOR a avut cel mai mare procentaj de afro-americani dintre toate marile instituții de mvățământ superior din America, cu excepția colegiilor istorice de negri.*6 în 1990 existau semne că o formă modificată a penucostalismuiui începuse să câștige tot mai mult teren în principalele denominații ale negrilor. Deși toate bisericile de negri au fost afectate, nici una nu a simțit impactul penticostalismului mai puternic ca The National Baptist Convention. Conducătorul mișcării printre baptiști a fost Paul Morton, care, în ianuarie 1993, a format ”The Full Gospel Baptist Fellowship”, în New Orleans. Morton, care s-a format spiritual în The Church of God in Christ, a fost mai târziu numit ”episcop” în noua organizație al cărei cartier general a fost stabilit la biserica sa, St. Stephen's Full Gospel Baptist Church, în New Orleans. De asemenea, și alte mișcări similare au început si se manifeste cu putere în The African Methodist Episcopal Church, The Methodist Episcopal, The Zion Church și The Qiristian Methodist Episcopal Church. Creșterea explozivă a acestor mișcări a determinat periodicul Time Magazine să prevadă că, potrivit estimărilor observatorilor, ”jumătate din negrii care vor frecventa biserica în secolul următor vor fi penticostali'*.*7

O modificare majoră in relațiile rasiale dintre penticostali I avut loc la Memphis, în 1994, când organizația The Pentecostal fellowship of North America formată exclusiv din albi a fost dizolvată in favoarea fc&nt^rii alteia

Mmutes of the Fifteenth General Omftrma of the Ptnuatid Hotas OmA, 1965,172.

Vezi Ken Walkcr, ”An Oral Tradiuon0, Ornam, mat 1996, p. 37-42. Interviu cu

Dean Paul Chappcll pe 20 feb. 1996, la Forth MiU, South Carolma.

47. Vezi Richard Ostling, ”Străin» an the Hearf, Ttmt | 19 nov. 1990, p. 88-
Și Vinaon Synan, ”Pani Morton Orgamzes țutt Gospel I Mowship9 Tmlnm

Sfrty 1993, p. 1-4.

pcrmisivă din punct dc vedere rasial, denumita The Pentecostal and Charismatic Churches of North America. In ceea ce a fost calificat drept Minunea de la Memphis”, liderii celor mai importante mișcări ale albilor au regretat abuzurile rasiale săvârșite de-a lungul istoriei și au semnat ”Manifestul pentru reconciliere rasială”, angajându-se ”să se opună rasismului sub orice formă a lui”. A fost alcătuita o nouă echipă de conducere din care au tăcut parte șase albi și șase negri, condusă de episcopul Ithiel Clemmons de la The Church of God in Christ. Punctul culminant al istoriei adunări a fost sesiunea, în cadrul căreia un pastor alb de la Assemblies of God a spălat picioarele episcopului Clemmons, cerându-și iertare pentru greșelile trecutului. După aceasta, episcopul Charles Blake din Los Angeles a spălat picioarele lui Thomas Trask, Supraveghetorul General al Assemblies of God. Acpuni similare de reconciliere au fost inițiate de The Southern Baptists, The National Association of Evangelicals și The Promise Keepers.48 Cu o istorie și o tradiție mai scurte decât vechile denominații protestante, se părea că grupările penticostale ar putea fi mai flexibile în a răspunde problemelor rasiale ale secolului al XX-lea. începând ca singurele grupări din creștinismul american în care a fost posibilă o părtășie interrasială autentică, ele s-au aplecat treptat sub presiunea socială a timpului și s-au dezbinat pe criterii rasiale. Cu toate acestea, pe parcursul ultimei jumătăți a secolului, au apărut semne că penticostalii ar putea fi din nou capul de pod în stabilirea de bune relații în cadrul bisericii între membrii acesteia de rase diferite.

Penticostalii în societate

1901-1960

”Devine tot mai evident că mișcarea penticostalei căreia îi suntem martori… este o trezire autentica, reformatoare, de semnificație istorică, asemenea celorlalte mari

mișcări din secolele trecute3'.

Charles S. Sydnor, Jr., The Presbyterian Survey (1964)

I

storia penticostalilor în societatea americană este din multe puncte de vedere asemănătore celei a baptiștilor și metodiștilor din secolele al XVIII-lea și al XlX-lea. începând ca niște proscriși, și-au câștigat treptat o toleranță suspicioasă, pentru ca în cele din urmă să fie acceptați depun de societate. Istoria primară a penticostalilor în societate a fost în realitate o istorie a respingerii reciproce. Penticostalii respingeau societatea pentru că credeau că aceasta era coruptă, rea, ostilă și iremediabil pierdută, în vreme ce societatea îi respingea pe penticostali pe motiv că îi credea nebuni, fanatici, plini de sine, având o doctrină greșită și instabili emoțional. într-un ast-tel de climat a fost inevitabilă prejudicierea relațiilor dintre primii penticostali și societate in ansamblul ci datorită multelor prejudecăți, ostilități și suspiciuni.1

1 • întrucât despre penticostali s-a scris puțin în societatea americana, următoarele lucrări

VU1 suplinească această lipsă: Duncan Aikman, Jhe Holy I 15

în zilele dc început ale penticostalismului era toarte răspândită suspiciunea ca adepții acestuia practicau și credeau tot ceea cc era neobișnuit și? greșit; și această suspiciune a alimentat ostilitatea la adresa lor. Oricând într-o comunitate avea loc o întâlnire penticostală, ieșeau zvonuri despre ”pui teri magice* ”transe”, ”manifestări emoționale sălbatice” și ”promiscuitate sexuală”. Deși în general neadevărate și grosolan exagerate, zvonurile acestea s-au încetățenit în cele din urmă în mentalitatea omului de rând, astfel că oricine afirma despre sine că este membru ”holiness” sau ”penticostal” era etichetat ca ”tremurici sfânt”. Cei care treceau la această ”religie a căderii la podea” erau considerau” ”negri lipsiri de cultură și needucați” sau ”albi amărâți și săraci” de la marginea societății. Despre un membru al unei biserici tradiționale care trecea la penticostali se considera că ”și-a pierdut mințile” și că s-a izolar total de societate. Cu un asemenea context, nu trebuie să surprindă faptul ca relațiile penticostalilor cu societatea au fost marcare de ostilitate reciprocă și chiar de violență.2

Mânuirea de șerpi

Muit din oprobiul îndreptat înspre penticostali s-a datorat, de bună seamă, sectanților extremiști ale căror acțiuni adăugau ”un dram de adevăr” ia neadevărurile aflate deja în circulație. Probabil nici o altă mișcare religioasă din timpurile moderne nu a atras atât de mulți aderenți cu opinii | neortodoxe și ”ciudate” despre religie. Probabil cea mai dăunătoare practică a fost ritualul ”mânuirii șerpilor”, practicat de sectele din munți, tară nici o legătură cu marile denominații penticostale. Intemeindu-și credința pe o interpretare literară a rextuhii din Marcu 16, oamenii aceștia au simțit că era de datoria lor spirituală să ”ia în mână șerpi veninoși” pentru a dovedi superioritatea lor spirituală.'

Cultul mânuitorilor de șerpi a început în 1909, în apropiere de orașul Grasshopper, Tennessee, când un predicator dc la The Church of God, George Hensiey, a ajuns convins că a lua în mână șerpi era dc datoria tuturor celor ”răscumpărați”. Organizând ”The Church of God With Signs Following”, nu peste mult timp Hensiey a produs un dezastru în ramura condusă de Tomlinson a The Church of God, practica susținută de el răspândindu-se în toată congregația. Pentru scurt timp, Tomlinson a apărat practica în The Church of God Evangel, ca o dovada în plus a faptului că biserica lui era biserica adevărată a lui Dumnezeu, mai ales după ce însăși fiica sa, Iris, a luat în mână șerpi. Problema a rămas neclară în sânul mișcării timp de mai mulți ani, unii lucrători practicând mânuirea șerpilor, alții denunțând-o. Cei care refuzau să ia în mână șerpi erau considerați de către practicanții cultului ”lepădați” și ”lipsiți de putere”. Practica s-a răspândit cel mai mult în Kentucky, Alabama și Tennessee. Controversa a luat în cele din urmă sfârșit când ramura din Cleveland, Tennessee, a Church of God a denunțat-o oficial ca ”fanatism” și a interzis-o în biserică. The Pentecostal Holiness Church a denunțat și ea mânuirea de șerpi, deși se pare că în acea biserică nu se practicase niciodată așa ceva.4

Dar, dacă mânuirea de șerpi a fost denunțată cum se cuvenea, atât din interiorul cât și din afara bisericilor penticostale, alte ”amănunte” penticostale care au atras critica deschisă și care au fost neînțelese de lume au constituit practici intrinseci ale mișcării: vorbirea în limbi, traducerea a ceea ce se vorbea în aceste limbi, ”dansul sfânt”, ”râsul sfanț” și ”punerea mâinilor” pentru obținerea vindecării divine. Persoanei din afara casei, auzirea a ceea ce spunea cel care vorbea în alte limbi îi provoca adesea fiori de frig, mai degrabă decât convingerea că este păcătos și trebuie să se pocăiască. La fel de senzațională era practica ”traducerii” în engleză a mesajului rostit în ”altă limbă”. Taylor, lucrătorul care a fondat Colegiul Emmanuel din îranklin Springs, Georgia, a pretins la un moment dat că poate traduce orice mesaj rostit ”în limbi”, fie acesta scris sau vorbit. Timp de mai mulți ani a primit

186

187

scrisori din toată țara în care i se solicita să traducă diverse mesaje. O altă practică comună a anumitor penticostali a fost să cânte cântări în alte limbi. Deși aceste practici erau considerate de penticostali semne sigure ale faptului că cineva ”avea Duhul Sfanț”, marea masă a oamenilor necredincioși le

privea ca semne ale nebuniei și fanatismului.

Femeile în lucrare

O altă practică penticostală, care era diferită de normele altor biserici, a fost cea prin care li se permitea femeilor să predice. Mișcarea holiness le permitea de mult femeilor să predice, motivându-și poziția cu profeția din Ioel 2:28: ”Fiii și fiicele voastre vor prooroci…” Mulți erau de părere că, din moment ce femeia a dus prin Eva păcatul în lume, trebuia să i se permită acum să-1 scoată din lume. Un autor creștin afirma că toate marile treziri spirituale au purtat însemnele femeilor predicator, care ”nu și-au tăiat părul, nu și-au pudrat obrajii și nu și-au pus șorțul de gospodină, ci doar au profețit și s-au rugat”. Un altul era de părere că ”atunci când ne uităm la biserică, la credință și relaxare, noi dăm la o parte femeile predicator”. Rezultatul acestui mod de a gândi a fost că penticostalii de la mijlocul secolului al XX-lea au avut mai multe femei predicator decât oricare altă ramură a creștinismului.

In 1995, de exemplu, The Assemblies of God din Statele Unite avea, dintr-un total de 31752 de lucrători autorizați, nu mai puțin de 4861 de femei ordinate (15,3%), dintre care 359 slujeau ca pastori. In The Pentecostal Holiness Church, care a ordinat femei de la început, în 1992, nu mai puțin de 17% dintre toți lucrătorii autorizați și ordinați erau femei. Două biserici care au continuat să nege dreptul femeilor de a sluji ca pastori au fost The Church of God (Cleveland, Tennessee) și The Church of God in Christ, ambele permițând femeilor să lucreze ca evangheliști, dar nu ca pastori sau persoane cu funcții oficiale în biserică. Cu 37% din totalul lucrătorilor femei, The International Church of the Foursquare Gospel (fondată de Aimee Semple McPherson) se situează pe primul loc între bisericile care acceptă ordinarea femeilor, cu excepția Armatei Salvării. Deși analize recente

indică o scăderea în anumite biserici a procentajului femeilor ordinate, penticostalii depășesc de departe marile biserici protestante sub aspectul acceptării femeilor în lucrare.

Prima femeie predicator care a devenit faimoasă în Statele Unite a fost Mary Woodworth Etter, ale cărei campanii de vindecări divine din anii de după 1890 au purtat-o prin Florida, South Carolina, Indiana, Iowa și Missouri. In ”campanii” de răsunet desfășurate în biserici, corturi și săli de conferințe, doamna Etter susținea că a vindecat oameni bolnavi de ”cancer, muțenie, diferite tumori, surzenie… etc.” Alăturându-se după 1906 mișcării penticostale, ea și-a continuat lucrarea spectaculoasă printre cei bolnavi. Unul din ”trofeele” doamnei Etter a fost un bărbat care relata: ”Am avut următoarele boli: cancer, tumoare, afecțiune cardiacă, astmă, guturai, reumatism și probleme cu rinichii. Acum sunt perfect sănătos”. In mod dar, doamna Etter era o campioană, și nici chiar Aimee Semple McPherson, peste o generație, nu o va putea egala în domeniul vindecării prin credință. Feministă convinsă, doamna Etter a făcut mult pentra susținerea cauzei femeii, cu mult înainte de 1920, când s-a înregistrat punctul de vârf al mișcării feministe.

Holiness și vindecare

Accentul pus pe vindecare de doamna Etter și Alexander Dowie din Zion, Illinois, a făcut din această lucrare una din principalele atracții ale pen-ticostalismului. Predicatorii penticostali promovau vindecarea senzațională

peste tot, de la vindecarea unor ”răceli” până la ”învieri” din morți. Parham, mentorul lui Seymour, fusese un adept al vindecării prin credință înainte de descoperirea ”penticostală” pe care a racut-o, în 1901. Ducând ideea sfințirii și desăvârșirii până la cele din urmă consecințe, el îi învăța pe oameni că ”puterea sfințitoare ajunge la orice parte a corpului nostru, distrugând însăși rădăcina bolii și predispoziția spre îmbolnăvire”. întocmai cum John Weslcy propovăduise posibilitatea curățirii depline de păcat, așa și Parham propovăduia ”o curățire deplină de boală” prin experiența sfințirii. In primii ani ai mișcării, penticostalii credeau că era un păcat să iei medicamente sau să consulți un medic. Intr-o împrejurare, un predicator penticostal, F. M. Britton, a refuzat ajutorul medical pentru unul din fii săi și a declarat după aceea cu mândrie că acesta ”murise fară a lua medicamente”. Câțiva ani mai târziu, și soția sa a murit după ce ”a refuzat să ia medicamente”. Deși amenințat cu închisoarea pentru a fi refuzat ajutorul medical familiei sale, Britton nu a renunțat la concepțiile sale. Un alt caz izbitor a fost cel al Iui Walter Barncy, un predicator al The Church of God din Wythewille, Virginia, care a fost judecat și condamnat, în 1915, pentru ”omor prin imprudență”; refuzase asistența medicală pentru o fiică a sa, care mai târziu a murit. După aceea, însă, a fost grațiat de guvernatorul statului Virginia. Mai degrabă decât excepții, cazuri de acest fel au constituit regula pentru mulți dintre primii penticostali și nici o întâlnire de trezire nu putea fi considerată un ”succes” fară mai multe cazuri de vindecarea

Critici și dispreț au adus și alte credințe penticostale care mergeau împotriva practicilor societății. Cu greu putea fi găsită vreo instituție, plăcere, afacere sau vreo grupare socială care să scape de disprețul și opoziția predicatorilor penticostali. Pe lista lor de ”păcate sociale” figurau: fumatul sub orice formă, participarea la societăți secrete, asigurările pe viață, apelarea la medici și la medicamente, băutura, dansul, vizionarea de spectacole la teatru sau la cinema, consumul de Coca Cola, înotul în public, practicarea sporturilor de performanță, purtarea de bijuterii, fardarea ș.a.m.d. Un penticostal care s-ar fi complăcut în vreuna din aceste practici putea fi sigur că va fi etichetat ca ”păcătos” și ușa din spate era întotdeauna deschisă pentru a îndepărta pe oricine care era suspectat de ”lepădare”. Nu mai este nevoie să spunem că acest strict ”standard holiness” a făcut ca listele de membri ai bisericilor penticostale să fie reduse doar la ”câțiva sfinți”.

Pe lângă aceasta, ocazional penticostalii pretindeau că se făcuseră anumite ”minuni” care abuzau de buna credință chiar și a celor mai favorabili observatori ai mișcării. Orice, de la predicatori care pluteau desprinși de pământ până la globuri de foc supranatural, era prezentat ca ”dovadă” a aprobării divine. Unii mărturiseau că pe frunți le-au apărut ”cruci însângerate”, în vreme ce alții pretindeau că avuseseră în palme ”uleiul supranatural al Duhului Sfanț”. In vreme ce majoritatea oficialilor bisericii nu erau de acord cu aceste pretenții exagerate, mulți critici le acceptau ca o dovadă în plus a fanatismului penticostal.11

Violența

întrucât penticostalii respingeau atât de categoric societatea, nu este surprinzător că societatea îi respingea pe penticostali. Această perioadă de respingere a fost cuprinsă aproximativ între anii 1906 și 1923, când Aimee Semple McPherson cu a sa mișcare ”The Foursquare Gospel” au făcut pentru prima dată ”celebru” penticostalismul și i-a dat, tot pentru prima dată, satisfacția de a fi acceptat de public. Aceasta a fost perioada în care adepților mișcării li s-a atașat porecla ”tremurici sfinți”. Spre deosebire de metodiști și quakeri, penticostalii au refuzat porecla. In 1915, biserica The Church of God a lui Tomlinson a declarat că ”nu recunoștea și respingea denumirea de «tremurici sfinți» pentru membrii bisericii”. Și alte denominații penticostale au dezaprobat categoric folosirea acestei denumiri.12

Uneori opoziția publică la adresa tinerei mișcării penticostale a luat forma obstrucționării și chiar a violenței fizice. Nicăieri nu a fost aceasta violență mai puternică și păgubitoare ca în Sud. Un predicator din primii ani ai mișcării Pentecostal Holiness relata despre următoarele incidente survenite pe parcursul turneelor sale de predicare în Sud:

”Trei din corturile lui fuseseră incendiate. Odată, un grup de oameni

porniți pe rele au căutat să-1 omoare, dar n-au descoperit unde se ascun-

Basic Bihle Beliefs (Clcveland, TN, 1961), p. 97-128; Discipline oftht Pentecostal Holiness CU), 1961, p. 65-68; Juillerat, Book of Minute, p. 296-300; C. F. Wimtwty At j« a Orreten? (Louisville, 1917), p. 5-32; TA* Pentecostal Evangel, 23 dec. 1922, p. 5.

Gibson, în Church of God, Mountain Assembly, la pagină 6| relatează cum un predicator «S*a refugiat în podul bisericii când în aceasta a intrat o mulțime furioasă*. în cel puțin două ocazii, lucrătorii Church of God au relatat despre ”mingi de foc11 care au pun» fi văzute peste biserici și peste corturi. Vezi Tbt Church of God Evangel, 15 nov. 1910, p. 4-5; 26 aug. 1916, p. 1.

Juillerat, Book of Mimttes, p. 201; Nichols, PmtecostaHsm, p. 2, 77; vezi Alene M. Siunmcr, ”The Holy Rollers on Shin Bone Ridgc”, Tht Natum 121 (29 iul. 1925): 138,

dea. Altădată a fost alungat dintr-un oraș; altădată a fost bătut de un

om mânios; și altădată a trebuit să fie protejat de politie”.1*

Alți predicatori s-au plâns instanțelor judecătorești că fuseseră bătuți, li se pusese căluș în gură, se trăsese după ei cu pușca, fuseseră aruncați în închisoare sau amenințați cu moartea și schingiuirea. Alții spuneau că li s-a dat foc la biserică sau că li s-a răsturnat cortul. Un predicator al The Church of God din Mississippi relata că, în 1917, doi bărbați ”l-au amenințat cu pistoalele, i-au pus căluș în gură și l-au târât prin pădure unde l-au bătut de l-au învinețit cu o bâtă, l-au lovit peste ochi cu un pistol și i-au rupt două coaste… După ce l-au bătut, l-au dus la calea ferată unde i-au pus în vedere, sub amenințări, să părăsească imediat regiunea”. J. W Buckalew, un alt predicator al The Church of God, a ajuns să-și merite porecla de ”Bătrânul Nccioplit” datorită dispoziției sale de a se bate literalmente pentru religia sa. Datorită multelor altercații cu cei care se opuneau mișcării holiness, Buckalew și-a câștigat o reputație printre penticostali, care rivaliza cu cea a lui Peter Carrwright printre primii metodiști.

Există indicii că lipsa de popularitate a penticostalismului a constituit o piedică serioasă în calea creșterii sale în primii ani. Fiecărei comunități care accepta o biserică penticostală îi corespundea o alta care nu accepta așa ceva. In partea de vest a Virginiei, în 1913, existau opt biserici penticostale holiness, toate dispărând datorită opoziției și lipsei de interes. In decursul a cincizeci de ani, numai o sută de biserici noi au supraviețuit, în vreme ce șasezeci au dispărut. Cu toate acestea, opoziția și persecuția a acționat ca o forță care a consolidat mișcarea și i-a adus simpatie din partea acelui segment de public ce detesta violența. Deși, în cea mai mare măsură, opoziția violentă a încetat în America după 1925, manifestări de acest gen au continuat să existe de-a lungul întregului secol al XX-lea în alte părți ale lumii. Aceasta îl determina pe David Barrett să afirme că ”probabil penticostalii

sunt în vremea de azi mai chinuiți, persecutați, hărțuiți și martirizați decât

oricare altă ramură a creștinismului tradițional''.

Sciziuni și regrupări

In vreme ce penticostalii și societatea americană se respingeau reciproc, perioada dintre 1914 și 1925 poate fi pe drept cuvânt numită perioada sciziunii și a regrupării. Dezbinările cauzate de ”lucrarea încheiată” și dc mișcarea ”numai Isus” dintre 1914 și 1919 au fost în principal probleme dc natură teologică și doctrinară, în vreme ce sciziunile de după 1920 au fost cauzate în primul rând de probleme privitoare la biserică și de conflicte personale. După 1925, mișcarea și-a dobândit caracteristicile generale pe care le păstrează până azi.

O problemă cu care noile biserici penticostale s-au confruntat în repetate rânduri a fost măsura în care autorității denominaționale îi era permis să se amestece în activitatea lot. încă din vremea lui Charles Parham exista teama că un exces de organizare ar putea într-un anume fel stinge Duhul. Teama de acest lucru a dus la organizarea, în 1919, la Chicago, a unei noi grupări denumite ”The Pentecostal Assemblies of the U.S. A.,,, formată ca protest împotriva declarației doctrinare adoptate de către Assemblies of God la începutul controversei în problema ”oneness”. Organizatorul noului grup a fost un prieten al lui William H. Durham, pe nume John C. Sinclair, care după Durham a fost primul pastor din Chicago care a vorbit în alte limbi. Deși a fost ales prezbiter executiv la organizarea Assemblies of God în 1914, Sinclair a părăsit biserica în 1916, în semn de protest față de noua declarație de credință. Sindair împreuna cu un grup de lucrători care îi împărtășeau vederile s-au întâlnit mai târziu la Chicago, în decembrie 1919, în speranța de a fonda o biserică în care să existe mai multă libertate față de controlul bisericesc. în 1921, biserica și-a schimbat denumirea în ”The Pentecostal Church of God”.1*

The Congregational Holiness Church

Una din primele sciziuni provocare de conflicte personale s-a produs cu ocazia Conferinței din Georgia a The Pentecostal Holiness Church, din 1920, care a avut ca rezultat organizarea The Congregational Holiness Church. Controversa care a dus la această schismă a început în jurul doctrinei vindecării divine. Doi lucrători, Watson Sorrow și Hugh Bowling, susțineau o poziție în ce privea vindecarea diferită de cea general acceptată a bisericii în acea vreme. Facțiunea condusă de Sorrow și Bowling susținea că nu era păcat folosirea de tratamente medicale și de medicamente în scopul vindecării bolii. O altă facțiune, condusă de F. M. Britton și G. F. Taylor, susținea că ”remediul conținut în Jertfa de Ispășire era cu totul suficient pentru vindecarea trupului și că nu era necesar ca omul să mai adauge ceva la vindecarea cu care venea Dumnezeu”. Timp de mai multe luni, dezbaterea asupra acestei probleme a agitat întreaga biserică și a ținut capul de afiș și în publicația The Advocate}9

Controversa, care a început ca o dispută doctrinară, a căpătat în timp și aspectul unei lupte pentru putere între personalități ale bisericii. In 1920, evenimentele au culminat cu o întrunire în care Sorrow și Bowling au fost excluși din biserică. Ceea ce liderul The Pentecostal Holiness Church, J. H. King, descria ca ”o teribilă lovitură” aplicată bisericii a venit în 29 ianuarie 1921, când The Congregational Holiness Church a fost organizată în High Shoals, Georgia. Adoptarea termenului de ”Congregational” făcea evidentă opoziția noii grupări față de forma episcopală de conducere ce era practicată în biserica mamă. Noua The Congregational Holiness Church a rămas o grupare mică, limitată la statele Georgia, Alabama, Florida, North Carolina și South Carolina. In 1993, aceasta avea 8.000 de membri în 190 de biserici.2”

19. Campbell, The Pentecostal Holiness Church, p. 277; B. L. Cox, History and Doctrine of
the Congregational Holiness Church (Greenwood, SC, 1959), p. 7; Sorrow, Sonte of My
Experiences, p. 65. Vezi și Synan, Old-Time Power, pp. 165-71.

20. King și King, Tet Speaketh, p. 316; Cox, Congregational Holiness Church, p. 7-11;
Sorrow, Some of My Experiences, p. 65-67; Kenneth B. Bedell, Tearbook of American Churches,
1995, p. 266. Numerele pe 1920-1921 ale The Pentecostal Holiness Advocate prezintă pe larg
conrroversa, oferindu-i fiecărei părți spațiu amplu pentru a-și expune poziția. Vezi și B. L. Cox,
My Ltfe's Story (Greenwood, SC, 1959), p. 40-42.

The Tomlinson Church of God

Sciziuni similare a cunoscut și The Church of God din Cleveland, Tennessee, în 1919 și 1923, care au avut ca rezultat apariția a două noi denominații purtând variante ale denumirii de The Church of God. Prima dintre acestea a rezultat din sistemul strict de zeciuialâ pe care biserica 1-a adoptat la Adunarea sa Generală din 1917. Potrivit acestui plan, 10% din întregul venit al bisericilor locale urma să fie trimis la sediul denominației pentru a contribui la formarea unor salarii egale ale lucrătorilor.”

Un mic grup de lucrători condus de J. L. Scott a protestat împotriva acestui aranjament, fiind de părere că zeciuialâ trebuia dată nu din obligație, ci de bună voie, și împreună au format ”The Original Church of God” cu sediul central la Chattanooga, Tennessee. Și gruparea aceasta a rămas mici, având în 1965 numai 6.000 de membri în 35 de biserici, cele mai multe dintre ele în Tennessee.

O schismă mult mai profundă și cu urmări mult mai importante a cunoscut The Church of God în 1923 ca urmare a unei lupte pentru putete dintre liderul bisericii și persoana autoritară care a fost A. J. Tomlinson, și alți lideri care au format ”Consiliul Suprem” al bisericii. Tomlinson, care slujise ca supraveghetor general al denominației timp de peste un deceniu, deținea, în 1920, un control aproape complet asupra întregii activități a bisericii. Istovit de responsabilitățile grele care îi reveneau, începuse si se considere reprezentantul autorității teocratice în biserică. Autoritatea aceasta i-a fost amenințată, însă, când, în 1921, biserica a adoptat un nou statut de funcționare care îi limita puterea.

21. Juillerat, Book ofMimttes, p. 293-96; Church of God Evangel, 4 mai, 1918, p. 1.

Nemulțumit de statutul de funcționare, Tomlinson a cerut abrogarea acestuia în Adunarea din 1922, dar biserica nu a vrut cu nici un chip si-i dea curs cererii, în mare măsură datorită acuzațiilor aduse în lunile anterioare privind însușirea necinstită a unor fonduri. Cu Tomlinson aliat ”sub un nor de suspiciune”, Adunarea a votat înființarea mai multor funcții pentru a-i diminua și mai mult autoritatea. In plus, a fost numită o comisie care se investigheze felul în care a administrat fondurile bisericii. Măsurile acestea restrictive au fost mai mult decât a putut fostul supraveghetor cu puteri depline să accepte, astfel că s-a resemnat și a vrut să demisioneze din funcție,

dar la insistențele prietenilor săi a consimțit să mai rămână în post pentru

încă un an.14

in anul următor, ”comitetul pentru o mai bună conducere” a investigat modul în care au fost administrați banii bisericii și rezultatul a fost acuzarea lui Tornlinson de însușirea ilegală a aproximativ paisprezece mii de dolari. In urma cercetărilor efectuate, pe care Tomlinson le-a calificat drept ”nedrepte și ilegale”, ”Consiliul prezbiterilor” întrunit în iulie 1923 1-a eliberat pe supraveghetorul general din post sub acuzația de a fi ”administrat greșit fondurile bisericii”. Astfel, nemaiavând nici o relație cu biserica, Tomlinson ”a ieșit și, sub un cer înstelat, s-a îndreptat spre colțul unei străzi din Cleveland, Tennessee, cu o pancartă pe care era scris «The Church of God» și a începur să zidească o nouă biserică”. Prin ceea ce el calificat drept ”o revoluție de salvare a The Church of God de la prăbușire și mină”, a început dc fapt o nouă mișcare care a luat în cele din urmă denumirea de ”The Tomlinson Church of God”. In anul ce a urmat, în Chancery Court din Bradley County, Tennessee, s-au desfășurat nenumărate procese cu scopul de a stabili care grupare avea dreptul de a primi fondurile ce soseau în Cleveland pe adresa cartierului general al ”The Church of God”. Printr-o decizie susținută mai târziu de Tennessee Supreme Court, grupării care îl acuzase pe Tornlinson i s-au recunoscut drepturile sub denumirea de ”The Church of God”. Ulterior, partea care pierduse procesul a adoptat denumirea de ”The Tornlinson Church of God”.

Totul a decurs fără probleme pentru The Tomlinson Church of God, până la moartea fondatorului ei, în 1943, când a început o luptă pentru putere între cei doi fii ai săi, Milton și Homer, cu scopul de a obține controlul asupra bisericii. In urma unui șir năucitor de manevre și contramanevre, fratele mai tânăr, Milton, un tipograf în tipografia ”The White Wing Messenger”, a fost ales supraveghetor general. După luarea de către Milton a puterii, Homer a fost în mod inexplicabil exclus din biserică. In urma acestei evoluții a lucrurilor, Homer a plecat la New York City unde a fondat o a treia denominație sub denumire de ”The Church of God, World Headquarrers”. In martie 1953, fosta ”The Tomlinson Church of God”,

avându-1 pe Milton ca episcop și supraveghetor general, și-a schimbat denumirea în ”The Church of God of Prophecy”, denumire care, sc pretindea, o desemna ca pe singura și adevărata ”The Church of God*.*

In ultimii ani, biserica ”profeției” a lui Milton s-a remarcat ca administratorul și custodele capelei ”Fields of the Woods” din Chcrokee County, North Carolina, unde s-au cheltuit peste două milioane de dolari pentru a marca locul unde, în 1903, A. J. Tomlinson ”a fost victorios în rugăciune” și astfel a fondat ”The Church of God of Prophecy”. Aici un lung șir de monumente marchează pe Muntele Burger locul unde toate națiunile lumii, se pretinde, vor recunoaște autoritatea exercitată de The Church of God și vor fi aduse în comunitate. Denumită ”Minunea biblică a secolului al XX-lea”, capela aceasta este susținută de ”The Church of God of Prophecy Marker Association”. Semnificativ pentru progresul bisericii este faptul că, în 1964, a fost autorizată înființarea unui colegiu, cunoscut sub denumirea ”The Tomlinson College”, în Cleveland, Tennessee.2*

The World Headquarters Church of God condusă de Homer Tomlinson a devenit cunoscută în primul rând datorită ciudățeniilor liderului său, care a candidat pentru funcția de Președinte al Statelor Unite în mai multe rânduri din partea propriului său partid, ”Partidul Teocratic”. Pe lângă celelalte riduri pe are le avea, Homer Tomlinson și 1-a luat și pe acela de ”împărat” al tuturor celor cincizeci de state și a fiecărei națiuni suverane din lume, inclusiv al Rusiei Sovietice. în 1965, ”episcopul Homer” s-a auto-proclamat și ”împărat al lumii”, ”fiul lui Dumnezeu” și ”moștenitorul tronului lui David”. în 1966 și-a întemeiat ”sediul mondial” la Ierusalim și, la vârsta de 74 de ani, se pregătea ”să conducă lumea în neprihănire” din camera sa de la Hotelul Imperial al orașului. Visul său s-a sfârșit brusc, când autoproclamatul episcop și împărat a murit, în 1969.w

26. Versiunea lui Homer Tomlinson asupra acestor cvcnimaitc este redată dc Clark. în
Small Sects in America, p. 102-4; vezi și Nichols, Pentecostalism, p. 13943; Mmutes, ttlth
Annual Assetnbly of the Church of God of Prophecy, 1965, p. 3Q-31și Cychptdit Iniex ofAssembly

Minutes, 1906-1949 (Cleveland, TN, 1950), p. 150-59,370-75.

Vezi Biblicul Wonder of the Twentuth Century {Cleveland, TN, 1964), p. 3-37.

Mmutes of the 60tb Annual Assetnbly, 1965, p. 77-78, 127-31

iuti – tu i articol din publicația tui Tomlinson, The Church of Goi, din 15 oct. 1966, p. 1-2, ic declara că Tomlinson înălțase ”Tronul lui Dumnezeu” la. Ierusalim, unde păcatele oamenilor hisesci â iertate ”rară excepție”.

Aimee Semple McPherson

în același an în care prezbiterul Tomlinson era exclus din The Church of God din Cleveland, o tânără pe nume Aimee Semple McPherson a pus bazele unei alte grupări penticostale în Los Angeles, cunoscută sub denumirea de ”The International Church of the Foursquare Gospel”. Născută la o fermă din Ontario, Canada, în 1890, Aimee Kennedy a fost crescută de niște părinți cu stricte vederi metodiste și ale Armatei Salvării. Ca adolescentă, Aimee 1-a întâlnit pe Robert Semple, un predicator penticostal, și a fost convertită la penticostalism. Simțindu-se atrasă de Semple, s-a căsătorit cu tânărul predicator și împreună au intrat în lucrarea de evanghelizare. In timpul unei călătorii misionare în China, Semple a murit și a fost înmormântat în Hong Kong, Aimee și tânăra lor fiică întorcându-se fără el în Statele Unite.3”

In 1917, după căsătoria cu Harold McPherson, Aimee a început lucrarea de evanghelizare care o va face unul dintre cei mai celebri și con-

A

traversați cvangheliști ai Americii secolului al XX-lea. întrucât a început să se pregătească pentru lucrare cu pastorul William Durham din Chicago, doamna McPherson a adoptat concepția ”lucrării încheiate” cu privire la sfințire, promovată cu ardoare de Durham. Timp de mai mulți ani a figurat pe listele de lucrători ai Assemblies of God, dar lucrarea sa incipientă, care a cucerit publicul în 1920, a făcut să fie de neevitat ca ea să devină fondatoarea unei denominații separate.

In 1921, în timp ce predica despre vedenia din Ezechiel 1:1-28 privind fiara cu patru înfățișări – de om, de leu, de bou și de vultur – doamnei McPherson i-a venit ideea unei Evanghelii ”în patru colțuri”. Cele patru colțuri reprezentau mântuirea, botezul cu Duhul Sfânt atestat prin vorbirea în limbi, vindecarea divină și a doua venire a Domnului Isus Cristos.

Centrul activității sale a devenit vastul ”Angelus Temple”, construit la Los Angeles în 1923 contra unei sume de un milion și jumătate de dolari. Având o capacitate de 5.000 de locuri, doamna a reușit ca la toate serviciile ei sala ”Templului” să fie plină. Predicile ei aveau un caracter foarte dramatic. Sc spune că într-un serviciu ”sora, îmbrăcată în echipament de fotbal, a condus mingea Evangheliei în Patru Colțuri spre locul unde sc afla Isus pentru a o prelua”. Cu o altă ocazie, biserica a privit cu uimire cum evanghelista a sosit îmbrăcată în uniformă de polițist, conducând o motocicletă:

”Ea condus cu nepăsare până în fața audienței, a frânat cu putere, a suflat cu putere în țignalul de polițist, după care a ridicat mâna înmănușată în alb către biserică și strigat: «Opriți-vă, mergeți spte

iad!»”

Cu astfel de elemente teatrale, doamna McPherson a devenit curând o figură cunoscută tuturor cititorilor de ziare de la o coastă la cealaltă a Americii.'1

Chiar mai dramatică și controversată a fost inițiativa ei din 1926 de a regiza o ”răpire”. In mai a acelui an, renumitul lider al ”The Foursquare Gospel Church” a dispărut timp de mai multe săptămâni, după ce ultima dată fusese văzută pe o plajă în South Carolina. La reîntoarcere a pretins că fusese răpită undeva în nordul Mexicului și reținută pentru a fi răscumpărată. Prietenii săi au apărat-o energic când criticii săi au încercat să dovedească faptul că ea de fapt se aflase în tot acel timp la într-un ”cuib de dragoste” împreună cu Kenneth G. Ormiston, un crainic al postului ei de radio din Los Angeles. După multă controversă în presă și un proces la tribunal în care s-a încercat fară succes să se dovedească faptul că povestea cu răpirea nu fusese decât o mistificare, ”sora” Aimee a revenit la ”Templu” pentru a-și continua lucrarea. In ciuda altor necazuri atât în viața publică cât și în cea privată, pe 28 decembrie 1927, doamna McPherson a reușit obținerea autorizării pentru ”The International Church of the Foursquare Gospel”, cu ea ca președinte pe viață.

32. Back, Thty Have Found a Faith, p. 57-87; McPherson, bi tfo Service of the. K*g, |
239-48; McPherson, The Foursquare Gospel, p. 22; The FmtecosM EvangtL, 5 iun. 1926,113.

Cu toate că doamna McPherson a ajuns să se bucure de recunoaștere în întreaga țară și a fondat în timpul vieții ei o mare denominație, mulți lideri penticostali și nepenticostali au respins lucrarea ei. Alma White, cel mai

înverșunat critic al penticostalismului din secolul al XX-lea, o califica pe doamna McPherson drept ”o vrăjitoare, cunoscătoare a oricărei magii negre” și care ”bolborosea vrăjitorește”. Alții i s-au opus cu argumente teologice. Invitată să vorbească într-o biserică penticostală holiness din Roanoke, Virginia, în 1926, J. H. King, supraveghetorul general al denominației, nu i-a acordat doamnei McPherson permisiunea de a predica daroriră susținerii de către aceasta a reoriei ”lucrării încheiate” cu privire Ia sfințire. Mulți alți lucrători și oficiali ai bisericii i-au devenit ostili datorită inddenrului cu răpirea.

The Open Bible Standard Church

Un rezultat care a rămas în urma campaniei publicitare adverse tăcute în jurul așa-zisei răpiri a fost crearea unei alte denominații penticostale. Una din cele mai de succes campanii ale doamnei McPherson a avut loc în Des Moines, Iowa, în 1927 și 1928. în scurt timp au fost fondate trei mari biserici sub stindardul The Foursquare Church. Pastorul trimis să lucreze în una dintre cele mai mari din ele a fost un californian cu o personalitate puternică și cu o mare capacitate organizatorică, reverendul J. R. Richey. Parțial datorită nemulțumirilor privind concepția srricră a doamnei McPherson cu privire la biserică, dar în primul rând datorită incidentului cu răpirea, Richey a hotărât să se separe de biserică în 1932. în cele din urmă, districtele Iowa și Minnesota au votat separarea și au format o nouă grupare sub denumirea ”The Open Evangelistic Association”, avându-1 drept lider pe Richey.

Nu mult timp după aceea, gruparea The Open Bible a stabilit un contact cu o grupare asemănătoare din Portland, Oregon, cunoscută ca ”The Bible Standard Church”, care se despărțise de grupul condus de Florence Crawford, The Apostolic Faith, în 1919. Condusă de Fred Hornshuh și de A. J. Hegan, gruparea aceasta obiectase față de exclusivismul manifestat de gruparea doamnei Crawford, precum și față de concepțiile stricte ale acesteia cu privire Ia divorț și recăsătorie. In 1935, aceste două grupări s-au unificat formând o nouă denominație penticostală care mai târziu a adoptat denumirea de ”The Open Bible Standard Churches, Incc^porated”, cu sediul la Des Moines. Un aspect izbitor al uruficării a fost faptul că ambele gropari se desprinseseră din denominații fondate și conduse de predicatori femei.1* Apariția doamnei Aimee Semple McPherson a marcat o cotitură în istoria mișcării penticostale .din Statele Unite. Primul penticostal bine cunoscut pubhcului larg, doamna McPherson a făcut mult pentru a câștiga toleranță și respect pentru o religie asociată în general cu cele mai dc jos straturi ale societății. Astfel, ”sora Aimee” a dovedit că penticostalii erau capabili de a da predicatori cu mare succes la public, ca și cei deja consacrați. Dc fapt, în secolul al XX-lea au existat predicatori penticostali al căror succes la public 1-a egalat pe cel al unora ca Charles G. Finney și Dwight L, Moody. întocmai cum Billy Sunday a ținut capul de afiș în anii douăzeci și treizeci împreună cu doamna McPherson, și Billy Graham împreună cu Oral Roberts au făcut același lucru în anii cincizeci și șasezeci.

Penticostalii și clasa socială

36. Kendrick, Tht Promise FulHh

în 1930 existau mai multe indicii privind direcțiile pe care le-ar fi putut urma mișcarea penticostală în viitor. Era clar în acea perioadă că penticostalismul se va adresa și va fi pe placul în primul rând al claselor de jos; dar, clasele de jos începând treptat să se ridice, penticostalii s-au ridicat și ei împreună cu ele. Transformarea socială a bisericilor penticostale în instituții ale clasei de mijloc nu se va face prin convertirea clasei mijlocii, ci prin penetrarea acesteia în masă de jos în sus. Caracteristicile majore ale închinării penticostale – fervoarea emoțională, lipsa de formalism, lucrători din rândul laicilor, milenarism și un standard etic strict – au exercitat o puternică atracție asupra clasei muncitoare. Experiența penticostalilor a constituit o împlinire a afirmației făcute de Erns Troeltsch, că ”mișcările religioase cu adevărat creatoare și care dau naștere la biserici sunt cele făcute de straturile de, jos ale societății”. Unii cercetători au afirmat că apariția și proliferarea sectelor este numai o mască pentru un protest mai puternic împotriva condițiilor sociale și economice de viață. Alții sunt de părere că dezvoltarea aceasta este ”un protest deschis împotriva eșecului instimpor religioase de a răspunde nevoilor grupărilor marginale ale societății^ aflate mult în urmă din punct de vedere cultural și al organizării sociale”. Intr-o anume măsură,

toate aceste generalizări sunt adevărate în ce-i privește pe penticostali și ele explică marca atracție exercitară de penticostalism asupra claselor de jos. î Există, totuși, anumite puncte slabe în explicarea ascensiunii penti-cosralismuliii ca datorându-se în primul rând unei mișcări de protest împotriva ordinii economice și sociale. S-a arătat că cea mai mare creștere a numărului de penticostali (1910-1950) s-a produs când procentajul lucrătorilor de la orașe și a fermierilor a scăzut rapid în comparație cu totalul populației. In mod clar, doctrina și modalitatea penticostală de închinare îi atrăgeau pe mulți care n-ar fi putut să fie considerați drept ”defavorizați economic”. Deși unii observatori au subliniat importanța factorilor psihologici și culturali ca fiind mai mare decât a celor economici și doctrinari, s-a părut că, pentru un mare număr de oameni, penticostalismul a reprezentat o continuare a ”religiei vremurilor de demult” așa cum fusese aceasta trăită de bisericile protestante cu tradiție. De la începutul lor, penticostalii au ocupat cea mai joasă poziție pe scara socială. In ciuda creșterii uimitoare în ce privește bunăsrarea, construcția unor frumoase localuri pentru biserici, mai buna pregătire a lucrătorilor și existența unor personalități recunoscute pe plan național, ca doamna McPherson și Oral Roberts, penticostalii se aflau încă in ”pivnița” socială la mijlocul acestui secol. In Gastonia, North Carolina, în 1939, se relata despre situația existentă în morile de bumbac:

”Muncitorii prezbiterieni se simt superiori celor aparținând Bisericilor Baptistă sau Metodistă, în vreme ce membrii acestora două din urmă se privesc ca situându-se categoric mai sus pe scara socială decât metodiștii wesleyeni. Cu toții disprețuiesc The Church of God ca și statul social al membrilor acesteia”.

Alte studii au indicat o continuare a acestei atitudini în anii șaizeci, ajungându-se ca Biserica Episcopală să aibă cel mai înalt statut social, în vreme ce grupările penticostale cel mai scăzut. O analiză din 1964 a atitudinilor sociale americane indica faptul că printre penticostalii tradiționali, bisericile menționate ”ca fiind mai mici ca averea cuiva” erau cea penticostală și catolică.4” O altă analiză publicată în același an arăta că numai Martorii lui Iehova se situau mai jos decât penticostalii și bisericile holiness.*' După cel de-al doilea război mondial, penticostalii au început să urce

pe scara statutului social și economic împreună cu restul societății americane, bucurându-se și ei de creșterea prosperității generale de după război. Potrivit celor spuse de John Mapes Anderson, ”mișcarea penticostală s-a dezvoltat după modelul clasic potrivit căruia din rândurile celor defavorizați social apar secte care ulterior, pe măsură ce starea economică a membrilor lor se îmbunătățește, capătă caracteristici de biserică”.

Creșterea penticostală

In ciuda poziției lor sociale joase și a lipsei de putere economică, penticostalii au cunoscut o creștere fantastică în secolul al XX-lea. Liston Pope, în analiza sa privind districtul Gaston, North Carolina, a stabilit că, între 1910 și 1939, existau acolo treizeci și șase de tipuri de biserici penticostale, comparativ cu cele optsprezece cât însumau toate celelalte ale celorlalte denominații la un loc, dintre care trei erau închise. Exemplul acesta este tipic pentru înmulțirea explozivă a bisericilor penticostale pe tot cuprinsul țării. Ca o anticipare a ceea ce se va petrece, în 1965, The Church of God (Cleveland, Tennessee) cu trei sute de biserici a depășit Biserica prezbiteri-ană, ajungând a treia mare denominație din Georgia, luând drept criteriu numărul de biserici. în multe state, numărul tuturor bisericilor penticostale, indiferent de deosebirile de nuanță, s-a apropiat sensibil de cel al bisericilor baptiste și metodiste.

Statisticile indică faptul că bisericile penticostale au cunoscut o creștere fenomenală începând cu anii douăzeci. Următorul tabel, deși nu complet, este ilustrativ privind această creștere în Statele Unite pe parcursul ultimilor nouăzeci de ani.

I

/

A

23.247 7.850 8.096

3.834 550 1.355

Assemblies of God Church of God in Christ Church of God (Cleveland, Tenn.) Pentecostal Assemblies Of the World Pentecostal Holiness Church

Una din cauzele majore ale acestei creșteri a fost migrarea populației la orașe, fenomen căruia i s-au asociar din plin și penticostalii. După cum s-a arătat mai sus, mișcarea penticostală a început ca un fenomen specific aglomerărilor urbane, cu centre de iradiere în Los Angeles, Chicago, Topeka, St. Louis, Dunn, North Carolina, Portland și Indianapolis. Activitatea desfășurată de Aimee Semple McPherson în Los Angeles a anticipat apariția zecilor de ”temple” și ”centre de trezire” care au apărut în marile orașe ale rării. O mare biserică de oraș în Sud a fost renumita ”Garr Auditorium”, construită în 1931 în Charlotte, North Carolina. începând in 1930 cu întâlniri de trezire într-un cort, cu un an mai târziu gruparea lui Garr a fost capabilă să reconstruiască marea sală de conferințe din orașul Charlotte, transformând-o într-o mare biserică cu peste 2.000 de locuri. La moartea lui Garr în 1944, funcționa o școală teologică, apărea un periodic cu denumirea The Morning Thought și exista o ambițioasă inițiativă misionară în Brazilia.

Un alt exemplu de biserică de excepție care s-a impus este cel al Bisericii ”Faith Memorial” din Atlanta, aparținând de Assemblies of God și condusă de Ralph Byrd. începând în 1935 ca evanghelist itinerant care vorbea la întruniri desfășurare în cort, într-un interval de zece ani Byrd a ajuns să aibă o biserică de peste 1.000 de membri. Părăsind cortul, el a înălțat o con-strucție de lemn care însă s-a dovedit curând a fi neincăpătoare. In cele din urmă a cumpărat pentru biserică o mare clădire situată pe o arteră principală a orașului, Ponce de Leon Avenue, unde a continuat să slujească unei mari comunități de credincioși.*

în mod deosebit penticostalii au fost activi în a acorda asistenți milioanelor de emigranți săraci spre marile orașe. în 1960, ghetourile orașelor din nord au cunoscut o creștere uimitoare a bisericilor penticostale. Negrii

din sud care se îndreptau spre nord își duceau în general cu ei și religia, reînființând locuri de închinare în orice spațiu disponibil, inclusiv în depozite sau edificii bisericești aflate cândva în proprietatea congregațiilor de albi care migraseră ele însele spre zonele suburbane. O altă dezvoltate interesantă ă fost cea a unui mare număr de biserici penticostale dc limbă spaniolă apărute în rândul populației portoricane din New York City. Cu doar 25 de astfel de biserici în 1937, New York City avea nu mai puțin dc 250 în 1967, o creștere de mie la sută.

Penticostalii și tundamentaliștii

O altă cauză a dezvoltării penticostalismului a fost relativa lui tinerețe și, ca o consecință, flexibilitatea față de anumite probleme care au frământat restul comunității creștine americane în secolul al XX-lea. In vreme ce în anii douăzeci restul protestanților se luptau cu marea controversă fundamenta-tistă asupra teoriei evoluționiste a lui Darwin, penticostalii urmăreau disputa din exterior. Deși păreau fundamentaliști, penticostalii nu au jucat un rol activ în controversă. Liderii fundamentaliști implicați în dispută erau baptiști, prezbiterieni și metodiști ca William Jennings Bryan, Gerald Winrod și Bob Jones. întrucât cei mai mulți dintre acești lideri fundamentaliști erau de orientare strict calvină, penticostalii, la rândul lor, cu la fel de stricta lor teorie arminiană, nu doreau să se alieze prea strâns cu cei aparținători acestei mișcări. Deoarece nu fuseseră niciodată o parte integranta a taberei fundamentaliste, penticostalii au apărut a nu avea prea puternica înclinație anti-intelectuală care a caracterizat o mare parte a protestantismului conservator de după 1925.

Relația dintre penticostali și tundamentaliști prezintă un oarecare interes întrucât ambele grupări s-au dezvoltat și s-au afirmat cu putere în aceeași

perioadă. O concepție larg răspândită și care a persistat a fost aceea că penticostalii erau ”ultrafimdamentaliștii” vieții religioase americane. Deși cei mai mulți dintre penticostali se considerau fundamental iști, sentimentul acesta nu era împărtășit și de liderii fundamentalismului organizat. In 1920, când a ajuns la apogeu, mișcarea fundamentalistă închisese deja efectiv ușa părtășiei cu penticostalii. în cadrul unei convenții desfășurate în 1928 a ”World's Christian Fundamental Association”, o grupare organizată în 1919 spre a fi principala voce a mișcării, penticostalii au fost puternic condamnați. Rezoluția, care tăia orice cale a părtășiei dintre cele două mișcări, suna astfel:

”Având în vedere că valul prezent de penticostalism, numit adesea «mișcarea vorbirii în limbi», și valul prezent de vindecări fanatice și nebiblice care bântuie astăzi în țară au devenit o amenințare pentru multe biserici și un rău real la adresa adevăratei mărturii a creștinilor fundamentali. Se hotărăște ca această convenție să se pronunțe fară nici o rezervă împotriva penticostalismului modern, incluzând aici vorbirea în limbi, vindecările fanatice cunoscute ca vindecări generale în temeiul ispășirii și perpetuarea vindecării miraculoase făcute de Domnul Isus și ucenicii Săi, despre care penticostalii pretind că singurul motiv pentru care biserica nu le poate face este lipsa de credință”.

Au existat mai multe motive ale acestei respingeri venite din partea fun-damentaliștilor. Unul a fost posibila incapacitate de a distinge între penticostalii moderați și cei extremiști. Existau, firește, mânuitorii de șerpi și sectele The Father Divine și The Daddy Grace, care fuseseră repudiate și de cei mai mulți dintre penticostali. Fără îndoială că bizarele grupări extreme i-au înspăimântat. Fundamentaliștii fuseseră de asemenea influențați de o relativ nouă interpretare a Bibliei cunoscută ca ”dispensaționalismul scofi-delian” care vedea în practicile penticostale ale vorbirii în limbi și vindecării divine semne vestind apropierea ”epocii harului” destinată să pună capăt lucrării apostolilor Noului Testament. Această teorie ”a opririi” a fost cel

mai pe larg elaborată de către Benjamin Warfield. în cartea sa publicată in 1918, Counterfeit Miracles {Minuni contrafăcute), Warfield afirma că de la moartea ultimului apostol nu se săvârșise nici o minune.41 Penticostalii greșeau astfel grav și se plasau în afara fundamentalismului ortodox.”

Ca rezultat al acestei respingeri, penticostalii au rămas izolați de restul creștinilor americani și izolați unii de ceilalți până după cel de-al doilea război mondial. Era, destul de ciudat, o altă respingere venită din partea fiindamentaliștilor care i-a adus pe penticostali în principalul curent al mișcării evanghelice protestante și la o mai strânsă părtășie a lor unii cu alții. In timpul celui de-al doilea război mondial, a existat o încercare de unificare a creștinilor evanghelici din întreaga țară în afara organizației mai liberale The National Council of Churches. Prima grupare doritoare a fost The American Council of Christian Churches condusă de Cad Mclntite, care începuse în 1941. Gruparea aceasta, totuși, reprezenta vechiul spirit beligerant de ranchiună și dezbinare care caracterizase lupta dintre fundamentaliști și moderni din anii douăzeci și treizeci. In plus, ACCC a continuat respingerea pe criterii fundamentaliste a penticostalilor.

Penticostalii și evanghelicii

Pentru a crea o alianță evanghelică lipsită de nuanțele nefavorabile ale de acum discreditaților fundamentaliști, în 1934 a fost formată o nouă organizație denumită The National Association of Evangelicals. Au fost făcute peste puțin timp mai multe încercări de unificare a ACCC cu mai tânăra NAE, dat întotdeauna negocierile au eșuat datorită faptului că mai multe grupări penticostale erau membrii fondatori ai NAE. In publicația sa, Farul Creștin, Mclntire îi ataca dur pe penticostali și pe NAE, spunând*.

”«Vorbirea în limbi» este unul din marile semne ale apostaziei. In măsura în care bisericile protestante se întorc de la erediiiță și se cufundă tot mai mult în întuneric, diavolul își face loc din ce în ce mai mult, și oamenii care nu rămân în tradiția vechilor biserici se îndreaptă spre mișcarea «vorbirii în limbi», cu sentimentul că acolo vor găsi puțină viață.

Ascendentul grupărilor «vorbirii în limbi» în cadrul «bisericilor» NAE fi compromisul făcut cu privire la Consiliul Federal nu vor recomanda, credem noi, această organizație celor care doresc să vadă un standard ridicat al credinței creștine…”54

In urma acestei salve, NAE a fost obligată să aleagă între grupările penticostale aflate deja în părtășie și ACCC a lui Cari Mclnrire. In cele din urmă i-au ales pe penticostali, NAE și ACCC rămânând separate până în ziua de azi. Pentru penticostali, aceste schimbări însemnau că viitoarea orientare a mișcării va fi spre o poziție moderată, între The National Council of Churches, de stânga, și The American Council of Christian Churches, de dreapta. Fără a fi puternic legați ideologic nici de orientarea de stânga nici dc cea de dreapta, penticostalii se aflau astfel într-o poziție favorabilă unei mai deschise acceptări teologice și intelectuale în anii ce urmau.55

Un rezultat secundar al participării penticostalilor la NAE a fost formarea, spre sfârșitul anului 1940, a unei legături naționale între denominațiile penticostale mai mari. De la începutul mișcării în 1906, până la cel de-al doilea război mondial, diferitele grupări penticostale au rămas izolate unele de altele și într-un fel distante, îndeosebi din cauza diferențelor doctrinare, cum ar fi problema sfințirii. întâlnirile în cadrul NAE le-au oferit diverșilor lideri penticostali primele ocazii de a se cunoaște. Ideea unei organizații naționale a penticostalilor s-a născut în holul unde se țineau întâlnirile, în pauzele dintre sesiunile NAE. Multe vechi antagonisme au fost uitate, și un sentiment de acceptare a început să înlocuiască vechea suspiciune. Un alt stimul pentru unitate a fost propunerea făcută în 1947 de către prima The World Pentecostal Fellowship, care a avut loc la Zurich, Elveția, ca penticostalii nord-americani să strângă mai mult legăturile dintre ei. Printre penticostalii de la mijlocul secolului al XX-lea, climatul de unitate părea cu adevărat global.56

The Pentecostal Fellowship of North America

Primul pas către unificarea penticostalilor americani a fost făcut la încheierea întrunirii NAE, din mai 1948, desfășurată la Chicago. Aici au fost expuse planuri de ”tatonare” în vederea fondării unei organizații care să-i cuprindă pe toți penticostalii nord-americani. O a doua întrunire dc tatonare a avut loc la Chicago, în 3 și 4 august 1948, la care au participat reprezentanți din partea a douăsprezece denominații penticostale. S-au făcut propuneri pentru o denumire, ”The Pentecostal Fellowship of North America”, și pentru o declarație comună de credință și scop. Conferința s-a încheiat prin convocarea unei convenții de constituire la Des Moines, Iowa, în 1948, la sediul The Open Bible Standard Church.

La Convenția de la Des Moines, desfășurată între 26 și 28 octombrie 1948, au participat două sute de delegați din partea a zeci de grupări penticostale. Pe scurt, a fost adoptată o constituție și PFNA a devenit astfel vocea a aproximativ un milion de penticostali din America de Nord, reprezentând peste 10.000 de biserici locale. Membrii fondatori ai acestei organizații au fost The Assemblies of God, The Church of God, The Pentecostal Holiness Church, The International Church of the Foursquare Gospel și The Open Bible Standard Church. La cea de-a doua întâlnire, din 1949, numărul grupărilor membre a crescut la paisprezece, cuprinzând și The Pentecostal Assemblies of Canada. Absențe notabile au fost cele ale grupărilor penticostale afro-americane, a penticostalilor ”oneness”, a ramurii Tomlinson desprinse din Church of God, precum și a unor biserici ca The Church of God, ale cărei concepții despre divorț și recăsătorie erau considerate prea liberale de către grupările fondatoare. In esență, PFNA a reprezentat curentul principal format de penticostalii albi, respectabili și ortodocși nord-americani.57

Mișcarea ”Ploaia cea târzie”

Succesul în creștere al bisericilor penticostale și faima unor evanghelișți ca Aimee Semple McPherson au mascat o tendință ascunsă caracteristică

multor penticostali în deceniul patruzeci, anume aceea a unui aparent declin în frecvența manifestărilor carismatice în bisericile penticostale. Dorința de respectabilitate și colaborare cu bisericile recunoscute a condus adesea la evitarea unor discuții asupra unor subiecte specific penticostale cum erau vorbirea în limbi, profețiile și rugăciunea pentru cei bolnavi. împreună cu această atitudine însă, în multe biserici penticostale a început să se facă simțită o atmosferă dc uscăciune și ariditate spirituală. Deși puțini recunoșteau, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial în mișcarea penticostală din America se simțea nevoia unei reînnoiri.

Anul 1948 a fost unul crucial pentru penticostalii și evanghelicii din Statele Unite. Crearea statului Israel în mai a deschis printre bisericile influențate de dispensaționalism calea unei explozii de predici profetice având ca subiect ziua de pe urmă. La aceasta s-a adăugat publicitatea tăcută în jurul debutului la scară națională a unor evangheliști importanți ca Billy Graham și Oral Roberts, ambii ținând prima pagină a ziarelor în 1948.

Totuși, o mișcare de trezire puțin remarcată, din îndepărtata zonă Saskatchewan, anunța mari schimbări pentru penticostali în următorii câțiva ani. începută în februarie 1948 printre tinerii de la orfelinatul și școala Sharon din North Batdeford, mișcarea, cunoscută sub denumirea ”Ploaia cea târzie”, a început să se răspândească în Statele Unite și în alte locuri din lume. Liderii mișcării erau frați, Ern și George Hawtin, care își răspândeau învățătura prin intermediul unui periodic purtând titlul The Sharon Star. Manifestările și învățătura principală a mișcării difereau puțin de ceea ce se petrecuse la Topeka, în 1901, și în strada Azusa, în 1906. Vorbirea în limbi, profețiile, râsul sfanț și vindecările erau manifestări obișnuite, practicate în întâlniri care se prelungeau dincolo de miezul nopții. Ceea ce era diferit era practica acordării unor daruri specifice ale Duhului Sfânt prin ”punerea mâinilor”, cazuri frecvente de cântat în limbi în masă și rostirea unor profeții personale detaliate prin care anumite persoane erau îndrumate spre luarea unor decizii de schimbare a vieții. Sc exprima, de asemenea, speranța că slujbele de apostoli și profeți vor reapărea în biserica modernă. De asemenea, un Joc important îl ocupa vechea învățătură penticostală privind o ”ploaie târzie” a timpurilor de pe urmă, care ar vesti iminenta răpire a bisericii.

Cu timpul, liderii au creat ”Noua Ordine a Ploii celei Târzii”, care îndemna bisericile penticostale la o reînnoire și trezire care le va aduce înapoi la rădăcinile lor spirituale. Printre liderii penticostali care au acceptat trezirea ”ploii târzii” au fost doamna Myrtle Beall din Detroit, Ivan Spencer de la Elim Bible Institute din New York, Thomas Wyatt din Portland, Oregon, Fred Poole din Philadelphia și Stanley Frodsham, redactorul șef al

periodicului scos de assemblies of God, The Pentecostal Evangel.'

în scurt timp, principalele biserici penticostale au respins ceea cc de au văzut a fi eroare și exagerare din partea mișcării, în mod deosebit acordarea de anumite daruri carismatice prin punerea mâinilor. O cotitură majori s-a produs în 1949, când Consiliul General al Assemblies of God a publicat un document în care își exprima clar dezacordul față de mișcate. Printre practicile și învățăturile specifice pe cate acest consiliu le respingea se numărau cele referitoare la ”apostolii și profeții bisericii de azi” și la ”acordarea sau confirmarea darurilor prin punerea mâinilor și profeție”. Mai erau respinse și interpretările distorsionate ale Scripturii, aflate în contradicție cu învăță5-turile și practicile general acceptate de consiliu.40 Urmând exemplul dat de Assemblies of God, și alte biserici penticostale mai mați au adoptat poziții asemănătoare. în 1950, ”Noua Ordine a Ploii celei Târzii” a ajuns o mișcare limitată la biserici independente și la evangheliști populari care predicau vindecarea, ca Thomas Wyatt și William Branham.

Nu a fost o coincidență faptul că explozia doctrinei vindecării de după cel de-al doilea război mondial s-a produs simultan cu apariția mișcării ploii celei târzii. In ciuda respingem oficiale venite din partea bisericilor penticostale, sute dintre acestea au fost revitalizate și energizate de acțiunea mișcării. De asemenea, pe termen lung, mișcarea ploii târzii a adus contribuții majore la mișcările neopenticostale și carismatice care au apărut și s-au dezvoltat după 1960.

Penticostalii și învățământul superior

60. William Menzies, Anomtei to Serve, p. 321-25.

• Dezvoltarea penticostahsmului, până la a ajunge o familie mondială de biserici, a avut de asemenea ca rezultat apariția unei noi generații de școli și colegii biblice care să servească mișcării. începând în 1898 cu Holmes Bible College din Greenville, South Carolina, mișcarea penticostală a văzut punându-se bazele a zeci de colegii între acel an și 1950. Primul colegiu al

Tradiția mișcării penticostale

unei biserici a fost Lee Collcge, fondat în 1918 de către The Church of God din Clcveland, Tennessee. In anul următor The Pentecostal Holiness Church a fondat Emmanuel Collcge în Franklin Springs, Georgia. The Assemblies of God și-a fondat prima școală denominațională, denumită The Central Biblc Institute, la Springfield, Missouri, în 1922. Totuși, abia în 1955 a reușit denominația să-și deschidă primul colegiu de arte liberale, Evangel College, situat de asemenea la Springfield.62

In zilele de început, mulți penticostali au văzut în educația în arte liberale un posibil cal troian care ar fi putut în cele din urmă stinge focul trezirii și ardoarea care au dus la nașterea mișcării. Dar în anii cincizeci și șasezeci nu s-a mai precupețit nici un efort pentru ridicarea nivelului școlilor denominaționale și aducerea lor la un standard care să le permită obținerea acreditării la nivel regional. Un eveniment care părea să promită mult pentru viitorul pcnticostalismului a fost înființarea unei școli înregistrate ca prima universitate penticostală din Statele Unite: Oral Roberts University din Tulsa, Oklahoma. Fondată de doi predicatori penticostali holiness, Oral Roberts și R. O. Corvin, instituția a început să funcționeze în 1965 având în proiect un campus a cărui construcție urma să coste o sută de milioane de dolari și care ar fi adăpostit o universitate de prim rang, oferind, în timp, programe de doctorat în mai multe domenii. Una din primele sale școli a fost The Graduate School of Theology, condusă de Corvin, care a fost acceptată ca primul seminar penticostal care să ofere titluri postuniversitare. Semnificativ pentru recunoașterea crescândă a penticostalilor de către bisericile tradiționale a fost faptul că Billy Graham a luat parte la serviciul de dedicare din aprilie 1967.63

Cu toate acestea, la scurt timp după dedicare noii universități, Oral Roberts a șocat lumea religioasă prin faptul că s-a alăturat în martie 1968 Bisericii Metodiste. De asemenea, el a renunțat la prerogativele pe care le avusese ca lucrător ordinat și pe care le căpătase prin legământ. Cel mai cunoscut penticostal din întreaga lume după Aimee Semple McPherson, din sediu său de la Tulsa, Roberts construise din 1947 un uriaș imperiu al vindecării prin credința. Sursa deosebită a sprijinului primit de el în primii ani au fost penticostalii. In 1960, o mare parte a venitului său provenea de la

oameni din bisericile tradiționale. Oamenii aceștia, dintre care cei mai mulți cunoscuseră experiența vorbirii în alte limbi, au fost denumiți ”ncopentt-costali” de către vechii membri ai mișcării penticostale. Despărțirea lui Roberts de biserica în care părinții săi făcuseră lucrare de pionierat și de mișcarea penticostală care 1-a făcut cunoscut i-a uimit pe mulți. în orice caz, visul ca universitatea lui Roberts să devină un centru intelectual al lumii penticostale se pare că a fost clătinat de acest eveniment.**

Penticostalii și carismaticii

Faptul că Roberts a fost primit de Biserica Metodistă, deși el făcuse legământ că niciodată nu va părăsi doctrina penticostală, a fost un indiciu al faptului că penticostalismul era acceptat în societatea americană la mijlocul secolului al XX-lea. Probabil un motiv al acestei noi atitudini de acceptare a ' fost faptul că penticostalii erau în acea perioadă segmentul care înregistra cea mai mare creștere din creștinismul evanghelic de pe întreg pământul. în Statele Unite rata lor de creștere era, de asemenea, superioară celor ale denominațiilor mai tradiționale. Ca rezultat, interesul arătat penticostalilor de către elementele mai liberale atât din protestantism cât și din catolicism a fost tot mai ridicat. Acești noi penticostali și-au denumit mișcarea cu calificativul ”carismatică” pentru a se deosebi de mai vechii penticostali. Spre sfârșitul anului 1960, mișcarea aceasta a atins astfel de proporții încât mai multe biserici au fost obligate să ia act în mod oficial de fenomenul care se manifesta. Reacțiile au variat de la denunțarea penticostalilor de către episcopul James Pike al Diocezei Episcopale a Californiei până la acceptarea vorbirii în alte limbi de către Biserica Prezbiteriană din Statele Unite, ca o prac tică manifestată în interiorul bisericii.

212

Un exemplu chiar mai uimitor de penetrare a penticostalismului în alte

biserici a fost manifestarea vorbirii în limbi printre mulți romano-catolici din Statele Unite. începând în 1966 printr-o izbucnire uimitoare la Universitatea din Duquesne, mișcarea a cuprins rapid și Universitatea Notre Dame, unde în 1967 era evidentă o manifestare puternică a vorbirii în limbi atât printre studenți cât și printre membrii corpului profesoral. Deși au existat din acei care au pus sub semnul întrebării decența întâlnirilor în care a apărut fenomenul penticostal, cei mai mulți observatori au fost de acord că fenomenul era benefic și că i-a făcut pe participanți să fie mai loiali Bisericii Catolice. Unii au văzut în mișcare speranța pentru o reînnoire spirituală care să ”miște din nou harul botezului și al confirmării”. Departe de a condamna fenomenul, teologii catolici și autoritățile bisericești au dorit să afle care ar putea fi valoarea vorbirii în limbi pentru biserică. De interes pentru cei care au srudiat mișcarea a fost faptul că majoritatea catolicilor penticostali aparțineau mediului intelectual: profesori la colegii și universități însoțiți de soțiile lor. Principalul apologet ai acestui nou val penticostal printre catolici a fost Kevin Ranaghan, profesor de teologie la Universitatea Notre Dame. In carrea sa, Catholic Pentecostals (Penticostalii catolici), publicată în 1969, Ranaghan remarca faprul că mișcării îi lipsea aspectul emoțional caracteristic mtâlnirilor penticostale tradiționale, însă avea ca rezultat o creștere a loialității față de biserică și a reverenței față de cartea de rugăciuni și liturghie. Se relatează că, în 1970, mișcarea se răspândea ”ca focul'* printre catolici și că, în ultimii doi ani, peste 30.000 cunoscuseră experiența vorbirii în alte limbi. Luând cunoștință de noua mișcare, înalții prelați ai Bisericii Catolice din Statele Unite declarau în noiembrie 1969 că mișcarea ”nu ar trebui în acest moment oprită, ci lăsată să se dezvolte”.

Un indiciu al penetrării practicilor penticostale în bisericile protestante rraditionaJe a fost convertirea răspânditului periodic interdenominațional Clrristian Life (Viața creștină) la concepția penticostală. în paginile lui se puteau citi multe relatări privind baptiști, metodiști, prezbiterieni și alții care cunoscuseră experiența penticostală. Printre acestea câteva se refereau la pastori și biserici metodiste care cunoscuseră o revitalizarc a fenomenului. Pentru penticostalii de orientare wesleyană aceasta a constituit un semn ci mișcarea penticostală închidea, de fapt, un circuit prin faptul ci era prezenți și în biserica în care se născuseră principiile de credință holiness penticostală.*7

Printre denominațiile holiness care au respins categoric penticostalismul după 1906, spre sfârșitul anului 1960 s-a produs o perceptibilă schimbare de atitudine ca rezultat al mișcării neopenticostale din alte biserici. Vechea concepție, că ”penticostalismul este mișcarea holiness care sădea”, a fost schimbată rapid. în 1965, cele mai autorizate voci ale The National Holiness Association declarau că ”mișcarea penticostală este una din datoriile neplătite ale mișcării holiness”. Pentru siguranță, atitudinea veche, negativă a persistat printre mulți, dar printre liderii tineri ai mișcării putea fi văzută o nouă deschidere spre toleranță. Ilustrativ pentru noua deschidere a fost faptul că The National Holiness Association, spre sfârșitul primului secol de existență a ei în 1967, a admis ca membri grupări care practicau vorbirea în limbi. Un exemplu în acest sens îl constituie admiterea ca membru al The Bethany Fellowship din Minneapolis. Dr. Frank Bateman Stangcr, Directorul Seminarului Teologic din Asbury, susținea că ”un nou climat dc •înțelegere s-a instaurat între adepții holiness și cei ai penticostalismului” și că aceasta s-a datorat în mare măsură aderării comune la astfel de organizații evanghelice ca The National Association of Evangelicals. în 1988, Seminarul de la Asbury a găzduit întrunirea anuală a Societății pentru Studii Penticostale, un eveniment care ar fi fost imposibil cu o generație înainte.6*

încă un motiv probabil al acestui nou interes este faptul că mișcarea penticostală s-a dezvoltat mult mai repede comparativ cu mai vechea mișcare holiness din întreaga lume. Astfel, pe la mijlocul secolului al XX-lea, penticostalii începeau să devină ceea ce unii au numit ”a treia forță a creștinătății”. Statistici privind numărul de creștini din întreaga lume indicau faptul că trei sferturi din numărul total al protestanților din America Latină erau penticostali, că două treimi din toți necatolicii din Italia erau penticostali și că majoritatea creștinilor din Africa de Sud erau penticostaU. Mai mult, cele mai mari biserici libere din Rusia, Scandinavia și Franța erau

Un exemplu chiar mai uimitor de penetrare a penticostalismului în alte

biserici a fost manifestarea vorbirii în limbi printre mulți romano-catolici din Statele Unite. începând în 1966 printr-o izbucnire uimitoare la Universitatea din Duqucsne, mișcarea a cuprins rapid și Universitatea Notrc Dame, unde în 1967 era evidentă o manifestare puternică a vorbirii în limbi atât printre studenți cât și printre membrii corpului profesoral. Deși au existat din acei care au pus sub semnul întrebării decența întâlnirilor în care a apărut fenomenul penticostal, cei mai mulp observatori au fost de acord că fenomenul era benefic și că i-a făcut pe participanți să fie mai loiali Bisericii Catolice. Unii au văzut în mișcare speranța pentru o reînnoire spirituală care să ”miște din nou harul botezului și al confirmării”. Departe de a condamna fenomenul, teologii catolici și autoritățile bisericești au dorit să afle care ar putea fi valoarea vorbirii în limbi pentru biserică. De interes pentru cei care au studiat mișcarea a fost faptul că majoritatea catolicilor penticostali aparțineau mediului intelectual: profesori la colegii și universități însoțiți de soțiile lor. Principalul apologet al acestui nou val penticostal printre catolici a fost Kevin Ranaghan, profesor de teologie la Universitatea Notre Dame. In cartea sa, Cathotic Pentecostals (Penticostalii catolici), publicată în 1969, Ranaghan remarca faptul că mișcării îi lipsea aspectul emoțional caracteristic întâlnirilor penticostale tradiționale, însă avea ca rezultat o creștere a loialității față de biserică și a reverenței față de cartea de rugăciuni și liturghie. Se relatează că, în 1970, mișcarea se răspândea ”ca focul” printre catolici și că, în ultimii doi ani, peste 30.000 cunoscuseră experiența vorbirii în alte limbi. Luând cunoștință de noua mișcare, înalții prelați ai Bisericii Catolice din Statele Unite declarau în noiembrie 1969 că mișcarea ”nu ar trebui în acest moment oprită, ci lăsată să se dezvolte”.

Un indiciu al penetrării practicilor penticostale în bisericile protestante tradiționale a fost convertirea răspânditului periodic interdenominațional Christian Life (Viața creștină) la concepția penticostală. In paginile lui se puteau citi multe relatări privind baptiști, metodiști, prezbiterieni și alții care cunoscuseră experiența penticostală. Printre acestea câteva se refereau ta pastori și biserici metodiste care cunoscuseră o rcvitalizare a fenomenului. Pentru penticostaUi de orientare wesleyană aceasta a constituit un semn că rnișcarea penticostală închidea, de fapt, un circuit prin faptul că era prezentă și în biserica în care se născuseră principiile de credință holiness pcnticostali.M Printre denominațiile holiness care au respins categoric penticostal mul după 1906, spre sfârșitul anului 1960 s-a produs o perceptibilă schimbare de atitudine ca rezultat al mișcării neopcnticostalc din alte biserici. Vechea concepție, că ”penticostalismul este mișcarea holiness care sadea”, a fost schimbată rapid. în 1965, cele mai autorizate voci ale The National Holiness Association declarau că ”mișcarea penticostală este una din datoriile neplătite ale mișcării holiness”. Pentru siguranță, atitudinea veche, negativă a persistat printre mulți, dar printre liderii tineri ai mișcării putea fi văzută o nouă deschidere spre toleranță. Ilustrativ pentru noua deschidere a fost faptul că The National Holiness Association, spre sfârșitul primului secol de existență a ei în 1967, a admis ca membri grupări care practicau vorbirea în limbi. Un exemplu în acest sens îl constituie admiterea ca membru al The Bethany Fellowship din Minneapolis. Dr. FrankBateman Stangcr, Directorul Seminarului Teologic din Asbury, susținea că ”un nou climat de •înțelegere s-a instaurat între adepții holiness și cei ai penticostalismului” și că aceasta s-a datorat în mare măsură aderării comune la astfel de organizații evanghelice ca The National Association of Evangelicals. In 1988, Seminarul de la Asbury a găzduit întrunirea anuală a Societății pentru Studii Penticostale, un eveniment care ar fi fost imposibil cu o generație înainte.6* încă un motiv probabil al acestui nou interes este faptul că mișcarea penticostală s-a dezvoltat mult mai repede comparativ cu mai vechea mișcare holiness din întreaga lume. Astfel, pe la mijlocul secolului al XX-lea, penticostalii începeau să devină ceea ce unii au numit ”a treia forță a creștinătății”. Statistici privind numărul de creștini din întreaga lume indicau faptul că trei sferturi din numărul total al protestanților din America Latină erau penticostali, că două treimi din toți necatolicii din Italia erau penticostali și că majoritatea creștinilor din Africa de Sud erau rjenticostali. Mai mult, cele mai mari biserici libere din Rusia, Scandinavia și Franța erau

penticostale și rata de creștere indică o accelerare a acesteia pentru viitor. Aceste date uimitoare i-au deterrninat pe unii observatori ai creșterii bisericii, ca Walter Hollenweger, secretarul Departamentului Evanghelizare al The World Council of Churches, să prevadă că în anul 2.000 numărul creștinilor din Africa și America Latină îl va depăși pe cel al creștinilor de pe celelalte trei continente. Din acest mare număr de noi creștini, ”majoritatea sau cel puțin o parte considerabilă vor aparține grupărilor penticostale spontane*. Din cauza acestei creșteri explozive, The World Council of Churches acordă mișcării un interes crescând.

In 1970 era imposibil să fie date cifre exacte cu privire la amploarea mișcării penticostale în Statele Unite și în lume. Parțial aceasta s-a datorat aversiunii care-i caracteriza pe penticostali de a ține evidențe și statistici clare, dar și numărului variabil de grupări independente. Aflarea numărului exacr a fost pur și simplu imposibilă. Potrivit celor mai corecte estimări, în 1970 existau în Statele Unite aproximativ patru milioane de penticostali. Aproximativ jumătate dintre aceștia erau membri în biserici recunoscute și organizare, iar cealaltă jumătate erau membri în biserici și misiuni mai mici din întreaga tară. In plus, existau alte mii de ”neopenticostali” în bisericile tradiționale; aceștia erau penticostali în experiență și credință și se recomandau ca fiind ”mișcarea carismatică”.

O estimare la nivel global a numărului penticostalilor era chiar mai dificilă de făcut decât la nivelul Statelor Unite. Folosind diferite standarde pentru definirea exactă a ceea ce înseamnă o grupare ”penticostală” precum și merode dezvoltate de evaluare statistică, estimările privind numărul total al penticostalilor din întreaga lume în 1970 s-au înscris între 12 și 35 de milioane. Penticostalii înșiși au acceptat o cifră între 12 și 15 milioane, în vreme ce oficialități din cadrul The World Council of Churches au înclinat spre cifra de 35 de milioane. Oricare a fost numărul real, a fost evident că mișcarea cunoscuse o creștere uriașă din primele ei zile de existență șovăielnică de la începutul secolului.71

La mijlocul anului 1990, mișcarea a intrat în atenția lui Harvey Cox, profesorul de la Harvard care cu o generație înainte scrisese în cartea sa, The Secular City (Cetatea seculara), despre pierderea credinței. La începutul anu-

Henry E Van Dusen, ”The Tliird Force in Christendom”, Life, 9 iun. 1958, p. 122-24; Walter Hollenweger, ”Pentecostalism and the Tliird World”, Puise, Evangelical Committee on Latin Americiu, nr. 6 (dec. 1969), p. 11-13.

Kelsev Tbngue Speaking, p. 242-43; Atter, The Third Force, p. 227; Kendrick, The Promise Fulfilled, p. 4.

Hollenweger, Pmtecostahsm and the Thtrd World, p. 12; Atter, The Third Force, p. 226-29.

lui 1990, remarcând vitalitatea bisericilor penticostale de negri și ale vot-bitorilor de limbă spaniolă din orașele țării, a început să susțină un curs dc penticostalism la Harvard care a atras mulți oameni. Ca rezultat al studiilor intense, el a publicat în 1994 o importantă carte, intitulată Fire from Heaven:

fție T&se of Pentecostal Spirituali^/ and the Reshaping ofReligion in the Twenty-Cfst Century (Foc din cer: Creșterea spiritualității penticostale și remodelarea reli^ tn secolul al XXI-lea). Pentru Cox, cel puțin, religia pare să revină la viață, în principal sub forma mișcărilor penticostale și carismatice care cunosc o creștere deosebită în întreaga lume.

Indiferent de mărimea sau influența lui finală, penticostalismul este una dintre puținele mișcări religioase care s-au născut în America, după care au devenit o importantă forță în alte părți din lume. Dacă merită să figureze alături de catolicism și protestantismul tradițional ca o ”a treia forță” în istoria creștinismului rămâne de văzut, dar afirmația făcută de scriitorul prezbi-terian Charles S. Sydnor Jr., că penticostalismul ”este o autentică mișcare de reformare și trezire având o semnificație istorică, egală celorlalte mari mișcări din secolele trecute” pare a fi bine întemeiată.

CAPITOLUL UNSPREZECE

Mișcarea neo-penticostală

Mișcarea neo-penticostală

”Se spune că în California de sud aproximativ 2.000 de membri ai Bisericii Episcopale vorbesc în limbi (dezvoltările acestea episcopale au fost îndreptate pentru a încurca pe cei care doresc să câștige o poziție ca acea a lui Vance Packard). Peste 600 de membri ai The First Presbyterian Church din Hollywood, cea mai mare biserică prezbiteriană, vorbesc în limbi3'.

Frank Farreil, în Christianity Today (Creștinismul astăzi), 1963

A

pariția în jurul anului 1960 a neo-penticostalismului în bisericile tradiționale a început să clatine aproape toate stereotipurile, miturile și obiceiurile care dăunaseră mișcării timp de peste o jumătate de secol. Totuși, cu mai mulți ani înainte ca primul membru al Bisericii Episcopale să vorbească în limbi, avuseseră deja loc schimbări semnificative care indicau o creștere a toleranței și a gradului de acceptare a penticostalilor din partea principalilor creștini evanghelici.1

Invitația istorică din 1943 de a intra în The National Association of Evangelicals a fost adresată mai multor denominații penticostale americane și a marcat o cotitură în istoria bisericii. S-a spus că prin primirea bisericilor

penticostale în NAE a fost pentru prima dată în istoria bisericii când o mișcare carismatică a fost acceptată în sânul Bisericii.1 Penticostal ismul sc afla astfel pe o poziție bună în drumul său spre câștigarea recunoașterii

sociale și ecleziastice înainte de primele manifestări carismatice din marile biserici. Marea schimbare s-a produs după cel de-al doilea război mondial, când creștinismul în ansamblul său a început să tacă o reevaluare majoră a mișcării, o schimbare în gândire care continuă până în ziua de azi. Pot fi indicate cel puțin cinci motive pentru apariția acestui nou interes.

Creșterea bisericilor penticostale

După război, stereotipurile vechii perioade de criză nu au mai tuncțio* _ nat. Prosperitatea generală de după război a făcut ca mulți penticostali să nu mai aparțină claselor cu un nivel socio-economic scăzut. Potrivit teoriilor privind pierderile, răspândite în acea vreme, bisericile penticostale ar fi trebuit să intre într-un declin în fața acestei noi prosperități. Cu toate acestea, s-a văzut că bisericile penticostale înaintau în salturi. Aceasta era adevărat în special în ce privea bisericile din afara Statelor Unite. Brusc cercetătorii evoluției Bisericii au realizat că penticostalii formau majoritatea evanghelicilor în America Latină, Italia, Spania și Scandinavia. Ca o consecință a accelerării ratei de creștere a penticostalilor, ratele de creștere ale principalelor biserici au început să stagneze, apoi să scadă. Reevaluări rapide ale mișcării au stârnit un nou și binevoitor interes față de aceasta printre membrii bisericilor tradiționale.

Accederea penticostalilor în clasa de mijloc

Un al doilea motiv a fost accederea evidentă a multor penticostali americani în clasa de mijloc a societății. In perioada de avânt economic postbelică, penticostalii au ajuns să dețină resurse financiare tară precedent, ceea ce s-a materializat curând în mari și adesea scumpe clădiri de biserici. Edificiile acestea erau dovezi impresionante și de netăgăduit ale faptului că această formă a creștinismului putea la fel de bine să se dezvolte impetuos, ca și să decadă și să fie exclusă sau să se autoexcluda.

218

219

Mișcarea neo-penticostală

Tot mai mult puteau fi văzuți penticostalii ocupând funcții de conducere în diverse domenii: industrie, afaceri, finanțe și educație. Un număr dintre ci au devenit milionari. Au început să fie văzuți în locuri în care nu fuseseră văzuți înainte. Au apărut pentru prima dară avocați, medici și profesori universitari penticostali.

Un exemplu foarte relevant privind acest fenomen 1-a constituit cazul familiei Tatham din OkJahoma de est. Imortalizată de John Sreinbeck în clasicul său roman privind perioada dc depresiune, The Grapes of Wrath (Fructele mâniei), familia Tatham a fost folosită ca model pentru muncitorii agricoli rătăcitori din statele OkJahoma și Arkansas care în anii treizeci s-au îndreptat spre California în speranța unei vieții mai bune. Tathamii erau o familie de penticostali holiness din Salisaw, Oklahoma, care au plecat în California în anii treizeci pentru a începe o nouă viață pe noul pământ american al făgăduinței. Condusă de Oca Tatham, un predicator penticostal al The Church of God, familia a prosperat, ajungând în cele din urmă Ia o bună situație materială. Fiul lui Tatham, Bill, locuind în Fresno, s-a îmbogățit și a construir o rețea de spitale și case dc îngrijire în întreaga Californie. De asemenea, a devenit bine cunoscut ca patronul echipei profesioniste de fotbal, ”The Tulsa Outlaws”.3

Istoria Tathamilor a fost istoria nenumăratelor familii de penticostali care s-au ridicat din cea mai cruntă sărăcie, devenind persoane importante în clasa de mijloc. PenticostaJii au fost exemple strălucite ale teoriei ”răscumpărării și ascensiunii” elaborată de Donad McGavran, care susține că sectele religioase tind să sc ridice de la nivelul de masă, promovând valori ca onestitatea, cumpătarea și munca susținută.

Mișcarea vindecării divine și Oral Roberts

Un al treilea motiv al acestui nou interes 1-a constituit uriașul succes și influența exercitată de William Branham, Jack Coe și Oral Roberts. Prin 1948, întreaga Americă a fost cuprinsă de un interes major pentru vindecarea divină fi mii de oameni au umplut până la refuz corturile cruciadelor penticostale care aveau în centru această manifestare.

Pe la mijlocul anului 1950, Oral Roberts, un evanghelist necunoscut al The Pentecostal Holiness Church din Oklahoma, a năvălit în conștiința națiunii americane prin lucrarea sa de pionierat în apariția la televiziunea americană aflată la primii pași. La începutul anilor șasezeci, prin lucrarea lui

Roberts, milioane de americani puteau afla ce este penticostalismul stând comod acasă, în fotolii.4

Brusc, episcopii Bisericii Romano-Catolicc au devenit preocupați de largul succes pe care Roberts îl înregistra în rândurile catolicilor din întreaga Americă. Și liderii altor denominații au devenit conștienți de marile sume de bani care se îndreptau spre evanghelistul penticostal. Analizele indică faptul că, în 1967, cel mai mare sprijin financiar către Roberts nu mai venea dc la penticostali, ci de la metodiști. Roberts pretindea că oamenii care umpleau cortul lui cu o capacitate de 20.000 de locuri erau ”de toate credințele''.5 In cartea sa AU ThingsAre Possible (Toate lucrurile sunt posibile), și în biografia dedicată lui Roberts, profesorul David Harell dc la Universitatea din Arkansas, afirmă despre Roberts că a fost cea mai importantă figură religioasă a secolului al XX-lea. Cu universitatea sa inaugurată în 1965 și cu al său spital – ”Cetatea credinței” – dat în folosință în 1980, Roberts a fost o figură simbol a apariției mișcării carismatice de după 1960. Alăturarea sa în 1969 Bisericii Metodiste a accentuat și mai puternic identificarea sa cu mișcarea carismatică.6

The Full Gospel Business Men

O a patra influență este cea exercitată de organizația The Full Gospel Business Men's Fellowship International, fondată de Demos Shakarian, în 1952. Un om de afaceri penticostal de naționalitate armeniană din California care prosperase în industria laptelui în anii patruzeci, Shakarian și-a format propria sa grupare, cu ajutorul lui Oral Roberts, cu scopul de a servi ca detașament de avangardă în prezentarea experienței penticostale celor care probabil niciodată nu ar fi manifestat vreun interes de a frecventa vreo biserică penticostală.7

Gruparea aceasta, care nu admitea printre membrii ei femei sau predi-carori, a devenit propagatorul a unei noi evanghelii a bunăstării, sănătății și vorbirii în limbi. Walter Hollenweger, în monumentala sa lucrare The Pentecostals, afirma că aceasta organizație ”și-a adus o contribuție decisivă la răspândirea ideilor penticostale în toată lumea”, în ciuda ”de neințelesei” (pentru europeni, din care și el era unul) învățături că ”… persoana care este umplută de Duhul Sfânt are succes în afaceri, are mai bune tractoare și automobile decât ceilalți, trăiește într-o casă mai frumoasă și, dacă este fotbalist, înscrie mai multe goluri decât persoana neconvertită sau care nu este botezară cu Duhul Sfânt”.* Aceșri noi capitaliști penticostali au creat o imagine a prosperității pentru vorbitorii în limbi.

The Full Gospel Business Mcn, porecliră de Oral Roberts ”Dansatorii sfinți ai lui Dumnezeu”, a ajuns în cele din urmă să cuprindă 3.000 de loje în 117 națiuni diferite. In ciuda declarației de credință lapidare a grupării, sure de mii de protestanți și catolici carismatici i s-au alăturat, iar unii dintre aceștia au ajuns oratori și lideri importanți ai organizației.

In ciuda excluderii femeilor și a orientării americane capitaliste, The Full Gospel Business Mcn a jucat un rol important în cucerirea pentru pen-ricostalism a mii de oameni care frecventau biserica. în acest mod, organizația a servit drept un important catalizator pentru afirmarea penticostalis-mului în bisericile mai vechi. Marea sa tehnică a fost de a servi drept platformă pentru persoanele nou botezate cu Duhul Sfanț – fie aceștia oameni de afaceri, lucrători sau preoți – prezentându-le mărturia ca o încurajare pentru oamenii de afaceri.

David du Plessis

8. Hollenweger, The Pentecostals, p. 6-7.

Persoana, mai mult decât toate celelalte, care a servit drept catalizator și purtător de cuvânt al noilor penticostali a fost David J. du Plessis, un descendent sud-african al hughenoților francezi care a fost convertit într-o biserică penticostală sud-africană cunoscută sub denumirea The Apostolic Faini Mission. Potrivit mărturiei lui du Plessis, inspirația pentru lucrarea ecumenică destinată să fie realizată de el i-a venit sub forma unei profeții date în 1936 prin evanghelistul Smith Wigglesworth. într-o dimineață, în jur de ora șapte, Wigglesworth a dat buzna în biroul lui du Plessis și…

• • • punându-și mâinile pe umerii lui 1-a împins înspre rid și a început să

profețească: ”Ai fost destul «Ierusalim»… Te voi trimite in cele mai îndepărtate colțuri ale pământului… Vei duce mesajul Rusaliilor tuturor bisericilor… vei călători mai mult decât evangheliștii… Dumnezeu vrea ca în zilele de pe urmă să trezească bisericile și prin ele să schimbe complet lumea; chiar și mișcarea penticostală va ti o simpli glumă in comparație cu trezirea pe care Dumnezeu o va face prin biserici” ,n

Profeția aceasta a rămas neîmplinită timp de zece ani, până când sfârșitul celui de-al doilea război mondial i-a adus lui Plessis posibilitatea de a călători mult. In 1947, el și-a asumat rolul de a convoca prima conferință mondială penticostală, care a avut loc la Zurich, în Elveția, iar în 1949 a ocu- ' pat pentru scurt timp funcția de secretar general al Conferinței Mondiale. Totuși, zelul său pentru ecumenism 1-a costat nu peste mult timp slujba.

Deși afectat de faptul că fusese respins de liderii penticostali, du Plessis era în continuare obsedat de viziunea profetică a lui Wigglesworth. în 1951, în vreme ce păstorea o biserică Assemblies of God în Connecticut, s-a simțit inspirat să intre în contact cu The World Council of Churches aflat în New York City. Deși se opusese cu tărie Consiliului în fazele de formare ale acestuia, el vedea acum în bisericile mari o oportunitate evanghclistică. In călătoria pe care a facut-o la sediul The National Council of Churches (NCC), a fost pur și simplu uimit de ”calda primire” care i s-a făcut. 0 întâlnire ulterioară cu Președintele Seminarului Teologic din Princeton 1-a convins camarile biserici erau deosebit de interesate în a stabili relații cu bisericile penticostale. După ce în 1954 a aderat la NCC în calitate de membru individual, du Plessis a fost recunoscut drept reprezentantul neoficial al bisericilor penticostale la cea de-a doua reuniune plenară a The World Council of Churches desfășurată la Evanston, Illinois. Acțiunea aceasta, precum și faptul că a participat la Vatican II ca singurul observator penticostal, i-a atras asupra capului mânia oficialilor din biserica sa. In 1962 a fost excomunicat de Assemblies of God, ai cărei lideri nu vedeau în el decât un rătăcitot fără portofoliu.1*

La scurt timp, du Plcssis a devenit figura conducătoare a acțiunii de pătrundere a mișcării carismatice în bisericile tradiționale. Activitatea sa ca președinte al grupului dc dialog dintre romano-catolici și penticostali și ca prim vorbitor la sute de întâlniri pcnticostal-carismatice din întreaga lume i-a adus în cele din urmă titlul neoficial dc ”Mr. Pentecost”. In 1974, un grup de reporteri l-au nominalizat pe David du Plessis printre ”cei unsprezece cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea”. De asemenea, pentru strădania sa în direcția dialogului ca și pentru alte contribuții aduse la mișcarea carismarjeă printre catolici, în 1983, i-a fost acordată de către Papa Ioan Paul al II-lca medalia dc aur ”Good Merit”, recunoscându-i-se astfel excelenta ”slujire a întregii creștinătăți”. A fost primul necatolic din istoric căruia i s-a făcut aceasră onoare. Deși lucrarea sa a stat adesea sub semnul controversei, du Plessis va rămâne cu siguranța una dintre cele mai importante personalități penticostale din istorie. Influența sa a fost decisivă în modelarea mișcării carismatice în bisericile istorice15

Mișcarea neopenticostală

Timp de mai bine de cincizeci de ani, au existat în bisericile tradiționale, neștiuți, sute dc lucrători și mii de laici care primiseră botezul cu Duhul Sfânt și vorbeau în limbi. In tot acest timp, acești noi penticostali nu au avut decât două opțiuni: să nu vorbească despre experiența lor, sau să vorbească, riscând astfel să fie excluși din biserică. De exemplu, în timpul lucrării desfășurate de Aimee Semple McPherson în anii douăzeci și treizeci, sute de lucrători metodiști, baptiști și prezbiterieni au fost botezați cu Duhul Sfânt și ca urmare au fost obligați să-și părăsească bisericile. Cei mai mulți dintre ei s-au alăturat Bisericii Penticostale, nemaifiind acum bine primiți în propriile lor biserici. Unii au fost chiar persecutați.

Un astfel de caz a fost cel al pastorului menonit Gerald Derstine, pastor al Bisericii Menonite Strawberry Lake din Ogema, Minnesota. Spre sfârșitul lui 1954, în această biserică s-a produs o trezire penticostală, cu multe manifestări ale Duhului Sfânt. In loc să se opună trezirii, Derstine a primit botezul cu Duhul Sfânt și a început să vorbească în limbi.16

David du Plessis, A Man Called Mr. Pentecost: David du Plessis as Told to Bob Slosser (Piainfield, NJ, 1977).

David du Plessis, Newsletter, fcb.-mar. 1984, p. 2.

Gerald Derstine, Follommj the Fire (Piainfield, NJ, 1980), p. 83-165.

La scurt timp după aceea, mulți dintre membrii bisericii au fost convertiți, au avut vedenii, s-au făcut vindecări, profeții, nu doar în clădirea bisericii, ci și în întâlnirile de rugăciune din familii. Serviciile în biserică sc prelungeau adesea până în zori, și mulți oameni manifestau daruri spirituale. Nu peste mult, autoritățile Bisericii Menonite au intrat în scenă și au pus capăt întâlnirilor. ■

In judecata care a urmat, lui Derstine i s-a oferit să aleagă: să nu mai fie pastor al bisericii sau să renunțe la ideile și atitudinile penticostale. Oficialii bisericii i-au spus că, dacă numai ar recunoaște că în întâlnirile care avuseseră loc s-au desfășurat activități demonice, ar fi disculpat. Derstine a refuzat. Drept urmare ”a fost redus la tăcere” și îndepărtat din funcția de pastor. Ulterior el a început o lucrare carismatică independentă în Florida.

Primul pastor al unei biserici mari despre care se știe că a cunoscut și promovat experiența penticostală în parohia sa și căruia i s-a permis să rămână în biserica sa a fost părintele Bichard Winkler din Whcaton, Illinois. •. In 1956, Winkler era paroh al The Wheaton's Trinity Episcopal Church, când a venit în contact cu un laic metodist care 1-a condus spre experiența botezului cu Duhul Sfânt.

Biserica lui Winkler a început în curând să experimenteze manifestări carismatice ca vorbirea în limbi și rugăciunea pentru vindecare divini. La scurt timp, Winkler apărea pe coperta revistei Life Magazine care conținea un articol având ca subiect lucrarea lui de exorcizare. Ca urmare a celor întâmplate la Trinity Church, o comisie episcopală oficială a cercetat mișcarea din Wheaton. Raportul care a fost prezentat recunoștea că vorbirea în limbi ar putea fi ”o manifestare autentică, mai presus de orice îndoială”, dar avertiza asupra ”iluzionării” și ”înșelării diabolice”. In încheiere se recomanda moderație, întrucât, spunea raportul, ”rațiunea este vocea supremă a Duhului Sfânt”. Aceste avertizări fiind date, lui Winkler i s-a permis să rămână în continuare paroh al bisericii, un privilegiu de care nu se bucurase în America nici unul din predecesorii săi.

Un alt cleric episcopal care a cunoscut experiența penticostală, Dennis Bennett, nu a fost la fel de norocos ca Winkler, dar a devenit o celebritate națională și un precursor al mișcării neoprotestante în America. Spre sfârșitul lui 1950, părintele Bennett era paroh al frumoasei parohii episcopale St. Mark din Van Nuys, CaUfornia. Absolvent al Universității din

Chicago si al The Chicago School of Divinity, era un reprezentant tipic al sofisticatului, respectabilului și puțin înclinatului spre cele lumești cler al bisericii sale. în 1959, parohia lui ajunsese să aibă aproximativ 2600 de membri, cu un corp clerical de patru lucrători, când el a auzit de la un coleg de slujbă despre botezul cu Duhul Sfânt.10

După ce a văzut în parohia sa câțiva oameni în care era evidentă o mare măsură de dedicare și spiritualitate, Bennett a început să se intereseze de experiențele lor penticostale. După o investigație în amănunțime, a ajuns convins de realitatea botezului cu Duhul Sfânt, deși înclina să vadă în vorbirea în limbi un mijloc de abatere a atenției, care nu era deloc necesar. Cu toate acestea, era în el o foame după o mai profundă realitate a experienței sale creștine. Studiind problema, a fost surprins să găsească atât de multe referințe la Duhul Sfanț în Noul Testament, în The Book of Common Prayer, la părinții bisericii, în cărțile de teologie, în cele de istorie a bisericii și chiar în ”cărțile de cântări”.

La începutul lui 1959, Bennert a început în cele din urmă să caute ”botezul” cu ajutorul unui preor episcopal și a unei perechi tinere din biserică care cunoscuseră deja experiența. Intr-o întâlnire de rugăciune de dimineața, prietenii lui Bennett s-au rugat pentru el și și-au pus mâinile peste el. Experiența pe care a avut-o la ora nouă dimineața poate fî considerata tipică pentru cele câteva mii care au avut loc în rândurile clerului în ultimii ani:

”Cred că mă rugam cu voce rare de aproximativ douăzeci de minute -cel pupri mi se părea că trecuse mult timp – și eram gata să renunț când s-a întâmplat un lucru foarte ciudat. Limba a început să mi se împleticească în gură, întocmai cum este când încerci să pronunți un cuvânt greu de pronunțat, și am început să vorbesc într-o limbă nouă!

Imediat mi-am dat seama de mai multe lucruri: mai întâi, nu era un fel de truc psihologic sau siJire. Nu era nimic forțat în tot ce se petrecea… Era o limbă nouă, nu un fel de bâlbâială de copil; se respectau în ea reguli gramaticale și exista sintaxă; avea flexiune și expresivitate – și era destul de frumoasa”.

în scurt timp, mai mulți membri ai parohiei St. Mark au avut aceeași experiență. în bucuria și voioșia lor au început să folosească unele expresii tipic penticostale ca ”Glorie Domnului!” și ”Aleluia!”. Vestea despre noua și ciudata experiență a pastorului răspândindu-se în biserică, câțiva membrii ai epitropiei au început să-1 acuze pe acesta de fanatism.

Pentru a dezminții părerile false și a răspunde întrebărilor care circulau în biserica sa, Bennett a considerat necesar să spună bisericii despre experiența vorbirii în limbi pe care o avusese. Astfel, pe 3 aprilie 1960, în cele trei servicii de dimineață și-a prezentat mărturia în fața bisericii.

Reacția în urma primului serviciu, potrivit aprecierii lui Bennett, a fost ”de deschidere și înțelegere”, dar după al doilea serviciu ”capacul a sărit”. Plin de mânie, ajutorul de paroh al lui Bennett ”și-a smuls veșmintele, le-a aruncat pe altar și a ieșit mândru din biserică, strigând: «Nu mai pot lucra cu omul acesta»”.

După încheierea serviciului, în curtea bisericii, cei care își puseseră în gând să termine cu mișcarea Duhului Sfanț au început să se adreseze enoriașilor care treceau pe acolo. Un bărbat se urcase pe un scaun și striga: ”Afară cu blestemații de vorbitori în limbi!” După ce câțiva membri sau plâns că ”ei erau membri ai Bisericii Episcopale, nu o mână de sărăntoci sălbatici”, casierul epitropiei i-a solicitat lui Bennett să-și dea demisia. Pentru a nu mai produce tulburare în biserică, blândul paroh și-a dat demisia, parțial și din cauză că nu cunoștea suficient despre experiența penticostală pentru a se apăra. După aceea episcopul a trimis temporar un alt paroh la St. Mark înarmat cu scrisoare fermă adresată slujitorilor parohiali în care li se cerea acestora să interzică cu desăvârșire în biserică vorbirea în limbi”

23. Bennett, Nine O'ciock, p. 61-72.

Agitația de la St. Mark a produs senzație în presa națională, faptul fiind preluat de toate marile agenții de presă. Revista Time scria că ”acum vorbirea în limbi pare să revină în bisericile din Statele Unite – nu doar în sectele penticostale interzise, ci chiar printre membrii Bisericii Episcopale, care mai sunt denumiți și «oamenii de gheață ai lui Dumnezeu»”. Newsweek scria la rândul ei că printre conservatorii membri ai Bisericii Episcopale St. Mark ”s-a putut observa uimire, mânie, chiar puțină invidie”, cu toate că unii erau de părere ”că totul nu era decât vrăjitorie rușinoasă”. Totuși, Bennett împreună cu aproximativ șaptezeci dintre enoriașii săi au fost gata să plătească un preț ridicat pentru noua lor experiență penticostală – acela de a fi excluși din propria lor biserică.

Bennett a fost apoi invitat să preia postul de pastor în Biserica Episcopală St. Luke, o mică biserică dc oraș în Scartle, Washington. întrucât biserica era aproape pe punctul dc a fi închisă, noul său episcop și prieten în același timp s-a oferit să-1 susțină, chiar în practicile lui penticostale, Liber acum să-și promoveze experiența tară piedici din partea autorităților bisericii, curând Bennett a transformat biserica într-un centru al neopenti-costalismului din Pacificul dc Nord-Vest. In loc de a închide biserica, episcopul a putut-o vedea crescând până la a ajunge cea mai mare parohie din regiune. In scurt timp, Bennett a ajuns să slujească la 2.000 de persoane săptămânal. Mulți din acești noi penticostali proveneau din medii catolice, metodiste, prezbiteriene, baptiste și luterane. Timp de peste douăzeci de ani, în medie douăzeci de persoane pe săptămână au primit în biserică botezul cu Duhul Sfânt.

Cazul lui Dennis Bennett nu a fost decât partea vizibilă a unui proces care evolua în liniște de mai mulți ani. De fapt, în 1960, practic în orice denominație existau deja mai mulți ”penticostali ascunși” care primiseră botezul cu Duhul Sfânt, dar care nu vorbeau de teama că nu ar fi fost pe placul conducătorilor bisericii. Incidentul Van Nuys a scos întreaga situație la suprafață. La mai multe luni după ce Bennett demisionase din postul de paroh al Bisericii St. Mark, în Tije Living Church, o publicație a Bisericii Episcopale, apărea un editorial privind vorbirea în limbi în biserică, din care reproducem fragmentul de mai jos:

Sorbirea în limbi nu mai este un fenomen caracteristic unor secte ciudate apărute la colț de stradă. Ea este în mijlocul nostru și este practicată de clerici și laici cu poziții onorabile și care se bucură de reputație în biserică. Ea ne agasează simțul estetic și unele dintre cele mai puternice preconcepții pe care le avem. Dar trebuie să recunoaștem că suntem membrii unei biserici care are nevoie stringentă de a fi agasată și deranjată. Dacă Dumnezeu a ales acest rimp pentru a arunca în aer ceea ce episcopul Srerling din Montana numea «respectabilitatea episcopală», nu știm să existe un explozibil mai eficient”.

In timpul echilibrului din anii șaizeci, penticostalismul a început să apară io cele mai neașteptate locuri și printre cei mai neașteptați oameni.

Manifestarea puternică a vorbirii în limbi, din 1963, de la Universitatea din Yale, a fost parcă o profeție a ceea ce avea să sc întâmple la sfârșitul deceniului în campusurile din întreaga Americă. Așa numiții ”vorbitori în limbi” nu mai erau socotiți acum nici pe departe ”tremurătorii” anilor trecuți. Printre cei douăzeci de studenți de la Yale care au provocat o anumită rumoare în campus prin faptul că au vorbit în limbi, erau cinci Phi Beta Kappas și, din întâmplare, erau și membrii ai Bisericii Episcopale, luterani, prezbiterieni și metodiști. Vorbitorul care i-a condus pe acești studenți spre vorbirea în limbi nu era penticostal, ci un pastor reformat din Mt. Vernon, New York, Harald Bredesen. Revista Time publica următoarea relatare cu privire la penticostalii din Yale: ”Ei nu cad în nici o posedare mistică sau transă; martori oculari relatează că par a rămâne deplin conștienți în timp ce rostesc și intonează propoziții într-o limbă care uneori se aseamănă cu ebraica, alteori cu o suedeză neîngrijită”.28

In campusul de la Yale părerile privind fenomenul glosolaliei au fost împărțite. Capelanul universității, Sloane Coffin, Jr., era de părere că aceasta era ”o experiență religioasă autentică” care le oferea studenților o cale naturală de ”a se elibera de stresul pe care îl presupune viața de student”. Alții spuneau despre fenomen că este ”un moft al celot cu pretenții de manierați”, asemănător ”magiei”.29

Spre sfârșitul lui 1963, în Christianity Today a apărat un important articol privind ”noua penetrare” făcută de penticostalism, pe care autorul, Frank Farrell, îl caracteriza drept o ”izbucnire a vorbirii în limbi”. Membrii Bisericilor Episcopală și Luterană erau ”cei mai afectați”, cu toate că aproape toate celelalte denominații importante cunoscuseră fenomenul.

Se spune că în sudul Californiei aproximativ 2.000 de membri ai Bisericii Episcopale vorbesc în limbi; de asemenea, mai vorbesc în limbi peste 600 de membri ai The First Presbyterian Church din Hollywood, cea mai mare biserică prezbiteriană din lume; James A. Pike, episcopul Bisericii Episcopale a Californiei, confrunta ceea ce se petrece în regiunea Bay cu tidurile care apar în ziarele din San Francisco; într-un articol se spune că din întregul stat Montana numai un pastor luteran american nu a cunoscut experiența vorbirii hi limbi.30

Time, 29 mar. 1963, p. 52.

Time, 29 mar. 1963, p. 52.

Frank Farrell, ”Outburst of Tongues: The New Penetration”, Christianity Today, 13

sept- 1963, p. 3-7.

”Ncopenticostalii” aim li s-a spus curând, sc deosebeau întrucâtva d< mai vechii, cksicii penticostali. Un lider din acea vreme, Jean Stone, redac tor al revistei Trinity, spunea despre noii penticostali că aceștia arătau…

mai pup'nă emope în primirea darului limbilor, după Care foloseau acest dar când voiau – folosirea iui în intimitate fiind mai importantă decât folosirea în public, mai mult la cier și la clasa profesională, fiind cenrrar mai mulr pe Biblic decât pe experiență, fară îndemnuri la dezbinare, mai mult în favoarea întâlnirilor organizate, cu aderare stric-) ra la directivele paniine, în care accentul nu cade pe vorbirea în limbi.31

Reacția celor mai mulți lideri de biserici în fața acestei ”noi penetrări” a fost o stare generala de prudență și toleranță. Puțini erau cei care doreau să se împotrivească noului vai de penricostalism din biserici așa cum se făcuse în urmă cu o jumatare de secol. Unul din oamenii bisericii care au obiectat od mai puternic împotriva acestei evoluții a fost James A. Pike, episcopul Bisericii Episcopale din California. In 1963, acest preiar a trimis 2.500 de scrisori tuturor celor 125 de parohii ale sale, în care se interzicea vorbirea în limbi în biserică și în care acest fenomen era calificat drept ”erezie in fașă”. El spunea în continuare că ”acest fenomen special a ajuns la un punct în care reprezenta un pericol pentru pacea și unitatea bisericii și o amenințare ia adresa doctrina” adevărate”. Cu toate acestea, ocazional, cu prilejul vizitelor obișnuite pe cate le făcea în bisericile episcopiei, Pike a fost confruntat cu biserid care, împreună cu preoții lor, începeau pe neașteptate să cin re în aice limbi.32 De aceeași parte a baricadei cu Pike în opoziția față de noua mișcare s-a aflat episcopul metodist californian Gcrald Kennedy, care respingea mișcarea spunând că ”și în trecut au existat mișcări de acest fel. dar n-au făcut bisericii nici un bine”.”

In ciuda acestor avertizări, mii de bărbați și femei, atât clerici cât și laici, simțeau că mișcarea penticostala era cea mai bună speranță a bisericii. Un lider baptist a mers până acolo incit a spus că pentru lume ”alegerea este între pcnticostahsm sau holocaust”. De-a iungui întregului deceniu mișcarea a continuat si crească rapid, cu pastori importanți din multe denominații urmând exemplul lui Bennett de» îmbrățișa deschis pcnricostalismul. Astfel de lideri, ca Ho w ard Ervin (baptist american), Harald Btcdescn (reformat

olandez), Howard Conatser (baptist din Sud), Ross Whetstone (metodist unit), Nelson Litwiller (menonit), Warren Black (din Biserica Nazarineană) și Larry Christenson (din Biserica Luterană Americană) au dat un puternic impuls mișcării. Intr-un turneu istoric în Germania, făcut în 1964, Christenson a aprins scânteia unei treziri neopenticostale care a atras de partea mișcării o mare parte a laicilor germani, atât catolici cât și protestanți.*4 Spre sfârșitul anilor șasezeci, penticostalismul, respins cu vigoare de către marile biserici în urmă cu o jumătate de secol, și-a făcut intrarea triumfală în chiar acele biserici. Astfel circuitul a fost complet. Mișcarea revenea cu un nou foc și cu o mai mare vigoare pentru a fi acceptată de mai vechii ei critici și dușmani. ”Noul vin” al Duhului Sfânt era acum turnat în ”burdufurile vechi” ale bisericilor tradiționale. Problema acum era dacă noul vin va sparge burdufurile vechi sau nu. Numai timpul putea răspunde acestei întrebări. După mai puțin de un deceniu de la experiența lui Bennett, se estima că 10% dintre clerici și un milion de membrii laici ai marilor bisericii primiseră botezul și rămăseseră în bisericile lor. Mulți din vechii penticostali erau uimiți de această evoluție. Cum, se întrebau ei, de scăpau frații lor neopenticostali de suferința și persecuția care căzuseră peste primii penticostali? Cu toate acestea, exista un anumit sentiment de bucurie și mulțumire ca și alții se puteau bucura acum de realitatea plinătății Duhului.

hn<dl, Outburst uf Tongues, p. 3-7. mu, 17 mu 1963, p. 84. mte, 15 aug 1960, p. 55.

230

34. Larry Christenson, Tine Charismatic Renewal Amotig Lutberans (Minneapolis, 1976) p. 1-31. De asemenea, Larry Christenson, interviu cu autorul (Roma, Italia, 1975). Pentru expuneri scurte privind momentele importante ale trezirii carismatice din biserici, vezi Vtnson Synan, In the LatterDaysși The Twentieth Ctntury Pentecostal Explosion.

231

CAPITOLUL DOISPREZECE

Reînnoirea carismaticâ printre catolici

Cum atunci nu ar putea fi aceasta v reînnoire spiritu-alâT'o ”șansăx'pentru biserică și pentru lume? Va fi un lucru foarte neașteptat pentru vremea noastră, pentru frații no/tn, ridicarea unei generații de tineri care să mărturisească cu putere lumii despre măreția Dumnezeului Rusaliilor.

Papa Paul al VT-lea

P

robabil cea mai mare surpriză în întreaga tradiție penticostală a constituit-o aparipa neașteptată a penticostalismului catolic în 1967. Cu toate că membru Bisericii Catolice arătaseră un interes crescând față de Duhul Sfânt în secolul ai nouăsprezecelea, disputele legate de darurile Duhului, vorbirea în limbi și doarmă ”dovezii inițiale” fuseseră în primul rând o problema a protestanților, are pe catolici i-a interesat mai puțin. Cei mai mu/p protestanți erau de părere că membrii Bisericii Catolice nu erau nici măcar creștini, și cu atât mai puțin candidap la botezul cu Duhul Sfânt. De cealaltă parte, catolicii de dinaintea Vatican II li priveau pe protestanți ori ca j eretici ori ca parțial creștini, fără un cler sau sacramente adevărate.

In cea mai mare parte a secolului, relațiile ecumenice au constituit de asemenea o preocupare a protestanților. Consiliile federal și cel mondial al bisericilor era formau in totalitate din creștini protestanți și ortodocși, fără participare din partea catolicilor care nu manifestau pentru aceasta decât

puțin interes sau chiar deloc. De partea protestantă, mișcarea ecumenică era

în întregime o inițiativă a bisericilor ”liberale”, cu toate că primul impuls spre ecumenism a fost generat de evanghelicii din secolul al XlX-lea.

O cauză a lipsei de interes din partea Bisericii Catolice față de ecu-menismul american a fost dezvoltarea deosebită a bisericii în ultima jumătate a secolului al XLX-lea. După 1880, milioane de imigranți catolici s-au îndreptat spre America venind din țările din sudul și estul Europei. în 1900, Biserica Romano Catolică era de departe cea mai mare denominație din Statele Unite. Prima jumătate a secolului al XX-lea a continuat să fie pentru catolicii americani o perioadă de creștere neîntreruptă atât numeric cât și ca influență. După cel de-al doilea război mondial și, în mod deosebit, după alegerea lui John F. Kennedy, în 1960, ca președinte al Statelor Unite, catolicii au început să vorbească despre ”epoca postprotestantă” și despre ziua când majoritatea absolută a americanilor vor face parte din Biserica Romano-Catolică.1

Visul acesta avea să fie aspru zdruncinat spre sfârșitul anilor șaizeci, când Biserica Romano-Catolică din America a trecut prin schimbări atât de dramatice încât cu greu mai putea fi recunoscută în ea biserica de dinainte cu câțiva ani. Intre 1960 și 1970, lunga perioadă de creștere constantă a bisericii a luat sfârșit. Familiile catolice au devenit mai mici, ca rezultat al practicii răspândite de control artificial al nașterilor, în contradicție evidentă cu învățăturile bisericii. Puținele convertiri la credința catolică s-au produs în primul rând ca rezultat al căsătoriilor cu necatolici.

A venit apoi dezastrul care a zdruncinat din temelii biserica. Mii de preoți, călugări și călugărițe și-au abandonat chemarea și s-au reîntors la lumea seculară. Sistemul școlilor parohiale romano-catolice, odinioară piatra nestemată a bisericii americane, a început să-și închidă ușile; la un moment dat se ajunsese la o medie de închidere a școlilor de una pe săptămână, înscrierile la seminarii au cunoscut aceeași scădere. Acum atât protestanții cât și catolicii începeau să vorbească despre o ”Americă postereștină”, deoarece și în rândul marilor biserici protestante americane se remarca un declin.

1. Vinson Synan, In the Latter Days, p. 97-118.

La începutul anilor șaizeci, Papa loan al XXIU-lea a provocat un freamăt în lumea religioasă prin convocarea primului conciliu al bisericii după aproape un secol. Noul conciliu, denumit Vatican II, s-a desfășurat între 1962 și 1965. Potrivit Papei loan, scopul convocării conciliului era de ”a deschide ferestrele pentru ca biserica să poată inspira aer proaspăt”. Adunați la Roma, cei 2500 de episcopi din toată lumea vorbeau deschis

Zoo

despre o ”nouă Reformă” în sânul bisericii – chiar până la o ”reformulare a doctrinei”. Atunci a fost pentru prima dată de la Martin Luther când astfel de termeni au fost folosiți în biserică.

De asemenea, Papa Ioan a vorbit în mod protetic despre conciliu spunând despre acesta că era ”o nouă Cincizecime” și i-a îndemnat pe toți catolicii să se roage zilnic pe durata celor trei ani ai conciliului: ”Doamne, ta minuni în aceste zile prin Rusalii”. Și-ar fi imaginat el că această rugăciune va fi împlinită la mai puțin de un an de la încheierea conciliului? De fapt, unul din cei patra președinți ai Vatican II, Leon Joseph, cardinal de Suenens, din Belgia, avea să joace un rol important în reînnoirea carismatică ce o va cunoaște curând biserica.

Ceea ce s-a întâmplat în romano-catolicism după 1962 a fost mai mult decât o ^reformă” – a fost, după cum spunea David F. Wells, o Revoluție în Roma. Pentru prima dată de la Conciliul de Trent, care avusese loc în secolul al XVI-lea, Biserica Catolică a renunțat la teologia ei monolitică al cărei rol fusese de a opri progresul Reformei protestante și și-a deschis ușa și altor teologii care voiau să existe și să se lupte pentru influență în biserică.

Al Il-lea Conciliu de la Vatican s-a încheiat în 1965 prin adoptarea unui program revoluționar pentru a cărui implementare deplină în bisericile catolice din întreaga lume au fost necesari mai mulți ani. Cea mai importantă schimbare a constat în cerința ca liturghia să fie oficiată în limbile diverselor naționalități și nu în latină. Preoților li se cerea să stea întorși cu fața spre cei din biserică în timpul slujbei. Imnurile urmau să fie cântate de întreaga biserică, nu doar de preoți și cor. Din Biblie trebuiau să citească atât clericii cât și laicii. Deși relațiile strânse cu membri aparținând altor religii erau încă interzise, catolicii erau încurajați să se roage împreună cu alți creștini. Era permisă liturghia neceremonioasă sau populară. Călugărițelor li se permitea să se îmbrace și în alte haine decât în cele destinate special lor.

Datorita acestor schimbări, care li s-au părut într-adevăr prea revoluționare catolicilor tradiționaliști, biserica a părut mai puțin ”ciudată” pentru protestanți, mai ales după ce catolicii au început să cânte ”Imnul Reformei” scris de Martin Luther, ”A Mighty Fortress Is Our God” (O cetate puternică este Dumnezeu nostru). Pentru prima dată, preoții catolicii au început să ia parte la serviciile protestante și protestanții au fost invitați să vorbească la serviciile catolice. O nouă eră ecumenică a început în 1960

o dată cu înființarea, la Roma, a Secretariatului pentru Promovarea Unității Creștine, care a inițiat imediat dialoguri cu bisericile protestante. Paptul că Papa Ioan al XXHI-lea a vorbit despre protestanți ca despre ”frați de care catolicii erau despărțiți” a deschis ușa pentru respect și apreciere reciprocă,

ceea ce a făcut posibil dialogul ecumenic.

Mișcarea penticostală a apărut brusc în Biserica Americană în faza a doua a acestor uimitoare schimbări. într-un fel, fenomenul penticostansmu-lui catolic a fost un eveniment miraculos și neașteptat, dar un studiu atent ne arata că au existat multe fapte de-a lungul unei lungi perioade de timp care au pregătit terenul pentru penticostalism în Biserica Romano-CatoUcă. In cartea sa, Aspects of Pentecostal Charismatic Origins {Aspecte ale apariției penticostalismului carismatic), părintele Edward O'Gonnor a identificat

următoarele ”rădăcini ascunse” ale mișcării carismatice de reînnoire din .

Biserica Catolică.

Papa Leo al XlII-lea și Elena Guerra

In 1897, Papa Leo al XXHI-lea i-a chemat pe toți catolicii din lumea întreaga să rostească anual o novenă (un ciclu de rugăciuni de nouă zile) către Duhul Sfânt, între sărbătoatea înălțării și cea a Rusaliilor, la sugestia Elenei Guerra, o călugăriță din Lucea, Italia, care conducea un grup de surori dedicate educației creștine a tinetelor fete. Din primii ei ani de călugărie începuse o dedicare totală, pe întreaga viață, Duhului Sfânt, și adesea practicase novene către Duhul Sfânt, ca parte a dedicării ei spirituale. Dar nu peste mult a ajuns nemulțumită de lipsa de atenție și dedicare a catolicilor față de Duhul Sfanț. In 1897, împotrivindu-se sfaturilot primite din partea prietenelor, Guerra i-a scris o scrisoare Papei Leo al XHl-lea su-gerându-i să proclame o novena universală către Duhul Sfânt între sârbă-toare înălțării și cea a Rusaliilot, ca o comemorare a zilelor în care apostolii au așteptat în odaia de sus revărsarea Duhului Sfanț.

Spre marea uimire a prietenelor ei, Papa nu numai că a citit scrisoarea ei, dar spre sfârșitul lui 1897 a emis o enciclică sub denumirea Pentru Duhul Sfânt, în care nu numai că proclama novena anuală către Duhul Sfanț, ci și chema biserica la o nouă concepție asupra Duhului Sfânt și a darurilor Sale.

4. O'Connor, The Hidden Roofc, p. 169-92. Mare parte din această secțiune este luată in

cartea lui Synan, In the Latter Days, p. 97-105.

Ca răspuns, milioane de catolici, de Ia teologi până la simpli credincioși și-au îndreptat atenția spre Duhul Sfânt într-un mod în care nu se mai văzuse în biserica dc secole. Guerra i-a mai sugerat Papei să dedice noul secol douăzeci Duhului Sfânt cântând ^ino, Duhule Sfinte.'” în prima zi a secolului. Aceasta s-a făcut pe 1 ianuarie, 1901.s

Teologia carismei

Răspunsul pozitiv al Papei Leo la scrisoarea Elenei Guerra a fost probabil rezultatul dezvoltării unei ”teologii a carismei” care își avea începuturile în Germania de după 1820, prin doi teologi catolici germani, Johann Adam Moehler și Matthias Scheeben. Lucrarea capitală a lui Moehler a fost Unity in the Church (Unitate în biserică), publicată în 1825, care descria biserica drepr o grupare carismaticâ constituită și însuflețită de Duhul Sfânt. Lucrarea de mai târziu a lui Scheeben (din anii șaptezeci și optzeci ai secolului trecut) punea accentul pe acțiunea unică a Duhului Sfânt de formare a vierii creștine. Efectul lucrării lui Moehler și Scheeben a fost de a aduce în centrul atenției ”teologia carismei” a cărei finalitate era o ”revalorizare” a darurilor Duhului, care suferiseră un declin atât printre catolici cât și printre protestanți în timpul aprigelor dezbateri din timpul Reformei.

Moehler și Scheeben au inaugurat o întreagă nouă școală de interpretare a lucrărilor bisericii. Accentul pus de ei pe importanța carismei în biserică în timpurile moderne a început să clatine concepția general acceptară a încetării carismei. Amândoi acești teologi au adus o nouă viziune cu privire la Duhul Sfanț, viziune sortită să aducă multă roadă în Conciliul Vatican II și în mișcarea carismaticâ ce a urmat.

Mișcarea liturgica

O evoluție de extremă importanță a fost cea care a avut în centrul ei strădania de reformare a liturghiei, în urma căreia formele închinării catolice au suferit modificări drastice. Mișcarea Htutgică și-a avut și ea rădăcinile în

secolul al XlX-lea, iar roadele ei au putut fi văzute în secolul următor. In esență, mișcarea era preocupată de a-i ajuta pe creștini să înțeleagă cuvintele închinării publice și să participe la diferitele ei fotme pentru a face ca biserica sa aibă semnificație pentru omul modern. Implicită în mișcare exista o nevoie stringentă de o reformă generală a închinării.

Cu toate că originea reformei liturgice poate fi socotită mișcarea romantică din primul deceniu al secolului al XlX-lea, efectele ei reale au fost pentru prima dată simțite în mănăstiri, mai târziu în același secol. In general, cei care au promovat reforma au dorit ca biserica să fie văzută mai puțin un organism judiciar și mai mult unul de închinare. In secolul al XX-lea, influența lor a trecut dincolo de mănăstiri, facându-se simțită în bisericile din prima linie.

După cel de-al doilea război mondial, Papa Pius al Xll-lea a dat un impuls mișcării prin enciclica sa asupra liturghiei intitulată ”Mediator Dci”, în care el autoriza efectuarea de schimbări în ritualurile din Săptămâna Patimilor și chema la o mai mare participare a laicilor la liturghie. Totuși, reforma liturgică nu a intrat puternic în viața bisericii înainte de Al Doilea ConciUu al Vaticanului. Noile texte liturgice au reflectat marile progrese în . studierea Scripturii făcute de biserică în deceniile anterioare. De asemenea, elemente noi ca folosirea chitarei pentru acompaniament, bătutul din palme și predici fundamentate mai mult pe Biblie au fost repede adoptate de caris-matici după Vatican II. Mișcarea liturgică a avut un efect și asupra protestanților, determinându-i să se împărtășească mai frecvent din Trupul și Sângele Domnului, insuflându-le un nou respect pentru rădăcinile ”catolice” tradiționale ale închinării creștine și chemându-i la o actualizare a vechilor forme de închinare. Atât din partea protestanților cât și a catolicilor a existat o apreciere mai profundă a liturghiei ca proclamare a Evangheliei.

Mișcarea laicilor

Una din cele mai dure controverse ale Reformei s-a purtat în jurul locului care le revenea în biserică laicilor. învățătura lui Martin Luther cu privire la ”preoția tuturor credincioșilor” li s-a părut catolicilor un atac la adresa lucrării unice preoției. Poziția care s-a adoptat la Conciliul de la Trent față de această problemă a fost în primul rând o reacție la provocările reformatorilor care păreau gata să acorde toate privilegiile clerului laicilor nehirotonisiți. Timp de secole, laicii catolici, din motive practice, n-au avut nici un rol în liturghie sau în conducerea bisericii.

Demnitatea și lucrarea autentică a laicilor catolici au putut deveni rea-iităti grape strădaniilor multor persoane laice importante care, în ultimele trei secole, deveniseră voci autorizare ale bisericii. La ridicarea laicilor a contribuit si Papa Pius al X-lca (1903-1914), care a declarat că laicii nu erau doar ”lucrători în caz de criză” atunci când absentau preoții, ci…

”… trebuiau să-i însorească pe preoți în slujba lor de închinare spirituală pentru gloria iui Dumnezeu si mântuirea oameniJor. Pentru acest moriv, laicii, dedicări iui Cristos si unși de Duhul Sfânt, sunt chemați într-un mod minunat și înzestrări să producă în ei înșiși și mai mult rod ai Duhului Sfânt''.

Este important de notat că primii lideri catolici carismatici au fost laici implicări profund în mișcarea de reformă a liturghiei înainte de a fi botezați cu Duhul Sfanț în 1967. Mișcarea penticostală în Biserica Catolică ar fi fost de neimaginat fără miile de lideri laici care și-au pus amprenta pe ea.

Mișcarea biblica

O altă temă importantă a Reformei Protestante a fost accentul pus pe Scriptură ca norma de credință și practică printre creștini. Spre deosebire de protestanți, catolicii au continuat să sublinieze importanța tradiției precum și a Scripturii ca surse ale autorității în biserică. Dezbinările aduse de Reformă au provocat teama printre catolici față de citirea Bibliei de către persoane fără pregătire și, de aici, față de posibilitatea de cădere în erezie sau de ajungere ia schismă.

Cu toate ca membrii Bisericii Catolice onorau și acordau reverență Bibliei ca fiind Cuvântul iui Dumnezeu, rareori o citeau în cadrul serviciilor. In consecință, studiile biblice ia înalt nivel au avut mult de suferit printre catolici în vreme ce protestanții se angajaseră în studierea profundă a Scripturii începând din zilele hui Luther, studiile biblice realizate de catolici au rămas mult in urmă. In secolele al XLX-lea și al XX-lea, studiile biblice de înalt nivel academic au fost opera protestanților. In cazul catolicilor, Scriptura era citită în cadrul liturghiei de către clerici, marea masă a credincioșilor însă neavănd acces nemijlocit la ea.

După cel de-al doilea război mondial, s-a produs o renaștere a studiului de înalt nivel academic printre catolicii din întreaga lume. S-a depus un susținut efort din partea intelectualilor catolici pentru a-i ajunge din urmă pe frații lor protestanți sub aspectul înțelegerii academice a Cuvântului lui Dumnezeu. Totuși, ceea ce a provocat foamea după citirea Bibliei ca resursă spirituală zilnică pentru credinciosul obișnuit a fost mișcarea carismaticâ. O pasiune intensă pentru a citi și a aplica Scriptura la viața de zi cu zi a fost unul dintre cele mai izbitoare aspecte ale reînnoirii de după 1967. Dar rădăcinile acestei renașteri a studiului biblic se aflau deja de mult timp în sânul bisericii; î;*^

Mișcarea ecumenică

Asemenea mișcării biblice, mișcarea ecumenică și-a avut originea în protestantismul secolului al XLX-lea, a înflorit la mijlocul secolului al XX-lea și numai după aceea a prins rădăcini în Biserica Romano-Catolică.

Ecumenismul a avut o lungă și variată istorie în viața bisericii. Marea Schismă din 1054 dintre Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă nu s-a vindecat nici până astăzi, în ciuda mai multor încercări de reconciliere. Schisma provocată de Reformă continuă și ea de 500 de ani. Simația religioasă prezentă este rezultatul politic al Păcii de la Westfalia, din 1684, când puterile europene au acceptat pluralismul și denominaționalismul. ”Tolerarea separării”, care a devenit cuvântul de ordine în secolul al XVTT lea, persistă și în zilele noastre.

Drumul de reîntoarcere de la pluralism la ecumenism a început cu crearea The London Sunday School Union, în 1803, care a marcat primul efort de unificare a unor denominații separate făcut de la Reformă. Printre alte exemple de cooperare din secolul al XlX-lea figurează The American Bible Society (1816), The YMCA (1851) și The Christian Endeavor (1881).

Ecumenismul secolului al XX-lea a început cu Conferința de la Edinburgh, din 1910, care a căutat să coordoneze eforturile misionare mondiale ale mai multor denominații evanghelice. Noua idee care a căpătat trecere a fost aceea că realizarea de programe de misiune într-un climat de competiție făcea o proastă impresie asupra unității creștine în rândul națiunilor păgâne. Dintre acțiunile și organizațiile de orientare eatmenică ale căror baze au fost așezate în secolul al XX-lea pot fi menționate: The World Conference on Faith and Order (1927), The National Association of Evangelicals (1943) și The World Council of Churches (1948).

Pentru romano-catoJicii de după Conciliul de ia Trent (1545-1563), drumul spre unitare a însemnat un singur lucru: revenirea protestanților la poziția Romei. In 1928, Papa Pius al Xl-lea a reafirmat în enciclica sa, Mortalium Animos, poziția tradițională catolică spunând că singura cale spre unitare era reîntoarcerea la Biserica Romano-Catolică și recunoașterea supremației papale și a structurilor canonice ale bisericii. Probabil datorită amenințărilor venite din partea fascismului și a comunismului, dublate de criza economică mondială, atitudinea catolici relativă la ecumenism a început să se schimbe spre sfârșitul anilor treizeci. Dislocările și persecuțiile îndurare de catolici, protestanp și în special de evreii din Europa au dus la o nouă deschidere după cel de-al doilea război mondial cum nu existase în urmă cu 400 de ani. Apostolul celei mai recente concepții asupra unității bisericii a fost Yves Congar, un dominican francez, care în 1937 a publicat Cbretiens Desunis, ”manualul” ecumenismului catolic modern. In această lucrare epocală, Congar indica posibilitatea ca anumite elemente catolice autentice să se fi dezvoltat din plin în unele comunități necatolice. Unitatea viitoare nu trebuia să pună în umbră diferențele existente, doar pentru a-i aduce pe top ”ia același numitor comun” – care ar fi putut avea o valoare foarte mică – ci să contribuie la ”împărtășirea comorilor” trecând peste liniile de separare dintre denominații.

Omul care a început să pună ideile lui Congar în practică a fost Augustul Cardinal Bea, care răspundea în 1960 de crearea Secretariatului pentru Promovarea Unității Creștine. Organismul acesta a început după 1960 sa poarte ”dialoguri” cu diferitele grupări creștine, dialoguri care continuă până în ziua de azi. In Conciliul Vatican II, viziunea lui Congar a devenit poziția oficială a Bisericii Romano-Catolice. Prin decretele oficiale ale Conciliului se recunoștea că Biserica iui Isus Cristos ”subzista” – și nu ”consta” – in Biserica Romano-Catolică. Ceilalți creștini erau recunoscuți ca Jrați separați”. Sarcina mișcării ecumenice era, astfel, de a descoperi elementele autentice în biserici, nu în comuniunea cu Biserica de la Roma. Celelalte biserici creștine era recunoscute drept ”biserici surori” care, de asemenea, ”subzistau” ca parte a bisericii universale, cu toate că liturghiile și teologiUe acestor biserici puteau să nu fie la fel de amplu elaborate ca în Biserica Romano-Catolică.

Daca reînnoirea carismatica ar fi început în Biserica Romano-Catolică înainte de Al Doilea Conciliu de la Vatican, aceasta ar fi putut fi văzută ca un fenomen ”protestant” și de aceea le-ar fi fost interziși catolicilor. Dar în

1967, când vorbirea în limbi a apărut pentru prima dată în cercurile catolice, penticostalismul era văzut ca una din ”comorile” bisericii din care

catolicii erau liberi să se împărtășească.

Mișcarea Cursillo

Mișcarea Cursillo a început în Spania, în 1949, ca o încercare de reînnoire a credinței personale a catolicilor prin intermediul așa-numitei ”retrageri de trei zile”. Denumită inițial Cursillo de Cristianidad, a fost folosită pentru prima dată de episcopul Juan Hervas din Ciudad Real, Spania. Mișcarea s-a răspândit în America Latină în anii cincizeci și, în cele din urmă, în Statele Unite prin intermediul hispanicilor din sud-vest.

Cursillo consta în cinci ”meditații” și cinci lecții asupra doctrinei creștine susținute de preoți și persoane laice pentru acei membri ai bisericii care doreau să-și adâncească credința. în mtrunirile consacrate discuțiilor se arăta în ce mod pot fi făcute aplicații practice ale subiectelor discutate. Cu un număr de aproximativ patruzeci de participanți, dezbaterile erau caracterizate de un spirit deschis de comunicare și adesea însuflețite de cântece și mici scenete.

Scopul mișcării Cursillo a fost de a-i evangheliza pe catolicii care erau ”sacramentalizați” dar cărora le lipsea o înțelegere profundă a ceea ce însemna de fapt să fii creștin. Mulți dintre catolicii penticostali nu numai că au luat

parte la mișcarea Cursillo, dar au fost și lideri în cadrul acesteia.

Al Doilea Conciliu de la Vatican (Vatican II), Papa Ioan al XXIII-lea și cardinalul Suenens

Papa Ioan al XXHI-lea a convocat în 1962 Al Doilea Conciliu de la Vatican, într-o perioadă în care multe din aceste mișcări reformatoare cunoșteau o influență maximă. Niciodată nu existase pentru vreun conciliu o vreme mai bună de a prinde ”vântul Duhului” care bătea prin biserică. In vreme ce catolicii urmau îndemnurile Papei de a se ruga pentru o nouă manifestare de semne și minuni ”în acele zile prin noi Rusalii”, în conciliu se făceau pași pentru a exista siguranța că astfel de ”noi Rusalii” vor fi bine primite atunci când vor apărea.

Papa Ioan a calificat conciliul drept o ”inspirație bruscă” venită din partea Duhului Sfânt în direcția realizării unității creștine. în ultimul mesaj pe care 1-a adresat episcopilor, Papa prevedea că, după ce toate reformele și dispozițiile bisericii vor fi duse la bun sfârșit, ”vor răsări noile Rusalii, care sunt ținta dorințelor noastre arzătoare”.9

Unu din cei patru ”președinți” ai conciliului a fost arhiepiscopul Belgiei, Leon Joseph Cardinal Suencns, care era unul din prelații ”liberali” ce chemau la schimbarea și reînnoirea bisericii. Singurul lider penticostal prezent a fost David du Plessis, care a participat ca ”observator” neoficial. Suenens și du Plessis erau destinați să joace roluri importante în reînnoirea carismaticâ a catolicismului care a început la scurt timp după încheierea conciliului. :

Pe măsura desfășurării hicrărilor Conciliului Vatican II, multe documente reflectau accentul pus pe Duhul Sfânt și pe natura carismaticâ a bisericii. Cei care au îndreptat interesul asupra persoanei și lucrării Duhului Sfânt au fost episcopii din Chile. După cum s-a menționat mai devreme, în Chile se manifesta o puternică mișcare penticostală începând cu 1909, și prelații chilieni remarcaseră probabil efectele acesteia. In total, documentele conciliului se refereau la Duhul Sfânt de 258 de ori.

Când vechea problemă a încetării carismei a fost adusă în discuție, conciliul s-a pronunțat direct în favoarea manifestării contemporane a tuturor darurilor Duhului Sfânt. Problema a fost reluată după prima citire a Constituției Bisericii, care afirma că Domnul acordă darurile Sale ”oricui după voia Sa (1 Corinteni 12:12), și că își arată harul față de cei credincioși, oricare ar fi aceștia”. In continuare se spunea că aceste daruri carismatice erau ”răspândite din plin” și că ”trebuiau primite cu mulțumire și mângâiere pentru că erau deosebit de folositoare pentru nevoile bisericii”.

Pe parcursul discuțiilor care au urmat acestei citiri, cardinalul Ruffini din Palermo, Italia, a formulat următorul protest:

”Textul, așa cum a fost elaborat, lasă să se înțeleagă că în vremea noastră mulți dintre cei credincioși sunt înzestrați cu multe daruri carismatice, dar această credință vine în totală contradicție cu istoria și cu experiența de zi cu zi. Pentru că darurile Duhului Sfânt… au existat din belșug la începutul bisericii, dar după aceea manifestarea lor a scăzut treptat până când aproape că a încetat complet… Contrar părerii multora dintre frații noștri separați, care vorbesc deschis despre lucrarea darurilor Duhului în biserică, acestea sunt extrem de rare, putând fi considerate excepții.”10

9. CConnot, Hidden Roots, p. 183-88.

10. OConnof, Hidden Roots, p. 185-86.

242

Mulți dintre episcopi și-au exprimat imediat dezaprobarea față dc această declarație făcuta în'spiritul vederilor tradiționale ale bisericii. în numele acestor episcopi, cardinalul Suenens a dat cunoscutul tăspuns care

mai târziu a devenit ”Magna Carta” a catolicilor carismatid:

”Documentul acesta spune foarte puțin despre darurile Duhului Sfânt date credincioșilor; aceasta poate crea impresia că noi discutam aici despre un fenomen care nu poate fi. mtâlnit decât periferic sau accidental în viața bisericii. Dar a venit acum timpul să arătăm mult mai explicit și cuprinzător importanța vitală pe care aceste daruri o au pentru zidirea trupului mistic al Bisericii. Trebuie cu orice preț să evităm să creăm impresia că structura ierarhică a bisericii este un aparat administrativ lipsit de orice legătură cu darurile Duhului Sfânt răspândite în toata Biserica.

Pentru Sfântul Pavel, Biserica lui Cristos nu este o organizație administrativă, ci un ansamblu viu, organic dc daruri și slujbe. Duhul Sfânt le este dat tuturor creștinilor, și fiecăruia în mod personal; și El, la rândul Său, le dă tuturor și fiecăruia în parte daruri și carisme «după

harul care le-a fost dat» (Rom. 12:6)”

Pledoaria lui Suenens a avut câștig de cauză în disputa cu concepția tradiționalistă și a pregătit terenul pentru acceptarea numai trei ani mai târziu a mișcării de reînnoire carismaticâ. Se spune că, așa ca vântul, ”Duhul sufla de unde vrea”, iar teologii încearcă să explice lucrurile după ce acestea s-au întâmplat. De data aceasta, teologii au explicat și acceptat mișcarea carismaticâ de reînnoire înainte ca aceasta să înceapă. Acesta a fost unul din acele momente unice în istorie când teologii le-au luat-o înainte profeților.

O ”surpriză” a Duhului Sfânt

Cu toată această pregătire, a fost aproape inevitabil ca penticostalismul să intre în Biserica Romano-Catolică. Singurele necunoscute erau unde se va întâmpla aceasta și când. Acestor întrebări li s-a dat curând răspuns prin ceea ce cardinalul Suenens a numit ”surpriza Duhului Sfânt”. Mișcarea catolică

11. O'Connor, Hidden Roots, p. 185-86. Vezi și Brands Sullivan, Charisms and Charismatic Renewal (Ann Arbor, MI, 1982), p. 9-15; Kilian McDonnell, Charismatk Renewal and the Churches; Kilian McDonnell și George T. Montague, Christian Initiation ani Baptism

in the Spirit.

243penticostală a început în Pittsburgh, Pennsylvania, la Universitatea Duquesne, o școală condusă destul de adecvat dc ”părinții” Duhului Sfânt. In 1966, doi profesori laici de teologie de la Universitatea Duquesne, Ralph Kiefer și Bill Storey, au început o căutare spirituală care i-a condus la două cărți publicate recent: cea a lui David Wilkerson, The Cross and the Switchblade (Crucea și pumnalul) și cea a lui John Sherrill, They Speak with Other Tongues (Ei vorbesc in alte limbi). După ce au citit aceste cărți, cei doi au început să cerceteze împrejurimile Pittsburgh-ului în speranța că vor găsi pe cineva care să fi primit botezul cu Duhul Sfânt însoțit de vorbirea în limbi. Cu timpul, ajutați de un preot episcopal dintr-un grup de rugăciune de orientare prezbiteriană, Kiefer și Storey au fost botezați cu Duhul Sfânt, după care au vorbit în limbi pe care niciodată nu le învățaseră.

Apoi acești doi profesori umpluți de Duhul Sfânt au conceput un plan pentru ei și mai mulți prieteni: urmau să petreacă un sfârșit de săptămână undeva retrași, în scopul de a căuta o revărsare a Duhului Sfânt peste Biserica Catolică. Aproximativ douăzeci de profesori și absolvenți împreună cu soțiile lor s-au adunat la Pittsburgh pentru a petrece împreună sfârșitul de săptămână, de pe 17-19 februarie, 1967, aceasta fiind totodată și prima întâlnire de rugăciune organizată de catolicii penticostali. Participanților li s-a cerut să citească primele patru capitole din Faptele Apostolilor și cartea Tije Cross and the Switchblade. întâlnirile au avut loc într-o mare casă situată într-o poziție mai retrasă, cunoscută sub numele The Ark and the Dove (Arca și porumbelul), facilitarea lor fiind asigurată de o grupare universitară numită Chi Rho. Cu timpul, acestor mtâlniri li s-a spus ”sfârșiturile de săptămână de la Duquesne”.

13. Synan, In the Latter Days, p. 110.

”In timpul acelei săptămâni fantastice, Duhul Sfânt s-a rotit deasupra casei Arca și porumbelul. După un studiu aprofundat al cărții Faptele Apostolilor și o zi dedicată rugăciunii și studiului, mulți dintre cei prezenți erau doritori că primească botezul cu Duhul Sfânt. Dar pentru seara de sâmbăta se făcuseră planuri pentru sărbătorirea zilei de naștere a unuia dintre preoți. După ce petrecerea a început, întreaga atmosfera a fost pătrunsă de un sentiment de încredințare și așteptare. Nu peste mult, unul după altul, studenții au părăsit în liniște petrecerea fi au urcat la capela de la etaj pentru a se ruga”.”

Lucruri ciudate au început să li se întâmple acestor tineri în momentul în care au început să-L caute pe Domnul pentru a primi plinătatea Rusaliilor. Un student pe nume David Mangan a intrat în cameră și a fost pe dată ”omorât în Duhul”, căzând neputincios la podea. Iată ce spune el că i s-a întâmplat:

”Am strigat mai tare decât oricând în viața mea, dar n-am vărsat o lacrimă. Dintr-o dată Isus Cristos a fost atât de teal și dc prezent, încât parcă II simțeam peste tot în jur. Am fost copleșit de un astfel de sentiment de iubire încât nici măcar nu pot începe să-1 descriu”.

Mai târziu, întregul grup a părăsit petrecerea de jos și s-au adunat în capelă pentru prima întâlnire de rugăciune catolică penticostală totală. Patricia Gallagher descrie în cuvintele următoare întâlnirea din această nouă

”odaie de sus”:

”In acea seară, Domnul a adus întregul grup în capelă. Am început să mă rog fară nici o greutate ca și alții să ajungă să-L cunoască pe El. Reținerea mea de a mă ruga cu glas tare a dispărut cu totul, pentru că acum Duhul Sfânt era Cel care vorbea prin mine. Apoi profesorii și-au pus mâinile peste câțiva studenți, dar cei mai mulți dintre noi am primit «botezul în Duhul» îngenunchind în rugăciune în fața sfintelor taine. Unii din noi au început să vorbească în limbi, alții au primit darul deosebirii, al profeției și al vedeniilor. Dar cel mai important dar a fost cel al dragostei care ne-a legat pe toți laolaltă. In Duhul Domnului am găsit o unitate pe care de-atât de mult timp încercasem sa o obținem prin propriile noastre strădanii.”

In timp ce acești catolici se rugau pentru noi Rusalii, multe dintre lucrurile care se petrec printre penticostalii dasici au început să aibă loc. Unii au început să râdă în mod necontrolat Jn Duhul”, în vreme ce un tânăr sc rostogolea pe podea în extaz. Lauda puternică la adresa Domnului, plânsul și vorbirea în limbi au caracterizat acest început al mișcăni în Biserica Catolică. Nu trebuie atunci să mire că au fost denumiți ”catolici protestanp” de către public și presă după ce în Pittsburgh s-a răspândit vestea despte ciudatul eveniment.

Focul aprins ia Universitatea Duquesne a cuprins curând și Universitatea Notre Dame din South Bend, Indiana. Aceasta s-a întâmplat după ce o scrisoare a iui Ralph Kiefcr a stârnit interesul mai multor studenți și profesori ai universirâpi care căutau și ei o reînnoire spirituală a bisericii. După o anumită investigape și un scepticism inițial, un grup de vreo nouă studenri s-au adunat în apartamentul iui Bert Ghezzi, unde au fost botezați cu Duhul Sfânt, cu roate ca nu au existar manifestări ale unor daruri spirituale. Pentru a fi ajutau în continuare, s-au adresat lui Ray Buiiard, un membru ai The Assembiies of God șt președinte ai sucursalei South Bend a The FuU Gospel Businessmen. Bert Ghezzi descrie modul în care acest grup de intelectuali catolici au primit darul vorbirii în limbi:

”în săptămâna care a urmat ne-am îndreptat spre casa lui Ray unde ne-am întâlnit într-o cameră de la subsol cu unsprezece lucrători penti-costali însoriri de soțiile lot, veniți din tot statul Indiana. Și-au petrecut seara încercând să ne convingă că dacă eram botezați cu Duhul Sfânt trebuia sa vorbim în aire limbi Le-am spus că eram deschiși rugăciunii în alte limbi, dar că eram ferm convinși că fusesem deja botezați cu Duhui Sfânt deoarece puteam vedea acest lucru în viața noastră. Problema a fost rezolvată prin aceea că am spus că eram gata să vorbim în limbi dacă această manifestare nu era văzură ca o necesitate teologică pentru a fi botezat cu Duhul Sfânt. La un anumit moment am spus că eram gara să încercam și un bărbat ne-a explicat în ce consta totul Foarte târziu în seara aceea, undeva după miezul nopții, în acea cameră de ia subsol, frapi ne-au înșirat pe toți de o parte a camerei, după care au început să se roage în limbi și să pășească înspre noi cu mâinile in anse. înainte să ajungă ia noi, mulți dintre noi au început să se roage și să cânte în limbi.

După un timp de rugăciune în limbin, spune Ghezzi, ”prietenii penticostali ai studenrijor i-au Întrebat pe aceștia, când vor părăsi Biserica Catolica pentru a deveni membri ai uneia penticostale.

întrebarea ne-a șocat puțin. Răspunsul nostru a fost că nu vom părăsi Biserica Catolici, pentru că a fi botezat cu Duhui Sfânt era complet compatibil cu credința noastră catolică, l-am asigurat pe prietenii noștri ca le purtam un mare respect și că doream să avem în continuare părtășie cu ei, dar că voiam să rămânem în Biserica Catolică.

Cred că nu este lipsit de semnificație faptul că aceia dintre noi care au fost botezați cu Duhul Sfânt atunci nu s-au gândit niciodată să

părăsească Biserica' Romano-Catolică.

Prietenii noștri penticostali cunoșteau catolici care trecuseră în biserici penticostale după ce fuseseră botezați cu Duhul Sfânt. Pentru că noi nu am făcut acest lucru, reînnoirea carismatică a catolicismului a

devenit posibilă”.

Cele petrecute la Duquesne se repetau acum la Notre Dame – capitala intelectuală a catolicismului american. In următorul fragment este descrisă o întâlnire de rugăciune tipic catolică într-un campus universitar. După mai

mult timp petrecut în cântare, rugăciune și citirea Bibliei…

”… cel care conducea întâlnirea a anunțat că sosise momentul să se facă rugăciuni pentru toți cei ce doreau să primească darurile Duhului. Cam șase persoane, dintre care doi preoți, au cerut acest lucru. După câteva sfaturi cu caracter practic privind modul de a recunoaște darul vorbirii în limbi când îl vor primi, cinci sau șase dintre cei care primiseră deja botezul cu Duhul Sfânt s-au adunat într-un semicerc în jurul primei persoane pentru care urmau să se roage. Și-au pus mâinile pe capul ei și au început să se roage, mai întâi în engleză. După câteva momente unul dintre ei a început să vorbească într-o limbă care semăna foarte mult cu araba. Un moment mai târziu, un altul a început să vorbească într-o altă limbă, care suna complet diferit de limba arabă. Nu peste mult timp, toți cei care se rugau pentru «candidatul» la botez cu Duhul Sfânt o făceau în alte limbi”.

In curând ziarele campusului au început să răspândească vestea. Ziarul National Cadiolic Reporter a investigat cele petrecute la Notre Dame și a

exprimat următoarea poziție:

”Există încercări de a explica mișcarea penticostală de la Notre Dame drept o reîntoarcere la aspectele devoționale ale bisericii. Unii spun că mișcarea îi atrage pe oamenii care au probleme emoționale. Alții spun că ea creează o falsă comunitate care are nevoie constantă de întărire. Și, bineînțeles, sunt și din aceia care califică fenomenul drept

«fanatism», «sminteală», «apă de ploaie» sau «excentrism». Dar iucruriJe nu sunt chiar atât de simple.

Ar fi atât de comod să. sc spună că acești penticostali catolici sunt niște intelectuali submitrip, excitați și care bâjbâie într-o atmosferă de fraternitate ca la fotbalul american. Ar fi foarte comod, dar și foarte neadevărat. In acest grup, cu excepția unei experiențe comune, nu pare a mai exista un alt nivel de conformitate”.1S

Dc fapt, între noii penticostali de la Notre Dame s-au aflat mai mulți respectabili profesori de la facultatea de teologie, printre care Edward O'Connor, J. Massinberg Ford și Kevin Ranaghan, un profesor de la Colegiul St. Mary. Alte persoane botezate cu Duhul Sfanț la Notre Dame care ulterior au devenit lideri ai mișcării au fost: Steve Clark și Ralph Martin, membri în secretariatul național al mișcării Cursillo, George Martin, un lucrător în domeniu] educației adulților în cadrul diocezei Lansing, Paul DeCclles, profesor de fizică la Notre Dame și un grup de studenți, printre care Bert Ghezzi, Jim Cavnar, Gerry Rauch, Dorodiy Ranaghan, Phil O'Mara și Kerry Kolier.19

Din acest grup de tineri capabili și dedicați au provenit principalii lideri ai mișcării carismatice de reînnoire printre catolici. Cei mai mulți aveau atunci peste douăzeci de ani. Sub conducerea lor pricepută și inspirată, pen-ncostalismui a început să se răspândească foarte repede printre catolicii din Srareie Unite și în cele din urmă în întreaga lume.

Creșterea din perioada de început a mișcării a fost uimitoare. Noi grupuri de rugăciune apăreau zilnic în întreaga țară. Informațiile din acea perioadă relevă o uimitoare acceptare a mișcării atât din partea clerului cât și din cea a laicilor. In scurt timp, penticostalismul a fost recunoscut ca mișcarea cu cea mai rapidă rata de creștere din Biserica Catolică. Creșterea aceasta poare fi ilustrată prin participarea la conferințele internaționale desfășurare anual ia South Bend, după 1967. Timp de mai mulți ani, cifra de participare la aceste conferințe aproape că s-a triplat an de an. Cifrele indicând participarea anuală în acei primi ani au fost:20

în 1974, mișcarea a renunțat la calificativul de ”penticostală” în favoarea mai neutrului ”carismaticâ” pentru a nu fi confundată cu vechii penticostali. în același an sc estimează că exisrau în America 1800 de grupuri de rugăciune, iar în lume 2400, cu un număr total de aderenți aproximat la 350.000. Dintre aceștia aproximativ 2.000 erau preoți.

In anii șaptezeci, penticostalismul catolic a crescut nu doar sub aspectul numeric, ci și sub cel al influenței. In 1973, cardinalul Suenens din Belgia nu numai că s-a alăturat mișcării, dar a și fost numit de către Papa Paul al Vl-lea în postul de consilier în probleme dc natură carismaticâ. In pros, mai mulți episcopi americani și canadieni au aderat în mod public la mișcarea carismaticâ. Un proeminent lider a fost episcopul american Joseph McKinney, episcop secund la Grand Rapids, Michigan, care a devenit omul de legătură dintre The Catholic Charismatic Renewal Service Committee și episcopii americani.

O cauză a rapidei dezvoltări a penticostalismului în sânul Bisericii Catolice a fost sporita atenție teologică ce i-a fost acordată aproape dc la început. Primele considerații teologice emise au fost cele ale călugărului și eruditului benedictin Kilian McDonnell, care, în 1970, a publicat un studiu important intitulat Catholic Pentecostalism: Problem in Evaluation (Penticostalismul catolic: Probleme de evaluare), prin care se încerca plasarea experienței penticostale în contextul tradiției catolice.

Alte lucrări de început care și-au adus contribuția la formarea unei teologii catolice carismatice au fost: The Pentecostal Movement in the Catholic Church (Mișcarea penticostală în Biserica Catolică) (1971), autor Edward O'Connor; The Pentecostal Experience: A New Direction for Catholics (Experiența penticostală: O nouă direcție pentru catolici) (1970), autor J. Massinberg; Catholic Pentecostals (Penticostalii catolici) (1969), autori Kevin și Dorodiy Ranaghan și Pentecostalism: a Theohgical Viewpoint (Penticostalismul: Un punct de vedere teologic) (1971), autor Donald Gelpi. Grație acestor studii, penticostahsmul a fost primit de către catolici ca un fenomen aflat în deplin acord cu tradiția lor, și nu ca unul importat de la protestanți.

O altă cauză a progresului de început al mișcării a fost atitudinea pozitivă dar circumspectă a episcopilor. In Raportul din 1969 al Consiliului Doctrinar, episcopii conchideau următoarele: ”Din punct de vedere teologic, mișcarea are motive legitime de a exista. Ea se întemeiază pe o puternică bază biblică”. Ei remarcau, de asemenea, că aderenții la această mișcare ”au înregistrat progrese în viața lor spirituală”, ”au fost atrași să citească mai mult Scriptura” și ”au ajuns la o mai profundă înțelegere a credinței lor”. în

afirmau: ”Concluzia Consiliului Doctrina încheierea raportului, cP P ^ nu trebuie oprită, ci lăsată să se dC2. este aceea că, în acest moi ,

volte” , . 1075 mișCarea penticostală catolica a ajuns tocmai

ȘiwAw^^.^n^ponală desfășurată într-un cort întills
la Roma. întro contfinF • peste 10.000 de catolici cansmatiei s-au
chiar pe locul carac~om ^ -a m chiar cetatea papalității. La sărbătoare
adunat spre a-și aduce m j credincioși umpluți cu Duhul adunați
RUSaiUl0r>lJ^ a-1 auzi pe papa Paul al Vl-lea s-a ridicat la

la Catedrala Sfanț « p serviciuhli, când penticostalii au început
25.000 dc persoane, Spre si_ ^ ^ ^ pătrat tară a li se cere aceasta,
”să cânte în Duhul , orga și ^ imnui internațional al mișcării,
unindn-si vocile i P*» ' a condus prima liturgic

!n lunea ^^'^^^ala Sfanțul Petru. Tineri lideri ameri-cansmarică * P^^J d” Ann Arbor, Michigan, au rostit pro-S1S—i. Cântări pline de bucurie și străbătute de frLlul Duhului Sfanț au umplut biserica. In mesajul adresat cansmat!-Lla încheierea liturghiei, Papa Paul al Vl-lea a spus pe un ton protetic: Cum s-ar putea ca această «reînnoire spirituala» sa nu fie o «șansa» pentru biserică și pentru hune? Și cum, în acest caz, nu și-ar lua cineva toate măsurile de prevedere pentru ca această șansă să rămana astfel?… Trebuie ca ea să reîntincrească lumea, să-i redea o spiritualitate, un suflet și o gândire religioasă, trebuie să-i redeschidă buzele închise pentru rugăciune și sa-i deschidă gura pentru a cânta, a se bucura și a mărturisi. Va fi un lucru foarte neașteptat pentru vremea noastră, pentru frații noștri, ridicarea unei generații de tineri care să mărturisească cu putere lumii despre măreția Dumnezeului Rusaliilor… uu

ll McD<XHKlL,Presence P/m D

CAPITOLUL TREISPREZECE

Explozia carismatica

daJizati sa audă despre carismatici că fumau, consumau băuturi alcoolice, dar vorbeau si în limbi. Dc la sute dc amvoanc penticostale predicatorii au vorbit cutremurări de indignare doar la gândul că se putea petrece așa ceva.'

Chiar și mai de neînțeles pentru penticostalii mai vechi erau pretențiile ridicate de catolici cum ca modul în care ei înșirau mătâniile, confesiunile și devopuniie pe care ie înălțau fecioarei Măria câștigaseră în profunzime în urma primirii de către ei a borezuiui cu Duhul Sfânt. Datorită unor astfel de deosebiri radicale față de linia tradițională a penticostalismului, unii pastori și lideri dc denominații au denunțat întreaga mișcare carismaticâ drept un complot satanic menit să înlocuiască adevărata ploaie târzie cu o contrafacere diavolească.

O teologie carismaticâ

Deoarece penticostalii clasici ori nu voiau ori nu puteau să contribuie ia dezvoltarea unei teologii carismatice, liderii carismatici și-au formulat curând propria lor poziție privind ”botezul cu Duhul Sfanț”, care a devenit cunoscută ca ”viziunea organică” asupra experienței. Cei care au făcut primii pași în acest sens au fost Kiiian McDonnell (romano-catoiic), Arnold Birxkngcr (hiteran) și Larry Christenson (luteran). Teologia aceasta a fost prezentată într-o formă dezvoltată în cartea lui Larry Christenson publicată în 1976, The Charismatic Renewal Antong Lutherans {Reînnoirea carismaticâ printre luterani).

Pe scurt, în ”viziunea organica” experiența penticostală era văzută ca parte escnpaiă ”riturilor de inițiere”: botezul, confirmarea și euharistia. Astfel, a fi ”botezat cu Duhui Sfânt” era tot una cu a fi botezat în apă, în vreme ce experiențele ulterioare manifestate prin vorbirea în limbi sau prin alte daruri constituiau o ”eliberare” sau o ”actualizare” a harului dat și primit la botez.

Conceppa aceasta era contrară celei penticostale clasice a unui botez separat cu Duhui Sfânt, care urma convertirii și botezului în apă, însoțit de ”dovada mițiaiă” a vorbirii în limbi. Cu toate că cei mai mulți dintre noii carismatici au respins poziția penticostală clasică privind necesitatea vorbirii în alte limbi, au subiiniar și ei importanța acestei ”dovezi inițiale”. Cei mai mulți au susținut, precum Christenson, că ”cei care se roagă pentru

umplerea cu Duhui Sfânt, în contextul reînnoirii carismatice, vorbesc de obicei în limbi ori în momentul când primesc botezul, ori ceva mai târziu”. Pentru a evita ideea a ”două botezuri” și pentru a adera la principiul ”un Domn, o credință, un botez”, se susținea că o persoană putea primi botezul

cu Duhul Sfânt în momentul când era botezată în apă (botez făcut copiilor), turnând ca ulterior, de-a lungul experienței creștine, să primească și un dar sau altul al Duhului Sfânt. De asemenea, prin adoptarea acestei concepțji se pretindea că se evita pericolul divizării bisericii în două grupări, una alcătuită din membri ”umpluți cu Duhul Sfânt”, cealaltă din membri ”de mâna a doua” care au primit ”botezul”.

Astfel, a devenit obișnuit ca unii carismatici să accepte ”un botez în Duhul” prin credință, tară manifestările însoțitoare, iar mai târziu să caute ”să vorbească în limbi” nu ca ”dovadă inițială”, ci ca unul din darurile care autentificau primirea Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, cei mai mulți carismatici simțeau că experiența lor era într-un fel incompletă dacă nu reușeau să vorbească în limbi. In realitate, cei mai mulți dintre carismatici vorbeau în limbi și considerau glosolalia drept o parte integrantă a experienței lor penticostale.

înarmată cu o nouă respectabilitate teologică și fără pericolul unui război sectar, mișcarea carismaticâ a intrat în anii șaptezeci în principalele biserici mai mult ca o rupere de nori decât ca o ploicică. Mii de lucrători, preoți și pastori au primit experiența penticostală în speranța de a-și reînnoi propria viață spirituală, precum și cea a parohiilor și chiar a denominației lor. La nivelul membrilor de rând, mai multe milioane au primit ”botezul” și au decis să rămână în bisericile lor, în încercarea de a răspândi vestea bună printre cei de aceeași credință cu ei.

The Jesus People (Oamenii ”Isus”)

Noul val carismatic din anii șaptezeci a fost, de asemenea, în mod impresionant adus în centrul atenției prin revoluția ”The Jesus People” (Oamenii ”Isus”), o mișcare de trezire a tinerilor începută în California și care s-a răspândit rapid în întreaga națiune. Unul din liderii mișcării a fost reverendul Chuck Smith, pastorul micuței biserici Caivary Chapel

Tradiția mișcării penticostale

Explozia carismatica

Foursquare Church din Cosa Mesa, California. Adepții mișcării ”Isus” au ajuns în biserica sa sub forma unor hippies care fuseseră convertiți și acceptați în biserică, spre groaza membrilor vechi ai acesteia, care nu au reușit să înțeleagă ce se întâmpla. Timp de doi ani Smith și biserica sa au fost literalmente copleșiți de mii de convertiți proveniți din cultura hippy a consumatorilor dc droguri din sudul Californiei care luau cu asalt biserica pentru a găsi mântuire și eliberarea de viciul consumului de droguri. In doar câteva luni, Smith a botezat în apele Oceanului Pacific aproximativ 15.000 de convertiți, după care s-a văzut obligat să-și mute temporar tânăra biserică într-un cort cu o capacitate de 3.000 de locuri. Spre sfârșitul deceniului, Biserica Calvary Chapel și-a ridicat o construcție cu 4.000 de locuri și înregistra la serviciile obișnuite de duminica o cifră de 25.000 de participanți.

Trezirea din rândul tinerilor consumatori de droguri a fost prezisă de activitatea lui David Wilkerson, fondatorul unei organizații naționale a tinerilor denumită ”Teen Challenge”. Acest predicator al Assemblies of God a renunțat la o slujbă confortabilă de pastor în Philipsburg, Pennsylvania, în 1958, pentru a merge să lucreze printre tinerii dependenți de droguri din New York City. Lucrarea sa, prin care a reușit să elibereze de sub acest viciu mii de tineri, a stârnit admirația creștinilor de pretutindeni. El pretindea că vindecarea lui de treizeci de secunde, botezul cu Duhul Sfânt, depășea cu mult ratele de vindecări ale programelor federale pentru dependență de droguri. Cartea sa, publicată în 1963 și care a cunoscut un mare succes de librărie, The Cross and the Switchblade (Crucea ți pumnalul), a exercitat o importantă influență în sensul răspândirii mișcării de reînnoire în rândul principalelor biserici.

In primii ani ai deceniului șaptezeci, relatări asemănătoare privind convertiri în masă de la cultura hippy au circulat prin toată America. In marile orașe au apărut așa-numitele ”cafenele creștine”, localuri destinate lucrării cu mnk de oameni ai străzii. în mai multe zone rurale au fost înființate mici .”comunități creștine” care aveau rolul de a se îngriji de cei ce părăseau lumea insritutionalizată a bisericilor tradiționale. în cele mai multe cazuri, penti-costaiismul a fost ”numitorul comun” al acestor refugiați din cultura drogului. Penticostalismul a părut a fi singura forță religioasă suficient de puternică pentru a lupta și ieși victorioasă din lupta împotriva viciului consumului de droguri. Oriunde s-a manifestat, mișcarea carismatica a atras mase întregi de tineri, care au combinat enetgia contemporană a ”rock-ului

evanghelic” cu forma liberă și expresivă de laudă și mehinare caracteristică penticostalilor clasici.

Principalele biserici, confruntate cu această explozie spirituală, au hotărât să conserve ”noul vin” penticostal în ”burdufurile vechi” ale instituțiilor lor. Nici gând să se mai revină la vechile denunțări și critici aduse ”tremurătorilor sfinți”. Confruntați cu masive pierderi de membri, liderii principalelor biserici păreau că nu mai vor să-i îndepărteze pe convertiții hippy care gravitau în jurul bisericilor penticostale sau a celot carismatice independente care ofereau hrană spirituală noii contra-culturi. Au început să se facă eforturi susținute în vedetea integtătii acestor carismatici în viața bisericilor tradiționale.

Bisericile recunosc mișcarea de reînnoire

Vigoarea și forța mișcărilor carismatica și ”Isus” au obligat bisericile la • o reevaluare majoră. Peste tot în lume, divetse denominații au numit comisii de analiză a mișcării carismatice, care acum părea a fi intrat în fiecare din marile denominații creștine. In 1970, Biserica Unită Prezbiteriană a devenit prima denominație importantă care a publicat un raport cuprinzător asupra mișcării. Acesta a servit drept model pentra celelalte rapoarte denomi-naționale care i-au urmat. Pentru redactarea raportului lor, prezbiterienii au numit o subcomisie formată atât din teologi cât și din specialiști în științe comportamentale. Spte deosebire de studiile asemănătoare efectuate la începutul secolului, concluzia comisiei a fost că ”nu exista nici o dovadă în sprijinul supoziției că mișcarea ar avea un caracter patologic”. Cât despre vorbirea în limbi, raportul spunea că aceasta ”n-ar trebui desconsiderată și nici interzisă; pe de altă parte, n-ar trebui nici să se pună un prea mare accent pe ea sau să fie impusă drept normă a experienței creștine”.

Alte studii importante, elaborate de The Episcopal Church (1971), The American Lutheran Church (1973) și de The Lutheran Church in America (1974), au fost asemănătoare celui prezbiterian publicat în 1970. Documentele acestea vorbeau și despre posibile abuzuri, dar afirmau cate-

6. pentru o copie a raportului vezi mcdonnell, praence, pmver, prime, voi. 1, p. 207-10,

221-81.

goric că persoanele care vorbeau în limbi puteau rămâne membri

respectabili în bisericile lor.7

Cu roate ca primele rădăcini ale reînnoirii se găsesc, din punct de vedere istoric, în tradiția metodistă, The United Methodist Church a publicat prima, sa evaluare privind mișcarea relariv târziu, în 1976. In vreme ce nota că penricostalismul apăruse din tradiția wesleyană, raportul afirma că ”acesta avea pupii de-a face cu teologia lui Wesley33. Cu toate acestea, cei care vorbeau în alte limbi erau bine primiri în bisericile metodiste; cei mai impresionant exemplu în acest sens i-a constituit primirea în 1969 a lui Oral Roberrs de către The Boston Avenue Methodist Church din Tuisa, Oklahoma. Roberts a fost primit, de asemenea, ca predicator local la Conferința din Oklahoma a Bisericii Metodiste de către episcopul Angie Smith după cc a promis ca nu-și va schimba nici teologia penticostală și nici metodele de vindecare divină. The Graduate School of Theology din cadrul Universiritii Oral Roberts, condusă de teologul metodist dr. Jimmy .Buskirk, a primit în 1982 aprobarea din partea The United Mediodist Church de a funcționa ca seminar pentru pregătirea lucrătorilor metodiști. Dincolo de aderarea de metodism, Oral Roberts University a devenit centru] de pregătire a liderilor carismatici pentru toate bisericile.8

De-a lungul decenmmi șaptezeci, reacția ierarhiei romano-catolice americane a continuat să fie pozitivă și încurajatoare. Sub influența raportului episcopal din 1969, în care se spunea că mișcarea ”nu trebuia oprita, ci lăsată să se dezvolte19, într-un raport din 1975 venit din partea episcopilor americani se spunea ca existau ”direcții pozitive și de dorit” în mișcarea cansmarică. In raport se mai spunea:

”Acolo unde mișcarea înregistrează un progres deosebit, există o puternică credință în Domnul Isus Cristos ca Domn. Aceasta, ia rândul ei, conduce la un interes reînnoit față de rugăciune, atât individuală, cât și in grup. Mulți din cei care aderă la mișcare ajung să aibă o nouă concepție privind valorile spirituale, o conștiință înaltă a iucrării Duhului Sfanț, a laudei lui Dumnezeu și a unei profunde dedicări personale Domnului Isus Cristos. Mulți, de asemenea, sunt mai devotați euharistiei și participă mai intens la viața sacramentală a bisericii. Reverența față de Sfânta Fecioară capătă un sens nou și mulți cunosc un sentiment de mai profund atașament față de biserică”.9

Reacția romano-catolicismului internațional față de reînnoire a fost cel mai clar exprimată în trei publicații cunoscute ca Documentele, publicate sub autoritatea lui Leon Joseph, cardinal de Suenens. Aceste documente se ocupă de diferite aspecte ale mișcării, după cum se poate observa și din ridurile lor: Theological and Pastoral Orientations I (1974), Ecumenism II (1978) și Social Action (1979). Toate aceste documente recunoșteau autenticitatea reînnoirii, respingeau ideea încetării acordării de daruri ale Duhului Sfânt și ofereau sfaturi pastorale privind modul de integrare a mișcării de reînnoire în viața bisericii. Potrivit cunoscutei sintagme a cardinalului, reînnoirea era un ”curent de har” care își va atinge scopul atunci când va dispărea în ”curentul mai mare al vieții bisericii”, aducând astfel reînnoire Trupului lui Cristos din întreaga lume.10

Cea mai negativă apreciere a reînnoirii a venit din partea mai vechilor biserici holiness și fundamentaliste care respinseseră penticostalismul la începutul secolului. De exemplu, The Christian and Missionary Alliance a confirmat în 1963 dictonul ”nu căuta – nu interzice” lansat pentru prima dată de A. B. Simpson în 1907. Baptiștii și nazarinenii din sud au respins și ei mișcarea, dar nu pe baze scripturale și teologice, ci pentru că penticostalismul era în dezacord cu doctrina și tradiția lor. Sinodul din 1972, de la Missouri, al Bisericii Luterane observa că mișcarea carismaticâ era incompatibilă cu teologia și practica luterană.11

Consiliul Mondial al Bisericilor și-a exprimat cu întârziere poziția față de mișcarea de reînnoire, cu toată intensa străduință a lui David du Plessis de a prezenta organizației mărturia penticostală. Raportul acesteia privind reînnoirea penticostal-carismatică a apărut în 1980. Un lung și detaliat document care se baza în mare parte pe analizele prezentate anterior în rapoartele întocmite de principalele biserici protestante, raportul Consiliului Mondial al Bisericilor vedea în viguroasele rădăcini ecumenice ale reînnoirii un ”semn al speranței”. Aceasta era în mod deosebit adevărat pentru ”ecu-meniștii obosiți” ai Consiliului Mondial, care nu fuseseră niciodată în stare să strângă mari mulțimi de oameni din diferite biserici în măsura în care o făcuseră carismaticii. Deși își exprima îndoiala at privire la dedicarea caris-maticilor acțiunilor socio-politice, raportul, în ansamblu, era pozitiv și încurajator cu privire la aspectul spiritual și la cel care ținea de formarea de comimități ale mișcării.12

Pc un ron precaut fi pastoral, cele mai multe din aceste rapoarte au acceptat premisa majora a penticostalismului, și anume aceea că darurile miraculoase ale Duhului nu au încetat odată cu vremea apostolilor, ci se manifestă chiar și în zilele dc azi în biserică prin credincioși umpluți de Duhul. Problemele majore cu care s-au confruntat principalele biserici nu au fost în legătură cu autenticitatea darurilor Duhului, ci cu modul în care aceste darurifputeau fi cel mai bine integrate în viața bisericilor contemporane.

Conferința de la Kansas City, din 1977

Inarmap* cu recunoașterea venită din partea bisericilor, carismaticii și-au îndreptat atenția ia mijlocul deceniului șaptezeci spre organizarea mai multor mari adunări publice cu scopul de a-și imprima mesajul asupra sufletului bisericii și asupra felului de a gândi ai națiunii. Ca rezultat al unei viziuni împărtășite de mai mulți lideri în 1975, la ”Adunarea Glencoe”, în 1976 a fost lansată convocarea la o ”conferință generală internațională” a ruturor carismarioior și penticostalilor, conferință ce urma să aibă loc la Kansas Cin; Missouri, în 1977, și care urma să adune la un loc pentru prima dată toate segmentele mișcării de reînnoire. Scopul conferinței era de a demonstra unitatea mișcării și de a aduce bisericii și lumii o ”mărturie comună” privind tema conferinței: ”Isus este Domnul.'”11

Timp de optsprezece luni, sub conducerea lui Kevin Ranaghan, președinte al The Catholic Charismatic Renewal Service Committee, o echipă ecumenică a elaborat pianul unei ”conferințe a conferințelor”. In virtutea conceptului ”celor trei curente” (penticostalismul clasic, neopenti-costalismuJ protestant și catolicismul carismaric), Larry Christenson (luteran) si Vinson Synan (penticostal) au lucrat în cadrul ”comitetului executiv” împreună cu Ranaghan. Larga deschidere ecumenică a evenimentului era pusă în evidență și de participarea în cadrul comitetului și a altor persoane. Dintre aceștia menționam: Brick Bradford (prezbiterian), Irhiel Clemmons (The Church of God in Christ), Howard Courtney (The International Church of the Foursquare Church), Robert Frost (independent), Robert

Hawn (membru al Bisericii Episcopale), Roy Lamberth (baptist din Sud), tfelson Litwiller (menonit), Bob Mumford (independent), Ken Pagard (baptist), Carlton Spencer (Elim Fellowship), Ross Whetstone (metodist) și

David Stern (evrei mesianici).

Conferința carismatica de la Kansas City a fost evenimenml ecumenic cel mai important din istoria mișcării și cea mai marc adunare ecumenică din istoria națiunii. Pentru prima dată, s-au reunit toate grupările importante de orientare penticostal-carismatică. In prima parte a zilei, diferitele grupări denominaționale se întâlneau în diverse săli din oraș. Au avut astfel loc se-minarii pentru catolici, luterani, prezbiterieni, membrii ai Bisericii Episcopale, penticostali denominaționali, penticostali independenți, meto-diști și membri ai The Messianic Jewish Church. în partea a doua a zilei fiecare grupare avea ateliere, la care putea participa oricine dorea. Scara, în The Arrowhead Stadium, avea loc o întâlnire ecumenică generală de laudă și închinare la care participau toate denominațiile. Președintele conferinței aprecia că aceasta era probabil cea mai mare adunare ecumenică a creștinilor din ultimii 800 de ani.14

Printre vorbitorii importanți care au luat cuvântul s-au numărat Kevin Ranaghan, Bob Mumford, Larry Christenson și Jim Forbes. Alți vorbitori au fost Terry Fullam, Michael Scanlan, Francis McNutt, Ruth Carter Stapleton, Măria Von Trapp și cardinalul de Suenens. Aceștia toți formau o adevărată galerie de onoare a mișcării carismatice. Cel mai puternic mesaj al conferinței a venit sub forma unei chemări profetice la unitate, ceea ce a adus întreaga adunare pe genunchi în lacrimi de pocăință:

,yeniți la Mine, cu inima zdrobită și într-un duh de pocăință, Pentru că trapul Fiului Meu s-a frânt.

Veniți la Mine, cu lacrimi și tristețe, Pentru că trupul Fiului Meu s-a frânt.

Lumina scade, poporal Meu este împrăștiat, Trupul Fiului Meu s-a frânt.

13. ”Glcncoe JCcrrear” era denumirea unei reuniuni ecumenice anuale neoficiale la care juau parte aproximativ cincizeci de lideri a diverse mișcări care s-au constituit în mod neoficial kt ”Charismatic Concerns Committee” ai cărui scop era dc a Încerca sa estompeze diferențele existente io sânul mișcării carismatice aflate in dezvoltare. în primii ani ai săi dc existența, oumirend a fosr condus de Larry Clir'istcnson fi Kevin Ranagliau. Vezi David Moore, The Shepberdhg Movement, p 53-79*

258

14. Cartea lui David Manual, Like a Miphty Rivcr: A Personal Account of the Charismatic Cofiference of1977 (Orleans, MA, 1977) se constituie într-un document și o relatare detaliată a

conferinței.

259

Tor cc am avur am dar prin trupul și sângele Fiului Meu Sângele acesta s-a vărsat pe pământ, Trupul Fiului Meu s-a frânt.

inroarcep-vă de la păcatele părinților voștri

Și umblați pe căile Fiului Meu. Rcînroarccp-vă ia voia Tatălui vostru. Reîntoarceri-vă la p'nra Dumnezeului vostru. Trupul Fiului Meu s-a frânr.

Domnul vă spune: Știți în unitate unii cu ceilalți

Și nu lăsări pe nimeni să vă dezbine.

Cu nici un chip să nu vă despărțiți unii de ceilalți

Prin zclozk sau răutate

Sau prin dorințele voastre,

Ci rămâneri strâns uniri.

Pentru că am de gând să las peste voi

O vreme de grea și mare încercare,

Și veri avea nevoie atunci să firi uniri.

Dar ceea ce vă mai spun este că

Fu sunt Isus, Impararui biruitor,

Și vă făgăduiesc izbânda”.

Ca un simbol ai acestei unitari la cate chema profeția a fost platforma pe care au urcat liderii unor tradiții creștine mult diferite una de cealaltă. în acel serviciu memorabil, cardinalul de Suenens (romano-catolic), Thomas Zimmcrman (Assemblies of God), }. O. Patterson (Church of God in Christ) și arhiepiscopul Bill Burnett (anglican) au star împreună îri fața marii mulțimi într-o demonstrație de unitate fără precedent.

întreaga sală a fost umplută de o mare bucurie în momentul în care muipmea adunată, într-un profund spirit ecumenic, a început sa cânte în limbi și să danseze în fața Domnului. într-un articol informativ privitor la conferință, Time Magazine nota oarecum ireverențios că ”toți cei prezenți au petrecut un timp in stil carismatic”. Presa a estimat că mulțimea adunată la Kansas City reprezenta nouă milioane de americani, dintre care patru milioane erau penticostali clasici și resnii de cinci milioane erau carismaricii din interiorul marilor biserici'

într-un cuvânt, Conferința de la Kansas City a produs o puternică impresie asupra bisericilor americane. Un observator, Jcremy Rifkin, spunea despre ea că a fost ”megastadionul de unde a început să se dezvolte noua

mișcare carismatică”. Din descrierea evenimentului făcută dc el în The

Changing Order răzbate ceva din natura lui ecumenică:

”Pe stadionul de fotbal din Kansas City nu se mai desfașurase niciodată un eveniment mai neobișnuit. Pe 21 iulie 1977, zeci de mii de creștini de toate nuanțele denominaționale, purtând Biblii și cântând imnuri, s-au înghesuit în tribune, la peluze, după care s-au revărsat pe gazon, pentru ceea ce a devenit prima adunare de proporții uriașe a mișcării carismatice aflate la început de drum. Erau catolici, baptiști, prezbiterieni, membri ai Bisericii Episcopale, toți lăudându-L pe Domnul și îmbrățișându-se unii pe ceilalți cu o dragoste frățească. Chiar și unui cercetător al istoriei religioase a creștinismului, un astfel de moment de fericire ecumenică i-ar fi dat cu siguranță impresia că avusese loc, într-adevăr, o minune”.

Momentul cel mai de neuitat al conferinței a fost acela în care Bob Mumford a atins apogeul în timpul predicii sale rostite în seara marii adunări pe stadion. Ridicându-și Biblia în aer, Mumford a exclamat: ”Daca urci un deal în urma Cărții, Isus câștigă! ” Mulțimea de aproximativ 50.000 de persoane au strigat în semn de aprobare timp de 15 minute; 15 minute de laudă puternică în extaz!1''

Cu toate că cei mai mulți nu au văzut decât bucuria și fervoarea întâlnirii, au fost și din aceia care au înțeles sensul ei mai adânc. Pentru unii, Kansas City a însemnat afirmarea rezistenței față de cultura seculară și față de materialismul acelor timpuri și o reîntoarcere la valorile spirituale. In opinia lui David Stump, carismaricii întruniți la Kansas City ”vedeau dar în anii care veneau o vreme de luptă în care urma să se decidă dacă viitorul va fi construit potrivit principiilor sau potrivit celor ale materialismului secular”.2”

Reuniunea de la Kansas City din 1977 a reprezentat un moment de vârf al mișcării carismatice în America. A fost cel mai evident semn de unitate din întreaga istorie a mișcării penticostal-carismatice. După Kansas City,

Trudi,

diferitele grupări carismatice denominaționak și-au reJuat practica de a se întâlni în conferințe anuale. Multe grupări, ca romano-catolicii, au început organizarea unor mari conferințe regionale care au eclipsat mișcarea caris-

marică pentru privirile mass-mediei. Diversificarea și regionalizarea au devenit cuvânml de ordine. Dar chiar și așa, adunarea anuală la Minneapolis a celor 15.000 de luterani carismatici a rămas cea mai mare din țară a acestei biserici, și la fel, adunarea anuală la Norre Dame a celor 10.000 de cato-jici a rămas una din cele mai importante adunări ale lor din Statele Unite.

Controversa păstoririi

Sub unitatea afișată în public la Conferința de la Kansas City se ascundea o dispută înăbușită cu privire la mișcarea de ”păstorire — ucenicizare”, fapt calificat de Michael Harper ca fiind ”de departe cea mai dăunătoare controversă care a lovit mișcarea carismatică,\ De fapt, la Kansas City, delegațiile non-denominaționale au fost despărțite în două grupuri, pentru a separa cele două facțiuni care au refuzat să se întâlnească în aceeași sală.

Rădăcina controversei se afla în învățăturile a patru lucrători independenți din Fort Lauderdale, Florida: Derek Prince, Bob Mumford, Charles Simpson și Don Basham. Acești bărbați, cărora mai târziu li s-a alăturat și Em Baxter, și care au ajuns cunoscuți ca ”cei cinci de la Fort Lauderdale”, olidarizat din 1970 într-o lucrare de învățătură, din acel an preluând o revistă care-și încetase apariția, denumită New Wine și fondată de Eldon Purvis, liderul lucrării carismatice cunoscută sub denumirea de ”The Holy Spint Teaching Mission”. De-a lungul întregului deceniu șaptezeci, grupul s-a bucurat de a fi în fruntea unei mișcării care a cunoscut o creștere spectaculoasa, lucrare care a devenit subiectul de discuție în sânul mișcării carismatice. Potrivit lui Mumford, învățătorii de la Fort Lauderdale se bucurau de mare căutare datorita tendinței puternice spre subiectivism și experiență manifestată de mulți carismatici din principalele biserici care se grăbeau să audă pe oricine folosea cuvântul ”carismatic*' în publicitatea ce și-o făcea.

Inspirându-sc din tradiția catolică a ”directorilor spirituali” și din invâțâturiJe evanghelistului penticostal argentinian Juan Carios Ortiz, imitatorii din Florida au construit un sistem de îngrijire pastorală cunoscut 1 sub denumirile diferite de ”păstorire” sau ”ucenicizare”. Pentru a putea purta de grijă mulților carismatici rătăcitori și tară nici o biserică, ei au conceput un sistem în care accentul era pus pe ”relațiile și atitudinea de dedicare rezultate în urma încheierii unui legământ” făcut față dc un bărbat, care urma să fie ”păstorul” (deci autoritatea) și care trebuia să călăuzească viața spirituală a ”ucenicilor” săi, dintre care mulți urmau să trăiască în ”supunere” în cadrul unor așa-numite ”comunități ale legământului” formate cu scopul protejării și creșterii grupului. Conducerea în aceste comunități urma să aibă la bază modelul ”celor cinci slujbe”: apostoli, profeți, evangheliști, pastori și învățători. Astfel de relații puteau fi trans-localc și ele funcționau separat de relațiile denominaționale pe care o persoană ie avea față de o anume biserică.

25. McDonnell, Presence, Power, and Praise, voi. 2, p. 116-17.

învățăturile acestea s-au bucurat de o bună primire în rândul miilor de carismatici care duceau lipsă de îngrijire și învățătută pastorală și a existat o cerere uriașă ca învățătorii de la Fort Lauderdale să vorbească la conferințele de început ale mișcării carismatice din întreaga Americă. Cărțile și casetele lor audio erau extrem de căutate. Intre 1979 și 1984, învățătorii de la Fort Lauderdale au distribuit 4.500.000 de reviste, 1.000.000 de scrisori de informare, 600.000 de casete audio și 250.000 de cărți. Pentru a consolida mișcarea, între 1973 și 1975 ei au organizat trei ”conferințe ale păstorilor” la care au participat mii de adepți. Nu mai este nevoie să spunem că mulți alți lideri carismatici erau profund preocupați de această evoluție a lucrurilor, care aparent amenința să distrugă întreaga mișcare carismatica. Un conflict acerb a ieșit la suprafață în 1975, când mai mulți lideri influenți ai mișcării carismatice i-au atacat deschis pe învățătorii de la Fort Lauderdale, nu doar datorită învățăturilor lor, ci de teama că vor fonda o nouă mare denominație. Criticilor mișcării le era teamă de această sinistră schemă piramidală formată din păstori și turmă, în cadrul căreia, ”prin intermediul ucenicilor cuprinși în piramidă s-ar fi format un lanț de comandă care ar fi ajuns la cei de la bază și de aici, tot prin principiul piramidal, zeciuielile ar fi ajuns la vârful piramidei (Fort Lauderdale)”.” Alții ii acuzau pe păstori că prin sistemul lor controlau chiar deciziile luate la nivel individual de către membrii ”turmei”, cum erau cele referitoare la unde să trăiască sau cu cine să se căsătorească.

în primăvara lui 1975, The Fuil Gospel Business Mcn a emis pe neașteptate p directivă prin care le interzicea liderilor ei si invite pe vreunui dintre învățătorii de ia Fort Lauderdaie să vorbească ia vreuna din întâiniriJe sau com-cnniie orgariizapei. La aceasta s-a adăugat decizia iui Pat Robertson dc a interzice apariția învățătorilor Ja ”Clubul 700”, emisiunea iui TV de Janrâ audiență. Criza a fost adâncită dc Kathryn Kuhiman, prin. refuzul ei explicit dc a apărea în cadrul programului dc la Ierusalim alături de Bob Mumford, spunând: ”Dacă Bob Mumford merge în Israel, eu nu mă voi duce… omul acesta este un eretic”. Criza a atins punctul culminant în iunie; când Robertson a publicat o scrisoare înțepătoare care a adus controversa în cenrrui arenpei. In aceasta ei îi acuza pe învățători de ”erezie” și de ”controlarea vieților adepților lor prin abuzare de autoritatea spirituală”. Acuzațiile acesta au condus ia organizarea, în august 1975, la Hotelul Curtis, a unei mtâlniri lămuritoare în care lideri ca Larry Christenson, Jamie Bucicingham, Dennis Bennett și Pat Robertson s-au întâlnit cu învățătorii de la Fort Lauderdaie, în strădania de a aplana controversa. Nici această întâlnire și nici ceielaire care au urmat ale unui nou format ”Consiliu pentru discutarea problemelor carismatice'', la Oldahoma City, în 1976, nu au putut soluționa problema.*

După Conferința de la Kansas City din 1977, unde cei 12.000 de participând Ja conferința de păstorire au marcat cel mai înalt punct al mișcării, controversa a continuar să se afle în atentia liderilor carismatici – deși interesul a început să scadă în rândul membrilor de rând. In 1983 s-a produs dis-oderea iui Derek Prince de ceilalți învățători, urmară de încetarea în 1986 a apariției revistei New Wine și, In aceiași an, de dezmembrarea restului echipei. Abia în 1989 a publicat Bob o scrisoare în care cerea să fie iertat pentru combinația în care intrase și renunța la cea mai marc parte din fostele iui mvărâturi privind concepția de păstorire. Totuși, cei care au rămas în mișcare au continuat si se adune în biserica din Alabama a lui Charles Simpson, ”The Covenant Church of Mobile”.17

Sărbătorirea Rusaliilor

Diversificarea care a urmat mtrunirii de la Kansas City a cuprins și începutul sărbătoririi la nivel mondial a Duminicii de Rusalii ca o demonstrație ecumenică a unității bisericii. Propusă împreună de cardinalul de Suenens și de Vinson Synan, sărbătoarea aceasta a început să fie respectată în tot mai multe din marile orașe ale lumii. In 1979, Rusaliile au fost sărbătorite în Statele Unite de peste 250.000 de oameni. Cea mai mare adunare de acest fel a avut loc în 1979, la New York, unde 35.000 de oameni s-au adunat pe Giant Stadium pentru a sărbători ziua de naștere a bisericii. Adunări uriașe pentru sărbătorirea Rusaliilor au avut loc și în orașe îndepărtate ca Londra și Bombay. In multe orașe, ca Dallas și Oklahoma City, aceste întâlniri ecumenice anuale au intrat în calendarul obișnuit al bisericilor locale.

O anticipare a evoluției politice a lucrurilor în cadrul mișcării s-a produs la Conferința de la Kansas City, unde Ruth Carter Stapleton, evanghe- • listul baptist carismatic cunoscut pentru lucrarea de vindecare pe care o promova, i-a convins pe carismatici să susțină politica ”născută din nou” a fratelui său, Președintele Jimmy Carter. Scrisoarea președintelui, citită în plenul conferinței, nu numai că a ridicat întreaga asistență în picioare, ci a adus și politica prezidențială în zona religioasă evanghelică. Lecția aceasta a fost bine învățată de succesorul lui Carter, Ronald Reagan, care i-a curtat deschis pe evanghelici și carismatici în cursa pentru Casa Albă.

Washingtonul pentru Isus, în 1980

In 1980, potențialul politic al mișcării a putut fi efectiv văzut cu ocazia demonstrației ”Washingtonul pentru Isus”, care a adus 500.000 de creștini la VVashington pentru una din cele mai mari adunări din istoria capitalei. Un predicator penticostal pe atunci necunoscut, John Gimenez, pastor al The Rock Church din Virginia Beach, statul Virginia, a chemat pe 4 iulie 1980 întreaga mulțime la predică și rugăciune de la răsăritul până la apusul soarelui.

Vorbitorii nu au sprijinit în luările de cuvânt pe nici un candidat sau vreun partid politic înscriși în cursa pentru alegerile electorale din 1980. Ceea ce au făcut însă este că s-au pronunțat cu tărie și în unanimitate

26. Edward £ PJowman, Jhc Dccpctuiig Rift m rhc Qiarisuiaric Movcincnr”, Today, 10 oct. 1975, p. 52-54. Vezi fi Vinsau Synan, ”RcconciJing Charoinaucs”, OenftumUy Jâday, 9 apr 1976, p. 46.

27. Jamie Budungivxm, Jhc Beai oi die Ducipkslup £ra”, Mmutnes May, ian./feb. 1990, p 4641; Moore, Jhc Sljeplierduu* Movement”, p. 2-95.

împotriva consumului dc droguri, a homosexualității, a avortuiui și în sprj. j'inui introducerii rugăciunii în școlile publice. Candidatul din 1980 a cărui platformă electorală s-a apropiat cel mai mult dc preferințele carismaticilor a fost Ronald Reagan, cu toate că mărturia creștină publică a lui Carter a fost și mai apropiată dc cea a oamenilor ”ploii târzii”. De o importanță chiar mai mare decât armonizarea preferințelor politice ale participanților a fost reliefarea aspectelor ecumenice cu impact istoric ale mișcării. Evanghelicii și carismaricii se aflau de aceeași parte a baricadei în demonstrarea unității lor în rara problemelor politice vitale.

Evanghelizarea mondială: New Orleans, Indianajpolis și Berna

In cea de-a doua jumătate a anilor optzeci, o impresionantă schimbare de accent a afectat mișcarea penricostai-carismatică din America de Nord. Aceasta a fost, în esență, o completare la obiectivele anterioare ale Conferinței de la Kansas City (reînnoirea bisericilor) și la cel al demonstrației ”Washingtonul pentru Isus” (reforma morală națională) Noua o-rientare era acum înspre evanghelizarea mondială, un domeniu care nu-i preocupase până atunci pe adepții mișcării de reînnoire carismatica.

Primul impuls în direcția acestei schimbări istorice a venit în urma unei întilnin în 1983, la Nairobi, în Kenia, la care au participat, în jurul unei cești de ceai, trei lideri ai mișcării de reînnoire care au discutat despre viitorul mișcâni. Barbarii aceștia, Tom Forrest, Larry Christenson și Michaei Harper, și-au îndreptat privirile spre anul 2000 și au început să se întrebe ce spunea Duhul bisericilor cu privire la noul mileniu. Acolo și arunci s-a născut viziunea pentru ”un deceniu de evanghelizare mondiala3'. Cel care a propus pentru prima dată ca obiectiv câștigarea pana în anul 2000 a majorității populației lumii pentru Cristos a fost Tom Forrest, un preot catolic din facțiunea Răscumpărării33.

Curând, ideea unui deceniu de evanghelizare mondiala în anii nouăzeci s-a răspândit în întreaga lume. Pentru transformarea în realitate a viziunii, au fost organizate la Singapore, în 1987 și 1988, sub conducerea lui Larry Cfirisrenson, doua ”consfătuiri carismatice'9. în aceste întâlniri, 60 de lideri

din întreaga lume au decis organizarea unei serii de mari conferințe care să pregătească calea deceniului de evanghelizare. Prima astfel dc întâlnire a fost o ”veghe penticostală”, care a adus împreună la Ierusalim, în 1989, peste

100 de lideri ai mișcării de reînnoire. O a doua înrâlnire, la care au participat aproximativ 4.000 de lideri, a avut loc în 1991, la Brighton, în Anglia, sub conducerea anghcanului Michaei Harper. Pentru realizarea acestor proiecte, în 1989 a fost înființată o organizație ecumenică mondială cu denumirea ”The International Consultation on World Evangelization* (ICOWE), avându-1 pe Harper ca președinte.

între timp, liderii nord-americani și europeni făceau planuri pentru conferințe mondiale de evanghelizare. In America de Nord se făcuseră deja planurile pentru un mare congres care să urmeze Conferinței de la Kansas City, din 1977. Auzind despre viziunea unui deceniu de evanghelizare mondială, liderii nord-americani au adoptat imediat acest obiectiv și au planificat organizarea unei serii de congrese în Statele Unite începând cu 1990. Pentru a realiza acest obiectiv, în 1985 a fost formată o nouă organizație cu denumirea ”North American Renewal Service Commirtec”(NARSC).5”

Spre sfârșitul anilor optzeci, nord-americanii, sub conducerea NARSC, au planificat și organizat trei întâlniri ecumenice, fiecare purtând denumirea de ”The Congress on the Spirit and World Evangelization”. La prima, un congres al liderilor desfășurat în The Superdome din New Orleans, în 1986, au participat peste 7500 de pastori, preoți și lideri de rugăciune. A doua, calificată drept un ”congres general”, a atras în The Superdome, în 1987, aproximativ 40.000 de participanți. Alte întâlniri importante din această serie au fost Congresul din 1990 de la Indianapolis, la care au participat aproximativ 25.000 de persoane (clerici și laici) și Congresul de la Orlando din 1995, care a atras 10.000 de lideri cu scopul de a concepe pe mai departe strategii de evanghelizare pentru anii care au mai rămas din acest secol.

Și europenii s-au implicat în acest efort de evanghelizare, prin organizarea în 1990 la Berna, în Elveția, a unei conferințe cu prilejul căreia 4.000 de lideri au cerut bisericii europene să se preocupe mai mult dc evanghelizare. Spre surprinderea organizatorilor conferinței, aproximativ o jumătate din delegați au venit din Europa de Est, deoarece căderea comunismului în 1989 a făcut posibilă participarea lor.

La toate aceste conferințe au fost invitau” să participe evanghelici. Reacția evanghelică a fost în mod impresionat pusă în lumină când Billy

29. David Manual, The Gotbering: The Story Behind Washington for Jesus (Orleans, MA, 1980); David Manual, J&ut Who h John Gimenez?”, in Chorisma Magazine, iul/aug. 1981, x 22-27. Vai m Convin B Smidt, jSpmt EUed Movement* and American Polincs”, în John Z Grec;. Rdigum md Culture Wars (New Yotk, 1996), p. 219-39.

Graham s-ă adresat Congresului din 1987, de ia New Orleans, prin intermediul transmisiei video, fclicirându-i pe penricostaii și carismatici pentru recordul înregistrat în evanghelizarea lumii. Conjugarea in anii optzeci a eforturilor depuse dc evanghelici și carismatici a prefațat și alte schimbări în viața bisericii americane. Deși conducerile departamentelor de misiune ale principalelor biscrid nu au vorbit prea mult despre acest lucru, penticosta-lismul câștigase mult teren pe câmpurile lor de misiune. Printre baptiștii din Sud se zvonea că aproximativ 75% dintre misionarii lor în Lumea a Treia au vorbit în limbi în perioada diverselor mișcări de ”reînnoire” și carismatice din anii șaptezeci. LTn mare număr dc misionari metodiști, prezbiterieni, anglicani și luterani au devenit penticostali practicanți pe câmpul de misiune – un fapt pe care nu l-au spus celor de-acasă.

Penricostalismul mai câștiga teren și în principalele seminarii naționale, precum și multe din școlile denominaponale, conducând la o adevărată febră dc cercetări și disertații de înalt nivel academic asupra tuturor elementelor penricostalismuiui. Literalmente, după 1970, sute dintre acestea au avut loc în universitari și seminarii din întreaga lume. Ca urmare, în 1970 a fost fondară ,,The Socierv for Pentecostal Studies”, având roiul de a promova și coordona această explozie de cercetări și studii. SPS a devenit curând una dintre cele mai active și puternice societăți teologice din Statele Unite.31 ;t|

Un moment de excepție al acelei perioade în lumea academică a fost dezvoltarea la The Fuiier Theological Seminary a celui mai cunoscut curs oferit vreodată celor interesați. Predat de profesorii John Wlmber și Peter Wagner, cursul ”Semne, minuni și creșterea bisericii” a atras în primul an peste 100 de studenți dornici să afle mai multe despre folosirea darurilor Duhului in biserică. Cursurile iui Wimber se încheiau adesea cu vorbire în limbi, profeții și rugăciuni pentru bolnavi. Wimber și-a pus teoria în practică în biserica sa ”Ihe Vineyard Christian Eellowship” din Yorba Linda, California, unde 4.000 dc persoane luau parte la serviciiie de închinare de duminica ale bisericii, care, în 1982, avea numai cinci ani vechime.33

Deoarece un mare număr de tineri convertiți aparținând mișcării ”Isus” simțeau chemarea de a predica, aceștia au început tor mai mult să se înscrie ia seminarii și școli teologice. In 1983, aproximativ o treime din studenta seminariilor Fulkr și Gordon-Conwell erau carismatici. Mulți dintre acești studenți, după absolvire, au fost chemap să slujească în principalele biserici tradiționale ca pastori, lideri în domeniul muzical sau lucrători în sfera edu-

Qucbcdcaux, New CharimMics, voi. 2, p. 82,188, 208.

David Mcn Hubtaid, JHazard'mg tiv: Risks”, Christian Life, oct. 1982, p. 18-26.

cației creștine. în anii optzeci cei mai mulți dintre ei au fost primiți cu brațele deschise și prea puține întrebări li s-au pus în legătură cu experiențele

lor carismatice.

Marea armată a tinerilor provenind din mișcarea ”Isus” acceptați ca lucrători în cadrul principalelor biserici a constituit capul dc pod al lucrătorilor și preoților meniți să deschidă noua etapă a mișcării. Pentru că mulți dintre acești tineri entuziaști nu crescuseră în familii penticostale clasice, ei s-au simțit mai puțin legați de vechile biserici penticostale, cu toate că vorbeau în limbi și promovau practici penticostale.

Unii dintre ei au ajuns în noi biserici și chiar denominații care erau carismatice în practică, dar nu purtau această etichetă; adesea declarațiile lor de credință nu puteau fi deosebite de cele ale altor grupări evanghelice importante. De exemplu, lucrarea în rândurile studenților condusă de Bob Weiner și cunoscută sub denumirea ”Maranatha”, era penticostală în închinare și experiență, cu toate că nimic din declarația oficială de credință nu o deosebea de o denominație evanghelică obișnuită.

Nenumărați astfel de lucrători tineri au început să lucreze în biserici baptiste, luterane, metodiste și prezbiteriene. La fel s-a întâmplat și în cazul bisericilor romano-catolice și ortodoxe. Un mare număr de tineri cu o formație spirituală carismatica s-au înscris la seminariile acestor biserici fară a se deosebi în vreun fel de ceilalți seminariști. Tinerii aceștia vor deveni avangarda noii etape în istoria poporului ploii târzii.

Un al treilea val?

In 1983, unii lideri vorbeau despre un ”al treilea val” de penticostalism care își va face intrarea în principalele biserici iară multă dificultate sau zarvă. Acest ”al treilea val” le va succede primelor două, adică penticostalilor clasici și carismaticilor. Noul val ar urma să fie alcătuit din evanghelici din principalele biserici tradiționale care ar primi și pune în lucrare darurile Duhului fară a accepta vreo etichetă sau alta. Peter Wagner, profesorul de la The Fuller Theological Seminary care a lansat sintagma, este un astfel de om. Deși vorbește în limbi, nu se recunoaște penticostal sau carismatic. încercând să explice sintagma ”al treilea val”, Wagner spunea:

,yăd în anii optzeci o deschidere a evanghelicilor clasici și a celorlalți creștini față de lucrarea supranamrală a Duhului Sfânt pe care o expe-

Tradiția mișcării penticostale

rimenrează penticostalii și carismaricii, rară a deveni însă penticostali

sau carismatici”.”

Oferind ca exemplu propria sa experiența, Wagncr a căutat să prezinte

viitorul acestui cel ”de-al treilea val”:

JBu însumi nu sunt nici penticostal, nici carismatic. Personal aparțin bisericii The Lake Avenue Congregational Church. Simt un congre-gaționalist. Biserica mea nu este una carismatică, cu toate că unii din membrii ei sunt carismatici. Există în biserică un grup carismatic care se întâlnește în fiecare luni seara într-o familie, pentru rugăciune.

Totuși, biserica noastră esre din ce în ce mai deschisă față de modul în care Duhul Sfânt lucrează printre carismatici. De exemplu, la sfârșitul fiecărui serviciu (noi avem câte trei servicii în fiecare duminică dimineața) pastorul nostru îi invită pe toți cei care au nevoie să primească vindecare fizică sau spirituală să vină în camera de rugăciune pentru a ie face ungerea și a se ruga pentru ei, și avem echipe de oameni care știu cum să se roage pentru bolnavi.

Ne place să credem că facem toate aceste lucruri de o manieră con-gregațjonală; nu le facem de o manieră carismatică. Dar rezultatele la care ajungem sunt aceleași. Eu personal am mai multe concepții teologice diferite de ale penticostalilor și carismaticilor, ceea ce nu dăunează în nici un fel colaborării noastre, însă mă împiedică să spun că sunt un carismatic”.

Pe lângă lipsa unei etichete de care vorbea Wagner, adepții celui de-al ”treilea vai” negau chiar că ar exista o experiență deosebită cunoscută ca ”botez cu Duhui Sfanț” – piatra de temelie atât a mișcării penticostale, cât și a celei carismatice. Vorbirea în limbi, departe de a fi ”dovada inițială” a unui astfel de botez, erau numai unui din multele daruri pe care un credincios umplut cu Duhui Sfanț putea sau nu să le aibă. Wagner explica în continuare:

33. Peter Wagner, Ji Thuâ Wave>”, Pastoral Renewal, nr. 1 (iul.-aug. 1983), : 1-5

JPozip'a doctrinara a celui de-al treilea val este că botezul cu Duhul Sfânt are ioc ia convertire și că nu trebuie să fie căutat ca o lucrare separări a harului în viața credinciosului care urmează nașterii din nou. Mai

Explozia carismatică

mult, al treilea val nu consideră vorbirea în alte limbi ca o validare a faptului că credinciosul a ajuns la un oarecare înalt nivel spiritual”.55

Prin sintagma lui, Wagner a descris experiența a mii de biserici și pastori, dar nu a numit și o mișcare caracterizată de o astfel de experiență. Totuși, ceea ce s-a reușit prin ea a fost deschiderea ușii pentru ca mii de evanghelici din principalele biserici să poată practica închinarea penticostală și să poată lucra cu darurile spirituale, în condițiile în care nu doreau să devină membri într-o biserică penticostală clasică.

Cu toate că al treilea val nu a atras niciodată în rândurile lui un mare număr de creștini, a inspirat un sentiment de reținere din partea mai multor neopenticostali, printre care s-a numărat și David Bennett, unul din pionierii penticostalismului. In legătură cu învățătura lui Wagner privind cel de-al treilea val, Bennett a publicat mai multe articole acuzatoare în ziarul său Morning Watch, avertizând asupra pericolelor ascunse în cel de-al treilea val. In ceea ce a fost denumită ”ultima bătălie” a lui Bennett, acesta spune:

”Iată ce aud: «Oameni buni, nu trebuie decât să nu mai susțineți cu tărie că există un botez cu Duhul Sfânt și că este important să se vorbească în limbi, și ne vom înțelege de minune». Cu alte cuvinte: «Dacă veți renunța la ideea că avem nevoie să fim îmbrăcați cu aceeași putere supranaturală azi cu care au fost îmbrăcați primii creștini și să facem astfel aceleași semne și minuni pe care și ei le-au făcut, totul va fi în regulă. .. Pacea între creștini este un lucru de mare preț, dar nu cu costul pierderii Puterii, pentru că altfel vom împlini profeția care vorbește de existența unei forme de evlavie, dar fără putere»”.

Cu toate avertizările lui Bennett, pe la mijlocul anilor optzeci existau dovezi că al treilea val pătrundea în principalele biserici, acum fără marile probleme pe care o etichetă sau altă le cauzaseră în trecut. Simbolice pentru noua atitudine care se răspândea printre evanghelici au fost concepțiile uimitoare ale lui Harold Lindsell, bine cunoscut teolog și fost editor la Christianity Today. In cartea sa din 1983, The Holy Spirit in The Latter Days (Duhul Sfânt în zilele din urmă), Lindsell spunea:

,yorbim despre lucrarea glorioasă a Duhului Sfânt în viața oamenilor lui Dumnezeu. Ar trebui să fie limpede pentru toți că accept ca o rea-

Jirare faptul că unii din poporul iui Dumnezeu sunt umpluți sau boteza-ti cu Duhul Sfanț și că această nomenclatură nu este decât o problemă secundară care nu ar trebui să ne împiedice să avem ceea ce se află dincolo de termenii diferiți cu care este numită experiența. Este de asemenea o realitate că Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, face minuni și vindecări. Vorbirea în limbi se produce și este un dar de bună credință din partea Duhului. Sunt puțini oamenii care simt vindecați de Dumnezeu sau în viața cărora au loc minuni..DaruriJe acestea nu au încetat. Ele continuă sa se manifeste, chiar daca cu o frecvență mai mică decât cred unii oameni”.

RenumeJe lui Lindsell ca lider evanghelic este de necontestat. Dacă ideile fui sunt reprezentative pentru un mare număr dintre evanghelici, se pare că nimic nu ar mai putea opri o maree spirituală în bisericile rradirionaJe.

Probabil că un motiv important al apariției mișcărilor penticostală și carismatică și a celui de-al ”treilea val” în principalele biserici a fost foamea emoponaJâ după o închinare mai expresivă, o nevoie ce nu putea fi satisfăcuți prin hrurghiile tradiționale. într-un important studiu din 1983 având ca obiect principalele biserici din Minnesota, s-a evidențiat la membrii acestora o atimdine de nemulțumire față de credința lor (Martin Marty). Aproximativ 90% din cei care au răspuns, dintre care cei mai mulți au fost luterani și romano-catohei, doreau o ”formă liberă” de comunicare cu Dumnezeu care, spuneau aceștia, ”intervenea în viața lor și le direcționa vocapa”, în loc si ”dea o alta formă mehinirii lor tradiționale”.19 In bisericile care nu veneau in întâmpinarea acestei dorințe a membrilor lor, aceștia din urmi votau cu picioarele. In 1983, mulți lideri carismatici din bisericile catolice și din cele protestante au devenit tot mai preocupați de creșterea numirului de laici carismatici care pirăseau aceste biserici spre a deveni membri ai unor biserici penticostale sau carismatice independente.

Probabil ci al treilea vaJ a reprezentat reacția bisericilor ia această nevoie pe care o resimțeau. Intrucar tot mai multe biserici se deschideau spre o închinare mai liberă și mai ”carismatică”, tot mai puțini dintre membrii lor doreau să le părăsească. Cu timpul, bisericile penticostale moderându-și unele din practicile lor, iar celelalte principale biserici deschizându-se și acordând mai mare libertate în manifestarea darurilor Duhului, diferențele

dintre ele au început să scadă.

In 1983, o ediție actualizată a cărții lui Richard Quebedeaux, The New Charismatics, purta un subtitlu care descria fidel rezultanți recentei reînnoiri carismatice: ”Cum o mișcare creștină de reînnoire a devenit parte a principalului curent religios american”. Quebedeaux credea că, la sfârșitul anilor șaptezeci, penticostalismul își atinsese principalul său scop: ”acela de a face acceptabilă de către protestantism și catolicism experiența penticostală odată disprețuită”. Prin urmare, ”nu mai exista nici un motiv ca acesta (penticostalismul) să fie considerat în continuare o mișcare”. Putea acum să intre în rândul celorlalte mari biserici, fără a avea o identitate separată. Potrivit lui Quebedeaux, spre sfârșitul anilor șaptezeci, mișcarea carismatică ”a rămas fără combustibil, dar nu tară importanța ei trainică”.

De-a lungul întregii istorii a penticostalismului, au fost făcute declarații asemănătoare în perioade de relativă liniște și fervoare potolită. Invariabil, a urmat un val chiar mai puternic decât cele de mai înainte. In anii nouăzeci, lucrarea tot mai amplă a unor noi evangheliști penticostali americani, printre care Bennie Hinn, Kenneth Copeland și T. D. Jakes, arată că urmele pe care aceștia pășesc sunt departe de a fi acoperite. De asemenea, steaua strălucitoare a lui Reinhard Bonnke din Africa de Sud, cu cruciade uriașe în care se ajunge uneori ca la un singur serviciu să fie prezenți 500.000 de oameni, arată că mesajul penticostal sună încă cu putere în rândul nevoiașilor Lumii a Treia. Mii de evangheliști penticostali necunoscuți continuă să răspândească Cuvântul la oamenii umili și uitați ai acestei lumi.

”Binecuvântarea de la Toronto”

De-a lungul întregului secol, un element cheie al expansiunii penticostalismului a fost apariția unor neașteptate valuri de reînnoire care au constituit surse atât de tensiune, cât și de creștere. La mijlocul anilor nouăzeci, un nou și diferit fel de deșteptare a cuprins bisericile sub forma ”trezirii prin râs” inițiată prin lucrarea lui Rodney Howard-Browne din Africa de Sud. Venit în America în 1987, Browne a ajuns repede cunoscut datorită izbuc

nirilor într-un ras zgomotos care întrenipcau adesea serviciile sale. Lucrarea sa a ajuns cunoscută dc întreaga rara în 1992, când la Lakeland, Florida, a avut loc o înrâlnire la care au participat 10.000 de persoane. Aceștia toți s-au înghesuit în The Carpcnter's Home Assemblies of God pentru a-1 auzi pe predicatorul sud-african și a experimenta fenomenul râsului. La sfârșitul unei luni de servicii, în mijlocul bisericii a fost instalat un bazin de înot în care au fost botezați 1500 de convertiri. Curând fenomenul ”râsului sfânt51 a început să se manifeste din întreaga Americă și să se răspândească cu repeziciune și în alre țări. Cel mai important centru al noii mișcări a devenit Toronto,, din Canada, unde într-o biserică locală a denominației Vineyard s-a petrecut o trezire prin râs care curând a atras atenția lumii întregi.

Scânteia trezirii de la Toronto a constituit-o o întâlnire desfășurată în 1993 ia The Airport Vineyard Church condusă de Randy Clark, pastor al unei biserici St. Louis Vineyard și care participase la o întâlnire de-a lui Rodncy Howard-Brown. Serviciile de la Toronto au devenit mai întâi cunoscute datorită ”râsului sfânt” care a caracterizat primele întâlniri. Dar, curând au început să apară și alte manifestări de care liderii Vineyard din California, printre care și fondatorul denominației, John Wimber, au inceput să fie preocupați. In întâlnirile de la Toronto se mai răgea și ca leii, se lătra ca și câinii sau se piuia ca puii dc găină. Aceste onomatopee erau adesea însoțite de profeții în care se vorbea despre o trezire finală la nivel mondial care urma să aibă loc chiar înainte de sfârșitul veacurilor. Pastorul John Arnott și echipa sa au tăcut tot ce le-a stat în putință pentru a conduce serviciile cu un minimum de decenți și ordine, dar manifestările neobișnuite au anas tot mai mult atenția a mii de oameni care veneau sa vadă ce se întâmplă la mralriirile de la Toronto.

Serviciile senzaționale continuând la Toronto, manifestările care îl caracterizau, s-au răspândit în întreaga lume, dând naștere la puternice treziri locale în multe orașe. Mișcarea a primit un nou impuls când același fenomen propulsor a început să se manifeste în The Holy Trinity Anglican Church din Brompton, o suburbie a Londrei. Ziarele engleze au fost primele care au dat manifestărilor denumirea de ”The Toronto Biessing” (”Binecuvântarea de la Toronto”). Mii dc pastori și laici din toate denominațiile au început curând să se îndrepre spre Toronto pentru a participa la ceea ce părea a fi una din cele mai mari treziri din istorie. Istoricul Richard Riss oferea prin Interna lumii întregi informații privind trezirea de ia Toronto.

41. Vezi Vtatoa Synan, ”Revival Phenomenon sprcatis Around rlic World”, Ttmelines,
aimâvara/vara anului 1994, f 3-4.

42. Despre trezirea aceasta au apărut pentru pruna dară informații pe Internet. Timp de

Spre sfârșitul lui 1995, număral vizitatorilor veniți la Toronto a atins proporții astronomice, cu 600.000 de persoane venite pentru prima dată din aproape fiecare națiune. întrucât curând biserica având 400 de locuri nu a mai putut face față numărului uriaș de vizitatori, în 1995 aceasta s-a mutat într-o clădire nouă cu 3.000 de locuri. Cu toate că ceea ce atrăgea miile de vizitatori erau ”manifestările”, au existat și multe mărturii privind vindecări fizice sau spirituale, căsnicii reabilitate și lucrări salvate. ”Dar, lucrul cel mai important”, spune pastorul Arnott, ”a fost că peste 9.000 de persoane L-au primit pe Domnul Isus în viața lor cu prilejul acestor servicii”.

în primele faze ale trezirii de la Toronto, cei mai mulți lideri de biserici au sprijinit-o. Peter Wagner de la The Fuller Theological Seminary, el însuși manifestându-se prin ”râs sfânt”, spunea că manifestările de la Toronto ar putea ti ”parte a lucrurilor pe care Domnul le face pentru a ne pregăti pentru o trezire care vine”. La început, John Wimber și echipa sa națională Vineyard au susținut și ei mișcarea de la Toronto, cercetători de la Vineyard mergând până într-acolo încât au elaborat studii istorice în care se compara trezirea de la Toronto cu trezirile din trecut centrate în jurul unor personalități ca Jonathan Edwatds, John Wesley, Charles Whitefield sau cu aceea din strada Azusa. Dar, pe măsura trecerii timpului, atenția a fost tot mai mult atrasă de ceea ce John Wimber numea ”manifestați exotice și nebiblice”, cum erau sunetele asemănătoare celor produse de animale. Curând, mai mulți critici s-au alăturat acestei opinii prin articole și emisiuni radio-telc-vizate în care condamnau manifestările de la Toronto ca fund ”isterie auto-produsă”. Alții, ca Tony Payne din Australia, în diatriba sa intitulată Nu râsului, au repudiat mișcarea ca ”doar o altă față a penticostalismului.”

Tradiția mișcării pm ti costale

Timp dc mai multe Juni Wimber a fost copleșit cu întrebări privind mișcarea de Ja Toronto, ceea cc a determinat conducerea Vineyard să elaboreze în octombrie 1994 un ”raport” cuprinzând ”principii călăuzitoare” pentru conducerea pastorală a mișcării. Fondul raportuJui era că iideriJor nu ii se cerea să interzică Asemenea manifestări, dar acestea nu mai trebuiau promovate sau expuse. Arară de aceasta, liderii dc la Toronto trebuiau să se concentreze asupra ”principalelor probleme ale Scripturii” și să ”nu-și întemeieze doctrina pe interpretarea profetică a unei manifestări particulare”. Jnrr-un document separat intitulat ”Răspunsul lui John Wimber privind fenomenul dc Ja Toronto”, el le cerea liderilor de la Toronto ”să canalizeze enruziasmui acelor oameni înspre lucrare”, pentru ca astfel ”trezirea să se petreacă într-un solid context biblic”.

In ciuda acestui sfat, Ja sediul Vineyard au continuat să sosească informării că Arnotr și echipa dc Ja Toronto ignorau principiile călăuzitoare continuând să apere și să promoveze manifestările ”exotice”. Picătura care se pare că a umplut paharul a fost publicarea în decembrie a noii cărți a lui Arnort, J7jc Fotljer's bkssinjj. In decembrie, Wimber a zburat la Toronto unde a anunțat că ”Asociația bisericilor Vineyard își retrăgea în mod oficial sprijinul acordat Bisericii Airport Toronto Vineyard”. Explicând aceasta schimbare de poziue, Wimber a spus: ”Nu putem sprijini, încuraja și oferi justificare biblică pentru orice practici exotice nebibJice, fie că acestea se petrec în Toronto sau în altă parte. Astfel de practici nu pot fi prezentate drept criterii pentru o adevărată spiritualitate sau semn al unei adevărate treziri…w

In perioada în care trezirea de la Toronto a ajuns la cotele ei înalte, o aită mare trezire s-a produs în The Brownsville Assemblies of God Church din Pensacola, Florida, care i-a luat-o înainte celei de la Toronto atât ca amploare, car și ca număr de convertiți. Trezirea a început în Ziua Tatălui, din iunie 1995, când pastorul de Ja BrownsviJJe, John Kiipatrick, 1-a invitat pe evanghelisrui Stere HiJJ să predice Ja serviciiJe din acea duminică. Hiii, care vizitase înainte biserica din Toronto și HoJy Trinity din Brompton, a văzut curând cum biserica se umplea cu tineri și oameni dc alte vârste care răspundeau predjciior iui aprinse având ca subiect păcatul și mântuirea. Deși existau acolo mulți care cunoscuseră manifestări ale ”binecuvântării de la Toronto” ca tremuratul și prăbușitul la podea, atmosfera generală a întâlnirilor a fost una de pocăință atât pentru păcătoși cât și pentru cei care

alunecaseră de la credință. '

Trezirea continuând, seară de seară 5.000 de persoane se înghesuiau să ocupe orice colțișor liber din biserică precum și din corturile ridicate pe terenul din jur în care, prin intermediul unui circuit închis de televiziune, se putea urmări ce se petrecea în biserică. Spre deosebire de trezirea de la Toronto, trezirea de la Brownsviile a primit aprobarea conducerii Assemblies of God, atât din Florida cât și a celei naționale. In primăvara lui 1997, numărul total al celor care participaseră la întâlnirile de la Brownsville depășise 1.600.000, cu 100.000 de convertiți care răspunseseră pozitiv chemărilor la pocăință. Pentru a hrăni trupurile celor veniți la închinare, așa cum li se hrăneau și sufletele, zilnic opt camioane încărcate cu alimente veneau să distribuie hrană miilor de persoane care se aliniau înainte de ivirea zorilor, hrană cu care reușeau să participe la toate serviciile de peste zi.4*

Pe măsură ce sfârșitului deceniului al nouălea se apropie, vești privind alte treziri uimitoare asemănătoare celor de la Toronto și Pensacola continuă să sosească din toate colțurile lumii, umplând paginile periodicelor religioase și de pe Internet. Informațiile acestea par a spune că lunga noapte întunecată a scandalurilor în jurul teleevangheliștilor a cedat locul unui nou val de trezire care probabil va continua până la sfârșitul mileniului. Privind retrospectiv, trezirile de la Toronto și Brownsville spun la rândul lor că, după aproape un secol, spiritul din strada Azusa este încă foarte viu printre penticostali și carismatici și că denominații penticostale clasice ca The Assemblies of God nu și-au pierdut încă zelul și focul trezirii.

CAPITOLUL PATRUSPREZECE

Reflecții la sfârșit de secol

Cu penticostalii și cansinaticii activi acum în 80% din cele 3300 de mari orașe ale lumii, toți implicați activ în procesul de stabilire a noi relații de cooperare cu ceilalți creștini aparținând altor denominații, dar dornici să ducă la îndeplinire Marea Trimitere, este clar că în evanghelizarea mondială s-a deschis o nouă eră.

David BarretT, 1988

a creștină a fost oarecum șocata, în 1995, la apariția cărții lui –L/Harvey Cox, intitulată Krejrom Heaven și având un subtitlu care spunea : The Rise of Pentecostal Spiritualtty and the Resbaping ofReluiion in the Century. Șocul s-a datorat faptului că Cox devenise cunoscut în 7 5**! pnn Pfllcarca cărî” » ^ular CUy, o carte care vestea sfârșitul %iei ca parte a Jumii moderne. Lucrările sale au fost salutate de ”teologi”

Wul h^T ^ ” Th°mas >' Altizer, Paul van Buren și Wuliam Hamilton. Cu toate acestea m*i •• ■ 1 .

ren«r™«, rr~r , dcccmi mai râ^iu, Cox sărbătorea
renașterea creștinismului prin explozia în î«»~ ,

costală și carismatica.' ? lume a m^ilor penti-

1. Harvey Cox, Fvrefrmn Heaven: The Rite ef Ptnu^tal , ” , • f

R*&m m the Twenty-First Century (New York J994, v Tntu«hty uni the Reshaptng of
the ReLgious JCigf.r-, \* Atlantic Memthly, nov 1995 p 59^ Sâu> ^ Warri,« °*

încercând să-și explice schimbarea C
^ curs despre penticostalism pe care îi f* ^a începuse ^

la începi anUor nouăzeci, curs care s-a bucurat H Unw**«* Harva*

din pa^a studenților, încât a fost nevoit

aveau drept de participare. Ca profesor asistent nUmărul «lor care

spaniol pe nume Eldin Villafane, a cărui P^tor penticostal

aparținând paturu sărace din Cambridge statul M 1 * din oa™ni creștere deosebită. Studiind situația locală CoX wsachusetts, cunoștea o

serici încetaseră de mult să se mai preocupe deV V?2M.că Principalele bi-că pentru a suplini această nevoie nu mai rămasa?”h °ra?elor- Se Părca

penticostale – cele mai multe de spanioli, negri saul^ri ^ să înflorească, în vreme ce altele deveneau tot mai slabe ”?' Pentru a afla care era cauza succesului lor r™ ■ •

Societațu pentru Studii Penticostale și a început să studieze tenomcnTcen ticostal și sa lucreze la cartea Firefrom Heaven. Apariția acestei cărți a trez t în mass-media un nou val de interes privind penticostalismul. Serii importante de studii având ca subiect această mișcare au început să apară în publicații ca Boston Globe, și luări de poziție favorabile mișcării au apărur în principale mijloace de informare mass-media. Era de parcă întreaga mass-medic ar fi spus: ”Dacă Cox crede că un astfel de lucru este important, probabil ar trebui să-i acordăm și noi mai multă atenție”. De fapt, Cox își dădea seama că viitorul creștinismului va fi modelat de mișcările penticostală și carismatica, mișcări cu o rată de creștere deosebit de ridicată în întreaga lume.

Fără îndoială că Cox a fost primul care i-a ”descoperir” pe penticostali, în 1955, Henry Van Dusen surprinsese și el lumea creștină anunțând nașterea unei noi ”A Treia Forțe a Creștinismului” într-un important articol apărut în Life Magazine. Episcopul Leslie Newbigin se referea pe larg la același lucru în cartea sa din 1954, The Household of God, în care în mod profetic vedea creștinismul îndreptându-se spre un punct de convergență a celor trei curente – sacramental, evanghelic și penticostal. In ann șaizeci, cercetători de la Consiliul Mondial al Bisericilor, ca Walter Hollenweger, au prezis că spre sfârșitul secolului mai mult de jumătate din creștinii din întreaga lume ”nu vor aparține rasei albe, vor fi penticostali și vor trăi în lumea a treuv

Confirmarea statistică a profeției lui Hollenweger s-a produs m 1982, o dată cu publicarea lucrării lui David Barrett, World Chnston ****** Cercetările acestuia au arătat că în 1980 penticostalii erau cea mai muc familie de protestanți din lume, depășindu-i cu puțin pe cercetările întreprinse în continuare de Barrett indicau o creștere a numa

ruiui dc penticostali și carismatici cu aproximativ 19.000.000 anual; cu 372.000.000 de aderenri, cele două grupări au devenit cea de-a doua mare

tkmilie de creștini din lume, depășiră numai de Biserica Romano-Catolică, cu 900.000.000 de membri. In acei ani, mișcarea cuprindea 21% din toți creștinii. Aceștia se închinau în aproximativ 1.000.000 de biserici conduse de 1.000.000 de pastori și lucrători cu normă întreagă. In 1995, numărul penticostalilor îl depășea pe cel ai membrilor tuturor celorlalte biserici protestante ia un loc.

Dezvoltarea mișcării a fost remarcabilă, ca să nu spunem mai mult. începând în 1901 cu numai vreo 40 de studenți în Bethel Bible School a lui Charles Parham din Topeka, Kansas, și ajungând după 1906 să fie cunoscută în lumea întreagă prin lucrarea lui Wiiiiam Seymour din strada Azusa, creșterea mișcării a fost exponentiaiă. Potrivit lui Peter Wagner, ”în toată istoria omenirii, nici o altă mișcare apolitică, nemilitară și cu caracter voluntar nu s-a dezvoltat mai repede decât a facut-o mișcarea penticostai-caris-matică în ultimii 25 de ani”. Următorul tabel, extras din studiul efectuat de David Barrett și Peter Wagner, ilustrează această creștere începând din ziua prunei mriiniri penticostale de rugăciune din prima zi a secolului al XX-lea până la cifra pe care se estimează că o vor atinge membrii grupărilor penticostală și carismatică la sfârșitul secolului.

1985 247.000 000

1990 372000.000

1995 460.000.000

2000 550.000 000 membri4

numărul global ai membrilor grupărilor penticostale și carismatice

'90/ 40 de membri

1945 16.000.000

1955 27.000.000

1965 50.000.000

1975 96.000000

Tipuri de mișcări penticostale și carismatice

Dar cine sunt aceste milioane de oameni și prin ce se deosebesc ei dc ceilalți creștini? David Barrett, în lucrarea sa publicată în 1988, Survey of the Twentieth Century Pentecostal/Charisrnatic Renewal in the Holy Spirit in its goal of World Evangelization, a subliniat formularea ”Renewal in the Holy Spirit” (Reînnoire în Duhul Sfânt) cu referință la multele și diversele orientări din sânul mișcării. Formularea aceasta este una fericită pentru că este neutră, astfel că poate fi folosită de toți creștinii. O definiție mai teologică, dată de cunoscutul teolog catolic Fr. Kilian McDonnell, este următoarea:

”Penticostali și carismatici sunt acei creștini care pun accent pe puterea și prezența Duhului Sfânt și pe darurile Duhului Sfânt folosite cu scopul de a proclama că Isus Cristos este Domnul, spre gloria lui

Dumnezeu Tatăl”.

In lucrarea sa mai sus menționată, Barrett a introdus și cuvinte noi, nerăspândite încă în limbajul comun, ca: ”pre-penticostali”, ”quasi-penti-costali”, ”third wavers” (de la ”cel de-al treilea val”), ”cripto-carismatici” și ”post-carismatici”. Explicăm mai jos ce înseamnă fiecare.*

Pre-penticostalii

Sunt denumiți cu acest termen membrii mai multor mișcări existente înainte de secolul al XX-lea, care pot fi considerați predecesori ai penticostalilor moderni. Printre aceștia s-au numărat:

a. Călugări, preoți și călugărițe; frați și surori din Bisericile Catolică,
Ortodoxă sau Anglicană care au manifestat de-a lungul secolelor
daruri spirituale.

b. Quakeri, shakeri, mormoni și alte secte asemănătoare distincte de

marile biserici.

c. membrii mișcărilor din secoiui ai XLX-lca, Holiness și Higher Life, precum și cei ai unor mișcări pentru reformă socială, cum a fost cea

a ”merodistiior sfințiri”; membru bisericiior hoJiness născute din merodism, și cei ai mișcării ”Higher Life” cu rădăcini în conferirj-

țele de ia Keswick.

Penticostalii clasici

Aceștia au fost primii penticostali din Statele Unire. Prin 1970 ii s-a dat denumirea de ”penticostali clasici”, pentru a race distincție între ei și ,,neopenticosraii”, cum au fost aceia denumiri atunci în Bisericile Protestantă și Catolică. Printre ei s-au manifestat trei curente distincte: penticostalii holiness sau merodiști, penticostalii baptiști și penticostalii ”oneness” sau unitarieni.

Quasi-penticostalii indigeni neaparținători rasei albe

Aceștia sunt membrii neaparținători rasei albe ai unor mișcări creștine cjuasi-penticostale (aproape, aproximativ penticostale) apărute printre indigenii din lumea întreagă și care se manifestă de manieră penticostală (au vise, vedenii, sunt umpiup cu DuhuJ, vorbesc în limbi, profețesc, se roagă pentru vindecare, au un stil expresiv de laudă și închinare etc.) Aceste mișcări au început fără sprijinul organizațiilor misionare din Vest. Barrett fixează începutul lor în anul 1741, în regiunea Insulelor Caraibe.

penticostalii indigeni negri și de alterase decât cea albă

Grupările acestea sunt legate de penticostalii dasici, dar nu sunt sprijinite sau controlate de bisericile (de albi) din vest. In această categorie s-ar include cei 5.500.000 de membri ai The American Church of God in Christ, sau cei 6.000.000 de membri ai The South African Zionist Church, care

anual organizează cele mai mari adunări ale creștinilor din întreaga lume (2 milioane) cu prilejul Paștilor, la Pietermaritzburg, în Africa de Sud.

Protestanții carismatici

Cunoscuți mai întâi ca ”neopenticostali”, aceștia își au începutul în jurul anului 1960, o dată cu lucrarea preotului Bisericii Episcopale, Dennis Bennett, din Van Nuys, California. Cu toate că Bennett și mulți dintre primii neopenticostali acceptau teoria ”dovezii inițiale”, mulți alții vedeau în vorbirea în limbi doar unul dintre multele daruri pe care cineva le putea primi în urma botezului cu Duhul Sfânt. Succesul nemaipomenit al lui Bennett de a rămâne în biserica sa a deschis calea altor mii de lucrători și laici de a începe mișcări carismatice de ”reînnoire” în propriile lor biserici.

Catolicii carismatici

Avându-și începutul la Universitatea Duquesne, în anul 1967, și răspândindu-se cu rapiditate în întreaga lume, mișcarea aceasta a dovedit în cele din urmă caracterul universal al penticostalismului și a deschis ușa pentru nașterea unor mari mișcări catolice de reînnoire carismatica în peste 100 de națiuni. Catolicii, ca și cei mai mulți dintre penticostalii carismatici, vorbeau despre experiența penticostală ca despre o ”eliberare” a Duhului Sfânt,

10

Tradiția mișcăm penticostale

aducând cu ca vorbirea în limbi drept consecința normală și, de asemenea,

și alte daruri ale Duhului Sfânt.

Third Wavers (Al treilea val)

începând prin anul 1980, aceștia sunt evanghelici care lucrează cu darurile spirituale și pun accent pe semne și minimi, dar nu se identifică nici cu penticostalii, nici cu carismaricii. Este posibil ca orientarea aceasta să fi început în California, în urma cursurilor ținute de John Wimber la Fuller Seminary. Ei resping ideea unei experiențe emoționale extraordinare a botezului cu Duhul Sfânt ulterioară convertirii și văd în vorbirea în limbi numai unul din multele daruri ale Duhului.”

Reflecții la sfârșit de secol

varea modelelor de creștere a mișcării penticostale, comparate cu cele ale

celorlalte principale biserici. Adaptabilitatea culturală și teologică a penticostalismului a determinat o creștere extraordinară a bisericii și le-a conferit penticostalilor calitatea de a fi cea mai mare familie dc protestanți din lume”

cifre estimative privind aderenții la una din religiile lumii

Populația mondială în 1995 5.795.000.000

Populația principalelor religii mondiale în 1995

Creștini 1.939.000.000

Musulmani 1.058.000.000

Hinduși 777.000.000

Budiști 341.000.000

Evrei 13.000.000

Cripto-ca risma ticii

In categoria aceasta intră acei oameni care lucrează cu darurile spirituale, dar care, datorită persecuției sau pericolului de a fi excluși din biserică, păstrează secretul asupra experienței lor. Printre ei se includ și creștinii umpluți de Duhul Sfânt din națiunile necreștine în care creștinismul este interzis.

Creștini

Romano-catolici Penticostali/carismatici Evanghelici Ortodocși

1.052.116.000 463.741.000 350.000.000 189.000.000

Penticostalii și creșterea bisericii

Creșterea bisericii a fost profund influențată de fenomenala dezvoltare a mișcării penticostale, în special în țările Lumii a Treia. Mare parte a studiilor și a formulărilor teoretice din domeniul creșterii bisericii se bazează pe obser-

Protestanți

Penticostali denominaționali Anglicani

Baptiști

Luterani

Prezbiterieni

Metodiști

Holiness (nepenticostali)

217.000.000 57.401.000 56.000.000 52.000.000 46.000.000 32.000.000 6.000.000

Penticostali/carismatici

Penticostali denominaționali Protestanți carismatici Activi

12. Printre textele importante referitoare la creșterea bisericii sunt: Donald McGavran, How Churches Grow (Londra, 1957) și Understanding Church Growih (Grand Rapids, Ml, 1970). Vezi și Peter Wagner, Tour Church Cm Grow (Glendale, CA, 1976) și leadina Towr

Church to Growtb (Vcnrura, CA, 1984).

Post-carismatici

catolici carismatici 90.000.000

activi 17.000.000

post-carismatici 73.000.000

Penticostali chinezi 59.000.000

third wavers 75.000.000

total creștini penticostali/carismatici în 1995 463.741.000

procentajul mondial al creștinilor 23,9%

Analiștii creșterii bisericii sunt impresionați în special de recordul înregistrat de penticostali în domeniul plantării de biserici și în dezvoltarea unor super-biserid. Din cifrele prezenrate de David Barrett în lucrarea sa, World Christian Encyclopedia, reiese importanța penticostalismului în domeniul general al creșterii bisericii. Potrivit lui Barrett, în 1980 penticostalii depășiseră ca mărime toate celelalte familii de biserici protestante. Pe lângă aceste biserici penticostale, mișcarea carismatica a început să se manifeste în toate bisericile tradiționale. Estimările lui Barrett privind numărul de membri la care va ajunge fiecare biserică și mișcare creștină în anul 1995 pot fi găsite în tabelul de la pagina 286 al Wtid Christianity Encyclopedia.n

Pe lângă aceste cifre care atestă extraordinara dezvoltare a penticostalilor, aceștia s-au remarcat prin dezvoltarea celor mai mari ”mega-biserici” din lume. Multe dintre acestea se afla în Coreea, dintre ele cea mai mare fiind The Yoido Full Gospel Church din Seul, păstorită de David Paul Yonggi Cho.

Prezentăm în continuare lista celor mai mari cinci biserici din lume, listă alcătuită dc Peter Wagner pe baza numărului de membrii al fiecărei biserici:

Cele mai mari biserici din lume, luând drept criteriu numărul lor de membri

Biserica Orașul A/r. de membri

Yoido Full Gospel Church Seul, Coreea 700.000

Jotabeche Methodist Pentecostal Santiago, Chile 350.000

Vision Del Futuro Buenos Aires, Argentina 145.000

Deeper Life Bibie Church Lagos, Nigeria 110.000

Brazii ParaCristo Sao Paulo, Brazilia 85.000

13 david barrett, Hhrld Christian Lncycbțedia (new york, 1982), p 815-48

Tot aici se afla și o listă a celor mai mari biserici având drept criteriu dc apreciere numărul de participanți la serviciile de duminica.

biserici după criteriul participării la serviciile de duminica'

Biserică Pastor

David Yonggi Cho Omar Cabrera

Hector Jimenex

William Kumuyi

javier Vasquez

Hang Do Kim

Yong Mok Cho

Ho Moon Lee

Eddie Villanueva

Francesco Fonte

Yoido Full Gospel Vision del Futuro Buenos Aires, Argentina Waves of Joy and Peace Buenos Aires, Argentina Deeper Christian Life Lagos, Nigeria Jotabeche Pentecostal Santiago, Chile Kum Ran Methodist Seul, Coreea Nambu Full Gospel Seul, Coreea Soon Eui Methodist Inchon, Coreea Jesus is Lord Fellowship Manila, Filipine Maduriera Assembly of God Rio de Janeiro, Brazilia

Abia în 1980 se poate observa din statistici o dezvoltare incredibilă a mișcării în Statele Unite. Pe baza unui sondaj efectuat în 1979, Geotgc Gallup estima că în 1980 nu mai puțin de 19% din americani se identificau sub o anume formă cu mișcatea. Cifrele acestea atată că aproximativ 29.000.000 de americani în vârstă de peste optsprezece ani se identifică drept creștini penticostali sau carismatici. Uimitor a fost și descoperirea faptului că 20% din membrii Bisericilor Catolică și Protestantă se identificau cu titulatura de ”carismatic”, în ciuda faptului că mai puțin de 5% dintre ei vorbiseră vreodată în limbi.

Ifcle-evanghelișto

In vreme cc statisticile seci au reușit să stârnească oarecare interes pentru mișcare mai ales în mediul academic, omul obișnuit a fost probabil mai influențat de noul mod dc vestire a Evangheliei prin intermediul televiziunii, al cărui vedete au fost Oral Roberts, Pat Robertson, Jim JBakker și Jimmy Swaggart – predicatori penticostali a căror prestație pe ecranele televizoarelor a adăugat un nou cuvânt la vocabularul modern; ”tele-evanghelist”. La sfârșitul anilor optzeci, penticostalii au avut chiar un candidat republican la funcția prezidențiala în persoana lui Pat Robertson. Deși nu a reușit în tentativa lui din 1988, Robertson a continuat să se manifeste cu putere în politica americana prin intermediul unui nou grup de presiune conservator, cunoscut sub denumirea ”The Christian Cbalitiorf*.17

Spre sfârșitul anilor optzeci, teJe-evanghelișrii penticostali și carismatici s-au dovedit a fi o năpasta și o pricina de jenă pentru întreaga mișcare. In 1987 a început o seric de scandaluri care au zguduit lumea creștină și au dis-ocditat serios modalitatea de evanghelizare prin televiziune, și care i-a afec-cat destul de negativ pe unii fi i-a distrus totul pe alții. In acel an, cei trei te-Jc-evangheliști importanți erau: Oral Roberts în Tulsa, Oklahoma, Jim Bakker în Charlotte, North Carolina și Jimmy Swaggart în Baton Rouge, Louisiana. Lucrarea fiecăruia dintre aceștia aducea anual milioane de dolari dc la telespectatorii care îi urmăreau.

Cu toate acestea, spre sfârșitul anilor optzeci, Bakkcr și emisiunea lui JPTIT dc largă audiența și-au încetat apariția pe ecranele TV; centrul său creștin retras dc la Fort Mifi, South Carolina a falimentar iar el a ajuns în închisoare în urma unui senzațional scandal sexual care a zguduit întreaga napunc* In aceeași perioada, Oral Roberts a fost aspru criticat pentru modalitățile iui de a colecta fonduri destinate, pretindea el, viitoarei sale fcoh medicale din Tulsa. După doar câteva luni, și imperiul lui Jimmy Swaggart a început si se prăbușească ca urmare a unui alt scandal sexual care a ținut capul dc afiș in marile ziare. Deși Oral Roberts a supraviețuit acestei grele încercări reușind să-și mențină intacta Universitatea, organizația lui de evanghelizare au a mai atins niciodată oivelul de dinainte de 1987, când fu-

17 Pentru cum Im Robertson pentru funcția suprema In srar, vezi Maymrd Good, mC8Sr$ Ar Robertson: White Home NetfT, Sttmday Evmmg Jtar, mar. 1985, p. §0*57, | Stchbo Strâng și JBot GJjczb, J*x Robcmon – tVJur MbuJd Hc Do Iftic Were Pre*idcnr? m C^nmm, mm I986tp. 31-35.

IA Martin Man% JLcb&on, Tekwim, mi Moiiejr*, Encytkptdia Bntamttcm Book oftbâ

sese la un moment dat cel mai important predicator care apărea la televi<

ziunea americană.19

Singurul tele-evanghelist care a scăpat în marc măsură nevătămat în urma acestei perioade a fost Pat Robertson și împreună cu el organizația lui de televiziune creștină, Christian Broadcast Network, cu sediul în Virginia Beach, Virginia. Atât programul său de elita, ”Clubul 70055, cât și nou înființata lui Regent University, au continuat să se dezvolte pe tot parcursul negrei perioade a scandalurilor din jurul tele-evanghdștilor. Astfel, în 1996 câțiva observatori susțineau că Robertson devenise una din ”figurile rcH-giose important© ale secolului al XX-lea55. Iată mai jos ce scria Tim Stafford de la Christianity Today:

”Robertson a stabilit profilul a trei mari întreprinderi religioase: reînnoirea carismatică, televiziunea creștină și implicarea evanghelicilor în politică. Reînnoirea carismatică, printre ai cărei inițiatori Robertson se numără, a modernizat și făcut mai accesibil penticostalismul, conferind orientării evanghelice o reînnoită vitalitate. Robertson a jucat un rol esențial în dezvoltarea televiziunii religioase, care a afectat profund biserica (unjți spun că i-a făcut numai rău). In ultimii ani, Robertson oferă creștinilor evanghelici un model de reangajare politică. împreună, aceste contribuții aduse de el au dus la transformarea evanghelicilor dintr-o grupare mică, stagnantă, preocupată doar de a se apăra, la o forță principală a creștinismului american55.20

a

In sfârșit, scandalurile nu au dus decât la o stagnare temporară a dezvoltării amplelor mișcări penticostală și carismatică, acestea continuând de-a lungul deceniului nouăzeci să crească într-un ritm impresionant în toată lumea. Scandalurile au evidențiat nu numai imensul succes de care se bucură în rândurile publicului maniera penticostală de folo^tcleviziunea ca instrument pentru a le predica oamenilor, a-i învăța Cuvântul lui Dumnezeu și pentru închinare, dar și slăbiciunea în fața păcatului a mesagerilor Evangheliei.

In urma evenimentelor senzaționale în centrul cărora s-au aflat tck-evangheliștii, s-a petrecut o șefeirobare treptată spre ceea ce Peter Wagner a numit era ”post*denommaționalăw a bisericilor Timp de mai mute ani,

19. Vezi Frank Razelle, Reliffious Televtsum: Cmtroversies and Conclusums (Norwood, k:]\
1990).

20. Tim Stafford, ”When Evangelicals Loc* hi tfoe Minor, Do Wc Sec the Host of the

700 Club Staring Back?*, Christumify Today ^ 12 aug. 1996, p 26-33.

Wagner a ohservat creșterea unor mari biserici evanghelice și carismatice cârc parcau a ftinqiona în afara cadruhii dcnominațional istoric. în 1996, el invitat ia o conferință pe liderii religioși pentru a examina noul fenomen. Datoriți criticilor venite din partea pastorilor mai multor mari biserici denominationale, el a schimbat numele pe care a intenționat să-1 dea mișcării, denumind noile biserici care se afirmau biserici ale ”reformei nou apostolice”. Cele mai multe astfel de mega-biscrici erau penticostale și carismatice, dar exista un semnificativ număr și de biserici evanghelice și din al treilea val.*

Numai timpul va spune daca această conferința a marcat începutul unei noi perioade s^post-denominaponalew în istoria bisericii, sau dacă marj|jj| grupări de biserici ale ”rcfonnei nou apostolice” nu vor deveni ele însele noi denominații.

Fire on the Earth (Foc pe pământ)^ Martin vedea în mișcarea carismatkă vehiculul pentru unirea celor trei ”pâraie”. In concepția tui Martafc, mișcarea carismatica era singura forță care putea unifica aceste trei grupări penaru a

se reuși aducerea unei mărturii creștine unitare.23

Exemplificat în viața personală a unui autor, acestui concept i s-a adus o puternică mărturie în cartea autobiografică a lui Mițhael Harper intitulată Tbree Sisters și publicată în 1979. Unul dintre prisftti lideri ai mișcării carismatice din Biserica Anglicană, Harper afirma;

”O soră (evanghelică) m-a învățat că fundamentul vieții creștine este o relație personală cu Isus Cristos. O a doua sora (penticostală) m-a ajutat să cunosc dinamica spirituală a Duhului Sfânt. In sfârșit, o a treia soră (catolică) mi-a deschis ușa către o întreagă nouă lume unde am

”24

început să înțeleg implicațiile comuniunii creștine;

JLrei parate – un rau

De decenii, liderii bisericilor recunosc că penticostalii au devenit una din ceie trei grupări importante ale creștinătății. Aprecierea aceasta a fost făcută prima dată de Lesiie Newbigin din sudul Indiei în cartea sa intitulată The Housefwld of God (Familia lui Dumnezeu). In această lucrare de pionierat, episcopul Newbigin distingea trei tipuri importante ale creștinismului mondial, fiecare aducând o contribuție substanțială la formarea Trupului lui Cristos. Potrivit Ini Newbigin, primul tip era reprezentat de tradiția catolică, in care accentul era pus pe continuitate, ortodoxie și pe importanța sacramentelor pentru viata bisericii. Tradiția protestantă, pe de altă parte, punea accentul pe centraiitatea Scripturii fi pe importanța proclamării Cuvântului hii Dumnezeu. Penticostalii au adăugat acestor prime două manifestări istorice aie credinței accentul pus pe acțiunea prezentă a Duhului Sfânt în biserica prin darurile Sale. Potrivit lui Newbigin, biserica avea nevoie de a se manifesta cu putere sub fiecare din aceste aspecte pentru a fi o forță în lumea modernă-22

Aceiași lucru 1-a evidențiat și RaJph Martin, un lider din primele zile ale reînnoirii carismatice din Biserica Romano-Catolică. in cartea sa din 1976,

In 1984, liderii carismatici din Biserica Episcopala se puteau referi la

biserica lor cu termenii: ”Biserica Episcopală Catolică Evanghelic-

Carismatica”. Bruce Rose spunea:

”Noi suntem o biserică ce a căutat să păstreze în învățătura și închinarea sa tot ceea ce a avut mai bun tradiția catolică, rămânând în același timp deschiși la a învăța de la alții. In secolul al XVI-lea, aceasta a însemnat să învățăm o nouă reverență și dragoste față de Cuvântul lui Dumnezeu de la reformatorii evanghelici protestanți. In secolul al XX-lea a însemnat să aflăm de la bisericile penticostale, ca Assemblies of God, despre puterea Duhului Sfânt care ne este dată astăzi așa cum le-a fost data și apostolilor. Da, ne-am schimbat, și sperăm să o facem și pe mai departe, continuând să învățăm și să creștem în căile Domnului nostru Isus Cristos până în ziua când cu toții vom fi cu adevărat una în El.**

într-adevăr, în 1984, existau semne că în Biserica Episcopală luase în cele din urmă sfârșit lunga perioadă de scădere a numărului de membri și că începuse o perioadă de creștere. Creșterea aceasta, credeau mulți, s-a datorat armatei tinerilor parohi carismatici. Din 7200 de parohii episcopale câte existau în Statele Unite, aproximativ 400 au cunoscut reînnoirea carisma-

21. Vezi Peter Wagna; Jhcae Amazing PoscdcnomiuarionaJ Churches”, în Ministries
£tft*T, iul/aug. J994, p. 50; fi JThe Nov Paradigms of Today1! Emcrging Churches”, în
Mmtstrus Today, mar/apr. J 996, p 52

22. Lcsiic Newbigm, The Household of God (New York, 1954); Van Dusei), jlvc Third

Ralph Martin, Bre m the Earth (Ann Arbor, MI, 1975), ț>; 30-42.

Michaei Harper* Thm Sisters (Wfasaton, IL, 1979), p, 945.

Bruce L. Rose, Episcopal Church: Catholic-Evan^elical-Charismatic, fapte 29s feb,

1984, p. 1-6.

nea. In serviciile obișnuite ale multora dintre acestea s-au manifestat în mod

A

deschis darurile Duhului. In plus, în 1984 nu mai puțin de 47% din epiV copii mglicmi din lumea întreaga primiseră botezul cu Duhul Sfanț și susțineau deschis reînnoirea carismatică.

Ruohii care s-au remarcat în acest sens au fost cele din Houston și Dailas, Texas, din Darien, Connecticut și din Fairfax, Virginia. Altele, Hiilips Cathedral din Atlanta (cea mai mare parohie episcopală din Statele Unire), organizau regulat ”întâlniri de rugăciune și laudă55, în afara serviciilor obișnuite, care atrăgeau sute de entuziaști ce doreau să se închine într-un mod nou. O notă specială a fost cea dată de trei parohii din nordul statului Virginia, care au cunoscut o creștere fenomenală după ce au ales ”să meargă pe drumul carismatic.55

Una dintre acestea, The Church of the Apostles din Fairfax – descrisă ca o ”parohie carismatică exuberantă55 – a crescut de la 200 la peste 2.000 de membri în aproximativ șapte ani. La Truro, treizeci și șase de grupuri de păstorire se întâlneau săptămânal sub conducerea unor laici pentru studiu biblic și creștere spirituala. Cei trei pastori vorbeau despre experiența lor în care ajunseseră să cunoască ”trei pâraie și un râu – protestantismul (având ca fun-drnient Biblii), catolicismul (centrat asupra liturghiei și sacramentelor) și penticostalismul (punând accent pe umplerea cu Duhui Sfânt)… toate acestea fiind indispensabile unei biserici care dorea să crească și să ajungă puternică.5526 Istoria acestor biserici episcopale este reprezentativă pentru curentul care afecta biserid din cele mai multe denominații din lume. In aceiași timp, biserici din medii și de culturi diferite păreau a combina aceste trei elemente pentru a forma un nou tip de biserică ce s-ar putea dovedi a fi tocmai forma bisericii creștine a viitoruku. Datorita numărului mare de contacte ecumenice determinare de reînnoirea carismatică, exista o apreciere în creștere /apa de puterea acestor trei ”paraie* și fața de spiritul de împărtășire a tezaurului care i-a fost dat fiecărei tradiții de către Domnul

In cazul Bisericii Episcopale, dezvoltarea mișcării de reînnoire nu a fost suficient dc rapida pentru un număr de carismatici ambițioși care au devenit formai nerăbdători cu ritmul lent al schimbării, din care cauza episcopii mai liberali începeau să controleze tot mai mult biserica. In 1992, un grup de lucratori americani au format prima denominație americană care includea în denumirea sa cuvântul ^carismatic*. JChe Charismatic Episcopal Church” a fost fondată de către episcopul Ranây Aâler, un fost lucrător penticostal,

26, berii Spring, spiritual Renewal Brings Bootnmg Gtowxh to Episcopal Churches in

care a dorit să combine ”creștinismul carismatic cu înaltul stil bisericesc55. în 1996, The Charismatic Episcopal Church număra 180 de biserici, cele mai

multe dintre acestea provenind din Biserica Episcopală tradițională,27

Cunoscut, de asemenea, a fost cazul unei biserici penticostale care a trecut în masă la Biserica Episcopală. Cel mai celebru caz a fost cel al bisericii de 500 de membri, Evangel Assembly of God din Valdosta, Georgia, care în 1990 și-a urmat pastorul, Stan White, alăturându-se Bisericii Episcopale. White, ai cărui tată și bunic fuseseră lucrători ai Assemblies of God, spunea că ”penticostalismul, cu toată insistența sa asupra darurilor Duhului cum s-au manifestat acestea în Faptele Apostolilor, nu a reușit să ajungă la bogăția închinării care a caracterizat biserica primară.”28

Exemplul celor două biserici, The Charismatic Episcopal Church și ai bisericii din Valdosta, indică un fenomen în creștere în anii nouăzeci și care constă în reîntoarcerea unor biserici penticostale și a unor persoane la bisericile tradiționale în căutarea ”rădăcinilor” creștine mai adânci, a unui sens ritualic și a unei atmosfere simțite ca lipsind din modul de închinare liberă a bisericilor moderne. In 1990, pastori cu aceeași concepție s-au adunat împreună în ceea ce ei au numit o ”mișcare de convergență55 menită să aducă la un loc cele trei ”pâraie55 într-o nouă și puternică configurație spirituală.

Și mai uimitoare chiar au fost cazurile unor lucrători sau pastori care au trecut la Biserica Ortodoxă. In 1993, pastorul Charles Bell a trecut cu întreaga sa biserică din San Jose, California Vineyard Christian Fellowship, la The Antiochian Evangelical Orthodox Church Mission. Ca biserică ortodoxă, aceasta și-a schimbat denumirea în St. Stephen Ortodox Church, în vreme ce pastorul ei și-a luat numele de ”părintele Seraphim Bell”. Curând, ”muzica rock, profețiile publice și vorbirea în limbi au cedat locul psalmodierii liturgice, aprinderii de lumânări și sărutării icoanei Fecioarei Măria”. Bell fusese influențat de Franky SchaefFer și de Peter Gillquist care mai târziu au inițiat printre evanghelici și carismatici o mișcare în favoarea ortodoxiei.2y Intre timp în Anglia, Michael Harper, cunoscutul pionier anglican carismatic, intra în 1995 în rândurile bisericii The Antiochian Greek Orthodox

J. Lee Grady, ”Denomination Blends Charismatic Spiritiia&y with High Church Style”, Charisma, sept. 1996, p. 25-26.

Vezi Randall Bakner, JYhy the Bishops Went to Valdosta15, Christianity Today, 24 sept. 1990, p. 19-24; și Robert Libby, ”Newest Episcopalians Are a Spirited Group” Episcopal Life, iun. 1990, p. 6. &

Calmetto Coleman, ”A Charismatic Church Deals with a Prcacher Who Rnds New Faith”, The Wall Street Journal, 14 iun. 1996, p; 1-7. Pentru versiunea lui vezi Charles Bell Dwwmng the Rich Hmtage of Orthodoxy (Minneapolis, 1994), p. yf, 86-90. Vezi și Peter Gillquist, Becoming Orthodox: A Jmrney to tfoAmmt Christian Faith (Bea Lamon4 199^

Church, luând cu el nu mai puțin de nouă preoți anglicani în ”călătoria spre ortodoxism* Gestul lui Harper a fost determinat de hotărârea din 1992 a Bisericii Anglicane de a ordina temei ca preoți. Aceasta s-a făcut în ciuda faptului ca Arhiepiscopul de Canterburj^ George Carey, era un carismatic recunoscut care fusese influențat în trecut de lucrarea lui Harper.30

Despre pelerini, coloniști și aristocrație

Cineva spunea ca prima generație a unei mișcări religioase este formata din ”pelerini” care își părăsesc casele lor sigure și confortabile pentru a-și încropi a nouă casa într-un ținut în care viața este dură și In care li se interzice să intre. Aceștia sunt revoluționată care au abandonat totul de dragul unui ideal nou. A doua generație o formează ”coloniștii” care încep să cultive pământul, sa-1 tmprejmuiască cu gard și să pună bazele sistemului juridic și social în noua tară. In a treia generație însă apar aristocrații țării. Aceștia devin arbitrii societății și potențații economici, dorind, mai presus de orice, să-i împiedice pe orice alți noi pelerini sau coloniști să mai intre în țară.

Spre mijlocul anilor optzeci, se putea spune că cele trei grupări ale creștinismului se încadrau în categoriile mai sus menționate, cel puțin cronologic. Penticostalii clasici dominau dar generația a treia, și în anumite zone deveniseră ”aristocrația35 tradiției. Protestanții și neopenticostalii se încadrau în cea de-a doua generație și deveneau ”coloniști” în lumea evanghelica. Catolicii carismatici insă continuau să rămână pelerini, căutând să-și găsească un loc în lumea Bisericii Romano-Catolice.

Principala problemă cu care s-au confruntat toate aceste trei grupări a fost de a menține fervoarea revoluționară a ploii târzii pană când s-ar fi putut spune că bisericile cunoscuseră într-adevăr reînnoirea. Dar chiar și cei mai optimiști lideri ai anilor șaizeci și șaptezeci au înțeles ca reînnoirea era un proces lung și dificil care nu putea fi parcurs peste noapte.

Dincolo de reînnoirea bisericilor există un aspect al mișcării cu care doar puțini creștini s-au confruntat – cel de transformare a societății. Spre sfârșitul anilor șaptezeci, nici o alta grupare din America nu avea o mai mare oportunitate de a schimba ordinea existentă. Cu armata sa de aderenți devotați aparținând diferitelor denominații, cu credința și ardoarea ei copleșitoare, cu persoanele capabile ce o conduceau, mișcarea carismatica se afla într-o poziție care îi permitea să schimbe stilul de viață american.

în 1979, Jeremy Rifkin afirma; ”Carismaticii de astăzi oferă cea mai semnificativă provocare a adevărurilor erei expansioniste ce abia a început*. Vindecarea prin credință, vorbirea în limbi și profeția sunt, într-adevăr, arme ale răz^tirii împotriva autorității epocii modeme*.31 Văzând în carismatici ”o nouă forță eliberatoare*, Rifkin i-a creditat cu mare încredere ca agenți ai schimbării pozitive. Cât despre posibilitățile unei schimbării viitoare, d a spus:

”încă este prea devreme pentru a spune care este orientarea pe care mișcarea carismatica o va lua în cele din urmă, dar ceea ce se poate spune este că această orientare va depinde în mare măsură dc înțelegerea pe care adepții acesteia o vor avea privind natura culturii noastre secular-materialiste. Dacă pentru ei problema va consta doar în a-i salva din această lume rea pe cei căzuți, lăsând neatinse bazele instituționale ale materialismului, atunci probabil ca ordinea existenți îi va schimba pe ei, în loc de a o schimba ei pe ea. Dacă, însă, evanghelicii implicați în noua trezire vor reuși să aducă în discuție noțiunea biblici de «puteri și principii» căzute, ca o îngrijorare dublată de grija pentru reînnoirea individului, atunci această nouă trezire va putea, într-adevăr, să combine eliberarea cu dedicarea și să schimbe cursul istoriei*.31

Viitorul tradiției penticostale

In lumina mai multor studii realizate în trecut, am putea întrezări evoluția viitoare a penticostalismului. Potrivit estimărilor făcute de Consiliul Mondial al Bisericilor în primii ani ai deceniului al șaptelea, în anul 2000 peste 50% dintre toți creștinii din lume vor fi: (1) de alte rase decât cea albă; (2) din emisfera sudică; (3) penticostali sau carismatici, de diferite nuanțe. Evenimentele și modul de creștere a bisericii din ultinții șapte ani par să. confirme aceste aprecieri.

Dacă aceste estimări sunt corecte, nu este nereaiist să se prevadă că, spre

sfârșitul secolului, Jiarta” creștinismului mondial ar putea avea următoarea

configurație:

25% dintre creștini vor fi penticostali clasici, provenua4 în principal din mișcările penticostale în plină expansiune din Lumea a Treia. Creștinii aceștia vor continua să practice un minimum, dc liturghk și ritual și vor

30. Vezi Micliael Harper, EqucâbutDiffermt (Londra, I993>, p. 131,171,213. Scrisoare din parcea iui Micind Harper pentru Vin&oo Synan, 7 mar. 1

Rifkin și Howard, The Emerging Or ier ^ p. 231.

Rifkin și Howard, The Emvrging Onfer, p. 231.

pune accent în serviciile lor pe darurile Duhului Sfânt. Vor aparțin tinuare bisericilor cu cea mai mare rată de creștere din lume. In țările din Lumea a Treia, ca și în Statele Unite, vor apărea multe ,^uper-bisccțci”.

25% dintre creștini vor fi carismatici, dar aparținători Bisericilor Protestanta și Catolică, în primul rând din țările ”dezvoltate” ale Europei și Ameririi dc Nord. Serviciile lor se vor desfășura în nota carismaticâ moderată tipică celui de-al ”treilea val” și s-ar putea să poarte sau nu eticheta de ”penticostale” sau ”carismatice”. Treptat bisericile lor le vor depăși în mărime și influență pe cele ”liberale” mai vechi. Intr-un sens, vor deveni ”principalele” biserici ale secolului al XXI-lea.

25% dintre creștini vor fi necarismatici, aparținând Bisericilor Protestantă și Catolică. Bisericile pe care aceștia le vor frecventa se vor împărți în două grupe: biserici ”liberale”, al căror număr de membri va continua să scadă, și biserici evanghelice necarismatice care vor continua să crească, devenind o mică parte a numărului total de creștini. ”Liberalii” vor avea mai puțină putere în structurile denominaționale, dar vor continua să domine mișcarea ecumenică. ”Evanghelicii” vor fi aproximativ egal divizați îiitrc cei care vor fi mai deschiși închinării carismatice și cei care se vor strânge tot mai mult într-o carapace fundamentalistă defensivă.

25% dintre creștini vor fi creștini din toate bisericile dar numai cu numele, nepracticanți deci și numai în sens cultural-tradițional. Cei mai mulți dintre aceștia vor ajunge într-o condiție tot mai accentuată de apostazie, și vor fi creștini doar pentru că s-au născut într-o țară care de-a lungul istoriei ei a fost creștină. Ei vor fi în mare număr membri în bisericile (de albi) din Vest, vor găsi ca tot mai irclevantă biserica și, ca apostați, nu le va mai pasa că figurează ca membri în registrul vreunei biserici, la serviciile căreia vor participa foarte rar sau nu vor mai participa deloc.

Unul dintre cei care au observat aceste orientări a fost John Alexander Mackay, președintele Seminarului Teologic de la Princetown, care într-o împrejurare i-a numit pe penticostalii americani ”musca din laptele Protestantismului”. Cu toate acestea, în 1967 el spunea despre mișcarea de reînnoire carismatici: ”Este mișcarea cea mai semnificativă și cu cea mai mare influență din vremea noastră* Mackay vedea, de asemenea, posibilitatea ”unei mai mari apropieri între catolici și penticostali decât între celelalte biserici principale”. După ce a revăzut declinul bisericilor protestante și dezvoltarea celor penticostale, Mackay a profețit următoarele: „Viitorul creștinismului s-ar putea să fie al unui catolicism reformat și al unui penticostalism matur”.

Dacă viziunea lui Mackay se dovedește corectă, este întru-totul posibil ca viitorul creștinismului să fie modelat de către bisericile penticostale din Lumea a Treia în interacțiune cu puternicele elemente carismatice din bisericile tradiționale. Istoria recentă a creșterii bisericii în Africa și America Latină ne arată că inițiativele și realizările creștinismului din secolul al XXI-lea se vor datora în mare parte dinamicelor biserici penticostale din Lumea a Treia și unui romano-catolicism inspirat și renăscut prin mișcarea de reinnoire carismatică.

(Richmond, 1969), p. 88-89. Vezi și Chandlec, JFanning the Charismatic Flame0, Christianity Tbdayy 24 nov. 1967, p. 40,1 David du Plessis,^Man CaUedMx Pmtcmt, p. 172-80. Pentru reiatului Mackay cu mișcarea de reînnoire, vezi Robert R. Curicc și Mary Ruth Isaac-Cutfc, ”Bridging the Gap; ]ohn A. Mackay Presbyterians, and the Charismatic Movemeof American

Prcsbyterian 72, 3 (Fall, 1994): 142-56.