Textul Liturgic

† CAPITOLUL V

METODE ȘI PROCEDEE DE TRADUCERE

Clădita pe cultura și civilizația greco-latină, civilizația europeană este străbătuta de filonul unitar al ideologiei creștine, care a reconfigurare o noua paradigma cultural-spirituală a popoarelor. Textul liturgic s-a constituit ca sursa primordiala pentru o noua morala, de tip crestin și a devenit cea mai prestigioasa autoritate de morala sociala și spirituala, indiferent ca vorbim de comunitatea protestanta, de civilizatia catolica sau ne raportam la lumea ortodoxă. În general, noua religie a pătruns pe cale orală și a acționat astfel asupra publicului, textele care s-o poarte în limba receptorului apărînd mai tîrziu. Datorită genezei sale complicate, a varietății de conținut, de stil și de gen, textul sacru este de o complexitate inegalabilă.

În cazul majorității limbilor europene, traducerea este precedata de ample cercetări comparate, operate la nivelul vechilor traduceri (textele biblice), bazate pe surse și modele straine din care și-au extras continutul și interpretarea. S-a structurat o strategie de actiune în tehnica traducerilor și s-au evidențiat diferitele caracteristici ale unui proces atît de complex, cum este actul traducerii ca act cultural. De aici, decurge o relația organică și intimă dintre actul traducerii textelor religioase și caracterul implicit, de lucrare cu aspect literar.

Traducerea constituie și reprezintă un act lingvistic și cultural orientat, prin care sînt translate dintr-o limbă în alta forme și conținuturi de gîndire, lingvistice, estetice, afective etc. La contactul dintre două limbi pot apărea felurite cerințe dinspre ambele sisteme, fapt ce aduce cu sine necesitatea de a imagina modalități și tehnici prin care fenomenul translării să se ajusteze atît impunerilor limbii-sursă, cît și cerințelor limbii-țintă. Ca orice activitate umană cu caracter social și cultural, traducerea are caracter procesual și istoric.

Actului traducerii trebuie analizat în toate determinările sale istorice și culturale. Cartea religioasa nu este opera unei epoci, a unui timp anume, ci un text determinat în mai multe etape istorice, care s-a scris de-a lungul mai multor secole și apoi s-a „rescris” continuu încă două milenii, așa cum nu este textul unei singure limbi și al unei singure culturi, ci a unor tradiții textuale diferite și autonome.

Fiecare traducător este omul unei epoci, al unui loc, al unei comunități, al unei confesiuni, și implicit al unui tip de educație, de credințe, prejudecăți și constrângeri. Din acest motiv, a aparut cercetarea traductologică, care incearca sa structureze metode si procedee verificate in timp, pentru a asigura textului original capacitatea de redare fidela a continutului lingvistic. Exista teoria lui Eugenio Coseriu privind cele trei tipuri fundamentale de conținuturi lingvistice (desemnare, semnificație și sens) și de modul în care acestea determină sensul și mesajul unui text. Pe de altă parte, exista teoria traducerii a lingvistului american Eugene A. Nida construită în jurul conceptelor de „răspuns echivalent” și „echivalență dinamică”.

Traducatorii textelor sacre trebuie sa tina cont si de alte sensuri ale textului religios: alegoric, tipologic, profetic, anagogic etc. Acestea se întemeiază adesea pe lectura literală a textului și pe identificarea unei alte desemnări decât cea care ni se impune la prima vedere. Trebuie spus că atunci când se discută mijloacele de realizare a transpunerii (calc, împrumut, adaptare, parafrază etc.) și se apreciază opțiunile traducătorului nu trebuie pierdută din vedere componenta exegetică și hermeneutică a actului traducerii. Traducătorul intelege că până și cel mai mic detaliu textual, până și ultimul morfem ar putea conține o semnificație teologică. Literalitatea traducerilor biblice, în astfel de cazuri, inseamna procedeul prin care traducătorul ne restituie nu litera Cărții, ci posibilitatea unei hermeneutici plurivalente.

Traducerile liturgice se află într-o dinamică permanentă și în interferență cu celelalte elemente ale polisistemului: exegeza biblică, hermeneutica, cultul eclesiastic, cultul domestic, literatura catehetică, imnografia, iconografia etc. Se poate chiar vorbi de o anticipare sau precunoaștere a mesajului și a sensurilor textului biblic prin intermediul Tradiției eclesiastice, cu alte o cuvinte despre o „traducere” liturgica înaintea traducerii propriu-zise. Această anticipare prin intermediul Tradiției i-a putut influența pe traducătorii Scripturii în alegerea anumitor soluții de traducere, sau le-a sugerat uneori anumite interpretări, ori i-a condus spre reprezentări mentale și asociații de idei originate în conținuturile Tradiției.

Caracterul excepțional al Scripturii, complexitatea ei din punct de vedere textual și istoric, neatinsă de nicio altă operă din patrimoniul literar universal și care implică, sub toate aspectele, epoci, culturi, limbi și comunități umane atât de diferite, pune cercetării biblice o seamă de probleme specifice și reclamă din partea cercetătorului o foarte bună cunoaștere atât a istoriei textului sub toate aspectele sale (versiuni, traduceri, tradiția manuscrisă, canon, receptare și interpretare, prelucrările sale cultice și iconografice, ediții critice etc.), cât și a universului biblic în sine, a culturii semite, a instituțiilor Vechiului și Noului Testament și, mai ales, a limbajului biblic sub toate aspectele sale (teologic, juridic, liturgic, poetic, sapiențial etc.).

Vechile traduceri biblice, în special cele care au avut ca sursă Septuaginta, sunt adesea „întunecate”, cum s-a spus, de echivalările literale ale unor termeni sau expresii idiomatice care reprezintă concepte biblice specifice Vechiului Testament, termeni specializați, liturgici, juridici, teologici, sau termeni comuni, dar care au fost învestiți cu sensuri alegorice (pe baza unor desemnări alegorice) pe parcursul receptării și interpretării Scripturii. În multe situații, literalismul nu este expresia unei neînțelegeri sau a unei traduceri mecanice a textului-sursă, ci procedeul legitim de transpunere a unor semnificații (înțelesuri) care pot scăpa unui cititor neexersat în vastul câmp al exegezei biblice. El poate reprezenta o opțiune a traducătorului, motivată exegetic și îndreptățită din punct de vedere textual.

Procesul de traducere este un proces limitat și dificil, grevat de multitudinea factorilor implicati, determinati în mare masura de caracteristicile și capabilitatile unei limbi, ca factor dinamic. Intotdeauna, în actul de traducere interfereaza limba-sursă, limba-țintă, traducătorul și receptorul, care formeaza impreuna un mecanism interactional, cu trasaturi specifice în functie de text, de cultura sau epoca de care vorbim.

Limba-sursă prezintă caracteristici proprii, de natură morfologică, sintactică și lexical-semantică, care la trecerea într-o altă limbă, nu isi gasesc cu usurinta unitatile echivalente sau corespondente. În procesul de traducere rezulta cel mai des, elemente și relații purtatoare ale semnificatiilor din limba-sursă, sau forme lexicale care încearcă să se plieze pe conținutul de tradus, folosindu-se preponderent de mijloacele limbii-țintă, adică abătîndu-se sever de la formele și mijloacele limbii-sursă. Din punct de vedere al conținutului, limba-sursă are mijloace proprii de identificare a realitatii exprimate în textul redat și a relationarilor gramaticale specifice. În acest fel, formele au de suferit prin echivalare și conținuturile pot prezenta diferențe.

Centrarea pe limba-sursă atrage după sine apariția unor corpuri lingvistice formale, specifice limbii-sursă, dar nesemnificative pentru limba-țintă. Concentrarea pe limba-țintă transfera în planul secundar trasaturile formale pe care limba-sursă doreste să le evidentieze. O traducere centrată exclusiv pe limbă-țintă, va putea transfera conținuturi, dar este posibil să genereze un alt spirit. De aceea, obținerea conținutului exclusiv cu mijloacele limbii-țintă nu a constituit, în general, soluția aleasă de către traducători, mai ales pentru textul sacru, fidelitatea referindu-se nu doar la conținuturi, ci și la forme. Stabilizarea pe o poziție intermediară arată că traducerea a atins echilibrul optim care permite aducerea conținuturilor (de gîndire, estetice, afective etc.) construite cu mijloacele lingvistice ale unei limbi și în chipul acesteia, în formele unei alte limbi, care redă acele conținuturi în chip propriu.

Deși traducerea este o activitate umană foarte veche, în perioada în care Biblia începe a fi tradusă în limbile vernaculare europene, încă nu există un sistem coerent de tehnici de traducere, întemeiat pe un set de principii și pe o teorie. În contextul acestei stări de neașezare, în plus fata de variantele oferite de capabilitatile textului și ale limbii, se amplifică tendința generală de a crea noi versiuni, chiar și atunci cînd este vorba despre revizia unui text.

La nivelul textelor religioase apare o relație dinamica și instabila dintre spiritul și litera textului scris. În astfel de cazuri, se impune renuntarea sau modificarae unuia dintre cele două procese. Considerand ca, traducerea este o actiune de redare a unui conținut exprimat printr-un sistem, într-un alt sistem, urmarea fidelă a literei conduce adeseori la mistificaraea nedorita a conținutului și spiritului pe care textul de tradus urmareste sa îl transmita și pe care, textul nou constituit prin traducere, urmeaza să îl exprime.

Traducerea unui text sacru este o provocare menita să particularizeze aceasta actiune în cadrul stiintei traducerilor. Metodele si procedeele consacrate ale traducerilor biblice sunt procedeele de traducere literală și procedeele de traducere liberă (adaptări culturale, creații lexicale, echivalențe funcționale).

5.1 Traducere literală

În tarile apusene, teoria traducerii a sustinut chiar de la inceput, caracterul antagonic dintre literă și sens. În Epistola 57 către Pammachius (sec. IV d.C.), Ieronim il citeaza pe Cicero și spune, referitor la arta traducerii: „în traducerile mele din greacă în latină, cu excepția Bibliei, unde și ordinea cuvintelor închide în sine un mister, nu țintesc să redau cuvînt cu cuvînt, ci să reproduc integral sensul originalului”.

Multe secole mai tîrziu, Friedrich Schleiermacher, în lucrarea sa, Despre diferitele metode de a traduce, afirma: „Fie traducătorul îl lasă cât mai mult posibil în pace pe scriitor și i-l scoate în întâmpinare pe cititor, fie îl lasă cât mai mult în pace pe cititor și i-l scoate în întâmpinare pe scriitor”. Putem intelege ca, traducerea sensului unui text presupune să uiti de litera textului original și de sistemul lexical care-l compune. Pe de o parte, rezultă ca sensul textului original va fi afectat subtil, modificat și chiar alterat de sistemul limbii tinta. Pe de alta parte, se deduce ca, eliminarea oricarei influente a limbii sursa asupra limbii tinta, ca o conditie sine-qua-non. Și totusi, traducerea literei inseamna ca cititorul să vina în întîmpinarea scriitorului, mai explicit, traducătorul reproduce în limba tinta intregul caracter lingvistic ale textului sursa (sintaxă, lexic, etc.).

În teoria traducerii, sensul și litera sunt doua extreme care pot evolua doar în plan abstract, la nivel de principiu. În practica, traducătorul sensului va aborda metoda de rescriere a textului de plecare, în concordanta cu gradul sau de cultura și de cunoastere a limbii tinta, mergand spre dizolvarea caracteristicilor lingvistice ale textului original. Traducătorul literei, conform metodei sale, va fi obligat să modifice punctual sintaxa, lexicul sau alte forme ale textului de plecare, numai în caz de necesitate, ostenind sa redea cat mai fidel formatiunile sintactice, lexicale, retorice sau ritmice din sursa originala.

Traducerea literei nu inseamna o traducere mot-a-mot, ci este un proces de transcriere în limba tinta, în cel mai fidel mod posibil a textului de plecare, cu intreaga bogatie lexicala, sintactica, retorica și ritmica de limbaj. Traducătorul literei are ca obiectiv o lucrare exhaustiva, care sa contina cat mai explicit stilul și continutul textului original. În aceasta actiune dificila coexista patru provocari: de ordin gramatical, de ordin lexical, de ordin ritmic și de ordin retoric. Pentru depasirea acestor dificultati s-a creat în timp, o suita de tehnici și procedee de traducere.

5.1.1 Traducerea prin calc

Datorită unor dominante din epocă, date de caracterul preponderent literal al traducerii, de necesitatea ca traducerea să-și indice cu oarecare transparență sursele, de unele rigori impuse de textul sacru, precum și de faptul că limbile vernaculare nu aveau mijloace exersate în a reda structuri pentru care nu aveau concepte, traducerile biblice conțin, în mod firesc, destul de multe structuri calchiate. În toate aceste situații, acest procedeu de traducere se activează generînd felurite structuri gramaticale și lexicale, indiferent de limba din care se traduce.

În fapt, în toate cazurile în care apar calcuri avem a face cu translări ale unor modalități de a privi lumea, de a o explica și a o comunica prin limbă. În ceea ce privește modalitățile de conceptualizare și de exprimare caracteristice limbii-sursă, traducătorii pot opta pentru calchierea acestora spre a reda textul (formă și conținut) cu acuratețe și fără pierderi, dar și pentru a achiziționa acea perspectivă și modalitate de exprimare a ei, îmbogățind și capacitățile de exprimare ale aspectului literar și achiziționînd noi modalități de înțelegere și conceptualizare ale realității și ale relațiilor reflectate de limba-sursă.

5.1.2 Traducerea prin imprumutul lexical

Este un procedeu derivat din lipsa echivalentei unor cuvinte din textul original în textul tradus și se evidentiaza prin scrierea cu litere cursive. Limba receptoare preia dintr–o altă limbă, în același timp, atât complexul sonor cu valoare de unitate lexicală, cât și sensul (sau sensurile) cuvântului respectiv. Tehnica împrumutului lexical se rezuma la transcrierea (transliterarea) cuvântului, care ulterior, poate fi descris si analizat de traducător. Folosirea acestui procedeu se face cu prudență, dar are calitatea de a da textului o exactitate crescuta și o imbogatire a limbii tinta.

5.1.3 Traducerea prin parafraza lexicala

Consta din redarea prin „alte cuvinte” a informației conținută într-un fragment de text, așadar, parafraza ar putea fi numită și „repovestire”. Acest procedeu nu este recomandabil, dar este ineviatbil atunci cand, aparitia unor noțiuni specifice, în plan bilingv face imposibila traducerea prin tehnica calcului sau a altor mijloace. Rezultatul poate afecta exactitatea textului tradus, producand termeni simpli, termeni-sintagme, cu abateri grave de la sensul continutului original.

5.1.4 Traducerea prin adaptare la text

Acest procedeu isi propune sa inlocuiasca continutul textual dintr-o limbă, în altă limbă. Adaptarea la textul original nu lucreaza cu aceleași cuvinte, ci într-un mod original creeaza o realitate mai ușor de înțeles în limba tinta. Adaptarea se realizeaza pe criterii de formă/conținut și poate fi considerata un derivat al împrumutului lexical și al calcului lingvistic. Se mai numeste împrumut indirect sau un calc indirect pentru ca, la traducerea unui termen străin se apeleaza la un echivalent al acestuia dintr-o terța limba.

5.1.5 Traducerea prin Extindere/Rezumare

Extinderea este un procedeu care implica experienta, cultura și talentul traducatorului pentru ca, textul tinta trebuie imbogatit cantitativ și explicitat intr-o maniera proprie, din motive de structură sau de ambiguitatea a textului original.

Prin extensie, rezumarea este procedeul invers.

Traducerea prin echivalența

Noțiunea de echivalența are un sens arbitrar, deoarece textele care suporta un proces transformațional nu pot fi echivalente în sens real. Sensul dat unui cuvânt exista în ambele limbi cu mentiunea ca, nu există sinonimie perfectă, chiar în cazul cuvintelor considerate echivalente. De aceea, echivalența are un efect parțial și poate exista doar la nivel de cuvant sau la nivel de sintagmă.

5.1.7 Traducerea prin compilatie

Aceasta este o modalitate de traducere stimulată de prezența mai multor surse. Existența mai multor surse sporește șansele ca traducătorul să înțeleagă realmente conținutul textului.

Traducerea libera

Din punct de vedere traductologic, orice text sacru comportă o doză de incertitudine semantică la nivelul terminologiei pentru că, fiecare scriitor religios este și un creator de terminologie, dacă nu cumva chiar creator de termeni. Creatorul de text face apel, desigur, la un arsenal terminologic existent, dar nimic nu ne spune dacă îl va folosi ca și pînă la el, în loc să confere anumitor termeni o amprentă personală. În plus, textele teologice creștine, în care cuvîntul este definit ca fiind de maximă importanță pentru existența lui însăși, se caracterizează printr-o exaltare a puterii cuvîntului, ca fiind de inspirație divină.

Tocmai de aceea, forma cuvîntului nu mai pare atît de departe de conținutul exprimat ca în teoria arbitrariului semnului lingvistic, cu atît mai mult cu cît, așa cum se exprima un mare profesor de Teologie Biblică, „vorbirea despre adevăr nu este totuna cu adevărul”, iar „forma nu epuizează conținutul […] pentru că nu poate oferi decît parțial cunoașterea”.

Această perspectivă poate genera două atitudini contrare: fie literalitate maximă, chiar cu riscul obscurității, fie libertate creatoare, în sensul dezvoltării unei teologii dinamice cu fiecare text tradus, în care parafraza nu mai este o excepție, ci regula de bază a traducerii. Dar aceasta este deja o zonă în care știința traducerii se trage îndărăt, făcînd loc hermeneuticii, și nu oricărei hermeneutici, ci uneia care se ridică deasupra unui set de legi sau principii limitative, numită în teologie și „ermineutica Duhului”.

Prin literalism și prin traducere liberă nu trebuie să se înțeleagă doar identificarea și inventarierea unor procedee de traducere în textele religioase. Cele două principii operează în cercetarea traductologică o dihotomie practică și în același timp, fecundă. Practică, în sensul că ea continuă să clasifice în mod esențial principiile și procedeele de traducere. Fecunditatea ei rezidă însă în planul teoretic: din antichitate și până în prezent, raportul între traducerea literală și traducerea liberă, indiferent de cum au fost ele denumite de-a lungul timpului și de disocierile teoretice care le-au însoțit, a reprezentat cheia de boltă a oricărei reflecții asupra traducerii.

In traductologia moderna, actul traducerii se deschide unor interpretări multiple în orizontul istoric al experienței și cunoașterii umane, iar textul nu mai reprezintă doar fraze sau cuvinte, ci, un ansamblu cultural, o „țesătură de concepte și modul de reprezentare ale unei părți a umanității” care nu pot fi evaluate doar pe baza dicționarului.

Privite din această perspectivă, Tetraevanghelul de la Sibiu, traducerile coresiene sau Biblia de la 1688, nu pot fi judecate în elaborarea lor textuală propriu-zisă decât în datele comunităților istorice în care au crescut și pe care, la rândul lor, le-au întemeiat în calitate de (prime) comunități de lectură ale Bibliei. Din aceste texte cuvintele nu ne vorbesc doar pe o singură „voce”, captată și decodată exclusiv prin mijloacele lingvisticii. Ceea ce nouă ne poate apărea, în vechile traduceri, ca obscur, lipsit de sens sau chiar „greșit” se limpezește adesea nu în gramatică, ci în exegeza, hermeneutica și istoria textului. După cum, dimpotrivă, claritatea și eleganța unor traduceri moderne plătesc, poate prea des, prețul infidelității față de universul cunoașterii și al experienței umane căruia îi aparțin textele-sursă. Vechile traduceri încetează astfel să ne mai apară ca simple „inventare” lexematice, texte inerte, încremenite astăzi într-un raport exclusiv lingvistic cu originalele lor, iar cercetarea lor trebuie să se defășoare în cadrul polisistemului complex în care fiecare traducere, asemenea textului original, își are propriul ei Sitz im Leben.