Terapia Prin Liturghie Si Sfintele Taine
Cuprins
Introducere
I. Sfânta Liturghie de la început până în prezent
1.1. Sfânta Liturghie în primele veacuri ale creștinismului
1.2. Riturile bizantine
1.3. Rolul educativ și duhovnicesc al Sfintei Liturghii
1.3.1. Însemnătatea Sfintei Liturghii
1.3.2.Valoarea educativă implementată a Sfintei Liturghii
1.3.3. Sfânta Liturghie, o școală a virtuților creștine
II. Terapia prin Sfintele Taine
2.1. Sfintele Taine
2.1.1. Tainele Generale
2.1.2. Taine speciale
2.2. Terapia prin Sfintele Taine
III. Sfânta Euharistie
3.1. Euharistia, Taina unificării întregii creații cu Dumnezeu
3.2. Euharistia, Taina unității și a comuniunii
3.3. Roadele Sfintei Euharistii în viața duhovnicească
3.4. Liturghia și doxologia creației
I. SFÂNTA LITURGHIE DE LA ÎNCEPUT PÂNĂ ÎN PREZENT
Sfânta Liturghie este marele mister dumnezeiesc în care Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin dragostea și bunăvoința Sa, cu puterea Duhului Sfânt vine în Biserica noastră ca să fie împărtășit credincioșilor prin Sfântul Său Trup și Sânge, jertfindu-se pentru mântuirea noastră pe Sfânta Cruce, după cum ne relatează sfinții Evangheliști (Mt. 26; Mc. 14; Lc. 22).
Cuvântul „liturghie” provine din limba greacă, fiind folosit de greci pentru a arăta o lucrare publică adusă statului sau înspre folosul binelui obștesc. La începutul creștinismului termenul „liturghie” desemna totalitatea slujbelor divine. Cu timpul, și-a redus din conținut, limitându-se doar pentru slujba religioasă în cuprinsul căreia se săvârșea Sfânta Euharistie, prefacerea cinstitelor daruri în Trupul și Sângele Mântuitorului și împărtășirea credincioșilor cu acestea.
Originea și fundamentul Sfintei Liturghii este Sfânta Jertfă, adusă de către Mântuitorul în chip sângeros , pe Cruce , pentru mântuirea lumii, prevestită și anticipată de El în seara Cinei celei de Taină, în chip nesângeros. Slujba Sfintei Liturghii este o prelungire sau o actualizare a jertfei Mântuitorului pentru mântuirea noastră, iar ritualul ei simbolizează întreaga viață a Mântuitorului de la naștere și până la înălțarea la ceruri.
Sfânta Liturghie produce cel mai de preț dar pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor și ea constituie centrul întregului cult divin ortodox. Această slujbă mijlocește credincioșilor întâlnirea reală și adevărată cu Hristos – prezent sub forma pâinii și a vinului, care se prefac în Trupul și Sângele Domnului în momentul invocării Duhului Sfânt de către preot. Domnul Hristos este „pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare și sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (In. 6, 51-56).
1.1. Sfânta Liturghie în primele veacuri ale creștinismului
Liturghiile primare sau apostolice sunt primele Liturghii ale Bisericii, care au fost utilizate în diferite centre religioase în primele veacuri creștine. Deși nu sunt toate de la Apostoli, ele se numesc apostolice, tradiția ducând originea lor până la Sfinții Apostoli sau cel puțin până la unii dintre ucenicii acestora. Liturghia primelor trei veacuri are la bază rânduiala Liturghiei primare din Ierusalim, oficiată de Sfinții Apostoli, înainte de răspândirea lor în lume pentru misiune, care a fost pusă mai târziu pe seama Sfântului Iacov, fratele Domnului.
Ritualul simplu, imitat după modelul Cinei, reprezintă esențialul Sfintei Liturghii în toate riturile liturgice creștine din care cu timpul a crescut și s-a dezvoltat rânduiala de azi a Liturghiei creștine. Uniformitatea și simplitatea inițială a Sfintei Liturghii s-a păstrat în mare parte pe întreg cuprinsul Bisericii, dezvoltarea și îmbogățirea Sfintei Liturghii din această perioadă fiind împiedicată, desigur, de lipsa de libertate a creștinismului și neîntreruptele persecuții pornite împotriva acestuia.
Liturghiile nu reprezintă opera unei singure persoane, ci sunt rezultatul unei evoluții progresive și îndelungate a întregii Biserici alcătuită din clerici și credincioși. La început, fiecare ierarh avea dreptul de a improviza rugăciunea anaforalei, ajungând să se multiplice diversitatea tipurilor locale de Liturghii. Diferențele au fost mici și neînsemnate, reducându-se la variațiuni și divergențe verbale în textul rugăciunilor, la ordinea și numărul lecturilor folosite sau la textul și numărul imnelor religioase cântate la slujbă. Când rugăciunile au încetat a mai fi improvizate și au început a fi așternute în scris, ritul liturgic primitiv , uniform a început să se cristalizeze.
Liturghiile care se săvârșeau în marile centre religioase sau în metropole de conducere politică, administrativă și culturală din primele veacuri creștine au avut darul și puterea de a se impune în fața celor care erau în uz în localitățile mai mici și mai neînsemnate. Cele care se săvârșeau în aceste metropole , erau atribuite unor mari și cunoscute personalități creștine, având astfel o autoritate mai mare și o posibilitate mai sigură de răspândire. Aceste localități mai mici au preluat formularul liturgic aflat în uz în centrele mai importante din cuprinsul Imperiului Roman, abandonând practicile locale.
Toate Liturghiile existente astăzi în bisericile răsăritene au derivat din cele două Liturghii de origine apostolică: Liturghia Sfântului Iacov și Liturghia Sfântului Marcu.
• Liturghia Sfântului Iacov
Fiind capitala Iudeii, Ierusalimul era un mare centru religios iudaic și în același timp un mare centru politic și cultural. În scurt timp, Ierusalimul a devenit și primul și cel mai însemnat centru creștin din lume. Întreaga viață: activitatea, moartea pe cruce, învierea și înălțarea Mântuitorului sunt strâns legate de Ierusalim. Aici a avut loc și pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli și întemeierea Bisericii creștine. Sfântul Iacov, fratele Domnului și primul episcop al Ierusalimului este autorul părților esențiale ale acestei Liturghii, cunoscută și sub numele de Liturghia Bisericii din Ierusalim, care a fost îmbogățită, dezvoltată și înfrumusețată necontenit de urmașii săi.
Liturghia Sfântului Iacob este de fapt „Liturghia mamă”, care a dat naștere, în cursul veacului de aur al Liturghiei patristice, Liturghiilor bizantine, ale Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Ioan Gură de Aur și Sfântului Grigore Dialogul.
Dintre Liturghiile vechi, Liturghia Sfântului Iacov a fost cea mai răspândită. În secolul IV, această Liturghie se oficia în două limbi: la orașe în grecește, iar la sate în siriacă. În secolele IV și V era utilizată în aproape tot Răsăritul – Siria, Palestina, Asia Mică – și apoi în Grecia. Liturghia Sfântului Iacov se mai oficiază în zilele noastre o singură dată pe an în ziua pomenirii Sfântului Iacov la 23 octombrie în Bisericile ortodoxe de limbă greacă, iar la Ierusalim se oficiază în prima duminică după Crăciun, când se face pomenirea Sfântului Iacob cel Mic, între rudele Domnului.
• Liturghia Sfântului Marcu
Ioan Marcu a fost la început discipolul Sfântului Apostol Pavel, devenind apoi ucenic al Sfântului Apostol Petru. Conform tradiției, Marcu a ajuns în Egipt unde a întemeiat Biserica din Alexandria, fiind primul episcop în acest oraș. În calitate de întemeietor și episcop al Bisericii din Alexandria, care era cel mai mare centru politic din vremea aceea , Sfântului Marcu îi este atribuită Liturghia care îi poartă numele.
Până în secolul V, Liturghia Sfântului Marcu a circulat în limba greacă în tot Egiptul. Redactarea greacă a rămas în întrebuințarea ortodocșilor până în secolele XII-XIII, când a fost înlocuită cu Liturghiile bizantine, din partea cărora aveau multe influențe. După ce copții s-au despărțit de Biserica din Constantinopol la jumătatea secolului V, adoptând monofizitismul, ei au tradus Liturghia în limba lor, punând-o sub numele Sfântului Chiril al Alexandriei.
Liturghia în epoca Sfinților Apostoli
Cea dintâi Liturghie a fost săvârșită de către Mântuitorul la Cina cea de Taină. Cu prilejul instituirii Sfintei Euharistii, Sfinții Apostoli au fost investiți cu dreptul și obligația de a oficia cultul cel nou, săvârșind Sfânta Liturghie după cuvintele Mântuitorului: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”(Lc. 22, 19; I Cor. 11, 24).
În rânduiala sa, cultul tinerei Biserici creștine avea aceleași elemente ca și ritualul sinagogii, dar în alte forme și în alt spirit, legătura dintre Liturghia creștină și formele vechi ale cultului iudaic fiind firească deoarece Liturghia creștină nu a luat naștere dintr-o dată, spontan și fără nici un precedent în trecut.
Pe baza scrierilor referitoare la săvârșirea Sfintei Euharistii din scrierile Noului Testament și în special de instrucțiunile Sfântului Apostol Pavel cu privire la aceasta date corintenilor (I Cor. 11, 23-26), se presupune că ritualul euharistic consta în următoarele: se aducea pâine și vin, iar liturghisitorul făcea rugăciuni de laudă și mulțumire, pe urmă, amintind de patimile și de moartea Mântuitorului, pronunța cuvintele rostite de Hristos la Cină, binecuvânta pâinea și vinul după care urmau frângerea pâinii și împărtășirea cu Sfintele Taine.
Din cărțile Noului Testament se mai pot deduce în cadrul adunărilor de cult din aceeași epocă, pe lângă ritualul euharistic propriu-zis, următoarele elemente:
Lecturile din epistolele Sfinților Apostoli și din cărțile Vechiului Testament (F.A. 13, 15; I Tes. 5, 27; Col. 4, 16);
Predici care cuprindeau explicații la textele citite (F.A. 20, 7, 11; I Tim. 4, 13; I Cor. 16, 26);
Cântările religioase, cum sunt psalmii, imnele și cântările bisericești (I Cor 16, 26; Efes. 5, 19; Col. 3, 16);
Rugăciunea, preocuparea principală pentru cei dintâi creștini;
Colectele pentru săraci (I Cor. 16, 1-2).
Liturghia creștină în veacul al doilea
Evenimentele prin care trecea Biserica în jumătatea veacului al doilea determină apariția unui document de mare importanță pentru istoria Liturghiei. În anul 150 d.Hr., Sfântul Iustin Martirul și Filosoful adresează o apologie către împărații Antonim și Marc Aureliu și întregului popor roman pentru a apăra pe creștini de calomniile care circulau pe seama lor în legătură cu adunările lor de cult. Aceste învinuiri îl determină pe Sfântul Iustin să facă o descriere și o scurtă explicare a Liturghiei pentru a-i dezarma pe clevetitorii păgâni. În descrierea făcută de Sfântul Iustin nu găsim o rânduială sistematică amănunțită și completă a Liturghiei cu toate elementele de tipic sau textul rugăciunilor din care se compunea, ci doar o înșirare schematică a principalelor elemente care formau Liturghia pe atunci, în ordinea lor firească. Aceste informații sunt suficiente pentru a se putea reconstitui tabloul general al rânduielii Liturghiei creștine din secolul al II-lea.
În prima sa Apologie, Sfântul Iustin prezintă de două ori momentele principale ale Liturghiei în ordinea lor de desfășurare, în capitolul 65 în care descrie o Liturghie baptismală și în capitolul 67, unde face descrierea Liturghiei duminicale obișnuite. În cap. 66 explică dogmatic ritualul euharistic. Combinând descrierile Sfântului Iustin, schema rânduielii Liturghiei din secolul al II-lea cuprindea următoarele puncte esențiale:
Lecturi din Sfânta Scriptură a Noului și a Vechiului Testament;
Predica sau omilia proistosului liturghisitor;
O rugăciune generală făcută de toți credincioșii;
Sărutarea păcii;
Aducerea pâinii, a vinului și a apei;
Rugăciunea proistosului;
Împărtășirea celor prezenți, iar celor absenți, diaconii le duceau Sfânta Împărtășanie.
Prima parte a serviciului – citirea din Scripturi și predica protosului liturghisitor – corespundea Liturghiei catehumenilor. Apologia Sfântului Iustin nu face nici o mențiune la cântarea religioasă, ea trebuind să fie subînțeleasă, în special prin Psalmi. A doua parte a serviciului alcătuia Litstic. Combinând descrierile Sfântului Iustin, schema rânduielii Liturghiei din secolul al II-lea cuprindea următoarele puncte esențiale:
Lecturi din Sfânta Scriptură a Noului și a Vechiului Testament;
Predica sau omilia proistosului liturghisitor;
O rugăciune generală făcută de toți credincioșii;
Sărutarea păcii;
Aducerea pâinii, a vinului și a apei;
Rugăciunea proistosului;
Împărtășirea celor prezenți, iar celor absenți, diaconii le duceau Sfânta Împărtășanie.
Prima parte a serviciului – citirea din Scripturi și predica protosului liturghisitor – corespundea Liturghiei catehumenilor. Apologia Sfântului Iustin nu face nici o mențiune la cântarea religioasă, ea trebuind să fie subînțeleasă, în special prin Psalmi. A doua parte a serviciului alcătuia Liturghia euharistică, adică a credincioșilor, care se săvârșea stând toți în picioare. La Liturghia catehumenilor puteau participa și cei ce se pregăteau pentru primirea botezului, iar la Liturghia euharistică, în cadrul căreia se săvârșea Sfânta Euharistie, aveau dreptul să participe doar credincioșii, adică cei botezați.
Liturghia creștină în veacul al treilea
În scrierile din secolul al III-lea nu întâlnim o descriere completă a Sfintei Liturghii. În scrierile Părinților bisericești din același secol găsim numai mențiuni sau aluzii izolate și indirecte despre starea Liturghiei din acea vreme. Informații despre Liturghia din primele trei secole se găsesc în scrierile pseudoepigrafe, cunoscute sub denumirea colectivă de „Rânduieli bisericești”.
Cea mai importantă scriere dintre aceste izvoare este colecția cu titlul „Constituțiile sau Așezămintele Sfinților Apostoli”, a unui compilator rămas necunoscut, care cuprinde opt cărți cu mult material liturgic. Această lucrare conține informații despre locașul bisericesc, despre rânduielile de cult, despre funcțiile liturgice ale marilor ierarhi bisericești și include cel mai vechi formular al Sfintei Liturghii. Din rânduielile descrise în acest material se disting clar cele două părți ale Sfintei Liturghii: Liturghia catehumenilor și Liturghia credincioșilor.
Liturghia catehumenilor începea cu 4 sau 5 lecturi biblice din Vechiul și din Noul Testament, iar între ele se cântau psalmi de către cântăreți și popor. Citirea Evangheliei era urmată de predică, după care diaconul rostea o serie de patru ectenii, pentru catehumeni, energumeni, candidații la botez și penitenți. Fiecare ectenie era urmată de o rugăciune rostită de episcop pentru fiecare categorie de participanți la slujbă, care stăteau cu capul aplecat în acest timp. Ieșeau pe rând din biserică, pe măsură ce erau binecuvântați de episcopi. După ieșirea penitenților, cei rămași se ridicau în picioare și începea Liturghia credincioșilor, cu o nouă ectenie, rugăciunea episcopului pentru credincioși, apoi urma sărutarea păcii și spălarea mâinilor liturghisitorilor. Diaconii aduceau la Sfânta Masă pâinea și vinul alese pentru Sfânta Jertfă episcopului, care rostea rugăciunea euharistică. Se rostea o nouă ectenie, o rugăciune ca pregătire pentru împărtășire și se făcea împărtășirea. Urma o nouă ectenie, rugăciune de mulțumire după împărtășanie și se făcea slobozirea credincioșilor.
Liturghia creștină începând cu secolul IV
Anul 313 d.Hr. marchează încetarea persecuțiilor împotriva creștinilor și începutul unei noi epoci de înflorire a Bisericii. În această perioadă are loc o unificare a ritualurilor liturgice. În secolele IV-V sunt alcătuite Liturghiile bizantine de către Sfinții Ioan Gură de Aur și Sfântul Vasile cel Mare. Aceste Liturghii, care le poartă numele, au la bază tradițiile vechi și sunt folosite până în zilele noastre de Bisericile Ortodoxe. Ele se vor dezvolta în decursul anilor următori, în special, în momentele care după schema primară sunt numite „acțiuni fără cuvinte”, și anume: intrarea în biserică, sărutarea păcii, frângerea și împărtășirea.
În secolul al XIV-lea, Patriarhul Filotei fixează rânduiala liturghiei prin Diataxa sa – reguli în ceea ce privește săvârșirea cultului, la săvârșirea Sfintei Liturghii și a altor slujbe – urmând ca și în perioada următoare să mai aibă loc modificări ale acesteia.
Riturile bizantine
1.2.1 Noțiuni introductive
Toate Bisericile ortodoxe din lume săvârșesc trei Sfinte Liturghii cunoscute sub numele de Liturghii bizantine fiindcă s-au dezvoltat în Bizanț (Constantinopol), capitala Imperiului Bizantin de unde s-au răspândit în toată lumea ortodoxă.
• Cea mai veche dintre Liturghiile bizantine este Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Vechimea și autenticitatea ei este confirmată de către mărturisirile contemporanilor săi și de către documentele posterioare: în bibliografia Sfântului Grigorie de Nazians, atribuită episcopului Amfilohie din Iconiu (340-400) și Cuvântul despre predania dumnezeieștii Liturghii, atribuit patriarhului Proclu al Constantinopolului (434-446). Contribuția Sfântului Vasile cel Mare la alcătuirea Liturghiei s-a realizat prin prescurtarea textului Liturghiei Sfântului Iacov, a cărui rânduială o urmează.
Liturghia Sfântului Vasile se săvârșește doar de zece ori pe an, și anume: în primele 5 duminici ale Postului Mare, în Joia și Sâmbăta din Săptămâna Patimilor, în ziua Sfântului Vasile (1 ianuarie), în ajunul Nașterii Domnului și în ajunul Bobotezei (5 ianuarie). Această Liturghie este unită cu Vecernia în Joia și Sâmbăta Patimilor și în ajunul Nașterii și al Botezului Domnului. Dacă cele două ajunuri cad pe sâmbătă sau pe duminică, atunci în ziua ajunului se săvârșește Liturghia Sfântului Ioan, iar a Sfântului Vasile se face în ziua praznicelor, fără să se mai unească cu Vecernia.
• Originea și autenticitatea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur nu este clară, neexistând mărturii contemporane sau documente despre aceasta. Chiar dacă nu există mărturii și documente directe care să ateste existența și utilizarea Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur înainte de secolul VIII, vechimea acestei Liturghii este confirmată în mod indirect de către unele Liturghii eterodoxe răsăritene al căror texte au fot inspirate din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Acest fapt dovedește că Liturghia Sfântului Ioan, care a servit drept model acestor Liturghii, era în uz înainte de secolele V-VI, când iacobiții și sirienii s-au despărțit de Biserica ortodoxă. Se știe că eterodocșii răsăriteni n-au mai împrumutat nimic de la ortodocși după această perioadă.
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se săvârșește în toate zilele liturgice de peste an când nu se face una din celelalte două Liturghii, fiind Liturghia obișnuită în Biserica Ortodoxă.
Asemănări și deosebiri între Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare:
Cele două Liturghii bizantine sunt Liturghii surori, formate aproape în același timp. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur probabil reprezintă varianta capadociană, iar cea a Sfântului Vasile cel Mare reprezintă varianta constantinopolitană a vechii Liturghii care se folosea în secolele IV-V în tot Orientul creștin. Ele urmează aceeași rânduială, deosebindu-se între ele doar prin textul diferit al anaforalei (Rugăciunea Sfintei Jertfe), mult mai scurt la Sfântul Ioan decât la Sfântul Vasile, precum și a câtorva rugăciuni care se citesc în taină.
Opera Sfântului Vasile și a Sfântului Ioan constă în compunerea celor două anaforale personale, mai scurte decât cea veche a Sfântului Iacov, pe care au înlocuit-o. Din vremea lor ne provine numai partea din Liturghia de azi cuprinsă între lecturile biblice (Apostol și Evanghelie) și rugăciunea amvonului, celelalte părți fiind dezvoltări proprii ale ritului bizantin.
• Liturghia Darurilor mai înainte sfințite este o rânduială de cult cu specific răsăritean, fiind atribuită Sfântului Grigore Dialogul, deși este mai veche decât timpul în care a trăit acesta. Sfântul Grigore a cunoscut această Liturghie când a venit ca apocrisiar la Constantinopol. A fost atât de impresionat de frumusețea ei, încât, ajungând papă a introdus această slujbă bizantină în Bisericile apusene.
Prin secolul IV, slujba Sfintei Liturghii a încetat a mai fi săvârșită în zilele Postului Mare, fiind zi de întristare , de post și de pocăință. Din dorința credincioșilor de a se împărtăși și în alte zile de ajunare din post, s-a format obiceiul de a păstra în Biserică o parte din Darurile sfințite la Liturghia de sâmbăta și dumineca pentru împărtășirea credincioșilor. Pentru a nu fi întreruptă ajunarea, împărtășirea avea loc seara, după Vecernie. Ritualul împărtășirii în aceste zile neliturgice a început să fie încadrat între slujba Vecerniei și anumite rugăciuni luate din rânduiala Liturghiei.
Timpul săvârșirii Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite a fost reglementat de sinodul Trulan (692 d.Hr.) care prin canonul 52 a hotărât: „În toate zilele postului Sfintei Patruzecimi, în afară de sâmbătă și duminică, și de Sfânta zi a Buneivestiri, să se săvârșească sfânta liturghie a celor mai înainte sfințite”.
Rânduiala și explicarea Sfintei Liturghii
Atât Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, cât și Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, se împart în trei părți principale, și anume: Proscomidia, Liturghia catehumenilor și Liturghia credincioșilor. În cele ce urmează, le voi lua pe fiecare în parte și voi face o scurtă prezentare a ritualului fiecărei părți a Sfintei Liturghii, arătând în același timp semnificația principalelor simboluri.
Proscomidia
Cuvântul „proscomidie” este de origine grecească și înseamnă a aduce, a pune în față, a oferi. Proscomidia este prima parte a Sfintei Liturghii și cuprinde rânduiala pregătirii și binecuvântării materiei pentru Sfânta Jertfă. Deși este parte integrantă a Sfintei Liturghii are binecuvântare și otpust proprii.
Proscomidia este partea ascunsă a Liturghiei, nu este văzută sau auzită, care se desfășoară în șoaptă și mister, așa cum și viața Mântuitorului este o taină până la vârsta de treizeci de ani. În cadrul acesteia se povestește plastic istoria mântuirii noastre, având în centru pe Iisus Hristos. O serie de simboluri sunt extrase cu copia din prescură, care prin transfigurare devin realitate mistică. Iisus Hristos istoric devine simbol în pâine și vin, ca apoi simbolul pâine și vin să devină Hristos euharistic.
Darurile de pâine și vin se aduc în firida proscomidiarului. Firida simbolizează peștera în care S-a născut Mântuitorul și, în același timp, mormântul din care a înviat. Pâinea ca ofrandă liturgică de obicei are forma unei cruci, în centru fiind înscrisă în relief o pecete pătrată cu inscripția IS HS NI KA, care înseamnă IISUS HRISTOS BIRUIE.
Tăierea prescurii este făcută cu un anumit scop, și anume, pentru a se scoate Agnețul. În același timp, este și o preînchipuire și pregătire a jertfei, iar copia cu care se taie pâinea simbolizează sulița cu care a fost împuns Mântuitorul pe cruce.
Preotul taie pâinea, potrivindu-și cuvintele pentru fiecare tăietură în parte, ca prin aceasta să arate că actul simbolic este traducerea în faptă a acelor cuvinte.
Pentru săvârșirea proscomidiei se cer în mod normal cinci pâini, dar unde nu este posibilitatea aceasta, se pot accepta și două.
Din prima prescură se scoate o parte în formă de pătrat pe care este aplicat sigiliul (chistornicul). Această parte se numește agneț, care înseamnă miel nevinovat și închipuie pe Iisus Hristos care în Sfânta Scriptură este numit mielul cel nevinovat. În cadrul Liturghiei credincioșilor, acest agneț se preface în Trupul și Sângele Mântuitorului. Din toate darurile aflate pe Sfântul disc, doar acesta se preface, toate celelalte părticele rămânând pâine binecuvântată.
Din prescura a doua se scoate o părticică pentru pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, tăiată în formă de triunghi și se așează pe Sfântul disc în partea dreaptă a Agnețului.
Din a treia prescură se face un pătrat format din trei rânduri a câte trei triunghiuri. Acestea simbolizează nouă ipostaze ale sfințeniei: sfinții îngeri, sfinții profeți ai Vechiului Testament – cu Ioan Botezătorul în frunte – Sfinții ierarhi și dascăli ai Bisericii, Sfinții mucenici, sfinții cuvioși, Sfinții doctori fără de arginți, Ioachim și Ana și sfântul sau sfinții a căror prăznuire se face în ziua respectivă și a cărui Liturghie se săvârșește.
Toate acestea ocupă jumătatea superioară a tipsiei.
În jumătatea inferioară, sub agneț, se alcătuiesc trei piramide, aliniate orizontal: una pentru arhiereul episcop al locului, preoți și diaconi – împreună slujitori, alta pentru popor și cârmuitorii lui și alta pentru ctitorii locașului respectiv. Cel de-al doilea rând e păstrat pentru pomenirea viilor și a morților. Pentru cei vii se desprind din prescura a patra, iar pentru cei morți din a cincea. La sfârșit, liturghisitorul revine la cea de-a patra prescură și scoate o părticică pentru sine, rostind următoarea rugăciune: „Pomenește, Doamne, după mulțimea îndurărilor Tale, și a mea nevrednicie; iartă-mi toată greșeala cea de voie și cea fără de voie, iar din pricina păcatelor mele să nu oprești harul Preasfântului Tău Duh de la darurile ce sunt puse înainte”.
Părticelele de pâine așezate de-a dreapta și de-a stânga Sfântului Agneț înfățișează Biserica biruitoare din ceruri, iar fărâmiturile de sub Agneț, scoase pentru credincioșii vii și adormiți, închipuie Biserica luptătoare, care luptă pentru dobândirea mântuirii.
Steluța care este așezată pe Sfântul disc, peste Agneț și miride, amintește de steaua care a călăuzit pașii magilor spre ieslea din Betleem, iar proscomidiarul întruchipează peștera și ieslea nașterii. Acoperămintele cu care se acoperă discul și potirul simbolizează scutecele cu care a fost înfășat la naștere Mântuitorul, iar Aerul (acoperământul cel mare) cu care se acoperă atât discul, cât și potirul, semnifică cerul pe care s-a arătat steaua la naștere precum și giulgiurile cu care a fost înfășurat trupul Mântuitorului.
Proscomidia se termină prin acoperirea Sfintelor Daruri, fiind precedată de tămâiere.
b) Liturghia catehumenilor
Liturghia catehumenilor este partea a doua a Sfintei Liturghii și mai este cunoscută și sub numele de Liturghia celor chemați. Caracterul general al acestei părți din Sfânta Liturghie este acela de a învăța, de a instrui pe cei prezenți la Biserică.
În vechime, la această parte aveau voie să participe, pe lângă credincioșii creștini, și catehumenii. Aceștia erau iudei sau păgâni care doreau să îmbrățișeze creștinismul. Pentru a fi acceptați ei trebuiau să cunoască învățăturile fundamentale ale creștinismului și principiile moralei creștine, dar și să demonstreze că doresc și pot duce o viață după aceste principii. La rostirea cuvintelor „Cei chemați ieșiți”, ei părăseau Biserica deoarece, nefiind încă mădulare ale lui Hristos, nu aveau voie să participe la prefacerea cinstitelor daruri în Trupul și Sângele Mântuitorului, această parte a Liturghiei rămânând un mister pentru ei. În timp, treapta catehumenatului a dispărut, dar cu toate acestea, această parte a Sfintei Liturghii continuă să se numească Liturghia catehumenilor și în zilele noastre.
În cele ce urmează, voi prezenta actele mai importante din cadrul acestei părți a Sfintei Liturghii.
Liturghia catehumenilor începe cu formula de binecuvântare a Sfintei Treimi, și anume cu cuvintele: „Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, și acum și pururea și în vecii vecilor”. Verbul a binecuvânta înseamnă „a slăvi”, „a lăuda”, de unde rezultă că începutul Liturghiei este marcat printr-o formulă de slăvire sau de laudă.
În formula de binecuvântare se disting numele persoanelor Sfintei Treimi, astfel slăvim pe Dumnezeu-Tatăl, „Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute” –Creatorul și Stăpânul existenței, pe Dumnezeu-Fiul, „prin care toate s-au făcut” – întemeietorul împărăției mesianice, și pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, „de viață făcătorul” – desăvârșitorul împărăției mesianice. Obiectul binecuvântării nu este Sfânta Treime, ci Împărăția Acesteia prin care se confirmă plinătatea împărăției veșnice în care drepții sunt fericiții moștenitori după cum Sfântul Evanghelist Matei ne prezintă imaginea dreptului judecător care se adresează celor de-a dreapta Sa : „Veniți binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii ” (Mt. 25, 34). Formula de binecuvântare se încheie cu cuvintele „și acum și pururea și în vecii vecilor”. Această formulă cuprinde trei adverbe temporale: acum – timpul prezent, în care se rostește binecuvântarea și se desfășoară slujba, pururea – viitorul indefinit în spațiul istoric, mereu, fără întrerupere, continuu, și în vecii vecilor – dincolo de istorie, în veșnicie.
Ectenia mare este o rugăciune întinsă și stăruitoare, structurată sub formă de îndemnuri („…Domnului să ne rugăm”, „…la Domnul să cerem”, „Să plinim rugăciunile noastre…”, „să zicem toți…”) în care obiectivele rugăciunii sunt grupate și exprimate succesiv în auzul credincioșilor, care participă și ei prin răspunsuri corespunzătoare îndemnurilor respective („Doamne miluiește”, „Dă Doamne”, „Ție Doamne” și „Amin”). Este numită ectenia mare nu datorită lungimii ei, ci spre a fi deosebită de ceea ce se numește ectenia mică („Iară și iară în pace Domnului să ne rugăm”), care nu este decât o prescurtare a celei dintâi din care se împrumută doar începutul și ultimele două alineate. Această serie de rugăciuni stăruitoare sunt gândite și elaborate în spiritul comunitar și eclesiologic, specifice vieții creștine. Prin urmare, rugăciunile din îndemnurile acestei ectenii au în vedere toate categoriile de credincioși, toate situațiile și necesitățile lor din punct de vedere spiritual și material, chemând în ajutor pe membrii Bisericii triumfătoare.
Antifoanele , care sunt în număr de trei , număr care reprezintă Sfânta Treime, ne pregătesc pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, pentru a deveni părtași iubirii dumnezeiești prin intrarea în împărăția Sfintei Treimi. Poartă această denumire din practica cântării alternative a psalmilor și a refrenelor de către două grupuri de cântăreți.
Antifonul I reprezintă starea în care pornim spre Împărăție. Este format din Psalmul 102: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat ești Doamne”. Formulat la persoana I, antifonul I este un îndemn pe care fiecare credincios trebuie să și-l adreseze pentru o angajare totală din adâncurile inimii, în slăvirea lui Dumnezeu.
Cel de-al doilea antifon înfățișează mărturisirea credinței în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care ne-a deschis calea spre Împărăția lui Dumnezeu și ne dăruiește puterea de a intra în ea: „Unule Născut….”.
Prin cele nouă fericiri, antifonul al III-lea ne arată condițiile intrării în Împărăția lui Dumnezeu. „Bucurați-vă și vă veseliți…” apare ca o concluzie a ultimei fericiri, dar și a întregii părți introductive a Sfintei Liturghii. Mântuitorul ne îndeamnă să ne bucurăm și să ne veselim de intrarea în împărăția Sa care se va realiza în timpul Sfintei Liturghii.
Ieșirea cu Sfânta Evanghelie sau vohodul mic este un moment solemn al Sfintei Liturghii. Această ieșire simbolizează venirea lui Iisus Hristos în lume și începutul propovăduirii Evangheliei. În acest moment, Sfânta Evanghelie reprezintă pe Însuși Hristos. Luminile care sunt purtate înaintea Sfintei Evanghelii închipuie lumina spirituală adusă de Mântuitorul prin Sfânta Evanghelie, iar purtătorii lor reprezintă proorocii legii vechi în special pe Sfântul Ioan Botezătorul și înaintemergătorul care a pregătit calea Domnului.
Trisaghionul liturgic este numit și cântarea Întreit Sfântă. Cuvintele acestei cântări le găsim în textul biblic. Cuvântul „sfinte”, cântat de trei ori este imnul serafimilor (Is. 6, 1-3), iar cuvintele „Dumnezeule, tare, fără de moarte” sunt din Psalmul 41 al lui David. Adaosul „miluiește-ne pe noi” a venit în completarea acestora. „Trisaghionul simbolizează unirea Bisericii triumfătoare cu cea luptătoare, a cerului cu pământul, a îngerilor și a sfinților oameni, unire realizată prin întruparea și venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ”
După această cântare urmează cea mai importantă parte din cadrul Liturghiei catehumenilor, și anume, citirea lecturilor biblice. Citirea Apostolului se face fie din Faptele Apostolilor, fie din una din Epistolele Noului Testament și semnifică trimiterea la propovăduire a Sfinților Apostoli. Citirea Sfintei Evanghelii reprezintă „arătarea deplină a lui Hristos în lume, adică pe Mântuitorul Însuși propovăduind mulțimilor”.
Ectenia specială pentru catehumeni indică sfârșitul acestei părți a Sfintei Liturghii prin rostirea cuvintelor „cei chemați ieșiți”.
c) Liturghia credincioșilor
Liturghia credincioșilor urmează în continuarea Liturghiei catehumenilor, iar începutul acesteia se face prin cuvintele „Câți suntem credincioși, iar și iar cu pace Domnului să ne rugăm”. Punctul central al acestei părți îl constituie ritualul Jertfei Euharistice, fiind numită și Liturghia euharistică.
În cadrul acestei Liturghii se disting trei părți, care au în vedere următoarele: riturile de pregătire spirituală și materială de la începutul Liturghiei credincioșilor în vederea jertfei euharistice, Rugăciunea Sfintei Jertfe și riturile după anaforă.
Actul cel mai însemnat din cuprinsul primei părți a Liturghiei credincioșilor este vohodul mare sau ieșirea cu Cinstitele Daruri și așezarea lor pe sfânta masă și semnifică ultimul drum făcut de Domnul înainte de patimile și de moartea Sa. Acum proscomidiarul închipuie locul răstignirii, iar sfântul disc reprezintă patul pe care a fot pus și purtat trupul Mântuitorului, după coborârea de pe cruce. Punerea cinstitelor daruri pe sfânta masă simbolizează răstignirea Mântuitorului pe cruce, luarea Lui de pe cruce și punerea lui în mormânt.
Îndată după rostirea ecfonisului la ectenia mică, în Biserică începe Cântarea heruvimică. Heruvicul se cântă în două părți, prima înainte de intrare, iar cea de-a doua imediat după. Scopul acestui imn este acela de a ne purifica mai mult în vederea Jertfei euharistice care se apropie. Purificarea presupune o spiritualizare mai profundă, prin detașarea de orice grijă din viața noastră zilnică, lumească, materială. Pronumele „noi” îi cuprinde atât pe preoți cât și pe mireni, care îi înfățișează în mod tainic pe heruvimii nevăzuți, făcând acum pe pământ ceea ce ei fac mereu în ceruri – Îi aduc laudă lui Dumnezeu. Preotul recită Heruvicul tainic, în altar, iar poporul îl cântă cu voce tare, în Biserică.
După cădire, preotul ia acoperământul cel mare, îl pune pe gât, în mâna dreaptă ia potirul, iar în stânga sfântul disc, ambele acoperite, și iese din altar, înaintea lui mergând diaconul sau paraclisierul cu lumânarea aprinsă. Se oprește în mijlocul Bisericii și face pomenirile de la intrarea mare. Acestea sunt o serie de stihuri liturgice care vizează mai multe categorii de persoane, fiecare sfârșindu-se cu formula: „…să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa”. După terminarea pomenirilor preotul reintră în altar, iar în Biserică se cântă a doua parte a Heruvicului: „Ca pe Împăratul…”.
Partea pregătitoare pentru Sfânta Jertfă cuprinde trei aspecte care sunt totodată și condiții pentru participarea cu vrednicie la săvârșirea Jertfei. Acestea sunt rugăciunea, împlinirea poruncii creștine a dragostei, care s-a concretizat în ritualul sărutării păcii și mărturisirea credinței celei drepte și adevărate prin rostirea crezului. Crezul este cea mai concentrată expresie a credinței ortodoxe, fiind în același timp și o angajare a fiecărui credincios.
Cel mai important act din partea a doua a Liturghiei credincioșilor este prefacerea cinstitelor daruri în sfintele daruri, adică prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului.
Imediat după rostirea crezului are loc un dialog între preot și credincioși cu rolul de a anunța Sfânta Jertfă. După ce preotul îndeamnă pe credincioși să mulțumească lui Dumnezeu și ei răspund prin a se închina, el însuși aduce o frumoasă rugăciune de mulțumire numită anamneză, care este o aducere aminte a unor fapte petrecute cândva. Rugăciunea începe prin invocarea tabloului general al mântuirii, însă nu este doar o simplă aducere aminte a faptelor pe care le cunoaștem prin intelect, ci în același timp este o legătură a timpului prezent cu cel de când s-au petrecut faptele, astfel încât prin credință și trăire să devenim contemporani cu ele: „Ne naștem cu cei ce s-au născut, cădem și ne ridicăm cu cei ce au căzut și s-au ridicat, și tot împreună cu ei ne suim la cer, moștenind Împărăția ce va să fie.”
După rugăciunea de mulțumire, preotul rostește chiar cuvintele Mântuitorului de la Cina cea de Taină: „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu, Cel care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor” și „Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Cel care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”, adăugând „pe ale Tale dintru ale Tale Ție îți aducem de toate și pentru toate”.
Urmează punctul înalt al Sfintei Liturghii, și anume prefacerea cinstitelor daruri în Sfintele Daruri. Prefacerea are loc în urma unei rugăciuni speciale rostită de liturghisitor în taină, în altar, numită epicleză.
Epicleza este o rugăciune specială, solemnă și sfințitoare, însă nu trebuie privită izolată de celelalte anterioare, ci mai degrabă ca o continuare a acestora. Întâi, preotul se roagă pentru sine, pentru purificarea sa sufletească înainte de a începe sfințirea Darurilor pentru că harul pe care l-a primit poate să crească sau să scadă în funcție de viața duhovnicească pe care o duce.
Rugăciunea epiclezei este adresată Tatălui, Căruia I se cere să trimită Duhul Său cel Sfânt „peste noi și peste aceste Daruri ce sunt puse înainte” și este rugat să prefacă pâinea și vinul în „Cinstitul Trup și Sânge al Hristosului Său”. Așadar prefacerea se realizează prin Duhul Sfânt, în prezența implicită a Fiului înviat. Darurile aduse de credincioși la proscomidie se preschimbă în Trupul și Sângele lui Hristos, dar nu în mod anamnetic – prin amintire sau comemorare – și nici simbolic – prin reprezentare – ci în mod real, ele transformându-se în adevăratul Trup și adevăratul Sânge a lui Hristos, chiar dacă își păstrează înfățișarea naturală și gustul de pâine și vin. În acest timp credincioșii cântă „Pe Tine Te lăudăm, pe tine bine Te cuvântăm, Ție îți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție”. Prefacerea euharistică este o conlucrare a preotului și a credincioșilor, realizată de Sfânta Treime.
Urmează a fi rostită rugăciunea Tatăl nostru sau Rugăciunea Domnească, numită astfel fiindcă Însuși Mântuitorul a lăsat-o pentru noi ca model. După ectenia rostită, urmează un moment solemn : preotul, în fața sfintei mese, ia Sfântul Trup cu ambele mâini, Îl înalță în semnul Sfintei Cruci deasupra sfântului disc, spunând: „Să luăm aminte : Sfintele, vouă, sfinților”. Răspunsul credincioșilor este o adevărată expresie a smereniei, ca și cum ar protesta față de o evaluare exagerată, mărturisind: „Unul e sfânt, Unul e Domn: Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. Amin”. În timp ce se cântă chinonicul sau, după caz se citește din cazanie, preotul are în mâini Sfântul Trup, Îl frânge în cele patru părți tăiate în miez la proscomidie și le aranjează pe Sfântul Disc în forma crucii – IS HR pe verticală, iar NI KA pe orizontală – și rostește încet rugăciunea: „Se sfărâmă și Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se sfărâmă și nu se desparte, Cel ce pururi Se dă de mâncare și niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfințește”. Preotul ia partea de deasupra a sfântului Trup, imprimat cu inscripția IS și o pune în sfântul potir, zicând: „Plinirea potirului credinței și a Sfântului Duh”, după care ia ibricelul cu apă încălzită și o binecuvintează: „Binecuvântată este căldura sfinților Tăi, totdeauna, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin”. Apoi o toarnă în formă de cruce în sfântul potir, spunând: „Căldura credinței, plină de Duhul Sfânt. Amin”. Odată cu punerea în sfântul potir a părții IS, Trupul și Sângele se contopesc, împlinindu-se lucrarea Duhului Sfânt. Apa devine Sânge a lui Hristos.
În cea de-a treia parte a Liturghiei credincioșilor are loc împărtășirea clericilor și a mirenilor. Preotul este cel care se împărtășește primul în sfântul altar, după care îi împărtășește pe credincioși, rostind numele fiecăruia în parte.
Reunirea Sfântului Trup cu Sfântul Sânge în sfântul potir simbolizează Învierea Domnului, iar turnarea restului pâinii de pe sfântul disc închipuie unirea desăvârșită a tuturor membrilor Bisericii luptătoare și triumfătoare, cu Hristos.
Pentru credincioșii care nu s-au putut împărtăși, împreunarea cu Sfântul Sânge, a miridelor scoase pentru ei, înlocuiește unirea adevărată și reală, realizată prin împărtășirea cu Sfintele Daruri, întrucât Sângele Sfânt în care se toarnă miridele spală păcatele celor pentru care s-au adus aceste miride.
Înălțarea Sfântului Potir și arătarea lui în văzul tuturor la cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu…” și „Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău…” simbolizează arătările Mântuitorului după Înviere. Ultima înălțare a acestuia în văzul credincioșilor, însoțită de semnul Sfintei Cruci, la cuvintele „…totdeauna, acum și pururea…” reprezintă ultima arătare a Domnului către Ucenicii Săi și binecuvântarea acestora de către Mântuitorul, înainte de Înălțare, iar ducerea și depunerea Sfintelor Daruri la proscomidiar închipuie înălțarea Domnului la ceruri.
Tămâierea Sfintelor Daruri înainte de ducerea lor la proscomidiar simbolizează harul Sfântului Duh dat Sfinților Apostoli după Înviere: „Luați Duh Sfânt” (In. 20, 22).
Rânduiala Liturghiei se încheie cu Rugăciunea amvonului,fiind rugăciunea care cuprinde toate caracterele rugăciunii de cerere, de laudă, de mulțumire și de mărturisire a credinței în Sfânta Treime. Este o sinteză a rugăciunii liturgice, fiind rostită de preot în întregime cu glas tare.
Sfârșitul Liturghiei se face prin binecuvântarea preotului care invocă încă o dată lucrarea mântuitoare a lui Hristos, prin formula „Cel ce a înviat din morți, Hristos Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale sfinților, măriților și întru tot lăudaților apostoli, ale Sfântului (N)(al cărui hram îl poarta biserica), ale Sfântului (N), a cărui pomenire o săvârșim, ale sfinților și drepților dumnezeiești Părinți Ioachim și Ana și pentru ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, ca un bun și de oameni iubitor. Pentru rugăciunile sfinților părinților noștri, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi.”
Liturghia Darurilor mai înainte sfințite
Sfințirea credincioșilor constituie scopul principal și ultim al Liturghiei. Așa se face, de exemplu, că Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, a putut primi numele de liturghie, deși în rânduiala ei nu există o sfințire a darurilor, acestea fiind sfințite dinainte.
Rânduiala Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite se deosebește de celelalte două Liturghii, cea a Sfântului Ioan Gură de Aur și cea a Sfântului Vasile cel Mare, prin lipsa Rugăciunii Sfintei Jertfe – Darurile fiind sfințite mai înainte – și prin faptul că e combinată cu slujba vecerniei.
În perioada în care se săvârșește această Sfântă Liturghie, preotul trebuie ca la Liturghia din duminica precedentă să scoată și să pregătească Sfântul Agneț pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, care urmează a fi săvârșită în cursul săptămânii următoare.
În urma unui ritual pregătitor, preotul începe Sfânta Liturghie rostind binecuvântarea de început prin formula de binecuvântare – „Binecuvântată este Împărăția Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt” – ceea ce arată că Vecernia este parte integrantă a Liturghiei și nu un serviciu distinct. După rugăciunile obișnuite de început a Vecerniei – „Veniți să ne închinăm…” și Psalmul 103 – urmează ectenia mare după care citețul citește Catisma a 18-a în trei stări. Aceste stări înlocuiesc antifoanele din prima parte a Liturghiei normale, iar primele trei rugăciuni din cele șapte ale Vecerniei înlocuiesc rugăciunile antifoanelor spuse de preot în taină în timpul Catismei.
Specific acestei Liturghii este ritul luminii. Formula liturgică „Lumina lui Hristos luminează tuturor” are la bază o superbă exclamație care să arate credincioșilor lumina aprinsă adusă din Sfântul altar pentru a lumina interiorul Bisericii, la apropierea nopții. Aceasta simbolizează lumina spirituală adusă de Hristos.
După a doua lectură biblică, diaconul atrage atenția tuturor spunând „Înțelepciune!”, iar din mijlocul Bisericii, protopsaltul intonează versetul doi al Psalmului 140: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele jertfă de seară!” În Slujba Vecerniei obișnuite jertfa tămâiei trece pe plan secund, însă în Postul Mare ea primește întreaga amploare datorită lui „să se îndrepteze”. Distincția între partea vesperală și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite propriu-zisă se realizează prin cele trei metanii mari care se fac, specifice la sfârșitul slujbelor din Postul Mare.
Intrarea mare sau Vohodul mare are aceeași formă ca și la Liturghia euharistică, însă semnificația ei se modifică total: acum se arată trupul euharistic al lui Hristos cel Înviat.
Până la actul împărtășirii, singura modificare însemnată a rânduielii obișnuite are loc la înălțarea Sfântului Potir. Preotul nu mai ridică acoperământul care acoperă Sfintele Daruri, ci doar îl atinge delicat cu mâna punându-și mâna sub acesta, rostind: „Cele mai înainte sfințite sfinților!”. Abia acum preotul îl ridică și urmează frângerea, amestecarea și împărtășirea sa și a credincioșilor.
O ultimă particularitate a Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite o reprezintă rugăciunea amvonului, fiind diferită de rugăciunea de mulțumire obișnuită. Ea are un rol hotărâtor în oficiere deoarece precizează semnificația Împărtășirii în Postul Mare: este o îngăduință a Bisericii pentru a da credincioșilor puterile duhovnicești necesare atingerii țintei alegerii lor. Această rugăciune are în vedere lupta împotriva patimilor și pregătirea credincioșilor în vederea Paștilor.
Liturghia se încheie cu concedierea credincioșilor.
Liturghia Darurilor mai înainte sfințite este de fapt o slujbă de împărtășire solemnă, toate rugăciunile, aluziile și gesturile care ar aminti caracterul sacrificial al Liturghiei euharistice normale fiind suprimate: „Nici una din rugăciunile de sfințire rostite în taină nu sunt rostite asupra Darurilor mai înainte sfințite, ci preotul recită doar rugăciunea pentru Cuminecare cu vrednicie”.
1.3. Rolul educativ și duhovnicesc al Sfintei Liturghii
Cuvântul educație este de origine latină, derivă din substantivul „educatio” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare. Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale.
Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”, iar Aristotel, în lucrarea sa Politica, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”. Jan Amos Comenius, în lucrarea sa Didactica magna, considera că la naștere, omul este înzestrat nu numai cu „semințele științei, ale virtuții și ale credinței”, ci ele numai prin educație devin un bun al fiecăruia. În concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, fiindcă „omul ca să devină om trebuie să fie format”.
Una din definițiile mai actuale ale procesului educativ este: „Educația este în esența sa o acțiune socială, o acțiune de transformare ce se desfășoară în direcția impulsionării evoluției individului spre stadiul de personalitate formată, autonomă, responsabilă, conformă cu un model dezirabil social.” Fiindcă situațiile de învățare sunt foarte variate, se disting trei principale forme ale acesteia: educația formală, educația nonformală sau educația informală.
Educația formală reprezintă „ansamblul acțiunilor sistematice și organizate, elaborate și desfășurate în cadrul unor instituții de învățământ specializate în scopul formării personalității umane.”
Educația nonformală cuprinde diverse activități de educație și instruire extrașcolare, desfășurate în afara sistemului de învățământ.
Educația informală sau spontană include „totalitatea influențelor educative neorganizate, nesistematice și nesubordonate unor finalități educaționale explicite”, adică a tuturor informațiilor cu care individul intră în contact, fiind dobândite în situații specifice pentru fiecare individ în parte. Toate informațiile și cunoștințele sunt transmise neselectiv, nefiind prelucrate pedagogic.
Educația religioasă este preocupată să-l ajute pe om să se împlinească și are drept obiectiv cultivarea și dezvoltarea religiozității, având ca temei actul credinței. Educația religioasă se referă la însușirea teoretică a adevărurilor de credință cuprinse în marile scrieri sau canoane religioase, realizată în mod direct, prin instrucție, dar și la educarea caracterului și a voinței, prin formarea personalității religioase, realizată în mod indirect, prin modelare. Așadar, există două mijloace de cunoaștere: învățarea printr-un dascăl și cunoașterea prin noi înșine.
Educația religioasă trebuie să se realizeze în primul rând de către Biserică, înțeleasă nu doar ca și instituție, ci ca și comunitate a tuturor celor botezați în numele Sfintei Treimi. Întrucât familia reprezintă „Biserica în mic”, părinților le revine responsabilitatea și dreptul de a transmite valorile morale și spirituale pe care le dețin și le trăiesc. Acest drept l-au dobândit atât datorită autorității lor de părinți, cât și în urma angajării în viața de familie, prin realizarea Sfintei Taine a Cununiei. Ei sunt primii educatori ai copiilor, învățându-i valorile creștine prin propria lor trăire religioasă, fiind exemplul cel mai elocvent pentru aceștia.
În educația duhovnicească, rolul de îndrumător îl poate avea orice persoană, care prin activitățile și datoriile ei , ajută la formarea caracterului moral al unor persoane.
Duhovnicia are în vedere judecata internă a sufletului creștin, întrucât Împărăția lui Dumnezeu se află înlăuntrul său (Lc. 17, 21). Cu ajutorul conștiinței, care este știința de sine în raport cu legile Domnului, se ajunge la deosebirea dintre bine și rău.
Duhovnicia nu se referă doar la deosebirea dintre aceste aspecte – binele și răul – ci și la calitatea trăirii vieții potrivit chemării omului în asemănarea cu Dumnezeu, pe calea sfințeniei. Ideea Sfântului Ioan Scărarul, cum că viața duhovnicească se aseamănă cu o scară, ne face să înțelegem că urcușul duhovnicesc începe de la puțin și tinde spre mult. Progresul duhovnicesc se realizează treptat, pe parcursul întregii vieți, existând și posibilitatea unui regres din neglijență sau nepăsare.
Viața duhovnicească nu se poate realiza doar prin puterea proprie, fiindcă omul nu are posibilitatea să se depășească pe sine decât în anumite limite. Prin lucrarea Duhului Sfânt, Dumnezeu îi vine în ajutor, pentru a-l lumina, a-l întări în credință și în fapte, pentru a ajunge la purificarea sufletească.
Întemeiată pe Sfânta Liturghie, viața duhovnicească se realizează prin rugăciune, preamărire, prin binecuvântările care se dau în timpul sfintei slujbe și prin împărtășirea credincioșilor cu Sfintele Taine. Prin Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu oferă ajutorul Său, Sfânta Liturghie fiind săvârșită spre folosul tuturor credincioșilor.
Participarea credincioșilor la Sfânta Liturghie, dar și la celelalte slujbe ale cultului divin, se realizează pentru exprimarea concretă a evlaviei credincioșilor, a impulsului de a-L preamări pe Dumnezeu, acesta fiind scopul latreutic al slujbei. Sfânta Liturghie are și un rol didactic, care are în vedere susținerea și răspândirea credinței și a vieții creștine cu scopul de a întări și edifica credincioșii. Funcția harismatică a Sfintei Liturghii – cea sacramentală, adică sfințitoare – se realizează prin participarea credincioșilor la această sfântă slujbă, „prin care își împropriază roadele binecuvântate ale mântuirii aduse de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și se realizează sfințirea și unirea lor cu Dumnezeu.”
1.3.1. Însemnătatea Sfintei Liturghii
În timpul Sfintei Liturghii are loc prefacerea cinstitelor daruri în Sfintele daruri, fiind scopul săvârșirii liturghiei, însă acesta, nu poate fi considerat pe deplin îndeplinit, decât în legătură cu împărtășirea solemnă cu Trupul și Sângele Domnului. Așadar, motivul inițial al preschimbării pâinii și a vinului îl constituie împărtășirea credincioșilor.
Scopul principal și ultim fiind sfințirea credincioșilor, reiese din faptul că Liturghia Darurilor mai înainte sfințite a primit numele de liturghie, deși nu există o rânduială a prefacerii materiei, acestea fiind deja sfințite.
Sfințirea credincioșilor se realizează prin împărtășirea acestora cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, jertfit o dată pentru totdeauna pe crucea de pe Golgota pentru întreg neamul omenesc, dar care până la sfârșitul veacurilor se jertfește pururi pe masa sfintelor altare la fiecare Sfântă Liturghie.
Sfânta Liturghie reprezintă „sfințirea celor întinați prin căderea în păcat, îndreptare pentru cei căzuți în greșeală, ajutor celor înfrânți, izgonire a duhorii păcatului, revărsare a bunei-miresme a Duhului Sfânt”, dar mulți dintre creștini sunt într-o stare de amorțeală în ceea ce o privește. Mulți asistă dezinteresați, în timp ce privirile și gândurile rătăcesc cine știe pe unde, din cauză că n-au destulă credință în puterea acestei Taine și, mai cu seamă, fiindcă nu meditează îndeajuns la măreția, la sfințenia, la frumusețea și la roadele ei.
O Liturghie săvârșită cu evlavie și luare aminte are un folos nemăsurat de mare, atât pentru Biserică, cât și pentru întregul neam omenesc, indiferent de credință și confesiune, pentru că jertfa și rugăciunile sunt aduse Domnului pentru întreaga lume: îmbelșugarea roadelor pământului, realizări în viața cetățenească, în științe, în arte, în agricultură, dăruind nu doar oamenilor ci și întregii creații cele trebuitoare.
Noi deținem adevărata viață numai în măsura în care ne adăpăm de la izvor, acesta fiind Însuși Iisus Hristos. Sfânta Liturghie este acest izvor de viață adevărată, deoarece Iisus Hristos, care este Stăpânul vieții, se dă pe Sine mâncare și băutură celor care cred în El și dă viață din abundență tuturor celor care se împărtășesc cu El după cum Însuși afirmă: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică, Eu am venit ca viață să aibă și din belșug să aibă” (In. 6, 54; 10, 10).
Întreaga rânduială a Sfintei Liturghii are în vedere scopul ei principal pentru care se săvârșește, tot ceea ce se face și toate rugăciunile și cântările fiind mijloace de pregătire și de realizare a sfințirii credincioșilor.
Întreaga desfășurare a Sfintei Liturghii creează o atmosferă duhovnicească din care se revarsă pacea, liniștea, predispunându-l pe credincios la o stare de reculegere sufletească și adorare a lui Dumnezeu, prin intermediul misterului liturgic și al cuvintelor rostite sau cântate.
Caracterul de jertfă al Sfintei Liturghii are la bază un adevăr de credință categoric, jertfa fiind „o instituție de origine divină”, întrucât omului nu i-ar fi trecut prin minte acestea dacă Dumnezeu nu l-ar fi învățat.
Credința este forța spirituală care dă sufletului omenesc o turnură, mutând interesele acestuia din sfera naturală în cea supranaturală, având un efect transfigurativ, fiindcă pune sensul existenței omenești în lumina dumnezeiască. Prin structura sa, momentul liturgic este centrul întregului cult ortodox, în el concentrându-se și întrepătruzându-se realitatea divină și cea umană, în viziune istorică și eshatologică, într-o formă definită, fixă.
Având o semnificație simbolică, ceremonialul liturgic are scopul de a face sensibilă prezența divină în Biserică, organismul ei de manifestare. Dreapta credință își are configurația ei deplină în cult, în special în Liturghie. Încă de la început originea, existența și viața socială a Bisericii erau conduse de Liturghie. În atmosfera Liturghiei s-a închegat conștiința de comunitate religioasă a primilor creștini.
Liturghia constituie nucleul întregii vieți creștine. Ea nu poate fi înțeleasă decât în experiența liturgică, experiența unirii sufletului cu dumnezeirea. Cântările bisericești arată experiența liturgică ca înfățișând întreaga lucrare duhovnicească lăuntrică a credincioșilor ca o căutare a patriei spirituale cerești, pierdută prin păcat. „Mistica are ca temelie o înrudire lăuntrică, o unire între spiritul omenesc și spiritul dumnezeiesc, între făptură și Făcător; ea este un triumf asupra prăpastiei transcendenței și asupra exteriorității. De asemenea, mistica ne mai arată mereu că Dumnezeirea nu este transcendentă, ci imanentă, iar noi o ajungem și o trăim în experiență.”
În repetate rânduri Sfântul Grigorie de Nazians exprimă foarte sublim importanța actului săvârșit de Hristos pentru întreaga omenire, de care noi beneficiem în timpul Sfintei Liturghii. El afirmă: „A fost nevoie ca Dumnezeu să se întrupeze și să moară pentru ca noi să putem din nou trăi”. Euharistia ca taină și jertfă se încheie prin actul împărtășirii credincioșilor, acum realizându-se sensul ei de jertfă adusă lui Dumnezeu. Împărtășirea euharistică realizată pentru sfințirea credincioșilor este scopul final al Liturghiei. Acest scop se anunță în rugăciunea a doua pentru cei credincioși, rostită de preot în taină: „dă lor să-Ți slujească totdeauna cu frică și cu dragoste și întru nevinovăție și fără osândă să se împărtășească cu Sfintele Tale Taine și să se învrednicească de cereasca Ta împărăție”,apoi, imediat după prefacerea Sfintelor Daruri se roagă în același scop: „ca să fie celor ce se vor împărtăși, spre trezia sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăției cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă”, iar după sfârșitul anaforalei: „Învrednicește-ne să ne împărtășim cu cuget curat, cu cereștile și înfricoșătoarele Tale Taine ale acestei sfinte și duhovnicești mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greșelilor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh, spre moștenirea împărăției cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine iar nu spre judecată sau spre osândă”; înainte de a frânge Sfântul Agneț: „Și ne învrednicește, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă preacuratul Tău Trup și scumpul Tău Sânge și prin noi la tot poporul”, iar în cele din urmă adresează următoarea chemare tuturor celor prezenți la Sfânta Liturghie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați”.
În urma luptelor duhovnicești are loc încununarea eforturilor ascetice prealabile și a pregătirii necesare, întrucât împărtășirea euharistică sacramentală constituie un ajutor și o întărire dăruită de Hristos celor care se împărtășesc cu vrednicie, pentru a spori în virtuți și în comuniunea cu El. Rugăciunile din Rânduiala Sfintei Împărtășiri evidențiază acest fapt: „Învață-mă să săvârșesc sfințenia în frica Ta, ca, în curată mărturisire a cugetului meu primind părticica Sfintelor Tale Taine, să mă unesc cu Sfântul Tău Trup și Sânge, și să Te am pe Tine locuind și petrecând în mine împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, spre paza de toată lucrarea diavolească, spre îndepărtarea și mutarea răului și vicleanului meu obicei, spre omorârea patimilor, spre plinirea poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har…ca nu cumva rămânând departe prea multă vreme de împărtășirea Ta, să fiu prins de lupul cel înțelegător … și-mi fii mie ajutător și folositor, îndreptând în pace viața mea și învrednicindu-mă a sta de-a dreapta Ta, cu sfinții Tăi” sau „și să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduire și curățire, spre luminare și pază, spre mântuirea și sfințirea sufletului și a trupului; spre izgonirea a toată nălucirea, a faptei celei rele și a lucrării diavolești care se lucrează cu gândul în mădularele mele; spre îndrăznirea și dragostea cea către Tine, spre îndreptarea și întărirea vieții, spre înmulțirea faptei celei bune și desăvârșirii, spre plinirea poruncilor și spre împărtășirea cu Sfântul Duh, ca merinde pentru viața de veci.”
Fiecare dintre credincioșii care s-au apropiat de Sfântul Potir, cu toată pregătirea necesară și s-au împărtășit cu vrednicie cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului, simte o împăcare în suflet, dar și o întărire în decizia de a se împotrivi păcatului, străduindu-se să le păstreze cât mai mult timp în sufletul său. În urma întâlnirii cu Dumnezeu, credincioșii se întorc la casele lor cuprinși de bucurie și înnoiți sufletește, fiind purtători de Hristos. Prin lucrarea Duhului Sfânt aceste daruri se prelungesc în viața credincioșilor, ajutându-i în urcușul duhovnicesc.
Cuvintele Sfântului Grigore de Nazians arată capacitatea uimitoare a sfintei jertfe: „Nimic nu poate egala minunea mântuirii mele: câteva picături de sânge restaurează întreg universul”. Prin cuminecarea cu Trupul și Sângele Mântuitorului se realizează o împărtășire reală din viața care se extinde din veșnicie, Euharistia pregătind credincioșii pentru o comuniune veșnică.
1.3.2.Valoarea educativă implementată a Sfintei Liturghii
Învățătura primită de la cineva ne ajută să intuim obiectul. Reprezentarea obiectului îl vedem prin cuvinte, însă nu vedem și obiectul însuși, pentru că necunoscând obiectul nu putem găsi unul la fel pentru a-l folosi ca termen de comparație. Forma obiectului este ascunsă, nu avem decât o imagine palidă despre acest obiect în raport cu alte obiecte, iar dorința noastră este asemănătoare cu această cunoaștere neclară. Astfel, acel obiect nu îl iubim atât cât merită, iar el nu lucrează asupra noastră atât cât ar putea. În schimb, prin cunoașterea experimentală atingem direct obiectul. În acest caz, tocmai forma obiectului se întipărește în suflet și trezește dorința. Prin urmare, dacă iubirea noastră pentru Hristos nu deșteaptă în noi nici o inițiativă nouă și suprafirească, înseamnă că noi Îl cunoaștem doar prin altcineva. Pe de altă parte, cei care simt pentru El o dragoste care întrece puterile naturii și îi determină să facă lucruri care întrec orice imaginație, aceia au fost răniți profund de dragostea Mântuitorului, fiind ajutați de El să vadă strălucirea frumuseții Sale.
Înaintarea continuă spre iubirea și unirea cu Dumnezeu, transfigurarea duhovnicească e realizată pe calea cunoașterii și prin revărsarea sacramentală a harului, prin participarea mintală.
Sfânta Liturghie este o școală a învățăturii creștine, un bogat și neprețuit tezaur de doctrină, o cateheză vie care se află la îndemâna tuturor și pe înțelesul fiecăruia. Aici, creștinul află învățătura dogmatică a Bisericii, redată sub forma concentrată a Crezului , a imnelor și a rugăciunilor. Din Sfânta Scriptură găsim Apostolul și Evanghelia, însă mai mult decât toate acestea, în ea se concentrează însăși istoria sfântă a mântuirii noastre, simbolizată în mod plastic în principalele momente din rânduiala Slujbei. Astfel, aspectul didactic al Sfintei Liturghii constă în citirea Apostolului și a Evangheliei, în cântări, în rostirea Simbolului de credință, a rugăciunilor, a diferitelor învățături dogmatice și a versetelor din Sfânta Scriptură răspândite în cadrul Slujbei.
Credința în Sfânta Treime este actul fundamental teologic. Rostirea Crezului în Liturghie constituie un punct de convergență a tuturor rugăciunilor, fiindcă acesta conține istoria întregii revelații, istoria mântuirii.
Citirea apostolului cuprinde fapte, îndemnuri, învățături din scrierile Sfinților Apostoli. Acestea sunt rânduite astfel încât, pe parcursul unui an bisericesc, cei care merg la biserică în mod regulat să cunoască cele mai importante momente din viața Mântuitorului. Așadar, ele cuprind atât faptele Lui mântuitoare, cât și învățăturile Lui fundamentale, folositoare credincioșilor ca și orientare spre fericita viață veșnică.
Apostolul și Evanghelia reprezintă Însuși Cuvântul lui Hristos, de aceea se citesc într-un mod deosebit, printr-o rostire solemnă, tonul pe care sunt pronunțate semănând mai mult a cântare.
Citirea Evangheliei se face pentru întărirea credinței în Hristos, pentru a învăța legea care ne-a dat-o, însușirile și virtuțile Sale. Evanghelia se citește ca să-L imităm, ca să ne contopim cu El, să ne îmbrăcăm în sfințenia, blândețea, adevărul, răbdarea, înfrânarea și supunerea Lui,ca să moștenim Împărăția Lui. Ne amintim viața, însușirile și minunile lui Dumnezeu, faptele bune ale Maicii Domnului și a tuturor sfinților, pentru ca noi să-i imităm, să fim asemenea lor, să fim una cu ei, iar ei să fie pururi cu noi, precum mădulare ale unicului trup al Bisericii lui Hristos.
Pericopele evanghelice care sunt citite și tâlcuite în cadrul Sfintei Liturghii trebuie să aibă aplicare în viața de zi cu zi a credincioșilor, scopul lor fiind de instruire, de edificare, de învățare a creștinilor și de promovare a vieții religios-morale și a virtuților creștine. Un mare predicator din trecut spunea că un singur cuvânt al Evangheliei are asupra sufletelor noastre mai multă putere decât orice vehemență și toate invențiile elocinței profane. Alături de cântările religioase, pericopele biblice din cadrul Sfintei Liturghii au menirea de a instrui pe credincioși în învățătura Mântuitorului Hristos și a-i învăța datoriile creștine, Sfintele Scripturi fiind cuvintele lui Dumnezeu inspirate: „Citirile din Sfânta Scriptură, care ne învață atât bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu cât și dreptatea și judecata Lui, sădesc și aprind în sufletele noastre, nu numai iubirea ci și teama de El, făcându-ne astfel mai zeloși întru păzirea poruncilor Sale. Iar toate la un loc (cu rugăciunile și cântările) îmbunătățesc sufletul și apropie de Dumnezeu atât pe preot cât și pe credincioși, făcându-i și pe unul și pe ceilalți destoinici pentru primirea și păstrarea cinstitelor daruri”
În scopul instruirii religioase a credincioșilor un rol important în cadrul cultului îl are predica. Prin intermediul predicii se face cunoscută învățătura Bisericii, care se explică și se consolidează în sufletele credincioșilor. Ea pregătește pe creștini, îi învață cum să participe la cult, îi luminează prin explicarea adevărurilor de credință apropiindu-i de Dumnezeu. Predica are valoare catehetică și este un element esențial al cultului creștin, fiind practicată mai întâi de Mântuitorul de-a lungul celor trei ani de activitate, apoi preluată de Sfinții Apostoli ca mijloc de propovăduire a Evangheliei, conform poruncii Domnului Iisus Hristos: „Mergând, învățați toate neamurile” (Mt. 28, 19). Prin predică, cuvântul de învățătură se adresează în mod direct, pe înțelesul tuturor, completând astfel slujba.
O funcție importantă în instruirea religioasă a credincioșilor o are mărturisirea de credință.
Cultul ortodox menține și transmite mai departe întreaga învățătură creștină exact cum este cuprinsă în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție. Sinteza acestei învățături o avem de la Sinoadele ecumenice, cuprinzând adevărurile fundamentale ale dogmei Bisericii creștine. Întreaga desfășurare a Liturghiei este o mărturisire de credință făcută de preoți și credincioși, prin participarea lor la întregul ritual.
Partea de introducere a săvârșirii Sfintei Euharistii din cadrul Liturghiei credincioșilor, după vohodul mare, rugăciunile de la ectenie „să plinim rugăciunea noastră Domnului” și rugăciunea dragostei „să ne iubim unii pe alții”, se completează cu rostirea Simbolului de Credință. Prin rostirea Crezului se arată că pe lângă iubire, ni se cere și credința dreaptă, adevărată, pentru a lua parte cu vrednicie la Sfânta Jertfă. Cuvintele „Ușile, ușile”, care introduc rostirea Crezului și care inițial erau adresate ușierilor care păzeau intrarea în Sfântul Locaș, în zilele noastre au înțelesul unui îndemn de luare aminte, în vederea rostirii acestuia.
Formula liturgică: „Sus să avem inimile” exprimă una dintre valorile educative, la care se răspunde cu : „Avem către Domnul”. Se poate afirma că numai degeaba se spune să avem inimile sus, că le avem. Adevărul este că de multe ori chestiunile acestea sunt formule de ritual. Mulți oameni rătăcesc cu gândul, cu simțirea, în timpul Sfintei Liturghii și nu au inimile sus, nu au inimile îndreptate către Dumnezeu. Inima înseamnă interiorul, esența omului. „Sus să avem inimile”: mintea și simțirea. Cei vechi nu făceau deosebire între minte și simțire și de aceea se spune în Sfânta Evanghelie de exemplu că „din prisosința inimii grăiește gura” (Mt. 12, 34), sau că „de ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?” (Lc. 24, 38). Când zicem „inimă” zicem tot interiorul omului, toată partea conștientă. Deci nu-i vorba de inima de carne sau de inima numai ca loc al simțirii, ci e vorba de tot interiorul omului: „Sus să avem inimile”, „Avem către Domnul”.
Subtilitatea expresiei liturgice: „Să mulțumim Domnului” este urmată de un text cântat care ne spune așa: „Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimei celei de o ființă și nedespărțite”. Deci înțelegem că mulțumirea noastră este închinarea noastră, iar închinarea noastră este pentru că așa se cuvine. Nu-și poate închipui cineva care trăiește drept posibilitatea de a-I mulțumi lui Dumnezeu fără a-L recunoaște ca izvor al binelui și fără a-I aduce închinare. De aceea zicem „Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina”.
Încă de la primele forme ale cultului creștin, intonarea imnului serafimic „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…” ca „imn de biruință și de triumf, pentru întâmpinarea prezenței divine a Mântuitorului în Sfânta Euharistie, constituie o dovadă de înaltă spiritualitate, în care s-a conceput și s-a înălțat imnologia creștină, ca fructul credinței și al unei sforțări de perfecțiune a simțirii, pentru a dobândi capacitatea intuirii marilor mistere liturgice.”
Liturghia fiind lucrare comună, este o mare lecție de misiune și evanghelizare. Slujba nu trebuie să fie monotonă , anonimă și plictisitoare, precum o resimt mulți tineri din cauza lungimii slujbei. Mulți au și un sentiment de frustrare fiindcă nu înțeleg textul și conținutul Liturghiei datorită modului în care este cântată de preot, fiind necesară explicarea riturilor și procesiunilor.
Liturghia trebuie să devină cadrul firesc de desfășurare a activității catehetice, instruirea credincioșilor trebuind să se realizeze în Biserică, în atmosfera cultului.
Imnologia a avut un caracter dogmatic, încă de la început, datorită luptei împotriva ereticilor care s-a transformat într-o adevărată replică dogmatică, după cum titlurile cântărilor bisericești sugerează. Scopul imnelor creștine și al rugăciunilor este stabilirea unei legături între creatură și divinitate. În imnologie sunt folosite numirile fiecărei persoane a Sfintei Treimi în parte, prin aceasta arătându-se multitudinea lucrărilor proniei divine, pentru ca în acest mod frumusețea divină să ne implice astfel încât nimic altceva să nu mai știm, decât pe Dumnezeu.
Pentru ca Dumnezeiasca Liturghie să fie înțeleasă pe deplin, un rol important îl are catehizarea poporului. Inițierea acestuia în tainele cultului e indispensabilă pentru realizarea participării reale a mirenilor la Liturghie. Această lucrare nu înseamnă o raționalizare a misterului liturgic. Inima acțiunii sacre, adică sfințirea Darurilor și unirea noastră cu Hristos prin împărtășirea cu ele, rămân un mister de nepătruns pentru mintea omenească. Însă ceea ce formează învelișul extern al acestui act al liturghiei creștine, riturile și simbolurile care alcătuiesc rânduiala ei, exprimă opera omenească a mai multor generații. Dacă simplul credincios știe că tot ceea ce vede și aude în timpul slujbei, înfățișează viața și patimile Mântuitorului în chip simbolic, atunci va urmări cu mai multă atenție ceea ce se desfășoară în fața lui, fiind conștient că se află în prezența nevăzută a Mântuitorului și a îngerilor din jurul tronului dumnezeiesc. Este necesar ca preotul să cunoască foarte bine mișcările liturgice, rânduiala precum și simbolismul acesteia pentru a explica poporului și a lămuri limpede ceea ce este mai anevoie de înțeles din punctul de vedere al enoriașilor. Aceasta se poate realiza și în cadrul predicii obișnuite din timpul Sfintei Liturghii sau la adunările școlii catehetice. Catehizarea, pe tema despre care vorbesc, a credincioșilor se mai poate realiza ocazional, de câte ori se ivește prilejul sau când se solicită lămuriri.
Prin participarea credincioșilor la Sfânta Liturghie, ei învață credința cea adevărată, o mărturisesc, o trăiesc și o păstrează. Ei ajung să înțeleagă rostul grijilor și necazurilor zilnice și în general, al vieții, dându-le acestora sensul dorit de Dumnezeu. Aici învață să fie co-slujitori cu proistosul, să nu se simtă singuri, neajutorați, întristați și goi sufletește. Ei învață să se opună păcatului și urii, dar primesc și puterea de a reuși cele spre mântuire. Sfânta Liturghie are darul împăcării oamenilor, potolirii patimilor, întăririi sentimentului virtuții și al solidarității. Aici, ei învață să facă voia lui Dumnezeu, realizând împăcarea lor cu Dumnezeu și, împreună cu ceilalți semeni, sporesc în iubire față de Dumnezeu și unii față de alții.
1.3.3. Sfânta Liturghie, o școală a virtuților creștine
Viața Bisericii reprezintă viața credinței. Prin credință cunoaștem Biserica, ca unitate a tuturor oamenilor. Unitatea Bisericii se arată prin iubire și în iubire, ca principiu al vieții. În timpul sfintei slujbe auzim nenumărate îndemnuri pentru o viețuire creștinească și pentru trăirea autentică a misterului liturgic. Liturghia reprezintă o adevărată școală a virtuților creștine. În ea găsim modelul neîntrecut de viață creștină și de sfințenie.
Credința personală este întărită de glasul Bisericii, care dă cuvântului o putere deosebită. În Sfânta Liturghie, relația dintre cuvânt și rugăciune este trăită în mod plenar, fiind exprimată concret prin Sfintele Taine.
Sfânta Liturghie reprezintă un adevărat izvor al spiritualității creștine.
Adevărata spiritualitate este cea care angajează toată ființa omului. Rugăciunea permanentă a creștinului ca și coroană a creației presupune o pregătire de mai înainte, des repetată prin rugăciunea realizată împreună cu alții. În mod necesar, de spiritualitate se leagă comuniunea, viața fiecăruia sporind în legătură cu alții. Această spiritualitate vie, care înglobează întreaga ființă umană prin comunicarea cu ceilalți, creând comuniunea, se întreține în creștinism prin Sfânta Liturghie. Rugăciunile liturgice, fie cele rostite de către preot în altar, sau public în auzul credincioșilor, fie cele ale credincioșilor rostite prin citeț sau cântăreț dau o imagine clară duhovnicească a realității divine supranaturale ce se revarsă în cosmos, în natură și asupra noastră pentru a ne mântui. Fiindcă sensul vieții noastre spirituale este socotită mintea, toate rugăciunile se adresează minții, fiind elaborate teologic-dogmatic și soteriologic astfel încât efectul lor să fie „iluminarea sufletului cu înțelepciunea divină și pătrunderea lor ca idei care să se întipărească în gândirea credincioșilor, încât prezența divină să fie cu adevărat o prezență harică, lucrătoare în suflet.”
Sfânta Liturghie redă din nou viața lui Hristos, iar toate rugăciunile preotului, fie că sunt cântate, citite sau spuse în taină pentru credincioși sau pentru el personal, sunt menite să pregătească sufletește pe credincioși pentru primirea Sfintei Euharistii.
Fără ajutorul altora și fără să-și arate progresul său în desăvârșire nimeni nu se poate desăvârși și adânci în credință. Sfânta Liturghie hrănește comuniunea spirituală între creștini prin conținutul negrăit de adânc și bogat al credinței creștine. „Chiar dacă există și un urcuș individual al credincioșilor spre Dumnezeu prin curățirea de patimi, prin dobândirea virtuților și prin contemplarea rațiunilor creațiunii, acest urcuș n-ar putea avea loc dacă n-ar fi ajutat de un urcuș liturgic spre Dumnezeu, care se înfăptuiește de fiecare împreună cu obștea celorlalți credincioși.” Rugăciunile conduc la o ieșire a omului închis în egoism spre Dumnezeul iubirii, Cel în Treime, când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieții pământești, acestea fiind condiții de pregătire pentru Împărăția lui Dumnezeu. Fiind adunați în comuniune cu Sfânta Treime și cerând toate în comun, pentru toți, întărim comuniunea dintre noi. În cursul Sfintei Liturghii deprindem ridicarea noastră peste interesele egoiste și trupești care ne leagă de această lume, prin conștiința că ele ne sunt date de la Dumnezeu tocmai pentru a întări comuniunea noastră în El. Comuniunea realizată între credincioși în ambianța Sfintei Treimi este aceeași cu Împărăția Sfintei Treimi, unde nu sunt nici supuși, nici stăpâni, ci toți sunt frați între ei.
În cadrul Sfintei Liturghii se coboară cel mai mult la credincioși Sfânta Treime, ei trăind întâlnirea cu ea în bucurie prin cântări duhovnicești. Prin unirea cu Fiul Tatălui, credincioșii se unesc cel mai deplin cu Sfânta Treime. Toate ecfonisele preotului constituie o laudă adusă lui Dumnezeu. În toate rugăciunile preotul cere mântuirea credincioșilor, însă le sfârșește cu slava Sfintei Treimi. Asemenea fac și credincioșii, răspunzând provocărilor unsului Domnului. Toată slujba Sfintei Liturghii e o doxologie comună a Sfintei Treimi și, în același timp, o cerere a mântuirii.
În cadrul Sfintei Liturghii funcția latreutică se realizează prin totalitatea rugăciunilor și imnelor de preamărire, de laudă și mulțumire aduse lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El, în special prin aducerea jertfei celei fără de sânge a Sfintei Euharistii. Prin împărtășirea credincioșilor cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos se realizează scopul harismatic. Fără a avea loc împărtășirea cu Sfânta Euharistie, scopul participării credincioșilor la Sfânta Liturghie nu este atins pe deplin.
Comunitatea credincioșilor mireni participă la Sfânta Liturghie, privesc, trăiesc și se împărtășesc de lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Prin acestea, ei Îl slăvesc și Îi mulțumesc , dar mai mult decât atât, ei se roagă să-i facă părtași de darurile Sale. Cuvintele de rugăciune și de slăvire ale credincioșilor sunt îndulcite prin cântare, asemenea fiind și inima celor care le rostesc. Astfel, conținutul redat sub chipul cântărilor se face mai dulce, la fel și persoana al cărui nume este lăudat și rugat în chip melodios.
Cântarea este un mijloc prin care trăim taina lui Dumnezeu, ne unim cu existența Lui extraordinară și accentuăm prin simțire marea dorință de a ne face părtași de darurile Sale. Indiferent prin care cuvinte, prin cântare spunem mai mult decât putem exprima. Prin ea acordăm un coeficient nemărginit admirației măreției și bunătății Lui, care depășește cuvintele noastre rostite simplu, exprimăm ceea ce nu poate fi exprimat. Cântarea susține întărirea în adevărurile dreptei credințe deoarece le face să fie trăite din inimă, ca adevăruri despre persoanele și faptele iubitoare ale lui Dumnezeu.
În Sfânta Liturghie credincioșii nu afirmă doar credința lor în Sfânta Treime și în faptele mântuitoare ale lui Hristos, ci chiar trăiesc săvârșirea lor în prezent sau Îl asimilează pe Hristos ca Învățător și Arhiereu care învață și se jertfește pentru ei, iar în preot văd pe cel prin care Hristos săvârșește din nou aceste taine pentru ei. Din acest motiv, cântarea credincioșilor are rolul de a mărturisi credința nu numai față de ceea ce s-a săvârșit odinioară de Hristos, ci și față de ceea ce acum se săvârșește de El prin preot.
Prin cântarea comună se realizează unirea între suflete în aceeași credință și dragoste prin lucrarea Duhului. Slăvirea cu o gură se poate realiza numai prin cântare. Gândind toți și comunicând același conținut, fiecare se întărește din puterea tuturor în gândirea comună cu ceilalți, în credința comună și în dragostea comună față de Dumnezeu. El este Cel care naște în toți aceeași simțire a credinței și a dragostei.
În momentul în care mulțumirea proprie e întărită de mulțumirea celorlalți, iar a celorlalți e întărită de simțirea proprie, mulțumirea adusă lui Dumnezeu e mai bogată în simțire: „În mulțumirea fiecăruia e mulțumirea tuturor și în mulțumirea tuturor vibrează mulțumirea fiecăruia. Prin aceasta fiecare mulțumește indirect tuturor că este ajutat să-și întărească simțirea de mulțumire către Dumnezeu și toți mulțumesc fiecăruia pentru contribuția ce o aduce prin simțirea lui specifică mulțumirii tuturor.”
După cum remarcă Sfântul Ioan de Kronștadt, de cele mai multe ori, omul rămâne nepregătit pentru Sfânta Liturghie, el este nevrednic de a pătrunde măreția și menirea ei mântuitoare de a se înduhovnici și îndumnezei: „cei pământești se desfată cu cele pământești. Sunt însă și oameni pentru care liturghia este totul pe lume.” Ceea ce hrana materială este pentru trup, aceea este Euharistia pentru sufletul credinciosului: „Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu adevărata băutură” (In., 6, 56).
O renaștere duhovnicească a credinciosului și a întregii obști bisericești se poate realiza doar prin intermediul Liturghiei, constituindu-ne în Trupul lui Hristos, ne face mădulare ale Sale și mădulare unii altora, prin împărtășirea cu aceeași Pâine. Astfel uniți, atât cu Hristos cât și unii cu alții, avem șansa să avansăm pe drumul comuniunii cu Dumnezeu și cu toți oamenii, fiind esența vieții creștine. Dumnezeiasca Liturghie cuprinde puterea unificatoare a rugăciunii pentru toți, înrudind astfel, toate mădularele între ele.
Liturghia Bisericii în mijlocul lumii este continuarea în timp și spațiu a lucrării lui Hristos, „o continuă transfuzie a noii calități a vieții acestei lumi de aceia care au văzut slava lui Hristos ca membre ale trupului Său. Ea izvorăște din contextul rugăciunii și al cultului liturgic, ea nu este doar o anunțare a Evangheliei, ci o transmitere a noii vieți a Evangheliei experimentată în Euharistie.”
Timpul liturgic este cel al actualizării, el nefiind un simplu memorial. El este „o intrare în prezentul însuși al evenimentului, în însăși realitatea comuniunii, care este viața veșnică”. În timpul liturgic avem șansa de a depăși distanțele dintre noi, fiind un timp al răspunsului omului la iubirea lui Dumnezeu. În cadrul Sfintei Liturghii are loc experiența depășirii timpului. Între credincioși se depășește spațiul interior. Atât spațiul interior, cât și timpul îl depășim prin intermediul rugăciunii.
Prin rugăciunile credincioșilor care însoțesc rugăciunile preotului și tot ceea ce face el, se arată că ierarhia în Biserică are rolul de susținere a coeziunii prin iubire, după modelul lui Hristos Cel făcut om și jertfit pentru noi, nefiind un factor de stăpânire cu toate că e necesară pentru realizarea și menținerea unității ei.
Viața infinită a comuniunii Sfintei Treimi o primim, despărțindu-ne de viața îngustă a egoismului. Cel care împreună cu Hristos se dăruiește din dragoste, intră în apele vii ale Dumnezeirii treimice care este dragoste, prin urmare și viață fără de sfârșit, umplându-se de ele. Fiindcă dragostea este bucuria cea mai mare a cuiva față de altcineva, unirea celor ce se iubesc are loc fără a exista vreo confuzie între persoane. Persoana credinciosului, scufundându-se din dragoste în cea infinită, nu se topește în ea, ele reușind să își păstreze dragostea doar dacă rămân conștiente una de cealaltă, astfel, bucurându-se una de alta.
În relația dintre credincios și Dumnezeu sau preot și Dumnezeu se stabilește o comuniune. Din acest motiv, întreaga funcție harică a Bisericii este legată de preoție. Preoția împărătească a credincioșilor este o preoție a receptării harului, în calitate de colaborator al preoției slujitoare care reprezintă singura preoție lucrătoare. Aceasta lucrează cu Sfânta Treime și în Sfânta Treime.
Sfânta Liturghie este anticiparea Împărăției cerurilor, care începe de pe pământ și nu se sfârșește niciodată, prin faptul că e trăită în comun de credincioși ca urcuș în ambianța de comuniune a Sfintei Treimi. Credincioșii din aceeași Biserică care merg împreună la Sfânta Liturghie în fiecare Duminică se simt tot mai mult adunați în iubirea treimică, între ei sporind și comuniunea. Când merg împreună la aceeași Sfântă Liturghie, chiar membrii aceleași familii își întăresc unitatea dintre ei. Nu se duc la Biserică de dragul de a merge, ci merg cu o dorință arzătoare de a comunica ceva Tatălui ceresc și de a-I cere o împlinire, dăruindu-și sufletul pentru Stăpânul lor.
Dragostea Sfintei Treimi stă la baza lumii. Locul central de creștere a oamenilor în această dragoste este Sfânta Liturghie, prin împreuna împărtășire de Fiul lui Dumnezeu jertfit și înviat.
Prin excelență, Sfânta Liturghie este trăirea cu Hristos Cel jertfit și înviat, pentru a întări în noi duhul dragostei nesfârșite a Sfintei Treimi. Izvorul suprem și nesecat al celor trei distinse valori ale existenței – persoana, dragostea și existența lor – se află în comuniunea Sfintei Treimi. Împărăția Sfintei Treimi se trăiește în Sfânta Liturghie de către toți cei alipiți de Hristos, ca Biserică, fie că sunt viețuitori, fie că au trecut la cele veșnice.
Starea sufletească a credinciosului care se întoarce acasă după ce a participat la Sfânta Liturghie este înălțătoare. Cel ce are păcate grele se întoarce mai îndreptat, fiind pătruns de căință. Învățătura Bisericii accentuează acceptarea suferințelor din partea omului, deschiderea lui către suferințele altuia, regretul pentru păcatele sale și depășirea acestora prin rugăciune și pregătirea pentru primirea Sfintelor Taine.
Atmosfera de evlavie realizată în Biserică ajută pe fiecare creștin să participe la momente de intensă trăire spirituală.
II. TERAPIA PRIN SFINTELE TAINE
2.1. Sfintele Taine
2.1.1. Tainele Generale
Tainele din prima categorie sunt absolut necesare pentru mântuire, fiecare din ele constituind trepte, etape, pe care trebuie să le străbată fiecare credincios în strădalnica epectază, pentru dobîndirea cununii făgăduite de Mîntuitorul.
Taina Sfântului Botez:
Sfântul Botez este prima Taină, prin care ne împărtășim de harul dumnezeiesc și prima Taină, care împlinește aspirația și credința noastră, înscriindu-ne pe orbita în centrul căreia stă Hristos, a cărui forța se manifestă în toate Tainele, dar mai ales în Taina Sfintei Împărtășanii în care pe măsura comuniunii noastre cu Mântuitorul Hristos vom simți că nu mai trăim noi, ci Hristos trăiește în noi (Gal.II, 20); că nouă a viețui este Hristos (Filip. I, 21). Sau tot așa de bine, pentru a ilustra acest fapt mai intuitiv, noi înșine trăim în Hristos, suntem asimilați Lui, sîntem asimilați trupului Său tainic.
Acțiunea harului, revărsat prin taina Botezului asupra sufletului credinciosului, este pregnant ilustrată de cuvintele Sfîntului Diadoh al Foticeii: ”Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că, înainte de Sfântul Botez, harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne renaștem, diavolul este scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea, rătăcirea asupra sufletului, așa după botez, stăpânește adevărul asupra lui. Lucrează, desigur, satana asupra sufletului și după aceea ca și mal înainte, ba de multe ori chiar și mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul, ci învăluind, prin mustul trupului, mintea ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale”.
Harul dăruit prin botez infuzează credinciosului o putere, care dă un puternic impuls strădaniilor lui, pentru dezvoltarea credinței sale spre cunoașterea tot mai deplină a voii lui Dumnezeu și a împlinirii ei. Sfântul Vasile cel Mare descrie astfel legătura care există între credință și botez și raportul de interdependență, care le unește atît de strîns, încît faptul credinței determină împlinirea actului botezului, iar actul botezului desăvîrșește faptul credinței, pe o nouă treaptă de existență: ”cu adevărat credința și botezul, aceste două mijloace ale mântuirii, sînt legate unul cu celălalt și indivizibile. Căci dacă credința primește din botez desăvîrșirea sa, botezul se fondează pe credință; și unul și celălalt prin aceleași nume se desăvârșesc; cum se crede în Tatăl și Fiul și în Sfântul Duh, la fel se botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh; mărturisirea credinței, care duce la mântuire vine mai întîi, dar botezul, pecetea sentimentului nostru, urmează îndeaproape”.
Aspirație după cele înalte, după absolut, și credința sînt cele două forțe, care ne duc până în pragul Bisericii, navă a mîntuirii, dar în Biserică suntem introduși prin Sfântul Botez.
În Taina Sfântului Botez, noi devenim părtași la patimile, moartea și învierea Mîntuitorului, după cuvântul Apostolului Pavel, care spune; „…Nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?”… „Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El, știind că Hristos înviat din morți, nu mai moare” (Rom. VI, 3, 8, 9). Dacă în viața de toate zilele, prin participarea noastră la suferințele cuiva, se operează în noi, în mod real o schimbare, cu atît mai muit această schimbare are loc în baia botezului, cînd noi participăm la moartea Mântuitorului și cînd asupra noastră se revarsă harul Său.
Taina Sfântului Botez ne transmite puterea de suportare a patimii și a morții omului vechi, în mod insesizabil, dar germenele, sădit de ea în noi, va încolți, va crește și va da roade în ființa noastră spirituală sub razele harului ce se revarsă din celelalte Sfinte Taine. Prin această Taină noi facem din nou, în noi, chipul lui Dumnezeu, chipul Fiului lui Dumnezeu, avînd ca model pe Hristos, după a cărui asemănare trebuie să ne străduim să creștem spiritual- începînd cu Taina Botezului „omul nostru cel din afară se trece, iar cel dinăuntru se înnoiește din zi în zi” (Cor. IV, 16). Botezul este începătura vieții în Hristos, cu El începe viața noastră autentic spirituală, care pînă la Hristos era imposibilă, pentru că „natura divină și natura umană erau separate și unirea ipostatică nu fusese realizată încă. Exista un contact între cele două naturi, dar nu și comuniunea…”. Deci, de acum, viața noastră nu mai este o viață după trup și după duh, căci „așa precum Hristos a murit păcatului și trăiește pentru Dumnezeu, așa și noi, prin Taina Botezului, trebuie să murim plăcerilor trecute ale păcatului și să înviem prin Harul lui Hristos”.
Botezul este prima chemare către viața în Hristos și primul ajutor în urcușul duhovnicesc.
Taina Mirungerii:
Sfânta Taină a Mirungerii, care urmează Botezului, este o a doua mână de ajutor întinsă de Mântuitorul nouă, celor credincioși. Ea este pecetea darului Duhului Sfânt, prin care sîntem întăriți în harul pe care l-am primit prin Botez. Pogorârea Duhului Sfânt peste Mântuitorul la botezul Său preînchipuia ungerea pe care o vom primi noi de sus la intrarea în Biserică, ungerea de care vorbește Sfântul Apostol Pavel : „iar Cel ce ne întărește, pe noi împreună cu voi, în Hristos, și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Cor. I,21-22). Prin venirea Sa în lume și prin chenoza Sa desăvîrșită, Mântuitorul s-a împărtășit pentru noi, ca om, de „Sfântul Duh al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândite de El și spre lauda slavei Sale» (Efes. I, 13). Acest Duh ni-1 dăruiește mereu în Sfânta Taină a Mirungerii.
Prin Taina Mirungerii, fiecare din noi este chemat să împlinească destinul Mântuitorului, să fie purtătorul viu, trăitor al vieții celei bune; de aici, caracterul eclesiologic al acestei Sfinte Taine, care este nu numai în folosul sufletesc personal, ci și în folosul vieții comunității. Darurile Sfintei taine a Mirungerii pecetluiesc în noi credința, dăruindu-ne: ” darul evlaviei și al rugăciunii, al dragostei și al înțelepciunii”.
Această Sfîntă Taină imprimă în noi semnul, pecetea prezenței și lucrării darului Sfântului Duh, semnul prin care suntem recunoscuți de către Mântuitorul, Stăpânul sufletelor noastre: „apropiați-vă de pecetea tainică pentru ca voi să fiți recunoscuți de stăpâni. Fiți socotiți în sfințita și inteligibila turmă a lui Hristos, pentru ca să fiți așezați de-a dreapta Sa”.
Sfântul Grigore de Nazianz spune că: „Sfânta Taină a Mirungerii, chiar în această viață, este cea mai mare dintre asigurările vieții veșnice, date nouă de Hristos”.
După cum Botezul este taina nașterii din nou, Mirungerea este taina întăririi în viața spirituală din care trebuie să izvorească bărbăția creștină, atît de necesară în lupta noastră cu ispitele. Mirungerea nu este numai un semn distinctiv, prin care suntem recunoscuți ca aparținând Mântuitorului ci și o întărire, un îndemn de a păstra acest semn distinctiv, această pecete neatinsă, nestricată. Calitatea de distincție, pe care ne-o dă Botezul și pe care o întărește mai apoi Taina Mirungerii ne este dăruită de Dumnezeu, dar ea se întărește și prin fiecare biruință pe care o câștigăm prin efortul nostru în lupta cu ispitele. Revărsarea harului este o continuă dăruire a puterilor dumnezeiești către noi, dar ea este provocată și de o continuă luptă a noastră de dobândire a ei.
Desigur, prin lipsa de grijă și prin neputințele noastre, adeseori ne întinăm haina albă a sufletului primită în dar la Botez; nu păstrăm neatinsă și nestricată nici pecetea și întărirea primită prin Taina Mirungerii.
Taina Pocăinței:
Mântuitorul cunoscând slăbiciunea noastră și faptul că sufletul este osârduitor, dar trupul neputincios (Marcu XIV, 38), ne iese din nou în întîmpinare, ne întinde din nou mâna, precum a făcut-o față de Apostolul Petru, cînd se scufunda în mare; ne oferă o nouă punte de scăpare: este aceea a Sfintei Taine a Mărturisirii, a Pocăinței. Prin ea Mântuitorul, în marea Sa iubire pentru noi, ne ajută să ne refacem puritatea dintâi a sufletului nostru.
Sfânta Taină a Pocăinței reface legătura credinciosului cu Dumnezeu, legătură mereu slăbită prin păcatele pe care le săvârșim. Ca act vizibil ea se bazează pe necesitatea psihologică a celui credincios ca ființă cuvîntătoare, ca ființă creată pentru un permanent dialog întăritor ca un „tu”, față de care să-și împărtășească nu numai bucuriile, ci și neajunsurile și eșecurile ființei lui.
Prin păcat, potrivit ontologiei teologice, omul cade din dialogul cu Dumnezeu, se face nevrednic unui astfel de dialog, care este absolut necesar pentru ca omul credincios să devină personalitate duhovnicească. Păcatul este, de asemenea, cel care face imposibil și un autentic dialog între oamenii credincioși.
Posibilitatea, unui dialog cu Dumnezeu a apărut numai odată cu venirea Mântuitorului în lume, căci El este cel care „ne îndeamnă și ne ajută să răspundem Tatălui cu El și în El”.
Taina Pocăinței, a mărturisirii păcatelor, a recunoașterii vinovăției, însoțită de căință și de remușcările de a ne fi aflat neglijenți față de noi înșine, ne dă posibilitatea ca prin dezlegarea de ele și prin iertarea lor, să intrăm, din nou în acest dialog binefăcător.
Prin iertarea obținută, în această Sfîntă Taina, de la Dumnezeu prin preot, cel care crede este, de asemenea, inclus în Logos, subiectul divin care răspunde Tatălui, ca subiect în același timp uman.
Prin acest dialog, credinciosul iese din izolarea, din singurătatea la care îl împinge păcatul, iese din dialogul interior și chinuitor, mai bine-zis, din monologul lipsit de putere, din acel lanț care îI strânge în cercul său, fără a-i oferi vreo posibilitate de ieșire din jocul contradictoriu al argumentelor pro și contra.
Mărturisirea înseamnă o înfrîngere a voinței individualiste și o ascultare de chemarea Mântuitorului la pocăință; înseamnă învingerea mândriei și a părerii de sine, care l-a prăbușit pe Lucifer din ceruri.
Mărturisirea ca act psihologic înseamnă o depășire a stării de închidere în sine, puterea unei confruntări obiective, hotărârea unei angajări ferme contra păcatului.
Puterea celui care a reușit să iasă din împietrire a fost deosebit subliniată de Sfântul Isaac Sirul: „Cel care a văzut păcatul său este mai mare decât cel care învie morții”. Și într-adevăr au poate vedea cineva păcatul său decât când el devine obiect al cunoașterii reale și nu se mai amăgește cu o falsă cunoaștere. A vedea păcatul este mai mult decât a învia morții, căci ei oricum vor învia, pe când sufletele vor fi date spre moarte veșnică în cazul nerecunoașterii păcatelor proprii.
De aceea, căința ce însoțește Spovedania este „o venire în firea nouă sau adevărată dăruită de Hristos; este o ridicare din nou la rangul de ființă destinată dialogului, dialogului cu Dumnezeu; este ridicarea promisă prin cuvîntul, „cine se va smeri, pe sine se va înălța” (Matei XXII, 12).
Suprema smerire a noastră care imită chenoza Mântuitorului va fi urmată de aceeași înălțare și mărire de care s-a bucurat Hristos.
Iertarea obținută în Taina Spovedaniei înseamnă o eliberare (lucru pe care ni-1 spune și etimologia cuvântului românesc «iertare» format din latinul vulgar «liber-tare») de sub povara păcatului care stă să ne copleșească, eliberare de consecințele [ui egale cu împietrirea.
Căința este leacul vindecător al rănii, pe care a produs-o păcatul, sufletului nostru; iar harul revărsat în această Sfântă Taină „nu îngăduie sa rămână nici o cicatrice în sufletul nostru și odată cu sănătatea ne dă și frumusețea sufletului”.
În Taina Sfintei Spovedanii, Mântuitorul, căruia îi expunem păcatele și slăbiciunile noastre, este doctorul care știe să fie bolnav cu bolnavii, știe să plângă cu cei ce plâng, care are milă de noi, ne dă sfat și ne întărește.
Taina Sfintei Împărtășanii:
Întâlnirii pline de pocăință cu Mântuitorul îi urmează „piscul cel mai înalt al vieții duhovnicești, la care dacă am ajuns o dată, apoi nimic nu ne mai lipsește ca să dobândim desăvârșită cea dorită. Pentru că aici nu mai este vorba a ne face părtași morții, îngropării sau unei vieți mai bune, ci este vorba chiar de dobândirea celui înviat.
De acum nu mai primim darurile Duhului Sfânt, oricât de bogate ar fi ele, ci pe însuși vistiernicul acestor daruri, comoara întru care, încape toată bogăția darurilor.
Privind retrospectiv, Sfânta Taină a Împărtășaniei, satisface tensiunea necesară vieții sufletești a credinciosului în efortul său de înălțare de îndumnezeire.
De la aspirația către cele spirituale și veșnice, aspirație la început vagă, apoi fondată pe cuvântul Evangheliei, primit cu credință, întărită de harul revărsat prin toate tainele, pînă la Sfânta Împărtășanie, credinciosul trăiește o continuă epectază pentru creșterea în Hristos, pentru a ajunge la statura bărbatului desăvârșit.
Nicolae Cabasila arată că de toate celelalte Sfinte Taine putem să n-o împărtășim și totuși să nu reușim să progresăm pe scara desăvârșirii, a creșterii depline în Hristos.
Odată spălați de orice păcat în baia Pocăinței, lucrarea Sfintei Împărtășanii stă tocmai în aceea de a nu lăsa lipsiți de roade pe nici unul din cei ce se împărtășesc cu trupul și sîngele Mântuitorului.
Trupul și sîngele Domnului nu se poate irosi fără rost, fără folos. De aici și avertismentul Sf. Apostol Pavel pentru cei care se împărtășesc cu nevrednicie (I Cor. XI, 29).
Jertfa nesângeroasă, în urma căreia Domnul ni se împărtășește cu însuși Trupul și Sângele Său nu poate fi zadarnică.
De aici și marele folos pe care îl are credinciosul, care primește cu vrednicie Sf. Împărtășanie.
Credinciosul poate de acum repeta cuvintele Sf. Apostol Pavel: „acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. II, 20), căci în el nu mai rămâne nici cugetul, nici voința și nici viața lui, ci Hristos ține locul tuturor acestora.
Sfânta Împărtășanie este cărbunele aprins care curăță sufletul nostru, ea este „desăvârșirea tuturor celorlalte taine”, împlinind „ceea ce nu sunt în stare celelalte taine să facă, după cum tot ea este aceea care face să strălucească și mai tare darul primit prin celelalte taine și întunecat de umbra păcatului”.
Comunicarea noastră cu Mântuitorul se permanentizează prin împărtășirea deasă cu trupul și sângele Său, ea fiind polul care menține tensiunea vieții noastre sufletești ridicată.
Sfânta Euharistie este leacul la care suntem datori să alergăm nu numai odată ci de mai multe ori, „căci e de lipsă ca Făcătorul lumii să rămînă tot timpul în lutul nostru ca să îndrepteze chipul Său în noi ori de câte ori dă semne că vrea să se strice…”.
2.1.2. Taine speciale
Până acum am înfățișat Sfintele Taine, pe care le-am numit generale. Vom continua expunerea noastră cu Sfintele Taine, care nu au un caracter general obligatoriu pentru dobândirea mântuirii.
Taina Sfântului Maslu:
Sfânta Taină a Maslului, vine să dea o mai mare atenție suportului material al sufletului nostru: trupul.
Harul care se pogoară asupra celui bolnav îi dă putere să rabde cu bărbăție crucea suferinței trupești.
Primirea suferințelor trupești ca drepte, ca plată a păcatelor noastre, răbdarea lor cu liniște și chiar bucuria de a ne ști prin ele părtași Domnului, conferă acestora puteri de transfigurare a ființei noastre sufletești.
Rugăciunile preoților sunt făcute pentru dobândirea sănătății adevărate, aceea a restaurării integrale a credinciosului, pe care Dumnezeu îl cercetează prin aceste suferințe trupești și care este făcut din nou deplin, pentru că este în comuniune cu Dumnezeu. Astfel, ceea ce dobîndim noi prin Taina Sfântului Maslu este mai precis posibilitatea biruinței prin Hristos, care suferă cu cel bolnav pentru ca acesta să poată învinge povara și suferința.
Rugăciunea preoților, la care se adaugă rugăciunea și chiar contribuția materială a credincioșilor, dă bolnavului o putere sporită, izvorâtă din sentimentul de solidaritate a tuturor în suferință, în Hristos și cu Hristos.
Taina Sfintei Cununii:
Taina Sfintei Cununii, prin întărirea harului, adusă legăturii dintre bărbat și femeie, dă acesteia chipul și tăria legăturii dintre Mântuitorul Hristos și Biserica Sa și creează dispozițiile favorabile menținerii acestei legături prin depășirea egoismului, a dragostei și părerii de sine. Ea pune astfel o bază solidă celei mai mici celule sociale și teologic vorbind, continuată și extinsă, în timp și spațiu prin comuniunea spirituală creată în Biserică. Sfânta Taină a Cununiei este primul nostru pas spre realizarea unei mai largi comuniuni, susținute de o jertfelnicie concretă, de fiecare zi, ca aceea a Mântuitorului față de Biserica Sa. Cei doi devin, astfel, un singur trup și un singur duh, avînd același Domn, aceeași credință, același botez și împărtășindu-se de același har revărsat din sânul iubirii treimice.
Prin această Sfântă Taină, celor doi li se adresează din nou chemarea de a fi rodnici, de a se înmulți și de a stăpâni pământul (Fac. 1, 28). Este un îndemn la creșterea în timp și spațiu, dar și în adâncime a legăturii noastre cu Dumnezeu, creștere ce nu se poate realiza într-o singură generație.
Din punct de vedere-teologic, punerea cununiilor pe capul mirilor semnifică reașezarea omului în rangul de coroană a creaturii, de stăpân al ei, dar totodată semnifică și cununa martirilor. Conviețuirea împreună, în dragoste este o continuă răstignire a omului vechi.
Taina Sfântă a hirotoniei:
Între toate celelalte Sfinte Taine, Hirotonia ocupa un loc aparte.
Acest loc deosebit este dat de caracterul dominant eclesiologic al acestei Taine, ca Taină, prin excelență, primită pentru comunitate. Folosul ei depășește pe cel strict personal și se extinde asupra comunității. Ea este taina coeziunii Bisericii, de ea atârnând tainele care promovează și ele comuniunea.
Beneficiarul acestei taine este nu numai preotul, cât comunitatea, harul revărsându-se prin intermediul acestuia asupra credincioșilor.
Harul Hirotoniei primit de preot nu se revarsă asupra credincioșilor numai prin faptul că acesta este săvârșitorul tainelor, care le comunică această energie divină, ci și prin aceea că propovăduirea lui, a cuvântului Evangheliei vestit de el, are puterea acestui har care poate naște credința în ascultători iar mai apoi, el poate transfigura viața credincioșilor prin îndemnurile sale, ca păstor și duhovnic al credincioșilor.
Pe de altă parte, preotul și episcopul sunt reprezentanți ai comunității, purtătorii ei de cuvânt în fața lui Dumnezeu, dar ei nu sunt rupți de comunitate. Ei sunt cei prin care rugăciunile comunității sunt înălțate la Dumnezeu și totodată cei prin care Dumnezeu revarsă harul Sau, în Sfânta Biserică, asupra comunității. Ei sunt purtătorii aceleiași misiuni pe care a avut-o Mântuitorul pe pământ, de a aduce jertfa nesângeroasă în numele comunitații și de a dabândi darurile Duhului Sfânt pe care le dăruiesc comunității.
De aici, importanța și valoarea deosebită a tainei Hirotoniei și a sacerdoțiului.
Preotul este purtătorul crucii lui Hristos, „care mântuiește și pe alții”-după cuvântul Fericitului Augustin, și totodată beneficiarul puterii harice de a duce la bun sfârșit strădaniile sale pentru mântuirea celor încredințați Iui.
Preotul „reprezintă” într-un mod real pe însuși Hristos, grija Lui, dragostea Lui, învățătura Lui, El este cel care stând în centrul tuturor zice: „Să fim toți una în Hristos”, care însuși constituie centrul Bisericii ca unitate, și care a avut puterea să transforme un grup de credincioși în Biserică, cina în sacrament, ritul sau simbolul în realitate. De aceea, sacramentul Hirotoniei nu privește singur pe cel care este hirotonit, ci întreaga Biserică.
2.2. Sfintele Taine a Bisericii Ortodoxe Duhovnicie și psihoterapie ortodoxă
Creștinismul este o știință care vindecă, o metodologie psihoterapeutică așa cum teologia nu este filosofie ci un sistem psihoterapeutic. Teologia este atât rod al terapiei cât și îndreptar al ei. Cu alte cuvinte, numai cei ce au fost vindecați și au atins comuniunea cu Dumnezeu pot fi numiți teologi și numai ei sunt cei care pot călăuzi pe ceilalți creștini pe calea care duce spre ,,locul” vindecării lor. Teologia este rod al psihoterapiei și metodologie a ei. Ea nu este o disciplină intelectuală ci rod al vindecării
omului de patimi.
Cuvântul psihoterapie este compus din două cuvinte – ,,psihi” (suflet, psihic) și ,,terapia” (terapie, vindecare). Sufletul în cauză nu e unul abstract sau autonom, ci așa numitul element spiritual al existenței omului, care a fost creat de Dumnezeu. De aceea terapia sufletului este în realitate dobândirea și rodul Sfântului Duh.După învățătura Sfinților Părinți, așa cum trupul, când e lipsit de suflet, moare, la fel și sufletul, când e lipsit de Duhul Sfânt, este mort. Astfel, psihoterapia este procesul terapeutic prin care omul ajunge la comuniunea și unirea cu Dumnezeu.
Psihoterapia ortodoxă analizează metodele de tămăduire sufletească. Pe cât de mare este deosebirea dintre înțelepciunea omenească și înțelepciunea dumnezeiască, la fel de mare este și deosebirea dintre psihoterapia omenească și cea ortodoxă.
Fundamentul duhovniciei și al psihoterapiei ortodoxe stă în evenimentul unic al întrupării Fiului lui Dumnezeu, care prin acest act își asumă firea umană în integralitatea ei, pe care apoi o trece printr-un proces complet de vindecare, cu alte cuvinte terapeutic.
Participarea la sfintele Taine ale Bisericii, care sunt forme ale prezenței harului necreat în realitatea creată a lumii, amplifică și finalizează exercitarea virtuților ca metodă duhovnicească – psihoterapeutică.
În cadrul spovedaniei, tradiția Bisericii cunoaște practica îndrumării duhovnicești, întrupate de veritabile figuri de preoți sau simpli ieromonahi cu o îndelungată experiență duhovnicească și o profundă cunoaștere a omului. Legătura cu un astfel de ,,ghid” constituie un eveniment de paternitate duhovnicească, o părăsire liberă (uneori pe întreaga viață) a voii proprii, a gândurilor și a dorințelor, în mâinile unui părinte
îmbunătățit plin de ,,duhul deosebirii”.
Grija duhovnicească de celălalt și îndrumarea lui nu sunt ușor de împlinit.Datoria părintelui duhovnicesc nu este cea de a distruge libertatea omului ci de a-l ajuta să vadă el însuși adevărul. Nu să suprime personalitatea omului, ci să-i dea posibilitatea de-a se descoperi pe sine însuși, să crească până la deplina maturitate și să devină ceea ce este în realitate. Părintele duhovnic nu-și impune propriile idei și virtuți
personale, ci îl ajută pe ucenic să-și găsească vocația proprie printr-o relație personală și nu în urma unui cod de legi impuse.
Tămăduirea umanului se întemeiază pe harul dumnezeiesc dăruit firii omenești în chip deplin în persoana Logosului întrupat, prin întreaga lui lucrare mântuitoare. Creștinul are datoria de a împrospăta acest har, primit deplin prin Taina Botezului, a
Mirungerii și a Euharistiei. Lucrarea de mântuire / tămăduire se împlinește prin sinergia harului dumnezeiesc, dăruit de Sfântul Duh, cu strădania personală a creștinului de a se deschide acestui har și de a și-l împropria.
Această strategie terapeutică este susținută de asceza trupească – post, priveghere, lucrul mâinilor – și condusă de virtuțile generice: cumpătare, bărbăție și chibzuință, aceasta din urmă fiind sursa discernământului duhovnicesc absolut necesar în viața duhovnicescă.Terapeutica spirituală are ca scop sănătatea spirituală.
Preoția ca știință a vindecării sufletelor, după Sfântul Grigore Palama, urmărește să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu, dacă nu l-a pierdut, iar dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea ca să și-l păstreze; iar dacă și l-a stricat, să-l aducă din nou la starea dintâi. Preoția urmărește, prin Duhul Sfânt, să viețuiască Hristos în inimile credincioșilor. Scopul cel
mai de seamă al preoției este să-l facă dumnezeu prin har și părtaș fericirii celei de sus pe cel ce aparține cetei celei de jos, pe om.
Valoarea preoției, constă în aceea că ea îl ajută pe credincios să treacă de la stadiul de ,,chip” al lui Dumnezeu la cel al ,,asemănării” în Dumnezeu. Călăuzindu-l spre îndumnezeire, îl călăuzește de fapt spre vindecare – căci îndumnezeirea este vindecare și desăvârșire.
III. Sfânta Euharistie
Sfânta Euharistie este însuși trupul răstignit și sângele vărsat pe muntele Golgota, Iisus Hristos întreg, atât în firea Sa omenească, cât și cea dumnezeiască, care se împărtășește credincioșilor spre iertarea păcatelor și spre viața de veci.
Termenul euharistie provine de la cuvântul grecesc „evharistia” care înseamnă mulțumire. Se numește astfel, fiindcă în momentul instituirii ei la Cina cea de Taină, Mântuitorul a mulțumit Părintelui ceresc înainte de frângerea pâinii, dar și pentru că este adusă ca jertfă de mulțumire a Bisericii. Sfânta Euharistie mai este numită și Cuminecătură, termen provenit din cuvântul grecesc „koinonia” care înseamnă comuniune, fiindcă are loc unirea credincioșilor cu Iisus Hristos și, prin El, unirea lor între ei într-o comuniune desăvârșită de credință și dragoste. Sfânta Euharistie mai este numită Cuminecătură, Sfânta Jertfă, Cina Domnului (I Cor. 10, 17-21), Pâinea Cerească (In. 6, 33), Trupul și Sângele lui Hristos, Sfânta Împărtășanie, Pâinea și Paharul (I Cor. 11, 26-28) sau Sfintele și Dumnezeieștile și Înfricoșătoarele Taine.
Instituirea Sfintei Euharistii provine de la Însuși Domnul Hristos, Care după ce a vorbit larg despre ea (In. 6, 32-35; 48-58), a și săvârșit-o primul, în ajunul patimilor și morții Sale pe cruce, după cum ne este relatat în Sfânta Evanghelie: „luând pâinea și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor a zis: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta est Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28; Mc. 14, 22-24). Apoi a poruncit apostolilor Săi, și prin ei, urmașilor acestora, continuarea ei prin cuvintele: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (Lc. 22, 19; Mt. 26, 26-28).
Partea văzută a Sfintei Euharistii este pâinea și vinul curat, iar partea nevăzută constă în Trupul și Sângele lui Hristos, prezent în mod real în urma prefacerii darurilor, cu puterea Duhului Sfânt. Pâinea și vinul își păstrează chipul și forma lor pentru a ne împărtăși de ele, în timp ce Hristos își oferă Trupul și Sângele Său spre mâncare și băutură întregii Biserici și fiecărui membru al ei.
Sfânta Liturghie reproduce pe scurt întreaga viață a Mântuitorului, de la nașterea până la înălțarea Sa la cer. Așa cum în viață Iisus Hristos a atins culmea prin jertfa Sa de pe cruce, asemenea și cultul ortodox culminează cu jertfa euharistică. În centrul Sfintei Liturghii se află Sfânta Euharistie.
Aspectele de Jertfă și de Taină ale Sfintei Euharistii sunt nedespărțite. Dumnezeu ne împărtășește lucrarea Sa prin Taină ca har și ca dar, iar noi oferim lui Dumnezeu prin jertfă cele ale noastre și chiar ființa noastră. În jertfa euharistică, aceste două mișcări se împletesc: atât de la noi spre Dumnezeu, cât mai ales de la Dumnezeu la noi.
Sfânta Împărtășanie este în primul rând jertfă, lucru care reiese din cuvintele Mântuitorului de la întemeierea acesteia, pe care le-am amintit mai sus. Caracterul de jertfă a Sfintei Împărtășanii se arată , mai întâi, prin despărțirea trupului de sânge. Numai în jertfă Trupul se frânge, iar Sângele se varsă. Apoi, prin Sfânta Împărtășanie se face prezentă și continuă Jertfa de pe Golgota. Hristos este atât jertfitorul, cât și jertfa: „e jertfitor ca și Arhiereu și jertfă nouă întocmai ca și sfânta Sa jertfă de pe Cruce”.
Prin conținutul ei, Sfânta Împărtășanie depășește celelalte Taine. „Euharistia nu este nici cea mai importantă, nici cea mai centrală dintre Taine; ci în ea, Biserica se împlinește și se manifestă și oricare dintre Taine este în funcție de Euharistie și se operează prin puterea ei, care este însăși a Bisericii.”
Distincția dintre Euharistia ca Taină și ca Jertfă operează la nivelul incapacității acțiunii noastre de a realiza această interacțiune. Taina euharistică presupune consumarea de către credincioși a Trupului și Sângelui euharistic, iar Jertfa face posibilă împărtășirea noastră.
Sfânta Euharistie nu este numai o taină, ci este mai mult decât atât, deoarece este și Jertfă, mai precis, este atât Taină cât și Jertfă, prin excelență, jertfa Trupului și a Sângelui Mântuitorului nostru. Ea formează Biserica, așadar Trupul și Sângele lui Hristos, comunitate absolută a oamenilor cu Dumnezeu, uniți în întregime în Hristos ca mădulare ale Trupului Său, prin împărtășire fiecare devenind trup al lui Hristos, fiind părtași ai comunității Bisericii care încă de acum gustă bucuria vieții veșnice cu Hristos în împărăția cerurilor.
3.1. Euharistia, Taina unificării întregii creații cu Dumnezeu
Prin Biserică, Împărăția lui Dumnezeu pătrunde în lumea noastră, iar în cadrul Sfintei Liturghii pătrunde prin Sfânta Împărtășanie. Fiindcă Iisus Hristos este și creator al lumii, El stabilește o legătură interioară între Biserică și creație, prin recapitularea creației în Trupul Său tainic – Biserica.
Sfânta Liturghie ne ajută să înțelegem Sfânta Euharistie ca o taină a Împărăției lui Dumnezeu. În cadrul Sfintei Liturghii este reactualizată permanent Împărăția lui Hristos, care a fost încredințată lumii prin Sfinții Apostoli la Cina cea de Taină: „Eu vă rânduiesc vouă Împărăție precum Mi-a încredințat-o Mie Tatăl Meu, ca să mâncați și să beți la masa Mea în Împărăția Mea”(Lc., 22, 29-30).
Mântuirea întregii creații este anticipată eshatologic prin cerul nou și pământul nou: „Un cer nou și un pământ nou: omul nu este mântuit de trupul său, ci în trupul său; nu este mântuit de lumea materială, ci împreună cu ea. Pentru că omul este microcosmos și mijlocitor al creației, mântuirea sa presupune, de asemenea, împăcarea și transfigurarea întregii creații, însuflețite și neînsuflețite, eliberarea sa din robia stricăciunii și intrarea în libertatea slavei de fii ai lui Dumnezeu.”
Esența Sfintei Liturghii constă în descoperirea mântuirii creației de către Hristos prin deschiderea eshatologică a întregii creații către Împărăția lui Dumnezeu în taina euharistică. Prin Euharistie, timpul lumii noastre se sfințește, arătând dimensiunea istorică a Bisericii fără a fi legată exclusiv de istorie, ea deschizându-se eshatonului.
Pătrunderea eshatologică în istorie nu înseamnă o evoluție istorică înțeleasă logic și empiric, ci reprezintă o coborâre verticală a Duhului Sfânt realizată prin epicleză, veacul de acum prefăcându-se într-o nouă zidire în Hristos. Coborârea cerului pe pământ face posibilă ridicarea pământului la cer, umplând pământul de lumină, har și bucurie, Sfânta Liturghie fiind pentru creștini o sărbătoare din care se întorc în lume bucuroși și purtători de har.
În timpul liturgic, întrepătrunderea veșniciei poate fi trăită în mod deosebit: „Tensiunea dialectică între deja și nu încă stă la temelia timpului litrugic, dar ea nu apare ca o contradicție, ci ca o antinomie dinamică și divino-umană. Veșnicia e efectiv prezentă și comunicabilă în Hristos, în inima timpului, dar îndumnezeirea efectivă, deplina realizare a misterului liturgic necesită libera conlucrare a credinciosului la mântuirea lui.”
În timpul Sfintei Liturghii, creștinul trăiește un memorial liturgic care îl conduce la realitatea Împărăției lui Dumnezeu. El iese din timpul înțeles ca cronos- succesiune echidistantă a unor momente neutre, nedistinse cantitativ – pentru a pătrunde în timpul liturgic, în kairos – timpul posibilității de a-l întâlni real pe Dumnezeu. În acest timp, deschis veșniciei, credinciosul simte și intuiește că ceea ce trăiește în Sfânta Liturghie, ca taină euharistică, este diferit de ceea ce lumea în dimensiunea sa imanentă îi poate oferi. În acest fel, „credinciosul trăiește unirea timpului cu veșnicia, a cerului cu pământul, a necreatului cu creatul.”
Caracterul Sfintei Jertfe este acela de Jertfă adevărată. Orice jertfă presupune trei aspecte: victima, cel care jertfește și actul jertfei. În ceea ce privește Sfânta Euharistie, Hristos este victima sub forma pâinii și a vinului, jertfitorul este același Hristos prin liturghisitorul care slujește, iar actul jertfei este compus din ritualul care se săvârșește. Jertfa Euharistică este aceeași cu cea de pe cruce. Pe cruce, Mântuitorul s-a adus pe Sine jertfă în chip sângeros, murind, astfel realizându-se mântuirea obiectivă prin împăcarea lumii cu Dumnezeu. În Sfânta Euharistie, tot Hristos este Cel care se jertfește prin preot, sub forma pâinii și a vinului, în chip nesângeros și fără să moară, realizându-se mântuirea subiectivă. Jertfa de pe cruce s-a adus o dată pentru totdeauna, în timp ce jertfa euharistică se aduce mereu, până la sfârșitul veacului.
Intrinsec relaționată cu Sfânta Liturghie, Euharistia poate fi înțeleasă ca unitate a cosmosului și a omului, întreaga creație fiind recapitulată în Hristos. Reactualizarea jertfei Mântuitorului în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii nu reprezintă o simplă pomenire a patimilor și a morții Domnului, ci „o reproducere, adevărată și netăgăduită, a jertfei de pe cruce, în așa fel încât să se poată spune cu adevărat că la fiecare Sfântă Liturghie, Domnul Iisus Hristos suferă pentru noi moartea în chip mistic, fără să moară de fapt.” Și cu toate că Trupul Domnului se împarte și se sfarmă, aceasta se face doar în formele văzute ale pâinii și vinului, în sine acestea rămânând întregi și nedespărțite. Totdeauna, Iisus Hristos este unul și nedespărțit.
Ca om, Mântuitorul se alipește de omenire și o înțelege, iar ca Dumnezeu poate să supună firea omenească, să o înalțe și să o împletească cu ființa Sa.
Sfânta Euharistie are un caracter unificator și universal. Ea nu este un act al evlaviei individuale, ci reprezintă expresia comuniunii eclesiale trăită eshatologic: „Ierusalimul ceresc și Curtea sa Cerească sunt, cel puțin ca anticipare, deja prezente în Biserica adunată pentru ospățul Domnului. În acord cu alchimia Liturghiei, spațiul și timpul devin elastice. Ele se dilată pentru a include în momentul prezent începutul și sfârșitul, binecuvântarea și judecata. Euharistia este epifania Bisericii, a Bisericii ca cetate și ca lume eshatologică.”
Posibilitatea transfigurării întregii creații se arată în jertfa euharistică, prin transformarea darurilor aduse de credincioși. Darurile euharistice sunt mai mult decât simple ofrande exterioare, ele simbolizând întreaga creație, susceptibilă în privința transfigurării ei prin harul lui Dumnezeu, tocmai prin prefacerea cinstitelor daruri în Trupul și Sângele Domnului. Duhul Sfânt este invocat și pentru sfințirea credincioșilor, nu numai pentru prefacerea elementelor euharistice. Prin darurile aduse, credincioșii aduc mulțumire lui Dumnezeu, punându-se temelia unirii acestora și a întregii creații cu Dumnezeu, în Biserică. Prefacerea elementelor euharistice indică atât posibilitatea transfigurării creației, cât și realizarea unității desăvârșite în Hristos.
Prin faptul că darurile euharistice închipuie întreaga creație, Euharistia ni se dezvăluie ca o taină cosmică. Ea reprezintă „realitatea ultimă, țelul celor ce sunt, scopul vieții de pe pământ și conținutul vieții cerești, transfigurarea istoriei. Timpul Euharistiei unifică trecutul, prezentul și viitorul, manifestă și activează în mod real veșnicia în realitatea cotidiană. Spațiul Euharistiei e spațiul Împărăției, patria reală a creștinilor.”
Biserica oferă credincioșilor adevărata lor identitate în numele lui Hristos. Ea nu se află nici în afara, nici deasupra lor, întrucât Hristos este prezent în comunitatea eclesială. Prezent în chip real în Euharistie, El oferă tuturor tot ceea ce s-a făcut în Trupul Său. Mântuirea este concentrată în Sfânta Euharistie, trebuind a fi însușită personal de fiecare credincios în parte. Prin Euharistie se ajunge la asemănarea cu El, întipărind în credincioși starea capabilă de jertfă, puterea învierii și a slavei veșnice, toate acestea fiind doar o pregustare a ceea ce se va primi în veacul viitor.
3.2. Euharistia, Taina unității și a comuniunii
Dumnezeu poartă de grijă oamenilor nu doar pentru viața aceasta, ci și pentru cea viitoare, de aceea, în marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu a dat posibilitate omului, ca încă de acum, să se apropie de El și să se unească cu El. Modul prin care se realizează apropierea și unirea cu El se face prin primele trei taine ale Bisericii: Botezul, Mirungerea și Euharistia.
Prin Taina Botezului, ne naștem ca fii ai lui Dumnezeu, devenind făpturi noi și mădulare ale Trupului tainic a lui Hristos. Taina Ungerii cu Sfântul Mir duce credinciosul pe o treaptă mai înaltă în unirea cu Hristos, prin „pecetea darului Duhului Sfânt”, toată ființa acestuia fiind îndreptată spre unirea cu Hristos și trăirea în unire cu ceilalți semeni. Însă unirea desăvârșită cu Hristos se primește prin Taina Euharistiei, aceasta fiind Taina unității Bisericii. Sfânta Euharistie este culmea cea mai înaltă a comuniunii oamenilor cu Dumnezeu prin strânsa legătură care se formează: „Că o pâine, un trup suntem cei mulți, căci toți ne împărtășim dintr-o pâine”(I Cor. 10, 17).
Actul euharistic indică atât lumea ca întreg, cât și făptura umană ca persoană unică și irepetabilă, având un profund caracter comunitar. Ea nu constituie cadrul întâlnirii individuale dintre om și Dumnezeu, ci, ca manifestare a comuniunii ecleziale, are în vedere întâlnirea omului cu Dumnezeu abia după ce are loc o întâlnire a credincioșilor între ei. În cadrul Sfintei Euharistii, „rugăciunea, credința, nădejdea, milostenia încetează să mai fie manifestările mele și se transformă în manifestările noastre, în vreme ce întreaga relație a omului cu Dumnezeu devine relație a lui Dumnezeu cu poporul Său, cu Biserica Sa. Euharistia nu e numai comuniunea fiecăruia cu Hristos în mod separat, ci, mai ales, comuniunea credincioșilor, unii cu ceilalți. Astfel, adevărul biblic că drumul către Dumnezeu trece, în mod necesar, pe calea către aproapele prinde viață, prin excelență, în viziunea despre om din Euharistie.”
Prefacerea darurilor nu poate fi împiedicată de nimic, deoarece ea nu se realizează prin puterea omului, prin urmare, eventualele păcatele omenești ale liturghisitorului nu o poate zădărnici. Cel care săvârșește cu adevărat aducerea nu este preotul, ci harul care sfințește darurile: „Preotul liturghisitor nu este decât un slujitor al harului. El nu aduce nimic de la sine însuși și nici nu cutează să facă sau să rostească ceva din propria-i socotință sau judecată.”
În opinia lui Schmemann, primul act liturgic al Euharistiei este adunarea, aceasta fiind baza și începutul ei. Toate rugăciunile euharistice au o structură dialogală, adunarea pecetluind toate rugăciunile preotului prin cuvântul Amin, cuvânt care face legătura între slujitor și mireni. Toate rugăciunile, cu excepția rugăciunii preotului pentru sine – citită în timpul cântării heruvimice – se rostesc în numele tuturor. Răspunsul credincioșilor Amin, care înseamnă „așa să fie”, este și o activare dinamică a credincioșilor la slujbă, prin care se împlinește rugăciunea rostită de preot. Prin acest răspuns, se exprimă participarea firească a fiecărui credincios și, în același timp, a tuturor laolaltă, într-o singură lucrare sfântă a Bisericii.
Prin Sfânta Euharistie are loc înfrățirea tuturor creștinilor: „prin intrarea lor în Împărăția lui Dumnezeu, ce leagă pe toți credincioșii din toate timpurile și toate locurile într-o mare familie: familia umanității, a cărei lege izvorăște dinlăuntrul lor sufletesc și care este legea iubirii.” Participarea noastră la Sfânta Euharistie reprezintă comuniunea cu frații noștri și cu Dumnezeu, primind viața cea adevărată. Unindu-ne cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie, ne dăruim împreună cu El Tatălui ceresc, fiind uniți astfel și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, nu numai cu Hristos.
Măreția și forța Trupului tainic al lui Hristos se formează din libertatea membrelor Sale care se integrează și rămân în El. Spre deosebire de membrele trupului omenesc care se supun firii acestuia, mădularele Trupului lui Hristos aleg ei înșiși modul în care să lucreze. „Principiul libertății care, de obicei, merge mână în mână cu individualismul și cu izolarea, devine aici, în Trupul euharistic, un factor de solidaritate și de unire.”
Chemarea Duhului Sfânt peste daruri formează o comuniune în El, oferită prin rugăciunile aduse lui Dumnezeu, după prefacerea darurilor euharistice. Astfel, în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, preotul se roagă: „Încă ne rugăm Ție, pomenește, Doamne, sfânta Ta sobornicească și apostolească Biserică cea de la o margine până la cealaltă a lumii, pe care ai câștigat-o cu Scump Sângele Hristosului Tău, și o împacă pe dânsa…” Iar după epicleză, pentru această unitate se roagă preotul: „Iar pe noi toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Duh Sfânt și pe nici unul dintre noi să nu ne faci a ne împărtăși cu Sfântul Trup și Sânge al Hristosului Tău spre judecată și spre osândă…”
Peste credincioși se revarsă dragostea Tatălui, întrucât sunt îmbrăcați în harul care se revarsă din Trupul Fiului, făcându-i asemenea Lui, în urma străduințelor fiecăruia în parte. Prin harul lui Hristos se revarsă dragostea Tatălui pentru a-i uni în dragoste. Duhul Sfânt îi unește în Hristos, după cum arată Sfântul Apostol Pavel : „Că prin El avem și unii și alții apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Ef. 2, 18). Având toți în comun același Duh a lui Hristos pot fi una în Treime prin Hristos, datorită puterii Duhului de a curăța pe fiecare de egoismul care divizează și dezbină.
Termenul „koinonia” trebuie înțeles ca o unitate în diversitate, deoarece unitatea în Hristos nu este altceva decât o manifestare în diversitate, neputând fi înțeleasă ca și uniformitate.
Unirea deplină în care Hristos ne atrage cu Sine prin prelungirea trupului Său în noi, înseamnă și unirea noastră cu ceilalți membrii ai Bisericii, întrucât Hristos se prelungește cu același Trup în fiecare în parte. Din acest motiv, Euharistia, ca trup extins al lui Hristos, este actul de realizare și sporire continuă a unității depline a Bisericii. Devenind astfel prin Euharistie „contrupești” nu numai cu Hristos, ci și între ei, fiecare trăiește și simte viața tuturor celorlalți ca fiind luminată, sensibilizată și împuternicită spre bine de Duhul aceluiași Hristos, la baza căreia stă iubirea deplină între mădularele Bisericii. Fiind taina unității profunde în același trup și sânge a lui Hristos și în aceeași credință și iubire, unitatea nu desființează persoanele credincioșilor. Cu toate că se împărtășesc împreună, fiecare este numit în parte: „Împărtășește-se robul lui Dumnezeu (N).”
Prin Euharistie se formează cea mai strânsă comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, fiind taina unității Bisericii, a unirii cu Hristos și cu ceilalți creștini, mărturisind aceeași dreaptă credință.
Rolul pe care îl are Sfânta Euharistie în păstrarea și consolidarea unității creștinilor, ne este ilustrat de Sfântul Chiril al Alexandriei: „Deci pentru ca noi înșine să ne împletim într-o unitate cu Dumnezeu și între noi, rămânând totuși distinși prin cugetare în suflete și în trupuri, prin deosebirea ce ne caracterizează, Unul Născut a găsit un mod pentru aceasta, prin înțelepciunea și sfatul Tatălui, proprii Lui. Căci binecuvântându-i într-un trup, adică al Său, pe cei ce cred în El, prin împărtășirea tainică îi unește cu Sine și întreolaltă. Căci cine ar despărți și ar scoate din unitate naturală întreolaltă pe cei legați prin Trupul Sfânt cel unul, în unitatea cea cu Hristos? Căci dacă toți ne împărtășim dintr-o pâine, toți alcătuim un trup. Pentru că nu se poate împărți Hristos. De aceea e numită Biserica și Trup al lui Hristos, iar noi mădulare din parte, după cugetarea lui Pavel (Ef. 5, 30). Căci Hristos este legătura unității fiind același Dumnezeu și om.”
Adunarea în Biserică formează Trupul lui Hristos, chipul Capului Trupului fiind preotul. El nu reprezintă sau înlocuiește pe Hristos, ci în Taină, preotul este Însuși Hristos, precum adunarea este Trupul Lui. Unitatea fundamentală a credincioșilor ortodocși este duhovnicească, fixându-se adânc în viața spirituală a creștinilor.
Euharistia este „înfăptuirea Bisericii în toată puterea, sfințenia și plinătatea ei, și numai participând la această Taină noi putem crește în sfințenie și putem împlini tot ce ni s-a poruncit nouă… Biserica adunată în Euharistii, chiar dacă este limitată «la doi sau trei», este chipul și realizarea Trupului lui Hristos și numai de aceea cei adunați pot să se împărtășească, adică să fie în comuniune prin Trupul și Sângele lui Hristos, căci ei Îl descoperă pe El prin adunarea lor. Nimeni și niciodată nu ar fi fost vrednic și «suficient » de sfânt pentru împărtășire, dacă ea nu ar fi fost dată și poruncită în Biserică, în adunare, în acea unitate tainică în care noi alcătuind Trupul lui Hristos, putem fără osândă să numim pe Dumnezeu Tată și să fim în comuniune și părtași vieții veșnice.”
3.3. Roadele Sfintei Euharistii în viața duhovnicească
Numai prin actul împărtășirii credincioșilor actul euharistic ca jertfă și ca taină se încheie, întrucât abia acum se înfăptuiește scopul ei de jertfă adusă Tatălui și de sfințire a credincioșilor. În rugăciunea de dinaintea Împărtășaniei se arată explicit principalul scop pentru care se realizează aceasta: „Spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Dobândirea vieții veșnice este condiționată de iertarea păcatelor, care deși s-a realizat prin Taina Spovedaniei, conștiința păcătoșeniei este vie în sufletul credincioșilor.
Sfânta Euharistie înseamnă participarea la Împărăția lui Dumnezeu, fiind bucurie și pace în Duhul Sfânt. Ea constituie hrana nemuririi, pâinea cea cerească, care, apropiindu-se de Sfânta Masă, se înalță cu adevărat la cer. Astfel văzută, Sfânta Euharistie este sărbătoarea Bisericii sau, altfel spus, este Biserica însăși ca sărbătoare, sub forma de împărtășire din prezența lui Hristos, de anticipare a bucuriei veșnice a Împărăției lui Dumnezeu. La fiecare săvârșire a Sfintei Euharistii, ea se înalță în cer, acolo unde Hristos S-a înălțat pentru ca noi să avem posibilitatea de a mânca și a bea la masa Lui în Împărăția cerurilor.
În timpul Sfintei Liturghii, credincioșii simt că se unesc cu Hristos, Cel răstignit și înviat, primindu-L prin împărtășanie și astfel, unindu-se cu El în cel mai intim mod.
Îmbrăcarea morții lui Hristos presupune acceptarea imediată a morții noastre, a acelei părți din noi care nu mai poate fi menținută potrivit poruncilor și exemplului Mântuitorului. Prezența personală a lui Hristos, Dumnezeu-Omu, jertfit și trăitor ca om printre noi, Care ne-a spus: „Fără Mine nu puteți face nimic”(In. 15, 5), întărește harul primit. Euharistia înseamnă și acceptarea morții noastre prin predarea propriei existențe lui Dumnezeu.
Nedesăvârșirea fiecăruia dintre credincioși indică comunității un deficit al păcatului în noi. Prezența noastră la Sfânta Liturghie exprimă necesitatea noastră de a umple acel gol prin binecuvântarea prezenței lui Dumnezeu.
Unirea deplină cu El nu se poate realiza fără o pregătire duhovnicească și mărturisirea credinței celei adevărate.
3.3.1. Cerințele unei bune Împărtășanii
Toți creștinii au nevoie de Sfânta Euharistie, având în vedere cuvintele Mântuitorului: „De nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață veșnică întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, are viață veșnică și Eu îl voi învia pe El în ziua cea de apoi”(In. 6, 53-54).
Biserica recomandă ca împărtășirea credincioșilor să se efectueze cel puțin de patru ori pe an, în timpul celor patru mari posturi, fiind de dorit ca fiecare credincios să se împărtășească cât mai des după o pregătire adecvată.
Pregătirea corespunzătoare pentru împărtășanie presupune în mod necesar participarea la Sfânta Liturghie, însă și stăruința în dreapta credință. Acest lucru reiese clar în timpul slujbei Sfintei Liturghii, în care ne rugăm pentru ajungerea la unirea credinței: înainte de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului, prin cuvintele „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim: pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”, iar apoi prin Simbolul Credinței. Iarăși, ectenia dinaintea împărtășirii se sfârșește cu cererea pentru unirea credinței: „Unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, de unde reiese că adevărata unitate se întemeiază pe mărturia aceleași credințe.
Datorită prezenței reale a Mântuitorului în Sfântul Potir, împărtășirea cu Sfintele Taine se cuvine să se facă într-un cadru cât mai solemn, atât pentru cinstirea Aceluia cu care ne împărtășim, cât și pentru beneficiul și edificarea evlaviei noastre. Acest lucru a fost conștientizat de primii creștini, care dorind să se împărtășească și în zile în care canoanele au rânduit să nu se săvârșească Sfânta Liturghie, au alcătuit o slujbă specială, a celor mai înainte Sfințite Daruri, pentru solemnitatea împărtășirii lor cu Trupul și Sângele Domnului.
Primirea corespunzătoare a Împărtășaniei cere o pocăință sinceră și profundă. Pocăința nu trebuie văzută dintr-o perspectivă exterioară, ca o simplă părere de rău pentru cele înfăptuite. În sensul ei profund, pocăința se referă la dimensiunea lăuntrică a omului, ea presupune o adevărată înnoire a ființei noastre, care ne angajează la o reevaluare a atitudinii față de Dumnezeu și față de creație. Sfântul Isaac Sirul definește pocăința ca fiind „cererea prelungită în tot ceasul a rugăciunii pline de străpungere ce se îndreaptă spre Dumnezeu pentru iertarea păcatelor trecute și grija pentru păzirea de cele viitoare.” Ca și convertire autentică, pocăința înseamnă recentrarea noastră în relație cu Dumnezeu. În acest fel, pocăința are un caracter pozitiv, obligându-ne la o trezvie permanentă, care ne ajută să devenim ceea ce suntem în adevărata noastră identitate: făpturi noi în Hristos.
Între ceea ce este trupesc și ceea ce este duhovnicesc nu există nici o legătură, mai mult decât atât, cel din urmă îi stă împotrivă, precum reiese din spusele Sfântului Apostol Pavel: „Căci trupul dorește lucruri potrivnice Duhului” (Gal. 5, 17). Hristos este cel care a supus Duhului legea trupului, nimicind legea poftei trupești, ajutându-ne împotriva legii păcatului.De aceea, primind-o când suntem conștienți, Sfânta Împărtășanie ne ajută în lupta duhovnicească, ajutându-ne să căutăm binele.
Sfântul Apostol Pavel ne descoperă realitatea nevredniciei noastre cauzate de păcat. Unirea noastră cu Hristos nu se poate face în această stare de nevrednicie, decât dacă depășim această stare prin „cercetarea de sine”. El îndeamnă pe credincios să reflecteze la măreția darurilor pe care le va primi ca mâncare și băutura : „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de Trupul și de Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit” ( I Cor. 11, 27-30 ). Din acest motiv Sfântul Pavel îndepărtează pe cei leneși de la mâncarea obișnuită, „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10). Ținând seama de aceste cuvinte, se impune să depunem strădanii care ne fac să devenim vrednici de această masă sfântă. Trebuie să existe o dorință fierbinte de a ne apropia de Sfintele Daruri, însă este necesar să ne curățim sufletele într-un mod deosebit. Numai pregătiți prin eforturi și renunțări , prin căință și hotărâre , prin actul mărturisirii , iertați de Dumnezeu prin rugăciunea preotului duhovnic , suntem în starea de jertfă curată pentru întâlnirea cu Hristos. Întrucât păcatul face imposibilă împărtășirea cu Hristos, Taina Sfintei Spovedanii este începutul restaurării noastre cu Dumnezeu și cu Biserica.
Sfânta Euharistie este necesară pentru viața omului fiindcă nu este o hrană ca toate celelalte și nici o băutură obișnuită. Sfântul Gigorie de Nyssa arată aceasta, pornind de la atenția cu care Iosif din Arimateea a pus în mormânt trupul Domnului: „Noi trebuie să lucrăm în același chip; când primim acest dar al Trupului, să nu-L punem în giulgiul conștiinței întinate și nici să nu-l depunem în mormântul sufletului care răspândește mirosul urât al osemintelor și al necurăției … Să ne parfumăm cu vederea paradisului! Sâmbăta a trecut deja. Să nu sosim în urma femeilor! Aromatele ne sunt la îndemână – sunt credința și conștiința. Buna mireasmă a lui Hristos este necăutarea Lui printre cei morți, căci Domnul se îndepărtează de cel care-L caută în acest chip, spunându-i: «Nu mă atinge»!”
Sfânta Împărtășanie îi hrănește în chip duhovnicesc și îi sfințește pe toți cei care gustă din ea. Prin excelență, ea este Taina comuniunii, existând un raport de reciprocitate între subiecți. Dumnezeu ni se oferă conform posibilităților noastre de a-L primi, dar scopul coborârii Sale și al darului Său este ca noi să mergem spre El.
3.3.2. Roadele Sfintei Împărtășanii
Prin unirea euharistică, principalul scop al lui Hristos este ca de roadele acesteia să se bucure toți cei ce Îl gustă, nimeni să nu fie privat de acestea. Ceea ce hrana materială este pentru trup, Euharistia este pentru sufletul credinciosului. „Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu adevărata băutură” (In. 6, 56). Hrana materială se transformă în trup, în schimb, Euharistia împărtășită este cea care schimbă ființa celui care o primește, primitorul schimbându-se astfel în trup al lui Hristos. Prin Sfânta Euharistie are loc o unire deplină cu Domnul, care acum este lucrător în trupul și sângele nostru prin Trupul și Sângele Său și nu doar prin harul dumnezeiesc împărtășit de Duhul Sfânt.
Nicolae Cabasila explică motivul pentru care Sfânta Jertfă este denumită astfel: Taina Împărtășaniei este „cel mai desăvârșit și cel mai intim mijloc de legătură cu Dumnezeu, în care amintim nu de cutare sau cutare dar, ci, în general, de toate bunurile, atât cele pe care le avem în fapt, cât și cele pe care le vom avea de la Dumnezeu – să se numească Euharistie (mulțumire), căpătându-și numele nu de la cele ce cerem noi cei strâmtorați, ci de la binefacerile pe care ni le face Dumnezeu, deci nu de la sărăcia sau lipsa noastră, ci de la bogăția bunătății Lui. Căci cu toate că, prin ea, ne și rugăm lui Dumnezeu și Îi și mulțumim, totuși, precum am spus, mulțumirea se datorește lui Dumnezeu, pe când cererea neputinței omenești.”
Roadele Sfintei Euharistii pentru cei care o primesc cu vrednicie sunt atât de multiple, încât chiar dacă sunt sesizate cu sufletul și cu mintea, ele nu pot fi cuprinse de rațiunea umană în întregime. În acest sens, spune Nicolae Cabasila: „dacă Hristos rămâne întru noi, ce ne mai lipsește sau ce bunătăți ne-ar mai lipsi? Dacă rămânem în Hristos, ce altceva am mai putea dori din clipa când Hristos ne este oaspe și sălaș”. Și tot el afirmă: „Dumnezeu nu ne-a lăsat nici un motiv ca să îi cerem ceva, pe când pentru a-I mulțumi avem toate motivele; noi însă ne pricinuim singuri lipsă, prin nesocotința noastră și (de aceea) avem nevoie să cerem”.
Prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului are loc unirea în mod real cu Hristos. El se sălășluiește în noi în întregime și nu se limitează în a se găzdui în noi, ci ne unește cu El și ne desăvârșește, făcându-ne să fim cu El trup și suflet.
Hristos oprește săgețile viclene care vin asupra noastră din afară, oferindu-ne adăpost de orice atac venit din orice parte, fiindcă El este scăparea noastră. Iar dacă noi mai păstrăm înăuntrul nostru vreo necurăție, El o șterge, fiindcă sălășluind în noi, El umple întreg sufletul nostru. De aici rezultă că binele învinge răul, iar cele omenești sunt stăpânite de cele dumnezeiești. Această hrană duhovnicească ne face mădulare a lui Hristos, și ne eliberează de faptele care duc spre moarte. Nu putem rămâne în viață dacă ne lipsim de sfintele Taine.
Nicolae Cabasila scoate în evidență faptul că urmările Sfintei Euharistii se datorează numai și numai voinței și iubirii lui Hristos: „din clipa în care s-au unit cu El, credincioșii devin fericiți și sfinți, fiindcă iau această fericire din ființa Fericirii însăși și tot El e pricina pentru care din morți se fac vii, din nebuni, înțelepți, din slugi netrebnice și pline de răutate, sfinți, drepți și fii ai lui Dumnezeu. Pentru că nici din firea lor și nici chiar pe urma străduințelor lor omenești ei nu s-ar putea face vrednici de o cinste așa de mare. Ci, dacă au ajuns sfinți, aceasta e din pricina Celui singur sfânt, drepți și înțelepți din cauza Celui singur drept și înțelept, Care S-a sălășluit întru ei”.
În urma împărtășirii din Trupul, Sângele și Duhul lui Hristos, ajungem să fim mădulare și fii ai Lui, fiind înrudiți în Hristos și trăind viața în Hristos. Adevărata noastră viață este tocmai această legătură cu El, care ne însoțește calea spre faptele unei vieți îmbunătățite. „Această Taină este desăvârșită și nu există nici o trebuință a credincioșilor pe care să nu o poată ea mulțumi cu toată deplinătatea. Dar, întrucât materia din noi e așa de stricăcioasă încât pecetea Tainei nu poate dăinuim în noi mult timp – ca unii care «avem această comoară în vase de lut» (II Cor. 4, 7) –, de aceea alergăm la acest leac nu numai o dată, ci mereu”.
Sângele lui Hristos are puterea de a ne curăța în mod real, fiindcă în El nu se mai stimulează pornirile spre păcat. Din acest motiv Sângelui lui Hristos i se atribuie curăția, mai exact puterea curățitoare. Prin Euharistie, Hristos Însuși devine viața noastră. Făcându-și sălaș în noi, mâinile noastre ajung să fie mâini ale lui Hristos, privind toate prin ele cu iubirea și cu curăția Lui; urechile noastre devin urechile Lui, prin ele auzind cu atenția și cu curăția Lui; mintea noastră, mintea lui Hristos, gândind cele bune ca și El, iar gura noastră devine gura Lui, prin care se rostesc cuvintele Lui.Hristos este mai mult decât o putere curățitoare și împreună luptătoare cu noi, El este răsplata pe care o luăm în urma strădaniilor proprii fiecăruia.
Prin Sfânta Euharistie primim puterea Învierii lui Hristos pentru ca într-un anumit fel să o pregustăm. Primindu-L pe Hristos – care a murit și a înviat – prin Împărtășanie, noi ne pregătim să primim moartea reală în El, moarte pe care o depășim în El sau am depășit-o spiritual prin pregustarea învierii Lui și lucrarea ei în noi. Prin Euharistie primim nu numai puterea de a muri păcatului și de a ne dărui lui Dumnezeu, ci și puterea de a primi moartea reală , precum a primit-o și Hristos, fără existența unei temeri sau a unei îndoieli în privința vieții veșnice, oferită ca pe un dar Tatălui. Prin unirea cu Hristos în Euharistie nu ne mai temem de moarte, fiindcă avem în noi ca leac al nemuririi, trupul lui Hristos cel înviat. Primind Trupul și Sângele lui Hristos, care rămân în noi, primim și calitatea lor. Astfel, puterea morții tainice, a învierii și a incoruptibilității Mântuitorului nostru Iisus Hristos pătrund adânc în sufletul credincioșilor, urmând ca după înviere să se extindă deplin asupra întregii lumi materiale.
Deoarece la slujba Sfintei Liturghii se aduce jertfa nesângeroasă a legii celei noi spre pomenirea Mântuitorului și spre iertarea păcatelor membrilor Bisericii Lui, de roadele acestei sfinte jertfe beneficiază atât cei ce s-au împărtășit, cât și ceilalți membrii ai Bisericii, întrucât acestea sunt nenumărate și nesfârșite. Această afirmație reprezintă un adevăr dogmatic și își are temeiul în simbolismul Sfintei Liturghii. Credincioșii pomeniți sunt reprezentați pe sfântul disc de miridele care au fost scoase la proscomidie pentru ei. Prin punerea miridelor în sfântul potir, care are loc după împărtășirea cu Sfintele Taine, se realizează unirea credincioșilor care nu s-au putut împărtăși cu Sfântul Trup si Sânge, în chip real. Fiindcă la proscomidie se pomenesc toți cei prezenți în Biserică, de roadele sfintei jertfe liturgice vor beneficia toți, fiind răscumpărați de păcate prin sângele Domnului, ca urmare a mijlocirii sfinților, reprezentați și ei prin sfintele miride.
Pe scurt, roadele Sfintei Euharistii, pentru cei care o primesc cu vrednicie – adică cei care s-au pregătit pentru primirea ei prin pocăință, post și fapte bune – sunt următoarele:
◦ unirea în chip tainic cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos (In. 6, 54);
◦ întărirea și progresul în viața spirituală, curățirea de păcate ca pregătire pentru viața de apoi (In. 6, 54);
◦ garanția învierii și a nemuririi (In. 6, 50).
Pentru cei care o primesc cu nevrednicie (I Cor. 11, 29), roadele ei sunt mustrarea de conștiință și osânda dumnezeiască.
3.4. Liturghia și doxologia creației
Graiul este unul din mijloacele, căile prin care omul își manifestă aspirațiile nobile pentru care a fost creat: vorbește cu și despre Dumnezeu și realizează opere demne de veșmântul veșniciei.
Logosul lui Dumnezeu se oglindește în logosul omului; de aceea, omul, la început fără grai, prinde a grăi doar la chemarea lui Dumnezeu, la lucrarea Duhului Sfânt în inima lui: Voi pune legea Mea în lăuntrul lor și pe inimile lor voie scrie ( Ieremia 31,33). Și pentru că Duhul și-a dat o înscriere în carnea lumii, omul a primit să vorbească despre Dumnezeu, pentru că avea în față o înscriere (engramma) a lui Dumnezeu, care ne dă Sfânta Scriptură. Prima comunicare a Logosului lui Dumnezeu în interiorul logosului omului a fost Descoperirea Sa (Revelația) – lucrarea a duhului Sfânt -, consemnată în ceea ce noi numim Sfânta Scriptură. Prin urmare, prima și cea mai înaltă experiență a graiului omenesc este legată de descoperirea lui Dumnezeu. Arhimandritul Sofronie Saharov afirmă următoarele: Graiul omenesc este menit să exprime realitățile mai multor planuri: planul vieții de zi cu zi – al nevoilor firești; mai este, apropiat acestuia, dar totuși deosebit – cel al simțămintelor și patimilor sufletești primitive; apoi cel al graiului demagogiei politice; al graiului științific, filosofic, poetic; și, în sfârșit, mai înalt decât toate – planul și graiul dumnezeieștii descoperiri, al rugăciunii, al cuvântării de Dumnezeu și al celorlalte legături între dumnezeu și oameni – al Liturghiei.
Sfânta Liturghie este cea mai mare taină, numită și taina tainelor. Este locul în care Dumnezeu se întâlnește cu omul, locul în care se întâlnește cerul cu pământul. De aceea noi numim Liturghia, Dumnezeiasca Liturghie, pentru că e lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul lumii ( cosmosului), în mijlocul poporului.
Dumnezeiasca Liturghie este cea mai înaltă lucrare ce se împlinește pe pământ de noi luptătorii și sus în cer – Liturghia cerească. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că Liturghia cerească nu poate fi despărțită de Liturghia văzută în bisericile pământești.
În Liturghie Dumnezeu coboară la om, pe pământ, în cea mai profundă smerenie și slavă în același timp, pentru a-l înălța pe om până la vederea și contemplarea celor mai înalte dimensiuni ale existenței sale și ale Dumnezeirii.
Încă de la instituirea ei de Mântuitorul Hristos, Sfânta Liturghie se săvârșește încontinuu și se va săvârși și după sfârșitul veacurilor fiind o Liturghie atemporală care va trece peste timp. Însă până atunci Sfânta Liturghie își desfășoară menirea în acest cosmos creat de Dumnezeu, compus din om-natură, din relația om-natură în cadrul procesului de urcuș spre asemănarea cu Creatorul.
Mitropolitul Pergamului Ioannis Zizioulas, spune în cartea sa Creația ca Euharistie că Lumea în întregime este o liturghie, o” Liturghie cosmică” care aduce la tronul lui Dumnezeu întreaga creație. Teologia ortodoxă este și ea o doxologie, o exprimare liturgică; este teologia euharistică.
Biserica – spune părintele Ioan Bizău – deși este în general, atât de mică în ceea ce privește alcătuirea ei materială, are harul de a fi chip și icoană a întregului cosmos, cunoscător din ființe văzute și nevăzute, având aceeași unitate și distincție ca ș el. Altfel spus, Sfânta Liturghie se săvârșește în mijlocul cosmosului, în centrul creației, fiind implicată întreaga creație la momentul euharistic.
Viața liturgică ortodoxă are o viziune particulară asupra lumii și a creației. Este o viziune a cărei transpunere în viața modernă este atât posibilă cât și necesară.
Iar Arhimandritul Sofronie Saharov afirmă că trec nu puțini ani până să ajungem la măsura de a ne adânci în duhul adevăratelor dimensiuni ale Liturghiei. Dacă vom urmări cu luare aminte rostirea acestei dumnezeiești slujbe, vom fi duși în contemplarea Ființei Dumnezeiești și a ființei cosmice.
În această stare teandrică, singura demnă de vocația lui, omul duhovnicesc se angajează în Liturghia Cosmică ce începe să se desfășoare. Unitatea matricială care ne conține pe toți, care ne înalță pe toți, acest cosmos în care noi, oamenii, constituim un centru de conștiință și responsabilitate, a fost el însuși suscitat prin Duhul, prin lucrarea Lui, prin acel fiat care a făcut să „demareze”economia lui Dumnezeu (…), ceea ce înseamnă că, din momentul acela, Liturghia a început și ea să se desfășoare. Din această întâlnire – chemare a lui Dumnezeu și răspunsul omului -, din această teologhisire – grăire cu și despre Dumnezeu – graiul omului se transformă într-un grai doxologic, liturgic, în care cuvintele prind viață și dau viață. Asemenea cuvinte nu se scriu cu cerneală, ci cu sângele stors din piept în picturi lente, iar acest sânge ( în care se află viața) nu se răcește și nu se îngroașe niciodată. Cu puteri mereu înnoite, viața răspândită cu misteriosul sânge naște iarăși viață: în oceanul vieții lăuntrice a omenirii, este aruncat un cuvânt, iar puterea sufletului avansează mereu de la locul căderii, în cercuri tot mai largi. Cu litere de foc ard nestinse cuvintele proorocilor: după cum o candelă se aprinde de la flacăra altei candele, la fel și sufletul se aprinde de la cuvântul înroșit în foc al altui suflet.
Liturghia este efectiv lucrarea Duhului, după cum Duhul Sfânt însuși este darul, harul, energia Liturghiei. Împreună cu textele Sfintelor Scripturi, Dumnezeiasca Liturghie constituie o istorisire a liturgizării progresive a Cosmosului în pelerinajul lui istoric către împărăția veșnică. Dacă Sfânta Scriptură este „relatarea” Liturghiei Cosmice, Dumnezeiasca Liturghie este sensul liturgic al Descoperirii Divine, în raport cu Scriptura, în care mintea ( nous-ul) se întâlnește cu „inima”, pentru a „liturghisi ortodox”. Astfel, Liturghia este și o „liturghie a minții”, în care mintea cugetă smerit, ortodox, ca sinteză a experienței Tradiției Ortodoxe.
Cuvintele introductive rostite de diacon către cel ce prezidează Liturghia, „Vremea a face / a lucra a Domnului este", au de fapt, înțelesul următor: «Vremea este ca însuși Domnul să lucreze»". Deci, în Liturghia Ortodoxă, Domnul lucrează; aceste cuvinte – grai liturgic – schimbă tâlcul, perspectiva a tot ceea ce urmează. Dacă Domnul lucrează, atunci este invocată puterea Duhului Sfânt, Care, ca la Cincizecime, vine să sfințească toate, pentru că noi trăim această lume nu numai prin prisma cunoașterii experimentale, ci o privim si într-alt chip, în Duh (cf. Evrei 11,13). „Mângâietorul, Duhul Sfânt… vă va învăța pe voi toate". „Ne învață a gândi precum gândește însuși Dumnezeu. Să nu vă uimiți de aceasta: este însuși înțelesul chemării Evangheliei; toate scrierile Apostolilor — epistolele lui Ioan, ale lui Pavel, al lui Petru si ale celorlalți grăiesc despre aceeași; și aceeași este și mărturia Părinților noștri de-a lungul veacurilor. Se naște întrebarea: cum putem primi noi această binecuvântare? Răspunsul ni l-a dat Hristos: «Păziți poruncile Mele și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da, ca să rămâie (rămână) cu voi în veac». Așadar, noi „știm” pe Duhul Sfânt prin sfânta predanie a Părinților Bisericii (text si discurs bisericesc – n.n.) și totodată, prin propria noastră experiență a lucrării Lui a Duhului înlăuntrul nostru". De aceea invocăm în toate actele liturgice pe Duhul Sfânt.
În Sfânta Liturghie, oamenii, fiecare și împreună, trebuie să-și facă ucenicia trupului ca trup liturgic, ca trup care înviază prin participarea euharistică la Trupul Celui Înviat. Altfel spus importanța Sfintei Liturghii este dată de Sfânta Euharistie, fiindcă prin ea are loc unirea cu Hristos în cel mai intim mod.
Expresie a celei mai apropiate urmări a lui Hristos în jertfa pentru mântuirea lumii, Liturghia este, mai înainte de toate, un Act Dumnezeiesc; de aceea, pregătirea pentru intrarea în lucrarea ei presupune o ancorare în trupul istoriei sfinte a mântuirii. Prin și în Sfânta si Dumnezeiasca Liturghie, omul se statornicește în Trupul de viață dătător al lui Hristos.
În adunarea euharistică, Cuvântul lui Dumnezeu se adresează omului și creației nu ca interpelare din afară, așa cum se întâmpla în Vechiul Testament, ci ca „trup", adică interior propriei noastre experiențe. Din acest motiv, Cuvântul lui Dumnezeu nu sălășluiește în spiritul uman ca o cunoaștere rațională sau în sufletul uman ca experiență mistică interioară, ci ca o comuniune în interiorul unei comunități. Este foarte important să accentuez că Hristos însuși Se revelează ca Adevăr nu într-o comunitate, ci ca o comunitate. Adevărul nu este, astfel, ceva „exprimat" sau „auzit", nici nu ține de domeniul afirmației sau al logicii, ci ceva care este, adică un adevăr ontologic: comunitatea însăși devine Adevăr. Cu toată relevanța Întrupării în argumentarea aceasta privind diferența dintre Cuvântul care se adresează și Cuvântul ca adevăr ontologic, fără Euharistie noi nu am fi putut experia faptul că „Cuvântul S-a făcut trup" (Ioan 1, 14). Ca urmare a Întrupării, noi nu ne mulțumim cu cuvintele, ci aspirăm la unirea cu Persoana Cuvântului întrupat.
Când Hristos afirmă că pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu (Ioan 6, 51), El înțelege prin această afirmație că așa cum trupul omenesc asimilează pâinea și se unește cu ea pentru a trăi din punct de vedere biologic, la fel, același trup omenesc va asimila trupul lui Hristos, pentru susținerea vieții spirituale. Astfel, hrana omului – pâinea și vinul – devine în Sfânta Euharistie posibilitate a vieții veșnice, adică posibilitate a unirii creatului cu necreatul, devine și se dovedește fapt de viață identificat cu Trupul cosmic al lui Dumnezeu Cuvântul, Trupul și Sângele lui Hristos. În Euharistia ecclesială se săvârșește ceea ce s-a săvârșit și prin „umbrirea" Duhului asupra Născătoarei de Dumnezeu, ceea ce se va săvârși și cu întreaga creație când toate vor fi iarăși unite în Hristos (Efes. l, 10). Creatul se unește cu necreatul, pâinea și vinul sunt Trupul și Sângele lui Hristos, comunitatea ecclesială este realizare și manifestare a împărăției lui Dumnezeu.
Funcția esențială a Euharistiei este – mai mult decât în celelalte taine -transformarea prin unire. Prin lucrarea ei pătrund energiile necreate ale Duhului în pâine și în vin și le transformă în Trup și Sânge, acestea la rândul lor pătrund în om și îl hristifică; oamenii hristificați transformă relația lor în comuniune între ei și cu Dumnezeu. Nu numai că în Euharistie participă cosmosul prin elementele de pâine și vin transformate, dar roadele împărtășaniei se întorc asupra lumii prin efectele binefăcătoare ale atitudinii față de ea a celor ce s-au unit cu Hristos. Misterul liturgic influențează rodnicia pământului și aceasta, la rândul ei, asigură materia binecuvântării, ofranda liturgică, produs al harului lui Dumnezeu. Există astfel în actul liturgic un transfer de daruri de la misterul euharistie la misterul rodirii, în care credinciosul, în calitate de membru al preoției universale, participă activ la primul aducând cu el elementele lumii ca jertfe, iar la al doilea, producându-le prin munca sa, care poate deveni astfel o prelungire a Liturghiei. Transformat el însuși prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, credinciosul este chemat să contribuie la transformarea lucrurilor și ființelor din lume până când vor căpăta toate chipuri liturgice și bisericești
Scopul imnelor creștine și al rugăciunilor este stabilirea unei legături între creatură și divinitate. În imnologie sunt folosite numirile fiecărei persoane a Sfintei Treimi în parte, prin aceasta arătându-se multitudinea lucrărilor proniei divine, pentru ca în acest mod frumusețea divină să ne implice astfel încât nimic altceva să nu mai știm, decât pe Dumnezeu.
Imnul Slavă întru Cei de Sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire, este imnul îngeresc cântat pe Câmpul Păstorilor, la Peștera din Betleemul Iudeii. Ca și atunci, la plinirea vremii, Cerul și pământul, să se unesc într-o „Simfonie Dumnezeiască", pentru a-L însoți pe Împăratul Hristos ce vine din nou să Se jertfească în Jertfa Euharistică nesângeroasă.
Împărăția lui Dumnezeu se deschide oamenilor prin formulele de binecuvântare rostite de preotul slujitor: Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor și confirmate de glasul Trupului Bisericii – credincioșii – prin Amin. Această formulă de binecuvântare este tot o doxologie în care este preamărită împărăția Prea Sfintei Treimi, care este o împărăție a iubirii desăvârșite, în care înaintăm noi, cei prezenți. Participarea celor prezenți nu este o participare pasivă, ci una activă, pentru că în Sfânta Liturghie omul învață să devină ființă liturghisitoare. Aici, întregul său trup și, mai ales, tot sufletul său sunt chemate să participe la doxologie.
Înainte de Jertfa de pe Cruce, Mântuitorul S-a rugat către Părintele Ceresc pentru cei ce-L însoțeau și pentru întreaga lume ( întreg cosmosul), „Ca toți să fie una", după cum Tatăl întru El și El întru Tatăl (…) „si Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca să fie una, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine" (loan 17, 21-23).
Rugăciunea Mântuitorului S-a împlinit în Jertfa Sa de pe Golgota și se împlinește în fiecare Dumnezeiască Liturghie.
În Împărăția deschisă în Sfânta Liturghie, Dumnezeu Se face pentru noi mâncare și băutură pentru a ne putea uni cu El în cea mai profundă jertfă de iubire și dăruire de Sine. De aceea, după ce ne împărtășim din Cuvânt prin lecturile biblice, suntem chemați să ne desprindem de „toată grija cea lumească" și să ne înălțăm inimile de pe pământ la cer: „Sus să avem inimile!". Fără a ajunge la această trăire, n-am putea înțelege minunile din Împărăția lui Dumnezeu, nici Slava întru care S-a preaslăvit și n-am putea intona Cântarea de biruință. Numai în această stare euharistică putem, prin grai liturgic, să ne înălțăm la Cer, deși continuăm să viețuim pe pământ:
Cu aceste fericite Puteri, si noi, Iubitorule de oameni. Stăpâne, strigăm și grăim: Sfânt ești și Preasfânt, Tu și Unul-Născut Fiul Tău și Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt ești și Preasfânt și slava Ta este plină de măreție. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult, încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică….
Cuvintele Căci Tu ai iubit lumea se referă la faptul că pentru întreaga creație – om sau natrură – Iisus Hristos a murit și a înviat, astfel întreaga creație participă la Dumnezeiasca Liturghie, întreaga creație îi aduce doxologie.
Adrian Lemeni, în teza lui de doctorat cu tema Sensul eshatologic al creației spune că
"creștinul este o ființă doxologică ce are menirea să-și transforme inima într-un altar din care să țâșnească gândurile și simțirile noastre transfigurate și închinate, afierosite Domnului. A trăi fără a aduce slavă lui Dumnezeu pentru toate și în tot locul înseamnă a viețui ca un mort. Lipsa doxologiei este o măsură a morții noastre sufletești".
Adevăratului creștin nu îi este străină viziunea simbolică a omului religios despre cosmos. O dovadă certă căci creația este al lui Dumnezeu sunt prezența simbolurilor care se găsesc pretutindeni în lume.
Vorbind despre o doxologiei a creației găsim în Sfânta Scriptură numeroase texte care accentuează această doxologia. Psalmul 148 este un adevărat imn doxologic, spune Adrian Lemeni care citează câteva versete la care mă voi referi si eu:
“Lăudați pe Domnul din ceruri, lădați-L pe El întru cele înalte
…………………………………………………………………
Lăudați-L pe El soarele și luna, lăudați-L pe El toate stelele și lumina.
Lăudați-L pe El cerurile cerurilor și apa cea mai presus de ceruri
……………………………………………………………………
Lăudați pe Domnul toate cele de pe pământ: focul, grindina, zăpada,
gheața, viforul, toate îndepliniți cuvântul Lui…..”(Ps. 148, 1, 3, 4, 7, 8).
Iisus Hristos este invocat ca Domn al întregii creații, deoarece – așa cum am amintit și cuvintele de mai sus – prin jertfa Sa de pe cruce recapitulează întreaga creație.
În anaforaua mare preotul îl invocă pe Dumnezeu ca “…Stăpâne al tuturor, Doamne al cerului și al pământului și a toată făptura cea văzută și nevăzută, Cel ce șezi pe scaunul slavei și privești adâncurile, Cel ce ești fără de început, nevăzut, neajuns, necuprins, neschimbat…”.
Dumnezeu-Omul S-a preaslăvit, jertfindu-Se pe Cruce; de aceea. Apostolul Pavel vorbește despre nebunia Crucii, care la Dumnezeu este nu numai cea mai înaltă înțelepciune, ci și cea mai profundă iubire, Slavă Dumnezeiască și izvor de Viață. Caracterul antinomic al graiului liturgic este definitoriu pentru Liturghie si cel mai expresiv trăit în cuvintele: Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălțarea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și de cea de a doua și slăvită iarăși venire; Ale Tale, dintru ale Tale, Ție aducând din toate și pentru toate.
În Jertfa Euharistică este concentrată toată existența umană și întreaga creație; timpul este cuprins într-un astăzi permanent-semnul intrării noastre în Împărăția Veșnică: Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăției tale!
Părinții Bisericii, mari învățați ai timpurilor lor (Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul loan Hrisostom, Sfântul loan Damaschinul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama și mulți alții), după ce au căutat Adevărul în știință, în cultură, în filosofie, nemulțumindu-se decât cu integralitatea și totalitatea Adevărului absolut- Hristos, au luat calea ascezei știind că mintea e orbită prin trei patimi: prin iubirea de arginți, slava deșartă și plăcerea; iar „calea spre cunoștință este nepătimirea și smerenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul". Așa au ajuns să-și exprime bucuria ce le-a umplut inimile doxologic: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel Ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi".
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Terapia Prin Liturghie Si Sfintele Taine (ID: 168013)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.