Teologia Politica

Status-questionis: teologia politică

În cercetarea teologiei politice s-au remarcat mari scriitori, dar și istorici precum: Karl Schmitt cu lucrarea „Politische Theologie”, Hâns Eger-„Die ersten Ansätze zu einer politischen Theologie în der christlichen Kirche”, Erik Peterson, Andreas Marxen, Johann Baptist Metz,Gerard E. Caspary, Hugo Rahner sau André Rocher. În spațiul românesc, teologia se află la primii pași în descoperirea acestei noi și importante laturi a coexistenței dintre filosofia politică a Imperiului și Biserică, dintre Biserică și statul modern. Cu toate acestea, a existat o abordare primară a relației și implicației sociale a statului și a Bisericii, abia mai târziu recurgându-se la sintagma de teologie politică; menționăm pe Liviu Stan-„Relațiile dintre Biserică și Stat-studiu istorico-juridic”, Ioan Vasile Leb-„Biserica și implicare”, „Teologie și politică de la Sfinții Părinți la Europa Unită”, vol. Coord.de Miruna Tătaru Cazaban, Adrian Gabor, Radu Carp, Ioan Ica jr. sau Radu Preda.

Teologia politică apare drept o atitudine a Bisericii în fața secularizării, o abordare a lumii și a omului din perspectivă religioasă.

Prin sintagma de „teologie politică” se are în vedere raportarea constintei creștine la autoritatea politică a imperiului sau a statului modern. Subiectul se concentrează pe fundamentele politice cu privire la persoana imperatorului, a conducătorului, exercițiul și manifestarea sa politico-religioasa; filosofia politică a Imperiului cu privire la creștinism în general și Biserică în special.

Teologia politică este definită prin metoda specifică și principiul său formal ca „politică în sens extins”, sau ca viziunea „teologico-religioasa a politicii”, ori „viziunea politică a religiei”. O altă definiție este dată de Andreas Marxen, care consideră că în cadrul creștinismului nu se poate vorbi de teologie politică și că termenul care definește cel mai bine raportarea religiei în fața problemelor polisului, este termenul de „metapolitică”; această viziune ducă însă la transferarul componentei creștine sociale în planul metafizic.

Prin abordarea în sens larg a sintagmei de „teologie politică”, se înțelege relaționarea la nivel critic dintre credința și societatea, văzută că dimensiunea socială a actului religios, prin actualizarea și aplicarea mesajului religios vieții umane; teologia politică creștină, în sens restrâns, reprezintă raportarea conștiinței creștine la manifestul politic al conducerii, teologie determinată de filosofia politică a unui sistem de conducere.

Teologia politică a existat încă de la începutul timpului, dacă ne gândim la faptul că politica poate fi definită ca și „drumul spre putere”; o astfel de putere s-a dăruit și lui Adam, sub forma ispitei, ca să refuze mărginirea umanității și să devină Dumnezeu nu numai haric, ci după ființă. Adam va cădea în această ispită, dar Hristos va fi Cel Care se va ridica mai presus ( vezi ispitirea lui Hristos, relatată în Evanghelia după Matei 4,8-11). Politica este întruchiparea expresiei evanghelice „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului” , creștinii recunoscând prin aceasta valabilitatea și legitimitatea puterii și organizației politice lumești.

Vedem așadar că Sfânta Scriptură conține pilde și sfaturi nu doar pentru viata duhovnicească, ci și pentru viata socială a omului; atât în Sfintele Evanghelii, cât și în Epistole găsim îndemnuri și exemple de viețuire a creștinului în societate. De la îndemnul lui Hristos din Evanghelia după Matei 22,21, de a da Cezarului respectul și cinstea datorată, teologia politică trece la un alt nivel în secolul IV al creștinismului, mai ales după momentul recunoașterii și intrarea în legalitate a credinței creștine prin decretul împăratului Constantin cel Mare, din anul 324. Odată cu Edictul de la Mediolanum, creștinismul nu doar că trece la o altă stare, datorită libertății, ci trece și la un alt nivel, prin confluența cu organizarea statala-imperiala. Biserica se va implica tot mai mult in viata socială, iar puterea lumească va încerca și ea să pătrundă în sfera religioasă, reușind într-o măsură mai mică sau mai mare acest lucru.

Edictul de la Mediolanum rămâne punctul de referință în dezvoltarea Bisericii, cu privire la cult și organizare,dar și cu privire la conceptul de teologie poiltică, iar Constantin cel Mare reprezintă persoana care pune bazele unei politici religioase favorabile creștinismului. Primii pași făcuți de Constantin cel Mare în eliminarea cultului păgân constituie și sfârșitul existenței templelor în care erau statuile împăratului și în care i se aducea venerare, se interzic cultele imorale, se înlătură sacrificiile și o măsură semnificativă o constituie limitarea cultului împăratului. Constantin cel Mare menține însă pe mai departe titlul de „pontifex maximus”, aceasta pentru a-și asigura autoritatea în fața păgânilor și a menține pe mai departe un simbolism politic, simbol al unității și puterii imperiale.

După Constantin cel Mare, politica religioasă imperială se va desfășura în funcție de convingerile religioase ale noilor împărați, sau în funcție de influențele anumitor pesoane. Câteva dovezi că și pe mai departe imperatorul și-a manifestat puterea în cadrul Bisericii sunt constituite din anumite porunci sau hotărâri luate în legătură cu aceasta: fii lui Constantin cel Mare (excepție făcând Constanțiu, 337-361, care era un adept al arianismului) au dus o politică religioasă impotriva păgânismului, dând legi împotriva celor ce jertfeau zeilor, ajungându-se chiar la așa zise „prigoane” împotriva păgânilor (menționări există într-o scriere a lui Iulius Firmicus Maternus). Politica religioasă a imperiului va suferi un declin în perioasa conducerii lui Iulian (361-363), care va și primi pseudonimul de „Apostatul”, dar se va reabilita în timpul împăratului Iovian (363-364). Favorabili creștinismului pe mai departe, în Imperiul Bizantin, vor fi împărați precum Teodosie cel Mare (379-394, sub conducerea lui, Ortodoxia este decretată religie de stat), Gratian (375-383), Arcadie (395-408), Teodosie al II-lea (408-450) sau Justinian I (527-565). Istoria va consemna din nou o perioadă de decadență morală a puterii imperiale și implicit și a politicii religioase, reprezentată de împărații iconoclaști Leon al II-lea (717-741), Leon al V-lea (813-820) sau Teofil (829-842). Acestora le vor urma împărații sau împărătesele care vor redresa starea precară din punct de vedere moral și politic religiosa a imperiului: Irina (797-802) cu fiul ei Constantin al VI-lea (780-797) și împărăteasa Teodora(842-856) cu fiul ei Mihail al III-lea (842-867).

Realizând un sumar al perioadei post-constantiniene, vedem că împărații au dus pe mai departe politica religioasă creștină, cu unele excepții, dovedindu-se de mare ajutor Bisericii. Singurele excepții rămân după cum am afirmat mai sus, împărații eretici sau dorința lor de a se afirma și impune, chiar și în Biserică, depășindu-și prin aceasta sfera de competențe, ducând uneori chiar la eșec.

În perioada mai târzie, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, putem vorbi despre o politică religioasă a conducătorilor ce au domnit în regiunile romane. Aceasta se evidențiază prin ungerea lor de către patriarh (mitropolit), decretele și legile date, favorizarea monahismului din țară, din Muntele Athos, de la Ierusalim, relațiile purtate cu celelate popoare și cultele lor sau chiar prin implicarea directă de la fața locului. Poporul român va duce o adevărată luptă de păstrare a tradițiilor bizantine însușite, în principal în fața islamului (reprezentat de poporul turc) și în fața catolicismului cu toate ramurile lui (reprezentat de Imperiul Austro-Ungar). Putem vorbi așadar de o poltică religioasă chiar și în cadrul propriei noastre Biserici. Este necesar să fie amintiți domnitorii și voievozii care au luptat pentru țară, au susținut Biserica atât pe latura economică, cât și ideologică-doctrinară: Mircea cel Bătrân (n.1355-d.1418), Ștefan cel Mare (n.1433-d.1504), Mihai Viteazul (n.1558-d.1601) sau Constantin Brâncoveanu (n.1654-d.1714).

Pe lângă aceștia, în Transilvania, datorită stăpânirii imperiale, nu putem vorbi despre domnitori sau voievozi creștini, dar putem vorbi în schimb despre politica religioasă a diferiților conducători delegați și anumite momente semnificative: acordul dintre Mihai Vitezul și principele Sigismund Báthory de a construi Catedrala și reședința mitropolitană din orașul românesc Gyulafehérvar din acel timp (Alba Iulia), decretul principelui Rákóczi de a se predica în fiecare duminică la biserici, dar putem aminti și episoadele tragice în care creștinii și preoții români erau constrânși și cu adevărat persecutați pentru credința ortodoxă (tributurile mari, nerecunoasterea națiunii române și nici a religiei ortodoxe).

Toate acestea ne fac să ne dăm seama de existența reală a teologiei politice, nu doar ca și concept, ci ca realitate; nu putem să ignorăm o evidență a relațiilor și a stării de fapt din societate și din lumea aceasta. Este necesar să se facă lumină într-un segment pe care teologia contemporană a plasat-o într-un spațiu ferit, s-a detașat de o abordare directă și fermă, mulțumindu-se doar la speculații și intonări cu tonuri joase.

Ernst Hartwig Kantorowicz (3Mai 1895- 9Septembrie 1963) este un istoric german ce a tratat în special politica medievală, inițiind noi perspective în acest domeniu și devenind cunoscut pentru cartea sa „Kaiser Friedrich der Zweite”(„Împăratul Frederick al II-lea Cel Sfânt”) și „The kings Two Bodies”(„Cele Două Corpuri ale regelui ”).

Kantorowicz s-a născut la Posen în Polonia, într-o familie de evrei germani și încă de tânăr a dorit să conducă mai departe afacerea familiei. Parintii lui Kantorowicz, Joseph Kantorowicz și Clara Hepner (Kantorowicz) erau evrei nepracticanți, cu bunăstare, descendenți moștenitori ai distribuitorilor de băuturi Bronfman din Estul Germaniei. Ernst Kantorowicz a crescut în sânul proeminentei aristocrații iunchere (membru al clasei moșierilor) din Prusia, absolvind gimnaziul Auguste Victoria din Poznan cu note extrem de mici. A început activitatea în afacerea familiei în 1913 înaintea izbucnirii Primului Război Mondial. După începerea războiului, el se înrolează în armata germană și este rănit în timpul unei bătălii la Verdun, fiind staționat mai târziu în Turcia. O permisie îi oferă posibilitatea să înceapă cursurile la Universitatea din Berlin, dar el se reîntoarce la serviciul militar. La sfârșitul războiului, el face voluntariat la o serie de organizații naționaliste paramilitare de dreapta, din Polonia și Germania (Munich Freikorps ).

După această perioadă de activitate militară, Kantorowicz merge la Universitatea Heidelberg. Aici își redactează dizertația, pe tema istoriei economiei orientale, scrisă sub îndrumarea lui Eberhard Gotheiu (1853-1923) și a fost acceptat pentru doctorat (Ph.D.=philosophy doctor) în 1921.

Kantorowicz a devenit membru al cercului de intelectuali din jurul poetului german, publicistului și conservatorului naționalist Ștefan George (1868-1933). El a fost delegat de ultra-nietzschianul George să redacteze o biografie publică despre Frederick al II-lea cu scopul de a instiga poporul în timpul confuzilor ani ai Republicii Weimar (perioadă din istoria Germaniei cuprinsă între anii 1919-1933 în timpul căreia o adunare natională ce a avut loc la Weimar în 1919 a creat o nouă constituție, după înfrângerea din Primul Război Mondial din anul 1918).

La Heidelberg și-a întâlnit amicul de studii medievale Percy Ernst Schramm. Asemeni lui Schramm a studiat la Heidelberg sub îndrumarea a doi mari Geistesgeschichte (= termen intraductibil; sinonim în traducere cu istoric de idei/viziuni), Karl Hampe (1869-1936) și Friedrich Baethgen (1890-1972). Rezultatul cercetării au fost cele două volume „Regele Friedrich cel Sfânt”( „Kaiser Friedrich der Zweite”) publicate în 1927, având pe copertă o zvastică roșie întoarsă și va avea un real succes vânzându-se 10.000 de copii în primii doi ani de la publicare. Kantorowicz nu a avut nici o intenție de a fi susținătorul unei poziții academice, cartea sa fiind menită în schimb, să inspire poporul german de-a lungul liniei de gândire a Georgekreis-ului. Acestei cărți însă îi lipseau notele de subsol. Detractorii săi, în special profesorul Albert Brackmann(1871-1952) de la Universitatea din Berlin, l-a denunțat pentru utilizarea „Mythenschau”-lui (folosirea miturilor pentru a crea un altul mai mare) și lipsa „kleinarbeit”(cercetărilor detaliate).

După publicarea cărții, Kantorowicz a lucrat un timp la Roma, la Arhivele Vaticanului și la Institutul Istoric Prusian. Aici va publica cel de-al doilea volum la „Regele Friedrich cel Sfânt”, în anul1931.

În același an, Kantorowicz este numit ca profesor onorific de istorie medievală (la doar 35 de ani) la Universitatea din Frankfurt. Pentru a reprima criticile referitoare la cartea sa, Kantorowicz începe să editeze o a treia carte anexă, doar cu notele de subsol pentru textul din 1931. În același an cartea apare în limba engleză ca „Frederick the Second” iar mai apoi și în limba italiană. A devenit profesor titular la Frankfurt în 1932, după moartea lui Fedor Schneider (1879-1932). Kantorowicz începe în același timp și cercetarea pentru o carte despre regalitatea teocratică „Laudes regiae”, pe care o va publica în 1946.

Chiar dacă era un susținător al naționalismului ce se ridica la putere, descendența sa evreiască i-a forțat înlăturarea din scaunul de profesor datorită legilor de la Nurrenberg ce interziceau evreilor să predea. Rămâne totuși pe mai departe în Germania (Berlin), ca prieten al naziștilor de rang înalt precum Reichsmarschall Hermann Göring (1839-1914; considerat a doua persoană în ierarhia partidului național nazist și fiind inițiatorul primelor lagare de concentrare și a Gestapou-lui).

La sfatul clasicistului britanic C.M. Bowra (1898-1971), Kantorowicz părăsește Germania, lăsându-și biblioteca și colecția de artă. Profitând de faptul că studiase în particular limba engleză în primii 12 ani de viață și beneficia de bune referințe academice, acceptă postul de lector la Oxford în 1938. Va participa ulterior la seminarii și cursuri la prestigioasele universtități din Londra, Yale, Harvard sau Smith. Înflăcăratul om de știință se contrează cu conservatoriștii membrii ai Oxfordului iar viitorul academic își deschide porțile printr-un parteneriat educațional și va veni pe poziția de profesor asociat la Universitatea Berkeley din Carlifornia în 1940, având totodată privilegiul să predea două cursuri și la Universitatea din Columbia. În mod ironic a fost nevoit să predea istoria constituției engleze, un subiect pe care era puțin documentat dar va avansa mai târziu în funcția de profesor titular la Berkley în 1945. Cartea sa asupra regalității teocratice- Laudes regiae (1946)- angajează o nouă zonă de studiu, teologia politică; cu alte cuvinte, cum religia poate scrie istoria.

Urmează perioada nefastă a McCarthysmului (această perioadă are originile în Statele Unite ale Americii în perioada anilor 1917-1920, în care se răspândea incisiv bolșevismul și anarhismul (Criza Rosie), întinzându-se apoi până în anii 1950-1956, perioadă în care multe persoane, mai ales oameni de marcă, au fost suspectați de spionaj, trădare a Statelor Unite ale Americii, adeseori fiind condamnați în urma unor legi neconstituționale, discriminatorii), care va avea urmări în legislația Californiană, toți angajații universităților din California fiind nevoiți să depună un jurământ de loialitate în 1949, însă Kantorowicz refuză și este demis de la Berkley. Va preda apoi timp de un an la Dumbarton Oaks, centrul de studii medievale al Harvardului aflat în vecinătatea Washingtonului. În 1951, Erwin Panofsky i-a solicitat lui J. Robert Oppenheimer (1904-1967), directorul Institutului de Studii Avansate de la Princeton, să-i ofere lui Kantorowicz o funcție; el devenind membru al institutului în același an. Kantorowicz își finalizează studiul „iconografic”, început la Berkley, „The Kings Two Bodies” apărut în 1957. În particular, cartea urmărește cum teologii, istoricii și canoniștii din Evul Mediu și perioada dinaintea modernismului au înțeles statutul și persoana regelui, asemeni ideii de regalitate, într-o raportare la aspecte corporale, fizice și organice. Înfățișarea monarhului european a fost un produs unic al religiei și tradițiilor care ulterior au dezvoltat noțiunea de „rege” simultan într-o persoană și o înfățișare corporală a comunității conduse, a domeniului administrat. Cartea folosește simbolistica și portretizarea pentru a argumenta cele două roluri/posturi pe care le deservește monarhul, conducător muritor și întrupare a legii.

Interesul asupra acestei cărți va reînvia către sfârșitul erei socialiste prin traducerea sa în spaniolă (1985), italiană și franceză (1989), sau germană (1990) iar în anul 1997 va fi tradusă în limba portugheză și poloneză.

În anul 1960 începe să întâmpine probleme de sănătate, dovadă a amprentei lăsate de anii trăiți în constangerea sistemului politic nazist iar mai apoi a depărtării de familie si locurile natale. Kantorowicz va suferi un anevrism cerebral la vârsta de 68 de ani și moare acasă.

Kantorowicz rămâne o personalitate marcantă, integrând istoria artei (cât și un crez că personalitățile dinamice dirijează istoria) în istoria medievală.

Biografie Ernst Hartwig Kantorowicz

Ernst Hartwig Kantorowicz s-a născut la Posen în Polonia, într-o familie de evrei germani. A făcut serviciul militar ca ofițer în Armata Germană timp de patru ani, în timpul Primului Război Mondial; a decis apoi să nu se mai întoarcă la viața de afaceri și s-a dus să studieze filosofia la Universitatea din Berlin, alăturându-se la un moment dat unei grupări militare de dreaptă ce a luptat împotriva forțelor poloneze în timpul Marii Răscoale Poloneze (1918-1919) și a luat parte și la „revolta” din Berlin (revolta muncitorilor din anul 1919). În anul următor, s-a mutat la prestigioasa Universtitate Heidelberg pentru a studia istoria alături de Karl Hampe și Friedrich Baethgen, doi specialiști în istoria medievală. În timp ce studia la Heidelberg, Kantorowicz a fost implicat în așa numita mișcare „Georgekreis”(=cercul lui George), un grup de artiști și intelectuali devotați poetului german și esteticianului Ștefan George, care au împărtășit interesul pentru artă, literatură și misticismul romantic.

Asocierea sa cu gruparea elitistă și cultural conservatoare a Georgekreis-ului l-a inspirat pe Kantorowicz în plan neconvențional, în redactarea biografiei estetic-culturala a Sfântului Împărat Roman Frederick al II-lea, publicată în Germania 1927 și Anglia 1931. În locul oferirii unei abordări reprezentative (tipice) a legilor, instituțiilor și realizărilor politice importante, cartea are un aspect poetic de necontestat, portretizandu-l pe Frederick ca o persoană ce căuta atât perfecțiunea spirituală cât și remarcarea pe plan politic că leader al națiunii germane. Comentatorii reclamă faptul că era o literatură creatoare de mituri și nu o muncă (cercetare serioasă) a unui bun istoric din mediul academic. Drept consecință, Kantorowicz publică un mare volum companion” Ergäzungsband” în 1931 care conținea documentația, detalii istorice pentru biografia publicată.

Efectele publicării cărții „Împăratul Frederick al II-lea Cel Sfânt” se resimt imediat și Kantorowicz primește o ofertă pentru un loc de academician la Universitatea Frankfurt. În 1993, Kantorowicz a trebui să renunțe la postul universitar din cauza politicii rasiale naziste. În perioada plecării, activează ca profesor pentru un scurt timp la Oxford, inante de a se muta la Universitatea din California, Berkeley, în 1939. După controversata sa reacție la McCarthysm (a refuzat să depună jurământul cerut tuturor angajaților Universității California), s-a mutat la Institutul de Studii Avansate din Princeton. Nu la mult timp după ce ajunge la Princeton, publică opera sa de renume „The Kings Two Bodies” (1957), care cercetează teologia politică medievală.

Kantorowicz a fost subiectul unei schițe biografice controversate în cartea „Inventing the Middle Ages”(1991) a scriitorului canadian de Ev Mediu târziu, Norman F. Cantor. Canadianul l-a întâlnit pe Kantorowicz la Princeton, și sugerează că în ciuda moștenirii evreiești, Kantorowicz (cel puțin ca tânăr elev între anii 1920-1930) poate fi considerat un nazist în raport cu temperamentul său intelectual și valorile culturale. Cantor l-a comparat pe Kantorowicz cu un alt cercetător german al Evului Mediu, Percy Ernst Schramm, care a lucrat pe teme asemănătoare și care a fost membru al Partidului Nazist. Susținătorii lui Kantorowicz (în special studentul său Robert L. Benson) au răspuns că deși ca tânăr bărbat, Kantorowicz a îmbrățișat ultranaționalismul romantic al George-kreisului, a desconsiderat nazismul și a fost un critic zgomotos al regimului lui Hitler.

2. Creația istorico-teologică a lui Kantorowicz

Das Wesen der muslimischen Handwerkerverbände.Dissertation Dizertatie (în manuscris

dactilografiat), Heidelberg,1921. Copie în Institutul Leo Baeck de la New York City.

Kaiser Friedrich der Zweite. Berlin: Georg Bondi, 1927. Cunoscut mai târziu ca Vol. I, ori Hauptband, urmat peste patru ani de Vol. II, Ergänzungsband. Berlin: Georg Bondi,1931. Hauptband a avut mai multe ediții în următorii an, dar Ergänzungsband nu a fost retipărit până la ediția celor doua volume fotocopiate din 1963 (Dusseldorf und München: Verlag Helmut Küpper Vormals Georg Bondi), cu unele modificări în partea de început a Hauptband. Au fost tipărite ambele volume (resetate în alt font) în 1994 (Stuttgart: Kletta Cotta).

Traducere în engleză de E. O. Lorimer: Frederick the Second. Londra: Constable, 1931. (Doar volumul I);

Traducere în italiană de Maria Offergeld Merlo: Federico II di Svevia. Milan: Garzanti, 1939. (Volumele I și II);

Traducere în italiană de Gianni Pilone Colombo: Federico II. Imperatore. Milan: Garzanti, 1976;

Traducere în franceză de Albert Kohn: L’Empereur Fréderic II. Paris: Gallimard, 1987. (Doar volumul I);

Idem, alături de King’s Two Bodies în volumul numit Kantorowicz Oeuvres. Paris: Gallimard, 2000. [NB: indicii celor două lucrari sunt uniti și lipsiți de adnotări contextuale].

Mythenschau în Historische Zeitschrift, CXLI (1930), 457-471. Retipărită in „Günther Wolf”,ed., Stupor Mundi (Darmstadt, 1966), 5-48.

Plato in the Middle Ages, recenzie in „The Philosophical”, LI (1942), 312-23. Recenzie de Raymund Klibansky, The Continuity of the Platonic tradition during the Middle Ages (London, 1939) si Plato Latinus, Vol. 1: Meno interprete Henrico Aristippo, ed Victor Kordeuter (London, 1940).

A Diplomatic Mission of Francis Accursius and his Oration before Pope Nicholas III, „English Historical Review”, LllVIII (1943), 424-447. (Alături de George L. Haskins).

The Problem of Medieval World Unity, în „ American Historical Association, Annual Report for 1942”, III (Washington, 1944), 207-31. Retipărire în „Selected Studies” (a se vedea Anexa A). Traducere în germană în „Götter in Uniform” (a se vedea Anexa E).

The ‘King’s Advent and the Enigmatic Panels in the Doors of Santa Sabina, în „Art Bulletin”, XXVI (1944), 207-31. Retipărire în „Selected Studies” (Anexa A). Tradus în italiană în „La sovranità dell’artista” (Anexa D) și în limba germană în „Götter in Uniform” (Anexa E) .

Laudes Regiae: A Study in Liturgical Acclamations and Medieval Ruler Worship. Berkeley și Los Angeles: University of California Press, 1946. (=University of California Publications in History, XXXIII) publicată împreună cu Manfred Bukofzer. Capitolul 1 și Apendicele II au fost publicate separate cu titlul de : Notes on the Christus vincit Legend on Coins. În același loc și la aceeași editură se va publica iar în 1946. Traducerea în italiană se va numi Laudes Regiae. Uno studio sulle acclamazioni lilturgiche e sul culto del sovrano nel Medioevo, Milan: Medusa, 2006.

Christus-Fiscus, în „Synopsis: Festgabe für Alfred Weber” (Heidelbert, 1948), 223-35. Traducere în franceză în „Mourir pour la patrie” (Anexa B). Tradus în germană în „Götter in Uniform” (Anexa E) .

Introducere la Luis Weckmann, Las Bulas Alejandrinas de 1493 y la Teoria Politica del Papado Medieval (Mexico City, 1949), 7-11.

The Fundamental Issue: Documents and Marginal Notes on the University of California Loyalty Oath. San Francisco: Parker Printing Co., 1950. Retipărire in 1999. Traducere în germană în „Tumult” (Anexa C).

Pro patria mori in Medieval Poliltical Thought, „American Historical Review”, LVI (1951), 472-92. Retipărire în „Selected Studies” (Anexa A). Tradus în franceză „Mourir pour la patrie” (Anexa B) și în germană în „Götter in Uniform” (Anexa E).

Dante’s ‘Two Suns, în „Semitic and Oriental Studies Present to Willilam Popper” (University of California Publications in Semitic Philology, XI; Berkeley and Los Angeles, 1951), 217-31. Retipărire în „Selected Studies” (Anexa A), traducere în italiană în „La sovranità dell’artista” (Anexa D) și în germană în „Götter in Uniform”(Anexa E).

Der Gastfreund, în „Albrecht Bernstorff zum Gadächtnis” (Munich, 1952), 53-56.

Recenzie la Martini episcopi Bracarensis opera omnia, ed. Claude W. Barlow (Papers and Monographs of the American Academy in Rome, XII; New Haven, 1950), în „American Journal of Archaeology”, LVI (1952), 229-30.

Deus per naturam, deus per gratiam: A note on Medieval Political Theology, „Harvard

Theological Review”, XLV (1952), 253-77. Traducere germană în „Götter in Uniform” (Anexa E).

Synthronos Dikhi, „American Journal of Archaeology”, LVII (1953), 65-70.

The Carolingian King in the Bible of San Paola fuori le mura, în „Mediaeval Studies in Honor of Albert Mathias Friend, Jr.,” ed. Kurt Weitzmann et al., (Princeton, 1955), 287-300.

The Baptism of the Apostles, „Dumbarton Oaks Papers”, IX-X (1956), 204-51.

Feudalism in the Byzantine Empire, în „Feudalism in History”, ed. Rushton Coulborn (Princeton, 1956), 151-66.

The King’s Two Bodies: A Study in Mediaeval Political Theology. Princeton: Princeton University Press, 1957. Tipărită într-un volum broșat în 1981, cu o adăugare la prefață, numită “Publisher’s note to the second printing”, ce remarcă modificarea făcută naturii unui substantiv în prima ediție. A șaptea tipărire broșata în 1997, cu o prefață noua de către by William Chester Jordan.

traducere în spaniolă de Susana Aikin Araluce și Rafael Blázquez Godoy, Los dos cuerpos del rey. Un estudio de teologia politica medieval. Madrid: Adianza Editorial, 1985.

traducere în italiană de Giovanni Rizzoni, I due corpi del Re. L’idea di regaliltà nella teologia politica medievale. Turin: Giulio Einaudi editore, 1989, cu “Introduzione di Alain Boureau”, tradusă de Piero Severi ( pp. XIII-XVIII).

traducere în franceză de Jean-Philippe Genet și Nicole Genet, Les Deux Corps du Roi. Essai sur la théologie politique au Moyen Age. Paris: Gallimard, 1989.

a doua tipărire în Kantorowicz. Oeuvres. L’Empereur Fréderic II. Les Deux Corps du Roi. Paris: Gallimard, 2000, pp. 643-1222. Index KTB era unit cu Frederick II ( pp. 1333-66), neavând nici unul notații privind contextul articolelor date. Tot în aceasta, pp. 1223-1312, ca și o “Postface”, Alain Boureau’s Histoire d’un Historien, Kantorowicz, édition revue et corrigée.

traducere în germană de Walter Theimer (notele de subsol de Brigitte Hellmann), Die zwei Körper des Königs. Eine Studie zur politischen Theologie des Mittelalters. Munich: Deutscher Taschenbuch Verlag, 1990 si “Geleitwort von Josef Fleckenstein”.

traducere în portugheză de Cid Knipel Moreira, Os dois corpos do rei: Um estudo sobre teologia política medieval. San Paolo: Companhia das Letras, 1998.

Recenzie la Charles Till Davis, Dante and the Idea of Rome (Oxford, 1957), în „Speculum” XXXIV (1959), 103-9.

On the Golden Marriage Belt and the Marriage Rings of the Dumbarton Oaks Collection, „Dumbarton Oaks Papers”, XIV (1960), 2-16.

Kingship under the Impact of Scientific Jurisprudence,” în „Twelfth-Century Europe and the Foundations of Modern Society”, ed. M. Clagett, G. Post, and R. Reynolds (Madison, Wisconsin, 1961), 89-111. Traducere în franceză de J.F.Spitz, La royauté médiévale sous l’impact d’une conception scientifique du droit, în „Philosophie”, 20 (1988), 48-72. Traducere în germană în „Götter in Uniform” (Anexa E).

The Sovereignty of the Artist: A Note on Legal Maxims and Renaissance Theories of Art, în „De Artibus Opuscula XL: Essays in Honor of Erwin Panofsky”, ed. Millard Meiss (NewYork, 1961), 267-79. Traducere în franceză de Jean-François Courtine (în colaborare cu Sylvie Courtine-Denamy), Notes sur les maximes juridiques et les théories esthétiquesde la Renaissace, „Poésie” , 13 (1981), 3-21. Traducere italiană în „La sovranità dell’artista” (Anexa D). Traducere germană în „Götter in Uniform” (Anexa E).

Gods in Uniform, „Proceedings of the American Philosophical Society”, CV (1961), 368-93. Traducere italiană în „La sovranità dell’artista” (Anexa D). Traducere în germană în „Götter in Uniform” (Anexa E).

Puer exoriens: On the Hypapante in the Mosaics of S. Maria Maggiore, în „Perennitas: P.Thomas Michels OSB zum 70 Geburtstag”, ed. Hugo Rahner SJ and Emmanuel von Severus OSB (=Beitrage zur Geschichte des Alten Mönchtums und des Benediktinerordens, Supplementband 2; Münster, 1963), 118-35. Traducere italiană în „La sovranità dell’artista” (Anexa D). Traducere germană în „Götter in Uniform” (Anexa E).

Oriens Augusti — Lever du Roi, „Dumbarton Oaks Papers”, XVII (1963), 119-177. Traducere în franceză de Franz Regnot, ca o carte separată, sub titlul Lever du Roi (Paris: Bayard Press, 2004).

Constantinus Strator: Marginalien zum Constitutum Constantini, în „Mullus: Festschrift Theodor Klauser”, ed. Alfred Streiber and Alfred Hermann (=Jahrbuch für Antike und Christentum, Ergänzungsband 1; Münster, 1964), 181-189.

Recenzie la Walter Ullmann, Principles of Government and Politics in the Middle Ages (New York, 1961), în „Speculum”, XXXIX (1964), 344-51.

Anexa: Retipăriri și traduceri postume

A. Selected Studies de Ernst H. Kantorowicz. Locust Valley, N.Y.: J.J Augustin Publisher.1963. “Editorial Remarks” de către Michael Cherniavsky si Ralph E. Giesey. Bibliografia eseurilor lui Kantorowicz (diferit numerotate decat cele de mai sus). Retipărirea a 11 articole (după cum sunt numerotate mai sus): 17 (pp. 1-6); 26 (pp.7-24); 27 (pp.25-36); 7 (pp.37-75); 6(pp.76-81); 8 (pp.82-94); 16 ( pp. 121-37); 15 (264-83); 12 (pp.308-324); 25 (pp.252-65); 43 (399-408).

B. Mourir pour la patrie et autres textes. Ernst H. Kantorowicz. Paris: Presses Universitaires de France, 1984. Traducerea de Laurent Mayali și Anton Schütz a patru articole (dupș cum sunt numerotate mai sus): 25(pp.30-57); 9 (pp.59-73); 19 (pp.75-103); 12 ( pp. 105-141). Include la început: “Prolégomènes” ce conține “Présentation” de Pierre Legendre” (pp. 9-21), “Aveux du traducteur” de Laurent Mayali (pp.23-4); “Apostille” de Anton Schütz (p.25); deasemenea și “Viatique du lecteur” de Laurent Mayali (pp. 27-30), care sintetizează elementele juridice distincte, cuprinse în Dreptul Roman si canonic. Recenzia acestei carti este facută de François Furet (Le Nouvel Observateur).

C. Ernst H. Kantorowicz, Geschichtsschreiber. Vienna: Verlag Turia & Kant[1992][=Tumult. Schriften zur Verkehrswissenschaft, Nr. 16] cuprinde retipărirea a 5 articole, precum și traducerea articolului 11 (pp.34-74). Eseuri originale din acest volum sunt prezentate în “Writings about Eka” (1992).

D. Ernst H. Kantorowicz. La sovranità dell’artista. Mito e immagine tra Medioevo e Rinascimento. Venice: Marsilio Editori, 1995. “Presentazione di Ralph E. Giesey” ( pp. 9-14), cinci articole (după cum sunt numerotate mai sus): 25 ( pp. 17-38); 26 (55-81); 13 (pp.83-103); 7 ( pp. 105-161); 27 (163-180).

E. Ernst H. Kantorowicz. Götter in Uniform. Studien zur Entwicklung des abendländischen Königtums. Stuttgart: Klett-Cotta, 1998. “Einleitung von Johannes Fried” (pp. 7-45). Cuprinde 10 articole (după cum sunt numerotate mai sus): 26 (pp. 46-72); 27 (pp. 73-90); 7 ( pp. 91-147); 6 ( pp. 148-54); 16 ( pp. 155-79); 24 ( pp. 180-202); 13 (235-54); 9 (pp. 255-62); 12 (pp. 290-314); 25 (329-48).

F. I misteri dello Stato. Genoa: Marietti, 2005, 232 pp. (descoperit enumerat și în : Miseri dello Stato, ed. Pensi Multimedia. 2004, 132 pp.)

Întreaga bibliografie a lui Ernst Hartwig Kantorowicz cuprinde peste 60 de cărți și articole științifice, publicate atât de-a lungul vieții sale cât și după moartea acestuia. Cărțile și articolele sale au fost redactate atât în limba germană, italiană, cât și în limba engleză, recurgând la aceasta din urmă, în special după ce a plecat în Marea Britanie și a studiat la câteva din universitățile de prestigiu de acolo.

. Idei centrale în opera lui Kantorowicz

Opera lui Kantorowicz se focalizează pe istoria politicii religioase din Evul Mediu, însă aceste aspecte au existat și înainte și după această perioadă, după cum el însuși afirmă, prin alte studii ale sale. Cercetarea sa este una actuală și grea în același timp, pentru că „a vorbi teologic despre realatia socială, deci de a o evalua, nu este prea simplu dacă ne gândim, pe de o parte, la descrierea teologică a perspectivei relationiste a antropologiei teologice, dar și, pe de altă parte, la manifestările predilecte ale relațiilor sociale actuale, mult depărtate de perspectiva antropologică.” Cu toate acestea, este necesară o cercetară amănunțită a relațiilor sociale ale Bisericii, atât cu membrii ei, cât și cu conducătorii societății. Dacă Biserica este trupul și oamenii sunt mădularele, nu se poate ca trupul să nu poarte grijă de ce este al său, de mădularele sale (Epistola I către Corinteni, cap 6,12), ca acestea să nu fie folosite spre păcat, în mod greșit ci să fie madularele- „arme ale dreptății”( Epistola către Romani 6,13). Poate că din acest motiv al neînțelegerii necesității de unire și legătură spre săvârșirea binelui și nu a răului, de multe ori a eșuat dialogul și relația dintre Biserică și stat, dintre teologie și politică..

Datorită acestei axe cercetate, Kantorowicz dezbate principiile politice de guvernare și prezența cultului sub diferite forme la curtea imperială.

Kantorowicz a abordat latura mistică din spatele unei conduceri politice, recurgând chiar la un limbaj mistic, magic, bogat în imagini metaforice. Acest misticism politic descris de Kantorowicz este expus însă pericolului de a-și pierde atractivitatea, devenind chiar fără sens atunci când este scos din mediul său natural, când este scos din propriul timp și spațiu, decontextualizat.

Cercetarea principală a lui Kantorowicz, regăsită și în articolul tradus, se concentrează pe cultul de la curtea regală. El face referire în special la cultul Soarelui, la modul în care era el interpretat și apoi însușit de basileu. În articolul tradus, Kantorowicz face o adevărată disecție, separând în persoana regelui două corpuri: corpul natural și corpul politic.

Kantorowicz a mai tratat în lucrările sale subiecte referitoare la aspecte economice ale vieții islamice, mituri, curentele filosofice, problema unității mondiale, aspecte privind feudalismul în Bizanț, regalitatea și câteva recenzii; toate această activitate științifică s-a mișcat în jurul perioadei Evului Mediu (mai exact, începând cu secolele III/IV și până la secolul XVII).

Studiile sale au fost publicate și în numeroase reviste și publicații științifice, pe lângă cele ale universităților la care a predat sau a activat ca și colaborator: Selected Studies (după cum spune și titlul, o selecție a studiilor sale cele mai reprezentative; a fost concepută încă din timpul vieții), Götter în Uniform, La sovranità dell’artista și altele, publicate la Princeton, Harvard, Oxford Berkeley, Munchen, Stuttgart, Bonn, Roma, New York, Wisconsin, Madrid, acestea fiind doar unele din polisurile universitare prin care a trecut.

Analiza Oriens Augusti. Lever du roi

Ernst Kantorowicz oferă o Comoară de Aur de metafore politice. La început era vorba despre un caiet de notițe. Declarația Parlamentară din 1642 care decalară că „Regele este izvorul justiției.. dar actele justiției nu sunt exercitate de propria sa persoană.. ci de Curtea sa de miniștrii care trebuie să-și îndeplinească îndatoririle”. Această declarație pune problema într-un mod foarte modern și dacă e să urmărim originile dctrinare, trebuie să ne așteptăm să o găsim îmbrăcată în cele mai ciudate moduri. Un astfel de mod este invenția legislativă a Tudorilor, conform căreia, regele are două corpuri, „un corp natural” ce suferă accidentele de fiecare zi a naturii umane și un corp politic ce nu moare și este divin într-o anumită măsură. Subiectul care o ține laolaltă este considerentul diferitelor forme în care noțiunea de dublă natură a conducătorului s-a prezentat de-a lungul secolelor, de la declinul Imperiului Roman și până la sfârșitul secolului XVII.

Punctul său de pornire în studiu a fost metafora dublei corporalități a regelui, merafora folosită și de avocații Tudoristii pentru a exprima diferența dintre gere ca om muritor („body natural”) și regele ca personificare a puterii statale („body politic”); din acest motiv ceea ce face regele în corpul politic nu poate fi invalidat sau compromis de corpul uman. S-a preferat uneori folosirea termenului mistic în locul termenului politic, drept adjectiv. În aceasta s-a văzut un echivalent politic al Crezului Atanasian: Hristos o persoană și două naturi, divină și umană. Ernst Kantorowicz va fi intrigat de această doctrină politică, de comparațiile și consecințele deduse din aceasta, încât ajunge să dezbată în primul rând tratarea shakesperiana a temei King Ricahrd II; urmărește apoi și izolează direcțiile diferite ale teologiei politice ce a u contribuit la inspirația doctrinară a celor două corpuri ale regelui, începând cu Norman Anonymous (nume dat unui autor necunoscut, ce a dezbătut relația dintre regei și Biserica Catolică și care publică cercatrea sa în lucrarea Tractatus Eboracenses din anul 1100). Traiectoria anticlericală relaționată acestui autor necunoscut rezultă într-un bun punct de pornire, din moment ce anticipează ideile reformatoare Tudoriene asupra relației dintre Biserică și Regalitate. Erau redactate într-o manieră arhaică la acea vreme și a dus înapoi așadar la începutul regalității medievale hristocentrice. În fond și la urma urmei, avocații tudoristi pur și simplu exprimau într-un limbaj destul de fantastic o distincție de oridin practic pe care la fel de bine ar fi putut-o exprima fără aceste simbolisme înfloritoare.

Recunoaștem așadar din text o dublă personificare în persoana regelui: una provenind din natură, iar cealaltă din Grație. Prin natura umană, se aseamănă cu ceilalți bărbați; cealaltă natură, datorită staturii superioare sacramentale, îi depășește pe toți. Prin natură a fost bărbat individual; prin cealaltă personalitate a fost un christus, ceea ce rerezinta un Zeu-om. Corpul regelui este considerat așadar, ca fiind un corp transfigurat, unit în mod misterios.

Capitolul I este intitulat Oriens Auguști și urmărește în primul rând reprezentările numismatice cu această imagine. Autorul încearcă să surprindă și imaginea lui Sol Oriens. Este dat ca exemplu împăratul Traian, care este reprezentat cu o aură. Cultului solar i se adaugă termenii de Oriens, Аνατολή, deși aceștia se refereau la Orientul geografic; cu timpul, datorită unor motive personale, regii au început să se pună în relație personală cu doamna. „Împăratul decorat cu corona radiis distinca este de neînvins, ca și Sol invictus; iar asemeni lui Sol oriens el își distruge dușmanii prin simpla apariție și oniprezenta solară” (trad. Nota 30).

Cea mai importantă consecință a întregii dezbaterii este concluzionata către sfârșitul articolului, unde afirmă Kantorowicz că „sensul lui Oriens Auguști este înălțarea veșnică a împăratului”. Titlul de Oriens a ajuns cu timpul să fie purtat chiar și de zei, care s-au identificat într-un fel sau altul cu zeul Soare, sau au devenit orientes.

Cel de-al doilea capitol pune în fața ochilor noștrii atribuirea titlului de Oriens ca nume sau predicat atribuit lui Hristos – care însă nu și-a luat ființă de la cultul împăratului, ci de la religiile orientale solare. Ambiguitatea celor doi termeni: Oriens și Аνατολή sunt supuși exegezei, fiind definiți nu doar ca Ascensiune sau Răsărit ci și că Răsăritul geografic. Sun folosite câteva paralele cu textele biblice (Luca 1, 78; Zaharia 3,8 și 6,12), evidențiind prin aceasta sensul de Ridicare sau Înălțare. Sunt folosite în argumentare și anumite reprezentări iconografice și imne liturgice. Termenului de Oriens îi sunt adăugate și alte sensuri: nașterea spirituală a omului (la Clement Alexandrinul), mijlocitor (la Origen) sau cu referire la botez.

Soarele natural este învins de Soarele spiritual, deoarece prin „Noul Soare” s-a reînnoit cel vechi. Merită remarcată folosirea de termeni precum „Soarele lui oriens Dominus”, „Christus Oriens”, sau „Sol invictus”.

Al treilea capitol tratează juxtapunerea dintre Soarele- Împărat și Helios- Hristos și modul în care este ea redată în literatură. Se trece apoi la descrierea ceremonialului răsăritului de Soare, care în mod normal era unul grandios și impresionant, în timpul căruia afirmă Kantorowicz că era vorba de însăși „înălțarea” împăratului. Originile aceste înălțări se regăsesc în tradiția preluată probabil de la triburile germanice de sec. IV. Această urcare a regelui pe scut a fost interpretată ca „epifania” noului împărat, manifestarea demnității sale imperiale nu doar în fața poporului său ci și în fața lumii. Se observă că limbajul curții a influențat decisiv limbajul liturghiei curții.

Ultimul capitol, cel de-al patrulea face referire la ceremonia de la curtea regilor Franței din secolul al XVII-lea și la noul obicei de a bate monede sau de a crea medalioane cu ocazia evenimentelor importante din viața regalității.

Printre evenimentele cele mai importante, trebuie reținută înființarea Académie des Inscriptions în anul 1663. Este descrisă pe larg ceremonia de „ridicare” a regelui din pat, însoțit de un întreg alai, de personalul său și invitați, ajungându-se în cele din urmă la un mit solar auto-impus.

În încheierea articolului se face o rememorare a sensului cuvântului Oriens, autorul lăsând la alegerea cititorului dacă să opteze pentru o semnificație geografică sau pentru una teologică.

Thomas Hobbes

Biografie

Academician, filosof, cercetător politic, jurnalist, istoric, Thomas Hobbes, filosof englez al secolului XVII, a fost celebru pentru cartea sa Leviathan (1651) și pentru viziunea sa politică asupra societății.

Tabloul sinoptic ne spune despre Thomas Hobbes că s-a născut în Westport, Anglia, pe 5 Aprilie 1588, și a fost cunoscut pentru viziunea sa despre cum oamenii pot accede armonia, evitând pericolele și teama unor conflicte sociale. Perioada de devenire din Anglia l-a influențat într-un mod evident reflectându-se în The Elements of Law (1640), De cive (1642) și mai ales în cea mai faimoasă lucrare a sa: Leviathan (1651). Hobbes a murit în 1679.

Primii ani ai vieții

Thomas Hobbes s-a născut în Westport, localitate adiacentă Malmesbury-ului din Anglia, la 5 Aprilie 1588. Tatăl său a fost vicar al unei parohii locale, însă cade în dizgrație, iar în momentul în care scandalul în care era implicat ia amploare (cauza unei mari gălăgii chiar în fața bisericii), dispare, abandonându-și cei trei copii în grij fratelui său. Acest unchi al lui Hobbes, datorită faptului că era comerciant și consilier municipal, se va ocupa și de educația nepoților, în special de Thomas. Datorită faptului ca stăpânea foarte bine limbile clasice, la vârsta de 14 ani Hobbes merge la Magdalen Hall din Oxford (Magdalen College a fost fondat în 1458 de către William de Waynflete, episcop al Winchester; acesta este unul dintre colegiile arondate Universității din Oxford), pentru a-și aprofunda studiile. În 1608 părăsește Oxford pentru a deveni profesor particular al lui William Cavendish, fiul cel mare al Lordului Cavendish de Hardwick (cunoscut mai apoi drept prim conte de Devonshire). În 1610, călătorește împreună cu William în Franța, Italia și Germania, ajungând să cunoască alți cercetători și îndrumători ai timpului, cum ar fi Francis Bacon sau Ben Jonson.

Elevul lui Hobbes moare în 1628, astfel că acesta trebuie sa-și caute un altul (întotdeauna îl vom vedea în serviciul familiilor aristocrate bogate; lucrează pentru Marchizul de Newcastle, un văr al lui William Cavendish sau pentru fratele marchizului, Sir Charles Cavendish). În 1631, în perioada în care este din nou tutore al unui Cavendish, filosofia lui Hobbes începe să capete formă, rezultatul fiind prima lucrare a sa, intitulată Short Tract on First Principles.

Implicarea politică

Datorită asocierii pe lângă familia Cavendish, Hobbes intră în cercurile în care se discuta activitățile împăratului, ale membrilor parlamentului sau ale proprietarilor bogați, abilitățile sale intelectuale îl aduc întotdeauna aproape de putere (totuși, el nu devine niciodată o figură puternică). Datorită acestor legături, el începe să observe influența și structurile puterii si ale guvernării. Deasemenea, chiar și William Cavendish a fost membru al Parlamentului, astfel că Hobbes a avut oportunitatea de a fi prezent la unele dezbateri parlamentare. Către sfârșitul anilor 1630, Hobbes devine un apropiat al regaliștilor, mai ales datorită litigiilor dintre rege și Parlament, cele două facțiuni fiind în conflict datorită neînțelegerii asupra sferei de aplicare a competențelor regalității, în special se dezbătea strângerea de fonduri pentru armată.

În 1640, Hobbes redactează o apărare în sens larg a drepturilor regelui Charles I, iar membrii regaliști ai Parlamentului se vor folosi de argumentările lui Hobbes în dezbaterile lor. Acest tratat a avut o largă răspândire, astfel că The Elements of Law, Natural and Politic a devenit prima lucrare de filosofie politică a lui Hobbes (deși nu a intenționat vreodată ca aceasta să fie publicată drept o carte). Acest conflict va culmina totuși în timpul Războaielor Civile din Anglia (1642-1651; Războiul Civil Englez a fost un război constituit dintr-o serie de agresiuni militare și hărțuiri politice care au avut loc între Parlamentari și Regaliști/ Roialiști (numiți și Cavaleri) între 1642 și 1651. Primul (1642-1646) și al Doilea (1648-1649) război civil a avut la bază marile divergențe dintre susținătorii regelui Carol I al Angliei și susținătorii Parlamentului, dar în al Treilea (1649–1651) conflictul a constat în rivalitatea dintre susținătorii regelui Carol al II-lea și cei ai Parlamentului. Războiul civil a luat sfârșit odată cu victoria susținătorilor Parlamentului, în Bătălia de la Worcester din 3 septembrie 1651; în ceea ce privește aspectul constituțional, războiul duce la apariția principiului conform căruia monarhul britanic nu poate guverna fără acordul Parlamentului), regele va fi executat și va fi declarată republica, iar Hobbes se vede nevoit să părăsească țara pentru a-și salva viața, trăind în Franța între anii 1640- 1651.

Dezvoltarea intereselor științifice

Hobbes nu a avut parte de instruire în domeniul matematic sau științific, nici la Oxford, nici la Wiltshire. Curiozitatea lui Hobbes este totuși stârnită, deoarece o ramură a familiei Cavendish a avut vădite preocupări ștințific- matematice, astfel că numeroasele discuții purtate cu diverși membri erudiți ai familiei și întâlnirile cu cercetătorii întâlniți în drumurile din Europa, îl fac să pornescă pe un nou drum al căutării. Se spune și că undeva în jurul anilor 1629-1630, Hobbes găsește un volum al lui Euclid și se îndrăgostește de matematică și de metoda lu Euclid de a explica teoreme.

Mai târziu, odată cu aprofundarea cunoștințelor, începe cercetarea în domeniul opticii, lucru pe care mai apoi îl va reclama ca fiind unul de pionerat. În fapt, reputația lui Hobbes crește în mai multe domenii: matematică (în special geometrie), traductologie (din clasici) și drept. Deasemenea, devine cunoscut (chiar notoriu) pentru scrierile și disputele sale din câmpul religiei. Datorită faptului că era membru al cercului Mersenne din Paris, este recunoscut și respectat ca un bun teoretician în etică și politică ( Mersenne a fost un preot obișnuit din Franța, a trăit între anii 1588- 1648, a avut multe legături cu lumea științifică și pune bazele unui cerc restrâns de elită științifică, astfel că ajunge să fie numit „centrul lumii științifice și matematice din timpul primei jumătăți a secolului XVII”).

Dragostea sa pentru matematică și fascinația pentru proprietățile materiei, dimensiune, formă, poziție, au pus bazele trilogiei Elements of Philosophy: De Cive (1642; "Concerning the Citizen"), De Corpore (1655; "Concerning Body") și De Homine (1658; "Concerning Man"). Această trilogie reprezintă încercarea sa de a pune în ordine elementele științelor naturale, psihologie și politică, într-o ierarhie, de la cel mai fundamental la cel mai specific. Lucrările includ observațiile și viziunea lui Hobbes și lucrările unor autori, precum Galileo (mișcarea corpurilor terestre) sau Kepler (astronomie). Știința politică discutată în De cive va fi dezvoltată apoi în Leviathan, cel mai bun exemplu a ceea ce înseamnă scrierile sale cu privire la morală și poitică, subiecte pentru care este devotat autorul.

Dezvoltarea filosofiei politice

Fiind în Paris în anul 1640, Hobbes trimite lui Mersenne un set de comentarii asupra discursului lui Descartes. Descartes vede unele dintre aceste comentarii și trimite o scrisoare lui Mersenne, la care Hobbes îi răspunde. Hobbes nu era de acord cu teoria lui Descartes conform căreia mintea/inteligența a fost certitudinea existenței primare, și că nu consideră mișcarea drept baza filosofiei sale cu privire la natură și societate. Pentru a dezvolta discuția, Mersenne îl convinge pe Hobbes să redacteze un comentariu la Meditationes de Prima Philosophia a lui Descartes, lucru pe care l-a și îndeplinit. A treia anexă la acest comentariu vor fi reprezentate de părerile și viziunea lui Hobbes. Descartes va reacționa la acet comentariu, în 1641. Între Descartes și Hobbes se stabilește o relație unică de respect și ignorare, ce se poate distinge din conversațiile lor, sau cel mai bine din întâlnirea pe care cei doi o au în anul 1648. Cu toate acestea, teoriile lui Hobbes se vor dezvolta tot mai mult.

În 1642 Hobbes publică prima sa carte de filosofie politică, De cive. Cartea se concentreaza în mod strict pe politică (cuprinde secțiuni intitulate Liberty, Empire și Religion) și a fost concepută ca parte a unei lucrări mai mari, Elements of Philosophy. Deși era programată drept a treia carte din Elements of Philosophy, Hobbes a scris-o întâi, pentru a aborda tulburările civile din acea perioadă, din Anglia. Părți ale acestei lucrări vor anticipa mai bine cunoscuta Leviathan, care va apărea nouă ani mai târziu.

Leviathan

În timp ce se afla încă la Paris, Hobbes începe redactarea operei sale- magnum opus, Leviathan. Această carte se va situa în Apus, drept un tratat asupra societății civile, asemănându-se cu Principele lui Machiavelli (este cea mai cunoscută lucrare a lui Niccolò Machiavelli; scrisă în 1513, atunci când se afla exilat în San Casciano, acuzat fiind de complot împotriva familiei Medici, și publicată în 1532, la 5 ani după moartea autorului. Prin suma de reguli, de norme, sfaturi despre putere și despre cum poate fi ea păstrată și valorificată, lucrarea poate fi asemuită unui tratat despre guvernare și despre modul în care un principe trebuie să guverneze și este considerată primul tratat modern de politică).