Taina Nuntii Biserica de Acasa

CUPRINS

Introducere

CAP. 1 Explicarea și rânduiala Tainei Nunții

1.1 Sfintele Taine și scopul lor

1.2 Despre Taina Căsătoriei

1.3 Instituirea și caracterul de Taină al Căsătoriei

1.4. Explicarea rânduielii Logodnei

1.5. Explicarea rânduielii Cununiei

1.5.1 Rugăciunile premergătoare încununării

1.5.2 Încununarea

1.5.3 Cununiile

1.5.4 Lecturile Biblice

1.5.5 Troparele din timpul „dansului liturgic”

1.5.6 Ridicarea Cununilor

1.6 Separarea Nunții de Euharistie

CAP. 2 Taina Nunții și familia creștină în învățăturile Sfinților Părinți

2.1 Unitatea conjugală primordială

2.2 Nunta din Cana Galileii

2.3 Fecioria și Căsătoria în vocația sfințeniei

2.4 Relațiile conjugale în viziunea Sfinților Părinți

Concluzii

Bibliografie

CAP. 1 Explicarea și rânduiala Tainei Nunții

1.1 Sfintele Taine și scopul lor

Sfintele Taine sunt slujbe bisericești prin mijlocirea cărora ni se împărtășește sub forme văzute, harul necreat (nevăzut). Ele se săvârșesc spre folosul și mântuirea tuturor credincioșilor care participă la aceste slujbe sfinte.

Biserica este „Trupul tainic al lui Hristos” care se întreține prin Sfintele Taine. De aceea, în vechime, toate Sfintele Taine se săvârșeau de regulă în cadrul Sfintei Liturghii sau cel puțin, în strânsă legătură cu Sfânta Euharistie, care este „Taina Tainelor”, centrul vieții Bisericești.

Spre deosebire de slujbele bisericești care împlinesc funcția latreutică a cultului Bisericii, adică adorarea lui Dumnezeu și evlavia sau dragostea față de persoanele și lucrurile sfinte, în slujba Sfintelor Taine, stă pe primul plan funcția harismatică (sfințitoare), prin care Biserica împărtășește credincioșilor harul sfințitor a lui Dumnezeu pentru mântuirea lor.

Biserica Ortodoxă, „acordă Tainelor un loc de mare importanță în iconomia mântuirii ca mijloace prin care se înfăptuiește unirea oamenilor cu Hristos”, iar la baza Tainei „stă lucrarea Duhului Dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor și a materiei dintre ele”.

Scopul Tainei, în înțelesul general, este unirea lui Dumnezeu cu creatura sau mai bine zis, cu întreaga creație văzută și nevăzută (cosmosul), iar „unirea aceasta începe odată cu actul creației și a fost menită să se desăvârșească prin mișcarea creației spre starea în care Dumnezeu va fi totul în toate (I Cor. 15, 28)”. Așadar, Tainele au o funcție unificatoare.

Mântuitorul Hristos a asumat firea umană (creată) ca prin ea să Se unească mai strâns cu toată creația, devenind mijloc de unificare a tuturor făpturilor cu Dumnezeu. Paradoxul constă în faptul că, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuși este și om, Creatorul este și creatură, infinitul se face finit, cele din urmă fiind plinite de cele dintâi. Aceasta este Taina lui Hristos și anume, că Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să poată ajunge asemenea cu Dumnezeu, aceasta fiind vocația fundamentală a omului de la crearea sa. Fiul lui Dumnezeu „a făcut din umanitatea asumată, mijlocul de unire și de îndumnezeire a întregii umanități și creații în Dumnezeu”. Această posibilitate concretă a unirii cu El prin Sfintele Taine, se datorează firii Sale omenești îndumnezeite și pnevmatizării trupului Său după Învierea și Înălțarea la Cer. Ceea ce a făcut Hristos cu umanitatea asumată pe care a îndumnezeit-o, vrea să facă și cu umanitatea noastră, pentru că Dumnezeu nu S-a întrupat pentru El, ci pentru noi și a noastră mântuire.

Prin Sfintele Taine, sfințirea o lucrează Duhul Sfânt prin trupul înduhovnicit al lui Hristos, care pătrunde cu trupul (energia trupului) Său în trupurile noastre prin materiile (acte văzute) folosite în Taine, prezent în mod invizibil, dar totuși real și eficient.

Materia sfințită de Duhul Sfânt în Taine, nu trebuie văzută ca fiind separată de harul sau puterea lui Hristos care ni se împărtășește prin ea, deoarece ea însăși e plină de lucrarea nevăzută a harului.

Săvârșitorul Tainelor este preotul ca reprezentant al Bisericii, deoarece prin el lucrează Duhul Sfânt în chip nevăzut, iar primitorul Tainei, credinciosul, „se deschide puterii dumnezeiești transmise de săvârșitor, prin credință”. Așadar, nu materia și cuvintele rostite sau gesturile săvârșite, luate în ele însele, constituie Taina, ci întâlnirea dintre două persoane umane deschise prin credință Duhului Sfânt, care se prelungește și asupra materiei.

Dacă în timpul activității Sale pe pământ, Mântuitorul ne transmitea puterea și lucrarea Sa sfințitoare prin trupul Său, prin cuvintele Sale, prin veșmintele Sale, după înălțarea la cer, se folosește de materia cu care stă în legătură trupul nostru. Trupul lui Hristos îndumnezeit, după Înviere și Înălțarea la cer, și-a păstrat însușirile trupului uman, de exemplu nu poate fi omniprezent și din acest motiv e nevoie de o persoană, pentru a binecuvânta și a săvârși gesturile pe care Hristos le-a făcut când era pe pământ.

Cu toate că preotul săvârșește Sfintele Taine în Biserică, Hristos este adevăratul săvârșitor al Tainelor în chip nevăzut, pentru că lucrarea și puterea comunicate prin Taine nu sunt ale lui, ci ale lui Hristos. Din formulele Tainelor: „se împărtășește robul lui Dumnezeu”; „se botează robul lui Dumnezeu” sau „se cunună robul lui Dumneze”, nu reiese că preotul botează, cunună, etc. ci că săvârșitorul propriu-zis al Tainelor este Însuși Hristos, care lucrează nevăzut prin preot, preotul fiind doar un instrument.

Pentru acest motiv, validitatea Sfintelor Taine nu depinde de vrednicia săvârșitorului. Validitatea Tainelor este obiectivă și reală, însă efectul lor poate fi împiedicat atunci când cel care le primește o face cu nevrednicie, fără pregătirea necesară: „Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit” (I Cor. 11, 28-30).

1.2 Despre Taina Căsătoriei

Până în secolul al IX-lea, Biserica n-a cunoscut o slubă proprie Căsătoriei, separată de Dumnezeiasca Liturghie. Ceremoniile liturgice ale căsătoriei s-au dezvoltat plecând de la binecuvântarea pe care o dădea Biserica mirilor în cadrul sărbătorii familiale, prilejuite de căsătoria membrilor unei comunități creștine. Astfel, preotul care asista la căsătorie, se limita la câteva rugăciuni și psalmi, iar treptat, s-a trecut la încununare și la unirea mâinilor.

Într-una dintre omiliile la Facere, Sfântul Ioan Gura de Aur spunea că se cuvine și că trebuie invitat preotul pentru binecuvântare și rugăciune. În primele veacuri, preotul dădea binecuvântarea mirilor în case particulare, însă cu timpul, oamenii au început să meargă la Biserică pentru a primii binecuvântarea de la preot, săvârșirea nunții mutându-se din case la Biserică. Prin urmare, separarea dintre serbarea familiei și binecuvântarea Bisericii trebuie să fi favorizat formarea unei slujbe propriu-zise a tainei cununiei.

Cu toate că Taina Căsătoriei este cea mai veche taină, fiind instituită în rai, trebuie să precizăm că Taina Căsătoriei nu a purtat niciodată în cărțile liturgice numele de taină, ca celelalte Sfinte Taine, ci fie direct Logodnă și Căsătorie, fie Slujba Logodnei și Slujba Căsătoriei (sau a Cununiei – mai târziu) sau Nuntă, așa cum se găsește în Molitfelnicul românesc. Terminologia aceasta de Sfinte Taine a intrat în limbajul teologic după conciliul de la Trident (1545-1563), datorită Sfântului Apostol Pavel care afirmă: „taina aceasta mare este” (Efeseni 5, 32), totodată stabilindu-se și numărul Sfintelor Taine.

Menționăm faptul că nu trebuie confundate cele două noțiuni: Nunta și Cununia (așa cum mulți, din păcate, o fac). Când vorbim despre Taina Nunții, ne referim la unirea trupească (fizică) și duhovnicească (metafizică) a unui bărbat cu o femeie, în vederea mântuirii lor în Hristos, prin păstrarea curăției trupești și a fidelității conjugale și prin nașterea și educarea pruncilor. În creștinism aceasta se face încă din secolul I cu binecuvântarea sau cel puțin cu aprobarea Bisericii.

Când însă ne referim la Slujba Cununiei sau a Încununării, avem în vedere ritul sau slujba actuală de binecuvântare a Bisericii asupra mirilor, la începutul însoțirii lor pentru întreaga viață. Această slujbă are o istorie mai nouă și ea nu reprezintă actul primar de binecuvântare a Nunții la creștini.

Deci, este impropriu și oarecum greșit să folosim expresia „Taina Cununiei”, pentru că „Taina” nu se reduce la actul liturgic al încununării mirilor.

Dacă omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, cu vocația de a ajunge la asemănarea cu El, adevărata căsătorie creștină este o Taină a Împărăției lui Dumnezeu după modelul iubirii intratrinitare și are o dimensiune comunitară eshatologică, pentru că fiecare om este chemat să participe la viața de comuniune a Preasfintei Treimi.

Adeseori vorbind despre Împărăția Cerurilor în parabole (Mt. 22, 2-14 si 25), Mântuitorul o aseamănă cu o nuntă (gamos), care nu desemnează în mod direct căsătoria omenească, ci nunta eshatologică a lui Hristos la «cina nunții Mielului» (Apoc. 19, 9), la care este chemată să participe toată făptura.

Părintele Stăniloae definește Taina Nunții ca fiind „un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Duhului Sfânt unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică”.

Paul Evdokimov evidențiază faptul că „prin harul Tainei Nunții […] cei doi privesc pe Hristos, privindu-se unul pe altul și acest altul e iubirea Lui care e darul harului”. „Faptul că putem vedea pe Dumnezeu prin altul, că iubirea față de altul ni-l face pe acela transparent al lui Dunmnezeu, e un dar al Întrupării Cuvântului. Prin aceasta Cuvântul lui Dumnezeu ne-a dat putința să-l vedem prin fața omenească, mai întâi în El însuși, apoi în toți cei în care Hristos se sălășluiește, sau continuă să se Întrupeze prin Taine”.

În Sfânta Taină a Nunții, legătura dintre mire și mireasă este tranfigurată prin harului Duhului Sfânt, depășind starea naturală care presupune funcțiuni fiziologice, psihologice și sociologice și intră într-o stare harică, menită să-i poarte pe treptele desăvârșirii până la unirea lor cu Hristos: „Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracția trupească și cea spirituală, cu o iubire în care fiecare prețuiește taina celuilalt și afirmă în iubirea sa disponibilități nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a accepta toate jertfele și oboselile pentru el”.

Rezumând, se poate spune că harul dumnezeiesc e cerut pentru cei ce se căsătoresc ca să poată frâna tendința spre satisfacerea exclusivă a poftei trupești, care coboară pe fiecare din cei doi la starea de obiect al egoismului pătimaș al celuilalt, ca să poată frâna orice altfel de egoism și infidelitate a unui soț în raporturile cu celălalt.

Taina Nunții cuprinde și revelează totodată Taina iubirii lui Dumnezeu, împărtășită omului prin creație, răscumpărare și viața veșnică în Împărăția Cerurilor. Din acest motiv, putem afirma că sensul și scopul final al Căsătoriei îl constituie unirea bărbatului și a femeii care sunt un trup în Taina Nunții, cu Dumnezeu, pentru îndumnezeire în Împărăția Cerurilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur întrebându-se de ce această Taină este mare, conchide: „Pentru că Hristos, lăsând pe Tatăl, S-a pogorât pe pământ și a venit la mireasa Sa și a devenit cu ea un duh, după cum zice: „Cel ce se lipește de Domnul este un duh cu El” (I Cor. 6, 17) […]”. Totodată, Sfântul Părinte a zugrăvit în cuvinte, cu măiestria lui caracteristică de Gură de Aur, cel mai frumos tablou teologic cu referire la unirea spirituală dintre Mirele Hristos și Mireasa Sa – Biserica (firea omenească), arătând cât de mult a iubit Dumnezeu lumea:

„Dumnezeu Și-a dorit pentru sine o desfrânată. Da, o desfrânată! Despre firea noastră omenească vorba bărbatului și a femeii care sunt un trup în Taina Nunții, cu Dumnezeu, pentru îndumnezeire în Împărăția Cerurilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur întrebându-se de ce această Taină este mare, conchide: „Pentru că Hristos, lăsând pe Tatăl, S-a pogorât pe pământ și a venit la mireasa Sa și a devenit cu ea un duh, după cum zice: „Cel ce se lipește de Domnul este un duh cu El” (I Cor. 6, 17) […]”. Totodată, Sfântul Părinte a zugrăvit în cuvinte, cu măiestria lui caracteristică de Gură de Aur, cel mai frumos tablou teologic cu referire la unirea spirituală dintre Mirele Hristos și Mireasa Sa – Biserica (firea omenească), arătând cât de mult a iubit Dumnezeu lumea:

„Dumnezeu Și-a dorit pentru sine o desfrânată. Da, o desfrânată! Despre firea noastră omenească vorbesc. El era înalt, ea umilă. Înalt, însă nu ca statură ci ca fire. Întru totul curat era, ființa Lui neprihănită, iar firea Lui fără stricăciune […]. El, atât de mare și preaînalt, Și-a dorit pentru Sine o desfrânată. De ce? Pentru ca să o preschimbe din desfrânată în fecioară. Pentru a deveni Mirele ei. Și ce face pentru aceasta? Nu trimite la ea vreuna din slugile sale, nu trimite vreun înger sau arhanghel. Nici heruvimi și nici serafimi nu trimite. Ci vine El Însuși. El care o iubea atât de mult. Și-a dorit pentru Sine o desfrânată? Și ce face? Pentru că aceasta nu putea să urce la cele de sus, a coborât El la cele de jos. A venit la cortul ei. A aflat-o amețită de băutură. Și cum a venit? Fără să-și dea pe față dumnezeirea Sa, ci S-a făcut întru totul asemenea ei, pentru ca nu cumva văzându-L să se înfricoșeze și să fugă, să o piardă. A aflat-o plină de răni, sălbăticită, stăpânită de demoni. Și ce face? O ia cu Sine și o face soția Sa. Și ce-i dăruiește? Un inel! Ce inel? Duhul cel Sfânt. Apoi îi spune:

Nu te-am sădit oare în Rai?

Da, îi răspunde.

Și cum ai căzut de acolo?

A venit diavolul și m-a luat din Rai.

Ai fost sădită în Rai și te-a scos afară! Iată, te voi sădi acum înlăuntrul Meu. Nu va îndrăzni să se apropie de Mine. Păstorul te va păzi și lupul nu va mai veni.

Dar sunt atât de păcătoasă și plină de necurăție, a zis.

Nu te neliniști, sunt doctor.

Fii dar cu multă luare-aminte! Privește ce face! A venit să o ia pe desfrânată așa cum era ea, afundată în necurăție. Ca să înțelegi cât de mare era dragostea Mirelui. Căci așa este cel ce iubește, nu cere socoteală pentru nimic, ci iartă toate păcatele și greșelile […]. Pentru că cel ce iubește nu se interesează de purtarea celuilalt. Cel ce iubește nu vede lipsa de frumusețe. De aceea se numește dragoste, pentru că adeseori iubește și ceea ce este urât. Așa a făcut Hristos. A văzut o urâciune, S-a umplut de dragoste pentru ea și a înnoit-o, a făcut din ea o ființă nouă.

A luat-o la Sine ca pe o soție, o iubește ca pe o fiică, o îngrijește ca pe o slujnică și îi poartă de grijă ca unei fecioare. Ca Mire a luat-o de soție a Sa. Aducându-Se pe Sine jertfă de curățire, îi iartă totul. Ca un Mire păstrează frumusețea ei și ca un soț bun Se îngrijește să nu-i lipsească nimic. O, Mire, care preschimbi urâciunea miresei în frumusețe […]!”

Prin urmare, numai „în Hristos și în Biserică” Nunta devine Taină a Bisericii, familia nou întemeiată se sfințește și devine ea însăși o „mică biserică”, ce are menirea de a se sfinți pe ea însăși, în primul rând, apoi lumea.

Biserica Ortodoxă a acordat și acordă o importanță majoră căsătoriei și familiei creștine, deoarece de acestea depind nu numai destinul a doi oameni, ci și al comunității umane în general, al unui neam, al Bisericii.

1.3 Instituirea și caracterul de Taină al Căsătoriei

Instituirea Tainei Căsătoriei, a unității harice dintre bărbat și femeie își are originea în Paradis.

Deși unii teologi consideră prezența Mântuitorului Hristos la Nunta din Cana Galileii ca o instituire prin confirmare, sunt mai mulți aceia care afirmă că ea nu este instituită atunci ca Taină, deoarece însoțirea dintre bărbat și femeie dăinuiește de la începutul lumii, iar Iisus nu face altceva decât să confirme unitatea primordială.

Aceasta reiese și din faptul că istorisirea petrecerii la Nunta din Cana este foarte lapidară. Mântuitorul se limitează doar la binecuvântarea apei la cererea Maicii Sale, care s-a prefăcut în vin și la nevoia de continuare a veseliei nuntașilor, însă fără niciun cuvânt sau aluzie la nuntă sau la miri, nici măcar o binecuvântare adresată lor.

Vorbind despre Căsătorie, Hristos făcea adesea referiri la Vechiul Testament evidențiind unitatea primordială: „N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie?” (Matei 19, 4); „Și apropiindu-se fariseii, Îl întrebau, ispitindu-L, dacă este îngăduit unui bărbat să-și lase femeia […]” (Marcu 10, 2-12).

Prin urmare, nu poate fi vorba despre o instituire a Tainei Căsătoriei în Noul Testament, în felul cum o găsim pentru celelalte șase Taine, ci mai degrabă de o reașezare a Căsătoriei pe temeliile sfințeniei, precum firea umană a fost restaurată și îndumnezeită prin asumarea ei de către Hristos.

Căsătoria este caracterizată prin patru atribute: monogamă, heterosexuală, binecuvântată și conjugală, fiecare fiind vital pentru stabilirea legământului unic dintre soți.

Monogamă: pentru că mariajul implică angajamentul exclusiv și total a două persoane, una față de cealaltă.

Heterosexuală: întrucât „Dumnezeu i-a făcut bărbat și femeie”.

Binecuvântată: deoarece Dumnezeu a binecuvântat de la început bărbatul și femeie cu capacitatea de „a crește și a se înmulți” (Fac. 1, 28).

Conjugală: pentru că unirea la care Dumnezeu îi cheamă pe bărbat și pe femeie reprezintă o „nouă creație”, făcând din doi „un singur trup” cu menirea de a spori în dragoste și lucrând împreună la mântuirea lor și a copiilor lor.

Caracterul de Taină al Căsătoriei reiese cel mai limpede din sfaturile Sfântului Apostol Pavel pe care le adresa femeilor de a se supune bărbaților, precum Biserica este ascultătoare de Hristos, iar bărbaților de a-și iubi femeile precum a iubit Hristos Biserica […], apoi continuă: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 32). Observăm așadar, că Apostolul numește Căsătoria nu numai taină, ci îi spune «taină mare».

Părinții, scriitorii și învățătorii bisericești au apărat cu toții sfințenia și caracterul de Taină al Căsătoriei, pentru că ea nu trebuie privită numai în legătură cu aceia care se căsătoresc, ci trebuie raportată la Biserica întreagă și prin aceasta la lumea întreagă. În acest sens, „Taina Căsătoriei este mai cuprinzătoare decât familia. Este Taina iubirii dumnezeiești, Taina cuprinzătoare a existenței peste tot, și acesta e motivul pentru care ea interesează toată Biserica și, prin Biserică, întreaga lume”.

De exemplu Tertulian afirmă: „Cum ne-am putea explica fericirea acestei căsătorii, pe care Biserica o săvârșește, binecuvântarea o pecetluiește, îngerii o proclamă și Tatăl ceresc o aprobă?” Tot el aduce ca dovadă pentru sfințenia căsătoriei faptul că Însuși Mântuitorul a binecuvântat copiii, altfel n-ar fi aprobat căsătoria, deoarece cine urăște sămânța (copiii), detestă fructele.

De asemenea Fericitul Augustin arată că „în căsătoriile creștine, sfințenia căsătoriei este mai mult decât fecunditatea pântecelui”, iar Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Înaintând în castitate nu trebuie să te mândrești față de cei căsătoriți, căci nunta este cinstită și patul nespurcat, zice Apostolul (Evrei 13, 4). Și tu care păzești curăția nu ești născut tot din cei uniți prin căsătorie? Nu disprețui valoarea argintului, pentru că ai aur”.

Caracterul căsătoriei creștine se evidențiază prin două însușiri fundamentale: unitate și indisolubilitate.

Unitatea căsătoriei, după rânduiala dumnezeiască, este căsătoria care se săvârșește între un singur bărbat și o singură femeie (monogamia). Căsătoria monogamică este o lege firească lăsată de Dumnezeu, pentru că dintru început a fost creat un singur bărbat și o singură femeie (Fac. 1, 27; 2, 22-24; Matei 19, 4-6), iar Biserica a osândit cu severitate atât poligamia (unirea conjugală a unui bărbat cu mai multe soții), cât și poliandria (unirea conjugală a unei femei cu mai mulți bărbați), ca obiceiuri păgânești care înjosesc demnitatea omenească.

În ceea ce privește poligamia din Vechiul Testament, Sfântul Ioan Gură de Aur conchide: „ […] Fiind la început, îi era îngăduit bărbatului să aibă două, trei sau mai multe femei, ca să se înmulțească neamul omenesc (și pentru venirea lui Mesia), acum însă, neamul omenesc s-a înmulțit destul […]” (Omilia 56 la Facere).

Prin indisolubilitatea căsătoriei se înțelege căsătoria care odată încheiată, nu se mai poate desface. Mântuitorul s-a pronunțat asupra indisolubilității căsătoriei când a fost întrebat de farisei „dacă se cuvine omului să-și lase femeia sa pentru orice pricină”, iar El le-a răspuns: „N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie? Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19, 3-6). Asemenea și Sfântul Apostol Pavel se pronunță: „Iar celor ce sunt căsătoriți, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat! Iar dacă s-a despărțit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot așa bărbatul să nu-și lase femeia” (I Corinteni, 7, 10-11).

Bazată pe cuvântul Mântuitorului, Biserica ortodoxă nu divorțează pe cei căsătoriți, decât în cazul când unul din ei a rupt unitatea dintre ei prin adulter: „Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, și se va însura cu alta, săvârșește adulter; și cine s-a însurat cu cea lăsată săvârșește adulter” (Matei 19, 9), iar soțul (soția) care a fost trădat de celălalt, are dreptul de a se căsători din nou, însă maxim de trei ori.

Celălalt caz în care legătura căsătoriei se poate desface îl constituie decesul unuia dintre soți, pentru că numai moartea îi poate desparte în chip firesc pe cei doi soți: „Femeia măritată e legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăiește; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă față de lege, ca să nu fie adulteră, luând un alt bărbat” (Rom. 7, 2-3).

1.4. Explicarea rânduielii Logodnei

Rânduiala din prezent a Slujbei Logodnei are următoarea schemă:

Binecuvântarea și Ectenia Mare;

2 rugăciuni: una principală și a doua de plecare a capetelor;

Punerea inelelor prin formule ce se repetă de 3 ori pentru mire și mireasă, urmate de schimbarea inelelor;

O rugăciune mai lungă (despre inel);

Ectenia întreită și Otpustul (în cazul săvârșirii separate a Logodnei).

Astăzi în general, slujba Logodnei precede Cununia, însă ea se poate oficia și împreună și separat de Cununie. Prin logodnă, logodnicul și logodnica își dau consimțământul fidelității reciproce și în același timp, se făgăduiesc în logodna lor cu Dumnezeu.

În vechime, consimțământul valida căsătoria, iar logodna nu era o pregătire pentru Cununie, ca-n zilele noastre, ci doar o binecuvântare care era suficientă pentru încheierea căsătoriei.

Biserica, prin binecuvântarea lui Dumnezeu: „Cel ce binecuvintezi pe cei ce binecuvintează […]”, întărește și sfințește, totodată, legământul dintre doi tineri (logodnic și logodnică) încheiat în Hristos, care-i arvunește pe cei doi Împărăției lui Dumnezeu și vieții veșnice.

Actul principal din slujba Logodnei îl reprezintă punerea și schimbarea inelelor. Acest obicei vechi, Biserica l-a preluat și l-a consfințit prin încadrarea în slujba bisericească, dându-i un sens duhovnicesc. Inelul reprezintă în primul rând, făgăduința lui Dumnezeu către om: „[…] Însuți, dar, Stăpâne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai trimis adevărul peste moștenirea Ta și făgăduința Ta peste robii Tăi, părinții noștri, cei aleși ai Tăi din neam în neam, caută spre robul Tău (N) și spre roaba Ta (N) și întărește logodna lor în credință, în înțelegere, în adevăr și în dragoste”, iar în al doilea rând, semnul logodirii omului cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Și-a ales Biserica dintre neamuri, așa cum își alege mirele mireasa: „Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce dintre neamuri mai înainte Ți-ai logodit Biserica, fecioară curată, binecuvintează logodna aceasta; unește și păzește pe robii Tăi în pace și într-un gând”.

Schimbarea inelelor este o tradiție preluată de creștini. Acest act avea loc în cadrul unui prânz familial: „După schimbul făgăduințelor, logodnicul înmâna un inel de fier tinerei fete, care-l purta pe al patrulea deget de la mâna stângă, ca mărturie pentru viitoarea unire a lor”

Prin urmare, logodna creștină semnifică împăcarea omului cu Dumnezeu, deoarece prin inel, fiul risipitor este reprimit în demnitatea sa originară.

1.5. Explicarea rânduielii Cununiei

Rânduiala din prezent a Slujbei Cununiei are următoarea schemă:

Tămâierea solemnă și cântarea Ps. 127;

Binecuvântarea Mare și o Ectenie Mare, cu cereri speciale pentru miri;

2 rugăciuni mari + rugăciunea principală (numită și „epicleza Slujbei Cununiei”) la care se unesc mâinile mirilor;

Punerea cununiilor prin formule ce se repetă de 3 ori pentru mire și mireasă + binecuvântarea de 3 ori a mirilor, prin cuvintele: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu slavă și cu cinste, încununează‐i pe dânșii”;

Apostolul (Efeseni 5, 20‐33) și Evanghelia (Ioan 2, 1‐11), urmate de o Ectenie întreită;

O altă rugăciune, a 4‐a;

Ectenia cererilor și „Tatăl nostru”;

Rugăciunea de binecuvântare a „paharului comun” sau „cupei comune”;

Mirii beau de 3 ori din „cupa comună”, iar strana cântă: „Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema”;

Strana cântă 3 tropare (începând cu „Isaia dănțuiește”), iar preotul împreună cu mirii și cu nașii înconjoară masa pe care stă Sfânta Evanghelie.

Ridicarea cununiilor: „Mărit să fii mire ca Avraam…”, „Și tu mireasă, mărită să fii ca Sarra…”;

Rostirea unor urări speciale pentru mire și mireasă;

Alte 2 rugăciuni și Otpustul (special).

Îndată după săvârșirea Logodnei sau după un oarecare timp (dacă Logodna se săvârșește separat de Cununie la cererea mirilor), mirii stau în naosul Bisericii, în fața unei mese pe care se află Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și Cununiile; strana cântă Psalmul 127, iar preotul face cădirea.

Când Cununia se săvârșea separat de Logodnă, mirii intrau solemn în Biserică, în timp ce se cânta Psalmul 127, iar preotul mergea înaintea lor cădind. Inițial, această rânduială era rezervată doar împăraților, însă ulterior s-a extins la toți creștinii.

Această procesiune reprezintă intrarea mirilor în Împărăția Cerurilor, pentru că slujba Cununiei începe cu binecuvântarea Împărăției lui Dumnezeu: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”. Trebuie precizat faptul că toate Sfintele Taine încep cu această formulă, pentru că însăși finalitatea lor este Împărăția lui Dumnezeu.

„Cununia, din moment ce se întemeiază pe unirea lui Hristos cu Biserica, trebuie să aspire către transfigurare. E comuniune. La început, cei doi sunt mai mult un trup. Apoi, un trup și un suflet. Apoi, un trup, o inimă și un suflet”.

Comuniunea mirilor se împlinește și se desăvârșește în comuniunea lor cu Dumnezeu în Jertfa Euharistică în care devin „un singur trup” în Trupul lui Hristos.

Nunta este „chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. De aceea, numai când cei doi soți sunt uniți cu sufletul în Dumnezeu, dăinuiește și unirea trupească și aduce roade după Dumnezeu: copii curați și trăgători spre El”.

Crucea căsătoriei presupune iubirea jertfelnică a unuia față de celălalt și a lor față de Dumnezeu și față de aproapele. Sensul duhovnicesc al căsătoriei îl reprezintă transformarea rudeniei de sânge în rudenie duhovnicească și așa ajunge familia să devină o „mică biserică”.

Deasupra cununilor se face semnul Sfintei Cruci în numele Preasfintei Treimi, deoarece prin binecuvântare, ele ies din realitatea terestră a acestei lumi pentru a fi primite de Dumnezeu în Împărăția Cerurilor: „Doamne, Dumnezeul nostru […], primește cununile lor în împărăția Ta, păzindu-i curați, fără prihană și neasupriți în vecii vecilor”.

1.5.1 Rugăciunile premergătoare încununării

Între binecuvântarea edenică și binecuvântarea nunții există o legătură tainică.

Taina Căsătoriei are la bază taina unirii desăvârșite dintre om și Dumnezeu, a comuniunii înainte de căderea protopărinților, dar care a fost deplin restaurată prin întruparea lui Hristos. Astfel, cei doi soți, pentru a redescoperi unitatea ontologică a cuplului de dinainte de păcatul strămoșesc, trebuie să conlucreze cu iubirea harică dobândită prin Taina Nunții. Această unitate nu poate fi refăcută decât în Dumnezeu, deoarece unitatea dintre oameni este reflectată de unitatea treimică: „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una […]. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime […]” (In. 17, 21-23).

Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu este condiționată de căderea omului în păcat și nici rezultatul voinței sau rațiunii omenești, pentru că „adânca rațiune a întrupării nu pleacă de la om, ci de la Dumnezeu, din dorința de a deveni Om […]. Cu sau fără cădere, Dumnezeu a creat lumea pentru ca aici El să devină Om și pentru ca omul să devină «Dumnezeu prin har»”.

Precum Dumnezeu așa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca lumea să dobândească viața veșnică (In. 3, 16) și după cum Hristos așa de mult a iubit Biserica și S-a jertfit pe Sine pentru ea (Efes. 5, 25), așa și mirii trebuie să lucreze talanții iubirii primiți în Taina Nunții.

Momentul principal din Slujba Cununiei este acela în care se săvârșește consfințirea legăturii dintre bărbat și femeie, prin cuvintele preotului: „Întinde mâna Ta din sfântul Tău locaș și unește pe robul Tău (N), cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoțește bărbatul cu femeia”, cuvinte care sunt socotite ca o epicleză a Tainei.

Călcarea poruncii divine a atras moartea asupra omului, iar moartea a distrus atât unitatea interioară a acestuia, cât și comuniunea lui cu Dumnezeu. Hristos se unește cu firea umană prin întrupare, devenind Dumnezeu-Om, tocmai pentru a reface această unitate.

Iubirea care rămâne doar în sfera trupului și nu aduce și trupul la o iubire mai înaltă este o iubire trupească, irațională și nu poate să se ridice la vocația familială, în care scopul final este desăvârșirea în iubirea lui Dumnezeu a celor doi soți împreună cu eventualii prunci, iar această experiență nu se poate împlini decât numai în familia binecuvântată de Dumnezeu.

Pentru ca Hristos să ia chip în miri, ei primesc în Dumnezeiasca Euharistie, Sfântul Trup și Scumpul Sânge al lui Hristos în trupurile și sufletele lor, ajungând să spună ca Apostolul: „Și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20).

„Iubirea – precizează Sfântul Ioan Gură de Aur – are asemenea calități, încât iubitul și iubita nu mai formează două ființe, ci una singură […]; ele nu sunt doar unite, ci sunt una, pentru că iubirea schimbă însăși substanța lucrurilor”.

1.5.2 Încununarea

„Se cunună robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”.

Acest act liturgic al punerii cununiilor (înainte, aceste coroane erau făcute de obicei din felurite flori) pe capetele mirilor, pecetluiește săvârșirea tainei. Încununarea mirilor nu este un act liturgic de sorginte creștină sau de sorginte pur păgână, ci reprezintă o deversitate de culturi existente în perioada de formare a vieții liturgice creștine. Însă, ceea ce este important, este că Sfinții Părinți i-au dat un nou sens duhovnicesc cununiilor nupțiale.

De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Se pune o coroană pe capetele lor (ale mirilor), simbolul victoriei lor, căci se apropie neînvinși de ușa căsătoriei, ei, care n-au fost biruiți de patimă. Dacă cineva, sclav al patimii, s-a dedat prostituției, pentru ce mai are el cunună pe cap, el, care nu este altceva decât un învins?”

Atingând preotul cu fiecare cunună fruntea celor doi miri și amintind pe amândoi la așezarea cununii fiecăruia, se evidențiază faptul că fiecare cunună este într-un fel și a celuilalt; așadar, fiecare are datoria să-și poarte crucea unul altuia.

1.5.3 Cununiile

În Noul Testament, cununa (coroana) reprezintă: semnul victoriei în competițiile atletice: „Nu știți voi că acei care aleargă în stadion, toți aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergați așa ca să-l luați. Și oricine se luptă se înfrânează de la toate. Și aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă” (I Cor. 9, 24-25); recompensa divină și veșnică a dreptății dumnezeiești: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Tim. 4, 7-8) și „când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veți lua cununa cea neveștejită a măririi” (I Pt. 5, 4).

„[…] Și dă robilor Tăi acestora (N) viață pașnică, lungime de zile, înțelepciune, dragoste unuia către altul întru legătura păcii, dar de prunci, seminție cu viață îndelungată, cununa cea neveștejită a măririi […]”. Așadar, spre „cununa cea neveștejită a măririi” sunt chemați toți creștinii, pe cele două căi pe care le recomandă Biserica, proprii fiecăruia: monahism sau viața de familie.

Totodată, ritualul încununării în slujba Cununiei ne arată că mirii sunt încununați cu slavă și cinste: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste încununează-i pe dânșii”. Această slavă și cinste acordată mirilor ne aduce aminte, că omul fiind cununa creației: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți […]” (Fac. 1, 28) este împărat, stăpân peste poftele trupului său, precum protopărinții noștri înainte de cădere.

Cununile reprezintă în același timp și martitiul. Această dimensiune a cununilor mucenicilor, se găsește sugestiv în troparul: „Sfinților mucenici, care bine v-ați nevoit și v-ați încununat, rugați-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”. Calea Împărăției este martiriul – mărturisirea lui Hristos, iar aceasta înseamnă răstignire și suferință. Căsătoria care nu răstignește constant egoismul și autosuficiența, care nu moare sieși, pentru a se desăvârși, nu este o căsătorie creștină.

Nu în ultimul rând, cununile sunt primite de Dumnezeu în Împărăția Cerurilor: „Primește cununile lor în împărăția Ta, păzindu-i curați, fără prihană și neasupriți în vecii vecilor”. Prin această rugăciune, Îl rugăm pe Dumnezeu să primească în Împărăția Sa cununile celor doi miri care au fost readuși la starea paradisiacă și încununați ca împărați ai creației. Prin urmare, locul împlinirii și al desăvârșirii Tainei Nunții este Împărăția Cerurilor: „Dă-ne nouă mai cu adevărat să ne împărtășim cu Tine în ziua cea neînserată a Împărăției Tale” (Canonul Învierii).

1.5.4 Lecturile Biblice

Lecturile Biblice din cadrul slujbelor nu au fost aceleași pe parcursul istoriei lor. De exemplu, pentru Apostol se citea din I Cor. 6, 15-20, I Cor. 7, 2-10 sau din Efes. 5, 20-31, iar pentru Evanghelie se folosea textul din Mt. 19, 3-6, privind indisolubilitatea căsătoriei sau Ioan 2, 1-11, ca în rânduiala actuală.

Structura liturgică a slujbei cu lecturile din Sfânta Scriptură, urmate de ectenia întreită și de ectenia cererilor, care introduce rugăciunea Tatăl nostru, succedată de paharul comun, ne lasă impresia că Taina Căsătoriei a fost concepută ca o Liturghie Euharistică.

Slujba Căsătoriei presupune participarea mirilor la Dumnezeiasca Liturghie și Împărtășirea lor și deși practica actuală păstrează contextul euharistic al căsătoriei, paharul comun a fost acceptat, din păcate, ca un substitut al Sfântului potir, umbrând astfel caracterul de Taină care o consacră.

1.5.5 Troparele din timpul „dansului liturgic”

Taina Nunții are o dimensiune spirituală: dăruirea de sine a doi oameni, iar această dăruire este învăluită de jertfa pe care omul și-o asumă de bunăvoie.

În timpul troparului: „Isaie, dănțuiește; Fecioara a avut în pântece și a născut Fiu pe Emmanuel, pe Dumnezeu și Omul; Răsăritul este numele Lui, pe Care slăvindu-L, pe Fecioara o fericim”, ca și-n timpul celorlalte două tropare care urmează, preotul, cădind (ținând Evanghelia în mână – practica liturgică a Bisericii din Grecia), îi ia pe miri de mână și împreună cu nașii înconjoară masa, într-un „dans liturgic” ca la Taina Botezului.

Această procesiune în cerc semnifică eterna călătorie, călătorie către Împărăția lui Dumnezeu care nu are sfârșit, iar în timpul acestui „pelerinaj”, se începe cu imnul de bucurie al lui Isaia, pentru zămislirea Fiului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei, pentru că cei ce se vor naște din această căsătorie vor fi și ei membri ai Împărăției veșnice a lui Dumnezeu.

Al doilea tropar ne arată, invocând rugăciunea Mucenicilor, calea către această Împărăție la care sunt chemați și soții, și anume martiriul: „Sfinților Mucenici, care bine v-ați nevoit și v-ați încununat, rugați-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”.

Al treilea tropar, care din nou îi evocă pe Martiri, însă de această dată împreună cu Apostolii, ne arată unitatea la care este chemată să tindă dragostea conjugală în Biserică și anume la unitatea trinitară: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule; lauda apostolilor și bucuria mucenicilor, a căror propovăduire este Treimea cea de o ființă”.

În otpustul rânduielii Nunții sunt pomeniți Sfinții Împărații Constantin și Elena și Sfântul Mare Mucenic Procopie, deoarece mirii cununați sunt ridicați la o cinste împărătească și la conlucrare pentru credință, asemenea împăraților Constantin și Elena și la răbdarea greutăților asemenea mucenicilor.

1.5.6 Ridicarea Cununilor

Rânduiala din prezent a ridicării cununilor cuprinde:

2 rugăciuni asupra mirilor (una principală și alta de plecare a capetelor);

Otpustul mic și ducerea în biserică a mirilor.

În Biserica primară, mirele și mireasa purtau cununile primite în cadrul Tainei Nunții, timp de opt zile, însă astăzi, ele se ridică de pe capul mirilor și se reașează pe Sfântă Evanghelie, gest liturgic însoțit de scurte rugăciuni.

Pe lângă această rânduială normativă pentru toți ortodocșii (cu mici diferențe locale nesemnificative), în Biserica greacă se practică și o rânduială a Cununiei încadrată în Liturghia Sfântul Ioan Gură de Aur.

Diagrama slujbei Nunții în Cadrul Dumnezeieștii Liturghii în traducerea românească este următoarea:

Preotul se îmbracă în toate veșmintele și proscomidește;

Citește utrenia și face otpustul complet;

Mirii așteaptă în partea de jos a bisericii (pronaos), unde îi întâmpină preotul și săvârșește Logodna, fără rugăciunea: „Doamne, Cel ce pe sluga patriarhului Avraam […]”.

Se cântă Stihurile: „Fericiți cei ce se tem de Domnul […]”, iar preotul îi introduce în naos sau pe solee, unde masa cu cele necesare este deja pregătită;

Acolo zice preotul: „Binecuvântată este Împărăția […]”;

Ectenia Mare;

A 3-a rugăciunea a nunții: „Dumnezeule, Cel ce din țărână ai făcut pe om și din coasta lui […]” (primele 2 rugăciuni nu se spun);

Are loc încununarea mirilor: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste încununează-i pe dânșii”;

Urmează rugăciunea vohodului mic și vohodul mic;

Troparele: „Sfinte Dumnezeule”, pericopele (ale nunții – în zi de rând, ale Duminicii și ale nunții – în zi de Duminică);

Ectenia întreit sfântă, cu rugăciunea „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce în iconomia Ta mântuitoare […]”;

Heruvic și cele ale Sfintei Liturghii;

Rugăciunea amvonului;

Iese preotul pe solee sau în mijlocul naosului, binecuvintează potirul comun, din care dă mirilor să guste, („Paharul mântuirii […]”);

Dansul liturgic cu: „Isaie dănțuiește”, „Fie numele Domnului binecuvântat, de acum și până-n veac”;

Otpustul: „Binecuvântarea Domnului peste voi toți […]”.

1.5 Separarea Nunții de Euharistie

Până în secolul al IX-lea Biserica n-a avut o slujbă proprie căsătoriei, separată de Dumnezeiasca Euharistie, pentru că după căsătoria civilă, mirii creștini luau parte la Dumnezeiasca Liturghie și se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos, acesta fiind elementul fundamental ce consfințea și transfigura căsătoria a doi miri botezați: Sfânta Euharistie, care a fost și a ramas „Taina Tainelor”, Taina în jurul căreia gravitează întreaga viață liturgică a Bisericii.

Trebuie precizat faptul că, în Biserica, dintru început căsătoria a fost considerată „căsătorie creștină”, deoarece ea se realiza între două persoane botezate, pentru că Hristos a luat chip în ei (miri) prin Taina Sfântului Botez și-L poartă în trupurile și-n sufletele lor prin Sfânta Împărtășanie.

În Dreptul Roman, sensul fundamental al căsătoriei rezida în contractul încheiat între două părți libere. Cu alte cuvinte, nunta echivala cu un simplu consimțământ.

În timp ce ritul Roman nu a avut o slujbă proprie căsătoriei, toate riturile Răsăritene au avut slujbe speciale de binecuvântare și încununare a mirilor, însă în strânsă legătură cu Euharistia, slujba cununiei fiind integrată în Dumnezeiasca Liturghie.

Cu toate că prin canonul 54 emis în Sinodul de la Elvira (306) se admitea ca toți creștinii să se căsătorească după aceeași legislație romană, totuși, de la început Biserica s-a preocupat într-un mod special de căsătoria celor botezați, atât din perspectiva familială, cât și din perspectiva dreptului civil. Mai precis, a avut în vedere evitarea influențelor păgâne și mai concret, de jertfele aduse idolilor.

Sfantul Ignatie al Antiohiei declară că toți creștinii trebuie să se căsătorească având aprobarea episcopului: „Dacă cineva poate să rămână în curăție, în cinstea trupului Domnului, să rămână fără a se lăuda. Dacă se va lăuda, s-a pierdut; iar dacă știe cineva aceasta în afară de episcop, s-a stricat. Trebuie ca cei ce se însoară și cele care se mărită, să facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul și nu după poftă”.

Evident, căsătoria trebuie săvârșită și trăită „în Domnul” și nu „după poftă”, iar aceasta nu se poate realiza în afara Bisericii, care constituie Trupul lui Hristos, deoarece mirii sunt chemați să participe la „Ospățul Stăpânului”. Prin urmare, pecetluirea căsătoriei se făcea prin Botez și prin Euharistie.

Teologia nunții creștine are ca fundament Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 31-32), unirea dintre Hristos și Biserică fiind model pentru unirea dintre bărbat și femeie.

„Taina pe care el o numește «mare» și pe care o consideră importantă, nu este căsătoria în sine, ci unirea – simbolizată prin căsătorie – dintre Hristos și Biserică, unire care la rândul ei, ridică căsătoria la starea de Taină, pentru că face din ea o biserică (Mireasa și Trupul lui Hristos)”. Iar cei doi, mirele și mireasa, nu pot fi «un singur trup» decât în Trupul lui Hristos, dacă sunt integrați în Taina Euharistică.

Se deduce faptul că, tinerii candidați la căsătorie, trebuiau să îndeplinească conditțile necesare pentru primirea Sfintei Împărtășanii. Într-una din lucrările sale, Sfântul Simeon al Tesalonicului, tratează în detaliu împărtășirea la căsătorie și „paharul comun”: „[…] Nu se dau Dumnezeieștile Daruri celor ce nu se pot împărtăși din cauza situației lor, ca cei aflați la a doua căsătorie sau alții. Aceștia primesc doar «paharul comun» în semn de sfințire parțială, de comuniune și unitate în binecuvântarea lui Dumnezeu”.

Sfântul Simeon face distincția clară între Sfântul Potir, în care se află Dumnezeiasca Euharistie și „paharul comun”, nesfințit, ci numai binecuvântat, la care pot participa mirii, chiar dacă nu pot primii Sfânta Împărtășanie din cauza vreunui impediment. Din păcate, ritualul împărtășirii mirilor cu „sfintele sfinților” a dispărut din slujba Cununie, păstrându-se însă „paharul comun”.

Dacă nu se săvârșea Dumnezeiasca Liturghie, mirii erau împărtășiți cu Darurile mai înainte Sfințite (pregătite special) sau din Sfintele pregătite și păstrate ca-n zilele noastre, pentru cazuri de urgență, în chivot pe Sfânta Masă.

Părintele Nicodim Aghioritul în omiliile sale pastorale spunea că preotul care vrea să-l cunune pe un bărbat cu o femeie, să-i spovedească din timp, iar în ziua cununiei să oficieze întâi proscomidia, să-i cunune „apoi după așezământul din Molitfelnic, însă să nu umple paharul cu vin și pâine de obște și să le dea să bea, după cum e scris în Molitfelnic, pentru că acesta este un obicei nou, pe care l-au adăugat oarecari neînvățați, în loc de Dumnezeiasca Împărtășanie”.

Nunta se regăsește în Euharistie și Euharistia se regăsește în Nuntă, pentru că Euharistia a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos la o cină și anticipată la o nuntă: „Cina Nunții Mielului” (Apoc. 19, 9). Atunci când Nunta se săvârșește separat de Sfânta Liturghie, chiar dacă se săvârșește în Biserică, ea își pierde dimensiunea eclesiologică, deoarece Biserica – Trupul viu al lui Hristos (comunitatea credincioșilor) – lipsește, limitându-se la un cadru familial, privat.

Pentru o perioadă lungă, toate Sfintele Taine se săvârșeau în Biserică, în strânsă legătură cu Jertfa Euharistică, însă îndepărtarea credincioșilor de Sfântul Potir a făcut ca Dumnezeiasca Liturghie să nu mai constituie nucleul fundamental în jurul căruia să graviteze totul, treptat pierzându-și locul central din viața credincioșilor. Din acest motiv au început să se separe Tainele de Sfânta Liturghie; unele dintre ele, precum Botezul și Cununia, au devenit așa de intime și particulare, încât nu mai este chemată să participe întreaga comunitate.

Din Slujba Cununiei a dispărut elementul care odinioară era cel mai important – împărtășirea mirilor. Considerăm că acest element poate fi reintrodus la cererea mirilor (sau sugestia preotului), exact în momentul în care a fost cândva și chiar poate fi recomandat tuturor celor care nu au impedimente de a se împărtăși. Împărtășirea se poate face cu Daruri mai înainte Sfințite (păstrate în Sfântul Chivot) sau chiar cu Sfintele Taine de la Liturghia completă săvârșită în acea zi, în cazul în care Cununia se săvârșește imediat după Liturghie sau chiar în cadrul Liturghiei, cum se obișnuiește uneori la greci.

O recuperare liturgică a fost inițiată și îndeplinită de Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, în urma recomandărilor făcute de unii profesori de teologie, care au propus în cadrul unor comisii de liturgică, redenumirea Slujbei Căsătoriei sub titlul: „Taina Cununiei în cadrul Dumnezeieștii Liturghii”. Astfel, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, a aprobat diortosirile Arhieratikonului existent.

Pentru cei care doresc să fie cununați în cadrul Dumnezeieștii Liturghii, pentru a se împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos, Părintele Vasile Gavrilă propune Comisiei Liturgice a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „revenirea la tradiția liturgică autentic ortodoxă, prin reeditarea Slujbei Căsătoriei în cadrul Dumnezeieștii Liturghii, așa cum a procedat Biserica Ortodoxă din Grecia, după modelul Arhieratikonului grecesc […]”.

În acest sens, cerecetarea liturgică modernă face propuneri și oferă posibilități în vederea încadrării Tainei Casătoriei în cadrul Dumnezeieștii Liturghii, însă nu se poate generaliza sau impune o astfel de soluție, pentru că trebuie luate în calcul, atât diversele rațiuni istorice care au contribuit la separarea căsătoriei de Dumnezeiasca Liturghie – nevoia Bisericii de a-i căsători pe cei care nu puteau primi Sfânta Împărtășanie, cât și situația contemporană în care ne aflăm, diminuarea evlaviei tinerilor și nu numai, de a se cumineca cu Trupul euharistic.

Chiar dacă separarea Nunții de Euharistie, produsă în timp, a umbrit foarte mult caracterul de Taină al Căsătoriei, însă nu se poate pune niciodată în discuție validitatea sau invaliditatea Tainei Căsătoriei, pentru că propriu-zis, Hristos este cel care săvârșește Taina Căsătoriei, unindu-i pe cei doi în Sine și ca atare El rămâne permanent ca mijloc de unire între ei. Evident, dacă ei se despart de El, se slăbește și unitatea dintre ei.

CAP. 2 Taina Nunții și familia creștină în învățăturile Sfinților Părinți

2.1 Unitatea conjugală primordială

Despre viețuirea idilică a cuplului Adam și Eva prea puține se spun în Sfânta Scriptură. Primele date revelate despre crearea primului om le găsim în cartea Facerii: „Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră […]» și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Fac. 1, 26-27).

Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariile sale la cartea Fecerii observă că, Dumnezeu, „fără să ne vorbească de crearea femeii și fără să ne spună în ce chip a venit femeia pe lume, zice: «bărbat și femeie i-a făcut pe ei». Vezi că vorbește de ceea ce nu s-a făcut ca și cum era făcut? […] după ce a spus «bărbat și femeie i-a făcut pe ei» îi binecuvintează pe amândoi și zice: «creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți» […]”. Din aceasta reiese faptul că omul creat după chipul lui Dumnezeu reprezintă unitatea dintre bărbat și femeie.

Crearea lui Adam și a Evei constituie un întreg, o unitate căreia Dumnezeu i-a pus numele Om: „Bărbat și femeie a făcut și i-a binecuvântat și le-a pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut” (Fac. 5, 2.). Din acest motiv Dumnezeu li se adresează ca unei unități și nu-i privește ca pe două ființe distincte.

Imediat după crearea primului om, Adam, în primul capitol al Facerii începe să se vorbească la plural: „Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți»” (Fac. 1, 28), iar capitolul al doilea reia în amănunțime tema creației lui Dumnezeu vorbind din nou la singular: „Și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse și l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze și s-o păzească” (Fac. 2, 15-16) și îi dă omului porunca să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului (tot la singular), înainte de specificarea amănunțită a facerii Evei.

Este foarte interesant faptul că după dualizarea lui Adam (Fac. 2, 21-24), Eva vorbește cu șarpele despre porunca lui Dumnezeu pe care le-a dat-o: „Dumnezeu ne-a zis: numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți!” (Fac. 3, 2-3). Prin urmare, Eva relatează ceea ce ea însăși a auzit de la Domnul, fiind constitutivă lui Adam – Omul singular. Altfel cum s-ar fi considerat păcat neascultarea ei, dacă nu ar fi fost și ea într-un dialog cu Dumnezeu, pentru că porunca i s-a dat exclusiv lui Adam înainte de facerea ei?

Omul, creat de Dumnezeu după chipul Său (Fac. 1, 27), prin chiar natura creației sale, este destinat vieții de comuniune, după cum ne spune referatul bibilic: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2, 18). Așadar, omul a fost creat „ca dualitate pentru a exista în relație, luat individual el nu se simte complet, îl caută pe celălalt pentru împlinire și creație”.

În această dualitate personală și complementară, bărbat și femeie, Dumnezeu a înscris în om vocația pentru iubire și comuniune cu Persoanele Preasfintei Treimi și cu celelalte persoane umane. Persoana, prosopon în limba greacă, înseamnă „cel ce este orientat către” sau „întors cu privirea către”, nu simplu chip sau imagine.

„Căsătoria ca legătură naturală pe viață între un bărbat și o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul și femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă […]. Nici Dumnezeu nu e o singură persoană, căci în acest caz nu ar fi iubire, ba n-ar fi peste tot persoană, deci Dumnezeu. De aceea nici omul n-ar fi chipul lui Dumnezeu, dacă ar fi o monadă închisă”.

Prin însăși originea sa omul este o ființă conjugală, pentru că el este creat spre a se împlini prin celălalt, pentru a trăi prin celălalt și pentru celălalt. „Nu există dragoste impersonală, deoarece dragostea este descoperirea minunată a persoanei în om, a personalului și unicului în comun și în general”.

Unitatea conjugală nu suprimă persoanele, pentru că acestea sunt unite asemenea Preasfintei Treimi și anume, unirea într-o singură fire a celor trei Persoane Treimice care formează un singur subiect, Dumnezeu Unul după ființă și întreit în Persoane în același timp.

În acest sens, Sfântul Teofil al Antiohiei afirmă că: „Dumnezeu a creat pe Adam și pe Eva pentru ca aceștia să-și manifeste dragostea conjugală între ei, reflectând astfel misterul unității Persoanelor Treimice”. Astfel în Taina Nunții, la unirea dintre bărbat și femeie ia parte și al treilea, Hristos, Dumnezeu.

O ființă umană fără referire la cealaltă jumătate a sa, nu este un om perfect. Aceasta nu este decât o jumătate de om, atâta timp cât trăiește ca o ființă izolată de complementarul său. „Fiecare e la fel de om, dar integritatea umană și-o trăiesc numai împreună, în completarea reciprocă. Această unitate umană diferențiată și complementară este o unitate conjugală. Ființa umană este o ființă conjugală. Perechea umană din rai era o pereche conjugală. Aceasta era căsătoria paradisiacă, avându-și baza în natura umană duală”. Numai împreună cu ea, bărbatul formează omul întreg și numai în unire cu ea se realizează ca bărbat. Și femeia la fel.

Exclamația lui Adam în fața Evei pe care i-o prezintă Domnul este o izbucnire a regăsirii unui alt «eu», pe care îl exprimă ca „os din oasele mele și carne din carnea mea” (Fac. 2, 23). Femeia a fost creată de Dumnezeu din Adam, ca un „ajutor de potrivă lui” (Fac. 2, 20), însă aceasta nu implică o inferioritate de condiție a femeii, pentru că nici Adam nu era complet fără femeie, adică fără o făptură asemenea lui, cu care să intre într-o relație personală.

Bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el. Și viceversa. Ei își sunt unul altuia deplin descoperiți, într-o totală sinceritate; fiecare îi este celuilalt ca un alt eu, rămânând totuși un tu care îi este necesar pentru a se descoperi. Fiecare se uită pe sine, făcându-se eu-ul celuilalt. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Cel iubit este pentru cel ce iubește identic cu sine. Însușirea iubirii este de așa fel, că cel ce iubește și cel iubit nu mai par să formeze două persoane deosebite, ci un singur om”.

Aceste două aspecte, masculin și feminin ale omului, luate izolat, nu constituie omul deplin, ci doar o jumătate de om într-o existență izolată de complementarul său. Se poate spune că Adam a fost totdeauna Adam-Eva. Așadar, dualitatea sexelor este voită de Dumnezeu, pentru că bărbatul și femeia numai împreună formează chipul lui Dumnezeu și asemenea Lui, sunt un izvor al vietii prin nașterea de prunci. Referitor la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Când bărbatul și femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu Însuși”.

Bărbatul devine o singură ființă, un singur trup cu femeia sa, în același fel în care Fiul lui Dumnezeu a încetat de a mai fi El – Însuși, adică Dumnezeu, pentru a deveni și om, pentru ca adunarea poporului Său (Biserica – care suntem noi) să poată deveni Trupul Său, după cum menționează și Sfântul Apostol Pavel: „Așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Rom. 12, 5).

Semenea și Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că prin „taina înfricoșată a unirii mai presus de minte și de rațiune, Dumnezeu se face un trup și un duh cu biserica sufletului și sufletul cu Dumnezeu […]”.

Așa cum femeia a fost scoasă din bărbat pentru a fi „un singur trup” cu el, la fel Biserica, Mireasa lui Hristos, s-a născut din coasta rănită a Lui. În acest sens Fericitul Augustin afirmă: „Hristos a murit pentru ca Biserica să se nască”.

Hristos – Adam cel Nou, care este totodată și Adam cel vechi (afară de păcat), naște din coasta Sa o nouă Evă, și anume Biserica, care are menirea de a naște fii ai Împărăției lui Dumnezeu, prin harul înfierii a Sfântului Botez. Biserica se lasă condusă de Mirele ei și ca o mireasă fidelă, participă la lucrarea Sa mântuitoare (iconomică).

Se poate afirma că drama cuplului a început din interiorul lui prin păcatul neascultării protopărinților, producându-se astfel, ruptura unității primordiale, înstrăinarea celor doi care erau un «trup». Este interesant faptul dacă se mai rupea unitatea primordială în cazul în care Adam refuza oferta Evei și ar mustra-o pentru slăbiciunea ei.

Totodată, prin înstrăinarea de Dumnezeu s-a întunecat înțelesul adevărat al comuniunii conjugale, omul rezumându-se la acel: „creșteți și vă înmulțiți […]” (Fac. 1, 28), doar in plan fizic, însă cu toate acestea, chiar dacă s-a pierdut harul legat de starea primordială, totuși căsătoria n-a fost desființată în esență, pentru că nici natura umană n-a fost distrusă.

2.2 Nunta din Cana Galileii

La începutul existenței umane a fost familia (Fac. 1, 27-28; 2, 21-25), iar prima minune săvârșită de Mântuitorul Hristos a fost la Nunta din Cana Galileii (In. 2, 1-11), pentru că restaurarea omului trebuia să înceapă cu restaurarea familiei ca expresie a iubirii și comuniunii proniatoare a lui Dumnezeu.

Taina căsătoriei care fusese dată dintru început ca Taină a iubirii, de Însăși Treimea creatoare a primului cuplu, constituie instituirea primordială și unică a nunții. Mântuitorul asistând la Nunta din Cana, nu vorbește nimic despre această Taină, iar dacă ar fi voit să completeze sau să dea un alt înțeles legăturii conjugale primordiale, ar fi făcut aceasta ca și în alte ocazii cu referire la căsătorie.

Nunta confirmată de Mântuitorul Hristos în Cana Galileii prin participare, a format o „mică biserică” – familială. Ea a fost numită adesea „biserica de acasă”, tocmai pentru caracterul ei comunitar și atmosfera de sfințenie pe care trebuie să o cultive.

Referitor la cele menționate mai sus, Părintele Dumitru Stăniloae consideră că „Hristos întărește din nou legătura căsătoriei dintre bărbat și femeie și o înalță, din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o, prin participarea Sa la nunta de la Cana, în ambianța harică ce iradia din Persoana Sa […]”.

Prezența Fiului lui Dumnezeu la Nunta din Cana Galileii și începutul minunii săvârșite de El la cererea Maicii Sale, cu toate că „ceasul n-a venit încă”, nu au o semnificație valabile doar pentru nunta în sine, ci mai ales, pentru întreaga Biserică, deoarece însăși materia minunii, apa și vinul, prefigurau apa și sangele ce urmau să se verse pe Cruce, pentru întemeierea Bisericii.

Fericitul Augustin spune că „Hristos a întărit în Cana Galileii ceea ce a instituit în Rai”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază acest lucru în omiliile sale baptismale: „Din amândouă acestea (apa și vinul) s-a născut Biserica: prin baia nașterii din nou și prin reînnoirea Duhului Sfânt (Tit. 3, 5), adică prin botez și prin împărtășanie. Iar simbolurile botezului și euharistiei sunt (ieșite) din coastă. Așadar, din coasta-I a plămădit Hristos Biserica, după cum din coasta lui Adam a făcut-o pe Eva”.

Pericopa evanghelică care se citește în cadrul Tainei Nunții, Ioan 2, 1-11:

Și a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii și era și mama lui Iisus acolo.

Și a fost chemat și Iisus și ucenicii Săi la nuntă.

Și sfârșindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin.

A zis ei Iisus: Ce ne privește pe mine și pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu.

Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceți orice vă va spune.

Și erau acolo șase vase de piatră, puse pentru curățirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre.

Zis-a lor Iisus: Umpleți vasele cu apă. Și le-au umplut până sus.

Și le-a zis: Scoateți acum și aduceți nunului. Iar ei i-au dus.

Și când nunul a gustat apa care se făcuse vin și nu știa de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa știau, a chemat nunul pe mire,

Și i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun și, când se amețesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ținut vinul cel bun până acum.

Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii și Și-a arătat slava Sa; și ucenicii Săi au crezut în El.

Tradiția spune că mirele nunții din Cana, ar fi fost Natanael, care-L mărturisește pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu: „Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel” (Ioan 1, 49), deoarece Mântuitorul îi descoperise „taina cu smochinul” (Ioan 1, 48) pe care nu o știau decât el și mama lui.

„În ziua a treia s-a făcut nuntă în Cana Galileii”:

De ce oare în Cana Galileii și nu în Ierusalim? Nunta are loc în afara Iudeii, în țara neamurilor, în „Galileea neamurilor” cum spune și profetul (Isaia 8, 23; Matei 4, 15), deoarece iudeii L-au respins pe Mirele Hristos și L-a primit însă, Biserica neamurilor.

„Și sfârșindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin”:

Nuntașii erau lipsiți de vin, adică de adevărata băutură, care nu semnifică altceva decât Sângele lui Hristos, pentru că: „Trupul Meu este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură, iar cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică” (In. 6, 54-55).

„Vrednic lucru este a cerceta aici de unde i-a venit Mamei Sale să-și închipuie ceva măreț despre copilul ei. Căci nu făcuse până atunci nicio minune. Fiindcă spune Scriptura că «acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii» […]. Nu a început să facă minuni din cea dintâi vârstă fiindcă iudeii socoteau că lucrul acesta este închipuire. Căci dacă mulți erau bănuitori de un om în puterea vârstei, dacă făcea aceasta, cu atât mai mult dacă un copil făcea minuni, iar mistuiți cum erau de invidie, l-ar fi pironit pe cruce mai înainte de vremea cuvenită”.

„Ce ne privește pe mine și pe tine, femeie?”

Felul în care se adresează Mântuitorul Preasfintei Maicii Sale pare la prima vedere a fi un gest de impolitețe; acest verset este invocat de secte pentru a o denigra pe Maica Domnului. Însă în limba ebraică, expresia “ișah – femeie” poate denumi ambele sensuri, femeie și fecioară, exemplu: „Dumnezeu a zidit bărbat și femeie” (Fc. 2, 22-23); „Dușmănie voi pune între tine și femeie” (Fc. 3, 15); îngerii îi zic Maicii Domnului, femeie (In. 20, 13). Gavriil o numește: „Binecuvântată între femei” (Lc. 1, 28 ). Nu poate rezulta de aici decât că această expresie era un mod demn de adresare.

„Încă n-a venit ceasul Meu”:

Prin această expresie, Hristos vrea să arate lămurit că toate le lucrează la timpul cuvenit și nu le face pe toate deodată și la voia întâmplării și totodată, că nu este cunoscut de cei de la nuntă, pentru că dacă L-ar fi știut, ar fi venit chiar ei să-L roage. «Încă n-a venit ceasul Meu» cu alte cuvinte: „Nu sunt cunoscut celor de față nici celor care au văzut că s-a terminat vinul. Lasă-i să simtă ei mai întâi acest lucru. Fiindcă n-ar fi trebuit ca ei să audă acestea despre Mine din partea ta […]. Ar fi trebuit ca cei ce aveau nevoie să vină și să Mă roage, nu fiindcă aș fi avut nevoie să fiu rugat, ci pentru ca ei să primească ceea ce se săvârșea cu toată inima”.

După ce a refuzat, a făcut totuși ceea ce i-a spus Mama Sa din mai multe motive. În primul rând pentru că o cinstea; pentru că nu voia ca ea să înceapă să se îndoiască de El și că ar fi neputincios. Apoi și pentru că, fiind foarte multă lume, nu voia să o facă de rușine neîmplinind ruga sa.

„Și erau acolo șase vase de piatră, puse pentru curățirea iudeilor […]. Zis-a lor Iisus: Umpleți vasele cu apă. Și le-au umplut până sus”:

Se pune întrebarea, pentru ce oare nu a adus dintru neființă El Însuși apa și să o arate preschimbată în vin, ci a poruncit slujitorilor, folosindu-se astfel de materia deja existentă? Din simplul motiv pentru ca să-i aibă martori chiar pe cei care au pus-o în vase cum că ceea ce s-a săvârșit nu era nicio închipuire.

„Nu a zis degeaba «pentru curățirea iudeilor», ci ca nu cumva unii dintre necredincioși să fie bănuitori că ar mai fi rămas vin înăuntru, iar apoi, fiind turnată apa și amestecată cu el, să devină vin din cel mai bun”. Vasele pentru curățirea iudeilor arată că în ele nu a fost niciodată vin și prin ele erau folosite doar pentru a fi umplute cu apă, iar la nevoie pentru a se curăți, deoarece în acel ținut nu se găsea pretudindenea apă.

În opinia Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Cele șase vase cu apă reprezintă puterea naturală de înfăptuire a poruncilor dumnezeiești. Oamenii, golind din ele conștiința, în strădania lor deșartă după lucrurile materiale […], nu mai știau cum să curețe murdăria păcatului, căci cel lipsit de cunoștință nu cunoaște modul de curățire a păcatelor prin virtute […]”.

„Acum scoateți și aduceți nunului […] iar nunul a gustat apa care se făcuse vin”:

Apa transformată în vin arată restabilirea firii umane care are loc în Hristos; iar El nu numai că o restabilește, dar o și desăvârșește, pentru că minunea nu a constat doar în umplerea vaselor cu apă, ci și în transfigurarea apei în „vinul cel bun”, adică în harul îndumnezeirii pe care trebuie să-l bea firea omenească, pentru a împlini vocația de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.

„Scoateți acum și aduceți nunului. Iar ei i-au dus. Și când nunul a gustat apa care se făcuse vin și nu știa de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa știau, a chemat nunul pe mire, Și i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun și, când se amețesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ținut vinul cel bun până acum”:

Nu pe nuntași ia luat ca martori pentru această minune, ci pe nun, care era treaz și nu gustase nimic, deoarece, cărora le este încredințată o asemenea slujire de a conduce o masă festivă sunt mai cu seamă treji.

Iar când nunul a gustat apa prefăcută în vin și nu a știut de unde este – însă slujitorii știau – a strigat pe mire: «Și i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun și, când se amețesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ținut vinul cel bun până acum», pentru că era apa ce se prefăcuse în vinul din cel mai bun soi.

2.3 Fecioria și Căsătoria în vocația sfințeniei

De obicei, comparându-se căsătoria cu fecioria, nu sunt puse în balanță, invocându-se dezavantajele căsătoriei în ceea ce privește viața duhovnicească și avantajele fecioriei. Iar aceste avantaje și dezavantaje sunt reduse în cele mai multe cazuri, la relația trupească sau la reținerea de la ea.

Cel mai frecvent argument invocat în favoarea fecioriei îl constituie îndemnul Mântuitorul: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26). Dar cum este cu putință să-și urască rudele, acela care este chemat să-și iubească până și vrăjmașii? Acest citat evanghelic impune lepădarea de cei apropiați, chiar și ura față de ei, numai în cazul în care credinciosul este împiedicat să răspundă la iubirea lui Dumnezeu față de el. De altfel, credinciosul este chemat să se urască și pe sine însuși, pentru a-și câștiga sufletul: „Cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16, 25). Și Hristos după ce a zis tot ce avea de spus despre feciorie a adăugat: cel care poate să o primească, să o primească (Matei 19, 12). Aceste cuvinte dau deplină libertate omului să hotărască el însuși de poate trăi sau nu în feciorie.

Fecioria ascetică a călugărilor nu este ceva contrar sau fundamental diferit de căsătorie, ci e realizarea plenară a adevărului acesteia. Fecioria este „eros-ul” dezbărat de necesitatea naturală a dorinței și a plăcerii, e același eros care altoiește căsătoria pe viața împărăției, pentru că drumul ce duce la adevărata feciorie și la adevărata căsătorie e același, crucea.

Foarte sugestivă este pilda celor zece fecioare, care ne arată că numai cinci au intrat cu Mirele la nuntă, deși toate erau fecioare. Distincția dintre fecioare este dată de însușirea că, cinci erau „înțelepte” (sofrosini), iar cinci „nebune”, nefolosindu-le fecioria la nimic. Așa s-au pierdut cele cinci fecioare, care prin curăție și înfrânare au înfrânt pe vrăjmaș, însă nu au avut faptele bune necesare care să pecetluiască curăția trupească.

Referitor la fecioria, care în cele mai multe cazuri este redusă la simpla castitate trupească și nu la adevărata ei valoare, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că:

„Nu e de ajuns ca cinveva să nu se căsătorească spre a fi rânduită printre fecioare. Trebuie să aibă și curăție sufletească. Când spun feciorie sufletească, nu spun numai că trebuie să fie slobodă de pofte urâte și rușinoase, să nu dorească podoabele și luxul, ci să nu aibă nicio preocupare și grijă lumeasc. Dacă nu e așa la ce bune curăția trupească […]. Fecioria tocmai pentru aceea e superioară căsătoriei, pentru că taie orice prilej grijilor de prisos și dă putință celor care au îmbrățișat fecioria să-și afierosească tot timpul lor, faptelor bine-plăcute lui Dumnezeu. Dacă o fecioară nu face asta, apoi este cu mult mai prejos decât o femeie căsătorită”.

Tot în tratatul Despre feciorie, Sfântul Părinte menționează:

„Nu te-ai căsătorit, dar nu pot din pricina aceasta să te numesc fecioară! Pe aceea o numesc fecioară, care poate să se căsătorească, dar nu se căsătorește […]; așa trebuie judecată și căsătoria lăsată de Dumnezeu. Noi ortodocșii cu toții avem dreptul și putem să ne căsătorim, pentru aceea și admirăm pe cei care nu se căsătoresc”.

Asemenea și arhimandritul Sofronie afirmă: „Călugărul care nu-și păstrează întreaga-înțelepciune, în rânduiala mântuirii, se găsește mult mai prejos de starea căsătoriei, trăită în bunăcuviință, stare cinstită de Biserică drept o cale mântuitoare […]”.

Pierderea castității sub aspect duhovnicesc este valabilă, atât pentru cei ce trăiesc în feciorie, cât și pentru cei ce au primit binecuvântarea nunții. În acest sens, Sfântul Vasile grăia despre sine: „Nici femeie n-am cunoscut, nici feciorelnic nu sunt”. Așadar, cel care nu a cunoscut actul sexual, însă cu mintea înclină către el prin închipuire sau îl poftește, deja nu mai este deplin feciorelnic. Aceasta a menționat-o și Mântuitorul când spunea: „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5, 28).

De remarcat este faptul că fecioria comportă și ea pericole uriașe, putând duce la trufie, egocentrism, răutate și diminuarea iubirii aproapelui: „Dacă cineva poate să rămână în curăție, în cinstea trupului Domnului, să rămână fără a se lăuda. Dacă se va lăuda, s-a pierdut; iar dacă știe cineva aceasta în afară de episcop, s-a stricat […].

Din perspectiva entuziasmului de a susține fecioria și din îndemnul adresat clericilor de a rămâne celibatari sau de a renunța la relațiile intime cu soțiile lor, Sfântul Ambrozie consideră într-o oarecare măsură, că actul sexual conjugal este impur:

„După cum știți, exercitarea preoției presupune curăție și neîntinare, interzicându-se pângărirea trupească prin acte sexuale conjugale […]. Ceea ce mă determină să afirm acestea este faptul că, în anumite locuri îndepărtate, preoții sunt hirotoniți sau chiar își exercită funcțiile preoțești după zămislirea de prunci […]. Din moment ce iudeilor le era interzis să aducă jertfe dacă nu-și curățau veșmintele, cutezați voi, întinați fiind trupește și sufletește, să aduceți rugăciuni pentru credincioși?”

Celibatul preoților a devenit obligatoriu în Biserica Apuseană abia în sec. XII. Referitor la celibatul preoților s-au prununțat și Părinții răsăriteni de la Sinodul I Ecumenic din Niceea (325). De pildă, în opinia Sfântul Pafnutie: „Nu trebuie să așezăm asupra clerului un jug atât de greu de purtat; căsătoria și relațiile intime de cuplu sunt prin ele însele onorabile și neîntinate […]. Relațiile dintre un bărbat și soția sa legitimă pot fi de fapt relații intime caste”. Sinodul Quinisext din Constantinopol (692) a întărit această convingere prin canonul al 13-lea: „Dacă va îndrăzni cineva, împotriva rânduielilor apostolice, să lipsească pe careva din persoanele sfințite (preot, diacon, ipodiacon) de relațiile intime sau de comunitatea cu femeia legitima, să fie caterisit. Asemenea și dacă vreun preot sau diacon ar voi să-și lase soția, sub pretext de evlavie, să fie oprit de la cele sfinte, iar de va persista, să fie caterisit”.

E adevărat că literatura ascetică vorbește adesea despre trup în termeni negativi, însă este vorba, de fapt, de lupta pe care monahii o duceau pentru păstrarea castității și a curăției gândului. Îndemnul la feciorie și nu la căsătorie se datorează faptului că pentru căsătorie există ca „avocat îndestulător, firea cea de obște a oamenilor”.

Aparent, cele două stări, fecioria (viața monahală) și căsătoria se exclud, însă în realitate ele se completează și se împlinesc una într-alta, după cum le elogiază și Sfântul Ioan Gură de Aur:

„N-am niciun drept să osândesc pe un om care se mulțumește cu un bine mai mic pentru că nu poate atinge un bine mai mare; el singur se lipsește de lauda și de admirația cuvenită celui care a îmbrățișat binele cel mare, fecioria! Cum poți să-mi spui că opresc căsătoria, când nu osândesc pe cei căsătoriți. Opresc desfrânarea, adulterul, dar nu căsătoria. Osândesc pe desfrânați, pe adulteri și alung din sânul Bisericii, dar nu încetez de a lăuda pe cei căsătoriți dacă trăiesc cu înțelepciune. Prin urmare, din concepția noastră asupra căsătoriei rezultă două câștiguri: unul, că nu hulim creația lui Dumnezeu; al doilea, că nu înjosim fecioaria, ci dimpotrivă o facem cu mult mai sfântă. Cel care hulește căsătoria răpește și slava fecioriei. Cel care laudă căsătoria pune în lumină și mai mult minunăția fecioriei și o face mai strălucită. O faptă, nu e o faptă grozav de bună când bunătatea ei reiese din comparația cu o faptă rea; dar, când o faptă este mai bună decât faptele recunoscute ca bune de toată lumea, atunci fapta aceea este bună prin excelență […]. Căsătoria este bună și tocmai pentru aceasta este minunată fecioria”.

De asemenea, Sfântul Ambrozie spune despre căsătorie că „este onorabilă, dar că mai de prețuit este fecioria […]; ceea ce este bun nu trebuie ocolit, iar ceea ce este mai bun trebuie ales”.

Sfântul Ioan Gură de Aur nutrea convingerea că toți creștinii pot duce o viață de înaltă virtute și astfel pot să „devină îngeri în trup”, la fel ca monahii:

„Vă înșelați și greșiți mult dacă credeți cumva că există unele cerințe pentru cel care trăiește în lume și alte cerințe pentru călugăr. Deosebirea dintre ei este că unul este căsătorit, iar celălalt nu; cât privește celelalte privințe, vor da socoteală și unul și altul la fel […]. Căci toți oamenii trebuie să ajungă în același loc! Ceea ce răstoarnă toată lumea cu susul în jos, este faptul că persistă ideea că numai călugărului i se cere o mare desăvârșire, în timp ce restul oamenilor au voie să trăiască în delăsare și nepurtare de grijă. Dar nu este adevărat! Ci, după cum spune Apostolul, tuturor ni se cere aceeași luare aminte”.

În tratatul Despre preoție elogiază căsătoria față de tratatul Despre feciorie scris în tinerețe:

„Dacă cineva admiră o viață de pustnic, departe de lume și îmbulzeală, recunosc în aceasta un exemplu de rezistență și răbdare, dar aceasta nu este o dovadă suficientă de bărbăție duhovnicească absolută […]. Prin urmare, să nu revărsăm o admirație excesivă asupra monahului fiindcă, viețuind de unul singur, se ferește de agitația lumii și nu face multe păcate grave, căci sufletul lui nu este, de fapt, nici încântat, nici ispitit de ceva anume. Dar dacă un om se dăruiește întregii comunități și care este obligat să îndure păcatele tuturor (membrilor comunității) rămâne totuși ferm și neșovăielnic, cârmuindu-și sufletul în mijlocul furtunii ca și cum s-ar afla în deplină liniște, atunci acela merită ovațiile și admirația tuturor, pentru că el își dovedește astfel bărbăția cu adevărat”.

Și deoarece cei care trăiesc în lume se confruntă în fiecare zi cu mai multe greutăți decât monahii, Sfântul precizează în Omilia III la Fericitul Lazăr: „[…] pustnicii se țin departe de luptă, prin urmare ei nu sunt răniți prea des. Dar voi (mirenii) stați întotdeauna în prima linie a bătăliei”.

În cadrul căsătoriei există multe elemente care favorizează viața duhovnicească: împreuna-viețuire a soților, ascultarea reciprocă a unuia de celălalt, nașterea, îngrijirea și creșterea copiilor în duhul rugăciunii, abordarea în comun a problemelor vieții etc. Toate acestea combat egoismul, iubirea de sine și indiferența, cultivând totodată smerenia, afecțiunea și răbdarea. Iată, spre pildă, un faimos fragment elogios despre căsătorie scris de Tertulian adresat soției lui:

„Există oare cuvinte suficient de grăitoare pentru a descrie fericirea acelei căsătorii consolidate de Biserică și confirmate de jertfă, pecetluite de binecuvântare, despre care îngerii duc vestire în ceruri și pe care însuși Tatăl ceresc o recunoaște? […]. Soțul și soția sunt ca și fratele cu sora; ei sunt împreună-slujitori în duh și în trup, fără nicio deosebire; ei sunt cu adevărat un singur trup. Iar acolo unde este un singur trup, nu este decât un singur duh. Ei se roagă împreună, fac mătănii împreună, postesc împreună – învățându-se unul pe celălalt, povățuindu-se unul pe celălalt, sprijinindu-se unul pe celălalt. Ei se află împreună în Biserica lui Dumnezeu și la ospățul dumnezeiesc; împreună sunt în strâmtorări și prigoniri, împreună sunt și la bucurii”.

Literatura ascetică abundă în imagini aparent contradictorii: cea a soților, al căror legământ conjugal și comuniune cu Dumnezeu sunt adâncite prin castitate și cea a călugărilor care se raportează la Dumnezeu, printr-o virtuală unire nupțială. Însă imaginea care descrie ambele vocații (conjugală și monahală) este cea a căsătoriei, pentru că împlinirea ambelor vocații constă în participarea veșnică la ospățul conjugal al celui care este, atât Mielul jertfit, cât și Mirele (Apoc. 19, 9; 21, 2; 22,17).

„Sfințenia monahală și sfințenia conjugală sunt cei doi versanți ai Taborului (Moise a fost însurat, iar Sfântul Ilie – chipul monahului); culmea și a unuia și a celuilalt este Duhul Sfânt. Cei ce ating vârful prin una sau prin alta din cele două căi, intră în «odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului» și aici, ambele căi, contradictorii pentru rațiunea umană, se află interior unite, tainic identice”.

În Maica Domnului este cel mai bine întruchipată și împlinită, atât vocația castității (proprie vieții monahale), cât și vocația creatoare a nașterii de prunci (proprie familiei). Aceste două căi nu se contrazic, pentru că vocația nașterii de prunci, firească vieții de familie, se împlinește și-n viața monahală (părinți duhovnicești – fii duhovnicești), iar vocația castității se împlinește și-n viața de familie, deoarece „nunta este cinstită și patul nespurcat” (Evrei 13, 4).

Maica Domnului întruchipează curăția edenică și vocația de împreună creatoare cu Dumnezeu, fiind în același timp și Fecioară și Maică. Această antinomie poate fi înțeleasă numai în virtutea nașterii mai presus de fire, care îi oferă calitatea supremă de „Maică a Domnului”, păstrându-i „cheile fecioriei” nestricate, precum „Rugul Aprins” ardea și nu se mistuia.

De asemenea, Clement Alexandrinul atrage atenția asupra unei înțelegeri greșite cu privire la vocația fecioriei și a căsătoriei:

„Domnul a arătat că atât înfrânarea cât și căsătoria sunt în puterea noastră, la libera noastră voie și nicio poruncă nu ne silește și nu ne oprește de la una sau alta […]. Cel care nu poate îndura cu ușurință viața singuratică, acela să dorească să se căsătorească, pentru că plăcerea folosită cu cumpătare nu aduce vătămare, fiecare dintre noi este stăpân în privința alegerii nașterii de copii. Văd însă că unii, care din pricina greutăților aduse de căsătorie, abținându-se de la căsătorie, nu potrivit cu cunoașterea cea sfântă, au căzut în mizantropie și s-a dus de la ei dragostea; iar alții, folosindu-se de căsătorie, se cufundă în plăceri și într-o viață desfrânată, după cum spune profetul, «s-au asemănat animalelor»”.

Rezumând cele menționate mai sus, nu contează calea pe care o îmbrățișează fiecare, fie viața monahală, fie viața de familie, pentru că Hristos ne așteaptă pe toți la „cina nunții Sale” (Apoc. 19, 9), iar condiția de a participa la Ospățul Stăpânului este unică pentru toți oamenii: „haina de nuntă” – curăția inimii (cf. Mt. 22, 2-14) sau asumarea unei cruci.

Fecioria și căsătoria se întâlnesc în „curăția inimii”, care înseamnă „castitate” – virtutea după care în inima omului nu mai are loc decât Dumnezeu, pentru că vocația monahală (fecioria) și vocația familială (căsătoria) se împlinesc în vocația sfințeniei: „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Pet. 1, 16; Mt. 5, 48) și sunt două căi prin care omul poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.

2.4 Relațiile conjugale în viziunea Sfinților Părinți

Pentru tânăra generație, țelul suprem în viață a ajuns să-l constituie plăcerea sexuală, neștiind că omul nu este numai materie și instinct, ci este chip spre asemănare cu Dumnezeu. Scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii abundă în cuvântări, omilii și predici, cu referire la relațiile bărbat-femeie, atracția, rolul și limitele plăcerii, căsătorie, fidelitatea conjugală, sarcină, contracepție, avort, divorț etc.

„Vagabondajul sexual”, adică orice act sexual în afara căsătoriei, este una dintre cele mai mari probleme ale societății contemporane, cu consecințe foarte grave asupra integrității sufletești și trupești ale omului. Felul în care tinerii se raportează la familie, la relațiile intime și la nașterea pruncilor, modelează perspectiva lor asupra vieții și comportamentul lor în societate. Astfel, un tânăr care percepe sexualitatea în mod greșit și nu în acord cu rațiunile puse de Dumnezeu în creație, are șanse mari să-și piardă și mântuirea!

Se pune întrebarea dacă sexualitatea și sexul sunt rezultatul actului creator originar al lui Dumnezeu și reflectă chipul divin sau ele sunt urmări ale căderii și trebuie puse în relație cu nevoile trupești care sunt efemere.

Ca funcție esențială a firii umane, genul (masculin și feminin) permite procrearea, care nu în urma căderii, ci de la început, este binecuvântată de către Dumnezeu ca mijloc prin care persoanele care-I poartă chipul (Fac. 1, 27), să poată participa la activitatea Sa creatoare. Genul ca funcție a existenței trupești este dăruit de către Dumnezeu și binecuvântat de El, când l-a creat pe om.

Că diferențierea sexuală constituie un aspect pozitiv în actul creator divin reiese din referatul bibilic: „Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31), iar versetul: „După chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Fac. 1, 27) este interpretat în sensul că „bărbatul” și „femeia” apar în firea umană ca expresii ale voinței lui Dumnezeu și constituie un aspect esențial sau firesc al omului înainte de cădere, care se extinde dincolo de plăcerea fizică și chiar dincolo de procreare.

Sfântul Grigorie de Nyssa, fiind influențat de ideile lui Origen, susține faptul că diferențierea sexuală a apărut odată cu căderea în păcat a protopărinților noștri și ca atare nu va persista în viața de dincolo.

În Sfânta Scriptură găsim versete care aparent vin în contradicție cu această ipoteză. În principiu, ele sunt legate de viața după înviere: „Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30). Aceasta înseamnă că după învierea cea de obște, bărbații și femeile nu se vor mai căsători, întrucât legătura căsătoriei stabilită în această viață este veșnică, iar funcția reproductivă va înceta în Împărăția Cerurilor, de vreme ce nu va mai exista nevoia procreării; sau mențiunea Sfântului Apostol Pavel: „Nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28).

Totuși, niciun verset menționat mai sus nu poate susține concluzia că genul va fi eliminat după înviere și că a existat înainte de cădere doar pentru că Dumnezeu știa dinainte că omul va păcătui și va aduce moartea în lume, iar procrearea va fi necesară pentru a asigura continuitatea speciei umane.

Acuma se pune întrebarea, dacă nu ar fi căzut în păcat Adam și Eva, ar fi putut întreține relații intime în Rai, pentru scopul înmulțirii neamului omenesc, dat fiind faptul că diferențierea sexuală include activitatea creatoare a lui Dumnezeu ca fiind „bună foarte”?

Fericitul Augustin insistă asupra ideii că Adam și Eva, păstrându-se în starea lor primordială de puritate, ar fi putut să aibă relații intime pentru a zămisli prunci, fără ca acestea să implice vreo poftă trupească, deoarece „organele lor reproducătoare ar fi fost activate de voință, iar nu de senzualitate sau de pofta trupească”, însă cu toate acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur nu este de acord cu această afirmație și în omilia Despre feciorie opinează:

„Dumnezeu ar fi înmulțit cu atât mai mult pe oameni, fără să fi fost nevoie de căsătorie, așa cum a făcut și pe cei dintâi oameni din care se trag toți oamenii […], după cum atunci cu Avraam, Dumnezeu a făcut ca niște trupuri moarte să ajungă rădăcina și pricina nașterii unui popor atât de numeros ca poporul evreu, tot astfel și la începutul lumii, Dumnezeu ar fi găsit o cale prin care să se înmulțească neamul omenesc, dacă Adam și Eva ar fi ascultat de poruncile Lui”.

Nașterea de prunci constituie rod al unirii soților și expresie a participării lor la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Prin nașterea de prunci omul devine și el dătător de viață, pe care și el însuși o are în dar, în vreme ce prin împiedicarea nașterii pruncilor omul intervine negativ în lucrarea creatoare a lui Dumnezeu și se limitează în mod egoist la el însuși. Îndemnul Mântuitorul este: în dar ați luat viață, în dar să o transmiteți mai departe (cf. Matei 10, 8).

Fecunditatea face parte din esența iubirii conjugale. Prin nalterea de copii soții participă la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, însă „respingând această responsabilitate a procreării, omul respinge asemănarea sa cu Dumnezeu, respinge pe Creatorul său și prin aceasta alterează propria sa umanitate”. Evitând cu voia nașterea de prunci, soții se constituie de cele mai multe ori ca o unitate egoistă în doi.

Ambii soți au o responsabilitate în privința actului sexual ca atare și a propriei fertilități în general. Pe lângă dreptul de a procrea se recunoște, deci, dreptul de «non procreare», în sensul că soții, în anumite condiții, au dreptul de a îndeplini acte sexuale a căror non fertilitate se poate prevedea, sau să se abține de la acte fertile și pot în anumite cazuri chiar să și excludă fecunditatea pentru motive independente de voința lor (risc de viață sau de sănătate)”. Prin urmare, omul nu poate fi considerat înrobit necesității dăinuirii neamului omenesc. Acest lucru îl subliniază de altfel și Biserica prin cinstea deosebită pe care o acordă fecioriei.

Totuși care este scopul prim al sexualității: procrearea, plăcerea sau ceva mult mai esențial, mai profund? Este de la Dumnezeu dorința unui cuplu de a avea copii sau este doar expresia unui instinct evolutiv care ne ajută să dăm naștere la urmași, ca urmare a căderii?

Sexualitatea este un „instinct” fundamental, care exprimă o nevoie elementară a fiecărui om: nevoia de afecțiune, înțelegere, compasiune, tandrețe și dragoste. Sexualitatea înseamnă mult mai mult decât simpla activitatea genitală. Ea privește întreaga persoană umană: minte, trup și suflet.

Sexualitatea umană „are o structură cu caracter complementar și se prezintă ca o capacitate de deschidere a întregii ființe către aspectul conjugal”. Când prin liberă alegere, această complementaritate acționează sub aspect conjugal, unirea implică totalitatea persoanei și nu doar o parte ai ei. Când bărbatul și femeia se unesc, sunt antrenate corpul, inima și spiritul; dacă una dintre aceste dimensiuni lipsește, atunci este vorba de o unire incompletă din punct de vedere uman.

Este adevărat că persoana nu își epuizează întreaga ființă în sexualitate, dar tot atât de adevărat este faptul că sexualitatea marchează, implică și antrenează totalitatea persoanei. De exemplu: semnătura pe care o pun în mod liber pe contract, nu mă obligă, nu trăiesc doar pentru acest contract, dar dacă îl semnez, aceasta angajează nu numai mâna care semnează, ci și întreaga persoană și libertatea sau responsabilitatea mea, iar angajamentul nu este valabil doar pentru un moment, ci pentru tot timpul indicat în conținutul contractului. Asemenea și cu relațiile conjugale: odată înfăptuite ele implică și presupun dăruirea totală și stabilă a persoanei.

Dragostea (eros) se mișcă în două direcții, pe verticală și pe orizontală sau cu alte cuvinte, este atât dumnezeiască, cât și firească. Astfel, ca înclinație dumnezeiască, îl împinge pe om la comuniunea cu Făcătorul și Dumnezeul lui, iar ca înclinație firească îl conduce la căsătorie. În ambele cazuri, dragostea (eros) duce la unire personală și comuniune deplină cu persoana iubită. Aceasta înseamnă că dragostea firească are un conținut spiritual, iar manifestările ei se reflectă cel mai concret în roadele dragostei, copiii, care nu sunt doar existențe trupești, ci și spirituale.

Adam în grădina edenului nu cunoștea altă dorire și plăcere decât a desfătării în Dumnezeu, numai în El aflându-și întreaga sa desfătare. După cădere, omul se află în căutarea plăcerii trupești, canalizând puterea de dorire a lui Dumnezeu înspre realitățile sensibile, plăcerile trupești, cărora le urmează în mod inevitabil durerea.

Omul încearcă să investească setea lui infinită de iubire ce a fost sădită ontologic în el pentru a fi îndreptată spre infinitul dumnezeisc, în lucruri finite și mărginite, astfel ajungând astfel la o saturare și nemulțumire continuă care se concretizează prin repetarea plăcerilor, socotind că așa își va împlini alinarea dorului nesfârșit după Dumnezeu. În acest sens, Clement Alexandrinul afirmă:

„Simțirea plăcerii nu e ceva necesar; este consecința unor nevoi fireșteti: foamea, setea, frigul, căsătoria. Dacă ar fi cu putință să nu ai nicio plăcerea când bei, sau când mănânci sau când faci copii, atunci s-ar putea dovedi că plăcerea nu e de trebuință. Că plăcerea nu e nici activitate, nici dispoziție, nici o parte din noi înșine, ci a intrat în viața noastră ca să ne facă un serviciu, așa cum se spune că ne este de folos sarea pentru digestia mâncării”.

Eros-ul, „puterea amoroasă” firească a omului, dă oricum formă vieții, este axul central al formării personalității, cu dedesubturile ei conștiente, subconștiente și inconștiente. De atitudinea pe care o va lua omul în fața exigențelor biologice ale impulsului erotic, de pregătirea sa pentru depășirea sau dăruirea de sine, de gradul sensibilității sale amoroase, de felul cum își cultivă posibilitatea de a iubi și a fi iubit, depind însăși identitatea existenței sale, marca proprie a personalitații.

Se afirmă adesea că monahul își canalizează iubirea sa pasională direct spre Dumnezeu, în timp ce o persoană căsătorită își exprimă iubirea pentru Dumnezeu prin iubirea pentru partener. Această afirmație ne poate duce în eroare, pentru că iubirea pasională a persoanei căsătorite, nu mai puțin decât iubirea nepătimașă a monahului (pentru sine, pentru ceilalți, pentru întreaga creație), este fidelă scopului ei ultim și nu este idolatră, atunci când ajunge la iubirea lui Dumnezeu prin partener. În măsura în care scopul și împlinirea ei este Dumnezeu Însuși, iubirea conjugală, împreună cu aspectul ei sexual, are capacitatea de a se autodepăși, de a transforma pofta trupească în eros autentic. Dacă se reușește acest lucru, unirea conjugală devine chip al legăturii dintre Hristos și Biserică (Efeseni 5, 32).

Așadar, iubirea trupescă, ca exprimare a iubirii duhovnicești, trebuie să fie o treaptă spre unirea deplină a soților în Hristos, astfel încât, iubirea duhovnicească să preia, treptat, locul celei trupești, mult inferioare, oricât de altruistă ar fi ea.

În privința sexualității, au existat diferențe considerabile între abordările teologilor de seamă ai Bisericii Apusene și cele ale teologilor Bisericii Răsăritene, iar în concepția patristică, sexualitatea apare în mod cert după căderea în păcat, pentru a evita ideea potrivit căreia concupiscența și alte pasiuni sunt expresii ale naturii create, care este în mod esențial „bună”.

Sfinții Părinti s-au pronunțat cu mare discreție și cu foarte mult discernământ în legătură cu relațiile intime dintre soți, pentru că fiecare om creat de Dumnezeu este o persoană unică și irepetabilă și astfel nu poate fi pusă pe aceeași treaptă. În acest sens opinează Părintele Paisie Aghioritul:

„Despre subiectul de care mă întrebi, referitor la relațiile între soți, atât ale preoților căsătoriți, cât și ale mirenilor, Sfinții Părinți nu rânduiesc ceva prescris, și de aceea el este ceva care nu poate fi încadrat în canoane pentru că nu pot fi puși toți oamenii pe același calapod. Sfinții Părinți lasă lucrul acesta la discernământul, mărimea de suflet, sensibilitatea duhovnicească și la puterea fiecăruia […]”.

În continuare vom expune în cercetarea noastră, atât opiniile negative ale Sfinților Părinți în legătură cu relațiile conjugale, cât și pe cele pozitive.

Tertulian are o atitudine negativă față de căsătorie și sexualitate umană, în general, afirmând că și căsătoria monogamă este incriminată, deoarece presupune o înclinare spre poftele trupești:

„Ce anume îi îndeamnă pe bărbați și pe femei spre căsătorie și împreunare trupească? Desigur, pofta trupească, pe care Domnul o aseamănă cu preacurvia. Atunci, poate spune cineva, vrei să nărui și ideea de căsătorie unică? Și aceasta, pe bună dreptate, deoarece căsătoria este însăși esența preacurviei […]”.

În viziunea sa, nu numai Eva este responsabilă pentru căderea omenirii, ci fiecare femeie poartă această vină, însă Părinții răsăriteni au dezbătut această temă a „neascultării Evei”, atribuindu-i căderea și lui Adam, datorită libertății cu care a fost înzestrat, subliniind faptul că n-ar fi avut loc nicio cădere în păcat dacă Adam ar fi opus rezistență.

Totodată, Sfântul Irineu a evidențiat rolul compensator al unei alte femei în repararea răului înfăptuit de Eva: „Nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei (Eva cea nouă) […]”.

De asemenea și Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că însoțirea trupească i-a fost dată omului după căderea din rai, care îl dezbinase pe Adam de Eva, pentru a-i uni întreolaltă, înlocuind astfel reacția de respingere provocată de disprețul pe care acesta i-l purta din cauză că-l ispitise:

„Dușmănia care era pe cale să se nască […] a luat-o Dumnezeu prin această hotărâre prin dorința pe care a sădit-o în noi, în acest fel dărâmând zidul despărțitor (dintre bărbați și femei), vreau să spun, resentimentul provocat de păcatul Evei”. Relațiile trupești devinind astfel un liant care îi leagă pe oameni unul de celălalt.

Fericitul Ieronim se pronunță în favoarea căsătoriei, însă cu evidente rețineri. Spre pildă, căsătoria poartă amprenta certă a întinării:

„În căsătorie nu se poate nădăjdui la prea mult bine, dat fiind răul ce poate interveni și de care trebuie să ne temem. Deși neînfrânarea pătimașă sau pofta trupească atrage întotdeauna după sine căința sau remușcarea, ea nu este niciodată pe deplin satisfăcută, pentru că și după ce este potolită, se reaprinde de îndată. Amplificarea sau diminuarea ei sunt determinate de obișnuință. Dusă în robie de instinctele trupești, ea refuză să se supună rațiunii”.

Fericitul Augustin are o atitudine negativă față de relațiile intime circumscrise căsătoriei creștine, privind păcatul originar transmis prin actul sexual:

„Drept aceea, vrăjmașul susține că noii-născuți poartă stigmatul păcatului strămoșesc nu în urma binelui rezultat din căsătorie, ci ca o consecință a răului provocat de pofta trupească, care, deși ține de cele ale căsătoriei, poate rușina sau jena pe soți”.

De asemenea, în lucrarea Despre căsătorie și pofta trupească afirmă că:

„Pofta trupească nu trebuie să fie considerată drept un atribut al căsătoriei; ea trebuie să fie tolerată doar în căsătorie. Nu este un bine ce decurge din esența căsătoriei, ci un rău care este un accident al păcatului originar”.

Deși Fericitul Augustin enumeră trei dintre binefacerile căsătoriei: pruncii, fidelitatea și sfințenia legământului matrimonial, el pune un accent deosebit pe nașterea de prunci: „Astfel, unirea trupească dintre bărbat și femeie în scopul zămislirii de prunci este binefacerea firească a căsătoriei”. Cu toate acestea, deși zămislirea de prunci este considerată benefică, modalitatea prin care ea se săvârșește poartă și ea amprenta păcatului strămoșesc:

„Altfel, de ce se feresc și se ascund părinții de copiii lor atunci când au relații conjugale intime, dacă nu din cauza faptului că nu se pot angaja în asemenea relații menite procreării, fără a se rușina de pofta trupească?”

Fericitul Augustin nu consideră unirea trupească un păcat dacă ea are exclusiv scopul procreării:

„Ceva este atunci când soții întrețin relații trupești în scopul zămislirii de prunci, caz în care nu se poate vorbi despre păcat sau vinovăție și altceva este ca cei doi să dorească satisfacarea plăcerilor trupești prin intermediul actului sexual, caz în care este vorba de comiterea unui păcat scuzabil sau motivabil”.

Aceste referințe ale Fericitului Augustin trebuie înțelese în contextul în care ele au fost emise în polemicile sale antipelagiene, care l-au determinat să adopte o atitudine vădit extremistă despre relațiile conjugale dintre soți, însă în concepțiile despre căsătorie, adoptă o poziție mult mai permisivă. Spre exemplu, în lucrarea Despre binefacerile căsătoriei, detaliază atent problemele legate de zămislirea pruncilor:

„Una din binefacerile căsătoriei este accea că neînfrânarea trupească a tinerilor soți, deși poate fi privită ca fiind libertină (coruptă moral), se dovedește a fi ziditoare, deoarece duce la zămislirea de prunci. Astfel, relațiile matrimoniale pot genera binele din răul provocat de pofta trupească […]. A-și îndeplini îndatoririle conjugale nu este un act culpabil, dar a insista asupra lor în afara scopului procreării înseamnă a comite un păcat”.

În tratatul Despre văduvie, afirmă că binefacerile căsătoriei pot atenua excesele potftelor trupești manifestate de partenerii de cuplu, ferindu-i astfel de răul cel mai mare, de adulter:

„Vedeți, pudoarea și fidelitatea conjugală sunt daruri ale lui Dumnezeu, astfel încât în cazul în care pofta trupească ar depăși limitele zămislirii de prunci, răul să fie scuzabil, întrucât relațiile dintre bărbat și femeie se desfășoară sub oblăduirea acestei Sfinte Taine, care este căsătoria”.

Au existat și în Răsăritul creștin interpretări negative care au pus la îndoială binefacerile căsătoriei și sexualității, însă în concepția Părinților răsăriteni, după căderea în păcat, firea omenească, inclusiv pofta trupească după fire, a rămas fundamental bună.

Căderea lui Adam, care a avut drept consecință supunerea față de moarte, a condus la necesitatea îmbrăcării «hainelor de piele»: „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat” (Fac. 3, 21), care în opinia Sfântului Grigorie al Nyssei, sunt acelea pe care omul le-a luat din pielea necuvântătoarelor (împreunarea trupească, hrana, creșterea, îmbătrânirea, boala, moartea), pe care le va lepăda prin prefacerea și asemănarea trupului său cu trupul slăvit al lui Hristos.

Din scrierile patristice ale Sfântul Maxim Mărturisitorul, aflăm că imboldul trupesc a fost lăsat de Ziditorul spre nașterea de prunci:

„Judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în nașterea de prunci. Deci cel ce urmărește plăcerea greșește în judecată, socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Așadar, unul ca acesta face rea întrebuințarea (abuzează) de femeie, împreunându-se cu ea”.

În același duh filocalic, Sfântul Atanasie pune căsătoria pe seama căderii omului din paradis: „Iar călcarea poruncii a adus cu sine nunta, din pricina lui Adam cel ce a făcut fărădelege, adică a trecut cu vederea legea cea dată de Dumnezeu”. Însă, Sfântul Ioan Casian menționează:

„De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de ziditorul spre nașterea de prunci și spre continuarea neamul omenesc, prin coborâre unii de la alții, nu spre curvie […]. Prin urmare, nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăți pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuințare necesară și folositoare e vinovat dacă cel ce la primit îl folosește pentru ucidere?”

Chiar și Sfântul Ioan Damaschin are o pozție negativă față de căsătorie, reducând-o exclusiv la zămislirea de prunci: „Pentru a nu fi zdrobit și mistuit neamul omenesc de către moarte, a fost născocită nunta, ca prin facerea de prunci neamul omenesc dă dăinuiască”.

Sfântul Grigorie Palama ia în considerare faptul că și în cadrul căsătoriei plăcerea, chiar dacă nu este o fărădelege, ea nu încetează de a constitui un element trupesc:

„Plăcerea cea spre facerea de prunci din căsătoriile legiuite, prea puțin se poate chema dar dumnezeiesc al lui Dumnezeu, căci este trupesc, și al firii (celei căzute) și nu dar al harului, măcar că Dumnezeu este cel ce a făcut firea”.

Sfântul Maxim Mârturisitorul, urmând pe Sfântul Grogorie de Nyssa, respinge ideea conform cărea dorința sexuală aparține firii umane și consideră plăcerea sexuală ca fiind consecința căderii:

„Plăcerea și întristarea, dorința și frica și cele ce decurg din acestea, nu au fost create la început împreună cu firea oamenilor, căci altfel ar intra în definiția firii. Spun, învățând de la marele Grogorie de Nyssa, că ele odrălesc în fire după ce au pătruns în partea cea mai puțin rațională a ei, din pricina căderii din starea de desăvârșire”.

Cu toate că există multe afirmații negative ale Părinților de seamă, cu referință la plăcerea trupească din cadrul relațiilor conjugale, totuși, chiar după căderea în păcat, firea omenească, inclusiv dorința trupească după fire, a rămas fundamental bună. De pildă, în celebrul său tratat Instituțiile divine, Lactanțiu susține binefacerile dorințelor sexuale:

„Dacă cineva nu-și poate înfrâna aceste dorințe, atunci acela va trebui să și le împlinească în limitele prescrise de cadrul legiuit al căsătoriei. În acest fel, va obține ceea ce-și dorește cu atâta intensitate, fără a cădea în păcat […]. Desigur, plăcerea nu are nimic rău în sine; dacă este căutată în duhul bunei-cuviințe, soților li se îngăduie să se bucure de ea în mod legitim”.

Clement Alexandrinul nu incriminează relațiile intime și nici nu le consideră impure:

„Din moment ce aceștia afirmă că relațiile intime sunt impure, deși ei înșiși își datorează existența acestor relații, nu rezultă că ei sunt aceea care sunt impuri? Părerea mea este că până și sămânța acelora care au fost sfințiți este sfântă”.

Iar, Sfântul Metodiu al Olimpului merge până într-acolo, încât declară că nici pruncii ilegitimi nu sunt întinați, deși sunt rodul adulterului:

„Nu sămânța este aceea pe care o învinuim, ci mai degrabă pe cel care o așează într-alt pământ, printr-un act sexual în afara căsătoriei […]. Lutul nu a greșit cu nimic; el trebuie doar modelat și prelucrat”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, referitor la foloasele trupului omenesc și a poftelor lui, are o viziune optimistă despre posibilitatea de a duce o viață conjugală cu adevărat sfântă:

„Nu-mi spuneți că trupul este cauza păcatului […]. Dacă dinaintea unui tânăr care tocmai a murit trec frumuseți trupești din cele mai variate, lui nu i se va trezi nicio dorință de împreunare. De ce aceasta? Pentru că nu trupul este acela care păcătuiește, ci sufletul. Trupul este doar un instrument, un veșmânt, un acoperământ al sufletului, dacă pot spune astfel, care devine impur atunci când este subjugat patimii împreunării. Dacă însă sălășluiește într-un suflet sfânt, el se transformă în templu al Duhului Sfânt”.

Sfântul Grigorie Teologul subliniază puterea harului divin primit prin Taina Botezului și îi îndeamnă pe soți să-și păstreze căsătoria de excesele neînfrânării patimilor trupești:

„Nu te-ai unit cu femeia? Nu te teme de o astfel de însoțire-sfințire, cum este spre pildă și Botezul; vei rămâne pur chiar și după căsătorie. Îmi asum riscul de a fi alături de tine la căsătoria ta. Voi îmbrăca eu mireasa. Nu vom necinsti căsătoria pentru simplul motiv că cinstim fecioria mai mult […]. Ai însă grijă să-ți păstrezi căsătoria pură și neamestecată cu necurăția poftei trupești. Nu-ți cer decât un singur lucru: acceptă darul Botezului și oferă jertfa castității la timpul potrivit, adică la vremea rugăciunii”.

Atunci când Sfântul Grigorie Teologul îi îndeamnă pe soți să-și păstreze căsătoria „neamestecată cu necurăția poftei trupești”, el nu se referă la relațiile lor intime obișnuite, ci la excesele neînfrânării patimilor trupești. În acest citat, „castitate” se referă la abstinența temporară de la relațiile matrimoniale intime de-a lungul unei anumite perioade de rugăciune însoțită și de post. În tradiția creștină răsăriteană, „castitatea conjugală” nu înseamnă abținere de la relațiile intime, ci fidelitate față de căsătorie și bună cuviință în relațiile intime de cuplu. Acest lucru este evidențiat și de Sfântul Apostul Pavel când afirmă: „Să nu vă lipsiți unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre”.

Referitor la cele menționate anterior despre abstinența temporară de la relațiile intime, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează în tratatul Despre feciorie:

„După părerea mea, pe cei căsătoriți nici nu-i supără diavolul; diavolul știe bine că au alături de ei un loc de scăpare. Dacă simt că sunt atacați cu mai multă tărie pot de îndată să se refugieze în port. De altfel, fericitul Pavel nu-i lasă să se depărteze prea mult de țărm; îi sfătuiește să se întoarcă la țărm când obosesc, îngăduindu-le să fie iarăși împreună (I Cor. 7, 5) […]. Poftele pe care ni le satisfacem nu ne mai stăpânesc; libertatea de a ne satisface poftele potolește furtunile sufltetului. Adevărul acesta este mărturisit și de un proverb popular: nu puftim ce putem dobândi cu ușurință [… ]. Prin urmare, cei căsătoriți se bucură în primul rând de o mare liniște; în al doilea rând chiar dacă flacăra poftei tinde vreodată să se urce la înălțime, traiul împreună dintre bărbat și femeie potolește iute această flacără”.

„Legăturile trupești dintr soț și soție pornesc dintr-o dorință strâns legată de firea omenească; din pricina aceasta ele se bucură de multă îngăduință; din pricina aceasta un soț nu are dreptul să lipsească pe celălalt soț, împotriva voinței lui, de obligațiile conjugale”.

În poemul Laudă fecioriei, Sfântul Grigorie Teologul afirmă că iubirea conjugală ne îndreaptă spre Dumnezeu:

„Uniți într-un singur trup, una în duh, ei trăiesc, ei trăiesc prin iubirea lor reciprocă, întrucât căsătoria nu îndepărtează de Dumnezeu, ci apropie mai mult de El, pentru că Dumnezeu Însuși este Cel Care ne atrage spre aceasta”.

Vom prezenta în cele ce urmează, opiniile elogioase ale Sfântului Părinte Ioan Gură de Aur, cu privire la binefacerile legăturii trupești dintre soți sfințite prin Taina Căsătoriei.

Sfântul Părinte nutrea un respect deosebit față de corecta folosire a dorințelor trupești și a relațiilor intime în cadrul căsătoriei creștine, iar pentru el, nu funcția genetică este păcătoasă, ci greșita întrebuințare:

„Toate lucrurile sunt curate. Dumnezeu nu a făcut nimic necurat, pentru că numai păcatul este necurat. Acela ajunge în suflet și îl pângărește […]. Puteți vedea câte feluri de necurăți există (din punct de vedere omenesc). Totuși, Dumnezeu a făcut nașterea de prunci și sămânța împerecherii”.

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră căsătoria cea mai apropiată unire dintre doi oameni, pentru că se datoreză în mare măsură atracției fizice dintre bărbat și femeie și legăturii trupești dintre ei, pe care Dumnezeu le-a rânduit a fi săvârșite și sfințite numai prin Taina Căsătoriei:

„Dintru începuturi, Dumnezeu S-a revelat pe Sine drept Ziditorul acestei însoțiri a bărbatului cu femeia, vorbind despre cei doi ca fiind una: «a făcut bărbat și femeie» (Fac. 1, 27) și: «nu mai este parte bărbătească și parte femeiească» (Gal. 3, 28). Între doi bărbați nu există nicicând o relație atât de strânsă precum cea dintre bărbat și femeie, dacă aceștia sunt însoțiți așa cum se cuvine (prin Sfânta Taină a Căsătoriei). […] Cu adevărat această iubire este mai puternică decât orice stăpânire; chiar și dacă alte pofte pot fi puternice, aceasta nu piere nicicând. Această iubire (eros) are rădăcini adânci în firea noastră. Neobservată, ea atrage trupul bărbatului de cel al femeii, pentru că la început, femeia s-a făcut din bărbat, iar acum din bărbat și femeie se zămislesc bărbați și femei”.

Dumnezeu a lăsat atracția fizică (epithymia) între bărbat și femeie, pentru ca ea să exprime, mai presus de orice, însoțirea dintre ei și să ducă la săvârșirea acesteia: „Dumnezeu i-a însoțit prin nevoi trupești, i-a însoțit prin alipire când i-a legat cu lanțul dorinței (epithymia)”. Asemenea și în Omilia la Romani:

„Căci plăcerea adevărată este aceea rânduită după fire. […] Dumnezeu rânduiește plăcerea după fire, pentru ca bărbatul și femeia să se bucure de ea cu un mai mare simț al siguranței și cu inima mult mai deschisă înspre această bucurie, astfel încât să se îndepărteze cât mai mult de păcatul cel rușinos (adulter)”.

Din aceste texte nu reiese faptul că atracția fizică ar fi un rău în sine sau că ar fi întinată de pofta trupească, ci mai degrabă, că o parte a firii noastre omenești, chiar după cădere, a rămas fundamental bună. Și fiind ea firească și dăruită de însuși Dumnezeu, manifestarea ei proprie este hărăzită să aducă bucurie. Totodată, se observă faptul că nu se face nicio aluzie la ideea origenistă conform căreia sexualitatea ar fi apărut odată cu căderea în păcat a protopărinților noștri.

Fiind deplin realist, Sfântul Părinte recunoaște că unirea soților în căsătorie constituie și un remediu al potolirii poftelor trupești:

„Căsătoria este un post al castității pentru cei care se folosesc de căsătorie cum trebuie. Căsătoria nu dă voie firii omenești să sălbăticească. Căsătoria pune traiul legiuit între un bărbat și o femeie, ca un zid de apărare de care se sfărâmă toate valurile poftei; prin acest trai legiut dobândim multă liniște și o păstrăm. Sunt însă unii oameni care nu au nevoie de siguranța dată de căsătorie; în locul ei, aceștia își potolesc înverșunarea firii prin posturi, privegheri, culcări pe pământ și prin multe alte nevoințe pustnicești”.

Din Omilia către Coloseni reiese faptul că Dumnezeu a îngăduit atracția fizică între bărbat și femeie, pentru ca ea să exprime, mai presus de orice, însoțirea dintre ei și să ducă la săvârșirea acesteia, indiferent dacă din ea vor rezulta sau nu prunci:

„Pruncii sunt o punte care îl leagă pe tată de mamă, astfel încât cei trei devin una. […] Dar să presupunem că nu au niciun copil: atunci cei doi nu mai sunt una? Ba da, odată ce împreunarea lor se răsfrânge asupra relației lor trupești și cei doi devin una, aidoma parfumului amestecat cu pomada”.

„Într-adevăr căsătoria a fost lăsată de Dumnezeu pentru nașterea de copii, dar a fost lăsată de Dumnezeu și pentru o altă pricină, cu mult mai mare, anume ca să se stingă aprinderile firii noastre. Martor îmi este Pavel care spune: «Dar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său (1 Cor 7, 2)»”.

„La început căsătoria avea aceste două pricini: nașterea de copii și potolirea poftelor. În urmă însă, după ce s-a umplut de oameni pământul, marea și toată lumea, căsătoria nu mai are decât o pricină pentru a exista: îndepărtatea defrâului și a desfrânării”.

Cel robit de patima desrânării reduce trupul la un simplu instrument de plăcere sexuală, negând astfel dimensiunea spirituală a acestui trup, după cum spune și Sfântul Apostol Pavel: „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?” (I Cor. 6, 19).

Istoria lui Tobie exprimă foarte bine această realitate a vieții spirituale din căsnicie (cartea lui Tobit cap. 3-9). Sara, logodnica lui Tobie, mai fusese pețită înaintea lui de șapte bărbați, care muriseră cu toții în noaptea nunții, îndată ce au intrat la ea. Dar îngerul Rafael îi descoperise lui Tobie că era vorba despre lucrarea unui demon, Asmodeu, ce-i ispitea pe bărbații care veneau la Sara, să nu caute decât plăcerile trupești. Astfel, aceștia voiau să se unească mai întâi trupește cu Sara și de abia apoi sufletește. Rafael îl sfătuiește deci pe Tobie să înceapă printr-o rugăciune împreună și prin sfințirea camerei cu inima și ficatul peștelui, arse liturgic. Tobie săvârșește ascultarea și se roagă împreună cu Sara: „Și acum Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoiește deci a avea milă de ea și de mine și a ne duce împreună până la bătrânețe. Și a zis și ea cu el: Amin” (Tob. 8, 7-8). Astfel, Tobie așează comuniunea spirituală înaintea celei trupești, care doar o pecetluiește pe cea dintâi, ca să depășească nivelul simplelor pofte trupești.

Cătătoria nu trebuie să fie prilej de neînfrânare, de perversiune, de abuz, să nu fie robită patimii. Fiecare soț e dator să-și stăpânească trupul în sfințenie și cinste și nu în patima poftei. Elementul spiritual trebuie să domine peste elementul trupesc în căsătoria creștină. Pofta trupească, bună în sine, poate fi folosită greșit:

„Prin urmare, desfrânatul nu este singurul spurcat, ci alții, mai mult decât acesta, cu osebire cel care comite adulter. Dar amândoi sunt spurcați, nu din cauza împreunării trupești, pentru că potrivit unui astfel de raționament, ar însemna că cel care trăiește cu femeia lui este un spurcat, ci din cauza nelegiuirii și neînfrânării acestei însoțiri, dar și răului făcut aproapelui […]. Vezi cât de spurcată este o asemenea ticăloșie? David, care a avut multe femei, nu a fost spurcat, dar când a avut o concubină, s-a spurcat. De ce? Pentru că el l-a rănit și l-a înșelat pe aproapele său. Iar desfrânatul nu este spurcat din cauza împreunării trupești, ci din cauza circumstanțelor în care se produce aceasta, pentru că el îi face rău femeii sau își fac rău unul altuia mai mulți, împărțind o femeie și încălcând legile firii”.

Plecând de la observația Sfântului Apostol Pavel: „Toate sunt curate pentru cei curați; iar pentru cei întinați și necredincioși nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor și mintea și cugetul” (Tit 1, 15), Sfântul Ioan comentează:

„Toate-s curate. Dumnezeu nu a creat nimic întinat în sine, căci nimic nu e întinat în sine, ci numai păcatul, care coboară în suflet și-l pângărește. […] Când sufletul este necurat, pe toate le vede spurcate […]”.

Omul, fiind ființă rațională, are vocația de a spiritualiza iubirea sa, de a o curăți de elementele grosiere și instinctuale. Relațiile intime nu trebuie disprețuite, ca o concesie făcută patimilor trupești, pentru că ele reprezintă un mijloc dăruit de Dumnezeu prin care cuplul se cunoaște pe sine cât mai intim și mai desăvârșit posibil:

„Nu învinui atracția trupească (epithymia) pentru gândurile și faptele tale păcătoase, care a fost creată în scopul căsătoriei și al zămislirii de prunci, iar nu în scopul de a comite adulter și desfrânare. […] Nu este păcat ceea ce apare ca urmare a nevoilor firești; orice păcat își are rădăcinile în patimă. Dumnezeu nu a creat omul pentru ca acesta să simtă nevoia de a păcătui, deoarece, dacă așa ar fi stat lucrurile, atunci nu ar fi existat pedeapsă”.

Cu alte cuvinte, de ce să fim pedepsiți pentru lucruri pe care nu le putem controla?

Binefacerile relațiilor intime din cadrul căsătoriei sunt subliniate în următorul fragment, în care îl mustră pe cel care se abține de la a veni în Biserică după ce a întreținut relații intime cu soția sa:

„Cum îndrăznești să nu vii la rugăciune după ce te-ai bucurat de însoțirea cu femeia ta, deși nu e nimic rău în asta? […] Nu l-ai auzit pe Apostol spunând: «Cinstită să fie nunta întru toate și patul nespurcat» (Evrei 13, 4)?”

În tratatul pedagogic intitulat Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor, el îi îndeamnă pe părinți să se ocupe cu mare responsabilitate de educația copiilor, mai ales în ceea ce privește pofta trupească, pentru ca aceștia, din cauza neștiinței lor, să nu se tăvălească în desfrânări de tot felul:

„Să nu lăsăm tinerii de capul lor, ci cunoscând noi văpaia cuptorului (poftei), să ne străduim să-i căsătorim potrivit legii lui Dumnezeu înainte de a se tăvăli în desfrânări, ca să-și păstreze castitatea și să nu se întineze cu desfrânarea. Căsătoria să le dea îndestulător ajutor ca să-și poată potoli săltările trupului și să-i scape de osânda păcatului”.

Prin urmare, Sfântul Părinte insinuiază ideea conform căreia, pofta trupească în sine nu constituie un păcat, ci doar că trebuie canalizată cum se cuvine, mai precis, conform rațiunilor puse de Dumnezeu în creație.

Că legătura trupească constituie un păcat în afară de căsătoria legală, se observă limpede și din dialogul Mântuitorului Hristos cu femeia samarineancă. Când Domnul i-a spus ei: „Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici” și aceea a răspuns: „N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus” (Ioan 4, 16-18).

Prin urmare, Domnul nu recunoaște această „însoțire” și consideră nelegală această „unire”, tocmai pentru că nu s-a săvârșit căsătoria (bineînțeles, după cele în vigoare din acel timp). Pentru Domnul, conlocuirea femeii samarinence cu bărbatul ei este adulteră.

Această conștiință a faptului că ea conlocuiește ilegal cu bărbatul ei, se vădește din răspunsul ei: „Doamne, n-am bărbat”, spune ea. Nu am soț. Nu sunt căsătorită. Din acest motiv nici nu dorește să-l înfățișeze ca soț al ei.

„În familie și în legătura adevărată și normală dintre soț și soție, se descoperă în toată amploarea taina minunată a trupului. Trupul acela de care se apropie bărbatul, devine ca și cum ar fi trup din trupul lui, provoacă în el nu numai o stare de atenție delicată, de iubire adâncă, ci și un sentiment de pietate în care se presimte taina nașterii unei vieți noi, ca urmare a apropierii trupești”.

Făcând aluzie de fecioria până la căsătorie, Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția asupra faptului că un tânăr care a trăit în cumințenie înainte de căsătorie:

„Va fi cuprins de o mare dorință dacă mireasa lui va fi castă, doar privindu-i trupul, fără să o atingă; dorința sa va fi aprinsă, dar încă și mai aprinsă îi va fi frica de Dumnezeu, iar căsătoria lor va fi cu adevărat fericită, trupurile fiindu-le caste și nepângărite. Tinerii căsătoriți vor fi uniți prin legătura dragostei și a înțelegerii, supunându-se unul altuia și copiii născuți dintr-o astfel de căsătorie vor fi binecuvântați. Dar cel care, de tânăr, va umbla pe căi ușuratice și va dobândi experiență cu desfrânatele, își va lăuda mireasa doar în primele două-trei seri, iar apoi se va întoarce la viața sa desfrânată de dinainte”.

În tratatul Împotriva celor care locuiesc împreună cu fecioarele: În duhul unei înțelegeri a relațiilor conjugale într-o căsătorie de durată, tensiunea asociată cu pofta trupească se diminuează, fiind înlocuită de o anumită pace lăuntrică:

„Deoarece însoțirea trupească nu este oprită în relațiile cu femeia legiuită, ea are drept scop potolirea dorințelor și duce la sațietate, ceea ce reduce considerabil pofta trupească. În afară de aceasta, durerile nașterii, aducerea pe lume a copiilor și creșterea lor, bolile prelungite, deodată cu urmările lor, asaltează trupul, ducând la ofilirea tinereții și la slăbirea boldului plăcerii […]”.

Arătând că Taina Căsătoriei reprezintă o icoană vie a unirii dintre Mirele Hristos și Mireasa Sa, Biserica, marele ierarh nu se ferește de folosirea unor termeni legați chiar de intimitatea însoțirii trupești dintre bărbat și femeie:

„Să vă spun cum este nunta de asemenea o taină a Bisericii? Hristos s-a îndreptat către Biserică și ea a fost zidită din El, iar El s-a unit cu ea cu însoțire (synousia) duhovnicească. Pentru că zice Apostolul «v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită» (II Cor. 11, 2). Auziți cum ne spune aceasta, cum că noi suntem ai Lui «Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui și din oasele Lui» (Efes. 5, 30)!”

Relația dintre un bărbat și o femeie este una care cere veșnicia. Nimeni nu vrea să piardă pe cel iubit vreodată, nici chiar prin moarte. În adâncul ființei umane este sădită dorința de a trăi într-o comuniune nesfârșită cu persoana iubită, pentru că sufletul nostru este nemuritor. În tratatul intitulat Către o femeie rămasă văduvă de tânără, Sfântul Părinte afirmă următoarele:

„Dar dacă dorești să-l privești din nou pe bărbatul tău față către față (căci știu că aceasta îți este cea mai mare dorință), păstrează-ți patul neatins de niciun alt bărbat, în cinste sfântă față de soțul tău și străduiește-te din răsputeri să-ți trăiești viața la fel ca înainte și astfel cu siguranță vei fi împreună cu el atunci când va veni ziua mutării tale în ceruri, nu pentru a viețui cu el cinci ani, cât ai viețuit aici sau douăzeci sau o sută, sau o mie de ani sau de două ori pe atât, ci întru toți vecii”. „[…] să poți viețui în același sălaș cu el și să te unești cu el din nou în vecii nesfârșiți, nu cu însoțirea aceasta pământească, ci cu o alta, mult mai deplină. Căci aceasta este doar o însoțire trupească, dar aceea va fi o însoțire a sufletelor, care va fi mai desăvârșită și de o esență mult mai minunată și mai nobilă decât ca aceasta”.

Din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur reiese faptul că Taina Nunții are un întreit scop:

Împreuna‐mântuire a celor doi soți prin iubirea de Dumnezeu, care trebuie să fie mai mare decât cea a unuia față de altul și care trebuie să o sfințească pe cea trupească;

Trăirea în curăție trupească, întrucât fiecare bărbat are o singură femeie și fiecare femeie are un singur bărbat și această fidelitate reciprocă este și ea un fel de feciorie.

Nașterea de prunci, care trebuie să fie crescuți și educați ca buni creștini.

Rezumând cele menționate mai sus, eros-ul rămîne o ultimă posibilitate de a face din viață o relație și o cunoștere, în lumea obiectivată a căderii, iar prin Taina Căsătoriei, Biserica îi conferă iubirii (eros-ului), dimensiunea plenară, eliberând puterea iubitoare a omului de supunerea la necesitatea naturală și manifestând în unirea bărbatului cu femeia o imagine și o împlinire a Bisericii, harisma „adevăratei vieți”.

Din punctul de vedere al gândirii patristice, Biserica recunoaște în eros identitatea existențială a omului, dar ea nu identifică în mod exclusiv eros-ul cu funcția genetică, pentru că posibilitatea de a realiza iubirea cea adevărată nu este funcția genetică (psihologică și trupească), ci harul dăruit prin Taina Căsătoriei, care mântuiește eros-ul natural și face ca iubirea naturală să devină asemănătoare iubirii lui Hristos, acelei iubiri care a luat forma curicii.

La începutul vieții de familie, relațiile intime sunt cele care-i unesc pe cei doi soți, îi ajută pe cei doi tineri să crească în iubire, să se cunoască din ce în ce mai bine, să se îngăduie și să se sprijine reciproc, însă odată cu trecerea timpului, relațiile intime dintre ei se răresc din ce în ce mai mult. Trupurile nu se mai aprind așa de repede, căci activitatea hormonală nu mai este aceeași ca în anii tinereții. Alt factor îl reprezintă maturizarea sufletului și a minții, care aduc abstinență benevolă de la relații sexuale, soții nemaisimțind nevoia apropierii trupești pentru a fi împliniți. Cu timpul vor apărea pruncii care îi vor uni pe cei doi soți și mai mult decât relațiile trupești. Prin urmare, odată cu trecerea timpului unirea conjugală nu va mai avea prioritate în împlinirea soților, ci cunoscându-se din ce în ce mai mult, se vor orienta spre alte lucruri pe care le au în comun, necunoscute lor în vremea tinereții. Așadar se observă că sexualitatea este doar o etapă în drumul nostru spre iubirea cea adevărată și desăvârșită față de aproapele și de Dumnezeu.

Numai dacă vom reuși să ne canalizăm energia sexuală spre unitatea în cuget și simțire, în ultimă instanță spre comuniunea cu Hristos, numai atunci vom înțelege partea luminoasă a sexualității și binefacerile ei asupra naturii umane, pentru că „scopul final al relațiilor conjugale dintre soți, nu este nici procrearea și nici împlinirea personală, ci lucrarea reciprocă a soților la mântuirea lor”.

Vigen Guroian exprimă foarte clar acest lucru: „Căsătoria este o formă de martiriu, […] o imagine și o experiență ce anticipă noua făptură în care eros-ul, purificat prin castitate și eliberat de senzualitate, este transformat într-o dorință negoistă și o preocupare activă pentru binele celuilalt. De asemenea, jertfa de sine devine o comuniune liberă, neconstrânsă de păcat sau de necesitatea naturală. Căsătoria devine o intrare în Împărăție prin răstignire”.

Prin urmare, cauza ultimă a unirii conjugale constă în participarea la dragostea jertfelnică care își găsește sublima expresie în dorul după viața eternă în comuniunea cu Preasfânta Treime.

Bibliografie

I. IZVOARE

Edițiile Sfintei Scripturi

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Sinodală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), București, 1991.

Opere Patristice

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, trad. Pr. Marcel Hancheș, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2004.

Idem, Cateheze baptismale, trad. Pr. Marcel Hancheș, Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 2003.

Idem, Despre Feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, trad. pr. prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2007.

Idem, PSB 21, Omilii la Facere (I), trad. pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1987.

II. LUCRĂRI

BALAN, Claudiu, Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la Căsătorie, Asociația Ortodoxia Tinerilor, București, 2013.

BRANIȘTE, pr. Ene, Liturgica generală, ediția a III-a, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002.

Idem, Liturgica specială, ediția a IV- a, Editura Lumea Credinței, București, 2005.

BRECK, pr. prof. John, Darul sacru al vieții – tratat de bioetică, ediția a III-a, trad. PreaSfințitul dr. Irineu Pop Bistrițeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007.

BRECK, John și Lyn, Trepte pe calea vieții, trad. Geanina Filimon, Editura Sophia, București, 2006.

CUVIOSUL PAISIE AGHORITUL, Viața de familie, vol. IV, trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2012.

FORD David C., Bărbatul și Femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, trad. Luminița Irina Niculescu, Editura Sophia, București, 2004.

GAVRILĂ, pr. dr. Vasile, Cununia – viața întru împărăție, Editura Fundației „Tradiția Românească”, București, 2004.

MANTZARIDIS, prof. dr. Georgios, Morala Creștină II, trad. diac. dr. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2006.

PETCU, diac. dr. Liviu, Desfrânarea și Avortul – răni de moarte ale iubirii. O perspectivă a Sfinților Părinți în actualitate, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2008.

SCHMEMANN, Alexander, Postul Mare – Pași spre Înviere, ediția a II-a, trad. Pr. dr. Vasile Gavrilă, Editura Sophia, București, 2013.

SGRECCIA Elgio, TAMBONE Victor, Manual de Bioetică, trad. Gilda Levescu, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2001.

STĂNILOAE, pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ediția a III-a, EIBMBOR, București, 2003.

TACHE, pr. dr. Sterea, Mântuitorul Hristos și Biserica, Editura Sigma, București, 2006.

TEODOROPULOS, arhim. Epifanie, Familiei ortodoxe cu smerită dragoste, trad. ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003.

YANNARAS, Christos, Libertatea Moralei, trad. Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, 2004.

III. ARTICOLE ȘI STUDII

BROSCĂREANU, dr. Rene, Despre Taina Sfintei Cununii, în „Ortodoxia”, XXXVIII (1986), nr. 4.

MANOLACHE, dr. Anca, Sfânta Taină a Cununiei, în „Glasul Bisericii”, XL (1981), nr. 1-2.

MIHĂLCESCU, pr. I., Sfânta Taină a Nunții sau a Căsătoriei, în „Biserica Ortodoxă Română”, XLVI (1928), nr. 4.

MIHOC, pr. prof. dr. Vasile, Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi. Nașterea de prunci, scop principal al căsătoriei, în „Mitropolia Ardealului”, XXX (1985), nr. 7-9.

VÎLCU, pr. lect. univ. dr. Marian, Familia creștină și rolul ei pentru păstrarea demnității umane și a sfințeniei, în: Darul sacru al vieții și conștientizarea responsabilității umane pentru acesta, coord. IPS prof. dr. Nifon Mihăiță, pr. lect. dr. Florea Ștefan, Editura „Valahia” University Press, Târgoviște, 2007.

PESTROIU, pr. lector dr. David, Mari teme doctrinare: învățături eretice și adevărul revelat de Ortodoxie – Suport de Seminar (nepublicat), Anul III Pastorală, Semestrul II, București, 2012.

IV. CĂRȚI DE CULT

Molitfelnic – Slujbe, rânduieli și rugăciuni săvârșite de preot la diferite trebuințe din viața creștinilor, EIBMBOR, București, 2002.

V. SITE-URI

PRUTEANU, ierom. dr. Petru, Studiu istorico ‐ liturgic asupra slujbei cununiei, Ed. II, 2014, <http://www.teologie.net/data/pdf/PP-studiu-cununie.pdf>, 05 mai 2014.

Bibliografie

I. IZVOARE

Edițiile Sfintei Scripturi

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Sinodală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), București, 1991.

Opere Patristice

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, trad. Pr. Marcel Hancheș, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2004.

Idem, Cateheze baptismale, trad. Pr. Marcel Hancheș, Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 2003.

Idem, Despre Feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, trad. pr. prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2007.

Idem, PSB 21, Omilii la Facere (I), trad. pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1987.

II. LUCRĂRI

BALAN, Claudiu, Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la Căsătorie, Asociația Ortodoxia Tinerilor, București, 2013.

BRANIȘTE, pr. Ene, Liturgica generală, ediția a III-a, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002.

Idem, Liturgica specială, ediția a IV- a, Editura Lumea Credinței, București, 2005.

BRECK, pr. prof. John, Darul sacru al vieții – tratat de bioetică, ediția a III-a, trad. PreaSfințitul dr. Irineu Pop Bistrițeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007.

BRECK, John și Lyn, Trepte pe calea vieții, trad. Geanina Filimon, Editura Sophia, București, 2006.

CUVIOSUL PAISIE AGHORITUL, Viața de familie, vol. IV, trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2012.

FORD David C., Bărbatul și Femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, trad. Luminița Irina Niculescu, Editura Sophia, București, 2004.

GAVRILĂ, pr. dr. Vasile, Cununia – viața întru împărăție, Editura Fundației „Tradiția Românească”, București, 2004.

MANTZARIDIS, prof. dr. Georgios, Morala Creștină II, trad. diac. dr. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2006.

PETCU, diac. dr. Liviu, Desfrânarea și Avortul – răni de moarte ale iubirii. O perspectivă a Sfinților Părinți în actualitate, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2008.

SCHMEMANN, Alexander, Postul Mare – Pași spre Înviere, ediția a II-a, trad. Pr. dr. Vasile Gavrilă, Editura Sophia, București, 2013.

SGRECCIA Elgio, TAMBONE Victor, Manual de Bioetică, trad. Gilda Levescu, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2001.

STĂNILOAE, pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ediția a III-a, EIBMBOR, București, 2003.

TACHE, pr. dr. Sterea, Mântuitorul Hristos și Biserica, Editura Sigma, București, 2006.

TEODOROPULOS, arhim. Epifanie, Familiei ortodoxe cu smerită dragoste, trad. ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003.

YANNARAS, Christos, Libertatea Moralei, trad. Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, 2004.

III. ARTICOLE ȘI STUDII

BROSCĂREANU, dr. Rene, Despre Taina Sfintei Cununii, în „Ortodoxia”, XXXVIII (1986), nr. 4.

MANOLACHE, dr. Anca, Sfânta Taină a Cununiei, în „Glasul Bisericii”, XL (1981), nr. 1-2.

MIHĂLCESCU, pr. I., Sfânta Taină a Nunții sau a Căsătoriei, în „Biserica Ortodoxă Română”, XLVI (1928), nr. 4.

MIHOC, pr. prof. dr. Vasile, Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi. Nașterea de prunci, scop principal al căsătoriei, în „Mitropolia Ardealului”, XXX (1985), nr. 7-9.

VÎLCU, pr. lect. univ. dr. Marian, Familia creștină și rolul ei pentru păstrarea demnității umane și a sfințeniei, în: Darul sacru al vieții și conștientizarea responsabilității umane pentru acesta, coord. IPS prof. dr. Nifon Mihăiță, pr. lect. dr. Florea Ștefan, Editura „Valahia” University Press, Târgoviște, 2007.

PESTROIU, pr. lector dr. David, Mari teme doctrinare: învățături eretice și adevărul revelat de Ortodoxie – Suport de Seminar (nepublicat), Anul III Pastorală, Semestrul II, București, 2012.

IV. CĂRȚI DE CULT

Molitfelnic – Slujbe, rânduieli și rugăciuni săvârșite de preot la diferite trebuințe din viața creștinilor, EIBMBOR, București, 2002.

V. SITE-URI

PRUTEANU, ierom. dr. Petru, Studiu istorico ‐ liturgic asupra slujbei cununiei, Ed. II, 2014, <http://www.teologie.net/data/pdf/PP-studiu-cununie.pdf>, 05 mai 2014.