Taina Familiei LA Sfantul Ioan Gura DE Aur

TAINA FAMILIEI LA

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

CUPRINS

INTRODUCERE

Biserica creștină a declarat 2007 drept Anul Sfântului Ioan Gură de Aur, omagiind în acest fel împlinirea a șaisprezece secole de la nașterea în cer a marelui ierarh, cel ce a marcat prin viața și opera sa nu doar veacul de aur al creștinătății, ci întreaga istorie a lumii de la Hristos încoace.

Personalitatea multilaterală a Sfântului Ioan Gură de Aur s-a făcut simțită în toate laturile vieții creștine din „secolul de aur” al Bisericii, atât prin munca stăruitoare și plină de abnegație a acestuia pentru consolidarea și afirmarea dreptei învățături de credință, cât și prin întreaga sa lucrare pusă în slujba propășirii necontenite a vieții Bisericii, pe plan pastoral, misionar și social.

În galeria marilor dascăli ai Bisericii creștine, Sfântul Ioan Gură de Aur ocupă un loc de cinste prin viața sa pilduitoare, precum și prin opera sa teologică, rămânând un simbol al epocii patristice și un nume vrednic de aleasă cinstire pentru întreaga creștinătate. Dacă Sfântul Atanasie cel Mare reprezintă peste veacuri chipul teologului frământat de profunzimile gândirii și tâlcuirii adevărurilor de credință, sau dacă Sfântul Vasile cel Mare ilustrează modelul cel mai ales al organizatorului vieții monahale și a filantropului desăvârșit, așa cum fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, întruchipează pe misticul dornic de aflarea îndumnezeiri, Sfântul Ioan Gură de Aur este exponentul prin excelență al predicatorului creștin autentic, arta sa oratorică, iscusința exegetică și întreaga sa operă de înfrumusețare a vieții morale a credincioșilor rămânând neîntrecute până în zilele noastre.

Făcând din amvonul Bisericii din Antiohia și apoi a Sfintei Sofia din Constantinopol un al doilea altar de slujire, marele corifeu al elocinței creștine a săvârșit a de acolo o adevărată liturghie a propovăduirii lui Hristos, înălțând cugetele ascultătorilor săi către pătrunderea adevărurilor dumnezeiești, prin luminarea minții lor cu harul dreptei credințe.

Moștenirea lăsată întregii creștinătăți de Sfântul Ioan Gură de Aur depășește ca întindere, și nu de puține ori ca profunzime și ca realizare literară, opera celorlalți Sfinți Părinți, situându-se, atât prin plinătatea ei cât și prin pulsul tainic al evlaviei pe care o cuprinde, pe piscurile de aur ale teologiei Bisericii. Nici un alt Părinte bisericesc nu s-a bucurat, ca el, de o mai mare popularitate și cinstire în rândurile credincioșilor care, cuceriți de măiestria și adâncimea cuvântărilor sale, căutau să transpună în propria lor viață bogăția de har desprinsă din îndemnurile și cugetările de Dumnezeu înzestratului predicator.

Cinstirea deosebită acordată ilustrului ierarh se arată și prin faptul că opera sa a fost tipărită și răspândită neîncetat, fiecare generație creștină purtând grija de a o încredința urmașilor în frumusețea și originalitatea ei. Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur ni s-au transmis astfel ca o moștenire scumpă până în zilele noastre, pentru a ne putea bucura și noi de marea comoară a înțelepciunii și a vieții lui înduhovnicite.

Sfântul Ioan Gură de Aur este cel căruia Istoria Bisericii Universale i-a consacrat un loc privilegiat în sânul său, Răsăritul Ortodox readucându-l în permanență în amintire prin săvârșirea Liturghiei alcătuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu așezarea moaștelor Sfântului în cel mai de seamă loc al său, în preajma bazilicii Sfântului Petru din Roma.

Obișnuiți ca Sfântul Ioan să fie cel care ne poartă, prin Liturghia sa, către înălțimile divine, ne va fi greu să acceptăm ultima imagine pe care o oferă istoria vieții sale, imaginea unui om măcinat de boală și forțat de soldați să parcurgă pe jos calea către locul de exil. De aceea, relatarea vieții lui Ioan ne pune în situația de a căuta o explicație pentru orbirea contemporanilor săi.

Pentru Dumnezeu, probabil, explicația este mai simplă: până să primească, după moarte, slava Bisericii, lui Ioan i-a fost dăruit privilegiul ca viața să îi fie asemenea lui Hristos, cel căruia i-a închinat întreaga sa existență; Sfântul Ioan Gură de Aur a vorbit „cu putere” înaintea oamenilor, iar aceștia au căutat să-l piardă, a slujit neobosit Bisericii, însă „ai săi”, clericii creștini ai vremii, „nu l-au primit” și s-au folosit de mai marii lumii spre a-l obliga să poarte crucea exilului.

În această situație avem obligația să găsim câteva soluții reale de ieșire din astfel de situații, să luptăm prin mijloacele pastorației tradiționale, lăsate în paginile vastei sale opere, societății creștine în general și familiei în special, de către cel mai autorizat glas al Bisericii după Mântuitorul Iisus Hristos și Sfântul Apostol Pavel, nimeni altul decât Sfântul Ioan Gură de Aur.

Am ales această temă în primul rând datorită actualității ei, apoi datorită folosului ce-l vom putea avea eu personal, păstoriții mei, dar și ai alți confrați, doritori a găsi răspunsuri viabile atâtor întrebări ce se pun astăzi într-o familie, ținând cont de faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost primul mare ierarh al acelei vremi care a manifestat o imensă grijă față de pastorația creștinilor din mediul urban, iar reușitele sale în acest domeniu nu au fost depășite până în zilele noastre.

M-am străduit să găsesc o abordare personală temelor tratate, folosind în același timp cu recunoștință truda atâtor autori ce au ostenit în cercetarea și promovarea lucrărilor Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, căsătorie, copii, creșterea lor sau relațiile lor cu părinții.

CAPITOLUL I – VIAȚA ȘI ACTIVITATEA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Viața Sfântului Ioan Gură de Aur

Istoria vieții Sfântului Ioan Gură de Aur începe în Antiohia, în jurul anului 350, unde se naște într-o familie influentă, ca fiu al funcționarului imperial Secundus și al Anthusei, cea care va rămâne văduvă la vârsta de douăzeci de ani, fără să se mai recăsătorească vreodată. Cu un destin aproape identic cu cel al mamei episcopului Augustin din Hippona, Sfânta Monica, creștina evlavioasă Anthusa este cea care își călăuzește fiul către o educație în urma căreia să aibă parte de valorile cele mai de seamă ale vieții culturale și spirituale.

În privința culturii, Ioan este îndrumat să urmeze o pregătire în arta oratorică (așa cum s-a întâmplat și cu Fericitul Augustin), care reprezenta în epocă cea mai înalta treaptă a educației unui tânăr, mai ales că oferea posibilitatea unei realizări profesionale remarcabile în domeniul juridic. În această privință a beneficiat, datorită sacrificiilor materiale asumate de mama sa, de frecventarea școlii unui retor renumit, Libaniu, unde l-a avut coleg pe un alt viitor episcop, Theodor din Mopsuestia.

Deși ajunsese să stăpânească arta retorica în mod strălucit, profesiunea de avocat nu o va practica decât pentru o scurtă perioadă de timp, suficient pentru ca mai apoi să regrete că nu a mers imediat pe calea monahismului, așa cum o făcuse Sfântul Vasile cel Mare. Succesul educației retorice va fi încununat de frumusețea predicilor sale, motiv pentru care posteritatea îi va adăuga supranumele „Gura de Aur” (Hrisostom), ceea ce nu s-a mai întâmplat în istoria Bisericii decât în cazul unui episcop de Ravena, Petru Chrysologul („Cuvânt de Aur”, 380-450). Tot sub influența mamei sale, cea care i-a acordat prima instrucție religioasă, tânărul Ioan va căuta să-și însușească credința la un nivel superior, atât moral, prin viața monahală, cât și intelectual, prin însușirea cunoștințelor teologice.

Astfel, la doi ani după primirea botezului în anul 372 (în acea epoca botezul era preponderent administrat la vârsta adultă, după o perioadă de catehumenat), Ioan devine monah. Întârzierea de doi ani, după cum el însuși va mărturisi, a fost cauzată numai de rugămintea stăruitoare a mamei sale de a nu fi lăsată singură până la moartea sa, survenit în anul 374 sau 375.

La mânăstirea în care intrase îl va avea ca mentor pe Diodor din Tars, întemeietorul „scolii antiohiene”, unde se propunea o interpretare spirituală a Bibliei însoțită de respectarea strictă a doctrinei creștine ortodoxe stabilite la Conciliul din Niceea. Ioan se va adânci în studiul Scripturii, pe care îl va însoți timp de doi ani cu o viață ascetică severă într-o grotă din apropierea Antiohiei, unde își va pierde pentru tot restul vieții sănătatea.

În anul 381 este numit de episcopul Meletie ca diacon în episcopia Antiohiei, iar după cinci ani, succesorul acestuia; episcopul ulterior canonizat, Flavian, menționat elogios și în omiliile sale, îl numește preot, slujire pe care și-o va menține timp de aproape doisprezece ani, fiindu-i încredințată și misiunea de a rosti predici. În această perioadă, în care Ioan Gură de Aur a rostit circa 700 de predici, a avut de înfruntat atât tulburările pricinuite de apariția și amplificarea ereziilor, cât și conflictul politic dintre Antiohia, capitală a provinciilor Imperiului Bizantin din Orientul Apropiat, și autoritatea imperială din Constantinopol. Conflictul a culminat în anul 397 cu revolta înfrântă a antiohienilor, cărora Ioan și episcopul Flavian le-au venit în ajutor. În același an, la Constantinopol, murea arhiepiscopul Nectarie, lăsând neocupat un loc de episcop ce făcea obiectul intereselor politice și religioase, antrenând confruntări între diferitele facțiuni religioase din Imperiu.

Prins fără voia sa în jocul unor asemenea interese, preotul Ioan din Antiohia, renumit pentru predicile sale, este atras printr-un vicleșug să vină la Constantinopol, căci, altminteri, el nu și-ar fi părăsit orașul natal și comunitatea pe care o slujea, nefiind mânat de dorința de a ocupa funcții înalte. Cel care l-a atras pe Ioan în această cursă a fost Eutropiu, ministrul împăratului Arcadius, urmărind ca, prin numirea unui antiohian ca arhiepiscop să diminueze influența episcopului Teofil al Alexandriei, care avea și el un candidat pentru funcția arhiepiscopală.

În cele din urmă, la 28 februarie 398, Ioan este întronizat ca arhiepiscop al Constantinopolului, hirotonit de însuși episcopul Teofil al Alexandriei, însă numai sub constrângerea deciziei imperiale, căci Teofil, după această numire, va fi unul dintre cei mai mari dușmani ai noului arhiepiscop de Constantinopol.

Pe parcursul anilor de episcopat, între anii 398 și 404, Ioan Gură de Aur și-a pus în valoare calitățile pe care le manifestase mai înainte ca preot al episcopiei din Antiohia. Astfel, în acest interval de timp, elaborează circa 500 de omilii și câștigă admirația credincioșilor din Constantinopol, și, pentru un timp, inclusiv pe cea a împărătesei Eudoxia.

În predicile sale va apăra cu deplină convingere ortodoxismul niceo-constantinopolitan, de pe scaunul unde slujiseră pentru o bună perioadă de timp cinci episcopi care susținuseră erezia ariană (Eusebiu de Nicomidia – 339-342, Macedonie I – 342-346 și 351-360, Eudoxiu de Antiohia – 360-370, Evagrie – 370 și Demofilus – 370-380).

De asemenea, este implicat în acțiuni care vizau îmbunătățirea vieții celor bolnavi, bătrâni și săraci, înființând pentru aceștia case de adăpost și continuând în acest fel niște modalități de ajutorare introduse în Biserică de Sfântul Vasile cel Mare. Grija deosebită pentru aceste categorii de oameni o dobândise încă din perioada diaconatului său în Antiohia, unde fusese investit cu misiunea ajutorării celor defavorizați.

Ca ocupant al scaunului arhiepiscopal din capitala Imperiului, încurajează misionarismul în părțile teritoriului bizantin în care nu se răspândise creștinismul și acționează în favoarea introducerii goților în Biserică, a căror migrație îi adusese în preajma Constantinopolului. Prea puțin pătruns de spiritul imperial al cuceririi, Ioan le propune goților constituirea unei biserici autonome, cu preoți numiți din rândurile lor și chiar cu slujbe religioase oficiate în limba proprie.

Rigorismul moral impus de Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care el însuși îl adoptase prin practicarea unei discipline ascetice severe, va deveni cauza cea mai imea mai importantă a dușmăniei pe care i-o vor purta autoritățile politice și religioase dintr-un oraș care, deși dobândise de aproape șaptezeci de ani statutul de capitală a unui imperiu creștin, nu renunțase cu adevărat la un vechi laxism moral susținut în continuare prin activitățile publice ale cetățenilor. Mai mult decât atât, predecesorul lui Ioan, episcopul Nectarie, fusese unul dintre promotorii acestui stil de viață în Biserică. „Arhiepiscopul Ioan se pronunța împotriva luxului și imoralității de care se făceau vinovați atât cei care formau aristocrația Imperiului, cât și clericii și credincioșii”.

Lipsit de tact politic, calitatea cea mai importantă pe care trebuia să o dețină un arhiepiscop aflat în preajma autorităților, Ioan Gură de Aur își îndepărtează de sine susținătorii politici. Împărăteasa Eudoxia, criticată implicit și se pare, chiar în mod direct, pentru luxul casei imperiale, va deveni din admiratoarea sa unul din dușmanii cei mai înverșunați, iar Eutropiu, ministrul care îl adusese pe scaunul episcopal, îi va deveni, de asemenea, dușman, în momentul în care Ioan se opune deciziei de a desființa dreptul de azil în biserică, prin care se prevedea încetarea urmăririi de către autorități a condamnaților refugiați într-o biserică.

Fără sprijin politic, Ioan va deveni pradă ușoară a episcopului Teofil al Alexandriei. Pornind de la cazul călugărilor numiți „Frații lungi”, condamnați de arhiereul alexandrin se pare, pe nedrept, ca fiind eretici, Teofil va reuși sa convoace în anul 403 un sinod în care Ioan este condamnat în urma unor capete de acuzare lipsite de temei și caterisit cu consimțământul a 36 de episcopi, inclusiv a unora care îi erau subordonați în cadrul arhiepiscopiei din Constantinopol.

Decizia trimiterii lui Ioan în exil este revocată de către împăratul Arcadius în același an 403, temându-se de reacția violentă a credincioșilor față de această hotărâre. Ioan nu va căuta însă să recâștige bunăvoința împăratului, proliferând același rigorism moral prin care era criticat stilul de viață al casei imperiale și în perioada reinvestirii sale ca arhiepiscop de Constantinopol. De altminteri, la solicitarea adversarilor săi, conduși de același Teofil al Alexandriei, i se contestă reinvestirea, care, potrivit lor, trebuia să fi fost făcută prin convocarea unui alt sinod.

Pierzând cu totul sprijinul împăratului Arcadius, în 9 iunie 404 se ia decizia definitivă ca Ioan să fie depus din funcție și este trimis sub escortă militară în Cucuza, oraș din Armenia, provincie aflată la una din marginile Imperiului Bizantin. După o călătorie obositoare care a durat circa șaptezeci de zile și pe parcursul căreia fusese întâmpinat cu ostilitate de mai toți episcopii creștini, a avut parte de un tratament aspru, pe care îl descrie în epistolele trimise de el în aceasta perioadă prietenilor săi din Antiohia și Constantinopol.

Tocmai din pricina faptului că a continuat să participe la viața Bisericii și în timpul exilului, atât prin epistole, cât și prin vizitele pe care le primea din partea antiohienilor, în anul 407 este strămutat într-un alt loc de exil, în orășelul Pitiunta de pe țărmul estic al Mării Negre.

Deja cu sănătatea șubrezită de pe urma primei exilări, Ioan nu va reuși să îndure și această nouă călătorie la care era, ca și prima dată, forțat de ostași să o facă pe jos. Astfel, după trei luni de mărșăluire forțată, în ziua de 14 septembrie a anului 407, moare într-un sat din apropierea orașului Comana, aducând pentru ultima dată slavă lui Dumnezeu. Papa Inocențiu, căruia Ioan îi trimisese două epistole, reușește să îl reabiliteze după cinci ani de la moartea sa, iar în anul 438 rămășițele sale pământești au fost aduse cu alai în Biserica Apostolilor din Constantinopol.

Din 1 mai 1626, moaștele Sfântului Ioan Gura de Aur se regăsesc la Roma. I-au fost, de asemenea, consacrate zile de comemorare in calendarul creștin, fiind amintit in Biserica Ortodoxa, alături de Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigore de Nazianz la sărbătoarea celor Trei Ierarhi la data de 30 ianuarie, iar singur este prăznuit la data 13 noiembrie.

În imnografie i se consacră texte de o rară frumusețe fiind numit „înger și arhanghel ce stă înaintea Sfintei Treimi”, „tăbliță scumpă cu aur ferecată”, „organ dulce răsunător de Dumnezeu insuflat”, „gura cea aleasă împodobită cu cuvinte de aur”, „imbogățitorul Bisericii cu preascumpe și minunate scrieri”, „pierzătorul eresurilor(ereziilor) elinești și evreiești”, „organ de aur ce a cuvântat mai frumos decât toți înțelepții lumii”.

Opera Sfântului Ioan Gură de Aur

Cea mai consistentă parte a scrisului Sf. Ioan este compusă din omilii exegetice aproape la toate cărțile Sfintei Scripturi.

Este impresionantă relatarea Proloagelor, în care îl vedem pe ucenicul Proclu uimit de faptul că Sfântul Patriarh Ioan Gură de Aur era sfătuit și învățat în scrisul său de însuși apostolul neamurilor – Sfântul Pavel. Pe această motivație a inspirației, Sfântul Ioan scrie omilii la Geneză, Cărțile Regilor, Psalmi, Profeții Mari, la Evanghelii, Faptele Apostolilor și Epistolele pauline. Temperamentul său vulcanic reiese din opera sa polemică și apologetică. El scrie și cuvântări la praznicele împărătești și panegirice în cinstea sfinților și mai multe apologii. Scrierile ascetice Către Teodor cel căzut, Despre pocăință, Despre feciorie, Către Stagir îl arată pe Sfântul Ioan Gură de Aur ca trăitor al scrisului său și ca scriitor din viața sa.

Ca gen special, sunt demne de evidențiat cele 236 de scrisori, un efort epistolar pastoral nemăsurat, prin care patriarhul își sfătuia ucenicii. O componentă esențială o constituie lucrările educative și morale. Se ocupă, prin cuvinte bine adaptate la vârstă, ocupație, situație specială, de copii, pedagogi, văduve, fecioare, diaconițe. Tuturor le oferă dar de cuvânt și soluții admirabile, pentru a-și asuma starea și crucea. Capodopera sa teologică, dar și literară o constituie cartea „Despre preoție”. Sfântul spune: ,,Mai socotești că ești printre oameni și că mai stai pe pământ când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă rugându-se, când vezi că toți se înroșesc cu cinstitul Sânge al lui Hristos?”

Cuvântările sale abundă de un dor aprins de a sluji lui Dumnezeu, ipostază sublimă în care preotul întrece pe arhangheli și pe îngeri, prin aceea că poartă pe mâinile sale Dumnezeieștile Taine – Trupul și Sângele Domnului și prin faptul că leagă și dezleagă păcatele oamenilor. Opera sa se întinde pe mii de pagini, în 18 volume din colecția Migne.

Adevărata valoare a scrisului hrisostomic reiese din aceea că Sfântul Ioan scrie inspirat de Dumnezeu, condeiul lui este mânuit de dragoste și multă cunoștință de Dumnezeu, scrie către cei care primesc cu credință învățăturile lui, apoi le păstrează și din viața lor fac roade duhovnicești.

Sfântul Ioan este unul dintre cei mai mari oratori ai Bisericii dintotdeauna, un profund și fin teolog, mare ierarh și sfânt, un monah desăvârșit și un profund liturghisitor, un predicator neîntrecut, ilustru exeget, un mărturisitor al dreptei credințe și un foarte mare păstor de suflete. Moștenirea literară a Sfântul Ioan Gură de Aur este deosebit de bogată, De altfel, nici unul dintre Părinții capadocieni sau antiohieni nu a lăsat o operă atât de vastă, cuprinzând omilii, tratate și scrisori. Vom încerca în cele ce urmează și o clasificare a operei Sfântului, demers destul de dificil ținând cont de prolificitatea autorului .

Partea cea mai consistentă a operei hrisostomice o constituie Omiliile. După conținut ele se împart în:

a) Omilii exegetice. Omiliile exegetice, cele mai multe ca număr, sunt în esență comentarii la cărțile Vechiului și ale Noului Testament. Referitor la Vechiul Testament, Ioan a scris: două serii de Omilii la Facere. Prima serie de omilii, în număr de 9, ținute la Antiohia în perioadă Postului Mare în anul 386, se referă la primele trei capitole ale Cărții Facerii, excepție făcând omilia a noua. A doua serie de omilii, în număr de 67, este un comentariu integral la cartea Facerii.

Se pare că cele mai reușite omilii la Vechiul Testament sunt cele referitoare la Psalmi. Dintre Omiliile la Isaia s-au păstrat în greacă doar șase. Există și un comentariu integral la Isaia în limbă armeană, care, se crede, este autentic. La acestea se adaugă 5 Omilii la Anna, 3 Omilii la David și Saul și, în cele din urmă, două omilii în care tratează despre caracterul ascuns, tainic al profețiilor.

La toate acestea adăugăm o serie de catenae pusă sub numele lui Hrisostom: la Ieremia, Daniel, Proverbe și Iov.

Dintre omiliile la Noul Testament, cele 90 de Omilii la Evanghelia după Matei, reprezintă cel mai vechi și cel mai complet comentariu care a supraviețuit, în totalitate, din perioadă patristică. Cât privește data scrierii, nu există unanimitate. Cu toate acestea, cercetătorii sunt de acord că ele aparțin perioadei antiohiene, probabil anului 390. Comentariul s-a bucurat de o mare popularitate. A fost tradus în latină de mai multe ori, în armeană, arabă, georgiană și chiar în siriacă. Din această ultima traducere se păstrează mai multe fragmente.

Omiliile la Matei cuprind învățătura hrisostomică despre morala și virtute, despre principiile care trebuie să stea la temelia adevăratei vieți creștine, ce trebuie să facem pentru a ne feri de viciu și a ne apropia de virtute. Pe lângă toate acestea, Sfântul Ioan nu uită să expună învățăturile greșite ale maniheilor sau ale arienilor, subliniind adevărul revelat al credinței.

Cel de al doilea comentariu evanghelic este dedicat Evangheliei după Ioan. Omiliile-comentariu la Evanghelia după Ioan sunt în număr de 88. În ele Sf. Ioan dezvolta o teologie profundă, respingând doctrinele ereticilor arieni, in special ale anomeilor.

Legate de omiliile la cele doua Evanghelii, sunt alte cinci omilii despre săracul Lazăr. Urmează apoi 55 de omilii la Faptele Apostolilor, care aparțin perioadei constantinopolitane (anul 400).

Din totalul omiliilor hrisostomice, aproape jumătate sunt dedicate epistolelor pauline. Hrisostom a fost atras, în mod deosebit, de personalitatea Apostolului neamurilor, în care a văzut modelul desăvârșit al păstorului de suflete, drept, neînfricat și jertfelnic, având un temperament înflăcărat. Este posibil ca Sf. Apostol Pavel să fi fost modelul după care Sf. Ioan Hrisostom și-a modelat viața și comportamentul propriu. S-au păstrat: 32 de omilii la Epistola către Romani (Antiohia 381-398), 44 de omilii la I Corinteni și 30 la II Corinteni (Antiohia, anul scrierii imposibil de fixat), la care a adăugat alte trei omilii la texte speciale: I Corinteni 7, 1; II Corinteni 4, 13 și I Corinteni 15, 28. Comentariul la Galateni analizează și comentează textul, verset cu verset, prezentându-se astfel ca o lucrare modernă. La Epistola către Efeseni el scrie 24 de omilii; la Filipeni, 15; la Coloseni, 12; la cele doua epistole către Tesaloniceni, 11 și respectiv 5 omilii; 18 omilii la I Timotei; 10, la II Timotei; 6, la Tit; 3, la Filimon și 34, la Evrei.

b) Omilii dogmatice și polemice. Omiliile dogmatice și polemice sunt mai reduse ca număr, în comparație cu cele exegetice, ele având totuși un loc determinat în contextul general al operei hrisostomice, întrucât ne dezvăluie acuratețea și profunzimea gândirii sale teologice.

Interesant, în acest context, este tratatul Contra anomeilor format din 12 omilii, scrise în două rânduri. Autorul dezvoltă o critica punctuală împotriva eretici lor anomei, erezie al cărei fondator a fost Aetius, deși învățătorul lor propriu-zis a fost Eunomiu, de unde și numirea acestora de eunomieni. Este vorba de una din cele mai radicale grupări ariene, ai cărei adepți susțineau ca îl pot cunoaște pe Dumnezeu în Sine, tot atât de bine după cum se cunoaște El însuși. Despre Fiul lui Dumnezeu, ei propovăduiau, nu numai inegalitatea acestuia cu Tatăl, dar și deosebirea fundamentală între natura Tatălui și cea a Fiului.

Alte lucrări dogmatico – polemice: Contra iudeilor, Despre Înviere, La Nașterea Domnului, La Rusalii, La Joia Sfântă, Cuvântări panegirice în cinstea sfinților, Despre diavolul ispititor, Despre milostenie, Despre pocăință etc.

c) Omilii morale. Omiliile morale formează un aspect clar al scrierilor hrisostomice, deși temele morale sunt prezente în aproape toate omiliile sale, deoarece Sf. Ioan Gură de Aur nu a uitat niciodată ca datoria principală a păstorului de suflete este aceea de a îmbunătăți viață și ținută morală a credincioșilor săi. Demne de luat în seamă sunt omiliile sale îndreptate împotriva sărbătorilor laice și păgâne. El abordează apoi, în 9 omilii, și tema pocăinței.

d) Omilii la marile sărbători. Omiliile și predicile la diverse sărbători împărătești ocupă și ele un loc destul de important în contextul operei hrisostomice. Între predicile de acest gen menționăm: La nașterea Domnului, La Botezul Domnului și la Epifanie, care confirmă practica observării acestor sărbători la 25 decembrie și la 6 ianuarie. Perioada Săptămânii Patimilor, cu evenimentele deosebite care se derulează în acest răstimp, a constituit obiectul câtorva omilii: două omilii pentru Joia Patimilor, trei omilii pentru Vinerea Mare, Despre Sfântă Cruce. Omiliile pentru Joia Patimilor vorbesc despre instituirea Cinei Domnului și trădarea lui Iuda, iar cele pentru Vinerea Mare, despre Sfântă Cruce și moartea Mântuitorului. S-au păstrat și omilii la Paști și la Rusalii.

e) Panegirice. Cercetătorii consideră ca fiind importante omiliile închinate unor sfinți episcopi antiohieni: Ignatie, Vavila, Filogoniu, Eustatie și Meletie

f) Omilii sau predici ocazionale.Omiliile la statui

De mare importanță sunt tratatele hrisostomice:

a) Apologetice. Contra lui Iulian și a păgânilor și despre Sf. Vavila, Hristos este Dumnezeu.

b) Ascetice. Teodor cel căzut, Despre pocăință, Către Stagir, Contra adversarilor vieții monahale, Despre Feciorie

c) Educativ – morale. Despre preoție, Despre slava deșartă, Despre educația copiilor, Către o tânără văduvă etc.

Tratatul Despre preoție este ,,una din lucrările hrisostomice cu cea mai largă circulație, fiind considerată capodopera literară și teologică a Sf. Ioan Gură de Aur, tratatul clasic despre această taină, așa cum a conceput-o și cum a trăit-o spiritualitatea patristică”. Conform învățăturii venită de la Sfântul Părinte, preotul nu este numai un simplu slujitor, el trebuie să ducă o viață virtuoasă, să studieze mereu, deoarece în activitatea sa este confruntat cu necesitatea apărării credinței împotrivă ereziilor și a necredincioșilor.

Corespondența Sfântului Ioan este bogată. Ea cuprinde aproximativ 236 de scrisori care s-au păstrat, îndeobște, scrisorile sunt concise și datează din timpul celui de al doilea exil. Ele au un caracter istoric, pastoral și familial. Interesante sunt cele 17 scrisori către văduva și diaconița Olimpiada, una din cele mai devotate credincioase, care asculta cu sfințenie sfaturile Sfântului Ioan, valabile și pentru creștinii ortodocși de astăzi, vorbim de un adevărat manual de psihoterapie ortodoxă. La fel, reținem și scrisorile către papa Inocențiu, ,,în care aflăm detalii despre situația Bisericii de la Constantinopol, cât și despre autor” .

Sfântul Ioan Gură de Aur ocupă, de fapt, primul loc în literatura bisericească, mai ales ca hermeneut neîntrecut al Sfintei Scripturi, el fiind acela care a luat Sfânta Scriptură și din scoarță în scoarță a explicat-o înaintea credincioșilor adunați în biserică, în predici și omilii, făcând-o accesibilă la gradul de inteligență al fiecăruia prin strălucirea talentului, măreția și împărăția cuvântului său, prin entuziasmul credinței, râvna binelui, iubirea sublimă, știința și sentimentul cel mai profund al Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos.

Operele literare ale Sfântului Ioan se impun printr-o varietate largă de material didactic, prin atitudinea neclintită în problemele pe care le studiază, printr-o metodă psihologică de o rară abilitate, constituind o comoară prețioasă pentru istoria culturii timpului. Sfântul a căutat să zidească integral ființă umană din temelie nu numai prin ideile lui superioare, ci și prin exemplul vieții sale. Puterea predicii hrisostomice își are originea în faptul că Sfântul Ioan s-a identificat mereu cu Hristos și și-a angajat destinul vieții pe linia propovăduirii adevărului revelat de Acesta. Predica hrisostomică are har divin, unul care convertește lumea și cheamă mulțimile la mari trăiri și înălțări duhovnicești. Sfântul Ioan Gură de Aur s-a distins față de ceilalți predicatori creștini ai timpului atât prin geniul sau oratoric și prin numărul impresionant de predici cu tematică moral-socială, cât și prin activitatea pastorală de profunzimi și proporții covârșitoare în calitatea lui de ierarh exemplar.

Gândirea teologică a Sfântului Ioan Gură de Aur

În gândirea teologică a Sfântului Ioan Gură de Aur toate cele cuprinse în Sfânta Scriptură, scrise sub înrâurirea Sfântului Duh, se adresează credincioșilor nu numai pentru a-i determina să ia cunoștință de ele, ci mai ales pentru a-i conduce la mântuire, sporindu-le neîncetat progresul lor duhovnicesc. De acea, după aflarea sensului fiecărei pericope evanghelice, exegetul este dator să descopere și să înfățișeze și urmările acesteia pentru viața practică, insistând asupra datoriei de a ne conforma totdeauna gândurile, vorbele și faptele cu învățăturile cuprinse în Sfânta Scriptură.

O asemenea expunere exegetică, îmbinată cu sfaturi practice, a îmbrăcat în opera Sfântului Ioan Gură de Aur forma de omilii, care au atestat autoritatea și popularitatea acordate marelui ierarh și predicator nu numai de auditorii sau de cititorii din timpul vieții sale, ci și de cititorii operelor sale de-a lungul secolelor.

Neegalat ca orator bisericesc, Sfântul Ioan Gură de Aur și-a dedicat întreaga viață explicării cărților sfinte, dar nu de la masa de lucru, ca alți scriitori și cercetători, ci din fața altarului, omiliile sale fiind rodul cercetării și trăirii neîntrerupte a textelor sfinte și în același timp al lucrării pastorale în mijlocul credincioșilor săi.

Pe parcursul activității sale pastorale, Sfântul Ioan Hrisostom a fost preocupat de teme cum ar fi: cunoașterea lui Dumnezeu, Sfintele Taine, Biserica, iubirea creștină. Referindu-se la cunoașterea lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Hrisostom îi combate pe anomei, susținând că ființa lui Dumnezeu este incognoscibilă și incomprehensibilă. Sfintele Taine pe care le dezbate Sfântul Ioan sunt: Sfântul Botez, Pocăința, Căsătoria, Sfânta Euharistie și Preoția.

În concepția Sfântului Ioan Hrisostom, Biserica este Trupul lui Hristos, credincioșii sunt mădularele acestui trup, iar Hristos este Capul Trupului: „El i-a pus totul supt picioare, și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți” (Efeseni 1, 22-23).

În dobândirea mântuirii, iubirea este esențială, ea fiind virtutea care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, Care este iubire. Iubirea față de Dumnezeu trebuie completată și cu iubire față de aproape, iubire ce se caracterizează prin milostenie. Sfântul Ioan susține că atunci când ajutăm un sărac, nu trebuie să-l judecăm pentru că este sărac, ci trebuie să fim conștienți că îl ajutăm de fapt pe Hristos, care la Judecata de Apoi ne va răsplăti: „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut să beau; am fost străin și M-ați primit, Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine»” (Matei 25, 34-36 ).

Ca exeget, sfântul  Ioan Gură de Aur aparținea școlii  teologice din Antiohia și, potrivit principiilor acestei școli, căuta să scoată în evidență sensul istoric al textelor biblice. „Nici un părinte bisericesc însă n-a explicat textul sfânt așa de temeinic și totodată așa de abil și practic ca el și chiar astăzi omiliile lui sunt citite nu numai cu folos și interes, ci și cu deplină satisfacție, ceea ce nu se poate spune totdeauna despre predicile celorlalți Părinți” .

Cu explicarea științifică a textului sfânt, el a unit  mai  întotdeauna și  aplicațiunea  morală practică  și  în  această  aplicațiune morală găsește sfântul Ioan Gură de Aur cele mai frumoase și mai coapte roade ale exegezei. „Și tocmai aici dovedește și o virtuozitate cu totul proprie. Nimic nu-l caracterizează pe el așa de bine ca legătura și împăcarea dintre știință și viață, minte și suflet. Nimeni altul n-a știut poate să scoată din textul sfânt …atâta bogăție de idei pentru toate ramurile vieții religioase”, iar „în ceea ce privește forma expunerii, modul lui de a vorbi este atât de popular și limba atât de limpede și de curată,  încât adeseori crezi că asculți pe Demostene” .

Aceste neîntrecute calități ale lui și ale scrierilor lui i-au adus încă de la început slava și cinstea cuvenită din partea contemporanilor săi. Pentru aceea chiar fericitul Ieronim l-a trecut între „bărbații iluștrii”, încă din la anul 392, pe când Sfântul se afla deci încă în viață, iar istoricul Teodoret, episcopul Cirului, l-a lăudat îndată după moarte ca pe un „mare dascăl al lumii”.

CAPITOLUL AL II-LEA – FAMILIA CREȘTINĂ ÎN VIZIUNEA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Originea familiei la Sfântul Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește în mod deosebit și în cuvinte elogioase, situându-se în deplină continuitate față de învățătura nou-testamentară și în special de cea paulină, despre mare problemă pe care o reprezintă familia, „mica Biserică”, taină a dragostei și dăruirii reciproce .

În concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, întreaga creație este opera a dragostei divine. Lumea și tot ceea ce există în ea, inclusiv omul, sânt expresii ale iubirii lui Dumnezeu, ale manifestării atotînțelepciunii și bunătății lui Dumnezeu, în afara ființei Sale.

La fel ca în toată literatura patristică, și în scrierile Sfântului Ioan, omul ocupă un loc privilegiat în ordinea creației. Concepția sa despre om este profund creștină, ortodoxă; cuprinzând o sinteză a elementelor fundamentale ale gândirii creștine privind alteritatea ființei umane: bărbat-femeie, dihotomismul ei: trup-suflet, unitatea de origine și vocație.

Omul este singura dintre ființe create direct de Dumnezeu printr-un act nemijlocit, de acea se bucură de o cinste și o demnitate deosebită. Omul este mai de cinste decât toate ființele văzute: „Nimic nu-i atât de prețios ca omul, lumea toată nu-l egalează”.

Crearea omului – bărbat și femeie – de către Dumnezeu, este numită în opera hrisostomică, „taină nespusă” și „o mare lecție de filozofie”. Răspunsul la întrebarea cum a făcut Dumnezeu omul „îl știe numai cel ce a făcut Creatura”. Aceasta nu o pot înțelege bine nici puterile cele netrupești și dumnezeiești, care se mulțumesc să înalțe necontenit slavoslovii cu frică și cu cutremur . Modul creării omului rămâne astfel o „comoară ascunsă”.

Ființa umană are o demnitate deosebită. „Pentru el, Dumnezeu a adus la ființă toate acestea: cerul, pământul, marea, soarele, luna, stelele, târâtoarele, dobitoacele, toate vietățile necuvântătoare…”.

Crearea omului este actul fundamental ce încoronează creația, de acea Dumnezeu a arătat în aceasta o grijă deosebită. Cinstea dată lui se arată în „felul creării omului și chipul deosebit în care a fost creat el”. Prin voința Creatorului, omul e un microcosmos, alcătuit din două elemente; trup material și suflet superior trupului, asemănător existențelor cerești. Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra creării trupului din țărână, considerându-l un semn al puterii lui Dumnezeu, care a vrut să înalțe materia la treapta de suport al duhului. Recurgând la o frumoasă comparație, el arată că „trupul creat la porunca Stăpânului stătea ca o unealtă și avea nevoie de cineva care să o miște, stătea ca o liră care avea nevoie de cineva să poată, prin arta și priceperea lui, să înalțe prin mădularele trupului, ca prin niște coarde, cântarea cuvenită Stăpânului”.

Modul în care a luat omul ființă, prin suflarea lui Dumnezeu, reprezintă, de asemenea, o „taină nespusă” pe care rațiunea omenească nu o poate cuprinde și explica. Astfel, încă din actul creației, omul se aseamănă, prin trupul său material, celorlalte viețuitoare, iar prin sufletul său, exprimă neîncetat tensiunea dintre pământesc și ceresc, dintre material și spiritual, dintre trecător și nemuritor. Omul este, deci, ființa ce face legătura între cele două lumi: el are o existență concretă într-o lume a cărui stăpân a fost creat să fie, dar aspirând spre lumea cerească, spre desăvârșire. Prin structura sa dihotomică, „omul merge pe pământ, dar cu râvna sa pășește în cer”.

Vorbind despre alteritatea ființei umane, Sfântul Ioan Hrisostom spune că „nu e mai puțin minunată facerea femeii, ca facerea omului din țărână”. Ca și crearea bărbatului, crearea femeii ca ajutor pentru primul om, cuprinde în sine aceiași taină. Prin crearea ei din coasta bărbatului, este arătată unitatea ontologică, de origine a omului, în cele două genuri ale sale: bărbat și femeie și egalitatea lor. Ambii au fost creați de Dumnezeu, din aceiași dragoste și cu aceiași grijă deosebită, pentru a se bucura de toate binefacerile. Dumnezeu i-a făcut pe bărbat și femeie în unitate ființială. Unul se cuprinde în celălalt. Femeia este în ființa bărbatului, înainte de a fi creată. Dumnezeu le vorbește „ca la două persoane și aceasta când nu era făcută femeia” și, „chiar înainte de a o face pe femeie, Dumnezeu o face părtașă cu bărbatul la stăpânirea lumii și o învrednicește și pe ea de binecuvântare”.

Crearea femeii reprezintă pentru bărbat, cea mai mare binefacere și corespunde orientării dialogice a ființei umane, de comunicare și comuniune, de dragoste și dăruire. Ea este ființă cuvântătoare și întru-totul asemenea omului, adică rațională , desăvârșită și întreagă, „al doilea principiu în creație” . Ea răspunde dorului de realizare prin cineva, de desăvârșire în comuniune cu altcineva. „Omul – spune Sfântul Ioan – are nevoie de cineva cu care să vorbească, de cineva cu aceiași ființă cu el, care să-i poată aduce mângâiere” , ea este în stare să-i dea omului ajutor în împrejurări grele, în nevoi și în cele ce mențin viața .

Chiar dacă în raport cu crearea femeii, Adam are o oarecare întâietate, ei au fost creați egali. Sfântul Ioan arată că, „nu numai bărbatul, ci și femeia este după «Chipul» lui Dumnezeu, că amândoi au aceiași formă…”. Bărbatul este „chip și slavă lui Dumnezeu”, pe când femeia este „slavă a bărbatului” și, ca o încununare a acestei griji a Creatorului pentru primii oameni, pentru a se arăta demnitatea lor, ei au fost numiți „fii ai lui Dumnezeu” , nu îngerii.

Protopărinții neamului omenesc au fost așezați în rai, unde „trăiau ca îngerii” și „se desfătau de prietenia lui Dumnezeu. Aici ei trăiau ca în cer, „nu erau aprinși de poftă, nu erau asaltați de alte patimi, nu erau supuși nevoilor firii, ci au fost cu totul nestricăcioși și nemuritori, că nici nu aveau nevoie de îmbrăcăminte”. Ei trăiau în paradis, în stare de feciorie. Pentru ei, trupul era un mediu transparent al sufletului, al sentimentelor de dragoste și recunoștință față de Creatorul lor. Viața lor se asemăna, prin curăție și spiritualitate, cu existența îngerească, nematerialnică și lipsită de orice umbră de patimă trupească.

„Erau izgonite din sufletul lor dorința actului conjugal, zămislirea, durerile nașterii, nașterea de copii, orice fel de stricăciune. Viața lor în rai, împodobită cu fecioria, era un curs de apă limpede, izvorâtă dintr-un izvor curat”.

Sintetizând darurile spirituale, făcute de Dumnezeu omului, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Atâtea și atâtea binefaceri a făcut Dumnezeu omului pe care l-a creat! Mai întâi de toate, l-a adus de la neființă la ființă; apoi l-a învrednicit de i-a făcut trup din țărână, apoi, ceea ce e mai însemnat, prin suflare i-a dăruit suflet; apoi a poruncit să se facă raiul și a rânduit ca omul să locuiască acolo; după aceasta, iarăși, ca un tată iubitor, îi dă omului, ca să nu alunece, ca unui copil tânăr, care se bucură de toate libertățile și înlesnirile și o mică și neînsemnată grijă; îi poruncește Stăpânul Dumnezeu lui Adam să lucreze și să păzească raiul”.

Omul, însă, nu a rămas în această existență fericită, nu s-a consolidat în raportul de dragoste și comuniune cu Dumnezeu, ci, prin ispita diavolului, mai întâi Eva și apoi Adam, au căzut în păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur concepe păcatul ca o alterare a ființei umane ale cărui efecte se simt abia după ce a fost săvârșit .

El are implicații multiple asupra ființei umane în întregimea ei-trup și suflet, asupra fiecărei din aceste părți și asupra raporturilor omului cu Dumnezeu, Creatorul său și cu lumea. Păcatul strămoșesc se interpune în legătura curată dintre Dumnezeu și om și modifică întreaga ordine a creației cât și relația sa cu lumea și cu ființa sa.

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că, despre viața conjugală a omului se poate vorbi abia după căderea omului în păcatul strămoșesc, de când au ajuns ei la conștiința egoistă a propriei realități, ruptă de realitatea divină absolută.

Scriitorul divin arată că și despre familie se poate vorbi doar odată cu înțelegerea de către om a dublei realități a existenței sale: bărbat-femeie și a realității păcatului. După căderea în păcat, a luat început unirea trupească dintre Adam și Eva. Înainte de încălcarea poruncii duceau viață îngerească și n-a fost vorba deloc de unire trupească. Nici nu putea fi vorba de așa ceva deoarece ei nu erau supuși nici nevoilor trupești. De la început și dintru început a stăpânit fecioria, dar când a intrat, prin trândăvie, neascultarea și și-a făcut intrarea păcatul, fecioria a zburat, pentru că cei dintâi oameni s-au făcut nevrednici de măreția unui atât de mare bun și a intrat, deci, în lume legea unirii trupești.

Conform referatului din Vechiul Testament, căsătoria a fost instituită de Dumnezeu, prin cuvintele: „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” (Facere 1, 28) și constituia un remediu la pedeapsa pentru păcat – moartea – prin perpetuarea omenirii, dar în același timp, un mijloc și mediu de disciplinare a tendințelor firești ale omului, slăbit de păcat.

Actul creației omului de către Dumnezeu nu se repetă. Dacă prima femeie a fost creată din bărbatul ei, lucrul acesta s-a petrecut numai o singură dată. La creație, spune Sfântul Ioan, „femeia s-a făcut din bărbat; dar mai târziu nu va mai fi așa, ci din femeie bărbatul, dar mai bine spus nu din femeie, ci din împreună-lucrarea amândurora”. Astfel, Eva devine „începutul tuturor celor ce se vor naște din ea, rădăcina și temelia șirului de oameni de după ea”.

Așadar, Sfântul Ioan Gură de Aur, concepe familia ca existând de la crearea omului dar în această fază primordială, ea avea un sens pur spiritual, starea ei caracteristică fiind fecioria. După păcat, se poate vorbi și despre viața conjugală a primei perechi de oameni, ca despre un pogorământ al lui Dumnezeu, față de slăbiciunea firii umane și ca o mângâiere.

Familia creștină în viziunea Sfântul Ioan Gură de Aur

De fiecare dată când vorbește despre starea primordială a creației și a omului, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre feciorie, ca izvorând din aceasta. El arată că de la început și dintru început a fost fecioria.

Arătând că virtutea fecioriei este mare și plină de osteneală, o cale urmată de puțini, vorbește apoi despre familie, ca de realitatea fundamentală a vieții sociale a neamului omenesc.

Noutatea și actualitatea viziunii sale constă în aspectul duhovnicesc, interior, pe care îl dă acesteia.

În omiliile sale, Sfântul Ioan, nu rămâne la sensul familiei din Vechiul Testament, legal și formalist, ca remediu al păcatului, ci reliefează sensul ei profund creștin și valoarea ei de Sfântă Taină a Bisericii. El nu neglijează acest aspect al căsătoriei și familiei, dar importanța deosebită a scrierilor sale o reprezintă dimensiunea pozitivă, optimistă, specific creștină, pe care o deschide asupra acestei realități sociale.

Valoarea concepției hrisostomice, în privința căsătoriei și a familiei, constă în valorificarea și dezvoltarea elementelor gândirii pauline, referitoare la originea și scopul familiei, la raporturile dintre soți, dintre aceștia și copii .

Familia despre care vorbește el și pe care o elogiază, este familia creștină, întemeiată prin căsătorie duhovnicească.

Ceea ce în Vechiul Testament reprezenta o opreliște și o lege cu caracter mai mult negativ este prezentată de Sfântul Ioan ca ceva indispensabil pentru mântuire.

Prin prezența și lucrarea Sa în Cana Galileii, Mântuitorul binecuvântează și ridică legătura dintre bărbat și femeie la valoarea de Sfâtă Taină a dragostei și a comuniunii.

Ca și crearea omului, cununia și familia sânt considerate „taine mari”, prin prototipul lor – relația dintre Hristos și Biserică, relație ce trebuie să se oglindească în viața de familie . Astfel, familia devine un mediu al progresului spiritual și al desăvârșirii creștine. Prin experiențele pe care le oferă ea devine locul unui permanent urcuș duhovnicesc. Ea este o „mică Biserică”, ceea ce întreaga comunitate trăiește în Biserică, omul poate trăi în cadrul restrâns al familiei. Ea nu este doar un mediu de înlăturare a păcatelor ci este o ambianță în care se practică virtuțile și faptele bune, unde patimile și egoismul se sting fiind înlocuite de iubirea adevărată.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că atât căsătoria cât și creșterea de copii nu sunt piedici în calea virtuții, căci, dacă ar fi fost așa, Creatorul n-ar fi adus pe lume căsătoria . Ele, „nu numai că nu ne împiedică cu nimic în trăirea filozofiei cele după Dumnezeu, dacă voim să fim cu mintea trează, dar aduce în viața noastră și multă ușurare. Căsătoria potolește furiile firii noastre, nu lasă ca oceanul să se frământe, ci ne ajută să aducem totdeauna corabia în port. Pentru aceasta a dăruit Dumnezeu neamului omenesc căsătoria”.

Căsătoria vine de la Dumnezeu – mai întâi în instituirea sa primară apoi în înălțarea ei prin Iisus Hristos la demnitatea de Taină. Dumnezeu alegând pentru creaturile sale drumul potrivit pentru fiecare în parte, în două stări: una mai sublimă, fecioria; cealaltă mai accesibilă mulțimii, căsătoria. Celor mai tari el le deschide imensitatea și poruncește dezvoltarea spre stările îngerești ale cumpătării. Pentru păsăricile mai slabe El construiește cuibul căsătoriei unde ele își vor griji slăbiciunea lor.

Însă acest cuib el îl face încă sublim! El îl înconjoară cu legislația care-i înnobilează și îl apără: „Dumnezeu este legiuitorul așezării ei”. El o ridică până la demnitatea de Taină. Și ca ultimă și nespusă măreție, El o face imaginea cuprinzătoare a unirii Cuvântului său cu natura omenească .

Dintre problemele pe care le ridică familia creștină, Sfântul Ioan insistă asupra condițiilor necesare încheierii și întemeierii căsătoriei.

El recomandă ca aceasta să se realizeze atunci când omul a ajuns la maturitatea calităților sale fizice și spirituale, dar să fie, totuși, timpuriu, pentru ca nu cumva tinerii, care alunecă mai ușor decât cei întăriți în ani și virtute, să aibă prilejul de a-și căuta împlinirea poftelor trupești în afara căsătoriei. Căsătoria de timpuriu, pe cât posibil înainte de ieșirea tinerilor în lume la diferite slujiri sau îndatoriri publice: funcții, serviciul militar, are ca scop, deci, păstrarea castității trupești și sufletești .

Prima condiție, pe care consideră Sfântul Ioan Gură de Aur că trebuie să o îndeplinească tinerii care își caută viitorii soți, este credința personală și invocarea ajutorului de sus, prin rugăciune curată. La întemeierea unei căsătorii, tinerii să ceară mai înainte de toate, ajutorul lui Dumnezeu, pentru a-și găsi omul necesar împlinirii scopurilor căsătoriei: nașterea de copii și mântuirea .

Tăria credinței este condiția fundamentală pentru întemeierea și trăinicia căsniciei, căci numai acolo unde este credință, este și binecuvântarea lui Dumnezeu și unde este Dumnezeu, nimic nu lipsește. Credința este garanția unei educații virtuoase, în spiritul valorilor morale creștine și al ajutorului divin, premiza tuturor celorlalte daruri și binefaceri. „De vrei să-ți iei soție-spune el-mai înainte de orice, vezi de este iubitoare de Dumnezeu, dacă-și atrage bunăvoința de sus. Dacă sunt acestea, vin și celelalte; iar lipsind acestea, oricâte averi ar avea, nimic nu folosește”. Trebuie verificată educația primită, conformitatea ei cu valorile creștine, care constituie argumentul moral pentru întemeierea unei adevărate căsnicii. Tinerii nu trebuie să caute avere și trebuie să urască mezalianțele, care nu sunt altceva decât „izvor de umilințe”, „târg rușinos” , ce aduc „multe și mari necazuri” . În opoziție cu averea, adevărata bogăție ce trebuie căutată este curăția sufletească, caracterul, distincția sufletească și înțelepciunea; cumpătarea și sobrietatea. Viitoarea soție trebuie să exceleze ca un model de virtute creștină, să fie decentă, nici iubitoare de lux, ci cu grijă de suflet. Așadar, criteriile pe care le subliniază Sfântul Ioan Hrisostom, nu sunt cele fizice sau materiale, ci sunt cele morale, sufletești, frumusețea sufletului și purtările alese. Ceea ce trebuie căutat sunt semnele distinctive ale frumuseții adevărate: dragostea, modestia și blândețea caracterului.

Familia – cadru al desăvârșirii creștine

Grija supremă a soților este de a-și da reciproc sprijinul în lucrarea de mântuire. Fiecare soț trebuie să aibă ca ideal de viață desăvârșirea sa și a celuilalt, grija necontenită de dobândire a mântuirii casei sale. Iar, în cadrul acesteia, preocuparea pentru suflet trebuie să fie superioară grijii față de trup. Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă ca „femeile să-și iubească atâta bărbații, încât să nu pună nimic mai presus de mântuirea lor, iar bărbații să aibă atât de multă dragoste de femeile lor, încât să facă totul ca și cum ar avea amândoi un singur suflet și un singur trup”.

La baza oricărei legături interumane și cu atât mai mult a căsătoriei, a familiei, Sfântul Ioan Hrisostom așază tot credința statornică în Dumnezeu și în adevărurile Sale revelate, care au puterea de a transforma lăuntric vița omului, Întreaga viață a soților trebuie să urmărească de a obține, prin faptele lor, bunăvoința și binecuvântarea lui Dumnezeu. „Când punem pe cele ale lui Dumnezeu înaintea celorlalte, toate lucrurile ne merg după voia noastră: nici nu simțim tristețea, pentru că bunătatea lui Dumnezeu ne dă totul din belșug”.

Familia este, în concepția hrisostomică, o școală a deprinderii virtuților de către soți, mediul desăvârșirii creștine. La temelia vieții de comuniune, rădăcina existenței noastre sufletești trebuie să fie gândul curat, care este „pricina tuturor bunătăților”. La baza oricărei fapte duhovnicești, să punem gândul curat, „ca să primim cununa vrednică de osteneli…”, pentru că Bunul Stăpân se uită la ceea ce avem înăuntru, în mintea noastră, la gândurile noastre lăuntrice, de unde pornesc faptele noastre .

Calea spre desăvârșire creștină, spre asemănarea cu Dumnezeu, este calea virtuților. Viața de familie trebuie să se conducă de la început, după virtuțile creștine: credința, nădejdea, dragostea, frica de Dumnezeu, înfrânarea, paza minții, blândețea, smerenia și nepătimirea.

Pentru Sfântul Ioan a fi virtuos înseamnă a trăii prin viața aceasta bunurile viitoare, a disprețui toate cele omenești, a te gândii în fiecare clipă la cele viitoare, a nu rămâne uimit de nimic din cele de aici, ci dimpotrivă, a ști că toate cele omenești sânt umbră și vis, dacă nu chiar mai puțin decât atât .

Sfântul Ioan nu ezită să dea sfaturi practice soților privind conviețuirea lor, dovedind o profundă cunoaștere a problemelor de familie.

„Să faceți rugăciuni împreună. La biserică să mergeți amândoi. Dacă se întâmplă să vă afle sărăcia, adu-i aminte soției tale că Sfinții Apostoli Petru și Pavel, care sunt mai presus de toți împărații și bogătașii, și-au petrecut viața în foame și sete. Arată-i că nici un necaz din viață nu este înfricoșător, fără doar să ne împotrivim lui Dumnezeu și voii Sale. Dacă te comporți în felul acesta în căsnicia ta și acestea o înveți pe soția ta, nu vei fi mai prejos decât un monah. Și dacă vrei ca vreodată să oferi un prânz și să faci un praznic, nu invita oameni necuvioși și imorali. Găsește un sărac sfânt, care, intrând în casa ta, va aduce cu el toată binecuvântarea lui Dumnezeu, și pe acesta invită-l. Așadar, cugetând toate acestea, fii cu mintea întreagă, și împreună cu acestea cugetă și la seara aceea când, chemându-te tatăl ei, ți-a dat ca pe o comoară fiica și, despărțind-o de toți – și de mamă, și de el, și de casă –, a încredințat în mâna ta toată purtarea de grijă pentru ea. Gândește-te că, după Dumnezeu prin ea ai copiii și te-ai făcut tată; și să fii și din această cauză blând față de ea”.

Tot Sfântul Ioan Hrisostom ne învață: „De vrei să ai puțină mângâiere la sufletul tău nu merge la zbor și la jocuri, ci mergi la râuri și la bălți, la grădini și la livezi și la pometuri de ascultă pe greierii care cântă toată ziua. Treci la bisericile Sfinților Mucenici care dau sănătatea sufletului și a trupului și nu la alte stricăciuni. Ai robi, ai femeie, ai copii? Ce este împotriva bucuriei și veseliei acesteia? Ai casă, ai gloată, ai prieteni, acestea sunt veselitoare și câștigul mântuitor și fericit. Ce este altceva mai dulce și mai fericit în toată lumea ca prietenii buni și iubiți? Și ce este iarăși ca însoțitoarea tihnită și înțeleaptă și ascultătoare?”

Sfântul Ioan Gură de Aur vrea să statornicească în viața de familie obiceiuri și deprinderi bune, să înlăture orice urmă de neînțelegere și egoism din cadrul familiei: „să statornicim în casă pace adâncă, ca și femeia să se întoarcă la bărbatul ei, dar și bărbatul să-și găsească la ea, ca într-un port, scăpare de grijile și tulburările dinafară”.

Privitor la buna înțelegere și la prețuirea pe care bărbatul trebuie să o acorde femeii dar și celorlalți membri ai familiei, Sfântul Ioan spune: „Și ia aminte câtă slujire aduce femeia? Ține casa, se îngrijește de toate cele din casă, supraveghează slujnicele, te îmbracă cu mâinile ei, te face să te numești tată al unor copii, te depărtează de bordeluri, te ajută la întreaga înțelepciune, potolește poftele nebunești ale firii. Dar fă-i bine și tu. Cum? întinde-i mâna în cele duhovnicești. Dacă auzi ceva folositor, purtându-l în gură ca rândunica, du-te și pune-l în gura și a mamei și a puilor. Căci oare nu este lucru nelalocul lui ca în celelalte tu să fii cel dintâi și să ții rolul capului, iar în ce privește învățătura să lași la o parte rânduiala? Cel ce conduce nu în cinstiri trebuie să îi întreacă pe cei conduși, ci în virtute. Căci acest lucru ține de conducător”.

Căsătoria înseamnă însoțire și la bine, dar și la greu, în încercări. Acestea au, în concepția hrisostomică, o valoare pozitivă, fac parte din pedagogia divină și au rolul de a consolida eforturile și convingerile noastre, de a întări pacea și unitatea dintre membrii familiei. Cei care rezistă acestora, sunt adevărați eroi ai păcii și înțelegerii și dobândesc liniștea și adevărata bucurie, iar aceasta nu constă în avuție multă ci se dobândește „atunci când nu este dihonie între femeie și bărbat, când sunt uniți ca un trup, unul cu altul…Unii ca aceștia, chiar dacă sunt săraci, chiar dacă sunt oameni de rând, sunt mai fericiți ca toți ceilalți, ei gustă adevărata plăcere, ei sunt necontenit senini; ceilalți, cei care nu se bucură de această legătură a unirii dintre soți, care se gelozesc unul pe altul, care strică marele bun al păcii, chiar dacă sunt înconjurați de multă bogăție, chiar dacă întind mese bogate, chiar dacă au slujbe srălucite, duc o viață mai nefericită decât toți ceilalți, își născocesc în fiecare zi furtuni și tulburări, se bănuiesc unul pe altul, nu pot avea nici o bucurie, pentru că războiul dintre ei le strică și le amărăște viața”.

Ca un bun cunoscător al firii umane, Sfântul Ioan Gură de Aur a surprins nu numai părțile luminoase, idealurile și speranțele curate ale omului, ci și căderile și șovăielile lui și aceasta pentru că el nu prezintă doar o concepție antropologică abstractă, o teorie personală despre ceea ce înseamnă omul, ci ființa umană reală. Omul prezentat de el nu este o statuie, fixat rigid într-o stare sau treaptă a vieții spirituale, ci în permanentă mișcare și schimbare, o necontenită căutare a absolutului, în permanentă alergare după un sens adevărat.

Cel care a făcut elogiul prieteniei și al dragostei, vorbește foarte rar despre aspectele negative care pot întuneca viața de familie: păcatele trupești, gelozia, violența, ruperea legăturii dintre soți, iar atunci când o face, nu se mulțumește să constate pasiv grade sau etape pe scara decăderii umane, ci o face ca un moralist intervenind pentru eliminarea lor. Apologetul dragostei și prieteniei, este și normal să vorbească despre acestea ca fiind aspecte cu totul nedorite, realități negative care îndepărtează pe om de Dumnezeu și de semeni și care înseamnă, în ultimă instanță, o înțelegere total deformată a originii, naturii și scopului căsătoriei și a familiei, a înaltului ei sens creștin. El arată că „gelozia este patimă cumplită, greu de stăpânit, care îl face pe cel gelos să nu țină seama nici chiar de viața lui. Ea distruge unitatea sufletească dintre soți și echilibrul familiei”.

Despre despărțirea soților, despre divorț, autorul antiohian vorbește în termeni foarte categorici, condamnându-l. El insistă asupra faptului că, prin creație, Dumnezeu a făcut prima pereche – bărbat și femeie – pentru a se bucura împreună de bunurile pământești și de fericirea vieții veșnice. Alături de indisolubilitatea căsătoriei, insistă și asupra monogamiei și monandriei, care au fost dintru început. El consideră despărțirea soților ca fiind o lipsă a dragostei adevărate și o privește ca pe o cădere a ființei umane, o știrbire a demnității ei, tolerând-o doar atunci când scopul creștin al căsătoriei devine imposibil de realizat și când sânt periclitate persoanele căsătorite și mântuirea lor.

Principalul motiv pentru care este tolerat divorțul, este cel scripturistic – adulterul, infidelitatea conjugală, echivalată de fapt, cu moartea spirituală. Dezvoltând doctrina paulină, potrivit căreia soții își aparțin deplin unul altuia și fiecare trebuie să-i acorde celuilalt aceeași cinste ca propriului său trup, Sfântul Ioan consideră adulterul „furt” sau „înșelăciune” pentru că este necinstit ceva ce nu-ți mai aparține în exclusivitate, datorită legăturii, pe care o realizează taina cununiei. Dacă fidelitatea și înțelegerea soților constituie dovada de supremă iubire adulterul este lipsă a dragostei.

Pentru a elimina acest păcat și pentru a descuraja practicarea lui, el prezintă un tablou sumbru asupra genezei și evoluției acestuia și a păcatelor care îl însoțesc, ca un lanț de nenorociri.

Sfântul Ioan Hrisostom se împotrivește ferm divorțului și, de acea recomandă soților să se opună acestor ispite păgubitoare, de a călca frumusețea, indisolubilitatea și demnitatea căsătoriei, recomandând ca remediu izolarea, meditația asupra acestei Sfinte Taine, ca act al binecuvântării divine, conștiință permanentă a stării de păcătoșenie și invocarea ajutorului dumnezeiesc. Căci precum adulterul este izvorul tuturor relelor din familie, tot așa castitatea și înfrânarea naște iubirea, pricină a mii de bunătății.

El privește cu mari rețineri chiar și recăsătorirea, în cazul morții unuia dintre soți. Exprimă plastic raportul dintre prima și a doua căsătorie, prin comparație cu relația dintre feciorie și căsătorie: „Așa cum starea de căsătorie nu egalează fecioria, tot așa și căsătoria a doua este bună, dar e inferioară văduviei”. De aici, recomandarea sa fermă: „să vă stăpâniți și să vă mulțumiți numai cu prima căsătorie, atât soții, cât și soțiile, ca să nu vă tulburați tihna vieții”. El îndeamnă ca soțul sau soția rămasă văduvă, să-și închine viața rugăciunii, pentru mântuirea celui dispărut și pentru a fi întărită în Dumnezeu, să-și poată împlinii sarcinile: creșterea copiilor și orice lucru bun.

Sfântul Ioan Hrisostom stigmatizează aceste păcate și neorânduieli în calea familiei, arătând că cei ce le săvârșesc sânt osândiți de semeni și de propria lor conștiință. Lor le arată alternativa practicării virtuții, cultivarea păcii și a înțelegerii, grija față de purtările noastre și gândul la bogatele răsplătiri pe care acestea le aduc .

Un alt remediu, pe care îl arată el, este nașterea și creșterea de copii, care întăresc unitatea dintre soți și responsabilitatea lor.

Repartiția muncii în familie. Obligațiile reciproce ale soților. Îndatoririle comune

Neștirbită și adânca unire dintre cei doi soți este strict necesara. După însăși învățătura Sfântului Ioan, viața de familie are de învins multe greutăți. Ca sa le înfrunte cu succes, trebuie organizată. De aceea, el o și vede rânduită după sistemul unei armate: conducătorul suprem este soțul, în al doilea rând vine soția, ca un mare general de armata, copiii ocupa al treilea loc, apoi vin oamenii de serviciu, organizați și ei ierarhic. „Dacă nici unul nu uzurpă autoritatea altuia, dacă fiecare-și ține locul său, lucrurile vor merge bine”. Contrariu, rezulta eșecuri și suferințe, cum s-a întâmplat lui David și lui Solomon chiar .

În cadrul acestei ordini, fiecare este chemat să exercite îndatoriri specifice, în vederea cărora celor doi soți li s-au dat aptitudini adecvate. Nimeni altul n-a zugrăvit mai plastic și cald ca Sfântul Ioan, activitatea pe care cei doi soți o desfășoară, unul în afară, altul înăuntrul căminului: ,,Nimeni nu a definit mai înțelept misiunea lor respectivă; nimeni n-a delimitat mai bine câmpul de lucru al fiecăruia și n-a arătat mai clar sensul acțiunii lor”.

Din capul locului Sfântul Părinte observă că nici bărbatului Dumnezeu nu i-a încredințat totul și nici femeii, ci le-a împărțit îndatoririle . „ Dintru început, zice el, bărbatul a trebuit să se ocupe cu treburi obștești, iar femeii i-a revenit grija treburilor casnice . ,,Dumnezeu n-a îngăduit totul, în mod indistinct, omului și femei, ci le-a împărțit sarcina: femei i-a dat casa, bărbatului ocupațiile din afară. Omului i-a rânduit să-și hrănească pe ai lui prin munca pământului, femei să-i îmbrace țesând pânza" . Bărbatul va sa se ocupe de cetate, de justiție, de conducere, de armata, de toate celelalte. Femeia nu poate să mânuiască lancea și să arunce săgeata; al ei este să ia furca, să țeasă pânza și să facă față mulțimilor de trebi casnice. Mai puțin înzestrata în cele dinafară, în casă, în privita menajului este superioara bărbatului. Îi e mai greu, poate, să mânuiască fonduri publice, dar este capabilă să crească copii, cele mai prețioase bunuri. Poate supraveghea oamenii de servici și să-i țină pe toți la datorie, poate da siguranță soțului și să-l scutească de griji, poate să se ocupe de tors, de bucătărie, de veșminte, intr-un cuvânt, de tot ceea ce n-ar fi nici convenabil nici lăudabil să facă bărbatul”.

În repartizarea rolurilor și atribuțiunilor celor doua sexe, Sfântul Ioan recunoaște un act de înțelepciune a lui Dumnezeu. Pe de o parte, El nu le-a împărțit în mod egal, ca să nu ocazioneze disputa pentru întâietate între cei doi, iar pe de alta, a rânduit bărbatului oficiile cele mai importante și esențiale, dar l-a făcut inapt pentru altele mai puțin însemnate rezervate femeii, pentru ca el să n-o disprețuiască, ci să-i recunoască valoarea, făcându-l astfel dependent de ea și dator ei cu iubire.

Deosebirea sferelor de ocupație nu-i împiedică, însă, a-și duce fericită viața laolaltă, în cămin, unde pot exercita, unul asupra celuilalt aleasa înrâurire, zidindu-se și într-ajuto- rându-se, material și moral. Din scrisul Sfântului Părinte se pot reconstitui ușor îndatoririle reciproce care revin celor doi soți, pentru ca ei să fie, efectiv, unul ajutorul celuilalt.

Așa, bărbatul, care este mai tare și căruia femeia îi este supusă nu ca o roabă, ci ca slobodă și de aceeași cinste cu el, trebuie să rabde slăbiciunea celei stăpânite de el . Dacă noi ,,trebuie să purtăm sarcina unul altuia”, apoi cu atât mai mult trebuie să facem aceasta când e vorba de femeia noastră. ,,Chiar de ar fi săracă, n-o batjocorii, chiar de ar fi slabă de minte, n-o disprețui, ci mai degrabă instruiește-o, căci este mădularul tău”. Poate că e bârfitoare, bețivă chiar și furioasă. Pentru toate acestea, însă, trebuie să te întristezi, iar nu să te mânii . Toate metehnele observate la ea, trebuiesc îndepărtate cu băgare de seamă, cu răbdare, cu dulceață chiar, altfel mai mult irităm decât vindecăm. ,,Când se întâmplă ceva supărător în casă, greșind ea, liniștește-te și nu mai întinde supărarea. Căci chiar de ai pierde totul, nimic nu e așa de supărător decât să nu ai pe femeie conviețuind împreuna cu tine în dragoste”.

Bărbatul nu trebuie să-i provoace soției, prin atențiuni exagerate sau neîngăduite față de alte femei, gelozia, lepra căsniciei, ale cărei ravagii nimeni nu le-a descris mai fidel ca Sfântul Ioan.

În nici un caz bărbatul nu va trata pe femeie cu violență, procedeu pe care Sfântul Părinte nu-l aproba nici pentru sclavi și care, după el, dezonorează, fără putința de reabilitare, pe soțul care ar folosi-o împotriva soției.

Sfântul Ioan face observația foarte importantă că bărbatul ,,trebuie să-și pregătească drumul influenței sale asupra soției din vreme, anume chiar de la nuntă”. Festivitatea organizată de logodnic, cu acest prilej, trebuie să fie simplă și sobră, spre a nu provoca gustul logodnicei pentru risipă și lux. Tot atunci o va preveni, în termeni potriviți și delicați, că s-a fixat cu alegerea asupra ei, nu din pricina bogăției sau neamului ales, ci pentru deosebitele ei calități sufletești . Astfel va întări în ea calitățile naturale, le va suscita chiar, dacă ele nu sunt atât de vizibile, atât de dezvoltate precum i le va atribui el .

Când, însă, toate mijloacele de îndreptare s-au dovedit neputincioase, soțul nu trebuie să-și piardă totuși răbdarea și nădejdea, atributele unui bun conducător, ci să cadă la rugăciune, cerând lui Dumnezeu să-i alunge patima. Și dacă și atunci încă nu va obține îndreptarea ei, răbdarea lui nu va fi zadarnică: își va câștiga merit în fața Domnului prin stăruința și curajul lui, care s-au ridicat deasupra îndărătniciei femeii vicioase .

Altă cale mai bună nici nu este, pentru că despărțirea și recăsătorirea cu altă femeie, în afară de faptul că te așează în vina de adulter, te mai expune și eventualității de a da peste o soție și mai rea.

În concluzie, după Sfântul Ioan, atitudinea soțului față de soție trebuie să imite iubirea lui Hristos față de Biserică. Luând în sprijin porunca Sfântului Pavel: „Bărbați, iubiți pe femeile voastre, cum a iubit și Hristos Biserica” (Efeseni 5, 25), el îndeamnă pe soț să fie plin de bunăvoință față de soție și stăruitor în lucrarea de îndreptare a defectelor ei, cum rămâne Hristos față de Biserică. De trebuie să-ți dai viața pentru ea, de s-ar cere să fii sfărâmat în bucăți, suferind toate chinurile, nu te da înapoi. Și când vei fi făcut toate acelea să știi că nimic n-ai făcut asemenea cu ceea ce a făcut Hristos. Tu le faci pentru o persoană care-ți este unită deja; El le-a făcut pentru un suflet care-L respingea și-L tăgăduia. Prin iubire El a biruit aversiunea, ura, disprețul și nestatornicia lui. El l-a subjugat nu prin amenințări, vorbe tari, frică sau ceva în acest fel. Poartă-te la fel față de femeia ta. Când o vezi plină de mândrie, disprețuitoare, inconsecventă, poți de asemenea s-o câștigi prin bunăvoință, prin iubire și devotament. Nu există putere asemănătoare acesteia , când e vorba de unirea dintre soți. Căci „atunci când femeia se simte iubită, devine și ea iubitoare”.

La rândul ei femeia a fost creată de Dumnezeu să fie ajutătoare bărbatului și încântătoarea singurătății lui. Ieșită din coasta sa și fiind asemenea lui, numai ea putea să-i fie tovarășă plăcută a vieții sale, mai ales după regenerarea sa spirituală prin botezul creștin.

Spre deosebire de bărbat, care-și desfășoară activitatea și viața în condițiile grele ale luptei agitate din afară, femeia beneficiază de mediul restrâns, dar liniștit, al căminului. „Stând aici ca într-o școală de filozofie, adunându-se în sine însăși, poate să se îndeletnicească cu rugăciunea, lectura și înțelepciunea. Și așa cum cei ce locuiesc în pustiu nu sunt tulburați de nimeni, tot așa femeia, în interiorul său poate sa se bucure de o liniște neîntreruptă. Dacă, din întâmplare, e silită să iasă, pentru aceasta nu este expusă la tulburare. Fără îndoială, pentru a veni la adunare (Biserica), sau pentru a merge la baie, trebuie să-și părăsească locuința, dar cea mai bună parte din timp ea rămâne totuși acasă, unde gândirea și contemplația îi este mai lesnicioasă”.

Cu asemenea condiții, căminul devine pentru o femeie o școală de filosofie, unde-și adâncește perfecțiunea sa personală și în care intrând soțul său, duhul lui tulburat de grijile din afară se liniștește, gândurile zadarnice și tulburătoare fac loc celor bune din casă . Sfântul Ioan nu pierde nici un prilej de a îndemna pe femeie să folosească din plin această poziție de pe care pot înrâuri favorabil și ajuta pe soții lor. Căci nimic nu poate modela mai bine sufletul unui bărbat, ca femeia sa prudentă și pioasă . „El va asculta mai puțin pe prieteni, pe profesori, pe părinți chiar, decât pe tovarășa lui de viață, care-l îndeamnă și sfătuiește. Simte o deosebită plăcere la îndemnul unei sfătuitoare pe care o iubește cu ardoare. Aș putea să vă enumer mulți oameni aspri și nedisciplinați, pe care femeile lor i-au supus. Femeia este tovarășa omului la masă, la pat, la nașterea copiilor, confidenta secretelor lui, planurilor sale și așa mai încolo. Atașată întru totul soțului său, ea îi este strâns unită, cum este corpul de cap și dacă este prudentă și devotată, ea va înlătura orice grijă din partea soțului”. Cu un cuvânt, soția are toate condițiile și înlesnirile necesare pentru a-și împlini cu succes îndatoririle sale față de soț, dintre care mai de seamă ar fi:

Soția trebuie să aibă față de soțul ei o ascultare nu de silă, ci dintr-o adâncă pornire interioară și convingere. Soția trebuie să fie supusă bărbatului „pentru Dumnezeu”. „Fă-te supusă și blândă față de cel cu care viețuiești”, zice Sfântul Ioan, „asociindu-se planului lui de lucru”. Și pentru a ilustra măreția și buna urmare a ascultării, el aduce în față exemplul Sarei. „Într-adevăr, ea socotește bine”, îndeamnă Gura de Aur, „Avraam a luat cu sine pe nepotul sau Lot și femeia lui nu l-a învinovățit. A poruncit femeii sale să călătorească o cale foarte lungă și ea nu s-a împotrivit, ci l-a urmat. Și iarăși tot Avraam , după multe mizerii și după multe necazuri și nădușeli, devenind stăpân al tuturor, el a dat totuși lui Lot întâietatea sa. Și la toate acestea, Sarra, femeia lui, nu numai că nu s-a nemulțumit, dar nici măcar gura n-a deschis-o vreodată și nici n-a vorbit ceva din cele ce multe dintre femeile de astăzi spun, când mai cu seamă văd pe bărbații lor înjosiți în asemenea împrejurări și mai ales umiliți de cei mai mici decât dânșii. Atunci ele îi batjocoresc, făcând pe bărbații lor nebuni, proști, lipsiți de vlagă, trădători și nevolnici. Dar Sarra, nimic de felul acesta n-a zis și nici n-a cugetat, ci primea cu plăcere tot ce el făcea. Ba încă mai mult: după ce Lot a devenit stăpân pe partea de pământ aleasă de el iar partea care era mai de proastă calitate a aruncat-o moșului său, căzând Lot în robie și Avraam punându-și viața în primejdie ca să-l scape, Sarra a consimțit și la această jertfă”. Ca să convingă pe soții despre utilitatea și noblețea ascultării, Sfântul Ioan afirma limpede: „Când femeile ascultă pe bărbații lor, să fie încredințate că ascultă pe Domnul”.

„Sunt unele femei, zice Sfântul Ioan, înfățișând altă datorie a soției, care se uită cu invidie la altele care trăiesc în lux sau viață mai în larg. Tulburate, ele se întorc atunci spre soții lor, învinuindu-i că nu se străduiesc și ei de ajuns pentru sporirea veniturilor, ca să se poată întreține ți ele în același fast. Aceste femei să-și aducă aminte că ele sunt trup care trebuie să asculte de cap, iar nu să-i comande. Apoi, fiindcă li se pare ca sunt sărace, să se uite la cele care sunt mai neavute ca ele. Să-și amintească, după aceea, de atâtea alte fete nobile, de rang mai înalt, care nu numai că nu au primit nimic de la soți, dar și-au dat și sacrificat averea lor chiar. În sfârșit, să cântărească toate primejdiile pe care le naște bogăția și atunci cu bucurie vor primi o viață fără griji”. Cu un cuvânt, dacă soția are o afecțiune adevărată pentru soț, nu va pomeni nimic asupra acestui subiect. Va găsi mai potrivit să-l aibă lângă ea, fără să-i mărească averea, decât să-l știe câștigând fabulos, cu prețul atâtor griji și necazuri, pe care le dă călătoria și care totdeauna se răsfrâng asupra femei.

Sfântul Părinte dorește ca femeile să pășească în viața de familie însuflețite de dorul unei vieți demne de respect, întemeiată pe disprețul bogățiilor, agonisindu-și adevărata înțelepciune, renunțând la podoabe agățate de urechi și atârnând pe obraji, la coliere, la încrustări savante și podoabe pe pat, veșminte țesute în aur și în mătase. O ținută îngrijită este îngăduită, dar să nu se exagereze. Gătelile excesive se potrivesc numai saltimbancilor. Chiar și casa trebuie să fie împodobită cu virtutea, să se simtă în ea iradierile înțelepciunii, nu ale parfumurilor materiale.

De altfel nu prin lux, găteli și frumusețe vor putea femeile să țină lângă ele pe bărbații lor. Asemenea farmece ele pot găsi la curtezane, poate mai bine înzestrate din acest punct de vedere. Adevărata legătură n-o fac nici podoabele, nici controlul exagerat al mișcărilor soțului, precum de altfel, nici supravegherea atentă a acestuia asupra soției și pânda nu ajută; legăturile trainice le creează și le întreține afecțiunea curată și sfântă.

Pe scurt, bărbatului îi aparține conducerea, iar femeii ascultarea. Dar soțul nu trebuie să se îngâmfe din pricina privilegiului ce deține și să-l exercite cu tiranie, iar soția să nu se simtă umilită din pricina datoriei de a asculta. Iubirea este aceea care face conducerea netiranică și ascultarea plăcută. Cu ajutorul ei pot fi înlăturate chiar cele mai mici discuții, necazuri și tulburări trecătoare.

În orice caz, armonia dintre soți și soție trebuie dorită și păstrată cu orice preț, căci după spusa însăși a Sfântului Ioan, ea este climatul și izvorul tuturor bucuriilor și susține lumea întreagă. „Pentru că, după cum atunci când temelia se clatină, se prăbușește întreaga locuință, la fel și soții, când trăiesc în neînțelegere, se răstoarnă întreaga noastră viață. Ia seama: lumea este alcătuită din cetăți, cetățile sunt construite din case, casele sunt compuse din bărbați și femei. Dacă a intrat războiul între bărbați și femei, el a intrat în case, iar când sunt tulburate casele, sunt răsturnate și cetățile, iar când are loc o răsturnare de cetăți, atunci, în mod natural, s-a umplut de tulburare, de război și de luptă și lumea întreagă”.

Așadar, nimic nu e mai dureros, mai înspăimântător ca disensiunile și certurile între cei doi pe care-i unește o legătură așa de sfântă. E un război între mădularele aceluiași trup, cel mai teribil război. Dimpotrivă, unde e armonie, înflorește virtutea și toate merg din plin, fiindcă pe deasupra se adaugă și bunăvoința lui Dumnezeu. De aceea și sfătuiește așa de stăruitor marele ierarh ca orice căsătorie să se întemeieze și să trăiască după criterii sănătoase, ca să nu devină cumva câmp de război și lupte, disensiuni, certuri și împotriviri, făcându-se astfel viața nesuferită, ci pentru ca soții să fie unul altuia sprijin, liman și adăpost și îmbărbătare împotriva atâtor rele care ne asaltează din toate părțile .

În afară de îndatoriri reciproce, în gândirea Sfântului Ioan soții mai au de observat în comun unele directive și principii, menite să susțină de asemenea și să sporească viața duhovnicească a familiei, fără de care ea nu poate propăși din nici un alt punct de vedere.

Calitatea prietenilor este de mare însemnătate în viața unei familii; e un lucru bine constatat. Observația nu poate să n-o facă tocmai Sfântul Ioan, care se știe, a preferat să-i aibă pe oameni dușmani înverșunați mai degrabă decât prieteni răi. Ospitalitatea e îndeletnicire sfântă și răsfrânge lumină, bucurie și mântuire asupra casei, aducând aci, sub înfățișarea oaspeților, pe Dumnezeu și binecuvântările Sale; pretinde însă conduită ireproșabilă din partea celor primiți: să fie oameni evlavioși, sfinți.

Adevărata ospitalitate este însă primirea și ajutorarea săracilor, una dintre cele mai alese virtuți care trebuie să împodobească un cămin creștin. Ea impune sacrificii mici, care aduc însă incomensurabile satisfacții și răsplătiri. Cazul văduvei sărace, care a primit pe proorocul Ilie, este grăitor dar servirea săracilor să nu se facă prin intermediari, ci direct, prin propriile mâini, pentru a te învrednici de îndoită răsplată: întâi fiindcă dai și apoi pentru că faci gestul cu gingășie și cu atenție, imitând pe Hristos, care nu s-a sfiit să-și pună mâinile pe săraci. „A da bani pot s-o facă mulți; dar a servi tu însuși pe săraci cu bunăvoință, cu iubire și frățietate, pentru aceasta trebuie un suflet mai mare și mai înțelept”.

Alt criteriu pentru o adevărată binefacere este acela de a nu te uita la calitatea sau condiția celui pe care-l ajuți. Poate să-ți fie străin, poate să-ți fie dușman sau răufăcător: ori sub ce chip s-ar înfățișa, el reprezintă pe Hristos și merită să-l primești cu același simțământ de dragoste, așa cum văduva a primit pe Ilie, măcar că tocmai el adusese foametea și seceta peste Sarepta și deci și peste casa ei.

Cazul acestei văduve primitoare de oaspeți mai arată, în sfârșit, că orice familie, oricât de săracă s-ar socoti, poate și trebuie să facă milostenie. Căci nimeni nu poate fi mai sărac decât ea. Într-adevăr, mai avea un pumn de făină, pentru sine și copil. Dar a pus-o și pe aceea la mijloc, preferând să moară de foame, după aceea, împreună cu copilul, decât să lase neîmplinită datoria ospeției. Caritatea nu cunoaște opreliști: iată convingerea și îndatorirea de care trebuie să se pătrundă familia și individul.

Postul pe care Sfântul Ioan îl elogiază și-l recomandă, cu atâta dreptate, fără nici o rezervă, umple casa și viața soților de o fericire senină. El este izvorul ordinii și al virtuților .

Rugăciunea individuală, în timpul lucrului și peste tot și rugăciunea în comun consolidează familia. Cea dinainte și după masă, între alte urmări fericite, ne ține în cumpătare și ne asigură belșugul.

Câștigurile sufletești realizate cu prilejul mergerii la Biserică trebuiesc împărtășite cu cei de acasă. După reîntoarcerea de la slujbă, soții sunt datori să prelungească și în casa lor atmosfera de reculegere și înălțare sufletească din sfântul lăcaș, recapitulând cele auzite și învățate acolo, mai ales în cazul când vreunul din soți n-a putut lua parte la slujbă. Căci soții trebuie să-și vină într-ajutor în cele spirituale: „Orice lucru folositor auzi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, purtându-l cu gura, ca rândunelele, adu-l și pune-l în gura mamei și a copilului!”.

Copiii – cea mai mare mângâiere după pierderea mântuirii

Sfântul Ioan Gură de Aur, care a știut să prezinte în cuvinte elogioase valoarea căsătoriei, are o idee tot atât de înaltă și în ceea ce privește pe copii.

În primul rând el insistă asupra sensului creștin al nașterii de copii, arătând că atât căsătoria, cât și nașterea de copii nu constituie piedici în calea mântuirii. „Să nu socotească nimeni căsătoria o piedică pentru a bineplăcea lui Dumnezeu, să nu socotească nimeni că nașterea de prunci e o piedică în calea virtuții. Dacă suntem cu mintea trează , apoi nici căsătoria nici creșterea copiilor, nici altceva nu ne va putea împiedica să bineplăcem lui Dumnezeu”. După căderea în păcat nașterea de urmași a fost cea mai mare mângâiere, ca o ușurare a pedepsei prin pierderea nemuririi, a întâilor oameni. El compară nașterea de prunci cu învierea, considerând-o ca pe o imagine a învierii, pentru că, prin aceasta, „Dumnezeu a rânduit ca în locul celor morți să se ridice alții”. Prin copii, Dumnezeu a rânduit ca neamul omenesc să păstreze totdeauna „nădejdea unui bine viitor, care ne ajută să îndurăm cu ușurință necazurile primite”.

Precum căsătoria nu este o operă de voință exclusivă a soților, la fel și nașterea și creșterea copiilor: „Să socotim totul dar de sus în viața noastră. Să nu atribuim nașterea de copii traiului împreună al soților sau altui fapt, ci Creatorului tuturor, care a adus pe om dintru neființă la ființă…”.

Față de copii, părinții au responsabila datorie de a veghea la creșterea lor spirituală, la educarea lor. În concepția sa, educația este o îndatorire fundamentală față de om, în general, dar îndeosebi față de copil .

Grija părinților de a-și educa copiii trebuie să fie o preocupare permanentă a lor: „Iar dacă avem copii – spune el – să ne îngrijim de creșterea lor. Într-un cuvânt, fiecare să aibă grijă de cei din casa lui și fiecare să socotească drept cel mai mare câștig, folosul pe care-l aduce aproapelui său . Față de îngrijirea copiilor și datoria de a-i crește în învățătura și certarea Domnului, toate celelalte îndatoriri sunt secundare”. Dimpotrivă, „neglijarea educației copiilor este cel mai cumplit păcat și culmea răutăților”.

Însuși actul educației, este un act al grijii divine. Sfântul Ioan Hrisostom întreabă: „Nu știi, oare, că Dumnezeu are mai multă grijă decât tine de copilul tău?”. Ca atare, educația despre care vorbește el, este pur creștină, făcută în spiritul și în duhul preceptelor evanghelice, lăsate de Domnul nostru Iisus Hristos și de Sfinții Apostoli.

Scopul acesteia este realizarea personalității moral-religioase creștine de a face din copii adevărați creștini. Această creștere și educare creștină începe de timpuriu, când persoana umană este mai ușor educabilă. El recomandă ca, încă de la naștere, părinții să dea copiilor lor nume creștine, după numele celor ce s-au făcut pildă de credință și dragoste, așa cum au făcut-o înaintașii lor: „Femeile să nu pună la întâmplare numele copiilor lor, ci să le dea nume, care să spună mai dinainte cele ce vor fi”. „Prin numele, pe care îl dădeau copiilor lor, spune el, părinții de altădată îi învățau pe copiii lor să-și alipească sufletul de virtute…, iar numele dat copiilor nu era numai un îndreptar spre virtute pentru cei ce-l purtau, ci era și învățătură de mare înțelepciune și pentru ceilalți și pentru generațiile viitoare”. Numele lor trebuie să fie cele ale „sfinților bărbați, care au strălucit în virtute, al celor care au avut multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu…”.

Odată cu nașterea copiilor, părinții trebuie să înceapă să le insufle acestora și duhul credinței și al evlaviei. Părinții sunt nu numai cei care dau naștere copiilor, ci și educatorii lor și îndrumătorii lor spre virtute. Sfântul Ioan Gură de Aur nu interpretează paternitatea numai ca act de filiație pur fizică, naturală, ci consideră că adevărații părinți sunt cei care mărturisesc nu cu natura sau cu nașterea, paternitatea asupra copiilor, ci cu virtutea, prin grija de a-i educa. Copiii trebuie crescuți în grija față de cele duhovnicești, cerești.

„Vă rog din suflet și vă implor să aveți mare grijă de copiii voștri și să căutați mântuirea sufletului lor. Să urmați exemplul lui Iov, care, fiindu-i teamă ca nu cumva copiii lui să păcătuiască fie și cu cugetul, aducea jertfe și se ruga mult pentru ei. Să urmați pilda lui David, care, atunci când a murit, l-a chemat lângă el pe fiul său, viitorul rege Solomon și, în loc să-i lasă bogății, l-a povățuit: «Fiul meu, dacă vei trăi întru evlavie, nicicând nu vei păți nimic rău, toate îți vor merge bine și viața ta se va petrece în liniște. Însă dacă nu te vei face plăcut lui Dumnezeu și vei fi lipsit de ajutorul Său, rangul tău împărătesc nu-ți va folosi la nimic. Căci fără evlavie, și bunurile pe care le ai le vei pierde, și prin mari rușini vei trece. Evlavia te va ajuta să dobândești și cele care-ți lipsesc». Învață-l psalmii care vorbesc de adunarea cu cei buni (căci și de aceștia găsești acolo și multe altele), despre înfrânarea pântecelui, despre cum să-și țină mâinile, despre lipsa de lăcomie. Căci nimic nu sunt banii, nici slava și câte mai sunt asemenea acestora. Când cu aceștia îl vei conduce din copilărie, câte puțin îl vei aduce și la cele mai înalte . Psalmii conțin toate acestea. Iar imnele, iarăși, nu au nimic omenesc.

După ce îl deprinzi cu psalmii, atunci introdu și imnele, fiindcă ele sunt un lucru mai dumnezeiesc. Căci puterile cele de sus cântă imne. Ele nu cântă psalmi, «Nu este imn frumos în gura păcătosului», zice [Scriptura] (Ecclesiasticul 15, 9); și iară zice: «ochii Mei peste credincioșii pământului ca să șadă ei împreună cu Mine» (Psalmul 100, 8); și iară: «Nu va locui în mijlocul casei Mele cel ce face mândrie» (Psalmul 100, 9); și iarăși: «Cel ce umblă în cale neprihănită acesta îmi slujește» (Psalmul 100, 8). Așadar asigurați-vă că copiii nu se amestecă nu numai cu prietenii, dar nici măcar cu cei din casă. Fiindcă mii de rele [intră] în cei liberi când le așezăm sclavi stricați. Căci dacă având parte de tată și de iubire părintească și de atâta filosofie, abia de scapă [nevătămați], dar când îi vom preda neglijenței și nepăsării slugilor de casă, ce va fi cu ei?”.

Trebuie, așadar, ca părinții să se îngrijească nu de cum vor dobândi bani copiii lor, ci de cum vor dobândi evlavie și bogăție sufletească. Trebuie să-i educe astfel încât să nu aibă nevoie de multe lucruri, să nu se dedea dorințelor vremurilor de astăzi. Trebuie încă să cerceteze cu atenție când ies copiii lor din casă și când se întorc, unde se duc și cu cine se întovărășesc. Dacă nesocotesc aceste îndatoriri ale lor, vor da răspuns la Dumnezeu. Dacă ni se cere socoteală pentru cât ne-am îngrijit de alții – căci spune Scriptura că „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale celuilalt” (I Corinteni 10, 24) –, cu atât mai mult ni se va cere răspuns pentru cum am avut grijă de copiii noștri.

Educația este cea mai mare artă, pentru că, în timp ce celelalte arte urmăresc un folos în lumea de aici, ea are ca scop dobândirea bunurilor viitoare.

În acțiunea de educare a copiilor, părinții sunt considerați, de Sfântul Ioan Gură de Aur, adevărați artiști, ce urmăresc realizarea unor adevărate opere de artă. Copilul este, la început, asemenea unui bloc de marmură. Precum sculptorul trebuie să dea formă frumoasă acestuia, tot așa și părinții trebuie să înfrumusețeze viața copiilor cu virtuțile cele mai înalte și, îndepărtând tot ceea ce este păcat și contrar, să facă din copii adevărate opere de artă însuflețite. Educatorul este un Pygmalion care trebuie să se îndrăgostească de Galateea sa, adică de copilul, pe care-l sculptează sufletește.

Educația creștină trebuie să fie integrală, unitară, să privească atât educația trupului, pentru a deveni un bun suport al spiritualului, cât și a sufletului.

Dintre factorii de educație cu valoare de model, Sfântul Ioan Hrisostom vorbește adesea, despre rolul familiei și al Bisericii. Deși vorbește de dragostea părintească față de copii a ambilor soți, totuși, acordă o importanță deosebită rolului mamei, în educarea copiilor. Căminul este pentru ea „o școală de filosofe”,în care „își adâncește perfecțiunea personală” , pentru a împărtăși din această experiență și celorlalți membrii ai familiei. El aseamănă activitatea mamei de educare a copilului, cu slujirea învățătorească a Mântuitorului, cu modul în care Își îndruma El Apostolii și ucenicii: „Uită-te la priceperea mamei! – îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur. Împinsă de gândul ei, dar mai bine spus, slujind și acum proorociei lui Dumnezeu, îi dă copilului ei acele sfaturi, pe care le-a dat Hristos ucenicilor Săi…”. Grija tatălui este mai mult de a conduce tânărul spre armonia fizică, trupească și ceea ce ține de tăria morală, iar a mamei, de a cultiva în special calitățile sufletești ale copiilor, înălțându-i spre adevărata „filozofie” creștină.

El acordă o mare valoare exemplelor, modelelor, pe care să le imităm și arată că se cuvine să ilustrăm cu povești și pilde de viață virtuoasă din Sfânta Scriptură viața copiilor. Să recomandăm acele figuri din Vechiul Testament, care s-au făcut pildă de înțelepciune prin viața lor, alături de care un sens deosebit îl are pilda supremă a Mântuitorului Iisus Hristos, a personalităților religioase ale Noului Testament și cele din istoria creștinismului. Alături de aceste modele, mai pot fi urmate și figuri din istoria umană în general, din experiența omenească. Puterea exemplului este considerată un factor al educației.

Educația urmărește ca, prin conceptele și lucrurile lumii acesteia, să ducă la mântuire. Scopul ei ultim este soteriologic. Întrucât tinerii „prin ei însuși alunecă mai ușor și sunt înclinați spre păcat…” , cere părinților că vegheze permanent la creșterea lor duhovnicească. Aceasta implică, mai întâi, o lucrare ascetică, de înlăturare a patimilor și păcatelor săvârșite în trup. Pe părinți, îi îndeamnă „…să înfrânăm pornirile copiilor noștri, să punem frâu puternic tinereții, cu frica și cu sfatul…”.

Concepția sa despre educația sufletului ceste comună orientărilor patristice. Prin ea, sunt înlăturate din sufletul copiilor și al subiectului de educat – patimile, în locul cărora răsare virtutea. Aceasta este „cea mai mare bogăție”, „bogăția cea nespusă” care sporește bogăția lor. De acea, sfătuiește părinții să-și învețe copiii „să pună virtutea mai presus de orice”. Virtutea înseamnă curăție trupească și sufletească, frumusețe spirituală, iar lipsa acestora este „pricină de rele”. Din lipsa lor se nasc toate relele.

Adevărata moștenire pe care trebuie să o lase părinții copiilor lor nu este de natură materială, ci pur spirituală și constă în bunătate, blândețe, milostenie, dragoste și curățenie. Această moștenire este o „comoară ce nu se poate cheltui, este o comoară ce nu poate fi împuținată nici de uneltirile oamenilor, nici de atacurile tâlharilor, nici de răutatea slugilor, nici de altceva de felul acesta. Comoara aceasta rămâne pururi, e o comoară duhovnicească, nesupusă uneltirilor omenești. Dacă cei ce o primesc vor ști să fie cu mintea trează, comoara aceasta merge cu ei în viața viitoare și le pregătește mai dinainte corturile cele veșnice”.

CAPITOLUL AL III-LEA – TAINA SFINTEI CUNUNII ÎN OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Logodna și căsătoria

O etapă hotărâtoare pentru viața tânărului este cea în care acesta se pregătește pentru marele pas al căsătoriei.

Deoarece, așa cum am văzut în capitolele trecute, viața în doi este determinantă pentru fericirea și mântuirea omului este extrem de important și felul în care punem început acestei vieți și modul în care este pregătit tânărul pentru ea.

Sfântul Ioan Gură de Aur este pentru săvârșirea logodnei la începutul vârstei mature, având în vedere căsătoria imediată, ce-i permite tânărului soț să se folosească de întreaga sa energie pentru dobândirea de urmași sănătoși și pentru asigurarea unui viitor îmbelșugat proaspetei sale familii. Pe lângă acest avantaj se evită folosirea energiei din tinerețe în aventuri și relații păgubitoare atât pentru suflet cât și pentru viitoarea familie.

Părintele antiohian crede că soluția cea mai bună pentru problemele sexuale este căsătoria creștină, ce corespunde voii lui Dumnezeu, și care a fost sfințită prin prezența Mântuitorului în Cana Galiei. Aici, căsătoria a fost ridicată la rang de Sfântă Taină a Bisericii.

În căsătoria creștină, erosul devine chemare spre slujire și lucrare creatoare intensă. Perechea de tineri găsește în căsătorie completarea și întrajutorarea reciprocă de care are nevoie pentru câștigarea armoniei și fericirii. Darurile prisositoare cu care sunt înzestrați cei doi completează nevoile celuilalt, cele două jumătăți reproducând deplin ființa umană.

Dacă tânărul știe că se va căsători devreme se va gândi numai la acest lucru și își va putea stăpânii pornirile firești ale trupului , acceptând că nu are mult de așteptat. Dar de va întârzia căsătoria el se va abandona în compania femeilor ușoare, iar după căsătorie o va cinsti pe soția sa câteva zile, după care se va întoarce la plăcerile anterioare cu care este obișnuit deja.

Chiar dacă astăzi terminarea studiilor presupune depășirea vârstei de douăzeci și cinci de ani, și este dificil de crezut că tinerii se mai păstrează curați până la această vârstă, sfaturile Sfântului aruncă o lumină clară cu privire la necesitatea punerii unui bun început pentru viața de familie.

În urmă cu șaptesprezece secole părinților li se cerea expres sa-și pregătească fii/fiicele cu privire la acest dificil pas al căsătoriei. Tatălui i se cerea să se ocupe de băiat iar mamei să dea sfaturile potrivite fetei. Cea mai mare grijă a părinților din această perioadă trebuia să fie acea de a prevenii tulburările sufletești.

Toate sfaturile trebuiau să țină seama de valoarea de neprețuit a sufletului și de puritatea acestuia, castitatea și educația religioasă desăvârșită înainte de intrarea în căsătorie, fiind fundamentale. Inferioritatea femeii în cadrul căsătoriei nu provine din raportul de forță fizică, ci este mai mult de natură educativă, fetele tinzând mai mult spre folosirea mai deasă a parfumurilor și a băii, vopsirea feței, rochiile moi și toate celelalte lucruri considerate „superficiale”.

„Mamele mai ales trebuie să aibă grija de fiicele lor. Oricum, le vine ușor să le supravegheze. Mamelor, aveți grijă să vă învățați copilele să fie gospodine și mai presus de toate să le creșteți cu pricepere încât să fie evlavioase, cuminți, să disprețuiască banii și să nu se dea în vânt după o falsă frumusețe. Când vine vremea, încredințați-le soțului. Dacă le veți crește așa cum vă spun, și voi vă veți mântui, și ele se vor mântui și copiii lor, nepoții voștri, se vor mântui. Dacă rădăcina e bună, ramurile vor crește frumos și voi veți lua bună plată. Să facem în așa fel încât să ajutăm nu numai un suflet, ci, prin el, multe altele. Copila trebuie să iasă din casa tatălui ca un sportiv din sala de gimnastică, cunoscând ce are de făcut până în cel mai mic amănunt, sau ca drojdia care trebuie sa transforme aluatul după propria ei frumusețe”.

Esențial este ca pruncul să fie disciplinat din leagăn, desigur ținând cont în fiecare perioadă de vârstă, puteri, capacități, mediu etc. Dacă atunci totul este făcut cu maximă atenție și hotărâre, nu vor fi probleme mai târziu. Obișnuința cea bună le va fi dascăl toată viața. Iar obișnuința se referă la orice, de la hrană, mers, vorbire etc., până la modul de a gândi. Nu trebuie neglijat universul lăuntric al pruncului, căci e cel mai important. Cel mai important este ca părintele să poată deveni la modul real un „duhovnic” pentru copilul său, încât să-i poată cunoaște toate mișcările minții și ale inimii. Cât timp copilul nu poate conștientiza gândurile și mișcările inimii datorită lipsei manifestării capacității de a reflecta rațional și a vorbi și a se exprima coerent, părintele trebuie, printr-o neîncetată supraveghere, să-i populeze mintea și inima, prin intermediul simțurilor, cu imagini, sunete, mirosuri, gusturi, atingeri simple și sănătoase. Va trebui, cât timp copilul e foarte mic, să modeleze mai ales simțurile sale, învățându-1 să se obișnuiască cu traiul cât mai simplu și cu făptura lui Dumnezeu, în nici un caz primele contacte să nu fie cu artificialul plin de patimi din jurul nostru. Iată ce spune Sfântul Ioan în altă parte despre vârsta copilăriei și curiozitatea copiilor – e vorba de cea fără sens și fără frâu – atât de apreciată de noi: „Nimic nu este așa de curios și de iscoditor spre cunoașterea celor nearătate și ascunse ca firea oamenilor. Și asta de obicei i se întâmplă când are mintea nedesăvârșită și nicidecum pregătită. Că și cei mai needucați dintre copii nu încetează, până la refuz, să tot pună doicilor și pedagogilor și părinților întrebări care se reduc la nimic altceva decât «De ce asta-i așa și de ce cealaltă așa?». Și asta li se întâmplă pentru că sunt răsfățați și trăiesc în desfătare și nu au nimic de lucru”.

Iată ce mai spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Sălbatică e tinerețea și are nevoie de mulți învățători, dascăli, pedagogi, însoțitori, doici. Și toate acestea abia de sunt de ajuns să o poată ține în frâu. Ca un cal fără frâu, ca o fiară neîmblânzită este tinerețea”. Deci, dacă de la început și din cea dintâi vârstă îi fixăm cu tărie niște hotare, limite bune în care să se miște, nu vom avea nevoie de multă osteneală după aceea, ci obișnuința le va fi copiilor pe mai departe lege. Să nu le îngăduim să facă nimic din cele plăcute și vătămătoare și nici să nu-i răsfățăm și să fim indulgenți cu ei sub motiv că sunt copii. Plăcute dar vătămătoare sunt poftele lumești de tot soiul, care vatămă enorm inima și mintea omului, în limba greacă, propoziția începe cu cuvântul „nimic”. După regulile gramaticii grecești, acesta e cel mai important cuvânt din propoziție. Pe el cade greutatea înțelesului. Deci sfântul accentuează ca nici una, cât de mică ar fi, din poftele lumii să nu le îngăduim copiilor. Dacă unele le îngăduim, căci, zicem noi, nu-s prea importante, iar pe altele nu le îngăduim, și astfel ne închipuim că îi creștem pentru Hristos, ne amăgim. Sfântul insistă: nimic, nimic din poftele lumii nu trebuie lăsat să se furișeze în sufletul plăpând și curat al copilașului. Deci iată cum ar fi normal să fie crescut un copil botezat. Iar dacă îl botezăm și apoi îl stricăm și-l murdărim, facem aproape fără folos botezul, căci dacă va vrea să trăiască creștinește, acest copil va avea de dus o luptă grea până să dea de harul de la botez, ascuns în adâncul inimii și acoperit de patimile pe care părinții le-au băgat în el, Dacă am trăi astfel și ne-am crește copiii în acest mod, dacă nașul copilului ar fi un om îndumnezeit, cum spune sfântul Dionisie Areopagitul în ultimul capitol din „Ierarhia Bisericească”, are sens real botezul copilului și merită făcut în copilărie. Dar dacă nu, atunci singurul sens al botezului de mic este numai să nu moară pruncul nebotezat, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul. Iar dacă îl botezăm și îl creștem lumește, batjocorim tainele lui Dumnezeu. Botezul e recomandat să fie făcut în copilărie, și pentru a nu muri copilul nebotezat, dar asta e soluția disperării. Adevăratul motiv este că, sălășluindu-se harul în el și fiind păzit curat prin intermediul părinților și nașului, va crește mult mai bine pentru veșnicie, în acest fericit caz, el va urma lui Iisus și în copilăria Sa, căci va crește în chip real cu harul și înțelepciunea înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor (Luca 2, 52). Prin urmare e foarte bine să se boteze copiii de mici, dar cu paza de rigoare după aceea, pentru a nu batjocori darul botezului. Răspunzători pentru asta sunt părinții și nașii.

Copiii trebuie mai cu seamă păziți și păstrați în întreaga înțelepciune. Căci acest lucru, mai mult decât toate, le ruinează integritatea tinereții. Cu acest lucru trebuie să ducem multe lupte cu mare-mare luare aminte. Și degrabă să le luăm neveste, încât curate și neatinse să primească trupurile lor nunta. Căci aceștia, cei curați cu trupurile, sunt și cei care se vor iubi mai cu căldură.

În căsnicie trebuie să intrăm nu numai feciorelnici cu trupul (ne referim la aparatul genital), ci feciorelnici și cu toate simțurile și chiar cu sunetul. Sfântul nu pune accent aici pe faptul că trebuie să ne căsătorim la vârstă fragedă, ci că trebuie să fim feciorelnici cu trupul și cu sufletul când o facem. La vârsta fragedă se referă pentru că știe că e greu să lupți să te păstrezi curat pe măsură ce înaintezi în vârstă, fiind asaltat permanent de ispitele din jur. Dar omul trebuie să fie și responsabil când se căsătorește, în acea vreme, în general, într-o casă viețuiau mai multe generații și tot greul casei nu cădea pe proaspeții căsătoriți. Tinerii erau asistați permanent de cei bătrâni și învățau și multe pe parcurs. Dar azi, când prea puține sunt cazurile de conviețuire a generațiilor, tinerii trebuie să fie și responsabili. Această responsabilitate se dobândește și prin lupta, adesea sângeroasă, cu poftele din jur și cu egoismul din noi.

Deci lucrul esențial nu este vârsta, care variază de la caz la caz, ci să intrăm curați și cu duh de jertfa în jug, alături de celălalt. Cel care intră curat în căsnicie a demonstrat că a rămas până la căsnicie credincios poruncilor lui Dumnezeu. Unul ca acesta, care și-a probat cu lupte aspre și sincere credincioșia față de Dumnezeu, sigur îl va iubi cu adevărat pe partener și nu-1 va lăsa în nici o situație. Dar cel care a intrat vătămat arată că n-a fost credincios față de Dumnezeu. Și nefiind astfel, e puțin probabil că va fi cu totul credincios în adâncul lui celuilalt. De aceea spune sfântul că cei feciorelnici se vor iubi mai mult, pentru că ei au experiența dragostei dumnezeiești și cu acea dragoste îl iubesc și pe celălalt. Dacă nu intră astfel, mare parte din relația lor e bazată pe patimi și egoism. Dar să zicem că doi tineri se iubesc și, deși au făcut păcate din neștiință sau neatenție, adică nu mai sunt feciorelnici, vor să se căsătorească. Oare aceștia nu mai au nici o șansă? Este șansă și încă una mare de tot. Dacă ei își schimbă viața, dacă fac pocăință cu sinceritate, vor putea să intre curați în căsnicie. De aceea înainte de căsătorie Biserica a spus că mirii trebuie să se spovedească. Dar spovedanie făcută nu așa în grabă, pe motiv că așa e regula și că altfel nu ne putem căsători. Dacă cei doi cu adevărat voiesc să se căsătorească în Hristos trebuie să dobândească conștiința că trebuie să fie curați. Unii ca aceștia se vor spovedi cu sinceritate, se vor pocăi adânc și dacă duhovnicul le va spune că mai trebuie să aștepte până se vor tămădui fiecare de neputințele proprii, ei vor aștepta cu bucurie și se vor lupta sincer să repare ce au stricat până atunci. Sinceritatea lor se va arăta în faptul că acceptă, unul de dragul celuilalt, să rabde ostenelile pocăinței. Iar după ce se vor tămădui, vor intra curați în jugul căsniciei. Oare n-a răbdat Iacov 14 ani pentru Rahila și a lucrat din greu în arșiță și în vânt, în frig și foame. Pentru că o iubea, toate i se păreau un nimic. Deci, dacă e dragoste între tineri, vor purta povara pocăinței, fiecare de dragul lui Dumnezeu și a celuilalt

Cel care are întreaga înțelepciune înainte de nuntă cu atât mai mult o va avea după nuntă. Cel care învață să desfrâneze înainte de nuntă, va face asta și după nuntă. „Bărbatului desfrânat”, zice Scriptura, „toată pâinea îi este dulce”(Ecclesiasticul 23, 23). De aceea li se pun mirilor cununi pe cap, ca simbol al biruinței, al faptului că neînvinși se apropie de patul de nuntă, că n-au fost doborâți de plăcere. Cu privire la acest aspect, Sfântul Părinte ne spune: „Iar dacă ai fost prins de plăcere și te-ai dat pe tine desfrânărilor, pentru ce mai pe urmă ții cununa pe cap, de vreme ce tu ești învins? Acestea să-i îndemnăm, cu acestea să-i certăm, să-i înfricoșăm, să le făgăduim, când cu binele, când cu răul”.

Cum se prăznuiește nunta

Sfântul Ioan Gură de Aur acordă o deosebită importanță primului pas pe care tineri îl fac în viața de familie și anume celui în care ei se unesc în fața lui Dumnezeu și a oamenilor prin Sfânta Taină a Cununiei.

Vorbind despre nuntă, el critică petrecerile indecente, subliniind caracterul duhovnicesc, de interiorizare, ce trebuie să însoțească Sfânta Taină a Cununiei. Căsătoria validă din punct de vedere creștin, „legiuită”, este cea care se face cu cumințenie și cuviință, după legile lui Dumnezeu, când cei doi soți trăiesc în înțelegere unul cu altul.

Sfântul laudă pe cei ce pun început bun vieții lor de familie și sânt model de urmat și pentru alții: „Cel care face început de drum bun, acela este pricină și pentru faptele altora și primește o îndoită plată, și pentru cele săvârșite de el și pentru că a îndrumat pe alții pe această minunată cale”.

Vom reda integral învățătura cu privire la petrecerea de după nuntă expusă de Sfântul Ioan Hrisostom, chiar dacă este mai lungă, tocmai pentru ne putea forma o idee referitoare la profunzimea gândirii sale și a importanței desfășurării Tainei Cununiei și a petrecerii nunții: „Acestea nu v-au fost spuse doar așa, ci ca să nu mai faceți nunți și dănțuiri și cântări satanice. Ia aminte ce a găsit diavolul. Fiindcă însăși firea le-a depărtat pe femei de scenă și de necuviințele de acolo, diavolul a băgat cele de la teatru în apartamentele femeilor, adică pe afemeiați și desfrânate. Această vătămarea a introdus-o mai pe urmă legea nunții. Dar mai bine zis nu legea nunții – să nu fie! – , ci moleșeala noastră. Ce faci, omule? Nu știi Ce faci? O iei pe femeie pentru întreagă înțelepciune și pentru facere de prunci! Deci ce caută desfrânatele? Ca să fie veselia mai mare, ar zice careva. Dar nu ține acestea de nebunie? batjocorești mireasa, batjocorești pe cei chemați. Căci dacă prin asemenea lucruri se desfătează, batjocură e acest lucru. Căci dacă a vedea femei desfrânate și necuviincioase este semn de oarecare cinste, de ce nu o tragi și pe mireasă ca și aceea să le vadă? Întru totul necuviincios și rușinos lucru este să bagi în casă bărbați desfrânați și dansatori și orice alai satanic [pompe satanike]. «Aduceți-vă aminte de lanțurile mele», zice Pavel (Coloseni 4, 18). Lanț este nunta, lanț orânduit de la Dumnezeu. Iar dezlegarea lui este desfrâu și împrăștiere. Este cu putință să luminăm nunta și cu altele, cum ar fi mese bogate și haine. Nu opresc acestea, ca să nu par că sunt foarte sălbatic, deși Rebecăi i-a fost de-ajuns doar voalul, însă nu le opresc. Este cu putință ca nunta să fie împodobită strălucit cu haine, cu venirea bărbaților cu bun-simț, cu a femeilor cuviincioase. Pentru ce bagi în casă minunățiile acelea ce aduc bucuria cea rea? Spune ce auzi de la ei! Te rușinezi să spui? Tu te rușinezi și pe aceia îi silești să facă? Dacă e bine ce fac, de ce nu faci și tu? Dacă e rușinos, de ce-l silești pe altul? Toate cele de la nuntă trebuie să fie pline de întreaga înțelepciune, toate de cinste, toate de cuviință. Iar acum văd dimpotrivă: sar ca niște cămile, ca niște asini. Fecioarei numai talamusul îi este potrivit.

Când faceți ceva, țineți cont până în amănunt de cele contrare. De pildă, când semeni, când scoți vinul din butoaie nu îngădui elemente de acreală. Iar aici, unde e întreaga înțelepciune, băgați acreală? Că acreală e desfrânata. Când pregătiți mir nu lăsați nimic rău mirositor în vecinătate. Mir este nunta. Pentru ce, dar, introduci răul miros al noroiului în alcătuirea mirului?

Simbol al venirii lui Hristos este nunta, iar tu te îmbeți? Spune-mi, dacă ai vedea chipul împăratului, oare te-ai rușina de el de chip? Nicidecum. Pricepe că nu sunt diferite cele ce se întâmplă în cazul nunții, ci este pricină de mari rele. Căci toate [la nuntă] sunt pline de fărădelege. «Cuvânt de rușine și vorbe nebunești și glume să nu iasă din gura voastră», zice apostolul (Efeseni 5, 4; 4, 29). Și la nuntă sunt toate acelea: cuvântul de rușine și vorbe nebunești și glume, și nu doar așa pur și simplu în treacăt, ci se fac mult și bine. Căci artă a devenit acest lucru și laudă mare pentru cei ce se dedau ei. Păcatele au devenit o artă. Și nu le urmăm pur și simplu, ci cu sârguință și cu știință. Și mai departe diavolul își conduce cetele lui. Căci unde e beție, e neînfrânare. Unde e vorbă de rușine, diavolul este de față, introducând cele ale sale. Spune-mi, cum săvârșești taina lui Hristos când tu întemeiezi nunta pe acestea și chemi pe diavolul”?

Indisolubilitatea căsătoriei

Sprijinindu-se pe doctrina biblică și în general pe învățătura Sfântului Pavel, la care se referă, Sfântul Ioan Gură de Aur reliefează adevărul că, prin căsătorie, cei doi soți alcătuiesc un singur trup. și analizând toate elementele și împrejurările acestei unirii, observă că bazele ei stau nu numai în faptul fizic al creației Evei din coasta lui Adam, dar și în caracterul ei de taina formulat expres in porunca lui Dumnezeu : „Pentru aceea va părăsi omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 24). Ca să învedereze valoarea înaltă și caracterul indisolubilității căsătoriei, ca și Sfântul Pavel, o prezintă drept prefigurare a unirii lui Hristos cu Biserica. Așa precum Eva a ieșit din coasta lui Adam celui adormit, tot așa Biserica s-a născut din coasta lui Hristos Cel împuns și adormit pe cruce și precum logodnicul, printr-un tainic impuls, își părăsește părinții, pentru a se lipi de logodnica sa, tot așa Hristos a părăsit scaunul părintesc, venind spre logodnica Sa, Biserica.

Datorită unității pe care o alcătuiesc astfel, ca două mădulare ale aceluiași trup, bărbatul fiind capul, iar femeia trupul, legătura celor doi soți, prin taina nunții, devine indisolubilă.

Indiferent de calitățile și puterile sufletești și fizice ale soției, pe care, de altfel, a avut libertatea, putința și chiar datoria, de a le aprecia și verifica înainte de căsătorie, soțul trebuie să rămână, deci, în unire fermă și perpetuă cu femeia sa, chiar când are metehne, dobândite fie înainte, fie după cununie. În acest nefericit caz, el nu poate face altceva decât să se străduiască a le îndrepta așa cum faci cu mădularul fizic bolnav: într-adevăr, nimeni nu înlătura ochiul cu care nu se mai vede, ori brațul uscat sau paralizat.

Când e vorba de soție, trebuie observat pe de o parte că nu ea trebuie înlăturată, ci viciul pe care-l practică, iar pe de alta că însănătoșirea în ordinea morală este posibilă și mai ușoară decât în cazul mădularelor trupești paralizate, pe care noi, deși inutile și ofensatoare, pentru celelalte părți, nu le amputăm totuși, ci le purtăm mai departe, acordându-le aceeași prețuire și ocrotire ca tuturor membrelor sănătoase ale trupului. În lucrarea de redresare morala a soției, soțul trebuie să aplice îngăduința, răbdarea și sacrificiul cu care Hristos și-a înfrumusețat și întărit Biserica, Mireasa Lui, pe care, deși prihănită adesea – aluzie la cazul incestuosului din Corint – El n-a izgonit-o din casa și din inima, ci a rămas statornic lângă ea, s-o tămăduiască și s-o înalțe.

Chiar acordul comun intervenit între soți pentru despărțire, moral nu are putere și efect. Căci voința lor a putut dicta valabil înainte de căsătorie, dar după contractarea ei, numai legea dispune suveran și exclusiv de ei. În acest punct, ca și în toate celelalte, de altfel, Sfântul Ioan dezvoltă doctrina Sfintei Scripturi aducând martor ca de obicei pe Sfântul Apostol Pavel, care-și spusese cuvântul, în special cu ocazia răspunsului dat Corintenilor (I Corinteni 7, 1-40). Ori legea poruncește ca soția să rămână lângă soțul său tot timpul cât el trăiește: „Femeia e supusă legii, atâta timp cât soțul e în viață”. Și Sfântul Părinte atrage atenția asupra nuanței și valorii expresiei pe care o folosește Sfântul Apostol Pavel: „Căci n-a zis: să fie la un loc cu bărbatul său cât va trai el, ci: femeia este supusă legii cât timp va trăi bărbatul său”.

Cu aceasta, soarta căsătoriei era scoasă de sub tutela voinței soților, care se dovedise până atunci arbitrară și falimentară și a fost pusă sub auspiciile „legii”, factor autoritar, obiectiv și constant. De aceea, „când un bărbat ar vrea să-și lase femeia, sau femeia bărbatul, să-și amintească de acest cuvânt și să-și închipuie că Pavel e de față și-i urmărește, strigând și zicând: «Femeia este supusă legii». Căci după cum stau sclavii fugiți din casa stăpânului, și își duc cu ei lanțurile, tot așa și femeile, chiar dacă-și părăsesc bărbații, legea le este ca niște lanțuri care se țin de ele și le acuză de adulter”.

Și ca să creeze în jurul căsătoriei o zonă de siguranță și mai întinsă, mergând pe calea Sfintei Scripturi, previne pe cei ce se vor căsători cu membri ai unei căsnicii desfăcute, că sunt de asemenea părtași la adulter. Căci însăși vrerea lui Dumnezeu este ca omul să nu se căsătorească de mai multe ori. Monogamia și monandria sunt dintru început; altfel, în momentul creației, după aducerea la existenta a lui Adam, lăsând pe una, să poată lua pe cealaltă. De altfel, e de neînțeles, cum poate cineva să se însoțească cu o femeie căsătorită cândva cu un bărbat pe care-l întâlnești în viață, atâta vreme cât, psihologic tratând, suporți cu greu chiar numai amintirea și chipul mortului care a fost căsătorit cândva cu soția ta. Căsătoria celor despărțiți și căsătoriți a doua oară este invadată de toate relele, culmea lor constituin-d-o pedeapsa la judecata viitoare. În consecință, spre a nu se expune acestor primejdii, el îndeamnă și roagă pe bărbați să nu-și lase femeile și pe femei să nu-și părăsească soții.

Sfântul Ioan Gură de Aur previne și obiecțiunea pe care ar fi putut s-o facă cineva, amintind îngăduința mai largă pe care o acordă Vechiul Testament privitor la posibilitatea de despărțire a soților. El argumentează că toleranța acordată temporar de legea mozaică era o măsura preventivă împotriva altor rele și mai mari la care s-ar fi dedat poporul iudeu, oarecum infirm sufletește, dacă n-ar fi avut un regim mai ușor în această materie; el arată, printr-o mulțime de cazuri și citate scripturistice că Iudeii, care și-au ucis profeții și copiii chiar, ar fi fost în stare de asemenea să-și omoare și soțiile vinovate, dacă n-ar fi avut putința să se despartă de ele.

Totuși, observă Sfântul Părinte, chiar în Vechiul Testament se întrevăd zorile „filozofiei celei noi” cu privire la indisolubilitatea căsătoriei. Și pentru a dovedi acesta, citează o mulțime de pasaje scripturistice vechi testamentare, în care se detestă desfacerea primei căsătorii și contractarea celei de a doua. Cu atât mai mult, deci, aceasta toleranță nu își mai are rost în nici un fel, sub imperiul harului, când o lege superioară s-a revelat și impus oamenilor (Matei 5, 20).

În acord cu doctrina Sfintei Scripturi, o singură pricină admite Sfântul Ioan ca temei de despărțire a soților: infidelitatea conjugală, adulterul. El deschide, într-adevăr, între cei doi soți o prăpastie imposibil de trecut și de tolerat. Cum această boală bântuia cu furie, Sfântul Ioan se străduiește din răsputeri să o stârpească, identificând și denunțând pe făptaș pe de o parte și înfățișând relele ce decurg din săvârșirea păcatului pe de alta.

Unul dintre făptași, anume soțul, se camufla la adăpostul unor privilegii păstrate în favoarea lui de către unele concepții, tradiții și chiar unele dispoziții ale legilor civile, lipsite de baza morală și echitate socială. Ele erau o prelungire persistentă așa de răspândită în Orientul grec, că femeia este inferioara bărbatului în drepturi. Conform acestei mentalități deformate, delictul de adulter era caracterizat ca atare numai în cazul soțiilor infidele, în orice ocazie și indiferent pe cine ar fi avut partener la păcat, pe când soțului nu i se făcea vina de adulter de către legea civilă, decât în eventualitatea că ar fi fost surprins în greșeală cu o femeie căsătorita; legăturile neîngăduite cu femeile dezonorate și cu slujnicele i se tolerau însă.

Având la inimă absoluta egalitate de drepturi și îndatoriri a soților, Sfântul Ioan restabilește adevărul afirmând că toate spețele de infidelitate a soțului sunt adulter, gravitatea delictului fiind egală pentru amândoi soții și că starea și condiția partenerei la păcat nu ușurează pe soțul vinovat, precum arată atâtea locuri din Scriptura.

Dar Sfântul Patriarh nu rămâne doar la precizarea sferei delictului printr-o jurisprudența nouă; ci, așa cum am spus, el schițează în linii energice urmările nenorocite ale acestui întins păcat, spre a descuraja pe făptuitori lui și a reda familiei tihna, curăția și tăria ei. Într-aceasta, el vizează mai mult pe bărbat, adică pe cel ce se deghizase mai abil, dar toate observațiile sale pe care noi le vom arata aci și peste tot, privesc și pe soție ,chiar dacă Sfântul Ioan nu se referă întotdeauna la chip expres la ea.

Ca să provoace repulsia cuvenită împotriva adulterului, el îl înfățișează ca pe un furt, dezvoltând spusa Sfântului Pavel (I Corinteni 7, 3-4) că trupurile soților își aparțin reciproc, în felul unor valori încredințate spre pază și că adulterul este neîmplinirea datoriei categorice de a le păstra intacte. Căci dacă păstrezi dota soției, cu atât mai mult trebuie să păstrezi castitatea și puritatea trupului tău, care-i este zestre mai valoroasă și de care ai să dai socoteală lui Dumnezeu. De aceea, când o femeie ușoară ispitește pe un soț, Sfântul Ioan recomandă cugetului propriu și provocatoarei, replici ca aceasta: „Trupul meu nu-mi aparține; este al soției mele. Nu pot abuza de el și nici să-l dau altei femei”. Și „la fel să facă și femeia!”.

Cu privire la plăcerea în sine, pe care se pare că o provoacă adulterul, Părintele Ioan spune, cu atâta dreptate, că ea este mai degrabă nebunie, descumpănire sufletească, turburare, în contrast direct cu echilibrul și plăcerea adevărată și durabilă, pe care o prilejuiește înfrânarea.

Mai înainte de orice, adulterul este izvor de umilințe: „Ce-ar putea fi mai urâcios și mai necinstit decât a sta înaintea ușilor unei desfrânate și a fi pălmuit de o femeie necinstita, a plânge, a scânci și a-și necinsti singur slava sa?”. Pe de altă parte, însăși desfrânata, căreia bărbatul îi cerșește iubire vinovată, îl disprețuiește preferând și dorind mai degrabă pe cel ce nu se lasă prins in mrejele ei.

„Dar aceasta e prea puțin, față de șirul nenorocirilor ce urmează. Căci, pe nesimțite, lumina și bucuria căsniciei pălesc și până în cele din urmă se sting. Urâtul năpădește. Căminul pare o carceră. Somnul întremător dispare. Masa pare otrăvita. Pe vinovat îl incomodează nu numai prietenii, dar până și lumina soarelui îl stânjenește. Femeia pierdută, prin practici diavolești, îi încătușează inima, îndepărtându-l de soția sa legitimă. Pe aceasta n-o mai poate suferi, nu-i îngăduie nici măcar un cuvânt mai aspru, iar aceleia îi rabdă toate insolențele și injuriile și îi cade în genunchi”.

Și ca și când n-ar fi de ajuns atâta, gloata spăimântătoare a altor rele se adaugă: „cheltuieli, concurența celorlalți confrați de viciu, rănile căpătate în lupta cu ei”, legile care opresc desfrâul și „pedepsele cu care se osândește păcatul”. Pe deasupra, adulterinul e chinuit permanent de temeri. Se înfricoșează de orice: „De la zidurile și până la pietrele casei pe care o profanează, toate prind glas și-l osândesc. Oamenii de serviciu, vecinii, prietenii, dușmanii, totul ii e suspect. Se sperie și de-o umbra. și chiar când n-ar fi fost de fata și partenera lui la păcat, rămâne propria-i conștiință care-l acuză fără putința de apărare, acest aspru judecător lăuntric, ce nu se poate cumpăra cu bani și nici corupe prin daruri”.

De altfel, nici nu poate fi dezvinovățire ori ușurare pentru adulter. Căci invocând înclinarea naturală, te acuză propria soție, sprijin legal și firesc, dar ignorat de tine, te osândește viața conjugală, care tocmai pentru aceasta a fost instituită, dar pe care tu o necinstești. Îți stau mărturie potrivnică atâția soți, cu aceeași fire ca tine, cu aceleași înclinări, purtând același jug, dar care au rămas credincioși legăturii conjugale. Dar cei mai neînduplecați acuzatori rămân cei ce, înfrâng legea concupiscentei, au trăit în feciorie. Pe bună dreptate, deci, adulterinul își agonisește osânda din partea tuturor semenilor și mai ales din partea propriei sale conștiințe. Ceea ce este mai grav, însă, e că-și șubrezește legătura cu Dumnezeu, spre Care nu mai poate, cu inima curata, să-și deschidă buzele și să-și ridice mâinile la rugăciune și nici să-și îndrepte pașii spre biserică.

Prin urmare, unirile vinovate, departe de a fi plăceri adevărate, sunt otravă, amărăciune, remușcări și dezastru. De aceea, Sfântul Ioan nu cruță nici o osteneală întru a le denunța ca pe niște vrednice de osândă și aducătoare de moarte. Sprijinindu-se pe autoritatea multor texte din Sfânta Scriptură, El dovedește că nimic nu e mai rușinos decât să vezi un om căsătorit și vinovat de adulter. Pentru aceasta, îndeamnă cu căldură să se folosească numai plăcerea legitimă pe care o îngăduie căsătoria. Orice legătură cu femei necuviincioase trebuie evitată, atât înainte, cât și după căsătorie, când gravitatea păcatului se îndoiește și întreiește. Pofta trupească trebuie astâmpărată numai din izvorul curat al vieții conjugale.

Nici măcar gândul nu trebuie lăsat să se îndrepte cu poftă vinovată spre alte femei căsătorite sau nu. Față de acestea, inima ta trebuie să rămână netulburată ca în fața unor statui de piatră.

Ca un leac împotriva ispitei, Sfântul Ioan recomandă lectura Sfintei Scripturi: „Când simți că se aprinde în tine pofta pentru altă femeie și că scade în același timp plăcerea pentru soția ta, închide-te în casă, deschide Scriptura și luând pe Pavel mijlocitor, repetând cuvintele lui, stinge flacăra”. „Căci precum adulterul este izvorul tuturor relelor, tot așa castitatea și înfrânarea naște iubirea, pricină a mii de bunătăți”.

Fără îndoială că e mult mai bine să nu fi greșit niciodată și aceasta este cu putință celor ce-și iubesc cu adevărat soția. Pentru cazul că cineva a căzut, totuși, în greșeală, Sfântul Ioan Gura de Aur recomandă vinovatului să se reculeagă în grabă, să-și curețe sufletul în baia lacrimilor remușcării și frângerii inimii, a rugăciunii stăruitoare și milosteniei; dar mai cu seamă să urască păcatul săvârșit și să pună hotărâre nestrămutată de a nu se întoarce la el. Acestea sunt valoroase dovezi și forme ale începutului îndreptării și chezășia că păcatul nu se va mai repeta.

Dar de concepția Sfântului Ioan despre indisolubilitatea și, ca să zicem așa, despre unicitatea căsătoriei rezultă și din rezerva cu care el privește și admite nunta a doua a soțului rămas văduv prin decesul celuilalt. În principiu o îngăduie, ca și Sfântul Apostol Pavel, din pricina slăbiciunii firii omenești. Încearcă însă să-i limiteze folosința, scoțând, pentru aceasta, în evidență: caracterul de „strictă îngăduință” al nunții a doua, opinia defavorabilă pe care și-o fac oamenii despre cei recăsătoriți, precum și rezultatele slabe pe care le dă, în general, a doua căsătorie.

Raporturile dintre soți

După întemeierea căsătoriei aceasta este indisolubilă, pentru că are caracterul unirii indestructibile și permanente dintre Hristos și Biserică (Efeseni 5, 31-32). Sfântul Ioan Gură de Aur sprijină indisolubilitatea legăturii dintre bărbat și femeie pe argumente dogmatice. Un prim temei este unitatea ontologică a primei perechi de oameni și crearea Evei din coasta lui Adam. Indisolubilitatea familiei se bazează, însă în principal pe complementaritatea darurilor. Femeia a fost creată din bărbatul ei, ca să-i fie sprijin în eforturile sale spirituale.

În cadrul acestei învățături despre împreuna-lucrare a soților, Sfântul Ioan acordă același rol și importanță ambilor soți. Raportul dintre ei nu înseamnă nici despotism – din partea soțului, nici supunere necondiționată din partea soției, ci dragoste și înțelegere. Femeia nu este stăpână peste trupul ei (I Corinteni 7, 4), ci este și roabă și stăpână a bărbatului. „Dacă te lepezi de robia cuvenită, L-ai jignit pe Dumnezeu. Iar dacă vrei să te lepezi de ea, o poți face numai când vrea bărbatul, chiar dacă este numai pentru scurt timp”. De aceea „datorie a numit lucrul, ca să arate că nimeni nu este stăpân peste sine, ci sunt robi unul altuia”. Iar când vezi vreo desfrânată care te ispitește, spune-i: „Nu este trupul meu, ci al femeii”. Acestea și femeia să le spună către cei ce vor să-i sape întreaga ei înțelepciune: „Nu este al meu trupul, ci al bărbatului”.

Iar dacă bărbatul sau femeia nu au stăpânire asupra trupului lor, cu mult mai mult n-au asupra banilor și lucrurilor. Auziți câte aveți bărbați și câți aveți femei. Căci dacă nu trebuie să ai trupul tău, cu atât mai mult lucrurile și banii tăi.

În altă privință, dă bărbatului multă întâietate și în Noul și în Vechiul Testament, zicând: „Către bărbatul tău întoarcerea ta și el te va stăpâni” (Facerea 3,16) . Iar Pavel face deosebire și scrie astfel: „Bărbați, iubiți pe femeile voastre iar femeia să se temă de bărbat” (Efeseni 5, 25 și 33). Aici însă nu mai este „mai mare” și „mai mic”, ci o singură stăpânie.

Pentru că atunci când într-o casă bărbatul și femeia sunt dezbinați, casa nu e cu nimic mai bună decât o corabie bătută de furtuni și cu cârmaciul depărtat de la cârmă. De aceea zice: „Nu vă lipsiți unul de altul, decât din bună înțelegere pentru o vreme, ca să zăboviți în post și rugăciune”. Aici vorbește de rugăciunea cu mai multă râvnă. O rugăciune formală nu va avea putere să-i întărească pe cei doi. De fapt, esența unei relații sexuale este dorința de comuniune cu o persoană, chiar dacă noi pervertim acest aspect fundamental. Rugăciunea este o comuniune cu Persoana deplină și e deci infinit mai suplă și mai complexă. Dacă omul trăiește comuniunea cu Dumnezeu intens, nu mai are nevoie de latura sexuală, iar relația cu celalalt se va subția mult. E nevoie și de post, pentru că postul face mai transparent trupul și pentru a exprima mișcările sufletului. Printr-un trup înduhovnicit se dezvăluie mult mai amplu o persoană decât printr-unul întunecat și îngroșat de patimi. De pildă, chiar trupul unui dansator este capabil să exprime mult mai mult decât un trup obez; cu atât mai mult se va întâmpla aceasta când trupul se va face purtător de har. (Totuși poate exista și trup obez – desigur din vreo dereglare biologică, nu de pe urma lăcomiei – purtător de har sau trup paralizat purtător de har, în acest caz trupul este la fel de mult un vehicul al harului). Deci postul și rugăciunea ridică persoana întreagă – trup și suflet – într-un plan mai propice manifestărilor Duhului și adâncește uluitor de mult relația celor doi. Atunci gesturile trupești ale celor doi devin pline de har. Spre exemplu, Sfântul Ioan Evanghelistul se sprijină cu capul pe pieptul lui Iisus la Cina cea de Taină. Între bărbați pătimași acesta ar putea fi un gest homosexual, dar toți sfinții au înțeles acest gest ca izvorul teologiei dumnezeiescului Ioan. În gesturile trupești ale Mântuitorului este prezentă întreaga lucrare a Dumnezeirii. Până la urmă trupul devine instrument al harului. Astfel cei doi căsătoriți pot trăi stări duhovnicești prin gesturi trupești, când acestea sunt curățite de patimă. Și atunci relația celor doi devine o necontenită revărsare de inimă a unuia în altul și o privire fără patimă a unuia față de altul. Dar trebuie înțeles că faptul de a fi căsătorit nu scutește de patimă, ci căsătoria este doar o îngăduință temporară a patimii, nu o cantonare în ea. Prin harul cununiei se dă posibilitatea ca cei doi să iasă din trupescul grosier. „Să fim conștienți că există desfrâu și în căsătorie”, cum adesea atenționa părintele Arsenie Boca.

Căci dacă ar opri să se roage pe cei ce se împreunează unul cu altul, cum ar avea o anume vreme rugăciunea neîncetată? Așadar, este cu putință și a te însoți cu femeie, și a lua aminte la rugăciune, însă rugăciunea este mai intensă când e și înfrânare. Că nu a zis simplu „să vă rugați”, ci „să zăboviți [scolazete] [în rugăciune]”. [Și a spus așa], fiindcă [însoțirea cu femeie] îți ocupă [timpul și mintea] [ascholia], iar nu că ar fi necurăție. Relațiile sexuale nu sunt întinate și incompatibile cu rugăciunea. Dar ele arată că omul este încă trupesc și rugăciunea lui nu are vigoarea necesară. De aceea se recomandă înfrânarea și nu pentru că ar fi necurate relațiile trupești. În general – deși nu e neapărat regulă – o relație sexuală slăbește tăria minții și ea nu se mai poate încorda în rugăciune. Ne referim la rugăciunea adâncă, nu la rostirea unor cuvinte.

„Și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească Satana” (I Corinteni 7, 5). Ca să nu creadă că lege este lucrul, adaugă și pricina. Și care e aceasta? „Ca să nu vă ispitească Satana”. Și ca să înveți că nu numai diavolul lucrează ceea ce ține de adulter, a adăugat: „Din pricina neînfrânării voastre. Aceasta o spun ca îngăduință nu ca poruncă. Căci vreau ca toți oamenii să fie ca și mine” (I Corinteni 7, 6-7) , în înfrânare. Aceasta o face pretutindeni când îndeamnă pentru lucruri anevoioase. Pe sine se pune în mijloc și zice: „Fiți următori mie” (I Corinteni 11, 1). „Însă fiecare are darul lui de la Dumnezeu, unul așa, altul în alt fel” (I Corinteni 7, 7). Ideea este: „Ca să nu se creadă că cei căsătoriți trebuie neapărat să se împreuneze. Dacă rezistă, ei pot trăi în înfrânare spre slava lui Dumnezeu. Cauza împreunării est neputința de a purta un război duhovnicesc, nu o lege imuabilă. Deci nu cutuma socială sau alte criterii stabilesc împreunarea căsătoriților, ci capacitatea de a purta război duhovnicesc, sau în cazuri speciale, porunca expresă a lui Dumnezeu (cazul Sfintei Marta, căreia i-a poruncit Dumnezeu să se căsătorească, deși ea nu ar fi vrut).

Totuși, el este fidel relațiilor tradiționale, pauline, din cadrul familiei. Bărbatului îi revine conducerea – precum și Hristos este Cap al Bisericii Sale, iar femeii – ascultarea. De la femeie se cere supunere iar de la bărbat se cere dragoste. Soțul nu trebuie să se considere superior și să se poarte cu răceală și severitate, nici soția nu trebuie să se simtă umilită, din cauza datoriei de a-și asculta soțul. Cea care aruncă punte de legătură între autoritate și libertate este dragostea, iubirea creștină, care face conducerea netiranică și ascultarea plăcută. Ar părea că e vorba de inegalitate și de faptul că femeia ar fi bună doar pentru plăcerile bărbaților. Feministele jubilează acuzând „misoginismul” sfinților. Numai că lucrurile stau puțin altfel. E vorba de o inegalitate „funcțională” nu „principială” între bărbat și femeie. Celelalte lucruri în care bărbatul are întâietate, în ultimă instanță, sunt subordonate trupului și trebuințelor proprii. Deci ele sunt de speță mai joasă decât propriul trup (de pildă, oricine își va lăsa munca pentru a-și tămădui vreo boală). Așa încât egalitatea în cele importante surclasează inegalitatea în cele neimportante. Oare nu este nebunie, de pildă, să punem mai mult preț pe deosebirea culorii ochilor decât pe faptul că suntem înzestrați în comun cu rațiune? Cam așa e cu pretinsa inegalitate dintre bărbat și femeie. Când femeia se curăță cât de cât de patimi, înțelege exact ce înseamnă supunerea ei și că această supunere nu lezează nicidecum egalitatea cu bărbatul. Ea va găsi în această supunere (sau, în limbaj monahal, „ascultare”) o mare odihnă, odihnă de care sunt private mai toate femeile agitate și mândre ale societății contemporane. La fel, bărbatul care trăiește în Hristos va pricepe stăpânirea sa asupra femeii ca responsabilitate și va fugi cât va putea, asemenea cum fugeau sfinții de conducere și preoție. Când femeia și bărbatul își asumă impunerea respectiv conducerea ca ascultări față de Hristos, Harul le dă o mare odihnă și Unire. Dar când acestea se fac în afara lui Hristos, duc la răzvrătire. Situația actuală de emancipare fără înțelepciune e urmarea firească a pierderii harului. E greu de explicat omului lumesc, care are doar criterii sociologice, psihologice și biologice, în ce constă această inegalitate și cum trebuie fiecare să se raporteze le ea. Cert este că rodul egalității – mai bine zis al uniformizării fără minte – pe care o doresc cei de azi este faptul că pruncii cresc fără dragoste, pentru că mama nu mai are timp de ei, deoarece are de făcut carieră și condiție fizică. Dar vina este și a bărbaților că cer femeilor să fie obiecte de satisfacere a sexului, nu mame și soții.

Familia este, în concepția sa, o instituție organizată perfect, ca o oaste, în frunte cu soț și soție, care au griji și datorii permanente față de copii, rude, slujitori, asemenea unor buni comandanți, care poartă grijă de cei dați lor spre conducere.

Caracterul de instituție coerent organizată, cu drepturi și îndatoriri reciproce ale soților, nu știrbesc însă, din farmecul familiei, nici nu-i dau un caracter rigid, pentru că ea este mai mult decât aceasta; o permanentă întrecere în dragoste și dăruire. „A îngăduit ca sora lui Adam să-i devină acestuia soție; sau mai bine-zis, nu sora, ci fiica sa; sau poate nici fiica lui, ci ceva mai mult, însuși trupul lui. Iar legătura lor a stabilit-o direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un singur întreg. De aceea nici pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură străină lui Adam, pentru ca acesta să nu se lege cu ea ca și cu o străină, și nici n-a oprit căsnicia la unirea lui Adam cu Eva, ca acesta să nu se despartă, datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul neamului omenesc”.

În cadrul familiei, pentru bunul mers al ei și pentru îndeplinirea scopurilor pentru care a fost lăsată de Dumnezeu, fiecare soț are îndatoriri proprii, distincte, ce izvorăsc din specificul firii sale. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „nici bărbatului, Dumnezeu nu i-a încredințat totul, nici femeii, ci le-a împărțit îndatoririle”. „Dintru început bărbatul trebuie să se ocupe cu treburile obștești, iar femeii i-a revenit grija treburilor casnice”.Femeii i-a dat casa, bărbatului ocupațiile dinafară bărbatul să se ocupe de cetate, de justiție, de conducere, de armată, femeia să facă față mulțimilor de treburi casnice.

Chiar și în activitățile lor specifice, cei doi soți, se completează unul pe altul, aducându-și fiecare aportul la desăvârșirea reciprocă, în cadrul de atmosferă spirituală a familiei, la educarea copiilor. Îndatoririle lor diversificate nu trebuie să fie un motiv pentru revendicarea întâietății, ci model al slujirii desăvârșite, al purtării sarcinilor celuilalt, al dragostei și înțelegerii dintre soți.

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra unității de gândire și simțire a soților. La baza adevăratei căsnicii stau dragostea și înțelegerea, pe care le consideră „rădăcina tuturor bunătăților”, și dând ca model legătura dintre Avraam și Sarra, spune că „atunci e adevărata căsnicie, când domnește atâta înțelegere între bărbat și femeie, când sunt atât de strânși uniți prin dragoste, când este o atât de mare legătură între ei, câtă a fost și între Avraam și Sarra. După cum niciodată trupul nu se răscoală împotriva lui însuși și nici sufletul contra lui însuși, tot așa bărbatul și femeia nu trebuie să se scoală unul împotriva altuia, ci să fie uniți. Atunci se vor revărsa asupra lor nenumărate bunătăți. Unde-i atâta de mare înțelegere, acolo-i adunarea tuturor bunătăților, acolo-i pace, acolo-i dragoste, acolo-i vedenia cea duhovnicească; acolo nu se vede luptă, nici bătaie, nici dușmănie, nici ceartă, ci toate sunt izgonite; pentru că înțelegerea dintre soți este rădăcina tuturor bunătăților; înțelegerea, adică, face să dispară toate acestea”.

Sfântul Ioan ne spune că bărbatul mai presus de toate, trebuie să pună iubirea pentru soția sa, și nimic nu-i va fi atât de neplăcut și greu încât să se certe vreodată cu ea. Și dacă ar trebui să le piardă pe toate și să devină sărac sau să se afle în primejdie sau să pățească orice, pe toate va trebui să le îndura cu răbdare, deoarece e de ajuns să știe că legăturile dintre ei doi sunt bune. Dar e necesar să facă și soția la fel. Dumnezeu vrea ca legătura iubirii lor să fie reciprocă și nedespărțită. „Auzi ce spune Scriptura: «Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa». Să nu avem, deci, nici o pricină de împuținare a sufletului. Piară toți banii, slujitorii și cinstirile! Eu mai presus de toate pun iubirea pe care o am pentru tine”.

În continuare, Sfântul Ioan sfătuiește pe bărbat: „Cuvintele acestea vor fi prețuite de femeie mai mult decât mulțimi de comori și de bogății! Să-i spui c-o iubești, fără să te temi că vreodată se va răsfăța sau se va folosi în chip rău de vorbele astea. Femeile necuviincioase, care se duc cu unul și cu altul, e firesc să se răsfețe la auzul unor asemenea cuvinte. O fată bună, însă, nu numai că nu se va înfumura, ci se va și smeri. Arată-i că-ți place mult să stai cu ea, că preferi să rămâi acasă de dragul ei, decât să te întâlnești cu prietenii tăi. S-o cinstești mai mult decât pe prietenii tăi, mai mult chiar și decât pe copiii voștri. Și pe aceștia, de dragul ei să-i iubești. Dacă face ceva bun, s-o lauzi și   s-o admiri. Dacă va cădea în vreo greșeală, s-o povățuiești și s-o îndreptezi într-o manieră delicată”.

Fundamentul familiei creștine este, în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur – dragostea. Dragostea față de om este inima umanismului hrisostomic. Nici un alt contemporan al său nu a elogiat-o, cum a făcut-o el. Pentru el, dragostea este fundamentul vieții individuale și sociale, ea ridică pe om la adevărata chemare și la adevăratul lui sens. Ea izvorăște din Dumnezeu, care este modelul iubirii desăvârșite, și se revarsă sub forma bunătăților, a darurilor, asupra lumii și a omului. Însăși prezența lui Dumnezeu în istorie și printre oameni, este o prezență prin dragoste, care poartă diferite numiri: creație, providență, mântuire, sfințire, desăvârșire. „Cu ce se poate asemăna dragostea? Cu nimic. Ea este rădăcina, izvorul și mama tuturor bunătăților, virtute care nu produce suferință, virtute plină de plăceri și aducând multă bucurie acelora care o exercită”. Legătura dragostei stă la baza oricărei virtuți este temelia desăvârșirii umane. Fără dragoste, toate celelalte virtuți își pierd valoarea, pentru că dragostea este cea care le însuflețește.

Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă dragostea cu „o albină lucrătoare care adună de pretutindeni cele bune și le depozitează în sufletul aceluia care iubește”. Ea are puterea de a schimba firea lucrurilor și de a preface în lucruri bune pe toate câte se ating de ea. Dragostea de Dumnezeu merge mână în mână cu dragostea de semeni. „Cel ce iubește pe Dumnezeu nu va nesocoti pe aproapele său”.

Tot Sfântul Ioan ne arată că „atât de mare este puterea dragostei, încât ea îmbrățișează, unește, nu numai pe cei ce stau de față, care sânt alături de noi și-i vedem, ci și pe cei care sânt departe”.

Dragostea este potrivit Părintelui Ioan, liantul principal de coeziune a lumii și factor de luptă împotriva păcatului iar acest lucru nu se vede mai bine decât în familie. Dragostea dintre soți o ridică pe cele mai înalte culmi ale viețuirii creștine, arătând că măsura ei este măsura jertfelniciei lui Hristos pentru Biserica Sa.

Legătura dragostei dintre soți le însuflețește viața, le face mai ușor accesibilă mântuirea, le dă mijloace de cultivare a respectului și ajutorului reciproc. „Nici bărbatul să nu se ridice împotriva femeii, ci să fie cu multă îngăduință cu ea, nici femeia să nu se împotrivească bărbatului, ci să se ia la întrecere unul cu altul în a purta sarcinile unul altuia și să nu socotească nimic mai de preț ca pacea”.

Așadar la baza relațiilor dintre soți, Sfântul Ioan așează dragostea și buna înțelegere a valorii ei în actul mântuirii.

Temeiuri pentru căsătoria a doua

Privitor la permisiunea de a se căsători soțul văduv, respectiv soția văduvă, el observă ca însăși termenii în care este formulată, indică o rezervă: ,,Dacă va adormi bărbatul, zice Sfântul Apostol Pavel, „soția este slobodă să se recăsătorească cu cine vrea dar în Domnul” (I Corinteni 7, 39). Expresia arată clar mai întâi nuanța de „îngăduință iar nu de poruncă”; ea continuă apoi încredințarea despre învierea soțului, care „n-a murit”, ci „a adormit” și schițează îndemnul „de a rămâne credincioasă primei căsătorii și a nu o mai încheia pe a doua, ci să rămână în așteptarea învierii soțului”.

Îngăduită cu vădită rezervă de cuvântul Scripturii, recăsătorirea văduvelor și văduvilor nu este văzută bine nici de oameni, care suspectează pe unii ca aceștia de nestatornicie și alte defecte înrudite: „Atât public cât și în particular, zice Sfântul Ioan, majoritatea oamenilor își bat joc, țin de rău și întorc spatele celor care se căsătoresc a doua oară. Toți oamenii îi evită, ca pe călcătorii de jurământ. Nu mai au încredere să și-i facă prieteni, să mai încheie cu dânșii un contract, să le mai încredințeze ceva. Când îi văd ca au scos din sufletul lor cu atât ușurință amintirea unei atât de mari obișnuințe, dragoste și legături cu primul soț sau prima soție, ii cuprinde, din pricina acestor gânduri, un fel de indiferenta fata de ei, nu se mai apropie de dânșii cu inima deschisă, socotindu-i oameni ușuratici și nestatornici”. „Cel ce de curând se frângea de durere la mormântul soției dispărute, acum face pe veselul, fiind din nou mire. Fața brăzdată atunci de lacrimi, se îmbujorează acum de ras…; adevărate prefăcătorii de actor”.

Că e privită defavorabil din afară n-ar fi totul; căsătoria a doua oferă necazuri și înăuntru, fiind un adevărat izvor de certuri și neînțelegeri, pentru o mulțime de pricini. Dintre ele cea mai de seamă este suspiciunea bizară cu care a doua soție privește tot ce leagă pe soț de prima soție: copiii, amintirile chiar. Ea se simte ofensată și provocată ori de câte ori soțul își amintește în vreun fel de cea dintâi, făcându-i o vina din aceasta. O invidiază și moartă pe aceea. Deșii culege roadele ostenelii celeilalte, se desfătează cu bunurile ei, totuși nu încetează a se lupta cu umbra ei. Apoi, dacă ea nu dobândește copii, va urî pe copii rezultați din prima căsătorie, care-i vor sta ca un cui în inimă. Va duce război continuu împotriva lor, va fi ca o leoaică pentru ei, care-i amintesc de cealaltă. Adeseori , când nu poate să se răzbune singură, sadismul ei merge până la a înarma mâna soțului său împotriva copiilor primei soții. Dacă are copii proprii, ar vrea să-i socotească și sa-i trateze pe orfani ca pe ultimii dintre servitorii ei și o furie nestăpânită o cuprinde văzând cum soțul, înduioșat de soarta lor, îi tratează cu milă și cu iubire deosebită.

Asemenea și multe alte inconveniente prezentând căsătoria a doua, pe lângă celelalte multe pe care le aduce cu sine chiar prima căsătorie și neputându-se vindeca rănile produse de dispariția soțului decedat, Sfântul Ioan spune răspicat ca e mai bine ca văduva să rămână credincioasă aceluia, sa păstreze legămintele față de el, să se înfrâneze și să rămână devotată copiilor dobândiți cu el, ceea ce atrage mai din plin bunăvoința lui Dumnezeu.

Viața văduvei va fi dedicată, pe de o parte rugăciunii, pentru a se întării în lupta ce are de purtat de acum singură, iar pe de alta, afecțiunea pe care o acorda mai înainte soțului, acuma când el a adormit, ea s-o transforme în preocupări duhovnicești, care, în ordinea importanței sunt: a-și crește copiii în pietate, a practica ospitalitatea, a ajuta pe cei nefericiți, în sfârșit a se îndeletnici cu orice lucru bun. Bineînțeles că aceeași recomandație este adresată și soților care au devenit văduvi.

Interpretând pe Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 7, 39-40), Sfântul Ioan Gură de Aur stabilește între întâia și a doua căsătorie același raport văzut de el între feciorie și căsătorie și anume: a doua căsătorie este bună, dar e inferioară văduviei, așa cum starea de căsătorie nu egalează fecioria. De aceea și îndeamnă să folosim numai dreptul la prima căsătorie: „ Vă sfătuiesc, deci, să vă stăpâniți și să vă mulțumiți numai cu prima căsătorie atât soții cât și soțiile ca să nu vă tulburați tihna vieții”! Pe văduvele ce s-au hotărât să trăiască în castitate le laudă și le întărește în această nobilă hotărâre, făgăduindu-le, ca și Sfântul Apostol Pavel, mai bună răsplată de vor rămâne credincioase legămintelor făcute cu soțul adormit și prevenindu-le cu vorbele Sfântului Pavel: „Văduvele, dacă îl disprețuiesc pe Hristos și vor să se mărite, vor fi osândite, pentru că au călcat în picioare credința cea dintâi” (I Timotei 5, 11-12).

CONCLUZII

Din cele arătate mai sus tragem concluzia că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un neobosit atlet în cursa pentru înveșnicirea întru fericire a omului. A fost primul reprezentant al epocii patristice timpurii care prin pagini de neegalat a adus teologia paulină privind unitatea ontologică ce trebuie să subziste între membrii unei familii, pe aceeași treaptă cu unitatea ființială a Sfintei Treimi, precum și cu unitatea dintre Hristos și Biserica Sa. Grija sa deosebită pentru sănătatea morală a familiei a rămas până azi drept punct de reper în pastorația creștină.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost deschizător de drum și în ceea ce privește pastorația din mediul urban, nimeni înaintea lui nu a prezentat cu atâta acuratețe și grijă cu totul deosebită vocația de a fi creștin trăitor în faptă în tumultul unei metropole. Experiența sa de ierarh al Constantinopolului a făcut ca Sfântul Părinte să caute și să găsească răspunsuri împotriva laxismului moral ce stăpânea curtea imperială și capitala bizantină de la sfârșitul secolului patru creștin, iar această sîrguință i-a atras pămă la urmă martiriul exilării.

Jertfa sa nu a rămas nerăsplătită, cinstea pe care întreaga creștinătate i-a arătat-o în cele șaptesprezece secole recompensând râvna sa dumnezeiască în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, P. F. Părinte Teoctist, E. I.B.M.B.O.R., București, 1988;

Actul de acuzare împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur. Rezumatul actelor Sinodului de la Stejar (septembrie. 404), în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil către Olimpiada și către cei rămași credincioși. Despre deprimare, suferință și Providență, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003;

Viața Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor Paladie, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen și Fericitul Teodoret al Cirului, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002;

Viețile Sfinților pe luna noiembrie, Ediția a III-a, vol. 3, Editura Mânăstirea Sihăstria, Vânători –Neamț, 2006;

BOCA, Pr. Arsenie, Taina căsătoriei, Editura Cristimpuri, 2012;

BRANIȘTE, Magistrand Pr. Marin, Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, în ,,Studii Teologice” 1957, nr. 8-10;

COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Frumusețile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1998;

COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, nr. 9-10, IX (1957);

EVDOCHIMOV, Paul, Femeia și mântuirea lumii, traducere de Gabriela Moldoveanu, București, 1995

FORD, David C., Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere de Luminița Irina Niculescu, Editura Sophia, București, 2004;

GAVRILĂ, Pr. Dr. Vasile, Cununia – viață întru Împărăție, Fundația Tradiție Românească, București, 2004;

GHEORGHIU, Constantin Virgil, Gura de Aur, atletul lui Hristos, Editura Deisis, Sibiu, 2004;

GHERONDA IOSIF VATOPEDINUL, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iasi, 2012;

HABRA, Georges, Iubire și senzualitate, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, București, 1994;

HANCHEȘ, Pr. Marcel, Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viața de familie, Editura Învierea, Timișoara, 2005;

IOVAN, Iorgu, Biserica și instituția căsătoriei, în „Studii Teologice”, an VIII(1940), nr. 2;

MADA, Ieromonah Teofan, Familia creștină la Sfântul Ioan Gură de Aur, Editura Agnos, Sibiu, 2008;

MERTICARIU, Arhim. Lect. Dr. Varlaam , Sfântul Ioan Gură de Aur in teologia și spiritualitatea românească. Bibliografie selectivă, în volumul omagial Sfântul Ioan Gură de Aur (+407), mare dascăl al lumii si ierarh, Editura Trinitas, Iași, 2007;

MIHOC, Pr. Lect. Dr. Constantin, Căsătoria și familia în Sfânta Scriptură a Vechiului Și Noului Testament și în tradiția iudaică, în „Glasul Bisericii”, LVIII (2001), nr. 9-12;

MIRON, Pr. Dr. Dan, Copilul, marea dimensiune a vieții, în „Altarul Banatului”, nr. 1-3, Timișoara, 1992;

MOLDOVAN, Ilie, Pr. Prof. Dr., Darul sfânt al vieții și combaterea păcatelor împotriva acestuia, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1997;

MOLDOVAN, Ilie, Pr. Prof. Dr., Taina Nunții, în „Ortodoxia”, nr. 3-4, București, 1979;

MOLDOVAN, Pr. Prof. Dr. Ilie, Adevărul și frumusețea căsătoriei – Teologia iubirii, vol. 2, Editura Deisis, Alba-Iulia, 1996;

MOLDOVAN, Pr. Prof. Dr. Ilie, Familia creștină-laborator al vieții umane, în „Îndrumător bisericesc”, Sibiu, 1991;

PASCHIA, Pr. Dr. Gheorghe, Din cugetările și sfaturile Sfinților Părinți și ale unor scriitori moraliști clasici români — Despre purtarea soților unul față de altul, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr. 1-2;

PASCHIA, Pr. Dr. Gheorghe, Familia și raporturile dintre membrii ei, în „Biserica Ortodoxă Română”, CIII (1985), nr. 1-2;

PAVEL, Prof. Constantin, Probleme morale cu privire la căsătorie și familie, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXV (1967), nr. 1-2;

PETROAIA, Pr. Lucian, Anul hrisostomic, în ,,Călăuza ortodoxă”, nr. 183, Editura Episcopia Dunării de Jos, Galați, 2004;

Prof. Dr. Remus Rus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Editura Lidia, București, 2003;

RĂDUCĂ, Pr. Conf. Dr. Vasile, Căsătoria – Taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în „Studii Teologice”, XLIV (1992), nr. 3-4;

SAFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ (Teologul), Cuvântul la Sfânta Lumină (Boboteaza). Cuvântul la Cincizecime. Cuvântul 37, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2012;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR Ieronim, Despre bărbați iluștri și alte scrieri, introducere, traducere și note de Dan Negrescu, Editura Paideia, București, 1997;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR ur, Omilii la Matei, în Scrieri partea a III-a, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1994;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariu la capitolul I Isaia. Omilii la Ozia, Editura Doxologia, Iași, 2013;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cateheze baptismale, Editura Oastea Domnului , Sibiu, 2003;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, traducere de Pr. Marcel Hancheș, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau Explicarea Epistolei cătră Coloseni, I și II Tesaloniceni a celui între sfinți părintelui nostru Ioan Hrisostom Arhiepiscopul Constantinopolului, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice I. C. Socecu, București, 1905;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau explicarea Epistolei cătră Corinteni a celui între sfinți părintelui nostru Ioan Hrisostom Arhiepiscopul Constantinopolului, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice I. C. Socecu, București, 1908;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la: Femeia este legata prin lege, câtă vreme trăiește bărbatul ei, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul LV, 1979, nr. 7-8;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântări despre viața de familie, traducere de Pr. Marcel Hancheș, Editura Învierea, Timișoara, 2005;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvinte la praznice împărătești, traducere de pr. D. Fecioru, București, 1942;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., 2001;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre necunoașterea lui Dumnezeu, traducere de Walther Alexander Prager, Editura Herald, București, 2004;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre Preoție, traducere de Dumitru Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2007;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Laudă lui Maxim, cu ce femei trebuie să ne căsătorim, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Anul LVI, 1980, nr. 3-5;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Mărgăritarele, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1994;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia despre căsătorie. Din comentariile la Epistola către Efeseni, traducere și note de Marcel Hancheș, în „Altarul Banatului”, serie nouă, anul XIII(LII), 2002, nr. 1-3;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia despre căsătorie. Din comentariul la Efeseni (partea I-a), traducere și note de Marcel Hancheș, în „Altarul Banatului”, serie nouă, anul XIII(LII), 2002;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, vol. I, traducere de Pr. Pr. Dumitru Fecioru, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” vol. 21, București, 1987;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, vol. II, traducere de Pr. Pr. Dumitru Fecioru, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” vol. 22, București, 1989;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii și cuvântări despre educația copiilor, traducere de Pr. Marcel Hancheș, Editura Marineasa, Timișoara, 2004;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Predici la Sărbători Împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți, traducere D. Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2006;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Șaizeci și patru cuvinte sau predice, traducere Episcopul Melchisedec Ștefănescu, ediție nouă, Editura „Buna Vestire”, Bacău, 1997;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Epistola I către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, Editura Nemira, București, 2005;

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Scrieri III (Imne, Epistole și Capitole), introducere și traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2001;

STĂNILOAE, Pr. Prof. D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, E.I.B.M.B.O.R., București, 1997;

STOLERU, Drd. Nicolae, Viața morală a soților în cadrul unirii conjugale creștine, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, București, 1974;

TEOFORET AL CIRULUI, Istoria bisericească, traducere de Pr. Prof. Vasile Sibiescu, Editura. I.B.M.B.O.R., București, 1995;

TEȘU, Asist. Univ. Ioan-Cristinel, Sensul familiei în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Teologie și viață”, Seria nouă, Anul IV (LXX), nr. 5-7, 1994;

VERZAN, Sabin, Familia în lumina învățăturii Noului Testament, în „Mitropolia Olteniei”. Nr. 9-10, Craiova, 1954;

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, P. F. Părinte Teoctist, E. I.B.M.B.O.R., București, 1988;

Actul de acuzare împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur. Rezumatul actelor Sinodului de la Stejar (septembrie. 404), în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil către Olimpiada și către cei rămași credincioși. Despre deprimare, suferință și Providență, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003;

Viața Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor Paladie, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen și Fericitul Teodoret al Cirului, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002;

Viețile Sfinților pe luna noiembrie, Ediția a III-a, vol. 3, Editura Mânăstirea Sihăstria, Vânători –Neamț, 2006;

BOCA, Pr. Arsenie, Taina căsătoriei, Editura Cristimpuri, 2012;

BRANIȘTE, Magistrand Pr. Marin, Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, în ,,Studii Teologice” 1957, nr. 8-10;

COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Frumusețile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1998;

COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, nr. 9-10, IX (1957);

EVDOCHIMOV, Paul, Femeia și mântuirea lumii, traducere de Gabriela Moldoveanu, București, 1995

FORD, David C., Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere de Luminița Irina Niculescu, Editura Sophia, București, 2004;

GAVRILĂ, Pr. Dr. Vasile, Cununia – viață întru Împărăție, Fundația Tradiție Românească, București, 2004;

GHEORGHIU, Constantin Virgil, Gura de Aur, atletul lui Hristos, Editura Deisis, Sibiu, 2004;

GHERONDA IOSIF VATOPEDINUL, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iasi, 2012;

HABRA, Georges, Iubire și senzualitate, traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, București, 1994;

HANCHEȘ, Pr. Marcel, Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viața de familie, Editura Învierea, Timișoara, 2005;

IOVAN, Iorgu, Biserica și instituția căsătoriei, în „Studii Teologice”, an VIII(1940), nr. 2;

MADA, Ieromonah Teofan, Familia creștină la Sfântul Ioan Gură de Aur, Editura Agnos, Sibiu, 2008;

MERTICARIU, Arhim. Lect. Dr. Varlaam , Sfântul Ioan Gură de Aur in teologia și spiritualitatea românească. Bibliografie selectivă, în volumul omagial Sfântul Ioan Gură de Aur (+407), mare dascăl al lumii si ierarh, Editura Trinitas, Iași, 2007;

MIHOC, Pr. Lect. Dr. Constantin, Căsătoria și familia în Sfânta Scriptură a Vechiului Și Noului Testament și în tradiția iudaică, în „Glasul Bisericii”, LVIII (2001), nr. 9-12;

MIRON, Pr. Dr. Dan, Copilul, marea dimensiune a vieții, în „Altarul Banatului”, nr. 1-3, Timișoara, 1992;

MOLDOVAN, Ilie, Pr. Prof. Dr., Darul sfânt al vieții și combaterea păcatelor împotriva acestuia, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1997;

MOLDOVAN, Ilie, Pr. Prof. Dr., Taina Nunții, în „Ortodoxia”, nr. 3-4, București, 1979;

MOLDOVAN, Pr. Prof. Dr. Ilie, Adevărul și frumusețea căsătoriei – Teologia iubirii, vol. 2, Editura Deisis, Alba-Iulia, 1996;

MOLDOVAN, Pr. Prof. Dr. Ilie, Familia creștină-laborator al vieții umane, în „Îndrumător bisericesc”, Sibiu, 1991;

PASCHIA, Pr. Dr. Gheorghe, Din cugetările și sfaturile Sfinților Părinți și ale unor scriitori moraliști clasici români — Despre purtarea soților unul față de altul, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr. 1-2;

PASCHIA, Pr. Dr. Gheorghe, Familia și raporturile dintre membrii ei, în „Biserica Ortodoxă Română”, CIII (1985), nr. 1-2;

PAVEL, Prof. Constantin, Probleme morale cu privire la căsătorie și familie, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXV (1967), nr. 1-2;

PETROAIA, Pr. Lucian, Anul hrisostomic, în ,,Călăuza ortodoxă”, nr. 183, Editura Episcopia Dunării de Jos, Galați, 2004;

Prof. Dr. Remus Rus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Editura Lidia, București, 2003;

RĂDUCĂ, Pr. Conf. Dr. Vasile, Căsătoria – Taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în „Studii Teologice”, XLIV (1992), nr. 3-4;

SAFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ (Teologul), Cuvântul la Sfânta Lumină (Boboteaza). Cuvântul la Cincizecime. Cuvântul 37, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2012;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR Ieronim, Despre bărbați iluștri și alte scrieri, introducere, traducere și note de Dan Negrescu, Editura Paideia, București, 1997;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR ur, Omilii la Matei, în Scrieri partea a III-a, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1994;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariu la capitolul I Isaia. Omilii la Ozia, Editura Doxologia, Iași, 2013;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cateheze baptismale, Editura Oastea Domnului , Sibiu, 2003;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, traducere de Pr. Marcel Hancheș, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau Explicarea Epistolei cătră Coloseni, I și II Tesaloniceni a celui între sfinți părintelui nostru Ioan Hrisostom Arhiepiscopul Constantinopolului, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice I. C. Socecu, București, 1905;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau explicarea Epistolei cătră Corinteni a celui între sfinți părintelui nostru Ioan Hrisostom Arhiepiscopul Constantinopolului, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice I. C. Socecu, București, 1908;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la: Femeia este legata prin lege, câtă vreme trăiește bărbatul ei, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul LV, 1979, nr. 7-8;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvântări despre viața de familie, traducere de Pr. Marcel Hancheș, Editura Învierea, Timișoara, 2005;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvinte la praznice împărătești, traducere de pr. D. Fecioru, București, 1942;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., 2001;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre necunoașterea lui Dumnezeu, traducere de Walther Alexander Prager, Editura Herald, București, 2004;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre Preoție, traducere de Dumitru Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2007;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Laudă lui Maxim, cu ce femei trebuie să ne căsătorim, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Anul LVI, 1980, nr. 3-5;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Mărgăritarele, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1994;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia despre căsătorie. Din comentariile la Epistola către Efeseni, traducere și note de Marcel Hancheș, în „Altarul Banatului”, serie nouă, anul XIII(LII), 2002, nr. 1-3;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia despre căsătorie. Din comentariul la Efeseni (partea I-a), traducere și note de Marcel Hancheș, în „Altarul Banatului”, serie nouă, anul XIII(LII), 2002;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, vol. I, traducere de Pr. Pr. Dumitru Fecioru, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” vol. 21, București, 1987;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Facere, vol. II, traducere de Pr. Pr. Dumitru Fecioru, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” vol. 22, București, 1989;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii și cuvântări despre educația copiilor, traducere de Pr. Marcel Hancheș, Editura Marineasa, Timișoara, 2004;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Predici la Sărbători Împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți, traducere D. Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2006;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Șaizeci și patru cuvinte sau predice, traducere Episcopul Melchisedec Ștefănescu, ediție nouă, Editura „Buna Vestire”, Bacău, 1997;

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Tâlcuiri la Epistola I către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, Editura Nemira, București, 2005;

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Scrieri III (Imne, Epistole și Capitole), introducere și traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2001;

STĂNILOAE, Pr. Prof. D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, E.I.B.M.B.O.R., București, 1997;

STOLERU, Drd. Nicolae, Viața morală a soților în cadrul unirii conjugale creștine, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, București, 1974;

TEOFORET AL CIRULUI, Istoria bisericească, traducere de Pr. Prof. Vasile Sibiescu, Editura. I.B.M.B.O.R., București, 1995;

TEȘU, Asist. Univ. Ioan-Cristinel, Sensul familiei în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Teologie și viață”, Seria nouă, Anul IV (LXX), nr. 5-7, 1994;

VERZAN, Sabin, Familia în lumina învățăturii Noului Testament, în „Mitropolia Olteniei”. Nr. 9-10, Craiova, 1954;