Studiu Comparativ Intre Cultul Iudaic, Cultul Islamic Si Cultul Crestin

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………….p. 3

1.Religii ale Cărții și ale Legii………………………………………………………p. 6

1.1.Iudaismul: rezistența poporului ales……………………………..p. 6

1.2. La răscruce de epoci istorice: creștinismul……………………p. 16

1.3. Islamul sau revoluția arabă………………………………………….p. 23

2. Ciocnirea civilizațiilor: toleranță și conflict religios……………………p. 28

2.1. Ereziile creștine……………………………………………………………p. 28

2.2. Cruciadele…………………………………………………………………..p. 33

2.3. Lumea nouă și epoca reformelor…………………………………..p. 35

2.4. Terorism și jihad………………………………………………………….p. 38

3. Trialogul religios în secolul XXI………………………………………………..p. 42

3.1. Orașul în lumea arabo-islamică…………………………………….p. 42

3.2. Israelul și Iranul între dialog și monolog religios…………..p. 43

3.3. Religie și identitate națională în Balcani……………………….p. 48

3.4. Și dacă am rata momentul reconcilierii?……………………….p. 54

Concluzii………………………………………………………………………………………p. 56

Bibliografie…………………………………………………………………………………..p. 60

Lista anexelor……………………………………………………………………………….p. 65

Introducere

Motto: Întrucât războaiele iau naștere în mintea oamenilor, tot în mintea oamenilor trebuie să fie ridicată și construcția de apărare a păcii” (Constituția UNESCO, „Preambul ”, 1945)

Spuneți, spuneți, dacă ar fi adevărat,/ Dacă s-a născut într-adevăr la Betleem într-un staul,/Spuneți, dacă ar fi adevărat,/Dacă regii magi chiar au venit de departe, de foarte departe,/Să-i aducă aur, smirnă și tămâie,/Spune-ți, dacă ar fi adevărat,/Dacă ar fi adevărat tot, ce-au scris Luca și Matei/Și ceilalți doi,/Spuneți, dacă ar fi adevărat./Dacă ar fi adevărată figura de la nunta din Cana,/Și figura cu Lazăr/Spuneți, dacă ar fi adevărat./Dacă ar fi adevărat/Ce spun copiii mici/Seara înainte să meargă la culcare,/Știți doar, când zic Tatăl Nostru, când zic Maica Noastră./Dacă toate astea ar fi adevărate,/Eu aș zice da,/ O, sigur aș zice da, pentru că lucrurile astea-s nespus de frumoase/Când crezi că-s adevărate. (Jacques Brel)

Ne-a atras atenția de curând foarte interesanta lucrare a Mihaelei Stănciulescu al cărei titlu cuprinde o formulă cât se poate de interesantă și pentru demersul nostru istoric: biserici și tunuri. Reprezintă fără doar și poate un paradox faptul că religia a stat și încă mai stă, astăzi poate mai mult decât oricând, la baza conflictelor de pe întreaga planetă. Procesul civilizării, atât de bine ilustrat de Norbert Elias nu a fost capabil să genereze principii care să atenueze șocul civilizațiilor anunțat atât de hotârât de Samuel Huntington. Religia se unește într-un mod total cu geopolitica și crează eternul conflict Occident-Orient, redus din punct de vedere al credințelor și ideilor religioase la creștinism versus islamism. Celor două mari religii monoteiste, ambele cu valențe universaliste li se adaugă o a treia, iudaismul, având un pronunțat caracter naționalist. După distrugerea statului evreu de către armatele lui Vespasian în anul 71 d. Hr. a început marele exil al evreilor: un popor fără țară a cărui unică formă de rezistență a fost construirea unei identități naționale bazată pe religie și pe conceptul poporului ales. În prezent, deși din 1948 pe harta lumii a reapărut statul Israel, conflictele din zonă din ultimii 60 de ani care sunt la fel de puternice și astăzi (a se vedea zona Fâșia Gaza și Cisiordania, problemele politice din Egipt și tensiunile internaționale generate de relația S.U.A. și a Israelului cu Iranul) încă mențin iudaismul ca principal element definitoriu al identității evreilor.

În ceea ce privește relațiile dintre Occident și Orient, din punct de vedere al conflictelor religioase, acestea au început cu ciocnirile dintre iranieni și bizantini, apoi dintre arabi și bizantini, precum și creștini (cucerirea Spaniei și luptele din Franța). O etapă dinstinctă și extrem de complicată este cu sigurață cea a războaielor religioase creștine cunoscute în istoriografie sub denumirea de cruciade. Foarte mulți oameni au fost uciși în aceste conflicte militare în numele religiei și în lipsa existenței toleranței față de celălalt. Inchiziția este fără doar și poate o construcție religioasă utilizată diferit în statele catolice europene, însă ale cărei abuzuri au făcut să curgă râuri de cerneală și nu numai (persecutarea catarilor și a bogomilismului, persecuțiile antievreiești din Spania care aveau ca scop întărirea statului centralizat iberic, distrugerea templierilor de către regele Franței etc.). Modernitatea se deschide cu un nou dușman: Imperiul musulman al Otomanilor, cuceritor al Bizanțului. Timp de trei secole, Papalitatea a fost germenele unor cruciade creștine împotriva păgânismului și pericolului otoman. Începutul contemporaneității aduce un altfel de război european, unul împotriva religiilor, generat de curentele filosofice ale iluminismului, inspirate din Renaștere. Odată cu revoluțiile secolului al XIX-lea, naționalismul se impune ca doctrină în Europa iar principiul autodeterminării popoarelor îl răspândește și pe celelalte continente.

Cele două războaie mondiale au dus la dispariția imperiilor multinaționale și la aparația de noi state potrivit unor realități geografice, politice și etnico-religioase. Din păcate, acolo unde evoluția istorică a dus la un amestec de populații pe diverse criterii, lipsa unor proiecte comune și a toleranței a dus la războaie cumplite. Exemplul cel mai edificator este fosta Iugoslavie care s-a sfărâmat în mai multe state în care diferențele religioase crează mari probleme instituțiilor europene (cazul Kosovo). În afara problemei iugoslave, necesitatea ca poporul evreu, atât de greu încercat de tragediile binecunoscute ale celei de a doua conflagrații mondiale, să își găsească liniștea în cadrul unui nou stat pe vechile teritorii ale poporului lui Israel a generat un al doilea butoi cu pulbere de pe glob. Senzația pe care este imposibil să o alungi atunci când faci referire la situația din Fâșia Gaza și din Cisiordania este că lipsa toleranței și a dorinței reale de a încheia un război fără sens sunt principalele motive pentru care încă mai mor oameni pe acele teritorii.

Relațiilor complicate din aria geopolitică arabo-islamică începute cu crearea statului evreu după a doua conflagrație mondială au cunoscut o serie de conflicte sângeroase al căror creuzet nici acum nu este pe deplin epuizat. Revoluța islamică din Iran din anul 1979 a oferit un alt model de conducere a statului, până atunci singurul model revoluționar fiind cel occidental, un model în care religia era parte integrantă a realităților sociale. Diferențele tot mai mari între conceptul occidental de democrație și cel iranian au generat o relație extrem de tensionată din punct de vedere politic și militar. Aceste relații tensionate au produs terorismul fundamentalist relgios (islamic), o unealtă de luptă subversivă utilizată atunci când statele evitau și încă evită să poarte războaie deschise.

Intenția noastră nu este aceea de a acoperi în această lucrare secolele de religie, politică și conflicte pe care voluntar sau involuntar cele trei religii monoteiste amintite mai sus le-au generat și alimentat. Vom încerca să urmărim pe firul istoriei modalitatea în care au fost construite aceste religii, felul în care oamenii și le-au însușit cu speranța că vom putea identifica o parte dintre motivele pentru care conflictul a fost mai puternic decât toleranța în dialogul religios care a traversat existența oamenilor în ultimele trei milenii. Considerăm și vom detalia pe parcursul lucrării că iudaismul, creștinismul și islamismul au suficient de multe practici și idei religioase comune care le-ar permite sub auspiciile dragostei și toleranței pentru celălalt să creeze un alt sistem al relațiilor internaționale. Unul care să încheie conflictele religioase. Credem, parafrazându-l pe Jean Delumeau, că astăzi, omenirea, în așteptarea zorilor, are nevoie de o toleranță religioasă pentru ziua de mâine.

1.Religiile Cărțiiși ale Legii

1.1. Iudaismul: rezistența poporului ales

Religia poporului lui Israel este înainte de toate, asemeni creștinismului și islamismului, o religie a Cărții. Dumnezeu este cel care printr-un act asumat își relevă misterele unui om ales datorită virtuților sale căruia îi dictează normele care vor constitui respectiva religie. Forma actuală a textelor care compun Vechiul Testament, temelia credinței iudaice, este una care a evoluat în timp împreună cu poporul evreu. Textele cuprind tradiții orale vechi, reinterpretate, corectate și redactate pe parcursul a mai multor secole și în medii diferite (multe dintre ele fiind elaborate pe durata captivității din Babilon).

Primele unsprezece capitole din Facerea (Vechiul Testament) sunt similare miturilor fondatoare ale majorității populațiilor din arealul de formare al poporului evreu (Egipt, Siria, Palestina, teritoriile actuale ale Turciei asiatice, Iranului și Irakului) și la o primă lecturare se prezintă sub forma unor evenimente fantastice (crearea pământului, a animalelor și a omului, potopul, turnul babel etc.). Toate acestea au reprezentat de-a lungul ultimelor două milenii tot atâtea oportunități de a înflăcăra imaginația oamenilor și de a le stârni acestora pasiuni și porniri care nu de puține ori s-au încheiat cu acțiuni violente.

Imaginea oceanului primordial, prezentă și în iudaism, este comună mai multor credințe religioase. Liber față de acesta și capabil să zboare deasupra (a se citi și în afara) acestuia se află spiritul simbolizat printr-o pasăre. De altfel, asocierea spirit-pasăre este și ea foarte întâlnită în istoria credințelor religioase. Actul de creație se realizează prin cuvânt și apar, ca finalitatea a acestuia, animalele și oamenii. Omul (Adam în tradiția ebraică- primul om) este creat din materie primă (pământ, lemn, os) și animat prin suflarea creatorului căruia îi seamă prin formă și viață (foarte multe dezbateri a creat această afirmație odată cu trecerea timpului). Apariția Evei, a perechii lui Adam, din trupul acestuia (coastă) ne aduce în atenție, din punct de vedere al istoriei religiei, mitul androginismului omului primordial înțeles prin raportarea la concepte precum unitatea și totalitatea.

Edenul sau în formele lui de astăzi Paradisul/Raiul este locul ideal și idealizat în care primii oameni, Adam și Eva, își duceau existența, în mijlocul animalelor cu care se înțelegeau și hrăniți de fructele copacilor din grădini. Edenul se afla în centrul lumii și din el izvora fluviul cu patru brațe. În mijlocul său se găseau arborele vieții și arborele cunoașterii binelui și răului. Această construcție mitologică sugerează valoarea existențială a cunoașterii: știința poate modifica radical structura existenței umane.

Iudaismul este o religie bazată pe atotputernicia și gelozia lui Dumnezeu. Iată o posibilă explicație pentru gravitatea acțiunilor care au dus la comiterea păcatului originar: dorința lui Adam de a fi și el Dumnezeu. Acest episod biblic al nemuririi ratate este însă și unul care ne arată că omul este întâi de toate produsul propriilor sale acte. Adam și Eva înșelați de șarpe mănâncă din pomul cunoașterii binelui și răului și încalcă porunca divină. Dumnezeu îi izgonește din Eden, la intrarea căruia pune pază și din cauza fricii generată de oameni care după ce căpătaseră cunoștere puteau dori să mănânce din pomul vieții și să devina ca apar, ca finalitatea a acestuia, animalele și oamenii. Omul (Adam în tradiția ebraică- primul om) este creat din materie primă (pământ, lemn, os) și animat prin suflarea creatorului căruia îi seamă prin formă și viață (foarte multe dezbateri a creat această afirmație odată cu trecerea timpului). Apariția Evei, a perechii lui Adam, din trupul acestuia (coastă) ne aduce în atenție, din punct de vedere al istoriei religiei, mitul androginismului omului primordial înțeles prin raportarea la concepte precum unitatea și totalitatea.

Edenul sau în formele lui de astăzi Paradisul/Raiul este locul ideal și idealizat în care primii oameni, Adam și Eva, își duceau existența, în mijlocul animalelor cu care se înțelegeau și hrăniți de fructele copacilor din grădini. Edenul se afla în centrul lumii și din el izvora fluviul cu patru brațe. În mijlocul său se găseau arborele vieții și arborele cunoașterii binelui și răului. Această construcție mitologică sugerează valoarea existențială a cunoașterii: știința poate modifica radical structura existenței umane.

Iudaismul este o religie bazată pe atotputernicia și gelozia lui Dumnezeu. Iată o posibilă explicație pentru gravitatea acțiunilor care au dus la comiterea păcatului originar: dorința lui Adam de a fi și el Dumnezeu. Acest episod biblic al nemuririi ratate este însă și unul care ne arată că omul este întâi de toate produsul propriilor sale acte. Adam și Eva înșelați de șarpe mănâncă din pomul cunoașterii binelui și răului și încalcă porunca divină. Dumnezeu îi izgonește din Eden, la intrarea căruia pune pază și din cauza fricii generată de oameni care după ce căpătaseră cunoștere puteau dori să mănânce din pomul vieții și să devina ca el.

James Frazer consideră că episodul păcatului originar pare mai mult decât orice altceva un efort de a explica acest caracter muritor al omului sau momentul apariției morții. Majoritatea textelor religioase similare celui din Facerea sugerează ideea ocaziei care i se dă omului de a putea alege între murire și nemurire, totul depinzând de propriul său liber arbitru. Nu se specifică nicăieri că omul a fost născut/creat muritor sau nemuritor. Reputatul cercetător identifică un mesaj ușor schimbat al acestui eveniment. Potrivit acestuia, Dumnezeu voia ca omul să aleagă între moarte (pomul morții sau al cunoașterii binelui și răului) și nemurire (pomul vieții veșnice). Și atunci îl trimite pe șarpe să ducă vestea alegerii pe care trebuiau să o facă către Adam și Eva. Șarpele însă schimbă atributele celor doi pomi și oamenii înșelați aleg moartea în locul nemuririi, în timp ce el mănâncă din pomul vieții veșnice. Iată de ce multe credințe religioase înțeleg năpârlirea anumitor animale și schimbarea pielii șarpelui prin faptul că acestea au furat nemurirea omului.

Un alt episod important este cel al lui Cain și Abel care ne introduce tema crimei asupra unui alt om. Este foarte interesant cum pământul se personifică și respinge tot ce avea legătură cu ucigașul și, de asemenea, cum fiul lui Adam și Eva care săvârșește crima este cel a cărui activitate semnifică progresul. De altfel, ocupațiile celor doi frați pot fi interpretate și în sensul evoluției istorice a unei societăți de la o existență migraționistă la una sedentară (păstorit, respectiv agricultură). Un fapt neelucidat sau neexplicat suficient de convingător până astăzi este acel semn pe care îl primește criminalul.

Similar altor mitologii și amintim aici doar relatările lui Diodor din Sicilia cu privire la epoca eroilor legendari ai Egiptului antic (înainte de primul stat egiptean întemeiat de Menes) și lumea ebraică a cunoscut o asemenea perioadă. Ea își are originea în mitul coborârii fiilor lui Dumnezeu care s-au împreunat cu fiicele oamenilor. Această perioadă a eroilor, extrem de bine documentată, dacă ni se permite o asemenea formulare, în mitologia greco-romană, o precede pe cea a oamenilor și se încheie cu episodul potopului.

Acesta din urmă este și el destul de mult supus criticilor și comparației cu alte surse exterioare lumii ebraice a căror mitologie se construiește, de asemenea, și în jurul unui asemenea moment de renaștere a umanității. Sunt cercetători care îl rezumă, nejustificat totuși, în opinia noastră, la episodul similar sumerian. Cert este că Noe a încheiat un prim legământ cu Dumnezeu și cu urmașii lui s-a relizat un nou pământ pe care zeitatea supremă a ales să nu îl mai piardă printr-un cataclism (într-o continuare logică, acesta este și motivul pentru care o a doua renaștere a lumii este realizată prin intermediul lui Iisus Hristos).

Evenimentele categorisite de noi mai sus în sfera fabulosului din primele capitole ale Facerii se încheie cu momentul în care oamenii construiesc Turnul Babel pentru a ajunge la cer. Mircea Eliade consideră realizarea ca o ultimă „creație” luciferică. Dorința omului de a ajunge (la)/ deveni Dumnezeu este pedepsită prin amestecarea limbilor oamenilor care a dus la imposibilitatea continuării construirii turnului și la distrugerea acestuia. Este probabil ca în spatele simbolismului care însoțește un moment posibil al evoluției umanității: acela al înmulțirii populației și al migrării acesteia pe diverse teritorii, precum și al dezvoltării lingvistice distincte (desigur, plecăm aici de la ipoteza unei origini unice a omenirii) să stea zigguratele babiloniene care se aseamănă foarte mult cu descrierea biblică a turnului babel (în perioada captivității babiloniene și nu doar atunci, evreii au luat cunoștiință de aceste construcții iar distrugerea turnului babel poate fi pusă pe seama pedepsei biblice care a venit asupra babilonienilor pentru că au atacat statul lui Israel).

Capitolul al doisprezecelea din Facerea este practic cel care începe cu adevărat istorisirea legământului dintre evrei și Iahve. Revelarea lui Dumnezeu către Avraam este începutul simbolic al conceptului de popor ales și reprezintă tipologia de experiență religioasă intitulată „credință avraamică”. Din acest moment, începe epoca patriarhilor în istoria religiei iudaice și tot cu Avraam, textele biblice încep să folosească referiri cu privire la Iahve de maniera: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul tatălui său/meu. Este, potrivit lui Mircea Eliade, o zeitate a unui grup de oameni și nu a unui sanctuar. Trăirea religioasă din aceste momente este una care are la bază relația dintre cerere (Dumnezeu către oameni) și promisiune miraculoasă (Dumnezeu pentru oameni).

Primele sinteze religioase care vor transforma relația dintre Dumnezeu și evreu și întreg cultul ebraic sunt legate de momentul în care evreii devin un popor sedentar și apar primele sincretisme religioase generate de contactul cu zeul El din Canaan și de apariția sacrificiilor și a ridicării de pietre, altare și sanctuare. Cele două ritualuri/jertfe care îl leagă pe Avraam de Dumnezeu, al legământului și al sacrificării lui Isaac sunt relevante pentru religia iudaică. Jertfa legământului dintre Avraam, ales ca să reprezinte poporul evreu și Dumnezeu este o teofanie nocturnă prin care zeitatea se obligă. Spre deosebire de acest ritual, jertfa fiului lui Avraam este un ritual impropriu: Avraam nu primea nimic și nici nu urmărea un scop. El nu înțelegea actul care i se cerea efectuat și care i se părea, poate, crud, însă credința în Dumnezeu îl făcea să fie convins de sacralitatea momentului. Este primul moment în care ne este explicat caracterul irecognoscibil al lui Iahve (pentru Dumnezeu totul este posibil).

Între istoricitatea și religiozitatea Vechiului Testament un eveniment esențial este reprezentat de captivitatea egipteană continuată de faptele lui Moise, ieșirea din Egipt, cei patruzeci de ani din deșert și legământul cu Dumnezeu prin cele zece porunci și cucerirea Canaanului sub conducearea lui Iosua. Este de amintit și faptul că viața legendară a lui Moise seamănă mult prea mult cu alte istorisiri mitice asiatice, în special cu cel al lui Sargon. De asemenea, este util de menționat faptul că între miracolele realizare de Moise în Egipt pentru a determina eliberarea acestora de către faraonul egiptean și minunile Noului Testament pare că se crează o punte de legătură peste secole (creștinismul își bazează doctrină în special pe aceste minuni săvârșite de Iisus care îl diferențiază pe acesta de celelalte zeități care nu sunt la fel de puternice). De lupta lui Moise pentru eliberarea poporului său din captivitatea egipteană este legată și sărbătoarea Paștilor, prezentă în textele biblice ca un sacrificiu arhaic al unor populații nomade (probabil o sărbătoare pastorală a celebrării primăverii). Transformarea structurilor religioase de tip cosmic în evenimente ale istoriei sfinte este caracteristică monoteismului iudaic și aparține și religiei creștine.

De Moise se leagă în iudaism un al doilea legământ cu Iahve simbolizat prin cele zece porunci pe care evreii trebuiau să le respecte. Iahve se obliga să ofere poporului ales un teritoriu doar al lor în care să își construiască statul și în care să îl venereze ca unic Dumnezeu. James Frazer citează mai multe cercetări efectuate în ultimul secol care atestă faptul că actualul decalog este ceva mai târziu conceput și că forma celor zece porunci inițiale avea un conținut mai degrabă ritualic decât moralizator. Iată, spre exemplu, cele zece porunci date lui Moise pe munte de Dumnezeu:

Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, să nu te închini înaintea unui alt Dumnezeu

Să ții sărbătoarea azimilor, timp de șapte zile să mânânci azimi

Orice întâi născut este al Meu, chiar orice întâi născut (…) din turmele de vaci sau de oi

Vei ține Sabatul Meu; șase zile să lucrezi iar în a șaptea să te odihnești

Să ții sărbătoarea săptămânilor, a celor dintâi roade din secerișul grâului

Să ții sărbătoarea strângerii roadelor la sfârșitul anului

Să n-aduci cu pâine dospită sângele dobitocului jertfei în cinstea Mea

Grăsimea praznicului meu să nu rămână toată noaptea până dimineața (în altă versiune se limitează doar pentru ziua de Paști)

Să aduci în casa Domnului, Dumnezeului tău, pârga celor dintâi roade ale pământului

Iedul să nu-l fierbi în laptele mamei lui.

Începând cu Iosua, evreii se stabilesc pe teritoriul promis lor de către Iahve și încep cucerirea acestuia. În paralel cu acest proces are loc și transformarea societății ebraice. Comunitatea se organizează și apar primii șefi militari, consilieri și magistrați. Întâlnim în această perioadă a existenței statului iudaic considerată a fi a judecătorilor, conceptul de război sfânt (concept care este nuanțat și accentuat mult mai mult la musulmani, un mileniu și ceva mai târziu). Odată cu stabilirea pe un anumit teritoriu se produc modificări importante și în cultul lui Iahve. Sunt construite sanctuare fixe și sunt stabilite locuri sacre de a căror îngrijire se ocupa un personal specializat să utilizeze obiectele ritualice. Acest proces a dus la dezvoltarea clasei sacerdotale și la apariția profeților, acei oameni care primesc un mesaj inițiatic din partea lui Dumnezeu pe care ei îl interpretează și îl aduc la cunoștința poporului.

Regalitatea a fost o instituție străină evreilor pe care aceștia au preluat-o atunci când dezvoltarea statului a impus acest lucru. În iudaism, regele este așa cum se întâmpla în antichitate și cum se va întâmpla și în creștinism în perioada medievală, unsul lui Dumnezeu. Regele evreu este însă pe deplin subordonat zeității supreme, nicidecum asemănat acesteia în vreun fel.

Prin instaurarea regelului ca un locțiitor al lui Dumnezeu în raport cu poporul evreu are loc un nou legământ, prelugirea celui de pe muntele Sinai încheiat cu Moise. Astfel, se poate constata cum valorizarea unei instituții străine ca un nou act al istoriei sfinte reprezintă originalitatea ideologiei regale israeliene.

Dumnezeul evreilor este atât creator, cât și judecător potrivit dreptății sale. La originea socială a cultului iudaic stă întâi de toate frica de Iahve materializată în supunerea totală față de acesta prin respectarea întocmai a Torei (Legea- normele religioase și de cult transmise evreilor de Yahve). Dumnezeu pedepsește pe cei care nesocotesc și încalcă Legea, însă este, în același timp și milostiv cu poporul său ales.

O importanță deosebită o are în Vechiul Testament, cartea lui Iov. Aici, Dumnezeul și rivalul său, Diavolul, discutând despre om și modalitatea în care acesta din urmă în existența sa se raportează la puterile supranaturale, îl pun la încercare pe credinciosul evreu Iov, om bogat, însă și om cinstit, fidel Torei și lui Iahve. Iov sărăcește, se îmbolnăvește și este în continuu ispitit de Diavol. Iov nu reușește să înțeleagă care sunt motivele pentru care i se întâmplă aceste nedreptăți pentru că din punct lui de vedere nu întrezărea greșelile pe care le săvârșise pentru a merita un asemenea destin. Se roagă lui Dumnezeu și cere răspuns. Neprimindu-l, nu judecă în niciun fel zeitatea și înțelege că este zadarnic ca omul să creadă că este capabil să cuprindă cu mintea sa întreaga lucrarea a lui Dumnezeu fără ajutorul acestuia din urmă. Se repetă aici același tip de concluzie la care ajunge și Avraam cu privire la sacrificiul fiului său, moment pe care l-am descris mai sus.

Vechiul Testament cuprinde în descrierea istorică a evoluției statului lui Israel și vremea profeților, redând cărțile unora dintre aceștia. Distingem, două categorii de profeți. Primii dintre ei, după cum am afirmat anterior, erau asociați cultului oficial și ierarhiei sacerdotale și aveau menirea de a transmite mesajul lui Iahve. Menționăm că încep în scrierile acestora să apară pentru prima dată nouțiunile de judecată și de lume nouă după săvârșirea acesteia. Sunt proclamate distrugerea templului și renașterea Israelului. Din punct de vedere istoric, știm că statul Israel a fost cucerit de cătra armatele babiloniene și foarte mulți evrei au fost luați prizonieri. În exil, o a doua perioadă de captivitate a evreilor, profețiile lui Ezechiel sunt axate pe noul templu și pe renașterea poporului său.

Apariția mezilor și perșilor, cucerirea Babilonului și repatrierea evreilor, precum și toleranța religioasă a regilor persani au transformat o serie de scrieri biblice într-un prilej pentru a anunța răzbunarea lui Iahve asupra babilonienilor pentru că aceștia înrobiseră poporul ales și pentru că erau nevrednici prin societatea plină de păcat și prin credințele lor greșite. Chiar dacă procesul de integrare al evreilor veniți din exil (pe durata acestuia, evreii rămași în teritoriile cucerite și-au continuat existența și erau și ei partea a poporului ales, cu toate că nu suferiseră ororile captivității și exilului) a fost unul dificil, statul evreu și-a continuat evoluția sa istorico-religioasă.

Din acest moment putem observa cum profeții instituie o teologie a salvării și cărțile lor sunt orientate și către combaterea cultului sacerdotal vinovat de sincretism religios. Se produce o întoarcere la esență prin valorizarea elementelor religiei inițiale: Dumnezeu dispare din natură și poate fi pe deplin regăsit doar în pustiu, regiune pură și sfântă prin excelență. Mircea Eliade întrevede în aceste încercări o valorizare a istoriei ca teofanie.

Cartea lui Isaia (Deutero-Isaia) reprezintă afirmarea unui monoteism sistemic și radical prin negarea existenței altor zeități. Isaia este primul profet al Vechiului Testament care elaborează cu adevărat o eshatologie (sfârșitul unei epoci de suferință și începutul alteia, nouă și fericită). Proclamarea salvării universale în urma suferinței slujitorilor lui Iahve „anunță” creștinismul și multele etape eronate ale istoriei umanității. Tot în cadrul acestor construcții eshatologice apar și primele profeții de tip mesianic. Mesia era unsul lui Dumezeu, un om din seminția lui David care va veni din cer pentru a mântui lumea lui Israel. Desigur, conceptul mesianic al epocii îl considera pe acesta muritor asemeni celorlalți evrei care intermediaseră legăturile poporului ales cu Iahve. Profețiile eshatologice inaugurează un alt tip de trăire religioasă și implicit și socială, foarte bine pusă în practică și de creștinismul medieval: renunțarea la speranța unei perfecțiuni spirituale realizabilă prin eforturi personale în contrapondere cu credința în atotputernicia lui Dumnezeu și cu promisiunea salvării.

După epoca profeților, în istoria religiei ebraice a urmat o perioadă a reformelor în care cultul religios s-a definitivat și s-a axat în principal pe norme stricte adresate fiecărui evreu. Sunt stabilite acum circumcizia care presupunea apartenența la Iahve și la poporul ales, respectarea Sabatului, dovadă a fidelității față de Dumnezeu și tot în această perioadă este încheiat și Leviticul (norme de viață socială și de cult, precum sacrificiile de animale, relațiile sexuale, calendarul sărbătorilor și perioadele de post etc.).

Pe durata reformelor legaliste nu se mai discută despre convertirea interioară prin spirit ci de organizarea eficientă a comunității sub autoritatea Torei, organizare care este atent supravegheată de Sacerdoțiu (ierarhia religioasă a evreilor). În anii următori, Tora începe să se confunde din punct de vedere al cultului religios cu Pentateuhul în timp ce tradiția orală este înlocuită cu studierea și explicarea textelor sfinte. Aceasta este perioada în care cărturarul devine modelul de conduită religioasă.

Viața lui Alexandru Macedon a reprezentat nu doar pentru istoria antichității o bornă de reper care a schimbat destine, mentalități și religii. Elenismul generat de activitatea extraordinară a regelui grec nu se putea să nu intre în contact și cu societatea ebraică, motiv pentru care timp de două secole evreii au luptat cu influențele acestuia și cu intențiile de sincretism religios promovate de noii stăpâni. Poate principala idee a elenismului era aceea a originii divine a înțelepciunii. Cartea Ecleziastului și cea a lui Iov despre care am scris mai sus reprezintă cel mai clar prăbușirea doctrinei religioase a răsplății, întrucât se raportează la caracterul inexplicabil al acțiunilor lui Dumnezeu.

Datorită politicii religioase promovate de Antiochus al IV-lea Epiphanes (aprox. 175-164) când se constată un maxim al sincretismului religios, în lumea închisă a „pioșilor” și a comunităților de evrei apar primele apocalipse. Lumea se apropia de sfârșitul ei și credincioșii trebuiau să se pregătească pentru judecata lui Dumnezeu. După acest așteptat final, urma să se creeze regatul etern. Acum începe să se contureze ideea sfârșitului lumii ca unică speranță a oamenilor. Literatura religioasă apocaliptică proclamă Judecata de Apoi și doctrina Învierii. La începuturile acestei literaturi, răul nu este în mod direct și clar personificat. El reprezintă expresia nesupunerii și a păcatelor oamenilor, precum și revolta îngerilor căzuți. Cu timpul acest rău care există în oameni devine o ființă distinctă, prin esență rea, Satan, ființă care aduce oamenii în păcat. Credem că nici până astăzi nu putem da un răspuns fără echivoc la această problemă: este omul rău din natură și activarea sa se face în anumite condiții sau răul este o ființă aparte care poate pune stăpânire pe om?

Mișcările de eliberare politică și militară de sub dominarea elenismului reușesc doar pentru puțin timp pentru că peste Roma reia cuceririle din perioada macedoniană și statul evreu este supus imediat de armatele republicii italiene. În aceste condiții politice atât de dure, poporule evreu devine conștient că supraviețuirea sa ca națiune nu poate avea loc decât dacă se crează o solidaritate totală în jurul Torei. Din aceste considerente, în perioada următoare se produce o adevărată exaltare a Legii care devine o realitate absolută și un etern model al creației. Fără Tora (a cărei semnificație cosmică este evidentă prin cele 248 de comandamente și 365 de prohibiții- omul creat cu 248 de mădulare și 365 de vine) ar fi haos. Condițiile istorice cu care s-a confruntat poporul evreu au făcut ca dintre misiunea universală a iudaismului și versiunea sa strict națională să fie decisivă cea din urmă care edifica o teologie a poporului ales căruia îi menținea existența.

Între anii 70-71 a avut loc ultima revoltă a evreilor împotriva Imperiul Roman, revoltă încheiată cu distrugerea statului și implicit și a templului. În secolul anterior, romanii guvernaseră privincia Iudeea fără a încerca să intervină în religia ebraică, însă pedeapsa lor a fost cumplită ca urmare a acestei revolte. Cu toate acestea, toleranța religioasă romană este evidentă pentru că împăratul Vespasian permite rabinului ben Zaccai să întemeieze o școală pentru iudaism în satul Iabneh din Iudeea. Iată motivul pentru care spiritul și religia ebraică vor supraviețui dezastrului din anul 71.

La finalul secolului al II-lea d. Hr., este realizat marele corpus de norme legale cunoscut sub numele de Mișna care cuprindea texte din ultimele trei secole structurate în șase secțiuni: agricultură, sărbători, viața de familie, legea civilă, prescripțiile sacrificiale și dietetice și curățenia rituală.

Perioada istorică generată de apariția Mișna este cunoscută sub numele de epoca amoraim-ilor (tălmăcitori). Aceștia asigurau interpretarea și explicarea normelor religiei iudaice. Scrierea comentariilor la Mișna intitulate Ghemara au făcut ca împreună, cele două lucrări, să dea naștere Talmudului. Studiul și cultul ebraic se desfășoară de acum în școli, sinagogi și tribunale.

Evreii vor supraviețui și apariției islamismului și profitând de cuceririle acestora se vor răspândi atât în lumea iraniană, cât și în cea vest-europeană. Astăzi suntem conștienți de implicațiile economice și culturale profunde pe care islamismul le-a avut asupra Europei și despre care vom vorbi într-un alt capitol al lucrării noastre. Perioada medievală a cunoscut totodată și mari teologi și filosofi evrei care marcat epocile următoare și au grăbit apariția modernițătii.

Saadia ben Iosef (882-942) este una dintre personalitățile de vază ale lumii medievale evreiești. El a condus una dintre celebrele academii talmudice din Asia și este receptat acum ca un model al filosofului evreu. Lucrarea sa, Credința credințelor și a părerilor, elaborată în limba arabă este argumentată pe supunerea față de Lege ca unică metodă ce poate asigura rezistența iudaismului.

O serie de teologi și filosofi evrei au trăit și scris în Spania maură. Dintre aceștia, amintim pentru început pe Solomon Ibn Gabirol care a trăit la Malaga. Puțin apreciată de evrei, lucrarea acestuia, Izvorul vieții, a atras atenția teologiei creștine. Un alt evreu din Spania, Bahya Ibn Paquda, despre a cărui viață se cunosc prea puținee amănunte a elaborat lucrarea Introducere la datoriile inimii (în limba arabă). Iuda Halevi (1080-1149) este binecunoscut pentru dialogul său dintre un învățat musulman, unul creștin, un evreu cărturar și regele kazarilor (Apărarea religiei disprețuite). La finalul dialogului religios, regele kazarilor se convertește la iudaism. Evreul născute la Cordoba în 1135, Moise ben Maimon, este autorul a mai multor lucrări teologice iudaice, printre care comentarii la Mișna, Mismeh Torah și Călăuza rătăciților.

Chiar dacă nu a cunoscut o multitudine de școli teologice cum este cazul islamului și nici seria lungă de erezii și desprinderi de alte culte așa cum știm bine că s-a întâmplat în cadrul religiei creștine, iudaismul a avut și el luptele lui relgioase. Poate cea mai interesantă etapă din acest punct de vedere este apariția și dezvoltarea kabbalei. Mircea Eliade o consideră a fi reactualizarea unei moșteniri gnostice cu urme de erezie.

Cea mai veche expunere a doctrinei kabbalei pare a fi cea realizată de Bahir în Provence în secolul al XII-lea. Originea ei orientală pare a fi una reală însă influențele catarilor în construirea kabbalei trebuiesc încă dovedite. Una dintre lucrările fundamentale ale kabbalei este Stephen Ha-Zohar (Cartea Splendorii) a cărei ediție aramaică apărută la Mantova are aproape o mie de pagini. Scrierea cuprinde conversații teologice și didactice dintre Rabbi Simeon bar Yochai (secolul al II-lea d. Hr.) și prietenii și adepții săi.

După încheierea reconquistei din Spania (mișcarea de eliberare spaniolă de sub stăpânirea arabă finalizată la finalul secolului al XV-lea), sub influența inchiziției, evreii au fost siliți să se convertească la creștinism sau să plece în exil. După expulzarea evreilor din Spania, doctrina kabbalei încetează să mai fie o doctrină esoterică și devine una populară construită pe trei evenimente ale vieții umane (moarte, renaștere, pocăință). Centrul kabbalei devine acum așezarea Safed din Galileea acolo unde își vor desfășura activitatea cărturari precum Jacob Cordovera, Isaac Luria și Hayym Vital.

În septembrie 1665, la Smirna, are loc o importantă mișcare mesianică. Sabbatai Zwei (Șevi) se proclamă în fața mulțimii Mesia al poporului Israel. Convins de un prieten clarvăzător că el este cel ales, Sabbatei pleacă în Imperiul Otoman să convertească populația la iudaism. Este arestat de turci și pentru a scăpa cu viață, alege să treacă la credința islamică. Ultima mișcare mistică din cadrul iudaismului este hasidismul, întâlnită în Podolia și Volonia sub conducearea lui Rabbi Israel Baal Shem Tov (Învățătorul Bunei Reputații).

1.2 La răscruce de epoci istorice: creștinismul

Iisus din Nazareth. Deși este în primul rând o religie a cărei succes în rândul maselor a fost asigurat de relatările despre înfăpturile excepționale ale întemeietorului ei, Iisus din Nazaret, nu ne plasăm deloc în afara adevărului istoric dacă apreciem că principalul miracol al creștinismului este însuși existența lui. După cum afirmam în capitolul precedent, la fel ca iudaismul, și creștinismul este o religie a cărții. Mai precis, cele 4 evanghelii care narează viața lui Iisus reprezintă fundamentul credinței creștine. Personaj cu o existență controversată, fiu de dulgher și evreu din Nazaret, Iisus este și în prezent un mister pentru noi. Creionarea biografiei sale în cadrul teologiei creștine, începând cu evangheliile și mai apoi cu lucrările lui Pavel ne pun în lumina cercetării un mit frecvent, indiferent de timp și spațiu: cel al uniunii dintre o muritoare și o zeitate. Diferența teologică este că religia creștină proclamă consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl. Și pentru a completa triada și cu Sfântul Duh. Miturile cu semizei și triadele religioase sunt specifice întregii antichități. Prezența lor în teologia creștină nu este o surpriză. Remarcabilă este însă capacitatea deosebită a primilor teologi creștini de a asimila părți din alte culte și de a asigura prin ele supremația creștinismului.

Nașterea lui Iisus este și ea plasată într-un univers magic în care se împletesc elemente astronomice (steaua care îi vestește sosirea), magi care vin cu daruri, certificând practic faptul că el este cel ales și, desigur, povestea nașterii sale într-un staul cu animale din cauza aglomerației pricinuite de venirea populației evreiește pentru recensământul regal. Primii treizeci de ani din viața lui Iisus ne sunt total necunoscuți. Știm doar că el apare la una dintre prelegerile proorocului Ioan Botezătorul. Acesta din urmă, foarte probabil membru al cultului esenian, propovăduia în rândul mulțimilor un mesaj eshatologic. Ioan se manifesta fățiș împotriva ierarhiei bisericești și politice și anunța iminenta venire a împărației lui Dumnezeu. Atunci când Iisus se întâlnește cu Ioan și cere să fie botezat în apa Iordanului, acesta din urmă îl recunoaște în fața mulțimilor ca fiind Fiul lui Dumnezeu, cel ales să le fie conducător. Botezul lui Iisus devine cheie a religiei creștine pentru că în prezența lui Ioan și a mulțimii, Dumnezeu și Sfântul Duh se manifestă în semn de recunoaștere și împuternicire față de Iisus.

Botezul este cel care îi relevă lui Iisus destinul său. Merge în pustie acolo unde postește patruzeci de zile și este ispitit de Diavol căruia îi rezistă. Legătura evidentă dintre creștinism și iudaism este realizată prin timp, spațiu, etnie și mitologie. Iisus era evreu și inițierea sa cu privire la viitorul pe care trebuie să îl îndeplineasă se desfășoară în pustiu- spațiu prin excelență pur în iudaism. După revenirea din pustiu, Iisus și Ioan predică și botează împreună. Moartea lui Ioan, asasinat, se pare, din poruncă regală, deschide drumul predicilor lui Iisus. Acesta călătorește pe teritoriul evreilor și își alege doisprezece ucenici care îl urmează și cărora tradiția creștină le spune apostoli.

Mesajul propovăduit de Iisus era unul eshatologic care viza transfigurarea acestei lumi. Iisus își construiește discursul în jurul unor imagini și simboluri pe care evanghelia ni le descrie însoțite de o serie de minuni. Mesajul lui Iisus era adresat mulțimilor, marilor mase de evrei needucați a căror viață era una destul de grea. Aceeași evoluție o va avea creștinismul de-a lungul întregii sale istorii. Componenta de miracol a misiunii lui Iisus este cea care contribuie la consistența religiei creștine. Oamenii serbează, urmează și ascultă mesajul creștin în primul rând pentru evenimentul excepțional și mult mai puțin pentru cuprinsul ideologic al discursului.

Prelegerile lui Iisus par a fi în primul rând unele de înnoire a iudaismului. Ele oferă o cale oamenilor pentru a fi mai buni ca ființe și pentru a înțelege menirea lor în aceasta viață pământeană. Pentru Iisus, iubirea este răspunsul la toate întrebările și singura soluție pentru a distruge lanțul cauză-efect-cauză pe care celebrul dicton antic: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte l-a generat în istoria umanității. Predica despre întoarcerea și a celuilalt obraz ilustrează cel mai edificator acest lucru.

Prin acțiunile sale, Iisus este și medic și taumaturg, vindecător deopotrivă și al sufletului și al trupului. Popularitatea sa, precum și vechile cărți ale Vechiului Testament care anunțau un Mesia pentru poporul evreu care să îi conducă într-o lume nouă au făcut ca Iisus să intre în conflict cu principalele grupări religioase iudaice: saducheii și fariseii. De asemenea, în conștiința populară, precum și a diverselor grupări de rezistență împotriva romanilor, Iisus era asimilat unui rege care să elibereze poporul de sub stăpânirea Romei (un al doilea David). Iată de ce din cauza uneltirilor politice, Iisus va ajunge să fie judecat de Pilat din Pont, guvernatorul roman al provinciei Iudeea. Înainte de arestare sa, un moment esențial se petrece în cadrul veghei din grădina Ghetsemani. Iisus merge acolo împreună cu câțiva ucenici care adorm între timp; semn clar al eșecului inițierii acestora (a rămâne treaz și a înfrânge somnul este cea mai dură probă în cadrul ritualurilor de inițiere). După trădarea ucenicului Iuda și arestarea lui Iisus are loc lepădarea lui Petru, o altă cheie a înțelegerii teologiei creștine. Ea simbolizează una dintre convingerile creștine potrivit căreia este important să te căiești pentru greșelile făcute și să nu îți pierzi niciodată speranța. Iisus este acuzat, condamnat la moarte și răstignit pe cruce, pedeapsă obișnuită a romanilor pentru cei care unelteau împotriva imperiului.

Sursa și temelia religiei creștine este fără îndoială învierea lui Iisus care s-a produs la trei zile după moartea și îngroparea sa. Mormântul gol (aflat sub paza soldaților romani) și numeroasele apariții ale sale după moarte vin să ateste realitatea învierii. Înfricoșați după evenimentele care au dus la condamnarea și uciderea învățătorului lor, apostolii stăteau ascunși și tocmai în aceste condiții Sfântul Duh s-a pogorât asupra lor și la fel ca în cazul botezării lui Iisus, apostolii au devenit conștienți de destinul lor. Acela de a răspândi creștinismul în lume. Apostolii au devenit în urma acestui proces un grup de oameni noi, invincibili, primii misionari ai evangheliei. Iisus devine parte a unui univers de arhetipuri și figuri transcendentale, ceea ce generează în privința creștinismului o dimensiune religioasă și o originalitate a mesajului care îi atestă vocația universală. Schema ideologică este construită pe anunțarea venirii vremurilor proorocite și a începutului împărăției lui Dumnezeu.

O altă temă centrală a creștinismului este aceea a liberului arbitru. Lui Iisus i se relevă propriul destin și el este cel care și-l asumă în deplină cunoștință de cauză. Extrem de interesantă pentru teologia creștină este rugăciunea Tatăl Nostrupentru folosirea pluralului pus de Mircea Eliade în legătură cu transformarea radicală a poporului evreu. Un alt episod imortalizat în viața de zi cu zi a creștinilor este cel al ultimei mese a lui Iisus cu ucenicii săi. Binecuvântarea pâinii și a vinului, precum și frângerea pâinii este repetată de primii creștini ca ritual al sacrificiului voluntar al „Răscumpărătorului”.

Sincretism religios și teologie creștină. Nașterea bisericii creștine are loc în ziua cincizecimii când apostolii primesc, după cum aminteam mai sus, „vizita” Sfântului Duh descrisă asemeni teofaniei de pe muntele Sinai și simbolizând noua revelație a lui Dumnezeu. După acest moment al descoperirii noului lor destin, aceștia încep să propovăduiască învățăturile lui Iisus, săvârșind semne și minuni. Prima chemare spre convertire la adevărata credință este adresată evreilor. Aceștia trebuiau să se căiască, să îl accepte pe Iisus prin botez și să recunoască învierea sa. Mesajele creștine erau orientate ideologic către anunțarea celei de a doua veniri a lui Iisus. Pentru creștini, lumea era la o răspântie, se apropia de sfârșit și credința în învățăturile lui Iisus puteau pregăti omul pentru venirea împărăției lui Dumnezeu.

Primele convertiri și structuri interne în cadrul noii religii au generat apariția a două grupări distincte: hebreii și eleniștii. Hebreii sunt conservatori și fideli Legii și odată cu trecerea timpului vor fi numiți iudeo-creștini. Eleniștii sunt cei care se răspândesc în lume și datorită lor creștinismul ia naștere cu adevărat. Christologia, după cum afirma Mircea Eliade, se naște în diaspora. „Fiul Omului” era un concept greu de înțeles pentru lumea greco-romană astfel încât se va utiliza formula „Fiul lui Dumnezeu” sau „Domnul” (Kyrios), în timp ce traducerea în greacă a termenului „Mesia”, Christos, a devenit nume propriu: Iisus Hristos. Gruparea eleniștilor este cea care își asumă menirea universală a noii religii prin decizia de convertire a păgânilor. Antiohia este primul loc în care se folosește termenul de creștin.

Pavel, născut în Cilicia din tată roman și fiind slujitor al Torei este unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creștinilor. Episodul martiriului lui Ștefan este elocvent în acest sens. Aflat în călătorie în pustiu, lui Pavel i se arată Iisus și inițierea sa se transformă într-un miracol: orbește și vederea îi este redată de un creștin ales de Iisus. Pavel devine astel primul apostol al creștinismului care nu l-a cunoscut pe Iisus în forma sa umană. Apostol al păgânilor sau al neamurilor cum este el numit, Pavel, este cel care a „creat” universalismul creștinismului.

Pavel este cel care din punct de vedere teologic unește taina botezului cu evenimentele istorice ale nașterii și morții lui Iisus. Botezul face parte dintr-un complex ideologic mitico-ritualic prin care omul care îl primește descoperă calea spre o nouă viață și devine parte a corpului mistic al lui Hristos (Biserica). Similare botezului sunt și celelalte taine creștine, în special euharistia, cea care va atrage acuze amuzante de canibalism din partea romanilor.

Potrivit teologiei creștine inițiate de Pavel, căderea în păcat s-a realizat prin introducerea Legii, în timp ce răscumpărarea poate fi făcută prin credință și sacramente. Prin el însuși, omul nu poate dobândi mântuirea.

Cetatea eternă a cunoscut mirajul și frica sfârșitului acesteia, atât religios, cât și literar. Anul cel mare al finalului a trecut fără evenimete și odată cu abila politică a lui Augustus, Roma a devenit imperiu și, începând cu Caesar, suveranii au fost zeificați după moarte prin porunca Senatului Romei. Cei virtuoși, desigur. Procedeul a rămas în vigoare până în secolul al III-lea când instabilitățile politice și faptul că nu puțini au fost împărații romani care nu au putut ajunge în capitala imperiului, murind pe câmpul de luptă, fie de sabia inamicilor Romei, fie asasinați de propriii lor generali au dus la modificarea acestei tradiții. Romanii au fost un popor destul de tolerant și chiar deschis în probleme religioase, instaurarea la Roma a cultelor imperiale ale lui Elagabalus și Sol Invictus, chiar dacă au fost de scurtă durată și destul de criticate, sunt o dovadă clară în acest sens.

Cu toate acestea, romanii țineau ca legile lor să fie respectate. Conflictele creștinilor cu autorităților romane s-au datorat în primul rând faptului că primii refuzau să îndeplinească serviciile cultului imperial, Dumnezeu fiind singurul zeu pentru ei. Creștinismul s-a răspândit rapid în rândul oamenilor nevoiași cărora le oferea o șansă într-o lume nouă, mai bună, și a fost de câteva ori supus unor persecuții crunte din partea Romei, începând în special cu secolul al III-lea.

Primii creștini au trebuit să ducă un adevărat război pentru existența lor religioasă în Imperiul Roman. Cultele orientale erau răspândite în întreg teritoriul imperial și câteva dintre ele reprezentau o concurență serioasă. Printre acestea, misterele lui Isis și Mithra, cultul solar al lui Sol Invictus și ereziile din sânul propriei religii. Convingerea împărtășită de grupuri de credincioși că existau scrieri apocrife ce conțineau mesaje ascunse ale învățăturilor lui Iisus care erau transmise doar anumitor inițiați pe cale orală a dus la crearea mișcării gnosticilor. Este important de precizat că pentru creștinism nu esoterismul sau gnosa în sine erau primejdioase ci mai ales ereziile care puteau fi ascunse sub acoperirea secretului inițiatic. Gnosticii neagă actul divin al creației și susțin ca importante pentru creștini răscumpărarea și eliberarea naturii noastre divine din trupul care o ține închisă.

O altă temă utilizată de ereziile creștine este cea a anamnezei (redescoperirea adevăratei identități a sufletului, a originii lui celeste) și a amneziei reflectată pe deplin în mitul salvatorului salvat al cărui exemplu edificator îl putem regăsi în Imnul Mărgăritarului din Faptele Apostolului Toma. Cea mai importantă erezie din perioada de început a creștinismului este maniheismul. Pentru Mani, Prințul Întunericului s-a apropiat într-o zi de lumină și a capturat o parte din ea pe care mai apoi pentru a o păstra a creat lumea și oamenii. Ea este parte a sufletului divin iar continuarea existenței umane în această formă menține acest duel supranatural. Maniheismul era religia care putea oferi credincioșilor informațiile necesare eliberării luminii captive.

Țelul creației este pentru creștini o omenire sanctificată. Temporalitatea și istoria, prin urmare, arată o ucenicie a omului în drumul lui spre zeu, o ucenicie care îi este ghidată de libertate întrucât omul este cel care alege. Creștinismul nu este o doctrină a reîntoarcerii ci a creației.

Singurul centru creștin în perioada de început a religiei (primele trei secole) a fost Roma. Din acest motiv este logic ca victoria creștinismului în antichitate să se suprapună victoriei creștinismului la Roma. Cea mai bună strategie pentru a realiza universalizarea acestei credințe. Simbolul ancestral al arborelui lumii care unește cerul cu pământul este readus în teologia creștină prin crucea pe care este răstignit Iisus. Moartea sa este una care prin sacrificiul asumat răscumpără păcatul primului om, Adam, devenind un izvor al tainelor. În creștinismul ritualic, acestea din urmă erau reprezentat de ulei de măslin, grâu, vița de vie și plantele de leac.

O altă erezie se va ivi atunci când arianismul va nega consubstanțialitatea deplină a treimii și va susține că Sfântul Duh și Iisus sunt creați de Dumnezeu. Persecuțiile asupra creștinilor din timpul lui Dioclețian chiar dacă nu au fost întreprinse pe întreg teritoriul imperial, au fost destul de dure. Cu toate acestea, capacitatea de sacrificiu extraordinară a creștinilor îi înnobila și atrăgea respectul romanilor, un popor războinic, capabil să înțeleagă și să aprecieze curajul.

Lumea creștinătății avea să se schimbe radical odată cu Constantin cel Mare. Originar din zona tracică a imperiului (actualul Niș de pe teritoriul sârbesc), Constantin a ajuns la tron după moartea tatălui său și beneficiind de sistemul tetrarhiei conceput de Dioclețian. De numele împăratului roman se leagă reunificarea imperiului și o politică militară și edilitară care să deschidă un nou drum pentru Roma. Constantin este însă, înainte de toate, un om al timpurilor sale. El înțelege că situația geopolitică era cu totul alta față de epocile lui Augustus și Tiberiu sau Traian și Hadrian. Constantin mută centrul politic imperial înspre Orient și modernizează Bizanțul care va deveni noua sa capitală: Constantinopol.

De numele marelui suveran este legat viitorul creștinismului. Într-una din bătălile sale pentru unificarea Imperiului Roman, Constantin are un vis premonitoriu în care i se arată că victoria sa depinde de semnul crucii pus pe scuturile soldaților săi. Victoria armatelor lui Constantin este redată istoriografic și în teologia creștină sub dictonul In hoc signo vinces. Putem afirma că istoria de început a creștinismului este plasată temporal și ideologic între Sol Invictus și In hoc signo vinces. Constantin, legendele conferă un rol important și mamei sale, Elena, creștinată, ridică religia creștină la statutul de cult legal în cadrul imperiului său. Convertirea sa la creștinism este un fapt istoric încă nedovedit. Victoria deplină a creștinismului se datorează împăratului Teodosie care o proclamă singura religie oficială a imperiului.

Islamul sau revoluția arabă

Puține teritorii de-a lungul timpului sunt cu adevărat acoperite de studii istorice și geografice. Și astăzi istoricii caută urmele civilizațiilor Africii Negre, încercând să aducă la lumina adevărului istoric cât mai multe informații. În aceeași situație putem considera că ne aflăm din punct de vedere istoriografic și în ceea ce privește lumea arabă de dinainte de începutul islamismului. În privința acestuia din urmă, ne putem considera norocoși. Dintre toți întemeietorii de religii, singurul a cărui biografie este cunoscută este Mahomed.

Născut la Mecca între 567 și 572 în tribul quraisiților, Mahomed a rămas orfan la vârsta de șase ani. La vârsta de 25 de ani a devenit negustor în caravana unei văduve bogate, Hadige, al cărui soț va deveni mai târziu. Cu Hadige, Mahomed a avut șapte copii și după moartea acesteia și-a luat încă nouă neveste. În acele vremuri, orașul Mecca era un centru religios construit în jurui sanctuarului ka’aba, loc în care era ținută piatra neagră care avea origini cosmice. Zeul acestei pietre magice era Allah. După o serie de lungi perioade de retragere spirituală, Mahomed are primele sale revelații. În jurul anului 610, Gabriel i se arată lui Mahomed și îi cere să predice în numele lui Allah, al cărui apostol devine. Experiența scrierii Coranului este una de tip șamanic, datorită prezenței temei judecății și a învierii morților.

Activitatea religioasă a lui Mahomed se construia inițial pe proclamarea religiei lui Allah și a supremației acestuia între zeități. Islamul echivala cu supunerea și această supunere a atras reacții negative din partea arabilor atunci când au apărut primele predici care anunțau unicitatea lui Allah. În lupta politică și religioasă dintre zeități, lui Mahomed i se reproșau banalitatea vieții sale, precum și lipsa minunilor. După modelul antic reprezentat de Moise, Daniel, Enoh sau Mani, lui Mahomed i se cere să urce la cer și să aducă revelația sa sub forma unei cărți sfinte. Tradiția musulmană consemnează între anii 617-619 călătoria nocturnă a lui Mahomed. Călare pe iapa Buraq, acesta vizitează Ierusalimul pământesc și ajunge în cer. El primește din gura lui Allah Coranul și împreună cu acesta și o anumită știință esoterică.

Lupta politico-religioasă din Mecca este însă una extrem de dură și Mahomed împreună cu o delegație de 75 de bărbați și 2 femei din Medina pun la cale emigrarea profetului la Medina. Acest drum inițiatic al islamismului numit Hegira (drumul emigrării presupune traversarea a 300 de km de deșert) este începutul organizării religiei musulmane. Aspectele legate de cult, rituri și perioadele de postire sunt stabilite în timpul perioadei petrecute la Medina. Privilegiile tribale sunt înlocuite și grupul de musulmani din jurul lui Mahomed este organizat ca o teocrație.

În primii ani din Medina, Mahomed încearcă convertirea evreilor la islamism prin preluarea unor simboluri iudaice (originea inițială a rugăciunilor era realizată în direcția Ierusalimului). După ruptură dintre Mahomed și evrei, doctrina islamică stabilește că templul din Mecca a fost ridicat de Avraam și Ismael, însă iudeii și creștinii nu au știut să își păstreze puritatea originară. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu l-a trimis pe ultimul său mesager pentru ca islamismul să succeadă creștinismului așa cum acesta urmase iudaismului.

După mai multe conflicte armate cu Mecca, în 629, în urma unui armistițiu, Mahomed celebrează în orașul său natal ritualul pelerinajului. În ianuarie 630 va ocupa Mecca și se va întoarce la Medina, înțelegând că războiul împotriva politeismului este unul de lungă durată. Doi ani mai târziu, în anul 632, Mahomed face ultimul pelerinaj la Mecca, moment în care scrie ritualurile pentru hagg, păstrate până astăzi. Mahomed moare la 8 iunie 632 la Medina iar trupul său este înmormântat într-o cameră din locuința Aișei, soția lui favorită. Abu Bakr, ales calif și urmaș al profetului, ar fi adresat credincioșilor următoarele cuvinte: „Dacă cineva se închină lui Mahomed, Mahomed a murit; dar dacă se închină lui Dumnezeu, Mahomed trăiește și nu va muri”.

Mesajul Coranului reprezintă un exemplu unic, politic și religios, care a permis crearea islamismului și a teocrației musulmane. Coranul integrează indivizii într-o comunitate religioasă numită umma. Mahomed a reușit prin intermediul mesajului promovat prin Coran să canalizeze energia consumată de arabi în luptele interne în scopul expansiunii externe, plasată ideologic sub necesitatea victoriei lui Allah asupra păgânismului. Prin Coran, Mahomed și urmașii lui au reușit să creeze națiunea arabă și să înnobileze limba arabă ca limbă liturgică și teologală. În textele Coranului găsim expresia cea mai pură a monoteismului absolut: Allah este Dumnezeu, singurul Dumnezeu, el este cu desăvârșire liber, omniscient și atotputernic; el este creatorul cerului și al pământului și a tot ceea ce există; el adaugă genezei tot ceea ce dorește.

Islamul nu constituie o biserică și nu are sacerdoțiu. Cultul poate fi săvârșit de fiecare credincios în parte. Din punct de vedere etimologic, cuvântul Qur’an are semnificația de a recita sau de a citi, în principal cuvântul lui Dumnezeu, transmis lumii islamice prin Mahomed. Coranuleste prezent în toate aspectele vieții musulmanului. El stabilește educația copiilor încă de când sunt mici și devine pe parcurs punctul de pornire al oricărei conversații, fie despre literatură ori teologie. Coranul veghează întreaga existență a islamului.

Legea musulmanilor, Shari’a, bazată pe credința în unicitatea lui Allah, este temelia ritualurilor islamice. Ea este creația lui Allah și este singura care poate fi acceptată ca model social. Interpretarea legii sfinte, fiqh, reprezintă jurisprudența. Shari’a se aplică tuturor domeniilor vieții, inclusiv instituției familiei și chiar și unor aspecte care țin de succesiune, impozite, ritualuri religioase. Legea este cea care arată care trebuie să fie atitudinea credinciosului în diversele situații pe care acesta le întâmpină pe parcursul vieții.

Viața religioasă este normată de cei cinci stâlpi ai credinței: șalat- rugăciunea canonică efectuată de cinci ori pe zi; zakat- pomana legiuită; șawm- postul din zori până în amurg din luna Ramadam; hagg-pelerinajul și sahadat sau procesiunea de credință care reprezintă repetarea formulei: nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah și Mahomed este trimisul său. În ceea ce privește postul islamic, în fiecare zi a Ramadanului, el durează din zori până la apus.Spre sfârșitul Ramadanului se celebrează Noaptea Puterii, Laylat al-Qadr, adică momentul în care Mahomed ar fi primit prima sa revelație din partea lui Allah; în noaptea aceasta tradiția precizează că hotarele dintre lumea oamenilor și cea a îngerilor se deschid. Postul legiuit islamic dezvoltă autocontrolul și îi oferă credinciosului armele potrivite pentru a combate egoismul, lenea și alte erori ale vieții.

Zakat este parte a legii islamului care corespunde unor obligații socio-religioase față de oameni ca manifestare a credinței și supunerii musulmanului față de Allah. Spiritul negării de sine reflectat de actul milosteniei este una dintre virtuțile Coranului. Luna pelerinajului, sărbătorită în întreaga lume islamică, la Mecca este Dhüal-Higgha, lună când într-o stare de absolută curățenie rituală și fizică (Ihram), pelerinii înconjoară Ka’ba apoi vizitează mormintele lui Hagar și Ismael și fântânile de la Zamzam, stau în picioare o după-amiază întreagă în câmpia Arafat și aruncă cu pietre într-un stâlp de la Aqaba la Mina care îl reprezintă pe Satan ispitindu-l pe Avraam. Sfârșitul pelerinajului este marcat de marele sacrificiu și împărțirea de carne în amintirea sacrificiului adus de Avraam (‘Id al-Adha).

Așa după cum era probabil, imediat după moartea profetului Mahomed, s-a declanșat o criză internă din cauza luptei pentru succesiune. Doar victoriile militare extraordinare ale arabilor au făcut ca această criză să fie depășită. Din păcate, nu avem suficiente informații istorice care să ateste dacă Mahomed a ales un urmaș înainte de moarte sa. Tatăl Aișei, Abu Bakr, i-a urmat la conducere în calitate de calif. Ali, favoritul profetului, și soțul fiicei acestuia, Fatima, a respectat alegerea făcută tocmai pentru a nu declanșa un război civil. Sub conducerea lui Omar, urmașul lui Abu Bakr, sunt cucerite Siria (636), Antiohia (642), Imperiul Sasanid se destramă și în final este ocupat și Egiptul. Cartagina este cucerită în anul 694 și după doar șase decenii, islamul se întindea peste Africa de nord, Siria, Palestina, Asia mică, Mesopotamia și Irak.

Războiul civil amânat după moartea profetului izbucnește în 656 odată cu alegerea lui Ali în calitate de calif. Acesta este acuzat de Aișa de asasinarea predecesorului său, Otman. Lupta politică și religioasă se încheie cu abdicarea fiului lui Ali, Hasan, în favoarea șeicului militar Muawiyya, cel care întemeiază dinastia Omeiazilor (661-750). În anul 680 este ucis Husein, al doilea fiu al lui Ali. Acesta este momentul în care se produce distanțarea definitivă a grupărilor islamice. Șiiții nu au putut uita și nici ierta acest asasinat.

Încă din secolul VII au fost puse bazele celor trei mari grupări islamice: suniții (majoritari), partizani ai tradiției; șiiții, urmași ai lui Ali și haginiții care s-au rupt din cadrul șiiților și care considerau că umma este liberă să își aleagă șeful. Cuceririle militare fără precedent ale arabilor cunosc limitele la jumătatea secolului al VIII-lea. În Europa, după cucerirea Spaniei, arabii sunt învinși de armatele franceze la Poitiers și apoi decisiv la Tours în 733. În Asia, flota bizantină iese victorioasă din luptele cu arabii în 717, în timp ce turcii ocupă regiunea de pe Oxus.

Revoltele numeroase ale noilor populații recent convertite la islamism au dus la căderea Omeiazilor și la înlocuirea acestora cu dinastia Abbasizilor. Califii au mutat capitala în anul 762 la Bagdad și au creat în timp, prin asimilarea moștenirii culturale din teritoriile cucerite, o civilizație urbană, bazată pe birocrație și comerț. Acesta a reprezentat momentul sfârșitului islamului cu preponderență arabă și preluarea modelelor de politică, administrație și etichetă sasanidă. Sub conducerea califului Harun al Rașid (788-809), civilizația mediteraneană a antichității târzii cunoaște prima sa renaștere, una de expresie arabă.

Încă de la începuturile islamului, s-au dezvoltat o serie de școli teoretice care își disputau diversele curente de gândire. Comunitatea sunnită a recunoscut patru școli de jurisprudență: hanafită, malikită, hambalită și șafeită. Acestea aveau în centrul preocupărilor legea divină: Șari’a. Fiecare verset are potrivit tradiției islamice patru înțelesuri: exotic (zahir), specific legilor orale; esoteric (baltin); limita (hadd) sau ce este și ce nu este permis și proiectul divin (mottala), înțeles sub forma a ceea ce își dorește Allah să realizeze în om prin fiecare verset.

O formă extrem de interesantă în evoluția religioasă a islamului a reprezentat-o sufismul sau asceții islamului. Primul ascet mistic este Hasan al Bașri (mort în 728). Cultura și civilizația arabă au acordat un rol important muzicii, poeziei și dansului sacru. Galal al Din Rum este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai filosofiei muzicii arabe. Potrivit acestuia, în ritmurile muzicii este ascuns un secret care odată dezvăluit ar putea nimici lumea.

Ciocnirea civilizațiilor: toleranță și conflict religios

2.1. Ereziile creștine

Secolul al V-lea a reprezentat unul care continua marile schimbări începute în secolele trecute. Atât în plan politic și militar, cât și economic, social și religios. În timp ce Occidentul se destrăma sub atacurile lui Alaric și Odoacru, Orientul se pregătea de o nouă lume care va prelua moștenirea romană și o va lăsă moștenire umanității grație geniului organizatoric al împăratului Iustinian. Roma supraviețuia prin Constantinopol în timp ce religia creștină se pregătea de crearea unei noi societăți. Încă din primele secole de creștinism, putem urmări apariția și evoluția monahismului. Călugării sunt aceia care prin stilul de viață ascetic ajung la o cunoaștere deosebită a lumii văzute și nevăzute. Ei pot porunci fiarelor sălbatice, învinge diavolul și sunt cei care pot apela prin rugăciunile lor la mila lui Dumnezeu.

Odată cu dezvoltarea monahismului, ni se demonstrează încă o dată vocația de religie a maselor a creștinismului. Călugării și episcopii se pun în fruntea popoarelor din micile comunități pe care sunt ridicate mânăstirile creștine, ghidându-le acestora opiniile și influențându-le modul de viață.

Doctrina creștină este elaborată în primul rând din necesitate, ca o reacție contra ereziilor, în special începând cu scrierile lui Origene. În secolul al IV-lea, patristica ajunge la apogeu datorită lucrărilor unor personalități precum Vasile din Cezareea, Grigore din Nazianz, Grigore din Nysa, Ioan Hrisostomul, Evagrie din Pont.

Nu puține sunt părerile pe care istoriografia le reunește care pun sfârșitul antichității pe seama creștinării Imperiului Roman. Și nu este deloc de mirare că unele dintre acestea au apărut încă dinainte de căderea Imperiului Roman de Apus, mai precis după jefuirea Romei în anul 410 de către armatele lui Alaric. Acesta este contextul politic și religios în care Augustin își scrie opera sa de teologie creștină. Construită pe seama predestinării, filosofia creștină a lui Augustin se modifică simțitor spre sfârșitul vieții acestuia când recunoaște și acceptă cultul martirilor și al moaștelor. Problema acestora din urmă devenea din ce în ce mai importantă pentru ierarhia bisericească creștină. Biserici erau construite și dedicate unui anume sfânt ale cărui moaște și/sau relicve erau adăpostite acolo, existând pericolul ideologic ca acestuia și nu lui Dumnezeu credincioșii să se închine mai des. Speriați de această „păgânizare” a cultului martirilor, episcopii creștini au acceptat un sincretism religios prin preluarea obiceiului mesei de după îngroparea acestora și după zilele de comemorare. Dogmatica creștină a stabilit totodată că martirii puteau intermedia în relația dintre oameni și Dumnezeu și că relicvele lor erau sfinte și prin urmare puteau săvârși minuni.

După ce Sirius (384-399) este primul care își ia denumirea de papă, secolele următoare, relevă o diferențiere în lumea creștină între Orient și Occident. În lumea bizantină apar o serie de teologi care trebuie să țină piept atacurilor religioase declanșate de regalitate pe tema cultului icoanelor. Începând cu secolul al III-lea, creștinii din Răsărit au creat o iconografie religioasă inspirată din evenimentele descrise în Sfânta Scriptură. Principala întrebuințare a acestei iconografii era una pedagogică. Aceste icoane- imagini- au devenit cu timpul obiecte de cult în bisericile creștine și în locuințele credincioșilor. Oamenii se rugau la ele, le sărutau și le purtau în procesiunile religioase. Aceste realități au fost criticate în Imperiul Bizantin și s-a ajuns ca în anul 726 cultul icoanelor să fie interzis prin decizia monarhului confirmată de sinoadele ecumenice din 754 și 815. După conflicte fizice și teologice care au schimbat ierarhi ai Bisericii, precum și monarhi, cultul icoanelor a fost restabilit în mod oficial, iar rolul și rostul său a fost explicat dogmatic. Ioan Damaschinul și Theodor Suditul au argumentat în lucrările lor de teologie creștină că imaginea lui Iisus a fost făcută vizibilă prin întrupare și datorită acestei realități istorice poate fi reprezentată. De asemenea, anumite obiecte și locuri (Nazaret, crucea pe care a fost răstignit Iisus, Golgota, spre exemplu) sunt recipiente ale energiei divine.

La puțin timp după lunga și controversata mișcare iconoclastă, autoritățile imperiale bizantine s-au confruntat cu o nouă mișcare religioasă care se răspândise extrem de repede în teritoriile bulgare: bogomilismul. Întemeietorul acestei religii, un preot de țară pe nume Bogomil (cel iubit de Dumnezeu), despre a cărui viața, din păcate, nu avem informații, a propovăduit umilința, sărăcia, pocăința și rugăciunea. Bogomilismul considera că lumea a fost făcută de Satana, că este o lucrarea rea și că tainele, icoanele și ceremoniile creștinismului sunt inutile, fiind lucruri deșarte. Inclusiv crucea era combătută pentru că ea fusese instrumentul morții lui Iisus. Bogomilii acceptau rugăciunea Tatăl nostru care trebuia rostită de patru ori pe timpul zilei și de alte patru ori pe parcursul nopții. Bogomilii nu mâncau carne, nu beau vin, respingeau căsătoria, criticau bogăția și încurajau rezistența pasivă a țărănimii bulgare șerbe împotriva claselor stăpânitoare.

Odată cu trecerea anilor, bogomilismul devine o sectă cu preoți, credincioși și ceremonii la care aderă și nobili din Bizanț. Unitatea credinței se divide însă din punct de vedere teologic din cauza poziției cu privire la rolul lui Satan: inițial bogomilii îl considerau fiul decăzut al lui Dumnezeu, însă, în timp, o altă grupare a sectei îl va considera o zeitate autonomă, veșnică.

Bogomilismul devine religie de stat în Bosnia, însă majoritatea credincioșilor de aici vor alege islamismul odată cu cucerirea otomană din secolul al XIV-lea. Represiunea religioasă și instabilitatea politică au făcut ca bogomilii să se îndrepte spre nordul Balcanilor și mai apoi spre Italia, teritoriile dalmate și Franța. În Europa de Est, bogomilii au preluat anumite texte gnostice, le-au modificat și acestea din scrieri apocrie au ajuns folclor popular (majoritatea se refereau la rolul lui Satan în făurirea lumii-egal cu cel al lui Dumnezeu).

În Europa Occidentală misionarii bogomili convertesc numeroși credincioși în Orleans, inclusiv un consilier al regelui Robert. Regele îi descoperă, îi judecă și, condamnați ca eretici, sunt arși pe rug în decembrie 1022. Aceștia sunt primii eretici din vestul Europei arși pe rug. Religia se extinde însă (la jumătatea secolului al XII-lea se va impune numele de religie kathară- cuvântul însemnând curat) din Italia unde era organizată ca biserică prin Provence și Languedoc până spre Pirinei. Succesul rapid al catarilor trebuie înțeles și ca o reacție a oamenilor față de modelele îndoielnice oferite de preoții creștini. Nu de puține ori, aceștia încălcau din plin morala creștină, având mai multe soții/concubine și practicând comerțul pentru a le putea întreține. De asemenea, preoții taxau suplimentar căsătoriile, botezurile, precum și slujbele pentru morți.

Frații dominicani nu reușesc nici ei să combată erezia și în 1204 are loc ultima confruntare teologică dintre catari și catolici. Cruciada împotriva albigenzilor, începută în 1207 de papa Inocențiu al III-lea a contribuit la unificarea și extinderea regatului Franței, la slăbirea catarismului și la consolidarea instituției Inchiziției. Ultimele rămășițe ale catarilor au dispărut în Franța abia un secol mai târziu.

Violența represiunii catolice față de albigenzi se datora diferențelor majore din punct de vedere teologic dintre cele două religii. Ura împotriva vieții și a trupului și absolutismul dualismului erau o expresie a unei religii sui generis de structură și origine orientală.

Perioada cuprinsă de secolele XII și XIII a reprezentat o valorizare deosebită a sărăciei care a dus la apariția mai multor mișcări social-religioase integrate apoi în structura ierarhică catolică (în primul rând ordinele dominicanilor și franciscanilor).

Ordinele franciscanilor și dominicanilor au avut în rândurile lor cărturari deosebiți ale căror scrieri și-au pus definitiv amprenta asupra teologiei creștine: Bonaventura a realizat în lucrările sale cea mai completă sinteză teologică a evului mediu- de menționat, în special, lucrearea sa Itinerarium mentis in Deum; Anselm de Canterbury, Petru Lombardul, Albertus Magnus și Toma din Aquino au pus bazele scolasticii- Toma fiind cel care a reușit într-un mod remarcabil să împace doctrinar atât teologismele autosuficiente, cât și raționalismul exagerat; Meister Eckhart este poate figura cea mai profundă și mai greu de înțeles a perioadei sale și cel mai important teolog al misticii occidentale.

Cea mai complexă personalitate din istoria creștinismului poate fi Nicolaus Cusanus a cărui operă este scrisă în perioada amurgului evului mediu. Influențat de scrierile lui Meister Erckhart, Cusanus este însă un cărturar universal: cunoștea matematica, dreptul, istoria, teologia și filosofia. Lucrările sale De Concordantia Catholica (1433), De Docta Ignorantia (1440) și De pace fidei (1453) sunt construite în baza ideii de docta ignorantia conform căreia cunoașterea este limitată și la fel și încercarea raționalului de a accede la adevărul absolut. Potrivit lui Cusanus, în calitatea de creator, Dumnezeu este unu și treime, dar ca infinitate. El nu este nici unu, nici treime, nici orice altceva. Căci numele atribuite lui Dumnezeu sunt derivate din creaturile sale; în El însuși, Dumnezeu este inefabil și mai presus de tot ce se poate spune ori numi. Nicolaus Cusanus a fost ultimul teolog al bisericii romane, una și nedespărțită. De la valdensi și franciscani până la Jan Hus, multe au fost eforturile de a purifica sau reforma biserica catolică. Rămase fără rezultate, aceste eforturi au culminat cu predicile călugărului dominican Girolamo Savonarola care acuzat de erezie a fost ars pe rug după ce a fost ucis prin sugrumare. Din acest moment, reformele se vor înfăptui împotriva catolicismului sau în afara lui.

Poate cea mai importantă controversă religioasă din interiorul creștinismului a fost cea a filioque dintre Roma și Bizanț. Cauzele acestei controverse sunt mult mai diverse și nu țin numai de probleme doctrinare. Ele sunt datorate în primul rând tradițiilor culturale diferite, precum și a necunoașterii reciproce (în aspecte ce țin inclusiv de teologia creștină). Divergențele de ordin ecleziastic: căsătoria preoților, interzisă în Apus, precum și folosirea azimei în detrimentul pâinii dospite sau unele intervenții ale papalității în acțiuni care în trecut aparținuseră patriarhului din Constantinopol au accentuat criza dintre Orient și Occident. Ruptura definitivă este generată de promovarea tot mai evidentă a papalității, aflată în legătură cu suveranii Europei Occidentale (primul se pare că a fost Carol cel Mare) a principiului purcederii Sfântului Duh atât de la Tatăl, cât și de la Fiul (filioque), principiu adăugat la rugăciunea Simbolului Credinței de la Niceea. Separația se definitivează în 1054 și se acutizează 150 de ani mai târziu când obiectul cruciadei a patra este însuși Imperiul Bizantin.

2.2. Universul religios al cruciadelor

Nu este în intenția noastră să reluăm aici numeroasele evenimente generate de cele opt cruciade creștine care au semnat cu sânge două secole de relații creștino-musulmane. Vom încerca să suprindem dincolo de evenimentele politice și militare, acele construcții mentale care au urmat realităților economice și au scris în istorie pagini ideologice complexe, atât de încețoșate și astăzi prin prisma multor romane și filme. Ne raportăm la termenul de cruciadă în sensul acestuia de acțiune având un ideal comun, purtată împotriva unui inamic comun. De asemenea, cruciadele la care facem referire sunt cele care sunt justificate prin recucerirea mormântului lui Iisus de la Ierusalim de sub stăpânirea musulmană și al căror simbol este crucea purtată pe veșmintele participanților.

Desigur, trebuie să înțelegem cruciadele și din punctul de vedere al relațiilor politice și economice de pe continentul european. Secolul al XI-lea cunoscuse din plin, la fel ca precedetul, o serie de invazii care destabilizaseră complet viața oamenilor obișnuiți. Rând pe rând, ungurii, sarazinii și normanzii se implicaseră în luptele politice din Occident, în timp ce Biserica Catolică încerca să îi aducă pe acești invadatori în interiorul lumii creștine (a se vedea creștinarea ungurilor și mai apoi întreaga politică anti-otomană a papalității desfășurată prin intermediul acestora). Începând cu jumătatea secolului al XI-lea, pacea instalată pe continent face ca numărul populației în Anglia, Franța și Germania să crească și chiar să se tripleze în aproximativ două secole. Această populație apărută avea nevoie de spațiu și de resurse. Și astfel, după modelul antic, s-a găsit această formă de colonizare sub ideea cruciadelor. Patru veacuri mai târziu, colonizarea va lua aspectul marilor descoperiri geografice.

Primele cruciade, avem în special exemplul celei începute în anul 1096, au reprezentat un fel de pelerinaj în care cete din ce în mai mari de țărani, înarmați cu lopeți, bâte și furci, îmbrăcați în haine sumare, ajunse zdrențe în cateva săptămâni, ascultau cuvintele unor predicatori care aveau pe ei doar un simplu veșmânt de lână. Dezorientate total, aceste cete de țărani credeau că au ajuns la Ierusalim cu prilejul fiecărui oraș european pe care îl întâlneau. Și nu de puține ori, ele au devenit grupuri de jefuitori.

Traseele spre Ierusalim nu erau puține și erau destul de bine cunoscute în epocă. Ruta clasică era cea de pe Valea Rinului de la nord la sud sau cea a Dunării de la vest la est. Apoi prin Balcani: Belgrad, Sofia, Adrianopol spre Constantinopol. În 1096, francezii din Midi au trecut Alpii, prin Italia și Dalmația spre orașul albanez Durres și de acolo pe via Egnatia spre același Constantinopol. Indiferent de calea aleasă, de felul de trecere a mărilor- cu sau fără ajutor bizantin, problemele erau aceleași. Participanții la cruciadă erau eterogeni (soldați, aventurieri și țărani deopotrivă) și indisciplinați. Înaintarea era dificilă, alocarea de resurse, de asemenea. De multe ori, cruciații au ajuns la diversele destinații în anotimpuri nerecomandate drumurilor sau/și au greșit drumurile din cauza deteriorării acestora de-a lungul timpului. S-a încercat și folosirea rutelor maritime, însă mărturiile atestă transporturi de câte o mie de cruciați pe o singură navă, lucru care ducea la probleme serioase din punct de vedere al igienei și hranei.

La fel de util de menționat atunci când analizăm fenomenul cruciadelor este rolul important pe care l-a avut mirajul Orientului. O serie întreagă de cavaleri și regi au ales drumul cruciadei atât în căutare de glorie, cât mai ales în căutarea unui Orient de care se simțeau atrași.

Chemarea papei Urban al II-lea la cruciadă din Clermont în 1095 s-a văzut îndeplinită patru ani mai târziu, atunci când cruciatul exemplar Godefroy de Bouillon și trupele sale cuceresc Ierusalimul. Dacă prima cruciadă a stat sub semnul cavalerului și nobilului francez, cea de a doua dintre 1146 și 1149, deși condusă de regii Franței și ai Sfântului Imperiu Roman de națiune Germană (Ludovic al VII-lea, respectiv Conrad al III-lea), a fost inițiată de predicile abatelui de Clervaux, Sfântul Bernard, celebră fiind cea ținută în localitatea Vezelay. Din păcate pentru cruciați, acțiunile lor au fost soldate cu un eșec categoric în pofida predicilor motivatoare ale clericilor. După cum se va observa și în viitor, va fi foarte greu pentru lumea creștină să redeștepte idealul spiritualizat al primei cruciade.

A treia cruciadă (1187-1193) a stat sub semnul ajutorului acordat latinilor din Orient atacați de Saladin. Imaginația epocii, precum și legendele rămase până astăzi s-au construit pe cele două mari figuri războinice ale cruciadei: Richard Inimă de Leu și Saladin. Armistițiul dintre cei doi a încheiat cruciada a treia. Ultima în care creștinii au reușit să se opună militar armatelor musulmane. Cruciada a patra a fost una care a fost dirijată împotriva bizantinilor și s-a încheiat cu cucerirea Constantinopolelui în anul 1204. Trădarea occidentală a făcut imposibilă refacerea unității religioase a creștinismului. Ultimele patru cruciade au fost încercări inutile și au produs mai multe daune decât avantaje creștinilor. Finalul erei cruciadelor este așezat din punct de vedere istoric odată cu distrugerea Ordinului Templierilor de către regele Franței, ordinul bancher a cărui poveste începuse în Ierusalim cu prilejul primei cruciade.

Cruciadele mai pot fi supuse analizei istorice și din punct de vedere al războiului sfânt, al acelui război purtat în numele sau în folosul unei puteri spirituale. Începând cu Sfântul Augustin, inclusiv teologia creștină s-a aplecat asupra problematicii definirii războiului just din punct de vedere moral, juridic și teologic. Grigore cel Mare este cel care extinde sfera războiului sfânt și la aspectul spiritualului: el scrie despre un război misionar prin care creștinismul să fie răspândit în toate țările. În timp, o serie de cuceriri militare capătă valențe religioase, iar războinicii care le obțin devin atleți ai creștinătății (Iancu de Hunedoara și Ștefan cel Mare sunt două exemple românești în acest sens). Colaborarea dintre politic și religios transformă războiul just în război sfânt și deschid calea primei cruciade amintite mai sus.

Imaginarul cruciadei este construit în jurul implicării directe a lui Dumnezeu în favoarea creștinilor în lupta lor pentru eliberarea Bisericii Sale din Ierusalim. Scrierile fac referiri la Oastea Domnului, Războiul Domnului, drumul sfânt, Orașul sfânt etc. Victoriile creștine sunt dovada relizării intențiilor divinității sub formula „este voia Domnului”. Biserica Catolică putea prescrie puterii laice dreptul de a-i pedepsi pe ucigași, pe profanatori, pe schismatici și pe toți cei care intrau în conflict cu lucrurile și cu persoanele sfinte.

Începuturile primei cruciade unesc, într-un mod neplăcut, toate cele trei religii despre care facem mențiune în această lucrare. În avântul lor de a se război cu musulmanii pentru eliberarea Ierusalimului și pentru gloria lui Hristos, o serie de cruciați devastează teritoriile Europei cu intenția clară de a-i pedepsi pe cei care au produs patimile lui Iisus: evreii. Rând pe rând, începând cu Franța și trecând prin teritoriile germane până la Praga, evreii încearcă să scape de persecuții prin a apela la protecția (cumpărată, la nevoie) episcopilor creștini. Scopul principal era botezarea acestora, astfel că la Regensburg sunt pur și simplu aruncați în râu.

Din punct de vedere religios și ideologic, pentru creștinii evului mediu, Vechiul Testament era permanent retrăit astfel încât pelerinajul cruciat devine un nou exod, iar cruciații sunt un nou popor ales. Un alt aspect important al cruciadelor a fost ciocnirea dintre cele două civilizații: creștină și musulmană. Este pentru prima dată când Europa și Asia sunt față în față, când se luptă și când, după două secole, ajung să se respecte reciproc. Sau, dacă nu să se respecte, să își dorească să afle cât mai multe unii despre alții. Orizontul cunoașterii se lărgește, latinii (un termen uzitat pentru creștinii din Orient pe durata cruciadelor, însă unul total eronat) din teritoriile sfinte încercând în lupta pentru rezistență să pună bazele unor acorduri politice, economice și militare cu populațiile de mongoli.

2.3. Lumea nouă și epoca reformelor

Începutul secolului al XVI-lea cunoștea încă vânătoarea de vrăjitoare și de eretici pusă sub autoritatea Tribunalului Inchiziției. Cu toate acestea, descoperirile geografice care coincid cu acest secol, dispariția Imperiului Bizantin și explozia culturală din Italia datorată și grecilor ajunși acolo din cauza presiunii otomane au început să modifice definitiv raporturile dintre laic și religios. Și mai presus de toate acestea, tiparul a fost cel care a revoluționat religia, mesajele credințelor fiind mult mai greu de suprimat sau combătut.

Unul dintre oamenii care vor marca decisiv istoria creștinismului va fi Martin Luther. Acesta, deși nu nega necesitatea arderii vrăjitoarelor sau funcția religioasă a alchimiei ori puterea teribilă a Diavolului, își va construi concepția religioasă atât pe baza propriei experiențe de viață, cât și prin prisma secolului în care a trăit. Trăsnit la câteva luni după obținerea licenței, Luther se decide să devină călugăr și intră în mânăstirea augustinienilor din Erfurt, pentru ca din 1507 să predea teologia la universitățile din Erfurt și Wittemberg. Activitatea reformatoarea a lui Martin Luther începe în 1517 când va afișa pe ușa bisericii castelului din Wittemberg faimoasele sale 95 de teze contra indulgențelor și a devierilor doctrinare catolice. Doi ani mai târziu, Luther contestă principiul primatului papal, considerând că și papa trebuie să se supună Sfintei Scripturi. Este amenințat cu excomunicarea și ca urmare a acestei bule, publică o serie de lucrări care îi continuă operă și prin care își anunță ideile teologice.

În manifestul Către nobilimea creștină a națiunii germane (1520) el consideră că prin botez toți creștinii sunt preoți și contestă primatul clericilor în studiul și interpretarea textelor religioase. În Preludiu la captivitatea babiloniană a Bisericii, Luther atacă abuzul de sacramente și recunoaște numai trei: botezul, împărtășania și spovedania, pentru ca mai târziu să renunțe la cea din urmă. Teologul german a beneficiat de protecția electorului de Saxa și pentru a-și salva viața, s-a refugiat în castelul acestuia de la Wartburg. Luther se manifestă împotriva revoltelor țărănești, se căsătorește cu o călugăriță și pune bazele reformei catolicismului alături de Melanchton, în paralel cu celebra sa polemică cu Erasmus din Roterdam.

În același timp cu reformele teologice și religioase ale lui Luther de la Wittenberg, un alt oraș a mers pe calea protestantismului: Zurich. Aici, elvețianul Ulrich Zwingli, beneficiind din plin de drepturile și libertățile politice conferite de realitățile din Elveția a reformat religia din oraș și și-a dat viața pentru aceasta în bătălia de la Kappel din octombrie 1531. Cel mai dur adversar al lui Zwingli a fost Conrad Grebel, întemeietorul anabaptismului, mișcare ce a cunoscut o răspândire largă după 1530 în Elveția și sudul Germaniei.

Un alt reformator al epocii a fost Jean Calvin, a cărui activitatea teologică legată de orașul Geneva a fost și ea construită pe confruntarea doctrinară cu anabaptismul. Activitatea sa religioasă în orașul elvețian a durat din 1541 până la moartea sa în 1564. Potrivit credințelor lui Calvin, Sfânta Scriptură este singura autoritate ce poate decide în problemele ierarhiei bisericești și a celor de credință. Capodopera lui Calvin este considerată a fi Instituirea religiei creștine, a cărui ediție definitivă a apărut în 1559. Teologia lui Calvin este nu atât un sistem, cât mai degrabă o serie de comentarii și interpretări ale textelor sacre.

Chiar dacă catolicismul a încercat să reacționeze la aceste schimbări prin activitatea Conciliului de la Trento (1545-1563) și prin personalitățile remarcante ale contrareformei dintre care amintim pe Teresa d’Avila, San Juan de la Cruz și întemeietorul Companiei lui Iisus, Ignațiu de Loyola, protestantismul a reprezentat o lovitură religioasă și politică puternică pentru catolicism, una care încă se mai simte și în prezent.

După cum afirmam mai sus, lucrările Greciei antice vor ajunge în Italia prin intermediul bizantinilor refugiați după căderea imperiului lor în mânile otomanilor. Cosimo de Medici încredințează marelui umanist Marsilio Ficino traducerea manuscriselor lui Platon și Plotin, precum și a unui manuscris din Corpus Hermeneuticus. Aceste traduceri au adus neoplatonismul la Florența și au condus la o renunțare la scolastică în favoarea revenirii la începuturile creștinismului, foarte apropiată de patristică. Vreme de două secole, întregul Occident este fascinat de hermetism, astfel încât vechile mistere orientale își fac loc în toate aspectele cultural-religioase ale occidentului catolic. Un exemplu edificator în acest sens este reprezentat de Giordano Bruno, cel care, adept al doctrinei heliocentriste a lui Copernic, o interpreta pe aceasta într-un context al misterelor divine prin care considera iminentă întoarcerea religiilor anticului Egipt.

Hermetismul și alchimia (o filosofie complexă la care au aderat și pe care au continuat-o mari personalități precum John Dee, Paracelsus, Comenius etc.) puteau reprezenta o nouă metodă de cunoaștere care să ducă la desăvârșirea omului. Aceasta este revoluția științifică pe care Newton și contemporanii săi și-au dorit-o. Luând în considerare conceptele ștințiice ale lui Newton legate de forță, Richard Westfall consideră că știința modernă este rezultatul logodnei dintre tradiția hermeneutică și filosofia mecanică. Medicina, astronomia, mecanica trebuiau să își găsească locul lor în cadrul teologiei creștine. Mai mult decât oricând, după secole de existență creștină, sincretismul religios care a făcut ca religia creștină să cucerească Imperiul Roman, trebuia din nou să își dovedească capacitatea de asimilare.

2.4. Terorism și jihad

Există o singură certitudine atunci când vorbim de terorism. Faptul că este deja parte a cotidianului nostru. Chiar dacă, din fericire, nu toate țările lumii sunt afectate în mod direct și grav de terorism, prezența acestuia în discursul public, în lucrările de specialitate, în dezbaterile particulare este din ce în ce mai frecventă. Faptul că ne ascundem de o problemă nu ajută niciodată la rezolvarea acesteia. Așa cum niciodată ignoranța nu a generat progres. Terorismul afectează în prezent în mod indirect economia mondială prin influența pe care anumite evenimente o pot avea asupra pieței financiare globale.

La nivel primar, terorismul este o acțiune violentă împotriva unui stat sau/și a unor non-combatanți. În același timp însă, orice situație are cel puțin două fațete. O persoana pe care noi o numim terorist este pentru un alt grup de oameni un războinic neînfricat pentru eliberarea poporului său sau pentru religia în care crede. Acțiunile teroriste au în comun utilizarea violenței cu anumite obiective și în mod cert și intimidarea ca acțiune psihologică a grupului-țintă. În mod general, obiectivele actului terorist sunt de natură politică.

Conceptul de terorism a cunoscut o evoluție importantă în timp și și-a schimbat înțelesul și s-a diversificat într-un mod îngrijorător. Prima utilizare a termenul datează din timpul revoluției franceze din 1789 când regimul terorii instaurat în 1793-1794 a fost adoptat ca o metodă eficientă pentru combaterea contrarevoluționarilor și pentru consolidarea noului guvern. Conceptul actual de terorism ca parte a unei mișcări revoluționare, antistatale i se datoreză italianului Carlo Piscane care a enunțat la mijlocul secolului al XIX-lea teoria propagandei prin fapte. În perioada interbelică, cu precădere, începând cu anii ’30, terorismul desemna acele practici de reprimare în masă din statele totalitare, fiind din nou înțeles ca un abuz de putere al autorităților statale. După 1950, termenul de terorism a redevenit acela care semnifica practici violente cu caracter antistatal. O serie de state, fost colonii, își datorează independența unor organizații de tip terorist cu politici naționaliste.

Se consideră că în prezent cel puțin un sfert din numărul organizațiilor teroriste au ca principale motivații chestiuni religioase. În cazul islamului, cu greu putem separa religia de politică, astfel încât majoritatea acestor organizații teroriste bazate pe religie le putem regăsi în zona arabo-islamică. Simbolistica religioasă se unește în mod clar cu cea istorică atunci când în chestiunea Palestinei se fac referiri la vremea cruciadelor sau la revoluția arabă din timpul primului război mondial căreia Marea Britanie îi promisese sprijin pentru crearea unui mare stat arab islamic. Sprijin pe care englezii l-au acordat ulterior evreilor pentru crearea statului Israel.

Așadar, putem afirma că în cadrul terorismului de natură religios, cel fundamentalist islamic este considerat a fi cel mai periculos. Este o expresie a realităților politice din Orientul Apropiat și Mijlociu și este orientat în principal către Israel și aliații acestuia: S.U.A. și Marea Britanie, în mod special.

În ultima jumătate de secol au apărut o serie întreagă de organizații teroriste pe seama cărora sunt puse o mulțime de atentate soldate cu mii de morți și răniți, doar o parte din ele fiind revendicate. Astfel, menționăm pentru continentul asiatic Al-Qaida, de numele căreia se leagă atacurile de la 11 septembrie 2001 din S.U.A.; Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei (FDEP); Hamas; Hezbollah; Organizația Abu Nidal (OAN); Frontul de Eliberare a Palestinei (FEP); Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP); Jihadul Islamic Palestinian (JIP); Al-Fatah; Tigrii Tamili (TT); Armata Roșie Japoneză (ARJ); Noua Armată Populară (NAP); în Africa putem aminti de Gruparea Armată Islamică (GAI-Algeria); Al-Jihad (Egipt); în America latină există Armata de Gherilă Tupac Katari (AGTK-Bolivia); Mișcarea de tineret Lautaro (Chile); Armata de Eliberare Națională (AEN-Bolivia); în timp ce în Europa amintim de Facțiunea Armatei Roșii (FAR-Germania); Brigăzile Roșii (BR-Italia); Euskadi Ta Askatasuna (ETA-Spania); Armata Republicană Irlandeză (IRA).

Un aspect foarte bine evidențiat în mai multe lucrări de specialitate este că aceste grupări teroriste au înțeles foarte bine care sunt avantajele folosirii new media în practicarea terorismului. Accesul tot mai liber la internet de-a lungul tuturor continentelor a deschis o cutie a Pandorei din toate punctele de vedere și sub toate aspectele posibile. Societatea umană este astăzi din punct de vedere al mentalului colectiv sub impresia clișeelor. Și filmele și emisiunile de știri de la tv au avut un rol esențial în crearea acestor tipare imaginare. Cele mai persistente imagini ale teroriștile ne înfățișează arabi cu barbă, sinucigași cu bombă care ucid oameni nevinovați în numele lui Allah. Un studiu mai aprofundad al problematicii ne demonstrează cât de superficială este această opinie.

Nu puține sunt grupările teroriste care au programe sociale, care întrețin spitale și școli, care educă în spirit civic și religios grupuri de oameni și care sunt sprijinite de acestea. Unul dintre cele mai bune exemple este organizația Hamas. Este, desigur, un univers întreg de emoții și de construcții psihice umane cele care „creează” un sinucigaș. Este imposibil de analizat din afară acest fenomen cumplit. De cele mai multe ori, ei sunt tineri care aleg aceasta cale a martirajului pentru binele ulterior al familiei lor, din cauza disperării simțite în fața unui destin care le este blocat din rațiuni politice, economice și militare. Sunt „educați” religios pentru acțiunea finală pentru că singura modalitate prin care atacul poate avea succes este determinarea totală a celui care se sacrifică.

Șeicul Ahmad Ibn Taymiyah (1263-1328) este personalitatea cea mai apreciată în cercurile științifice care se ocupă de studiul islamismului și al orientalisticii. Epoca în care a trăit Taymyah a fost cea a marilor invazii mongole, motiv pentru care el a militat pentru reîntoarcerea islamismului la origine, fiind și cel care a inventat termenul de „apostazie” sau veștejire ca eretic (kafir) a credinciosului care va devia de la dreapta credință. Participant la bătălia din 1302 care a salvat Damascul din fața armatelor mongole, Ibn Taymyah a scris despre jihad prin prisma propriilor trăiri și convingeri:

Ca vorbire, jihadul înseamnă efort și strădanie prin vorbă și faptă. Iar în Șari’a el este lupta împotriva celor necredincioși, pentru a putea distruge puterea și vlaga celor care nu cred, lovirea lor, prăduirea averilor lor, distrugerea locurilor lor de rugă și a idolilor la care se roagă. Aceasta vrea să zică cu claritate că jihadul înseamnă luptă și bătălie pentru atotputernicia islamului, înseamnă luptă împotriva neamului Dhimmi (necredincioșilor n.n.). (…) Când sunt uciși, musulmanii devin martiri, iar jihadul este îndatorirea celor care vor să cunoască beneficiul martiriului. Cel ucis în lupta împotriva necredincioșilor este martir. Dar în războiul cu necredincioșii nu vor fi uciși cei care nu pot să se împotrivească, precum femeile, copiii, călugării, cei cu obrinteli trupești și toți cei care nu poartă sabie.

Citatele de mai sus sunt cât se poate de elocvente pentru o anumită trăire spirituală care ar putea explica complexul mental al celor care sunt desemnați sub denumirea de teroriști sinucigași. Originea jihadului datează din anul 624 când în bătălia de la Badr, grupul de musulmani ai lui Mahomed, refugiați la Medina erau la un pas să fie învinși de adversarii din Mecca. Legenda spune că Mahomed s-a avântat spre primele linii și și-a încurajat luptătorii spunându-le că niciun bărbat nu va fi ucis fără ca Allah să își deschidă porțile Paradisului pentru a-l primi.Din punct de vedere etimologic, cuvântul jihad se referă mai mult la efort decât la război, sugerând un demers interior pentru atingerea perfecțiunilor. La nivel general, jihadul a ajuns să însemne orice efort realizat cu scopul de a apăra și de a răspândi islamismul prin mijlocirea armelor. Cei care mor pe Calea lui Allah sunt martiri și mântuirea le este asigurată. Dacă inițial jihadul făcea referire la lupta armată contra orașului Mecca, odată cu trecerea timpului, el a fost extins asupra tuturor teritoriile deținute de necredincioși. Această obligație religioasă colectivă care revine comunității poate să fie îndeplinită doar de câteva persoane. Numai în cazul în care războiul sfânt este unul de apărare, ea devine dintr-o obligație colectivă, una individuală. Iată, spre exemplu, ce scrie Al-Sulami cu privire la semnificația jihadului:

Coranul, tradiția și învățații sunt toți de acord că jihad-ul este o îndatorire colectivă atunci când atacă și că devine, în unele cazuri, o îndatorire personală, ca în situația de față, atunci când oștile năvălesc pe neașteptate asupra teritoriului musulman. Lupta împotriva acestor oști este obligatorie pentru orice musulman în stare să o ducă. Încercați să îndepliniți preceptele războiului sfânt! Ajutați-vă unii pe alții pentru a vă apăra religia și pe frații voștri! Folosiți-vă de prilejul de a-i ataca pe infideli, lucru care nu vă cere prea multă osteneală și pe care Allah vi l-a pregătit! Dumnezeu vă aduce raiul aproape, cu bunurile acestei lumi ușor de luat în stăpânire, cu o slavă care va trăi ani mulți și îndelungați. Nu lăsați să treacă acest prilej ca nu cumva Allah să vă osândească la mai rău, la flăcările infernului în viața de apoi. Dați întâietate jihadului sufletelor voastre în fața jihadului deșmanilor căci astfel sufletul poate deveni pentru voi un dușman mai rău decât aceștia. Țineți-vă sufletul la mare depărtare de nesupunerea în fața Creatorului și atunci veți dobândi izbânda mult așteptată asupra francilor.

Considerăm ca fiind destul de semnificative citatele de mai sus pentru ceea ce înseamnă, din punctul de vedere al construirii unui model cultural, în mentalul colectiv arab, jihadul. Suntem cu toții tributari unui egocentrism de tip european care din evul mediu când Europa a început să își impună filosofia de viață întregii lumi a dus la crearea unui sentiment de autosuficiență în toate domeniile cunoașterii. Ne raportăm de cele mai multe ori la propriile noastre trăiri, la propriile noastre moșteniri genetice și uităm că primul pas spre a putea comunica este cunoașterea celui de lângă tine.

Astăzi, grupările teroriste clasificate ca atare de către Departamentul de Stat al S.U.A. și mai apoi de alte state europene sunt însă cu totul altfel receptate din punct de vedere imaginar în teritoriile în care activează. Drama acestor realități este că ea ele sunt foarte puternic ancorate în trecutul istoric. Atunci au fost făcute erori mari, nerecunoscute și nerezolvate până în prezent. Iar în ceea ce privește situația din Palestina, trebuie să recunoaștem un adevărat paradox: ambele părți au de partea lor dreptatea istorică.

Trialogul religios în secolul XXI

Orașul în lumea arabo-islamică

Din punct de vedere al conceptelor de geopolitică, realizând o paralelă în timp, este destul de dificil de conturat o lume unitară arabo-islamică. Raportările pe care le putem face pentru perioada prezentă au ramificații, în ceea ce privește mentalul colectiv, care își găsesc justificări în acțiunile care au urmat morții profetului Mahomed. Etnia, geografia, politica, economia și religia sunt filoane identitare care cu greu pot fi separate atunci când facem o analiză a lumii arabo-islamice. Din Turcia până în Yemen, din Egipt în Iran și mai apoi spre Asia Centrală și spre Europa Balcanică, aria geopolitică arabo-islamică este într-o permanentă căutare de repere.

Este util de menționat că în prezent religia islamică are un statut diferit pe întreg acest teritoriu. Iranul este un stat islamic; în Arabia Saudită, Maroc și Libia islamismul normează viața socială (în această categorie se încadra și Irak-ul înainte de războiul cu S.U.A. în urma căruia Saddam Hussein a fost detronat și mai apoi ucis). Există și un islamism de natură spirituală pe care îl întâlnim în cadrul statelor laice (Algeria, Turcia, Siria, Egipt, Tunisia).

Spațiul istoric și geografic al islamului este unul al mărilor și al deșertului. Civilizația sa este una axată pe cucerirea solului și stăpânirea apei. Să nu uităm de importanța podișului Golan în relația dintre Israel și teritoriile palestiniene- rezervă importantă de apă (podișul a fost ocupat de statul evreu în 1967). În această lume aflată în căutarea echilibrului ideal între viața sedentară și cea nomadă, deșertul și pustiul au reprezentat un spațiu-tampon, precum și un loc al revelațiilor divine. Este de remarcat cum atât evreii, cât și musulmanii se revendică din punct de vedere național și religios în urma unei exod.

În acest univers controlat de deșert, orașul devine un punct de plecare pentru dezvoltarea unei civilizații. Se poate observa cum în ultimele trei decenii, luptele religioase și politice ale Orientului Mijlociu au loc în orașe. Teheranul și Qomul (orașul sfânt al Iranului) sunt centre de propagare a revoluției, precum și a discursului șiit. În timpul luării ca ostatici a americanilor din ambasadă, în perioada 1980-1981, Teheranul s-a ridicat la rangul de bastion al spiritualității și antiamericanismului.

O analiză cu totul specială a orașului este cea pe care o putem face Ierusalimului. Cetatea sfântă pentru trei credințe, fiecare în parte revendicându-l. Trialogul religios dintre creștinism, islamism și iudaism cu privire la cetatea Ierusalimului ridică și probleme legate de evoluția istorico-religioasă a cetății: dacă a existat o perioadă în care orașul nu era venerat, cum s-a raportat fiecare religie la spiritualitatea Ierusalim și cum o face acum. Spiritualitatea orașului Ierusalim a evoluat în timp fiind supusă conceptelor religioase și politice umane. Denumirea orașului Ierusalim are la origine însuși motivul apariției sale: semnifică fondat de Shalem (o zeitate asiatică veche). Prin urmare, orașul era sfânt chiar prin actul său de apariție. Chiar după cucerirea evreiască, sub David și Soloman, în Ierusalim se oficiau mai multe slujbe de cult, orașul fiind așadar sfânt pentru cel puțin două religii. Cu timpul, după cum am arătat mai sus, civilizația iudaică s-a dezvoltat și, prin sedentarismul său, religia a devenit una a templului, organizată de preoți. Templul din Ierusalim a devenit centrul religiei iudaice iar în timpul captivității babiloniene și mai apoi al celor două milenii de exil, Ierusalimul s-a metamorfozat în simbolul unuit trecut mirific, acum pierdut.

După distrugerea orașului ca urmare a revoltei evreiești de cătra armatele romane, el a fost reconstruit și a fost martor al cultelor romane, în special începând cu domnia lui Hadrian. Diaspora evreiască și mai apoi și creștinismul au construit imaginea celestă a orașului Ierusalim care era imposibil de distrus. Construcția religioasă este eshatologică și se însumează discursului legat de sfârșitul lumii și noul început al omenirii. Orașul devine sfânt pentru creștini doar prin pelerinajul Elenei, mama suveranului roman Constantin cel Mare. Odată cu apariția Imperiului Bizantin, creștinismul devine unica religie a orașului Ierusalim. De la începutul secolului al VII-lea până la invazia armatelor britanice din 1917, exceptând perioada cruciadelor dintre 1099 și 1187, Ierusalimul a fost sub ocupație arabă. Crearea statului Israel, descrisă sumar mai jos a făcut ca orașul să intre sub controlul evreilor în două etape: în 1948 și 1967.

Prin urmare, Ierusalimul este oraș sfânt pentru iudaism, creștinism și islamism pentru evenimente religioase importante care au avut loc pe teritoriul său, însă și pentru evenimente care vor avea loc într-un viitor proorocit de religii.

Israel și Iran între dialog și monolog religios

Nu există nicio îndoială că zonele în care au apărut aceste mișcări mistice sau doctrine teologice, precum și orașele în care au trăit și și-au desfășurat activitatea filosfii, teologicii, medicii și negustorii evrei ilustrează perfect călătoria de aproape 19 secole făcută de evrei de la distrugerea statului lor în timpul lui Vespasian până la reînființarea statului ca urmare a celui de-al doilea război mondial (1948). Realitățile politice, sociale și religioase ale secolului trecut (persecuțiile asupra evreilor care au precedat și însoțit a doua conflagrație mondială, precum și conflictul continuu din Fășia Gaza și Cisiordania) au generat așa cum era și normal numeroase poziții religioase interne cu privire la iudaism.

Primul război mondial a schimbat într-o manieră definitivă relațiile internaționale și evoluția scenei internaționale pe întreaga durată a secolului XX (mai ales că germenii celei de a doua conflagrație mondială se găsesc în felul în care au fost realizate tratatele de pace din 1919-1920). Majoritatea populației de evrei a fost susținătoare a germanilor pe perioada războiului pentru că luptau contra Rusiei. În aceeași perioadă, Marea Britanie a încercat să obțină sprijinul economic al evreilor pentru efortul de război. De asemenea, guvernul britanic a apelat la grupurile evreiești și pentru activități de lobby în favoarea intrării S.U.A. în război de partea Antantei.

Astăzi se știe că mai mulți oameni politici din Marea Britanie erau simpatizanți ai mișcării sioniste. În 1917, după ce armatele britanice în a căror componență activa și o legiune evreiască au învins trupele otomane din Palestina, lordul Balfour, ministrul de externe britanic a trimis o scrisoare lordului Rotschild care va rămâne în istorie sub numele de „Declarația Balfour”. Tema centrală a acesteia era manifestarea intenției Marii Britanii de a sprijini crearea unui stat evreu pe teritoriul Palestinei.

După încheierea războiului și după mai multe discuții a fost creat Mandatul britanic pentru Palestina, o împuternicire legală pentru administrarea Palestinei adoptată de Consiliul Ligii Națiunilor în data de 26 septembrie 1923. Pentru că S.U.A., în pofida principiilor enunțate de președintele Woodrow Wilson, nu au ratificat tratatele de pace ale sistemului Versailles și nici nu și-au oferit sprijinul pentru Liga Națiunilor, s-a hotârât semnarea unui tratat adițional cu Marea Britanie prin care statul nord-american susținea Mandatul britanic pentru Palestina. Prin prevederile acestuia a fost creată Agenția Evreiască pentru Palestina care, printre alte atribuții, supraveghea imigrația evreiască în Palestina și cumpărarea de terenuri de la localnicii arabi.

O serie de limitări politice au fost impuse arabilor din Palestina, încă majoritari, în timp ce procesul de creare al statului evreu era dublat de numărul de imigranți aflat în creștere. Primele valuri de evrei ajunși în perioada 1919-1923 au generat proteste ale populației arabe. Răspunsul autorităților britanice a fost adoptarea unui sistem de cote de imigrație. Astfel era limitat numărul anual de imigranți evrei care intrau în Palestina, excepțiile fiind reprezentate de evreii cu o ridicată disponibilitate financiară. Din cauza atacurilor arabe asupra localităților evreiești izolate și au fost create milițiile „Haganah”.

Societatea europeană interbelică devenea treptat una a contrastelor și problemele economice cu care se confruntau multe state, probleme care vor fi grav accentuate de marea criză economică au făcut posibilă dezvoltarea fără precedent a mișcărilor de extremă politică. Evreii au fost cei care au fost principalele victime ale antisemitismului din Europa care, după cum bine știm, s-a manifestat la apogeu prin holocaustul din perioada celui de-al doilea război mondial. Reacțiile antisemite au fost cele care au îngroșat numărul imigranților evrei din Palestina, însă un sfert dintre aceștia au părăsit teritoriul asiatic în următorii ani din cauza eșecului financiar suferit (din păcate pentru evrei, nu toate afacerile dezvoltate au avut succes).

Creșterea imigrației evreiești nu a putut rămâne fără reacție din partea populației arabe care a declanșat o revoltă ce viza încetarea adminstrației britanice. Răspunsul acesteia a fost sugestia creării unui teritoriu exclusiv evreiesc în Galileea și pe coasta vestică, acțiune care ar fi presupus un schimb de populație care ar fi rezolvat amestecul etnic. Soluția însă a fost respinsă categoric de arabi și nu a reușit nici măcar să obțină sprijinul populației evreiești.

După 1945, autoritățile britanice laburiste, tot mai conștiente de importanța petrolului arab pentru economica țării lor au micșorat considerabil sprijinul oferit evreilor din Palestina. În acest context, au fost inițiate o serie de acțiuni ale evreilor pentru obținerea independenței. Violențele evreiești și represiunile dure ale Marii Britanii au atras reproșuri din partea S.U.A. S-a hotârât ca problema Palestinei să fie responsabilitatea Organizației Națiunilor Unite.

În septembrie 1947, după ce O.N.U. împărțise India, s-a trecut și la împărțirea Palestinei în două state, unul evreu și unul arab, în timp ce Ierusalimul intra sub administrația Națiunilor Unite. Potrivit documentului, retragerea britanică urma să se producă la 1 octombrie 1948.

Decizia O.N.U. a fost criticată de țările arabe vecine Palestinei și la începutul lunii ianurie grupuri de voluntari arabi au ajuns în Siria pentru a forma Armata Arabă de Eliberare. În mai 1948, după ce utimele trupe britanice au părăsit Haifa, a fost declarată înființarea statului Israel, avându-l ca prim ministru pe Ben Gurion. Liderii S.U.A. și Rusia, Truman și Stalin au recunoscut oficial noul stat. Luptele dure izbucnite între evrei și arabi au dat câștig de cauză primilor, mult mai bine organizații. Victoriile evreiești au modificat raportul numeric al populației din noul stat (în timp ce imigrația evreiască creștea, arabii părăseau teritoriul palestinian).

În 1950, Israelul a promulgat „Legea Reîntoarcerii” care acorda tuturor evreilor și celor cu strămoși evrei și soțiilor lor dreptul de a locui în Israel și de a obține cetățenia. Timp de 20 de ani, aproximativ 850.000 de evrei din țările arabe au venit în Israel.

De-a lungul existenței sale, noul stat evreu a luat parte la o serie de conflicte din spațiul Orientului Apropiat, o parte dintre ele generate și de existența sa. În 1967, Israelul s-a simțit amenințat de politicile Egiptului și a lansat un atac preventiv asupra acestuia. Războiul de șase zile cum este cunoscut în istoriografie s-a încheiat cu victoria evreilor și cu ocuparea Cisiordaniei, Fâșiei Gaza, Peninsulei Sinai și a Podișului Golan. Pe 6 octombrie 1973, cu ocazia sărbătorii de Yom Kippur, armatele Egiptului și Siriei au lansat un atac supriză asupra Israelului, atac respins cu pierderi semnificative de trupele evreiești. Acordul de la Camp David din 1978 și tratatul dintre Israel și Egipt au soluționat problema Peninsulei Sinai (revenea Egiptului) și au deschis discuțiile cu privire la autonomia palestiniană din Cisiordania și Fâșia Gaza.

Organizația pentru Eliberarea Palestinei a lansat o serie de atacuri asupra unor obiective evreiești și a provocat incursiuni ale armatei statului evreu în sudul Libanului în 1978. Conflictele se vor continua în zonă și ultima fășie tampon a Israelului în Liban va fi abandonată abia în 2000. În pofida provocărilor lansate de Irak și O.E.P. pe durata războiului din Golf din 1991, Israelul nu se va implica în derularea ostilităților. Acordurile de la Oslo din 1992 au oferit Autorității Naționale Palestiniene dreptul de a guverna părți din Cisiordania și Fășia Gaza, în timp ce O.E.P. a recunoscut existența statului Israel și a promis încetarea terorismului. În 1994 a fost încheiat tratatul de pace dintre Israel și Iordania care normaliza relațiile dintre cele două state. În 2006 a izbucnit conflictul armat dintre Israel și trupele Hezbollah cunoscut sub numele de Al doilea război libanez, în timp ce în 2008 s-a încheiat un armistițiu cu Siria, prin medierea Turciei. Problemele în zonă sunt în continuare destul de grave, intifadele arabe generând mereu reacții rapide ale armateie evreiești care duc la conflicte scurte, însă destul de violente.

Problemele politico-religioase din zonă ale Israelului sunt evidențiate și prin relația pe care acest stat a avut-o de la înființarea sa cu Iranul.Pe durata regimului Pahlavi, începând cu anul 1948 când a fost proclamat statul Israel, relațiile acestuia cu Teheranul au fost apropiate și au ajuns inclusiv la elaborarea unor alianțe strategice, este adevărat, informale. Dorința liderului iranian de a moderniza Iranul pe care am amintit-o mai sus a făcut ca Israelul să reprezinte pentru Iran un partener care să îi ofere accese la piața economică și financiară evreiască din S.U.A. Statul evreu, în schimb, avea nevoie de aliați și relațiile diplomatice cu Iranul sunt încurajate de politica lui Ben Gurion care afirma că în lipsa unor legături cu proprii vecini, este întotdeauna de dorit să stabilești relații cu vecinii vecinilor. Amintirile evreilor despre persani erau pozitive, ei erau cei care îi eliberaseră din captivitatea babiloniană. Reacția populației față de colaborarea dintre cele două țări era una de aprobare; studenți iranieni au fost intruiți în Israel, iar experți evrei au ajutat la dezvoltarea Iranului în timpul reformelor șahului Pahlavi. Israelul a ajutat Iranul inclusiv în dezvoltarea industriei sale de armament și în crearea unei infrastructuri solide pentru industria petrolieră.

După instaurarea regimului islamist relațiile dintre cele două state s-au modificat radical. Treptat, Iranul a transformat conflictul arabo-israelian dintr-unul național-politic într-unul religios. Astfel încât, programul nuclear al Iranului, precum și sprijinul acordat de acest stat organizațiilor teroriste (Hamas, Hezbollah, spre exemplu) au făcut ca Israelul să declare că aceste acțiuni le consideră a fi atentate la siguranța statului și să devină principala voce anti-iraniană.

Politica Iranului de după 1979 nu a început însă din nimic, încă din timpul regimului șahului Pahlavi, o serie de proteste anti-israeliene avuseseră loc, majoritatea pe motive religioase, Khomeini fiind liderul acestora. Chiar și Pahlavi a început să se distanțeze din punct de vedere politic și economic de Israel în ultimii ani ai regimului său pentru a atenua izolarea Iranului între celelalte state musulmane (să nu uităm că Iranul nu este un stat arab și nici sunnit). Din punct de vedere al politicii externe, declarațiile violente la adresa Israelului au fost direcționate în special în scopuri de propagandă pentru a aduce Iranului o mai bună poziție în cadrul statelor arabe. Iranul nu a avut nicio intenție în a se declara deschis din punct de vedere militar ca un stat activ în problema palestiniană. Pentru regimul islamic de la Teheran, aceasta din urmă era în primul rând o problemă a Palestinei, apoi a statelor vecine și abia în al treilea rând o problemă a Iranului.

Israelul a trebuit să își refacă întreaga strategie de securitate după încetarea relațiilor de prietenie cu Iranul și s-a temut de o victorie rapida a Irakului în războiul dintre 1980 și 1988. Războiul rece dintre evrei și iranieni s-a încheiat în 1991. Destrămarea Uniunii Sovietice și înfrângerea Irakului în războiul din Golf au reașezat din punct de vedere strategic și militar statele Orientului Mijlociu. Iranul și Israelul fiind singurele două mari puteri. Retorica dintre cele două state a ajuns la apogeu atunci când Iranul a devenit pentru Israel exponentul de bază al terorismului internațional, astfel încât orice acțiune teroristă avea în mod cert legături cu Teheranul.

Anul 2012 a reprezentat o escaladare fără precedent a conflictului dintre Iran și Israel. În luna februarie au apărut primele discuții despre un posibil război între cele două state provocate de manevrele marinei iraniene din apropierea Siriei și de ineficiența sancțiunilor econimice cu privire la programul nuclear iranian. În septembrie-noiembrie au reapărut aceste materiale în presa internațională cu privire la un iminent război, materiale inflamate și de declarațiile belicoase ale mai multor lideri politici.

3.3. Religie și identitate națională în Balcani

Motto: Vedeți cât se vorbește în toată Europa despre noul regat grecesc și la Londra și la Paris se adună ajutoare pentru Grecia, dar despre sârbi nici măcar nu se pomenește, ca și când n-ar exista pe lume…grecii au prieteni și oameni ai lor în toată Europa care se străduiesc pentru ei și noutățile și diverse cărți le dau publicității în lumea întreagă. (din scrisoarea lui Vuk Karadzik către printul Milos Obrenovic la mijlocul anilor ’30 ai secolului al XIX-lea).

După căderea Imperiului Roman de Apus, moștenirea romană s-a continuat în est și a evoluat politic și religios, manifestându-se sub forma Imperiului Bizantin. De-a lungul istoriei sale, trei dintre dușmanii ”interni” ai Imperiului Bizantin au reprezentat o amenințare reală: bulgarii, sârbii și turcii. Înainte de evenimentele din 1453, turcii, popor asiatic nomad, creaseră mai multe state și imperii în spațiul dintre China și Europa Centrală. Turcii selgiucizi luaseră în stăpânire Mesopotamia și o mare parte din Anatolia, în epoca cruciadelor (secolele XI-XII). Bulgarii, sârbii, otomanii erau când dușmani, când aliați ai Constantinopolului, potrivit jocurilor diplomației bizantine. Statele lor nu corespundeau unor teritorii determinate, populațiile lor nu erau omogene din punct de vedere etnic, armatele lor erau mixte. Marii conducători ai acestor state balcanice arborau titluri care nu corespundeau unei singure ”naționalități”, regele bulgar Simeon (897-927), care a stăpânit o mare parte din Peninsulă Balcanică, se proclama ”bazileu al bulgarilor și al grecilor”. În aceeași manieră,Ștefan Dușan (1331-1355), rege sârb, încoronat în 1346 la Skopje (Üsküb), conducătoral unui stat care se întindea de la Dunăre până în Peloponez, era numit ”împărat al sârbilor și al grecilor”.

Turcii otomani participau de un secol la viața Bizanțului, fiind de partea unuia sau a altuia dintre candidații la succesiunea tronului bizantin și apărând interesele puterii imperiale împotriva ameințărilor externe. Din 1357, otomanii obținuseră fidelitatea vasalilor lui Dușan din Macedonia, a fărămițatei monarhii bulgare și chiar a celui care fusese împăratul Bizanțului, acum doar o umbră. Bătălia de la Kosovo din 1389, în care conducătorul Serbiei (Lazăr), aliat cu regele Tvrtko al Bosniei, a fost învins, nu a pecetluit soarta Balcanilor, însă a reprezentat eșecul lumii creștine de a crea o strucutură politică armată, unitară care să se opună turcilor otomani.

Împinse spre nord împotriva Ungariei, rămășițele regatului sârb au supraviețuit până în 1459. În 1463 a fost rândul Bosniei să fie cucerită. Numai Raguza (Dubrovnik) a fost salvată pentru a deveni o Elveție a secolului al XV-lea. Regatul ungaro-croat se dezmembra pe măsură ce amenințarea otomană se apropia. Când în 1526, turcii i-au învins pe unguri (maghiari) la Mohács, iar regele lor (Ludovic al II-lea) și-a găsit moartea fără să lase un moștenitor, preluarea habsburgică a ceea ce mai rămăsese din domeniile sale a fost validată prin alegerea lui Ferdinand de Habsburg ca rege al Ungariei și apoi al Croației.

Cucerirea otomană izolează aproape în totalitate peninsula balcanică de restul Europei și lumea ortodoxă de restul creștinătății. Odată cu trecerea secolelor, slăbirea puterii militare a otomanilor a permis unei alte puteri dinastice imperiale, aceea a Habsburgilor, să le uzurpe autoritatea în Balcani și să influențeze direct sau indirect peninsula. Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, amenințarea otomană fusese respinsă, majoritatea teritoriilor fostei coroane ungare recucerite, principatul vasal al Transilvaniei încorporat și alți slavi sudici aduși pe pământurile Habsburgilor. În istoria Imperiului Otoman, secolul al XVIII-lea a reprezentat momentul de început al ofensivei marilor puteri europene în aproape toate domeniile: de la militar, diplomatic și econimic la tehnic și cultural.

Este cunoscut faptul că în secolul al XIX-lea lupta popoarelor din centrul și sud-estul Europei pentru unitate și independență națională, pentru eliberarea de sub dominația imperiilor vecine (otoman, rus și austriac) a cunoscut un puternic avânt. Sârbii (1804-1805), apoi românii și grecii au declanșat mișcările revoluționare (1821) conduse de Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti – pe teritoriul românesc a fost organizată și s-a desfășurat o parte din mișcarea de eliberare națională a grecilor. Grecia și-a obținut independența formală cu mult înaintea altor state din Balcani (1821-1830). Cu toate acestea, ”suveranitatea” sa a fost limitată chiar de la început de către puterile europene protectoare și prin controlul financiar impus la sfârșitul secolului XIX. Unirea principatelor române Moldova și Țara Românească în 1859 și afirmarea tot mai puternică a României pe plan internațional a constituit un important element de sprijin și de stimulare a luptei de eliberare a popoarelor din Peninsula Balcanică.

Revoltele cu caracter național ale bulgarilor, sârbilor și muntenegrenilor din anii 1875-1876 au fost sprijinite de poporul român și tacit chiar și de oficialități. Astfel, România a permis trecerea pe teritoriul ei a voluntarilor plecați din Rusia spre Serbia, înrolări de voluntari sârbi și bulgari de pe teritoriul românesc, a permis tranzitul de armament rusesc către Serbia și a oferit adăpost refugiaților sârbi (1876).

După tratatul de pace de la San Stefano încheiat între Rusia și Imperiul Otoman, marile puteri, ignorate într-o chestiune cu implicații profunde în politica europeană, și-au arătat nemulțumirea, solicitând în frunte cu Marea Britanie și Austro-Ungaria convocarea unui alt congres pentru a-și da consimțământul în privința noilor modificări survenite în sud-estul Europei. Rusia a fost silită să cedeze în fața presiunilor puterilor occidentale și la 1/13 iulie 1878 s-au deschis la Berlin lucrările unui nou congres de pace.După congresul de pace de la Berlin, situația politică europeană se schimbă în linii mari. România devine independentă, Serbia începe să se îndepărteze de Rusia și se apropie de Austro-ungaria, lucru ce determină o acțiune similară austro-ungaro-română. România devine după 1878 un pion strategic al alianțelor bismarckiene de izolare a celor doi mari dușmani ai Germaniei și Austro-Ungariei: Franța și Rusia.

La începutul secolului XX, procesul de ieșire al popoarelor creștine de sub lunga dominație otomană începuse, dar nu era terminat. Imperiul Otoman fusese slăbit ca urmare a războiului italo-turc din 1911, pe cand guvernele țărilor creștine din Balcani se întăreau în permanența: Bulgaria devine regat în 1908, după unirea cu Rumelia, iar Serbia își va reîndrepta atenția spre conaționalii săi din teritoriile ocupate de otomani, fiind constrânsă de climatul internațional să accepte anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria. Problema cea mai complicată rămânea cea a Macedoniei, un teritoriu disputat de Serbia și Bulgaria, și care nu putea fi împărțită din punct de vedere etnic din cauza eterogenității sale.

Anul 1911 devine unul critic pentru Balcani: izbucnirea războiului italo-turc dă curaj bulgarilor și sârbilor de a încheia o alianță contra Imperiului Otoman, iar bulgarii încearcă să obțină promisiuni de neintervenție din partea românilor. Începând cu 9 octombrie, Imperiul Otoman se află în război cu Muntenegru, ceea ce determină, la 30 octombrie, intrarea în război și a celor trei state balcanice, cu scopul declarat de a-și elibera conaționalii și de a unifica teritoriile cucerite. În urma înfrângerii, sub medierea marilor puteri europene, Imperiul Otoman pierdea aproape toate teritoriile sale europene și situația insulelor din Marea Egee urma să fie rezolvată de Marile Puteri.Al doilea război balcanic izbucnește la 30 iunie 1913 când Bulgaria, fără declarații de război, își atacă foștii aliați. Tratativele de pace vor avea loc la București pe10 august 1913, frontiera româno-bulgară devenind linia Turtucaia-Balcic. Bulgaria pierde mare parte a teritoriilor cucerite în primul război balcanic și pierde și ieșirea la Marea Egee.

Sfârștiul războiului mondial a găsit un continent european devastat din cauza unui conflict fără precedent în istoria umanității și de bolile care au izbucnit imediat după finalizarea acestuia. Sistemul tratatelor de pace de la Versailles din perioada 1919-1920 care a încercat să consituie un echilibru politic care să prevină o asemenea catastrofă a stat sub imperiul discursului președintelui american Woodrow Wilson. Acest discurs continua peste timp și completa echilibrul de putere instaurat la Viena în 1815, ținând cont de ceea ce se întâmplase în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adică de triumful naționalismului. Wilson a atras atenția Europei cu privire la necesitatea reconstruirii continentale pe baza dreptului națiunilor de a se guverna singure, mai ales că finalul războiului mondial la care se adăuga declanșarea revoluției bolșevice consfințise destrămărea celor trei mari imperii multinaționale: Imperiul Rus, Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar.

În cadrul acestor contexte politice și diplomative internaționale, prin prevederile sistemului de pace de la Versailles a fost creat Regatul sârbilor, croaților și slovenilor care va deveni Iugoslavia. După cel de-al doilea război mondial, statul iugoslav va intra, fără să dețină vreun control asupra acestei situații, în sfera de influență a comunismului.La finalul secolului, s-a decis că vremea acestui sistem promovat dinspre Rusia, începând cu 1917, a trecut și revenirea Iugoslaviei la democrație s-a produs într-un context internațional total schimbat față de perioada interbelică.

Cuprinsă din șase republici (Serbia, Croația, Muntenegru, Slovenia, Macedonia, și Bosnia-Herțegovina) și două regiuni autonome (Vojvodina și Kosovo), având un număr de 23 de milioane de oameni, Iugoslavia era o federație multietnică în care majoritatea diferențelor identitare nu erau culturale ci religioase. Dintre toate aceste republici iugoslave, cea mai elocventă în acest sens era Bosnia-Herțegovina, majoritar musulmană (un stat în care se regăsesc și cele două mari grupări creștine: catolicii-croații și ortodocșii-sârbii).

Eșecul refacerii rapide a economiei și construirea unor proiecte utile care să încurajeze guvernarea democratică a întregii țări a generat reizbucnirea vechilor diferențe dintre croați și sârbi din perioada interbelică. Rolul celor doi lideri, Franjo Tudjman și Slobodan Milosevic în acest conflict nu este deloc de neglijat.

Desigur, un rol principal într-un conflict îl va avea întotdeauna factorul economic. Și în cazul Iugoslaviei acesta s-a manifestat sub aspectul decalajului economic dintre republici. Pe aceste diferențe de dezvoltare au fost construite mesaje naționaliste puternice, în timp ce solidul filon identitar care este religia a accentuat și el dorința de separare. La alegerile de la sfârșitul anului 1990, în Bosnia-Herțegovina principalele voturi au revenit unor partide naționaliste, precum SDA (Partidul Acțiunii Democratice) – partidul musulmanilor; SDS (Partidul Democrat Sarb) și HDZ (Partidul Democrat Croat). Politicile naționaliste ale sărbilor și croaților erau, din păcate, separaționiste, pe criterii etnico-religioase. Prin urmare, celelalte două state Serbia și Croația s-au implicat activ în acest proces politic care a scindat Bosnia-Herțegovina și a provocat în final războiul din perioada 1992-1995.

Războiul din Bosnia a fost urmarea independenței proclamate în 1991 de Slovenia și Croația. Ca urmare a acestor două evenimente, conflicte armate au izbucnit în interiorul celor două state: guvernul croat s-a confruntat cu revolta sârbilor Krajina, în timp ce slovenii au luptat contra armate sârbă. Comunitatea Europeană va recunoaște independența celor trei state foste iugoslave și va impune sacțiuni economice Serbiei. ONU și NATO trimit primele trupe de menținere a păcii în Bosnia la sfârșitul anului 1992 și în F.Y.R. Macedonia, în timp ce apar primele avertismente pentru Serbia cu privire la situația din Kosovo. În anii următori, luptele sârbilor bosniaci cu autoritățile statele și cu trupele de menținere a păcii sunt din ce în ce mai violente și sunt întrerupte de scurte armistiții. Diversele grupuri de mediere occidentale sunt incapabile să găsească o soluție agreată de ambele tabere și „eterna” variantă a dualității (două zone distincte din punct de vedere etnic și religios) promovată și în Palestina, după cum am arătat mai sus, nu mulțumește pe nimeni.

Războiul din Bosnia-Herțegovina este primul care s-a manifestat ca o tipologie a noului război, din punct de vedere al mijloacelor de desfășurare, a scopurilor, precum și a implicării internaționale. Guverne, organizații internaționale de securitate, organizații nonguvernamentale și umanitare, trusturi mari de media, toate sunt acum parte a conceptului de război în ultra contemporaneitate. În plan imaginar, civic, prin modelele oferite de mass-media, prea mult bazate uneori pe modelul holliwood-ian (bun și rău, fără zone gri), naționalismul bun și cel rău, cel etnic și societatea civilă, distanța morală parcursă de purificarea etnică de la efect la cauză, acțiunea armată internațională pentru oprirea efectelor și construirea unor realități generice argumentate exclusiv pe conceptul drepturilor omului au fost deopotrivă aspecte care au condus la tragedia fostei lumi iugoslavă. Anii care au urmat au reprezentat transformarea lui Slobodan Milosevic și a Serbiei în inamicul comun al tuturor și au dus la bombardarea statului sârb și la transformarea Kosovo într-o zonă fără viitor asemănătoare Fâșiei Gaza. Astăzi, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina, Slovenia, Croația, FYR Macedonia sunt urmașele Iugoslaviei, construite ca state, mai mult decât oricând în istoria umanitatății, pe criterii religioase. Musulmani, creștini catolici și creștini orotdocși încă nu reușesc să găsească drumul către toelranță. Organizațiile internaționale încă nu pot corela politicile lor cu realitățile din Balcani, Orientul Mijlociu și Africa: faptul că religia este un segment fundamental al identității unui popor.

Puține sunt zonele pe glob a cărui istorie geopolitică să fie atât de complexă și de problematică așa cum sunt Balcanii. Elementele comune ale popoarelor acestor zone sunt începuturile traco-ilirice și apoi aflarea sub influența pax romana, sub dominarea bizantină și mai apoi sub stăpânirea Imperiului Otoman. Prin urmare, moștenirii creștin-ortodoxe i s-au adăugat teritorii catolice și musulmane, făcând ca începând cu secolul XIX principalele dispute să fie nu doar naționaliste și și religioase. Putem constata asta cel mai bine datorită evenimentelor din spațiul iugoslav din ultimele două decenii. Cele trei religii se regăsesc în diferite proporții în același stat în cazurile Albaniei, Bosniei și Herțegovinei, provinciei Kosovo, Republicii Macedonia și Serbiei. Astăzi, se consideră că țări balcanice prin definiție sunt Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Grecia, Muntenegreu, Republica Macedonia și Serbia. Croația și Slovenia sunt undeva la confluența dintre Europa centrală și Balcani, în timp ce România și Turcia nu sunt țări balcanice însă au puternice și importante influențe culturale datorită moștenirii comune.

3.4. Și dacă am rata momentul reconcilierii?

Catolici, ortodocși și protestanți, pe de o parte, șiiți și suniți, pe de alta, evrei moderați și evrei ultraortodocși; iată o înșiruire de grupări religioase care au fărâmițat în timp comunitățile religioase ale celor trei religii monoteiste. Toți acești credincioși se luptă între ei și unii cu alții într-un context social și imaginar complex și adeseori de neînțeles. Identitatea națională, înțelegerea ad litteram a unor texte religioase, percepțiile eronate create în timp, refuzul dialogului deschis, credința oarbă sunt tot atâtea aspecte pentru care până în prezent religiile au generat în același timp și în aceeași măsură și unitate și dezbinare. Necesitatea unității în interiorul aceleiași religii și deschiderea trialogului religios pentru soluționarea problemelor de pe planetă și a suferinței oamenilor este deja o nevoie fundamentală pentru viitorul omenirii. Cu referire la șansele unității creștine, fratele Roger de la Taize își manifesta îngrijorarea în discursul său adresat tinerilor din Milano în decembrie 1998:

Și dacă am rata momentul reconcilierii? Fără reconciliere, ce viitor ar mai avea această comuniune de iubire numită Biserică? Ecumenismul stagnează atunci când permite crearea de căi paralele care, implicit, nu se pot întâlni și vor duce până la urmă la epuizarea forțelor vii ale apelului la reconciliere. Este ca și cum niște trenuri ar merge pe linii alăturate; se opresc din când în când pentru ca oamenii să se poată întâlni, apoi fiecare se urcă în trenul lui. Tot amânând reconcilierea, ecumenismul, fără să își dea seama, ar putea să nască speranțe deșarte. Și cine ar îndrăzni să conducă tinerele generații spre ceva iluzoriu? Când nu se concretizează în reconcilieri, vocația ecumenică nu duce nicăieri, iar flacăra se stinge.

De la ecumenism la dialog interreligios sau la trialogul religiilor monoteiste pentru a ne referi la subiectul lucrării noastre trecerea este firească și presupune înainte de toate recunoașterea diversității și promovarea unei atitudini de deschidere spre religii și culturi prea multă vreme considerate ostile, inferioare și străine. Iar primul pas ar fi poate desolidizarea completă a fiecărei religii de război. Hans Kung afirma că „nu poate exista pace între națiuni fără pace între religii. Nu poate exista pace între religii fără un dialog între religii. Nu poate exista dialog între religii fără cercetarea fundamentelor teologice”.

În aceeași direcție a stabilirii de noi începuturi pentru religii și popoare, în 1970, la Kyoto, se deschideau lucrările Conferinței mondiale a religiilor pentru pace, aproape în totalitate necunoscută într-un occident prea concentrat asupra luptelor dintre state și religii. Decenii mai târziu, în 1999, în Piața San Pietro din Roma la ceremonia de încheiere a unei întâlniri interreligioase, în prezența lui Tenzin Giatso, actualul Dalai Lama, și a papei Ioan Paul al II-lea s-au amestecat tichii de cardinali, kippa evreiești, turbane musulmane și robe galben-șofran.

De-a lungul veacurile de istorie umană, în spatele oricărei religii cu forme, doctrine și ierarhii a stat și va sta și în viitor omul religios. Omul tuturor epocilor și civilizațiilor care a căutat în rituri să găsească drumul spre sacru, acel spațiu unde întâlnește ceva mai mare decât el: ordinea universului și rațiunea lui de a trăi.

Considerăm că omul secolului XXI nu își permite să rateze momentul reconcilierii. El trebuie să acționeze pentru crearea unei societăți în care toleranța bazată pe acceptarea diversității și pe cunoașterea celuilalt, pe compasiune, pe milostenie, pe iubire și pe sacrificiul de sine pentru salvarea aproapelui să fie deasupra oricărei forme de limitare religioasă și de război sfânt. Încheiem cu cuvintele lui Nicolaus Cusanus: „Ce dorește o ființă vie dacă nu să viețuiască mai departe? Ce dorește cel care există dacă nu ca ființa lui să dăinuie mai departe? Tu (Dumnezeule) ești cel care dai viața și ființa. Tu ești cel pe care-l căutăm pe felurite căi și prin felurite rituri și pe care-l numim cu nume divine, căci, prin esență, rămâi necunoscut tuturor și inefabil”.

Concluzii

Toate cele trei religii monoteiste sunt religii ale Cărții și ale Legii care la un moment dat pe parcursul evoluției lor au teoretizat și justificat conceptul de război sfânt. Dumnezeu este cel care printr-un act asumat își relevă misterele unui om ales datorită virtuților sale căruia îi dictează normele care vor constitui respectiva religie. Iudaismul este o religie bazată pe atotputernicia și gelozia lui Dumnezeu.Primele sinteze religioase care vor transforma relația dintre Dumnezeu și evreu și întreg cultul ebraic sunt legate de momentul în care evreii devin un popor sedentar și apar primele sincretisme religioase. Întâlnim în această perioadă a existenței statului iudaic considerată a fi a judecătorilor, conceptul de război construt în jurul ideii de a ocupa teritoriul sfânt promis lor de către zeitate. Dumnezeul evreilor este atât creator, cât și judecător potrivit dreptății sale. La originea socială a cultului iudaic stă întâi de toate frica de Iahve materializată în supunerea totală față de acesta prin respectarea întocmai a Torei (Legea- normele religioase și de cult transmise evreilor de Yahve). Dumnezeu pedepsește pe cei care nesocotesc și încalcă Legea, însă este, în același timp și milostiv cu poporul său ales. Condițiile istorice cu care s-a confruntat poporul evreu au făcut ca dintre misiunea universală a iudaismului și versiunea sa strict națională să fie decisivă cea din urmă care edifica o teologie a poporului ales căruia îi menținea existența.

Deși este în primul rând o religie a cărei succes în rândul maselor a fost asigurat de relatările despre înfăpturile excepționale ale întemeietorului ei, Iisus din Nazaret, nu ne plasăm deloc în afara adevărului istoric dacă apreciem că principalul miracol al creștinismului este însuși existența lui. Creionarea biografiei sale în cadrul teologiei creștine, începând cu evangheliile și mai apoi cu lucrările lui Pavel ne pun în lumina cercetării un mit frecvent, indiferent de timp și spațiu: cel al uniunii dintre o muritoare și o zeitate. iturile cu semizei și triadele religioase sunt specifice întregii antichități. Prin acțiunile sale, Iisus este și medic și taumaturg, vindecător deopotrivă și al sufletului și al trupului.Sursa și temelia religiei creștine este fără îndoială învierea lui Iisus care s-a produs la trei zile după moartea și îngroparea sa. Mormântul gol (aflat sub paza soldaților romani) și numeroasele apariții ale sale după moarte vin să ateste realitatea învierii. Înfricoșați după evenimentele care au dus la condamnarea și uciderea învățătorului lor, apostolii stăteau ascunși și tocmai în aceste condiții Sfântul Duh s-a pogorât asupra lor și la fel ca în cazul botezării lui Iisus, apostolii au devenit conștienți de destinul lor. Acela de a răspândi creștinismul în lume.O altă temă centrală a creștinismului este aceea a liberului arbitru. Lui Iisus i se relevă propriul destin și el este cel care și-l asumă în deplină cunoștință de cauză. Mesajele creștine erau orientate ideologic către anunțarea celei de a doua veniri a lui Iisus. Pentru creștini, lumea era la o răspântie, se apropia de sfârșit și credința în învățăturile lui Iisus puteau pregăti omul pentru venirea împărăției lui Dumnezeu.

Mesajul Coranului reprezintă un exemplu unic, politic și religios, care a permis crearea islamismului și a teocrației musulmane. Coranul integrează indivizii într-o comunitate religioasă numită umma. Mahomed a reușit prin intermediul mesajului promovat prin Coran să canalizeze energia consumată de arabi în luptele interne în scopul expansiunii externe, plasată ideologic sub necesitatea victoriei lui Allah asupra păgânismului. Prin Coran, Mahomed și urmașii lui au reușit să creeze națiunea arabă și să înnobileze limba arabă ca limbă liturgică și teologală. În textele Coranului găsim expresia cea mai pură a monoteismului absolut: Allah este Dumnezeu, singurul Dumnezeu, el este cu desăvârșire liber, omniscient și atotputernic; el este creatorul cerului și al pământului și a tot ceea ce există; el adaugă genezei tot ceea ce dorește. Viața religioasă este normată de cei cinci stâlpi ai credinței: șalat- rugăciunea canonică efectuată de cinci ori pe zi; zakat- pomana legiuită; șawm- postul din zori până în amurg din luna Ramadam; hagg-pelerinajul și sahadat sau procesiunea de credință care reprezintă repetarea formulei: Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah și Mahomed este trimisul său.

Sub conducerea urmașilor lui Mahomed sunt cucerite Siria (636), Antiohia (642), Imperiul Sasanid se destramă și în final este ocupat și Egiptul. Cartagina este cucerită în anul 694 și după doar șase decenii, islamul se întindea peste Africa de nord, Siria, Palestina, Asia mică, Mesopotamia și Irak. Cuceririle militare fără precedent ale arabilor cunosc limitele la jumătatea secolului al VIII-lea. În Europa, după cucerirea Spaniei, arabii sunt învinși de armatele franceze la Poitiers și apoi decisiv la Tours în 733. În Asia, flota bizantină iese victorioasă din luptele cu arabii în 717, în timp ce turcii ocupă regiunea de pe Oxus.

Primele conflicte dintre creștini și musulmani după epoca marilor cuceriri arabe sunt cruciadele, demersuri politice și economice ale papalității și ale occidentului, justificate ideologic prin acțiunea de credință a eliberării teritoriilor sfinte de sub ocupația necredincioșilor. Cruciadele mai pot fi supuse analizei istorice și din punct de vedere al războiului sfânt, al acelui război purtat în numele sau în folosul unei puteri spirituale. Începând cu Sfântul Augustin, inclusiv teologia creștină s-a aplecat asupra problematicii definirii războiului just din punct de vedere moral, juridic și teologic. Grigore cel Mare este cel care extinde sfera războiului sfânt și la aspectul spiritualului: el scrie despre un război misionar prin care creștinismul să fie răspândit în toate țările. În timp, o serie de cuceriri militare capătă valențe religioase, iar războinicii care le obțin devin atleți ai creștinătății Imaginarul cruciadei este construit în jurul implicării directe a lui Dumnezeu în favoarea creștinilor în lupta lor pentru eliberarea Bisericii Sale din Ierusalim. Scrierile fac referiri la Oastea Domnului, Războiul Domnului, drumul sfânt, Orașul sfânt etc. Victoriile creștine sunt dovada relizării intențiilor divinității sub formula „este voia Domnului”. Biserica Catolică putea prescrie puterii laice dreptul de a-i pedepsi pe ucigași, pe profanatori, pe schismatici și pe toți cei care intrau în conflict cu lucrurile și cu persoanele sfinte.

Începuturile primei cruciade unesc, într-un mod neplăcut, toate cele trei religii despre care facem mențiune în această lucrare. În avântul lor de a se război cu musulmanii pentru eliberarea Ierusalimului și pentru gloria lui Hristos, o serie de cruciați devastează teritoriile Europei cu intenția clară de a-i pedepsi pe cei care au produs patimile lui Iisus: evreii. Din punct de vedere religios și ideologic, pentru creștinii evului mediu, Vechiul Testament era permanent retrăit astfel încât pelerinajul cruciat devine un nou exod, iar cruciații sunt un nou popor ales. Un alt aspect important al cruciadelor a fost ciocnirea dintre cele două civilizații: creștină și musulmană. Este pentru prima dată când Europa și Asia sunt față în față, când se luptă și când, după două secole, ajung să se respecte reciproc. Sau, dacă nu să se respecte, să își dorească să afle cât mai multe unii despre alții.

Etnia, geografia, politica, economia și religia sunt filoane identitare care cu greu pot fi separate atunci când facem o analiză a lumii arabo-islamice. Din Turcia până în Yemen, din Egipt în Iran și mai apoi spre Asia Centrală și spre Europa Balcanică, aria geopolitică arabo-islamică este într-o permanentă căutare de repere. Spațiul istoric și geografic al islamului este unul al mărilor și al deșertului. Civilizația sa este una axată pe cucerirea solului și stăpânirea apei. În această lume aflată în căutarea echilibrului ideal între viața sedentară și cea nomadă, deșertul și pustiul au reprezentat un spațiu-tampon, precum și un loc al revelațiilor divine. Este de remarcat cum atât evreii, cât și musulmanii se revendică din punct de vedere național și religios în urma unei exod.

În acest univers controlat de deșert, orașul devine un punct de plecare pentru dezvoltarea unei civilizații. Se poate observa cum în ultimele trei decenii, luptele religioase și politice ale Orientului Mijlociu au loc în orașe.O analiză cu totul specială a orașului este cea pe care o putem face Ierusalimului. Cetatea sfântă pentru trei credințe, fiecare în parte revendicându-l.După distrugerea orașului ca urmare a revoltei evreiești de cătra armatele romane, el a fost reconstruit și a fost martor al cultelor romane, în special începând cu domnia lui Hadrian. Diaspora evreiască și mai apoi și creștinismul au construit imaginea celestă a orașului Ierusalim care era imposibil de distrus. Prin urmare, Ierusalimul este oraș sfânt pentru iudaism, creștinism și islamism pentru evenimente religioase importante care au avut loc pe teritoriul său, însă și pentru evenimente care vor avea loc într-un viitor proorocit de religii.

Destinul istoric al popoarelor a făcut ca islamismul și iudasimul să intre în conflict și să prefere în jocul politic și religios armele în detrimentul toleranței. Astăzi, Iranul și Israelul reprezintă vârfurile de lance ale acestui conflict. Anul trecut a reprezentat o escaladare fără precedent a conflictului dintre Iran și Israel. În luna februarie au apărut primele discuții despre un posibil război între cele două state provocat de manevrele marinei iraniene din apropierea Siriei și de ineficiența sancțiunilor economice cu privire la programul nuclear iranian. În septembrie-noiembrie au reapărut aceste materiale în presa internațională cu privire la un iminent război, materiale inflamate și de declarațiile dure ale mai multor lideri politici aparținând celor două state.

O altă direcție a conflictelor religioase este cea sud-est europeană. Puține sunt zonele pe glob a cărui istorie geopolitică să fie atât de complexă și de problematică așa cum sunt Balcanii. Elementele comune ale popoarelor acestor zone sunt începuturile traco-ilirice și apoi aflarea sub influența pax romana, sub dominarea bizantină și mai apoi sub stăpânirea Imperiului Otoman. Prin urmare, moștenirii creștin-ortodoxe i s-au adăugat teritorii catolice și musulmane, făcând ca începând cu secolul XIX principalele dispute să fie nu doar naționaliste și și religioase. Putem constata asta cel mai bine datorită evenimentelor din spațiul iugoslav din ultimele două decenii. Musulmani, creștini catolici și creștini orotdocși încă nu reușesc să găsească drumul către toleranță. Organizațiile internaționale încă nu pot corela politicile lor cu realitățile din Balcani, Orientul Mijlociu și Africa: faptul că religia este un segment fundamental al identității unui popor.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări speciale:

Amina Adil, Hajjah, Muhammad, the Messenger of Islam: His Life & Prophecy, ISCA, 2002

Asbridge, Thomas, The First Crusade: A New History, Oxford University Press, 2005Baker- Aube, Pierre, Godefroy de Bouillon, Fayard, 1985

Bayme, Steven, Understanding Jewish History. Text and Commentaries, KTAV Publishing House, 1997

Bonner, Michael, Jihad in Islamic History: Doctrines and Practice, Princeton University Press, 2008

Booth, Ken, The Kosovo Tragedy: The Human Rights Dimensions, Routledge, 2012

Bredero, Adrian H., Bernard Of Clairvaux, Continuum International Publishing Group, 2004

Brian, Nicholas J., Manichaeism: An Ancient Faith Rediscovered, Continuum International Publishing Group, 2011

Burg, Steven L., Shoup, Paul S., The War in Bosnia-Herzegovina: Ethnic Conflict and International Intervention, M.E. Sharpe, 2000

Camous, Thierry, Orienturi/Occidenturi. 25 de secole de războaie, București:Editura Cartier, 2009

Casarella, Peter J., Cusanus:A Legacy of Learned Ignorance, CUA Press, 2006

Chican, Dumitru, Jihad sau drumul spre Djanna, București: Editura Corint, 2011

Ching, Jackie, Ching, Jacqueline, Genocide and the Bosnian War, The Rosen Publishing Group, 2008

Costen, Michael, The cathars and the Albigensian Crusade, Manchester University Press, 1997

COT Institute for Safety, Security and Crisis Management, Terorism and Media, 23 July 2008

Crone, P., Meccan Trade and the Rise of Islam, Gorgias Press LLC, 2004

Cruciadele, București:Editura Artemis, f.a

Delumeau, Jean În așteptarea zorilor. Un creștinism pentru mâine, Iași: Polirom, 2006

Dixon, C. Scott, Protestants: A History from Wittenberg to Pennsylvania 1517 – 1740, John Wiley & Sons, 2010

Eliade, Mircea Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, București: Editura Științifică, 1991

Idem, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1986

Idem, Istoria credințelor și ideilor religioase, volumul III, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1988

Erickson, Millard J., Teologie creștină, Oradea: Editura Cartea Creștină, 2004

Idel, Moshe, Kabbalah in Italy, 1280-1510: A Survey, Yale University Press, 2011

Idem, Hasidism: Between Ecstasy and Magic, SUNY Press, 1995

Ferchedău-Muntean, Marga (edit.), Terorismul. Istoric, forme, combatere, București: Editura Omega, 2001

Fichtenau, Heinrich, Heretics and Scholars in the High Middle Ages: 1000-1200, Penn State Press, 2000

Hastings, Adrian, A World History of Christianity, Wm. B. Eerdmans Publishing, 2000

Hogg, David S., Anselm Of Canterbury: The Beauty Of Theology, Ashgate Publishing, Ltd., 2004

Kaplan, Eran, Penslar, Derek J., The Origins of Israel, 1882–1948: A Documentary History, University of Wisconsin Pres, 2011

Katz, Steven T., The Cambridge History of Judaism: Volume 4, The Late Roman-Rabbinic Period, Cambridge University Press, 2006

Kazmierski, Carl R., John the Baptist: Prophet and Evangelist, Liturgical Press, 1996

Kent, Charles Foster, A History Of The Jewish People During The Babylonian, Persian And Greek Periods, Kessinger Publishing, 2004

Klein, Claude, Israel. Statul evreilor, București: Editura Bic All, 2003

Lancel, Serge, St. Lancel, Hymns Ancient & Modern Ltd, 2002

Lopez, Kathryn Muller, Penny, Donald N., Jonas, W. Glenn JR., Christianity: A Biblical, Historical, and Theological Guide for Students, Mercer University Press, 2010

Madden, Thomas F., The New Concise History Of The Crusades, Rowman & Littlefield, 2005

Malamat, Abraham, Ben-Sasson, Haim H. A History of the Jewish People, Harvard University Press, 1976

McGrath, Alister E., Christianity: An Introduction, John Wiley & Sons, 2006

Mullett, Michael A., Martin Luther, Routledge, 2004

Obolensky, Dmitri, The Bogomils: A Study in Balkan Neo-Manichaeism, Cambridge University Press, 2004

Omer, Ahmed, Prophet Muhammed: His Life and Times, AuthorHouse, 2011

Pappe, Ilan, A History of Modern Palestine: One Land, Two Peoples, Cambridge University Press, 2006

Peters, Edward, Heresy and Authority in Medieval Europe, University of Pennsylvania Press, 2011

Porter Berkey, Jonathan, The Formation of Islam: Religion and Society in the Near East, 600-1800, Cambridge University Press, 2003

Randell, Keith, Luther și Reforma în Germania. 1517-1555, București: Editura All, 2002

Riley-Smith, Jonathan, The Oxford Illustrated History of the Crusades, Oxford University Press, 2001

Robson, Michael, The Franciscans in the Middle Ages, Boydell Press, 2006 

Roux, Jean-Paul, Istoria războiului dintre islam și creștinătate (622-2007), București: Editura Artemis, 2007

Rosemann, Philipp, Peter Lombard, Oxford University Press, 2004

Scholem, Gershom Gerhard, Sabbatai Sevi: Thcal Messiah 1626-1676, Princeton University Press, 1976

Stănciulescu, Mihaela, Biserici și tunuri. Dimensiunea religioasă a conflictelor din Balcani în perioada post-Război Rece, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2012

Stroup, George W., Calvin, Abingdon Press, 2009

Tellechea Idígoras, José Ignacio, Ignatius of Loyola: The Pilgrim Saint, Loyola Press, 1994

Tessler, Mark A., A History of the Israeli-Palestinian Conflict, Indiana University Press, 1994

Tugwel, Simon, Early Dominicans: Selected Writings, Paulist Press, 1982

Voss, Angela, Marsilio Ficino, North Atlantic Books, 2006

Ward, Benedicta, Anselm of Canterbury: his life and legacy, Society for Promoting Christian Knowledge, 2009

Wiles, Maurice, Archetypal Heresy: Arianism Through the Centuries: Arianism Through the Centuries, Oxford University Press, 1996

Wippel, John F., The Metaphysical Thought of Thomas Aquinas: From Finite Being to Uncreated Being, CUA Press, 2000

Woods, Richard, Meister Erckhart: Master of Mystics, Continuum International Publishing Group, 2011

Wright, Jonathan, Iezuiții. Misiune, mituri și istorie, București: Editura Curtea Veche, 2010

Lucrări generale:

Alizadeh, Saeed, Pahlavani, Alireza, Sadrnia, Ali, Iran: A Chronological History, Alhoda UK, 2004

Altman, Alexander, Frank, Daniel H. (editori), The Book of Doctrines and Beliefs, Hackett Publishing, 1946

Damean, Sorin Liviu, România și Congresul de pace de la Berlin (1878), București, Editura Mica Valahie, 2004

Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, București: Editura Sport-Turism, 1981

Dreyfus, F.G., Jourcin,A, Thibault, P., Milza, P., Istorie univerală, vol. 3 Evoluția lumii contemporane, București, Editura Univers Enciclopedic

Elias, Norbert, Procesul civilizării, 2 vol, Iași: Editura Polirom, 2002

Frazer, James George, Folclorul în vechiul testament, București: Editura Scripta, 1995

Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, trad. de Radu Carp, Editura Antet, 1998

Ilcev, Ivan, Are dreptate sau nu e patria mea! Propaganda în politica externă a țărilor balcanice (1821-1923), București, Editura Curtea Veche, 2002

Kissinger, Henry, Diplomația, București: Editura All, 2007

Linden, Stanton J., The Alchemy Reader: From Hermes Trismegistus to Isaac Newton, Cambridge University Press, 2003

Lowry, Richard S., The Gulf War Chronicles: A Military History of the First War With Iraq, iUniverse, 2008

Mantran, Robert, (coord.), Istoria Imperiului Otoman, București, Editura All, 2001

Milza, Pierre, Berstain, Serge, Istoria secolului XX, vol. 2-3, București, Ed. All, 1998

Moin, Baqer, Khomeini: Sign of God, I.B.Tauris, 1999

Oțetea, Andrei, Tudor Valdimirescu, București, Editura Științifică, 1971

Potter, David S., A Companion to the Roman Empire, John Wiley & Sons, 2009

Sirat, Colette, A History of Jewish Philosophy in the Middle Ages, Cambridge University Press, 1990

Stiles, Andrina, Imperiul Otoman. 1450-1700, Bucuresti, Editura All, 2000

Valdeon, Julio, Perez, Joseph, Julia, Santos, Istoria Spaniei, București: Editura Viga, 2011

von Balthazar, Hans Urs (editor), Origen, Spirit and Fire: A Thematic Anthology of His Writings, CUA Press, 2001

Waxman, Meyer, A History of Jewish Literature: From the Close of the Bible to Our Own Days. from the close of the Canon to the end of the twelfth century, volume I, Kessinger Publishing, 2003

Siteografie:

http://www.iranicaonline.org/articles/israel-relations-with-iran

http://articles.washingtonpost.com/2012-02-02/opinions/35443465_1_israeli-attack-israelis-fear-israelis-doubt

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/iran/9664725/Barack-Obamas-view-on-Iran-completely-different-from-Israels.html

http://www.u-s-history.com/pages/h2021.html

http://www.coloribus.com/adsarchive/prints/religious-tolerance-tolerance-9564505/

http://voiceseducation.org/category/tag/kosovo

http://www.faithfreedom.org/features/news/muslim-countries%E2%80%99-media-emphasized-on-jihad-during-ramadan/

http://www.usvetdsp.com/dec06/slide_hate/images/va%20jihad%20kid.jpg

LISTA ANEXELOR

Anexa I Jihad versus democrație și secularism

Anexa II Islamul va stăpâni lumea. Afiș dintr-o manifestară publică

Anexa III Jihadul este calea nostră. Afiș din Afghanistan din perioada Ramadamului

Anexa IV Victime ale războiului din Bosnia (1994)

Anexa V Toleranța ne poate ajuta pe toți (concept publicitar elvețian, 2007)

ANEXA I

Jihad versus democrație și secularism

Nu există nicio îndoială că principala amenințare la adresa hegemoniei islamice și a superiorității legii Șari’aîn socialitatea islamică vine din partea secularismului pe care America îl impune cu forța. Cruciații au declarat că, prin ocuparea Irakușui, secularismul va fi implementat în întreaga lume islamică.

Unul dintre cele mai nocive produse ale acestui secularism este democrația care abolește supremația legii islamice asupra societății. Coranul spune că nimeni în afară de Allah nu poate să poruncească, dar democrația afirmă dreptul majorității de comanda celorlalți. Iar secularismul înseamnă mai mult decât democrația, el înseamnă separarea religiei de stat, după principiul „dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Democrații seculariști vorbesc despre binefacerile capitalismului, despre drepturile femeii, egalitatea între femei și bărbați și egalitatea între religii, nefiind făcută nicio diferențiere între popoare după criteriul apartenenței religioase. Secularismul proclamă absolutismul libertății- de religie, de credință, de gândire, de comportament, de cunoaștere-, dreptul la orice, iar ființa umană este transformată din rob al lui Dumnezeu în animal condus de instincte. Putem vedea cum se trăiește astăzi în Statele Unite ale Americii și în Europa- un popor cufundat în decadență care nu cunoaște nicio barieră și nicio limită, servitor doar al propriilor sale dorințe și interese, animat doar de pofte, oportunist și avid chiar cu prețul sacrificării a milioane de vieți.

(…) Democrația este fructul stricat și bastardul secularismului pentru că acesta din urmă este o școală eretică prin care se urmărește ca religia să fie izolată de viață și de instituțiile statale. Democrația poate să fie regula după care statele și popoarele se conduc, dar ea nu este și nu va fi o regulă pentru Allah cel atotputernic, ci un instrument al tiranilor pentru manipularea și inducerea în eroare a maselor.

(…) Introducerea democrației în țările musulmane va fi un grav act de corupție. Jihadul trebuie să-și strângă rândurile și să lupte pentru ca națiunea să nu fie pervertită și condusă după canoanele democrației seculariste, potrivit povețelor date de imami, de membrii Shura, de ulemele musulmanilor și de poporul care luptă pe calea lui Dumnezeu. Islamul nu poate să trateze în mod egal pe cel învățat și pe cel ignorant, pe musulman și pe necredincios, pe cel pios și pe cel ipocrit, inclusiv atunci când este vorba de alegerile practicate în democrația secularistă carea alege oameni pentru a face legi. Singurul legiuitor este Allah, și nu omul. Aceasta înseamnă că democrația îl ridică pe om la rangul de Dumnezeu.

În al doilea rând, democrația este bazată pe ideea de libertate a religiei și a credinței care înseamnă că o persoană are dreptul să creadă în ceea ce dorește ea, după bunul-plac individual sau să-și aleagă religia care îi convine chiar dacă aceasta duce la postazie și la nesupunere față de poruncile lui Dumnezeu-unicul. În Islam, a renunța la religie pentru a trece la alta este un act care trebuie pedepsit cu moartea, așa cumne învață hadith-ul consemnat de Bukchari: „Pe cel care își schimbă religia să-l ucideți”.

În al treilea rând, democrația se bazează pe libertatea de vorbire și de exprimare chiar dacă această libertate presupune insulta și blasfemia la adresa Celui de Sus și a canoanelor credinței. În democrație nimic nu este sacru și intangibil, totul poate fi pângărit în numele libertății de exprimare.

În al patrulea rând, democrația are la bază separarea religiei de politică și de viață. Deci, după principiul „Dumnezeu cu ale sale, poporul cu ale lui”. Prin aceasta religia este redusă la simplul act al rugăciunii și al ritualului, neavând dreptul să fie prezentă în aspectele politice, economice, sociale care sunt exclusiv de competența și bunul-plac al „poporului”.

În al cincilea rând, la temelia democrației se află libertatea de asociere și constituire de grupuri, de partide politice etc., indiferent de religia, conștiința și standardele morale ale acestora. Este un lucru pe care Șari’a îl interzice pentru că o asemenea libertate înseamnă acceptarea voluntară a coexistenței celui credincios cu cel eretic.

În al șaselea rând, democrația obligă minoritatea să se supună voinței și regulilor majorității chiar dacă majoritatea a fost obținută prin fraudă și rea credință. Or aceasta oferă premisa însăși pentru respingerea de plano a democrației pentru că tot ceea ce este scris în Coran reprezintă cuvântul lui Dumnezeu adresat tuturor credincioșilor și nu porunca unui grup mai mare –chiar și necredincios- dată unui grup mai mic și executorie pentru acesta. Iar tot ceea ce vine în contradicție cu Coranul și cu tradiția este fals, un fals pe care nu toată populația planetei este obligată să îl accepte.

Anexa II

Islamul va stăpâni lumea. Afiș dintr-o manifestară publică

Anexa III

Jihadul este calea nostră. Afiș din Afghanistan din perioada Ramadamului

Anexa IV

Victime ale războiului din Bosnia (1994)

Anexa V

Toleranța ne poate ajuta pe toți (concept publicitar elvețian, 2007)