Structura Centrala Si Locala a Patriarhiei Romane din Perspectiva Principiilor Fundamentale Bisericesti

INTRODUCERE

Născută și dezvoltată odată cu poporul român, Biserica Ortodoxă Română, de-a lungul veacurilor și-a împletit destinele sale cu ale acestuia. Ctitorirea Patriarhiei Române era cinstirea după vrednicie a întregului nostru trecut bisericesc de lupte și de jertfe împotriva împilărilor îndurate de credincioși și de slujitori în decursul veacurilor, din partea celor ce năzuiau să-i abată de la dreapta credință. Era răsplătirea binevenită a noianului de suferințe, era recunoașterea faptelor de îndelungată milostenie, revărsată de mâna largă asupra ortodoxiei răsăritene, prigonită odinioară de musulmani. Se întâlnesc însă și „pliniri ale vremii", când puteri lăuntrice dau avânt unor fapte vrednice de pomenire, în fața cărora consternarea și admirația își definesc cel mai bine sensul lor. Poporul nostru în lunga și zbuciumata sa existență, cunoscând amărăciunea a tot felul de jigniri, a luptat fară încetare pentru libertate, independența și suveranitatea sa. Biserica Ortodoxă Română, luând pildă de la însuși Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat în om pentru a mântui pe om, s-a simțit întotdeauna integrantă în viața poporului nostru, pe ai cărui credincioși îi păstorește pentru a-i duce la mântuire, prin slujire nu prin stăpânire, însușindu-și în acest chip toate năzuințele lui înalte, slujindu-i cu sfințirea, învățătura creștină și îndemnul la săvârșirea faptei celei bune .

Înființarea Patriarhiei Române a fost primită ca un act firesc nu numai de către clerul și credincioșii noștri, dar și de celelalte Biserici Ortodoxe surori.

Înființarea Patriarhiei Române și înfăptuirea unificării bisericești au dus la o mai susținută lucrare internă a bisericii noastre, dar și la creșterea prestigiului ei în toată lumea creștină.

Prin acest act solemn se recunoștea și se cinstea de către întreaga ortodoxie vrednicia noastră românească în păstrarea statorinică a credinței curate în biserica noastră prin râvna credincioșilor și destoinicia slujitorilor altarului, precum și contribuția acestei Biserici la întocmirea și creșterea timpului ortodoxiei ecumenice, se recunoștea și se cinstea, cu alte cuvinte, întregul nostru trecut de jertfelnică dăruire pentru neam și pentru Biserica lui Hristos. Biserica Ortodoxă Română se arătase păstrătoare și apărătoare a dreptei credințe și susținătoare cu ajutoare materiale a Bisericilor Ortodoxe din Orientul Creștin – aflate în lipsă de suferință.

Rangul patriarhal este cel mai mare, cu întocmirea canonică a Bisericii. În vremea unității creștine l-au purtat cinci scaune episcopale, cele mai importante atunci. Prin hotărârile sinoadelor ecumenice, aceste scaune au fost distinse între celelalte cu titluri, cu drepturi și cu privilegii deosebite. S-a constituit astfel „patriarhia bisericească”, tipică și firească pentru dezvoltarea și organizarea Bisericii în lumea creștină veche. Titlul și numărul patriarhatelor nu era limitat prin vreun canon. Se înțelegea, însă, că acest rang nu se poate recunoaște decât în Biserici importante prin număr și rol în sânul creștinismului. În cadrul imperiului romano-bizantin, numărul patriarhatelor nu putea crește. El corespundea unei situații și organizații geografice, politice și bisericești statornicite.

Este adevărat că înființarea Patriarhiei Române a dat Bisericii noastre un prestigiu și o autoritatea sporită nu numai în cadrul Ortodoxiei, ci, am putea spune, că în întreaga lume creștină. Însă nu mai este o taină pentru nimeni faptul că felul cum a fost organizată la început, treapta de Patriarh era mai mult un simbol, cu nume răsunător, dar lipsită de orice autoritate canonică.

Înălțarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhat nu s-a făcut la întâmplare, nici ca urmare a vreunei dorințe de mărire a unei persoane. Ea a devenit o necesitate istorică, în condițiile în care biserica rusă s-a prăbușit în urma evenimentelor petrecute în Rusia, în octombrie 1917. În acest context, s-a ținut seama și de faptul că, drept consecință a realizării noului vis al unificării naționale, poporul român, născut popor creștin, a devenit o forță în această parte a Europei, ca și între popoarele creștin-ortodoxe, din cadrul Bisericii Răsăritului.

Autocefalia obținută la 25 aprilie, în urma unor lungi și necurmate lupte duse deopotrivă de ierarhia Bisericii noastre și de autoritatea de stat, este piatra unghiulară care a stat la baza edificării Patriarhiei Române, înființată în anul 1925, precum și a dezvoltărilor ulterioare, care au dat Bisericii noastre un prestigiu de neegalat în lumea ortodoxă actuală . Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a existat așadar din cele mai vechi timpuri ale existenței sale, fiind proclamată oficial în 1864 în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dar recunoscută formal de Patriarhia ecumenică abia la 25 aprilie 1885. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost proclamată în țară, de Stat și de Biserică deopotrivă, iar Patriarhia ecumenică a fost pusă în fața unui fapt împlinit, cerându-i-se doar o confirmare a unei stări de lucruri existente, întrucât Constantinopolul deținea întâietatea de onoare în rândul celorlalte Biserici Ortodoxe surori.

După ce, în urma primului război mondial, s-a încheiat procesul de formare a statului național unitar român i-a urmat și o nouă organizare a Bisericii sale. Căci și de astă dată, ca și în trecut, între aceasta – organizarea bisericească din anii 1919 — 1925 și între momentul politic de seamă: desăvârșirea unificării statului național român, petrecut în viața neamului nostru în anul 1918, este o strânsă legătură, prima fiind o unire firească a celei de a doua.

Această situație nefirească nu putea să dureze. De aceea, la scurt timp după desăvârșirea Unirii de la 1918 au început să se ridice glasuri, nu numai din partea oamenilor Bisericii, ci și din cea a mirenilor, care cereau o organizare unitară pentru întreaga Biserică Ortodoxă.

În vederea întăririi unificării noastre bisericești, dar și pentru creșterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în toată lumea creștină, s-a pus așadar și problema ridicării la demnitatea de Patriarhie.

Am putea spune că discuțiile purtate în vederea unificării bisericești, mergeau în paralel cu propunerile făcute pentru înființarea patriarhiei.

Vechimea creștinismului la poporul nostru românesc, care e tot atât de adâncă ca și așezarea coloniștilor romani, sau mai bine a strămoșilor noștri pe pământul Daciei, originea apostolică a acestui creștinism care după tradiție a fost propăvăduit de aici de Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat, crearea pe la sfârșitul secolului al III-lea a celui dintâi centru de organizare și administrație bisericească creștină la noi, la Tomis, Constanța noastră de astăzi, statornicia în credința ortodoxă – uneori mergând chiar până la mucenicie – a strămoșilor noștri, lăsându-ne-o nouă urmașilor ca o scumpă și sfântă moștenire, apărarea în unele cazuri, nu numai din Orient ci și din Occident, de invaziunile sălbatice și barbare ale necredincioșilor, de către unii voievozi români și de norodul peste care aceștia oblăduiau. Acest lucru se impunea înainte de toate, datorită faptului că în decursul veacurilor Țările Române și Biserica Ortodoxă Română au depus cele mai însemnate jertfe materiale pentru sprijinirea și chiar pentru salvarea existenței atâtor așezăminte bisericești ortodoxe din Balcani și Orientul Apropiat, căzute sub stăpânire turcească.

Ani de-a rândul în Țările Române s-au tipărit cărți pentru aceste popoare ajutate de români și pentru ierarhiile lor bisericești, s-au tipărit astfel cărți în limbile greacă, slavă, care apoi erau trimise în țările respective. Mulți ierarhi străini stăteau foarte mult în Țările Române, încât putem spune chiar că aceștia locuiau la noi și doar din când în când mai făceau câte o vizită prin eparhiile lor. Aceste vizite fiind făcute doar ca oaspeți plecați pentru un timp din Țările Române.

După 1918 a crescut și prestigiul țării care după atâtea jertfe de sânge în cursul primului război mondial, izbutise să-și realizeze integritatea statală prin alipirea Transilvaniei și a celorlalte ținuturi românești.

Biserica Ortodoxă Române număra acum peste 14 milioane de credincioși cu 5 mitropolii și 18 eparhii – fiind cea mai numeroasă Biserică Ortodoxă, după cea rusă, care trecea însă atunci prin multe frământări.

Trebuie menționat și faptul că mitropoliții de pe vremuri ai țării s-au bucurat de prețuire și cinste deosebită din partea celorlalte Patriarhii și Biserici Ortodoxe, fapt care îi îndreptățea la această vrednicie aleasă. Iar dacă n-au cutezat să dobândească în veacurile trecute recunoașterea treptei de patriarh pentru Biserica românească, a fost, fie din pricina nestatorniciei vremurilor, fie a potrivniciilor omenești.

Este drept însă că celelalte popoare ortodoxe din vecinătatea noastră, lucrând cu mai multă îndrăzneală și folosind împrejurări mai prielnice, au izbutit să-și înfăptuiască mult mai timpuriu decât noi organizații ierarhice bisericești pe care apoi le-au ridicat la treapta înaltă de Patriarhii. Astfel, bulgarii, încă de la începutul secolului al X-lea, sub țarul lor Petru, au proclamat patriarh pe arhiepiscopul Damian de Dâstor. Sârbii, a căror vedere politică înflorește în cursul secolului al XIV-lea, pe vremea țarului Ștefan Dușan, au ridicat și ei pe mitropolitul Ioanichie de Ipek în scaunul de patriarh. De asemenea, rușii au creat în anul 1589 Patriarhia de la Moscova, desființată de Petru cel Mare în 1721 și reînființată apoi în 1918, după prăbușirea țarismului. Trebuie menționat însă și faptul că Patriarhia ortodoxă sârbă avea numai 7 milioane de credincioși, fară să vorbim de „Patriarhiile apostolice” (Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) care numărau chiar câteva zeci de milioane. Deci, Biserica Ortodoxă Română nu putea rămâne în stare de inferioritate față de alte Biserici Ortodoxe. Se adaugă și faptul că Biserica romano-catolică avea o Arhiepiscopie la București, iar cea greco-catolică era constituită într-o provincie mitropolitană. Se impunea deci ca Biserica Ortodoxă, socotită de Constituția din 1923 ca dominantă și ca Biserică „oficială” a statului de atunci, să fie ridicată la suprema treaptă ierarhică în Biserica Ortodoxă.

În afară de aceasta, Biserica Ortodoxă Română avea acum două facultăți de teologie (în 1926 s-a creat a treia), cinci academii teologice, numeroase seminarii cu 8 clase, în care studiau nu numai tineri ortodocși români, ci și tineri de peste hotare.

Teologii români deveneau tot mai cunoscuți în toată lumea creștină, atât prin lucrările lor teologice, cât și prin participarea lor la felurite întruniri interortodoxe și intercreștine.

După 1918 Biserica Ortodoxă Română a intrat în legătură cu o seamă de alte Biserici Ortodoxe surori, a fost vizitată de teologi și ierarhi de peste hotare, și-a trimis reprezentanții la felurite întruniri teologice în afara hotarelor, a stăruit pentru aplanarea unor neînțelegeri survenite în unele Biserici Ortodoxe.

În anul 1925 era proiectat un sinod panortodox care să se întrunească la Ierusalim, în vederea aniversării a 1600 de ani de la primul sinod ecumenic. S-a cerut stăruitor în presa vremii ca Biserica Ortodoxă Română să ia parte la acest sinod proiectat ca Patriarhie.

Așadar prestigiul crescând al Bisericii Ortodoxe Românești, ca și prestigiul țării întregi, cereau imperios ridicarea Bisericii noastre la treapta de Patriarhie autocefală.

CAPITOLUL I

Înființarea Patriarhiei Ortodoxe Române

Biserica și neamul nostru a avut ierarhi, teologi și oameni importanți de cultură care și-au spus cuvântul în probleme bisericești și sociale de importanța chiar europeană și orientală, cum au fost episcopii Vasile și Macarie al Romanului, Mitropolitul Petru Movilă, Spătarul Nicolae Milescu, domnitorul Dimitrie Cantemir și alții.

Istoria noastră aduce mărturie și despre alte împrejurări edificatoare, astfel pe cât de ospitalieră și generoasă s-a arătat lucrarea de ocrotire și sprijinire a Bisericilor Ortodoxe surori. În decursul veacurilor Biserica Ortodoxă Română a găzduit timp îndelungat pe mulți frați de credință, semeni din Orient, din Balcani, din părțile de nord învecinate cu meleagurile noastre. Ierarhi, voievozi, clerici, boieri și credincioși vlahi de rând au sprijinit adesea, moral și material, în chipul cel mai pilduitor, Bisericile din Orient în frunte cu Ierusalimul, așezămintele monahale de pe muntele Sinai, mănăstirile din Muntele Athos, mănăstiri și biserici din Grecia, Gruzia, Bulgaria, Serbia, Galația și din alte părți.

Dacă comparăm situația Bisericii române cu a altor biserici care au deja Patriarhie am fi foarte îndreptățiți să afirmăm că Biserica Ortodoxă Română ar fi foarte îndreptățită să i se recunoască această treaptă bisericească.

Multă vreme au ființat numai cinci Patriarhate: al Ierusalimului, al Antiohiei, al Alexandriei, al Constantinopolului și al Romei. Cu timpul au dobândit acest titlul și alte biserici, constituindu-se în Patriarhate Biserica Gruziei, apoi Bisericile din Bulgaria, Serbia și Rusia. Într-o anumită epocă, sârbii aveau două Patriarhate: unul pentru teritoriile supuse Porții Otomane, altul pentru cele supuse Curții de la Viena, fapt care nu i-a împiedicat ca în 1920, în momentul restabilirii vechilor hotare ale țării, să-și organizeze un singur Patriarhat la Belgrad.

Toate acestea sunt de natură să demonstreze prin similitudinea de situații că și Țările Române ar fi putut avea Patriarhat. Dacă în vremea primilor Basarabi și a primilor Mușatini ar fi fost prematur să se pună problema unui Patriarhat sau două, câte unul în fiecare principat, mai târziu însă, în epocile de mare prestigiu cultural și politic – îndeosebi în secolele al XV-lea și al XVII-lea, faptul ar fi putut deveni posibil dacă s-ar fi urmărit aceasta în mod insistent; în aceste epoci este vorba de Moldova lui Ștefan cel Mare, Moldova lui Vasile Lupu – în timpul căruia a avut loc la 1642 Sinodul de la Iași și a marelui mitropolit Varlaam, care fusese propus candidat cu șanse de reușită la scaunul ecumenic din Constantinopol. În Moldova existau numeroase centre episcopale: la Suceava, la Iași, la Rădăuți, la Roman, la Galați, centre care se îngrijeau adesea și de păstori și arhipăstori sufletești din Ardealul de Nord. Dacă din partea ierarhilor și voievozilor noștri ar fi existat o preocupare deosebită în acest sens și dacă ar fi existat și contextul istoric corespunzător, s-ar fi putut organiza desigur în Patriarhat și Biserica Moldovei – ca altădată Biserica Bulgariei, Biserica Serbiei sau Biserica Rusă în 1589.

De asemenea, Biserica din Țara Românească condusă la un moment dat de un fost patriarh ecumenic Nifor al II-lea, de un Arhimitropolit care se numea astfel în raport cu mitropolitul de Severin pentru o anumită epocă, iar pentru o altă epocă în raport cu Mitropolia Transilvaniei – condusă apoi de marele Antim Ivireanul – care susține energic cu orice prilej drepturile firești ale Bisericii sale – ar fi meritat acest rang superior. Biserica din Țara Românească avea numeroase centre eparhiale: la Tomis, la Vicina, la Argeș, la Severin, la Strehaia, la Râmnicu Vâlcea, la Craiova, Târgoviște și Buzău și s-ar fi putut organiza în patriarhat dacă împrejurările istorice ar fi fost mai prielnice.

Mitropolitul Andrei Șaguna care se străduise și dobândise în cele din urmă autonomia Bisericii Ortodoxe din Transilvania și care după cum se vorbea era să fie ales Patriarh de Carlovitz, ar fi putut să înființeze un Patriarhat pentru românii din Imperiul austro-ungar ca o replică față de ceea ce oferea în același timp moților din Transilvania, Curtea din Viena.

I.1. Propuneri în vederea înființării Patriarhiei Române înainte de 1925

I.1.1. În vremea lui Mihai Viteazul

Se impune să ne oprim, după cuviință, la epoca domnului Mihai Viteazul, care a înfăptuit pentru prima dată în istorie, unirea tuturor românilor. Restabilirea unității politice a vechii dacii de către Viteazul Mihai, aducea după sine și organizarea bisericească unitară, potrivit canoanelor, Biserica trebuia să aibă în fruntea ei un întâistătător care, din Arhimitropolit – cum era arhipăstorul Țării Românești – sau din Arhiepiscop cu însemnele demnității Patriarhale – cum era întâistătătorul Bisericii din Moldova – să fie ridicat la înalta treaptă de Patriarh, ca cel dintâi dintre „părinți” cu reședința în mod firesc alături de curtea noului voievod unificator de țară. Mihai Viteazul reprezenta la acea dată posibilitatea implicării nădejdilor ortodoxe din Balcani și din Orient. Marele voievod era dorit și așteptat să elibereze chiar Constantinopolul intrând solemn în minunata Sfânta Sofia a glorioșilor împărați bizantini de altădată.

Idealul politic al românilor devenit fapt în vremea lui Mihai Viteazul, nu s-a putut spulbera pe Câmpia Turdei, când capul gloriosului domnitor a căzut, doborât mișelește, în pulbere. Nu s-a spulberat nici gândul și speranța mărturisite sau nemărturisite atunci de a se înființa Patriarhia Română în clipa ivirii unor condiții prielnice. Bisericește noi eram de fapt autonomi și autocefali, deși nu recunoscuți întotdeauna ca atare. Suzeranitatea turcească nu ne-a scutit de înrobiri și de lucruri mari pe care românii trebuiau să le plătească în continuare. Aceste situații istorice grele au împiedicat pentru o foarte îndelungată vreme realizarea unității poporului român, garantarea libertății și suveranității sale, împiedicând în același timp organizarea unitară, duhovnicească și patriarhicească a Bisericii Ortodoxe Române.

I.1.2. În vremea lui Cuza Vodă

După unirea Principatelor Române în 1859 și în urma unificării vieții lor politice și administrative în 1862, a fost nevoie ca și biserica noastră să fie organizată canonic în raport cu viața și statul.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin mesajul de la 3 noiembrie 1863 – cu prilejul deschiderii Adunării elective a României a făcut cunoscut că în sesiunea adunării din 1863-1864 printre proiectele de legi ce se vor discuta va fi și Legea pentru unirea Bisericii Române. Acest proiect de lege pentru unificarea și reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, alcătuit din guvern și publicat la începutul anului 1864, prevedea în primele articole că Biserica Ortodoxă Română din Țara Românească și Moldova să formeze o singură și nedespărțită biserică sub un singur cap care va purta titlul de Primat al României sau al Bisericii Ortodoxe Române.

Sub președinția Mitropolitului primat Nifon, s-a deschis la 1 decembrie 1865, prima sesiune de lucru a noului sinod general, organizat atunci pentru prima data în Biserica Ortodoxă Română. Începând din 1865 protoierarhul Bisericii Ortodoxe Române se putea intitula și Patriarh după declararea Bisericii ca autocefală, dar legiuitorii din vremea lui Cuza Vodă, încă de la începutul anului 1863, în comentariile marginale la proiectul de lege pentru unificare, spuneau că nu au adoptat pentru întâistătătorul Bisericii române – titlul de patriarh, deși treapta aceasta nu-i o problemă de dogmă, multe biserici având acest titlu. Au considerat că „Patriarh” și „Primat” sunt termeni care au aceeași semnificație.

I.1.3. Propuneri făcute în Parlamentul țării la 9 martie 1882

În toamna anului 1881, unele ziare de la noi și din străinătate au început să scrie, citând „Independența Română” de la Iași, că se zvonește în sferele înalte de la București știrea înființării unei Patriarhii de România.

Analizând pe urmă ideea de Patriarhie și titlul de Patriarh denotă că acestea nu trebuie să îngrijoreze pe nimeni pentru că nu s-ar încălca cu nimic canoanele dacă s-ar înființa o Patriarhie la noi, că înființarea acestei Patriarhii la români, în această epocă, este chiar cerută de litera și de spiritul canoanelor, că demnitatea de Patriarh este de natură administrativă și nu dogmatică, că sistemul patriarhal se naște din sistemul episcopal și se dezvoltă pe baza însemnării politice a reședințelor episcopale.

Zvonurile din toamna anului precedent se conturează în primăvara anului 1882, în momentul când marți, 9-21 martie, în reședința de lucru a Parlamentului, un număr de deputați prezintă un proiect de lege care preconizează înființarea Patriarhiei Române. Camera avea sesiunea ordinară începută la 15 noiembrie 1881 și continuată până la 31 mai 1882. Proiectul prezentat pentru modificarea camerei de deputatul Nica B. Locusteanu se intitula: „Propunere pentru modificarea Sfântului Sinod” și cuprindea mai întâi „Expunerea de motive” și pe urmă „Proiectul de lege”. În document se arată că Biserica Ortodoxă, fiind numeric dominantă în statul român, are o poziție deosebită și este nevoie a i se da o organizare conformă cu învățătura dumnezeiescului ei conducător, ca să-și poată împlini cu succes înalta-i misiune.

Proiectul propus era semnat de deputații: N. Locusteanu de Romanați, S. Bechianu de Ilfov, R. Ștefănescu de Vlașca, R. S. Campiniu de la Brăila, N. Măldărescu de Argeș și alții.

Propunerea a fost acceptată de cameră și președintele a dispus, conform Regulamentului, ca textul să fie trimis la secțiuni.

Legiuirea prezentată în Cameră la 9 martie 1882, a fost în general primită de opinia publică și de presă.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sau ierarhii aparte n-au luat nici oficial și nici altfel atitudine pentru sprijinirea propunerii de a se înființa un Patriarhat întrucât nu se dobândise încă recunoașterea autocefalei de către Patriarhia ecumenică și pentru că proiectul de lege mai cuprindea și propunerea necanonică ca Sfântul Sinod să fie alcătuit din preoți și din laici.

În același tip însă, Mitropolitul Primat și toți membrii Sfântului Sinod n-au ezitat deloc ca la câteva zile după propunerea din cameră, să săvârșească pentru prima dată la noi, după secole de-a rândul, slujba de sfințire a Sfântului și Marelui Mir, în catedrala de la București, în Joia Mare, în data de 25 martie 1882.

Propunerea de la 9 martie 1882 a rămas mereu la secțiuni. Din cauza evenimentelor ce au urmat nu a mai fost repusă în cameră pentru a fi discutată și a devenit lege. În vara anului 1882, Camera și-a întrerupt după datină lucrările. Între timp președintele Camerei s-a schimbat, la fel și ministrul Cultelor și Instrucțiunilor publice.

La 10 iulie Patriarhul din Constantinopol trimise o epistolă mitropolitului primat de la București prin care-și manifesta nemulțumirea atât pentru că s-a săvârșit sfințirea Marelui Mir la noi, cât și pentru că se vorbește de înființarea unei Patriarhii la București.

În ciuda rezervelor arătate, propunerea din Cameră pentru înființarea Patriarhiei Române, sfințirea Marelui Mir și recunoașterea în 1885 a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, au produs mari bucurii și deosebite speranțe atât românilor din dreapta și din stânga Milcovului, cât și celor din provinciile aflate sub stăpâniri străine, ba chiar și Bisericilor Ortodoxe surori.

I.1.4. Propunerea făcută la Congresul preoțesc de la Sibiu din 6-8 martie 1919

Convocarea preoților Ardealului în congres s-a făcut încă de la 24 februarie 1919. Congresul a fost organizat de un comitet pregătitor având în frunte pe protopopul de atunci al Săliștei, dr. Ioan Lupaș. Pe lângă marele număr al preoților din Transilvania, inclusiv preotul „unit” Ilie Dăianu de la Cluj erau de față Miron Cristea, viitorul Prim Patriarh, pe atunci episcop de Caransebeș, cum și preoții din Țara Românească și din Moldova lui Ștefan cel Mare. Cel care a condus ședințele Congresului a fost protopopul Brașovului, dr.Vasile Saftu, în calitatea de președinte ales al acestui Congres. S-a discutat între altele viitoarea organizare unitară a Bisericii Ortodoxe Române.

În cadrul acestui congres s-a preconizat prima dată, după 1918, înființarea Patriarhatului românesc pe baza referatului foarte documentat alcătuit de Protopopul Dr. Gheorghe Ciuhandru de la Arad și citit de preot dr. D.Borcia din Săliște întrucât autorul nu putuse veni atunci la Sibiu din pricina „liniei demarcaționale”.

În acest referat însușit de Congres se proiecta viitoarea organizare a Bisericii Ortodoxe Române din România întregită, constatându-se că deja aveam o bună ordine internă între hotarele noi și după canonul 34 apostolic se cuvine ca toți ierarhii noștri să recunoască pe unul dintre ei drept protos, că odată ajunși la unitatea politică și ierarhică bisericească, avem dreptul să ne gândim și la înființarea demnității de Patriarh ortodox român.

Congresul a avut ecoul cuvenit al Bisericii Ortodoxe Române atunci și în anii următori, când s-au făcut noi propuneri și previziuni în legătură cu ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la cea mai înaltă formă de organizare bisericească.

I.1.5. Consfătuirea bisericească de la Sinaia, 12-15 iunie 1919

O comisie a „Consistoriului Superior bisericesc”, care a fost alcătuit în 1919 din membrii Sfântului Sinod, din reprezentanți ai învățământului teologic, ai mănăstirilor și preoților de enorie, s-a întrunit din inițiativa Bisericii și a Guvernului la Sinaia, între 12 și 15 iunie. Era acum prima dată când se întâlneau delegați ai tuturor mitropoliilor și ahiepiscopiilor din România întregită.

Consfătuirea a lucrat sub președenția mitropolitului Pimen al Modovei, spre a defini felul cum să procedeze la alcătuirea noului statut al Bisericii Ortodoxe Române întregite. S-a hotărât ca unificarea să pornească de sus în jos, să înceapă cu unificarea ierarhică, iar Sfântul Sinod din București să devină centrul acestei unități. Urmându-se canonul 34 apostolic, arhiepiscopul din București să devină protopopul tuturor ierarhilor români. S-a continuat aici ideea de la Sibiu, ca Biserica noastră să fie încoronată cu treapta de Patriarh.

I.16. Constituanta bisericească de la București 1920-1921

La 17/30 decembrie 1919, într-o sesiune extraordinară a Sfântului Sinod și a Consistoriului superior bisericesc, s-a proclamat unirea pentru veci a bisericilor surori ca să formeze una și nedespărțită – Biserica Ortodoxă Română.

Prin această proclamare și prin alegerea întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române la 18/31 decembrie, același an, în persoana fostului episcop al Caransebeșului, dr. Miron Cristea, s-a considerat pecetluită unirea. În toamna anului 1920 s-a instituit la București o Adunare bisericească ad-hoc, numită și „Constituanta bisericească”, compusă din ierarhi, preoți, foști miniștri ai cultelor și din alte persoane familiarizate cu problemele bisericești, ca să discute și să stabilească principiile pe care să se întemeieze noua organizare a Bisericii noastre.

După o perioadă mai îndelungată de lucru, Comisia aceasta a delegat o subcomisie care între 1-14 iunie 1921 a redactat și tipărit un proiect de statut organic pentru organizarea Bisericii Autocefale Ortodoxe Române. Acest proiect a fost trimis mitropoliilor și arhiepiscopiilor spre studiu, avizare și îmbunătățire. Apoi Constituanta s-a întrunit din nou pentru a discuta statutul acesta cu îmbunătățirile făcute de mitropolii și arhiepiscopii. După aceste ultime discuții și formulări făcute în Constituantă, urma ca statutul să dobândească caracter de lege, trecând în cele din urmă la corpurile legiuitoare ale țării, dar situațiile politice nefavorabile nu au mai îngăduit această ultimă prevedere care era strict necesară.

În ședința Constituantei, în plan și la Comisia celor 15, s-au făcut repetate propuneri pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la treapta de Patriarhat și pentru proclamarea mitropolitului Primat ca Patriarh al României. Prima propunere în Constituantă s-a făcut la 21 noiembrie 1920, când se cerea înființarea unui Patriarhat al Bisericii întregite, alegerea Patriarhului pe viață cu reședința în capitala țării și alegerea unui episcop vicar patriarhal. Pe baza canonului 34 apostolic se arată că „este nevoie să fim uniți nu numai în credință, dar și printr-un cap care să ne îndrepte și să ne ocrotească”. Propuneri insistente au fost făcute și de delegații moldoveni și susținute de transilvăneni. Nefiind de acord unanim atunci, problema a fost lăsată spre a fi rezolvată la momentul potrivit printr-o lege anume alcătuită la momentul socotit oportun.

I.1.7. Alte propuneri si discuții, 1920-1924

În 1920 se tipărește o broșură sub un nume criptografic „Protosinghelul Agafton Otmenedec”, unificarea Bisericii. Organizarea autonomă și canonică. Față de propunerile cunoscute deja în legătură cu înființarea Patriarhatului, se aduc în această lucrare elemente noi. Se pune problema Patriarhului și anume să fie și la noi așa cum rușii și sârbii au din nou Patriarhat. Este o chestiune de demnitate națională și se impune să avem și noi românii Patriarhat. Lucrul acesta este absolut canonic și singurul mijloc ca să permitem eparhiilor o viață mai vie. Urmează apoi Proiectul de lege organică a Bisericii Naționale Române, în care se prevedea că Biserica să fie reprezentată de Patriarh, ajutat în problemele patriarhale de un vicar arhiereu, cu titlul de arhiepiscop. Acest arhiepiscop să fie locotenent, când este cazul, la scaunul patriarhal.

Se mai pleda pentru înființarea Patriarhiei de către unii afirmându-se că aceasta trebuie să se facă prin „noi înșine”, fară ajutorul sau aprobarea din afară, Patriarhatul fiind o problemă de ordin administrativ și că biserica noastră cu un număr de 14 milioane de credincioși atunci, necesită această treaptă și va putea avea un rol însemnat în ortodoxie, având atâtea moșteniri și de la Bizanț.

Aceleași nădejdi îndreptățite le nutreau și ierarhii străini în acea vreme, în legătură cu înființarea Patriarhiei Române. Se exprima convingerea că Biserica Română, condusă de un patriarh independent își va valorifica mai bine însușirile duhului său.

O propunere pentru înființarea Patriarhiei Ortodoxe Române făcută după 1918 care poartă puternic amprenta specifică a contextului din Transilvania aparține profesorului de la Universitatea din Cluj, dr. Onisifor Ghibu.

Profesorul Onisifor Ghibu cerea înființarea unui Patriarhat Ortodox Român care să aducă sub un singur păstor pe toți credincioșii ortodocși și care va putea răspunde tuturor exigențelor de ordin religios și cetățenesc pe care țara, în noua ei situație era îndreptățită să le pretindă de la Biserică. Deși până în 1925, când s-a înființat Patriarhia Română, nu s-a putut face reîntregirea bisericii noastre din Transilvania, Onisifor Ghibu recunoscând că nu s-a realizat total ceea ce gândise el, totuși, în 1925 salută Patriarhia înființată, mărturisindu-și nădejdea în întruchiparea idealului unificării și a credinței, ca unul care ani de zile militează pentru ideea unui Patriarhat Românesc.

Din anul 1919 până în 1924 au fost așadar numeroase propuneri și discuții pentru înființarea Patriarhiei Române, dar ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhat facându-se abia în 1925.

Uneori, chiar discuțiile pentru organizarea și unificarea bisericească erau prelungite și evitate, deoarece unii delegați care căutau să-și impună mai mult punctele de vedere proprii.

Până în anul 1924, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române a fost epoca îndelungată a posibilităților limitate, epoca discuțiilor Patriarhiei Române, epoca îndreptățitelor speranțe. Dar anul 1925 va deschide epoca marilor împliniri ale Bisericii Ortodoxe Române prin înființarea Patriarhiei Române.

Realizarea speranțelor de veacuri, în 1925, dovedește temeinicia, legitimitatea preocupărilor prin care se afirmă o poziție fermă a generațiilor precedente.

Crearea Patriarhatului Românesc e reclamat de situația actuală de superioritatea numerică și morală a Bisericii Ortodoxe Române față de celelalte Biserici Ortodoxe surori.

Preotul dr. Gheorghe Ciuhandu, consilier eparhial la Arad, președintele Asociației Clerului Andrei Șaguna din Transilvania, autorul multor cărți de istorie bisericească, mai târziu membru onorar al Academiei Române, întrunit la Sibiu la 6-7 martie 1919, propunea mai multe măsuri în vederea unificării bisericești.

Prima Propunere de înființare a Patriarhiei s-a făcut într-un congres al preoțimii din Moldova de răsărit întrunit la 1921.

Datorită acestor propuneri și cereri Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române se întrunește pentru a discuta această problemă. Astfel ședința se deschide în 4 februarie 1925 la orele 10 dimineața, sub președenția Mitropolitului-Primat Miron. Se dă citire apelului nominal și sunt prezenți 18 ierarhi, 4 sunt absenți și 4 în concediu. Cu acest prilej, mitropolitul Nectarie Cotlarciuc a citit propunerea pentru înființarea Patriarhiei întocmită de mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei, absent la ședință. Era semnată de mai mulți ierarhi. Se invocau firesc, argumente de ordin istoric, mai ales sprijinul generos acordat de domnii români și de Biserica Ortodoxă Română așezămintelor bisericești din Răsăritul ortodox. După citirea acestei propuneri, au luat cuvântul arhiepiscopul Gurie Grosu, care a salutat cu toata inima și cu tot sufletul această istorică propunere, episcopul Lucian Triteanu al Romanului, care a citit un memoriu al Facultății de Teologie din Cernăuți în același sens, semnată de decanul Nicolae Cotos, cu argumente de ordin canonic și istoric, arhiereul vicar Dionisie Erhan. A luat cuvântul apoi ministrul cultelor Alexandru Lapedatu, cunoscutul istoric transilvănean, care a expus punctul de vedere al Guvernului. Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului Noul Severin a citit apoi Actul de înființare a Patriarhatului Ortodox Român. Se menționează faptul că i se recunoaște mitropolitului primat de București titlul de Patriarh al României în locul titlului de până acum de Primat al României. Se arătau apoi motivele care îndreptățeau această ridicare în treaptă a Bisericii Ortodoxe Române: întregirea hotarelor, sporirea populației ortodoxe și eparhiilor, rolul îndeplinit în trecut de Biserica și țările noastre de sprijinire a altor biserici și de apărare a Ortodoxiei în fața prozelitismului altor confesiuni .

În încheierea ședinței a luat cuvântul mitropolitul primat exprimându-se bucuria pentru hotărârea adoptată. Pentru ca noua Patriarhie să sporească prestigiul în țară și în afara ei, făcea mai multe propuneri: să acorde cât mai multe burse pentru tinerii teologi care să fie trimiși la studii peste hotare, să se creeze noi catedre la Facultatea de Teologie din București, să se înființeze o Academie de muzică bisericească, să se ridice o nouă Catedrală patriarhală.

Propunerea de înființare a Patriarhiei a fost pusă în discuția Senatului și a Camerei deputaților. Senatul se întrunește în ședință, joi, 12 februarie 1925 sub președenția domnului Mihail Pherekide, președinte al Senatului. Ia cuvântul ministrul cultelor – Alexandru Lepedatu, apoi senatorul Ilie Dăianu, Mihail Gropșan, Gheorghe Ghibănescu, Mihail Vasiliu, toți fiind de acord cu ideea înființării Patriarhiei. Se recurge apoi la procedura de votare și Senatul adoptă cu unanimitate proiectul de lege, cu 89 de voturi pentru și două împotrivă.

Ia cuvântul apoi domnul Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de miniștri, apoi vorbește președintele Senatului Mihail Pherekide. Apoi ia cuvântul Patriarhul Miron Cristea care evocă vechimea apostolică a creștinismului la români, munca de veacuri a bisericii pentru educarea poporului și protejarea lui pentru mulțumirea vremelnică și fericirea veșnică și rolul preponderent al ei în cultura, literatura, arta națională și întreaga viață socială a românilor de pretutindeni, marile servicii și rara solicitudine de care a dat dovadă tot timpul atât poporul român, cât și Biserica Ortodoxă Română.

Proiectul este pus apoi pe băncile Adunării Deputaților care își deschide ședința de marți, 17 februarie 1925.

Ședința se deschide sub președenția domnului președinte Orleanu. Domnul raportor dă citire proiectului de lege pentru ridicarea scaunului mitropolitan al Ungrovalahiei la rangul de Patriarhie. Ia cuvântul și acum domnul Lapedatu – ministrul Cultelor și artelor. Se pun la vot succesiv toate articolele proiectului de lege și se adoptă fară discuție. Se pune apoi la vot proiectul de lege în total cu bile. Se votează pentru, cu o unanimitate de 156 voturi. După ce s-a votat secretarul Petre Gârboviceanu declară „promulgăm această lege și ordonăm ca să fie investită cu sigiliul Statului și publicată în Monitorul Oficial. Dat în București, la 23 februarie 1925.”

Urmează apoi scrisori de felicitare din partea bisericilor surori, precum și acre de recunoaștere a Patriarhului din partea Bisericii Constantinopolului, a patriarhiei Ierusalimului, a patriarhiei Antiohiei, a patriarhiei Alexandriei, a Arhiepiscopiei Ciprului și din toată lumea ortodoxă.

I.2. Învestitura primului Patriarh

Marea Biserică a Constantinopolului, mama tuturor Bisericilor naționale ortodoxe, potrivit îndreptățirii canonice a fost cea dintâi care a recunoscut vrednicia de Patriarhat în Biserica Ortodoxă Română. Recunoașterea sa a fost transmisă Bisericii noastre în chipul cel mai sărbătoresc.

Astfel, o delegație alcătuită din Ioachim-Mitropolitul Halchedonului, Ghermanos- Mitropolitul Sardeonului, însoțită și de marele dragoman al Sfintei Patriarhii-dl.Spiru Constantinidis, a fost trimisă de către Sanctitatea Sa Patriarhul ecumenic Vasilie să aducă Bisericii noastre Tomosul Patriarhal de recunoaștere. Delegația Sfintei Patriarhii a sosit în România venind din Polonia, în ziua de miercuri 23 septembrie, iar înmânarea Tomosului s-a sorocit pentru Ziua de Duminică, 27 septembrie.

În acest scop, sâmbătă seara, 26 septembrie, s-a săvârșit slujba privegherii în biserica Catedrală a Patriarhiei. Au fost de față, pe lângă înalții Oaspeți, Patriarhul Miron, membrii ai Sfântului Sinod aflați în capitală, preoții din capitală și înalți credincioși. De la strană s-a cântat alternativ în limbile română și greacă.

A doua zi, duminică, s-a slujit Sfânta Liturghie de către Mitropoliții Ioachim al Halchedonului și Ghermanos al Sardeonului și Arhiereii români Platon și Teofil, însoțiți de tot clerul Patriarhiei. Patriarhul Miron a stat la Sfânta Liturghie în strana arhierească, îmbrăcat în mantie. De față erau în afară de credincioși și preoți și oficialități de stat, domnul ministru al Cultelor – Alexandru Lapedatu, domnul ministru al Instrucțiunii Publice – dr. C. Angelescu, domnul ministru al Poloniei și alți mulți demnitari ai statului.

După otpustul Sfintei Liturghii, Mitropolitul Ioachim al Halchedonului a pășit în mijlocul bisericii și a dat citire unei scrisori de împuternicire a Sanctității Sale Patriarhul ecumenic. Apoi Mitropolitul Ghermanos al Sardeonului a citit Tomosul Sfintei Patriarhii în cadrul căruia a spus printre altele: „Cu căldură felicităm pe Prea Fericirea Voastră pentru noua vrednicie de naltă cinste, care, prin hotărâre unanimă, este recunoscut de către Sfântul și veneratul nostru Sinod (…) Și de acum chiar va fi asentimentul tuturor, pentru ridicarea Bisericii surori din România la vrednicia patriarhală (…) Urmă deci, ca ridicarea Bisericii surori a României la treapta și înălțimea patriarhală, astfel săvârșită să fie pentru ea punct de plecare spre o nouă și o mai mare prosperitate și întotdeauna de sus să se coboare asupra ei, tot harul și tot darul desăvârșit.” Apoi mitropolitul Ioachim a luat din nou cuvântul și a rostit în limba grecească felicitările pentru înalta treaptă de care s-a învrednicit Biserica Română și Patriarhul ei, dr. Miron Cristea.

La urmă Patriarhul Miron a răspuns cu o memorabilă cuvântare în care a spus printre altele: „A fost desigur în evoluția dezvoltării țărilor și a națiunilor o necesitate firească, ca bisericile provinciale naționale și autocefale să fie conduse de o autoritate tot națională, care să nu aducă conflictele păgubitoare pentru acțiunile Bisericii și interesele superioare ale statului și națiunii (…) Numai astfel închegați vom putea cu deplină demnitate lua parte la mișcările creștin-sociale mondiale, arătând confesiunilor fărâmițate cum unitatea de credință nestrămutabilă ce o are Biserica Ortodoxă este absolut necesară pentru a nu devia calea lui Hristos și a nu cădea în greșelile care au provocat sângeroasele și lungile războaie religioase de odinioară, și, mai ales pentru a putea menține legătura cu buciumul credinței.

Aceluia, care a întemeiat religia iubirii pentru toate popoarele lumii (…) Pe al Vostru Patriarh și stăpân Vasilie să-1 încredințați de venerațiunea și iubirea drept credinciosului popor român.”

A urmat apoi un șir lung de telegrame de felicitare din partea Patriarhiei ecumenice, a Patriarhiei Ierusalimului, a Patriarhiei Antiohiei, a Patriarhiei Alexandriei, din partea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe, a Arhiepiscopului Ciprului, a Sfântului Sinod al Bisericii Eladei, a Sfântului Sinod al Bisericii Bulgare, din partea Bisericii din Polonia.

În ceea ce privește organizarea noii Patriarhii trebuie menționat faptul că aceasta era formată din 5 mitropolii: Mitropolia Ungrovlahiei, cu cinci eparhii sufragane; Mitropolia Moldovei și Sucevei cu patru eparhii sufragane; Mitropolia Ardealului cu cinci eparhii sufragane; Mitropolia Bucovinei cu două eparhii sufragane; Mitropolia Basarabiei (înființată în 1927) cu două eparhii sufragane. Exista apoi o Episcopie a armatei cu reședința la Alba Iulia, înființată în 1921.

În ceea ce privește realizările Patriarhului Miron trebuie să spunem că preocupările sale au fost destul de variate și în mai multe domenii. Dintre realizările lui ca întâistătător al Bisericii noastre, trebuie să consemnăm reapariția revistei „Biserica Ortodoxă Română”, precum și editarea revistei „Apostolul”, organele de publicație ale Arhiepiscopiei Bucureștilor, tipărirea Bibliei Sinodale în 1936, înființarea Seminarului pentru orfanii de război de la Câmpulung Muscel (1922) căruia i-a dat numele de „Seminarul Miron Patriarhul”. Tot sub el s-a înființat Asociația generală a clerului ortodox român (1923) care a ținut apoi mai multe congrese în diferite orașe ale țării.

Patriarhul Miron Cristea, îngrijorat de starea de decădere în care intrase căutarea bisericească, nu numai în provinciile alipite, ci și în vechiul regat, și cum l-a preocupat, printre multe altele și această chestiune, a hotărât și a izbutit în anul 1927 să înființeze în centrul Patriarhiei cu ajutorul unor bărbați binevoitori bisericii și cu pregătire muzicală în domeniu, Academia de muzică bisericească.

Patriarhul personal a dat directorului „îndrumări” dintre care unele pot fi valabile și astăzi. După ce observă o decădere îngrijorătoare a căutării Bisericii, el îndemna la studierea muzicii psaltice care cuprinde un enorm material de frumoase melodii bisericești. El știa că muzica psaltică venea de la Bizanț și că a suferit influențe bune dar și unele nepotrivite. Academia va trebui deci să pătrundă în tainele psaltichiei originale și să ajungă a elabora colecții canonice de melodii. La cele spuse până aici se adaugă și faptul că nu numai palatul patriarhal a fost aproape construit din nou, ci și clădirile din zona administrației și căminul preoțesc, inaugurat la 25 decembrie 1926, instituție care funcționează și astăzi la Cernica, pe lângă Seminar; a înființat și o tipografie ca să dea elevilor și o meserie practică.

A organizat o Asociație pentru asistența săracilor purtând numele de „Patriarhul Miron” și tot el a ctitorit mănăstirea românească „Sfântul Ioan Botezătorul” de pe malul Iordanului și Așezământul românesc din Ierusalim-Hristovul de temelie purtând data de 17 aprilie 1935. Printre miile de săraci și de nemângâiați ai capitalei, care n-au unde să-și odihnească trupul și să-și aline foamea, așa cum sunt în toate marile orașe ale lumii, trăind în mijlocul unor bogății și risipe ce nu pot fi niciodată socotite, frăția creștină „Patriarhul Miron”, vrând să mângâie pe cei năpăstuiți, a împlinit cel mai mare îndemn al evangheliei: mila creștină.

Sosit în Transilvania și obișnuit ca toți românii transilvăneni a se bate pentru legi și legalitate, în cadrul cărora să se poată mișca fară să riște rigorile opresiunii,

Elie Miron Cristea s-a văzut și în România în situația de a deveni „memorandist” și a cere respectarea legalității și a drepturilor Bisericii din partea politicienilor vremii, în 1931 se adresa primului ministru Nicolae Iorga, reclamând abuzurile primarilor capitalei, dar acceptând modificările estetice de pe Dealul Mitropoliei. D. Urmările înființării Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române

I.3. Urmările înființării Patriarhiei Ortodoxe Române

Crearea Patriarhiei Ortodoxe Române și înfăptuirea unificării bisericești au dus la o mai susținută lucrare internă a Bisericii Ortodoxe Române, dar și la creșterea prestigiului ei în toată lumea creștină. Astfel, s-au creat noi eparhii: a Maramureșului, a Timișoarei, o Episcopie misionară pentru românii ortodocși din Armenia. În 1947 s-au înființat arhiepiscopiile Craiovei și Timișoarei, devenind pentru scurt timp, Mitropoliile Olteniei, respectiv Banatului. Dintre vlădicii vrednici de pomenire din această perioadă menționăm pe Nicodim Munteanu, Nicolae Bălan-mitropolitul Ardealului, Irineu Mihălcescu-mitropolit al Moldovei și Sucevei, teolog de mare valoare, episcopii Roman Ciorogariu al Oradiei și Nicolae Ivan al Clujului.

S-au înființat noi instituții de învățământ teologic: o Facultate de Teologie la Iași, Academii teologice la Cluj și Oradea, seminarii teologice, seminarii monahale, școli de cântăreți bisericești, o Academie de muzică bisericească la București, iar vechile Institute teologice de la Sibiu, Arad, Caransebeș au fost ridicate la rangul de Academii, cu 4 ani de specializare peste hotarele țării, mulți trimiși chiar de însuși Patriarhul dr. Miron Cristea.

Profesorii de teologie, dar și alți clerici cărturari, au publicat numeroase lucrări teologice. Presa bisericească a luat un avânt îmbucurător, căci la vechile publicații periodice („Biserica Ortodoxă Română” la București, „Candela” la Cernăuți-Suceava, „Revista Teologică” la Sibiu, etc.) au purces la drum o seamă de alte reviste și foi bisericești. Pe lângă vechile tiparnițe bisericești (Sibiu, București, etc) au luat ființă și altele noi.

Muți ierarhi și profesori de teologie au fost trimiși să reprezinte Biserica Ortodoxă Română la felurite Congrese și întruniri panortodoxe (Conferința panortodoxă de la Constantinopol din 1923, prima conferință a profesorilor de religie ortodoxă din Balcani, ținută în 1924, conferința Bisericilor Ortodoxe de la Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos din 1930, primul Congres al profesorilor de teologie ortodoxă de la Atena din 1936).

Biserica Ortodoxă Română și-a adus contribuția la buna desfășurare și la propășirea vieții duhovnicești din alte biserici ortodoxe, a mijlocit pe lângă Patriarhia ecumenică împăcarea cu Biserica Ortodoxă Bulgară, a mijlocit pentru recunoașterea autocefaliei Bisericilor Ortodoxe din Albania și Polonia. Biserica Ortodoxă Română întreține legături și cu reprezentanții altor Biserici creștine. În iunie 1935 a avut loc o conferință româno-anglicană la București, la care s-a discutat printre altele, problema recunoașterii realității hirotoniilor anglicane. Iau ființă și organizații ecumenice: Creștinism practic, Credință și organizare și Alianța pentru înfrățirea popoarelor din Biserică.

Trebuie menționat și faptul că la scurt timp după proclamarea Patriarhiei, Biserica Ortodoxă Română a primit o grea lovitură, din partea guvernelor de atunci, prin Concordatul încheiat de România cu Vaticanul, în 1927 și prin Legea pentru regimul general al Cultelor, votată de Parlament în 1928. amândouă puneau Biserica Ortodoxă Română într-o vădită stare de inferioritate față de celelalte culte, mai ales față de numeroasele proteste ale clerului și credincioșilor ortodocși, în care s-au impus clasicele discursuri rostite în Senat de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului.

Încercările de refacere a unității Bisericii românești din Transilvania au rămas fară rezultat. Biserica Ortodoxă Română a rămas în această stare dureroasă până în anul 1948 când a fost abolit Concordatul de la 18 iulie și s-a promulgat Legea pentru regimul cultelor din 4 august.

În același an, când a fost abolit Concordatul, 1948, a fost ales în fruntea Bisericii Ortodoxe Române Patriarhul Justinian, care a continuat cu râvnă strădaniile vrednicilor săi înaintași în scaunul patriarhal, Miron Cristea și Nicodim Munteanu.

Astfel, în octombrie 1948, s-a realizat reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, pentru care s-au ridicat numeroase glasuri timp de 25 de ani, prin revenirea preoților și credincioșilor greco-catolici în sânul Bisericii strămoșești.

CAPITOLUL II

Noțiunea de administrație bisericească parohială și principiile fundamentale ale administrației bisericești

Prin administrația bunurilor bisericești se înțelege, fie categoria de organe – organele administrative, executive, de conducere operativă sau de jurisdicție – fie forma de activitate sau lucrarea acestor organe adică activitatea sau lucrarea administrativă, executivă, de conducere operativă sau de jurisdicție, de gospodărire sau de chivernisire, la diferite niveluri a Bisericii.

Organele administrative, executive, de conducere operativă sau jurisdicție bisericească sunt constituite ierarhic, la diferite niveluri, având fiecare atribuții concrete în funcție de domeniul sau sfera lor de activitate.

Activitatea administrativă bisericească constă în executarea – în concret – sau punerea în practică a prevederilor, normelor religios-morale canonice și legale referitoare la Biserică. Ea se deosebește de activitatea de executare nemijlocită a puterii bisericești, (sacramentale, învățătorești jurisdicționale) și are înfățișarea instituțională umană obișnuită.

Supusă controlului organelor bisericești de îndrumare și control, activitatea administrativă bisericească ne apare, ca structură și acțiune, asemănătoare oricărei activități instituționale laice. Astfel, organele administrative la diferite niveluri, dau socoteală – periodic – prin dări seamă, de întreaga lor activitate în fața organelor de conducere deliberative și elective, iar la nivel local-parohial și în fața credincioșilor.

Activitatea administrativă – la nivel parohial – este legată efectiv organic de credincioși, nu numai prin obiectivele sale, ci și prin componența sa. Aceasta întrucât în componența organelor administrative în credincioși aleși de adunarea parohială.

Sarcina organelor administrative bisericești este de a aplica normele canonice și legale în mod operativ și concret la viața religios-morală și comunitar-economică a credincioșilor grupați în unități administrative, la diferite niveluri.

Administrația bisericească este o administrație dinamică și urmărește rezolvarea operativă a sarcinilor ce-i revin. Organele administrative bisericești, folosind în activitatea lor metoda convingerii urmăresc ca interesele fundamentale ale credincioșilor să coincidă cu interesele generale ale Bisericii ca și ale comunității umane în general, și să nu contravină legilor statului în cadrul căruia Biserica își desfășoară activitatea sa.

II.1.Principiile fundamentale ale administrației bisericești

Principiile fundamentale ale administrației bisericești, care stau la baza organizării tuturor organelor administrative ale Bisericii, se desprind din doctrina canonică, precum și din practica sa de două ori milenară, unele principii sunt comune și altor sectoare ale administrației, inclusiv administrației de stat, în forme specifice, altele sunt proprii administrației bisericești. Între acestea mai importante sunt:

II.1.1. Principiul conducerii întregii administrații a Bisericii de către un organ colegial-central: Sfântul Sinod

Principiul conducerii întregii administrații a Bisericii de către un organ colegial-central: Sfântul Sinod, este organul suprem, cea mai înaltă autoritate a Bisericii pentru toate chestiunile spirituale și canonice precum și pentru cele bisericești de orice natură între care și aceea de a îndruma și supraveghea ca activitatea organelor administrative – la diferite niveluri – să se desfășoare potrivit normelor canonice și legale, având dreptul să ia măsuri pentru promovarea vieții religioase și a moralității, și a interpreta cu caracter obligatoriu, pentru toate organele bisericești, dispozițiile statutului și regulamentelor ( art. 8, 10, lit. 1, p.v. St.).

Conducerea și îndrumarea administrației se realizează de către Sf. Sinod în variate forme și la toate fazele activității, începând cu inițiativa și continuând cu rezolvarea curentă și controlul realizării sarcinilor organelor administrative, la toate nivelurile. Aceasta se realizează în primul rând prin îndrumările date de Sf. Sinod sub forma hotărârilor, apoi sub forma dezbaterilor privitor la elaborarea regulamentelor menite a fi supuse aprobării Adunării Naționale Bisericești și a participării efective a membrilor Sf. Sinod la adoptarea acestora, ca membrii de drept ai acestui organ deliberativ central, ca și ai Consiliului Național Bisericesc, organul executiv al forumului central, cu atribuții de reglementare a problemelor administrative. În al doilea rând, conducerea se înfăptuiește și prin grija ce o poartă pentru formarea unui aparat administrativ de înaltă calificare, promovând în funcții administrative cele mai competente cadre, care au misiunea de a promova viața religios-morală și comunitar-economică bisericească, traducând în viață principiile canonice fundamentale religios-morale și social-economice bisericești.

Un mijloc de seamă în care se realizează conducerea administrației bisericești de către Sf. Sinod este controlul pe care îl exercită aceasta prin corpul de inspecție și control, organ ajutător la nivel central și eparhial al patriarhului și ierarhilor eparhioți.

II.1.2. Principiul subordonării

Principiul subordonării, în spirit comunitar, a tuturor organismelor administrației bisericești, cu respectarea unei autonomii de acțiune pentru fiecare unitate în parte. În administrația bisericească aplicarea acestui principiu scoate în evidență anumite particularități. Astfel, subordonarea se realizează prin organizarea aparatului administrativ bisericesc în sistem din treaptă în treaptă a organelor administrative, până la organul suprem al administrației și conducerii Bisericii, Sfântul Sinod cu respectarea principiului autonomiei locale.

Subordonarea organelor administrative față de organele puterii de conducere este o manifestare a spiritului comunitar bisericesc, întrucât organele administrative sunt chemate să dea socoteală de întreaga lor activitate în fața organelor reprezentative deliberative și a credincioșilor înșiși. În aplicarea îndrumărilor organelor de conducere, organele administrative se bucură de o largă independență, care permite credincioșilor să participe în mod creator la gospodărirea treburilor bisericești. Pe plan juridic, independența operativă a organelor administrative locale se realizează prin dreptul acestora – mai limitat legislativ – de apreciere în executarea legii, ținând seama de condițiile concrete locale și de specializarea fiecărui organ în parte. Din punct de vedere economic independența organelor administrative locale se realizează prin asigurarea unei baze materiale proprii care permite înfăptuirea unei game largi de activități.

Această subordonare ierarhică în spirit comunitar a organizării și funcționării aparatului administrativ bisericesc iese în evidență pregnant și din modul de constituire și funcționare a organelor administrative, care asigură participarea credincioșilor la realizarea treburilor bisericești, aceștia făcând parte de drept și prin alegere din toate organele administrative până la cel mai înalt nivel.

Principiul subordonării ierarhice cu respectarea unei autonomii își găsește consacrarea în art. 40 din Statut, unde se spune că „ Fiecare din părțile componente din Biserică, în conformitate cu Statutul Bisericii Ortodoxe Române, are dreptul a se conduce și administra, independent de alte părți componente de același grad, și de a participa, prin reprezentanții săi, la lucrările părților componente superioare ”.

II.1.3. Principiul participării credincioșilor la realizarea administrației bisericești

Principiul participării credincioșilor la realizarea administrației bisericești, fie direct, fie prin reprezentanții aleși de aceștia. Acest principiu este consacrat de Statut și de Regulamentele bisericești de conducere și administrative (executive) bisericești la toate nivelurile. Astfel, Adunarea Națională Bisericească, organul reprezentativ central, se compune din câte trei reprezentanți, deputați aleși, ai fiecărei eparhii, un cleric și doi mireni, delegați ai adunărilor eparhiale respective (art. 19, 21 St.); Consiliul Național Bisericesc, organ suprem administrativ central pentru afacerile întregii Biserici, și totodată organ executiv al Sf. Sinod și al Adunării Naționale Bisericești, se compune din nouă membri, trei clerici și șase mireni, aleși de Adunarea Național Bisericească, și din consilierii administrativi, ca membri permanenți (art. 25 St.); la fel funcționarii Cancelariei patriarhale, sunt laici.

Principiul participării credincioșilor la realizarea administrației bisericești își găsește aplicarea și prin faptul că organele colegiale ale administrației bisericești au la bază principiul conducerii colective. Astfel, Sf. Sinod poate chema la consfătuiri pe reprezentanții clerului, ai mănăstirilor și școlilor teologice, în probleme și chestiuni cu privire la instituțiile respective (art. 15 St.; art. 12 ROC).

În calitate de membri cu drepturi depline ai organelor colegiale administrative bisericești reprezentanții credincioșilor pot iniția orice măsuri de competență organelor administrative respective, venind cu sugestii și făcând observații, participând la adoptarea actelor decizionale de către organele din care fac parte. În acest sens adunările parohiale sunt cele mai cuprinzătoare forumuri de dezbatere și soluționare a problemelor legate de viața parohiei, ele având competența de a hotărî asupra problemelor fundamentale ale organizării și dezvoltării parohiei. În aceste adunări, credincioșii, în mod nemijlocit, hotărăsc asupra celor mai stringente probleme, rezolvând operativ orice situație.

Credincioșii contribuie efectiv și la înfăptuirea sarcinilor administrației parohiale în variate forme. În general contribuie prin sprijinul pe care ei îl acordă organelor administrative parohiale în realizarea atribuțiilor lor. În numeroase situații credincioșii participă în mod individual, voluntar, la împlinirea sarcinilor administrative parohiale. Ei se oferă să efectueze anumite munci în legătură cu întreținerea și înfrumusețarea bisericii, a cimitirului, a casei parohiale etc.

O deosebită contribuție își aduc credincioșii și la exercitarea controlului asupra activității organelor executive parohiale, în mod individual, cu ocazia diverselor întâlniri și discuții personale, cu consilierii parohiali, membrii ai organelor executive, prin sesizări și reclamații, și organizat și statutar prin dreptul de a fi delegat ca bărbat de încredere, la toate ședințele organelor de conducere deliberative și executive ale unităților bisericești.

II.1.4. Principiul egalității în drepturi și îndatoriri a tuturor credincioșilor

Principiul egalității în drepturi și îndatoriri a tuturor credincioșilor în administrația bisericească, consfințit de Statutul de organizare și funcționare și de regulamentele bisericești, se înfăptuiește prin aceea că bărbații credincioși fac parte din toate organele administrative bisericești la toate nivelurile, iar femeile credincioase, la nivel de parohie, din comitetul parohial, organ ajutător pe lângă consiliul parohial, cu largi atribuții domeniul educației religioase, cultural, social, filantropic și gospodăresc.

II.1.5. Principiul conducerii colegiale sau a muncii în colectiv

Principiul conducerii colegiale sau a muncii în colectiv. administrația bisericească se înfăptuiește prin aceea că la adoptarea tuturor deciziilor organelor colegiale, la toate nivelurile, participă mai multe persoane sau toți membrii organului respectiv, și prin aceea că la pregătirea și executarea tuturor activităților administrative bisericești colaborează mai mulți credincioși, astfel încât obișnuita informare și consultare a obștii parohiale, cu privire la unele măsuri preconizate de conducerea parohiei reprezintă și ea o formă a muncii colective. De aici rezultă că în activitatea administrativă bisericească conducerea colegială este strâns legată de munca colectivă. Munca colectivă se realizează prin toate formele de participare a credincioșilor la treburile parohiale, deși conducerea colectivă se realizează prin organe legal constituite.

În activitatea organelor administrativ-bisericești, la toate nivelurile conducerea colegială prezintă, în comparație cu conducerea unipersonală avantaje incontestabile. Ea presupune dezbaterea problemelor în colectiv, ceea ce asigură nu numai o cercetare mai temeinică a problemelor, ci și un control efectiv al membrilor organului colegial și o justă repartizare a sarcinilor ce-i revin fiecărui membru al acestor organe, și totodată o precisă stabilire a răspunderii ce-i revine întregului organ administrativ în care se cere fiecărui membru să se pronunțe prin vot deschis.

II.1.6. Principiul canonicității și legalității în administrația bisericească

Principiul canonicității și legalității în administrația biserîceasă constă în aceea că toate organele administrative bisericești, membrii ace tora, ca și toți credincioșii membrii ai Bisericii, sunt obligați să respecte strict prevederile sfintelor canoane, a legilor bisericești și legilor statului precum și celelalte acte normative ale organelor de conducere bisericești de stat, prin care se reglementează raporturile comunității religioase la care aceștia participă.

Respectarea legilor bisericești și de stat este o cerință esențială ce decurge din organizarea pe baze canonice și legale a Bisericii și din bune relații care există între Biserică și Stat.

Organele administrative bisericești sunt obligate în primul rând să respecte ele însele canoanele bisericești și legile de stat, precum și celelalte acte normative, în întreaga lor activitate, ca și propriile lor hotărâri. Apoi acestea sunt obligate să ia toate măsurile în cadrul competenței lor legale, pentru a asigura respectul tuturor organelor inferioare, a credincioșilor înșiși, pentru sfintele canoane, legile bisericești și de stat, ca și pentru celelalte acte normative.

Aplicarea principiului canonicității și legalității în administrația bisericească este vădit exprimat prin aceea că organele administrative bisericești au dreptul de opțiune între mai multe posibilități în adoptarea măsurilor administrative, dispunând de o independență operativă și de dreptul de a aprecia ce măsuri să ia, când să le ia și cu ce mijloace să le ducă la îndeplinire. Pe de altă parte, activitatea organelor administrative fiind o activitate de conducere operativă, aceasta implică și o anumită responsabilitate. De aceea se cere ca totdeauna actele acestor organe să fie nu numai legale, ci și oportune, adică să aleagă momentul cel mai potrivit pentru elaborarea lor și să țină seama de condițiile concrete în care trebuie să fie duse acestea la îndeplinire.

Înfăptuirea canonicității și legalității în administrația bisericească este asigurată prin controlul ce se exercită asupra activității organelor administrative bisericești de către organele de conducere bisericești, direct sau prin inspecțiile bisericești, precum și de către organele administrației de stat, prin Ministerul Cultelor.

II.1.7. Principiul cointeresării în activitatea organelor din administrația bisericească

Principiul cointeresării în activitatea organelor din administrația bisericească își are temeiul în faptul că acestea sunt chemate să satisfacă nevoile spirituale ale credincioșilor și ale comunității acestora, așa încât satisfăcând aceste nevoi pentru alții, își satisfac în fond propriile nevoi. Acest fapt constituie un stimulent în activitatea celor chemați să înfăptuiască o activitate obștească, dar și un stimulent pentru toți credincioșii de a răspunde la chemările acestor organe, în vederea rezolvării problemelor de interes general ale comunității respective.

Întrucât organele administrative bisericești organizează și conduc practic activitatea întregii comunități bisericești la diferite niveluri, se impune ca ele să acționeze cu deosebit tact și atenție în cointeresarea credincioșilor pentru că în aceasta se găsește motivația la participarea și la realizarea sarcinilor administrative bisericești.

CAPITOLUL III

Organizarea centrală și locală a Bisericii Ortodoxe Române

Părțile constitutive și unitățile administrative locale din Patriarhia Română sunt: parohia, protopopiatul, eparhia și mitropolia. În Patriarhia Română fiecare parte constitutivă se conduce și se administrează independent de alte părți componente de același grad și participă prin reprezentanții săi la lucrările părților componente și al organele locale același grad, fiind identice pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română (art. 40 – St.). Parohiile, protopopiatele, mănăstirile, eparhiile, mitropoliile și Patriarhia sunt persoane juridice de drept public (art. 186 St.; art. 18 LC.; art 28 LC.).

În Biserica Ortodoxă Română determinările teritoriale ale mitropoliilor și eparhiilor, precum și înființarea sau desființarea de mitropolii sau eparhii, se poate face de către Adunarea Națională Bisericească (art. 7 St.), cu confirmarea prin decret al Președintelui statului la propunerea Ministerului Culturii și Cultelor.

În Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, între părțile constitutive, este trecută și mănăstirea (art. 39 St.). Mănăstirile însă nu pot fi considerate nici părți constitutive și nici unități administrative ale Bisericii, pentru că ele n-au caracterul necesității organice, pe care le au celelalte unități amintite.

III.1. Patriarhia Română, organizarea ei.

Patriarhia este cea mai cuprinzătoare sau cea mai înaltă parte constitutivă și unitate administrativă în cadrul Bisericii ecumenice a Răsăritului. Patriarhia apare în veacul V în cadrul Imperiului romano-bizantin, în urma unirii a mai multor exarhate (dieceze) într-o prefectură bisericească, numită patriarhat (Roma, Constantinopol, Antiohia) sau prin ridicarea unor exarhate la rangul de prefectură bisericească (Ierusalim, Alexandria).

După ce în veacul al X-lea au început a se contura pe teritoriul stăpânit de Bizanț state naționale, se organizează patriarhate și în cadrul granițelor acestor state. Cu toată opoziția inițială a Patriarhiei din Constantinopol, noile patriarhii au sporit mereu numărul celor cinci patriarhate istorice, cel din urmă apărând în anul 1954 (Patriarhatul bulgar).

Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române s-a format după unirea politică a tuturor provinciilor românești din anul 1918. Întâi s-a pus problema unității bisericești a României întregite, care s-a făcut prin ședința Sfântului Sinod din 30 noiembrie 1918. Unificarea organizației bisericești s-a făcut prin „Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române” (Monitorul Oficial, nr. 97 din 6 mai 1925) și prin „Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române”, apărute amândouă în anul 1925.

Patriarhatul ca instituție se introduce abia în Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române din anul 1948, prin care i se acordă patriarhului toate drepturile care constituie conținutul canonic juridic al instituției patriarhatului.

Creată fiind instituția patriarhatului, prin noul statut s-a organizat totodată și aparatul prin care patriarhul să-și poată exercita drepturile sale, care înainte erau numai onorifice, drepturi în centrul cărora stă astăzi, așa – numitul drept de devoluțiune.

III.2. Organele de conducere centrală

Biserica Ortodoxă Română organizată ca patriarhie, cu titulatura: „Patriarhia Ortodoxă” (art. 1 și 5 St.; art. 1 ROC), are ca organe centrale deliberative: Sfântul Sinod, Sinodul permanent și Adunarea Națională Bisericească, iar ca organe executive: Consiliul Național Bisericesc și Administrația Patriarhală. Hotărârile organelor centrale sunt obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română (art. 8 St.; art. 1 ROC).

Toate aceste organe centrale bisericești sunt prezidate de patriarh și lucrează sub îndrumarea sa (art. 2 ROC).

Sfântul Sinod se compune din patriarh ca președinte și toți mitropoliții, episcopii și arhiereii vicari, în funcțiune, ca membri (art. 11 St; art. 8 ROC), și are următoarele atribuții:

– A păstra unitatea dogmatică, canonică și a cultului cu Biserica Ecumenică a Răsăritului, și cu celelalte Biserici Ortodoxe;

– A păstra unitatea dogmatică, canonică și a cultului în Biserica Ortodoxă Română;

– A trata orice chestiune dogmatică, canonică și a cultului și a o rezolva în conformitate cu învățătura și

tradiția Bisericii Ecumenice a Răsăritului;

– A examina alegerile de ierarhi și dacă alesul îndeplinește condițiile prevăzute de canoane;

– Emite gramata pentru întronizarea Patriarhului;

– A alege, când este cazul, episcopii românilor ortodocși de peste hotare;

– A acorda concedii mai mari de trei luni membrilor săi;

– A judeca pe membrii săi; a judeca în recurs pe clericii sancționați cu pedeapsa caterisirii;

– A îndruma, autoriza și supraveghea viața religioasă, învățământul teologic și catehizarea

credincioșilor; traducerea, editarea și răspândirea Sfintei Scripturi și altor lucrări cu caracter

religios – moral, ș.a.

– A hotărî, conform canoanelor și tradiției bisericești, asupra chestiunilor care intră în competența sa (art. 10 St. art. 7 ROC).

Sinodul Permanent se compune din Patriarh, ca președinte și mitropoliții în funcțiune, ca membri (Art. 17 St.; art. 53, al.2 ROC), și exercită atribuțiile Sfântului Sinod, cu excepția celor prevăzute în art. 10 St. punctele a, c, f, g, i, j, k, u, și v (art. 16 St.; art 54 ROC).

Adunarea Națională Bisericească este organul reprezentativ central al Bisericii Ortodoxe Române, pentru toate chestiunile economico-administrative, precum și pentru cele care nu intră în competența Sfântului Sinod, care este cea mai înaltă autoritate în Biserica Ortodoxă Română pentru toate chestiunile spirituale și canonice, precum și pentru cele bisericești de orice natură date în competența sa (art. 19.9 St.; art. 59.6 ROC). Atribuțiile Adunării naționale Bisericești sunt:

– A susține interesele și drepturile Bisericii Ortodoxe Române;

– A reglementa și conduce treburile patrimoniale, culturale, funcționale și filantropice ale întregii

Biserici;

– A susține așezămintele culturale, filantropice și economice ale Bisericii;

– A hotărî asupra titulaturilor și întinderii eparhiilor;

– A hotărî asupra administrării bunurilor bisericești;

– A verifica și controla administrarea și gestionarea bunurilor părților componente, aprobă bugetul și contul de gestiune anual (art. 20 St; art 59 ROC).

Consiliul Național Bisericesc este organul suprem administrativ pentru afacerile întregii Biserici și totodată organul executiv al Sfântului Sinod și al Adunării Naționale Bisericești. El se compune din nouă membri, trei clerici și șase mireni, aleși de Adunarea Național Bisericească pe termen de 4 ani și din consilierii administrativi, ca membri permanenți și exercită atribuțiile Adunării Naționale Bisericești, cu excepția celor prevăzute în art. 20, lit. e, f, g; întocmește darea de seamă anuală asupra mersurilor treburilor bisericești și Națională Bisericească, prin art. 34 Statut și prin regulamente (art. 20, 25- 26,34 St ; art. 111-113 ROC).

Patriarhul este întâiul stătător între ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolit al Munteniei și Dobrogei și Arhiepiscop al Bucureștilor, având următoarele atribuțiuni:

– Convoacă și prezidează organele deliberative centrale ale Bisericii Ortodoxe Române;

– Aduce la îndeplinire hotărârile organelor deliberative centrale; Reprezintă Patriahia în justiție, în fața autorităților și față de terți, personal sau prin împuterniciți;

– Întreține raporturi cu celelalte Biserici creștine ortodoxe în chestiuni bisericești;

– Dă pastorale, trimite sfaturi frățești ierarhilor, ș.a.;

– Se îngrijește de completarea scaunelor eparhiilor vacante;

– Vizitează colegiali pe ierarhi;

– Emite gramata pentru instalarea mitropolitului; acordă concedii ierarhilor; numește locțiitor de mitropolit; primește plângeri aduse împotriva chiriarhilor; exercită dreptul de devoluțiune; exercită orice alte atribuții date lui prin canoane, legi și regulamente (art. 28- 30 St.; art. 3-5 ROC).

Aparatul prin care patriarhul își exercită atribuțiile sale administrative sunt: administrația patriarhală, cancelaria patriarhală și corpul de inspecție și control (art. 31-38 St.; art. 134-177 ROC).

Administrația patriarhală este formată din: trei arhierei-vicari, asimilați în drepturi de salarizare, pomenire și cinstire cu episcopii eparhioți; șase consilieri administrativi care fac parte de drept din Consiliul Național Bisericesc. Vicarii se aleg de Sfântul Sinod, la propunerea patriarhului. Ei îndeplinesc atribuțiile delegate prin decizie de patriarh, unul pentru problemele de competența Sfântului Sinod, iar celălalt pentru problemele de competența Adunării Naționale Bisericești. Consilierii administrativi se aleg de Adunarea Națională Bisericească, cu aprobarea patriarhului. Ei lucrează sub președinția patriarhului sau a unuia din vicarii patriarhali. Fiecare consilier administrativ patriarhal are fixată de către patriarh, prin decizie, sfera de activitate în problemele de ordin: bisericesc, cultural, social- misionar și a legăturilor cu străinătatea, învățământul teologic, economic mănăstiresc. În probleme mai însemnate, referatele se întocmesc de consilierii administrativi, în ședințe comune, ca permanență a Consiliului Național Bisericesc, sub președinția patriarhului sau a vicarului delegat de patriarh.

Consilierii administrativi patriarhali, fiecare pentru sectorul său, urmăresc în cancelaria patriarhală, mersul lucrărilor și executarea hotărârilor luate de patriarh, pe cele luate împreună cu organele deliberative centrale, luând măsurile trebuitoare, în caz de întârziere sau neexecutare. Ei reprezintă Consiliul Național Bisericesc, ca membri permanenți în Administrata patriarhală și sunt gestionari pentru toate sectoarele la care sunt delegați de patriarh. În această calitate, avizează asupra referatelor de necesitate făcute de șefii de serviciu, avizează asupra actelor de licitație, semnează împreună cu șeful contabilității referatele și ordinele de plată a sumelor și le supune spre aprobare patriarhului, sau vicarului delegat de acesta (art. 31-34 St.; art. 134-143 ROC).

Cancelaria patriarhală execută toate lucrările administrative ale organelor deliberative și executive centrale ale Bisericii, precum și deciziile și dispozițiile patriarhului. Ea este condusă de un vicar și de consilierii administrativi patriarhali. Are următoarele servicii: cabinetul patriarhului, secretariatul, registratura și arhiva, personalul, învățământul pentru pregătirea personalului bisericesc, administrarea bunurilor bisericești, contabilitatea și casieria, tehnic, contencios, corpul de inspecție și control, în cadrul cancelariei patriarhale intră, la sectorul economic, și instituțiile anexe ale Bisericii Ortodoxe Române, fiecare cu patrimoniul distinct, și anume: Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Fondul de asigurare al bunurilor Bisericii Ortodoxe Române. Atribuțiile diferitelor servicii sunt precis determinate prin Statut (art. 36 St.) și Regulamentul Organelor Centrale (art. 145-177 ROC).

Corpul de inspecție și control, la dispoziția patriarhului și a vicarilor patriarhali, este compus din cinci inspectori pentru latura administrativ bisericească și pentru învățământ și un inspector contabil pentru controlul financiar și gestionar intern, în administrația patriarhală și instituțiilor lor. Ei se numesc de patriarh. Unul dintre inspectori, pentru latura administrativă bisericească și de învățământ, având gradul de inspector general bisericesc, pe lângă atribuțiile generale de control, în același timp, este și acuzator (procuror) în Consistoriul Central Bisericesc (art. 175-177 ROC).

III.3. Organizația locală a Bisericii Ortodoxe Române

Părțile componente și organele locale ale Bisericii Ortodoxe Române sunt: mitropolia, eparhia, protopopiatul, mănăstirea și parohia (art. 39 St.). Fiecare parte componentă se administrează și conduce independent de altă parte de același grad, modul de construire al lor și organele lor fiind identice la unități de același fel (art. 40 St.).

Mitropolia (art. 111-114 St.), în Biserica Ortodoxă Română, este unitatea administrativă bisericească teritorială cu caracter de provincie istorică din cuprinsul Bisericii, formată dintr-un număr de eparhii, sub conducerea organelor centrale mitropolitane ale puterii bisericești, în frunte cu un mitropolit.

Sinodul mitropolitan are atribuțiile prevăzute la art. 112-113 St.

Eparhia (art. 87-110 St.; art. 63-142 ROC) este unitatea administrativă bisericească, în cadrul unei mitropolii, a unei unități teritoriale provinciale sau județene (în sens de ținut) din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, sub conducerea organelor centrale eparhiale ale puterii bisericești, în frunte cu un episcop eparhiot (art. 8 St.).

În conducerea eparhiei, episcopul eparhiot este ajutat de următoarele organe centrale: Adunarea eparhială, ca organ deliberativ, consiliul eparhial, ca organ executiv al Adunării eparhiale și în același timp și ca organ deliberativ în probleme de administrație eparhială; Consistoriul eparhial, ca organ disciplinar și Administrația eparhială, ca organ executiv al lucrărilor administrative ale organelor deliberative și executive ale eparhiei.

Adunarea eparhială este organul suprem legislativ – deliberativ pentru toate chestiunile administrative, culturale și economice, cât și pentru toate problemele care nu intră în competența episcopului. Se compune din 30 de membri reprezentanți ai clerului și credincioșilor, în proporție de 1/3 clerici și 2/3 mireni, aleși pe 4 ani de delegații consiliilor parohiale, pentru membri mireni, iar membri clerici se aleg de către preoți și diaconi întruniți în circumscripții electorale care sunt stabilite de către Consiliul eparhial, și ratificate de către Adunarea eparhială (art. 71-93 ROD). Constituirea Adunării eparhiale este reglementată de art. 94-111 ROD. Atribuțiile și funcționarea Adunării eparhiale sunt stabilite prin art. 94-99 St.; art. 114- 122 ROD.

Consiliul eparhial este organul executiv al Adunării eparhiale și conduce toate afacerile administrative, bisericești, culturale și economice, pentru întreaga eparhie, iar în timpul dintre sesiunile Adunării eparhiale, exercită și atribuțiile acesteia. El este și organ deliberativ, cu competență proprie în administrația eparhială (art. 100 St.). Alegerea și constituirea sunt reglementate prin art. 112-113 ROD; atribuțiile și funcționarea prin art. 123-127 ROD.

Administrația eparhială (art. 123-130 ROD) este alcătuită din episcopul sau arhiereul vicar, vicarul administrativ , 3-6 consilieri, cancelaria eparhială și corpul de inspecție și control. Atribuțiile acestora sunt reglementate prin art. 129-140 ROD.

Consistoriul eparhial se alege de Adunarea eparhială în ședința sa de constituire pe 4 ani. Este format din trei membri titulari și doi supleanți.

Protopopiatul (art. 71-73 St.) este o circumscripție administrativă bisericească, care cuprinde mai multe parohii din aceeași eparhie, adică o unitate teritorială de circumscripție din cuprinsul unei eparhii, formată dintr-un număr de parohii sub conducerea unui protopop. Delimitarea teritorială cade în sarcina Adunării eparhiale, care va ține seama de întinderea teritorială a unui județ. Protopopul este ajutat de o cancelarie formată din secretar, casier, dactilograf, după nevoi. Atribuțiile protopopului sunt prevăzute de art. 72 St.

Parohia (art. 41-47 St.; art. 2-53 ROD), este comunitatea credincioșilor, clerici și mireni, de religie creștin-ortodoxă, așezați pe un anume teritoriu și organizații ca unitate administrativ bisericească locală, sub conducerea organelor locale colegiale de exercitare a puterii bisericești, în frunte cu un preot-paroh (art. 41 St.).

Din această definiție, putem descrie următoarele elemente constitutive ale parohiei: 1. Parohia este o unitate social-religioasă, formată din clerici și credincioși simpli sau mireni (laici); 2. Parohia este o unitate teritorială locală; și 3. Parohia este o unitate administrativă bisericească locală.

Primele două elemente ale parohiei îi dau acestei unități caracterul de parte constitutivă locală a organismului social al Bisericii. Este prima unitate, sau cea mai mică unitate socială care intră în alcătuirea organismului bisericesc ca formă necesară, de neînlocuit și care nu se poate evita, negăsindu-se o alta mai firească și mai corespunzătoare decât ea. Al treilea element constitutiv al parohiei este definit prin calitatea ei de unitate administrativă locală, care completează și-i rotunjește caracterul de parte constitutivă locală a Bisericii în genere. Acest din urmă caracter nu numai că este anunțat, ci se și relevă prin arătarea aparatului ei conducător reprezentat de organele locale de exercitare a puterii bisericești în frunte cu un preot-paroh.

Cu privire la primul element constitutiv al parohiei, observăm că el este reprezentat de un corp social format din două categorii de membri și anume din clerici și mireni. Structura lui socială include așadar, două stări bisericești, și adică principalele stări sociale din care este alcătuit întregul organism bisericesc, starea clericală și cea laică diferențiată una de alta în mod esențial și primar prin starea harică a fiecăreia.

Fiecare din aceste două stări are apoi o anumită poziție juridică, determinată de calitatea harică și adusă la expresie prin îndatori și drepturi aparte.

Îndatoririle comune ale tuturor membrilor unei parohii sunt: – de a mărturisi, de a susține, de a întări și răspândi credința creștină ortodoxă; – de a lucra astfel, încât toți credincioșii să viețuiască potrivit învățăturilor acestei credințe; – de a susține moral și material interesele parohiei în special și ale Bisericii în general.

Îndatoririle speciale ale credincioșilor mireni sunt: – de a cerceta sfânta biserică; – de a se împărtăși cu sfintele taine ale Bisericii la ocaziile și vremurile rânduite; – de a susține prin contribuții liber consimțite trebuințele materiale ale parohiei, ca: reparații și construcții de noi lăcașuri de cult la nevoie, înzestrarea bisericii locale cu obiecte de cult, întreținerea clerului și a personalului ajutător, etc. (art. 42 St.).

Tuturor acestor îndatoriri le corespund o seamă de drepturi dintre care principalul drept al credincioșilor mireni este acela de a lua parte efectivă la conducerea parohiei, alegerea clerului, administrarea bunurilor bisericești, etc.; iar ca drepturi speciale ale clerului, se numără cele care rezultă din îndatorirea lui de conducător al credincioșilor prin întreita lucrare: învățătorească, sacramentală sau general pastorală și jurisdicțională. (art. 57 St.).

Limitele teritoriale locale ale parohiei sunt determinate în mod firesc de caracterul ei local și sunt exprimate mai bine prin cuvântul enorie – organizație locală cu granițe și limitată la un loc, nu la o localitate. În acest înțeles granițele parohiilor coincideau în trecut și coincid și acum în bună partea cu acelea ale localităților în cadrul cărora sunt organizate. Totuși, fiindcă la orașe și în așezări rurale mari, numărul considerabil de mare al credincioșilor impune crearea mai multor unități parohiale în aceeași localitate, s-a prevăzut pentru fiecare parohie un anumit număr de familii, după cum localitatea este rurală sau urbană. Astfel, prin Statutul Bisericii Ortodoxe Române din 1949 (art. 44 St.) numărul acesta s-a fixat pentru orașe, la minim 500 de familii, iar pentru sate la 400 de familii. În mod excepțional însă, pot să ființeze parohii și sub acest număr de familii, dacă din punct de vedere material pot să-și susțină parohia. În cazul că, o comunitate de credincioși, nu poate să îndeplinească condițiile arătate, ea se afiliază unei parohii învecinate, devenind ceea ce se cheamă o filie parohială. Membrii ei au însă aceleași drepturi și datori, ca și membrii parohiei la care s-au afiliat sau alăturat.

Cu privire la teritoriu, o parohie se întinde în spațiul determinat de așezarea familiilor care o compun. Orice modificare teritorială, cât și înființarea și desființarea unei parohii, nu se poate face fară cererea expresă a credincioșilor, având avizul protopopiatului și cu aprobarea Adunării eparhiale.

În legătură cu înființarea de noi parohii, condiția numărului de familii trebuie neapărat respectată. Cazuri excepționale, după cum s-a amintit, pot fi, dacă credincioșii cer și au posibilități materiale de susținere a ei. Și într- un caz și într-altul, pe lângă aprobarea adunării eparhiale, se mai cere și aprobarea Ministerului Culturii și Cultelor (art. 44 St.; art. 17 LC).

Întrucât numărul familiilor dintr-o parohie nu poate fi exact de 400 sau 500 , el fluctuând în jurul acestor cifre, întrucât unele parohii sunt urbane iar altele rurale și întrucât unele dispun de mai multe, iar altele de mai puține mijloace materiale, s-a hotărât ca parohiile să fie împărțite în trei categorii (art. 45 St.).

În ce privește calitatea parohiei de unitate administrativă bisericească locală, observăm că în această calitate, ea are dreptul, ca prin organele sale proprii, sau prin aparatul său administrativ local, să se conducă și să se administreze în mod independent de alte unități de același grad, și să participe prin reprezentanții săi la lucrările unităților administrative superioare (art. 40 St.).

Ca organe colegiale în conducerea și administrarea parohiei avem: Adunarea parohială, Consiliul parohial, Comitetul parohial, iar ca organe individuale: preotul-paroh și epitropul.

CONCLUZII

Vechimea creștinismului la poporul nostru românesc, care e tot atât de adâncă ca și așezarea coloniștilor romani, sau mai bine a strămoșilor noștri pe pământul Daciei, originea apostolică a acestui creștinism care după tradiție a fost propăvăduit de aici de Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat, crearea pe la sfârșitul secolului al III-lea a celui dintâi centru de organizare și administrație bisericească creștină la noi, la Tomis, Constanța noastră de astăzi, statornicia în credința ortodoxă – uneori mergând chiar până la mucenicie – a strămoșilor noștri, lăsându-ne-o nouă urmașilor ca o scumpă și sfântă moștenire, apărarea în unele cazuri, nu numai din Orient ci și din Occident, de invaziunile sălbatice și barbare ale necredincioșilor, de către unii voievozi români și de norodul peste care aceștia oblăduiau. Acest lucru se impunea înainte de toate, datorită faptului că în decursul veacurilor Țările Române și Biserica Ortodoxă Română au depus cele mai însemnate jertfe materiale pentru sprijinirea și chiar pentru salvarea existenței atâtor așezăminte bisericești ortodoxe din Balcani și Orientul Apropiat, căzute sub stăpânire turcească.

Ani de-a rândul în Țările Române s-au tipărit cărți pentru aceste popoare ajutate de români și pentru ierarhiile lor bisericești, s-au tipărit astfel cărți în limbile greacă, slavă, care apoi erau trimise în țările respective. Mulți ierarhi străini stăteau foarte mult în Țările Române, încât putem spune chiar că aceștia locuiau la noi și doar din când în când mai făceau câte o vizită prin eparhiile lor. Aceste vizite fiind făcute doar ca oaspeți plecați pentru un timp din Țările Române.

Idealul politic al românilor devenit fapt în vremea lui Mihai Viteazul, nu s-a putut spulbera pe Câmpia Turdei, când capul gloriosului domnitor a căzut, doborât mișelește, în pulbere. Nu s-a spulberat nici gândul și speranța mărturisite sau nemărturisite atunci de a se înființa Patriarhia Română în clipa ivirii unor condiții prielnice. Bisericește noi eram de fapt autonomi și autocefali, deși nu recunoscuți întotdeauna ca atare. Suzeranitatea turcească nu ne-a scutit de înrobiri și de lucruri mari pe care românii trebuiau să le plătească în continuare. Aceste situații istorice grele au împiedicat pentru o foarte îndelungată vreme realizarea unității poporului român, garantarea libertății și suveranității sale, împiedicând în același timp organizarea unitară, duhovnicească și patriarhicească a Bisericii Ortodoxe Române.

Până în anul 1924, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române a fost epoca îndelungată a posibilităților limitate, epoca discuțiilor Patriarhiei Române, epoca îndreptățitelor speranțe. Dar anul 1925 va deschide epoca marilor împliniri ale Bisericii Ortodoxe Române prin înființarea Patriarhiei Române.

Realizarea speranțelor de veacuri, în 1925, dovedește temeinicia, legitimitatea preocupărilor prin care se afirmă o poziție fermă a generațiilor precedente.

Crearea Patriarhatului Românesc e reclamat de situația actuală de superioritatea numerică și morală a Bisericii Ortodoxe Române față de celelalte Biserici Ortodoxe surori.

Crearea Patriarhiei Ortodoxe Române și înfăptuirea unificării bisericești au dus la o mai susținută lucrare internă a Bisericii Ortodoxe Române, dar și la creșterea prestigiului ei în toată lumea creștină. Astfel, s-au creat noi eparhii: a Maramureșului, a Timișoarei, o Episcopie misionară pentru românii ortodocși din Armenia. În 1947 s-au înființat arhiepiscopiile Craiovei și Timișoarei, devenind pentru scurt timp, Mitropoliile Olteniei, respectiv Banatului. Dintre vlădicii vrednici de pomenire din această perioadă menționăm pe Nicodim Munteanu, Nicolae Bălan-mitropolitul Ardealului, Irineu Mihălcescu-mitropolit al Moldovei și Sucevei, teolog de mare valoare, episcopii Roman Ciorogariu al Oradiei și Nicolae Ivan al Clujului.

S-au înființat noi instituții de învățământ teologic: o Facultate de Teologie la Iași, Academii teologice la Cluj și Oradea, seminarii teologice, seminarii monahale, școli de cântăreți bisericești, o Academie de muzică bisericească la București, iar vechile Institute teologice de la Sibiu, Arad, Caransebeș au fost ridicate la rangul de Academii, cu 4 ani de specializare peste hotarele țării, mulți trimiși chiar de însuși Patriarhul dr. Miron Cristea.

Profesorii de teologie, dar și alți clerici cărturari, au publicat numeroase lucrări teologice. Presa bisericească a luat un avânt îmbucurător, căci la vechile publicații periodice („Biserica Ortodoxă Română” la București, „Candela” la Cernăuți-Suceava, „Revista Teologică” la Sibiu, etc.) au purces la drum o seamă de alte reviste și foi bisericești. Pe lângă vechile tiparnițe bisericești (Sibiu, București, etc) au luat ființă și altele noi.

Muți ierarhi și profesori de teologie au fost trimiși să reprezinte Biserica Ortodoxă Română la felurite Congrese și întruniri panortodoxe (Conferința panortodoxă de la Constantinopol din 1923, prima conferință a profesorilor de religie ortodoxă din Balcani, ținută în 1924, conferința Bisericilor Ortodoxe de la Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos din 1930, primul Congres al profesorilor de teologie ortodoxă de la Atena din 1936).

Prin administrație bisericească se înțelege, fie categoria de organe – organele administrative, executive, de conducere operativă sau de jurisdicție – fie forma de activitate sau lucrarea acestor organe adică activitatea sau lucrarea administrativă, executivă, de conducere operativă sau de jurisdicție, de gospodărire sau de chivernisire, la diferite niveluri a Bisericii.

Organele administrative, executive, de conducere operativă sau jurisdicție bisericească sunt constituite ierarhic, la diferite niveluri, având fiecare atribuții concrete în funcție de domeniul sau sfera lor de activitate.

Activitatea administrativă bisericească constă în executarea – în concret – sau punerea în practică a prevederilor, normelor religios-morale canonice și legale referitoare la Biserică. Ea se deosebește de activitatea de executare nemijlocită a puterii bisericești, (sacramentale, învățătorești jurisdicționale) și are înfățișarea instituțională umană obișnuită.

Supusă controlului organelor bisericești de îndrumare și control, activitatea administrativă bisericească ne apare, ca structură și acțiune, asemănătoare oricărei activități instituționale laice. Astfel, organele administrative la diferite niveluri, dau socoteală – periodic – prin dări seamă, de întreaga lor activitate în fața organelor de conducere deliberative și elective, iar la nivel local-parohial și în fața credincioșilor.

Activitatea administrativă – la nivel parohial – este legată efectiv organic de credincioși, nu numai prin obiectivele sale, ci și prin componența sa. Aceasta întrucât în componența organelor administrative în credincioși aleși de adunarea parohială.

Sarcina organelor administrative bisericești este de a aplica normele canonice și legale în mod operativ și concret la viața religios-morală și comunitar-economică a credincioșilor grupați în unități administrative, la diferite niveluri.

Administrația bisericească este o administrație dinamică și urmărește rezolvarea operativă a sarcinilor ce-i revin. Organele administrative bisericești, folosind în activitatea lor metoda convingerii urmăresc ca interesele fundamentale ale credincioșilor să coincidă cu interesele generale ale Bisericii ca și ale comunității umane în general, și să nu contravină legilor statului în cadrul căruia Biserica își desfășoară activitatea sa.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări, studii, articole

Apostolu Drd. George, Lucrarea socială a Bisericii, în revista Studii Teologice, anul XLIV, nr. 3-4, 1992.

Braniște, Pr. prof. dr. Ene, Idei, principii și preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe, în revista Studii Teologice, anul IV, nr. 7-8, 1952.

Brădilă, I., Preotul-paroh, păstor, misionar și chivernisitor al bunurilor bisericești, Sibiu, 1987.

Brândușa, P., Administrarea bunurilor în Biserica Ortodoxă Română, Sibiu, 1989.

Bria, Diac. asist. Ion, Slujirea creștină în lumea contemporană, în revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XLV, nr. 3-4, 1969.

Bordașiu, N., Biserica-comuniune. Aspecte eclesiologice actuale, în revista Ortodoxia, nr. 1, 1973.

Burlacu, Emil, Primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea – întemeietor al Academiei de muzică bisericească din București, în Angustia, nr. 3, 1998.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Bazele canonice ale organizării și funcționării Bisericii Ortodoxe Române, în Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 1885-1985, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 1992.

Idem, Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

Idem, Administrație Bisericească Parohială și Legislație, Editura Universității „ Lucian Blaga”, Sibiu, 2002.

Ioniță, Alexandru M., Festivitățile celei de a 60-a aniversări a Patriarhiei Române, în revista Biserica Ortodoxă Română, anul CIII, nr. 9 – 12, 1985.

Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Moisiu, L., Principii de organizare și disciplină bisericească, în revista Studii Teologice, nr. 9-10, 1984.

Păcurariu, Pr. Prof. Mircea, 50 de ani de la înființarea Patriarhiei Ortodoxe Române, în Îndrumător bisericesc, Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale, 1975.

Idem, Câteva considerații cu privire la proclamarea autocefaliei și la înființarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, în revista Mitropolia Banatului, anul XXV, nr. 10-12, 1975.

Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2 și 3, București, 1981.

Plămădeală, Antonie, Contribuții istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron Cristea. Documente și corespondență, Sibiu, 1987.

Popescu, Prof. Teodor M., Treizeci de ani de la înființarea Patriarhiei Române, în revista Mitropolia Olteniei, anul VII, nr. 5-6, 1955.

Popescu, Preotul Victor N., Frăția creștină „Patriarhul Miron” după 12 ani de activitate, în revista Biserica Ortodoxă Română, anul LVI, nr. 5-6, 1938.

Riasanovsky, Nicholas V., O istorie a Rusiei, Editura Institutul European, Iași, 2000.

Sereda, Diac G., De la Biserica Autocefală la Patriarhia Română, în revista Ortodoxia, anul II, nr. 2, 1950.

Simedrea, Arhim. T., Patriarhia românească, acte și documente, București, Tipografia Cărților bisericești 1925.

Stan, L., Despre sinodalitate, în revista Studii Teologice, nr. 3-4, 1969.

Șerbănescu, Preot Niculae, Înființarea Patriarhiei Române, în revista Biserica Ortodoxă Română, anul XCIII, nr. 11-12, 1975.

Todoran, Drd. Simion, 60 de ani de la înființarea Patriarhiei Române, în Îndrumător bisericesc misionar și patriotic, IX, Alba-Iulia, 1985.

Ursu, R., Legile după care se administrează Biserica, Sibiu, 2001.

Vitan, L., Protopopiatul, ca unitatea administrativă a Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu. 1987.

Vornicescu-Severineanul, P.S. Nestor, Încercări, posibilități și propuneri în vederea înființării Patriarhatului înainte de 1925, în revista Biserica Ortodoxă Română, anul XCIII, nr. 11-12, 1975.

Idem., Propuneri simultane pentru înființarea Patriarhatului la București și a unei Mitropolii la Craiova între 1882 și 1924, în revista Mitropolia Olteniei, anul XXVI, nr. 11-12, 1975.

Idem, Principiul sinodalității în viața Bisericii Ortodoxe Române, în revista Studii Teologice, nr. 5-6, 1975.

* * * Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008.

CURRICULUM VITAE

Numele și prenumele:

Data nașterii:

Locul nașterii:

Numele și prenumele părinților:

Profesiunea părinților: tata –

: mama –

Domiciliul:

Starea civilă: Necăsătorit;

Naționalitatea: Română;

Studiile, locul și anii în care au fost făcute:

– 1999-2007:

– 2007-2011:

– 2011-2015: Facultatea de Teologie Ortodoxă „Episcop Dr. Vasile Coman”,

Universitatea din Oradea, Specializarea Teologie Pastorală

Declarație de autenticitate a lucrării de finalizare a studiilor

Titlul lucrării: Structura centrală și locală a Patriarhiei Române din

perspectiva principiilor fundamentale bisericești

Autorul lucrării: PÂRCĂLAB GEORGE,

…………………

Lucrarea de licență este elaborată în vederea susținerii examenului de finalizare a studiilor organizat de către Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității din Oradea, sesiunea – iulie 2015.

Prin prezenta, subsemnatul PÂRCĂLAB GEORGE, declar pe proprie răspundere că această lucrare a fost elaborată de către mine, fără nici un ajutor neautorizat și că nici o parte a lucrării nu conține aplicații sau studii de caz publicate de alți autori decât cele menționate în bibliografie.

Declar, de asemenea, că în lucrare nu există idei, tabele, grafice, hărți sau alte surse folosite fără respectarea legii române și a convențiilor internaționale privind drepturile de autor.

Oradea, Semnătura,

10 . 05. 2015

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………….………

CAPITOLUL I: Înființarea Patriarhiei Ortodoxe Române…………………………..….

I.1. Propuneri în vederea înființării Patriarhiei Române înainte de 1925…………….…..

I.1.1. În vremea lui Mihai Viteazul…………………………………………….

I.1.2. În vremea lui Cuza Vodă……………………………………………….

I.1.3. Propuneri făcute în Parlamentul țării la 9 martie 1882…………………….

I.1.4. Propunerea făcută la Congresul preoțesc de la Sibiu din 6-8 martie 1919..

I.1.5. Consfătuirea bisericească de la Sinaia, 12-15 iunie 1919………………..

I.16. Constituanta bisericească de la București 1920-1921…………….……..

I.1.7. Alte propuneri si discuții, 1920-1924…………………………..…………

I.2. Învestitura primului Patriarh…………………………………………………………..

I.3. Urmările înființării Patriarhiei Ortodoxe Române…………………………….………

CAPITOLUL II: Noțiunea de administrație bisericească parohială și

principiile fundamentale ale administrației bisericești………….

I. 1. Principiul conducerii întregii administrații a Bisericii de către un organ

colegial-central: Sfântul Sinod…………………………………………….

I. 2. Principiul subordonării…………………………………………..………..

I. 3. Principiul participării credincioșilor la realizarea administrației bisericești…

I. 4. Principiul egalității în drepturi și îndatoriri a tuturor credincioșilor……….

I. 5. Principiul conducerii colegiale sau a muncii în colectiv……………………

I. 6. Principiul canonicității și legalității în administrația bisericească…………

I. 7. Principiul cointeresării în activitatea organelor din administrația bisericească…

CAPITOLUL III: Organizarea centrală a Bisericii Ortodoxe Române și

organele de conducere supreme………………………………….

II. 1. Patriarhia Română, organizarea ei……………………………….………….

II. 2. Organele de conducere centrală……………………………………………..

CAPITOLUL III: Organizația locală a Bisericii Ortodoxe Române……..……..…..

CONCLUZII………………………………………………………..……………..……..

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………….…………………..

CURRICULUM VITAE……………………………….…………………..…………..

DECLARAȚIE…………………………………………………………….….…………

CUPRINS………………………………………………………………….…………….